Ion Antonescu

Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti - d. 1 iunie 1946, Jilava), general, apoi mareşal al Armatei

Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului. Ion Antonescu este una
dintre cele mai controversate personalităţi din istoria României.
A avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General,
apoi ministru al Apărării Naţionale. În timpul regimului carlist intră în dizgraţia regelui. Reapare
pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit
preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline. După abdicarea regelui 
Carol al II-lea, preia efectiv conducerea statului şi formează un guvern alături de Mişcarea
Legionară, alăturând România Puterilor Axei.

După îndepărtarea legionarilor, Antonescu instaurează un regim autoritar, iar la 22 iunie 1941
 România participa alături de Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu scopul de a elibera
Basarabia şi nordul Bucovinei. Odată cu schimbarea cursului războiului în favoarea Aliaţilor,
situaţia României a devenit dramatică, existând posibilitatea ocupaţiei sovietice. Negocierile
paralele pentru ieşirea din război demarate pe de o parte pe cale oficială, de guvern, şi pe cale
neoficială, de regele Mihai şi opoziţie, nu au adus nici un rezultat concret.
Antonescu nu a dorit să încheie un armistiţiu defavorabil pentru ţara noastră, ceea ce ar fi
însemnat capitularea necondiţionată. Regele Mihai, temându-se de o catastrofă naţională l-a
demis şi arestat printr-o lovitură de palat. Antonescu a fost judecat în perioada guvernului
comunist, fiind acuzat că în timpul războiului a ordonat asasinarea şi deportarea în
Transnistria a zeci de mii de evrei. A fost condamnat la moarte pentru crime de război şi
executat la 1 iunie 1946.
Contextul ascensiunii la putere. Pierderile teritoriale din vara anului 1940
La 25 decembrie 1937, Ion Antonescu este înaintat la gradul de general de divizie. Trei zile mai târziu
este cooptat în guvernul condus de Octavian Goga, ca ministru al Apărării Naţionale. Prin lovitura de
stat din 10 februarie 1938, Carol al II-lea l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a
constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Noul regim a fost instituţionalizat prin 
Constituţia din 27 februarie 1938 [1]. Antonescu şi-a păstrat portofoliul de ministru al Apărării. Politica
regelui Carol nu a fost pe placul său şi, în urma unui memoriu pe care şeful statului l-a considerat
jignitor, Antonescu nu a mai primit nici un portofoliu ministerial în momentul formării celui de-al
doilea cabinet condus de Miron Cristea. În schimb, a fost trimis pentru „a se disciplina” la comanda
Corpului 4 Teritorial. La 9 iulie 1940, i se impune domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa.
Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi evenimentele pe plan internaţional de la începutul
anului 1940 au lăsat România fără nici un sprijin extern, iar garanţiile Franţei şi ale Marii Britanii au
devenit inoperabile. În acest context, au avut loc pierderile teritoriale din vara anului 1940, lăsând ţara
noastră într-o situaţie dramatică. La 28 iunie 1940, Consiliul de Coroană a fost nevoit să cedeze în faţa
presiunilor Uniunii Sovietice, care prin două note ultimative a cerut evacuarea de urgenţă a Basarabiei
şi Bucovinei de nord [2] [3]. Deşi, Carol a orientat politica externă spre Germania şi Italia, calculele sale
politice s-au dovedit eronate. La presiunile lui Hitler, România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, iar la
Consiliul de Coroană din 30 august 1940 s-a decis acceptarea Dictatului de la Viena prin care România
ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj [4].
Statul naţional-legionar
Pe plan extern, Antonescu a continuat orientarea politicii externe a României către Germania, care în acele vremuri
domina Europa. Generalul i-a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară germană. Scopul acesteia era
de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte importante pentru armata
germană. Hitler s-a folosit de acest mijloc pentru a mări dominaţia asupra României. La 23 noiembrie 1940, generalul
Ion Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania, Italia şi Japonia, act ce marca
înglobarea ţării în sistemul politic al Axei.
Pe plan intern, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta
nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaborarea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii
lui Horia Sima, era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la
naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat instituţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale.
Aflaţi la putere, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. Poliţia legionară a arestat fără mandat pe cei care-i
considera adversari. Cu ocazia reînhumării, cu funeralii naţionale, a lui Corneliu Zelea Codreanu, au fost arestaţi foşti
demnitari din perioada regimului carlist, care erau consideraţi vinovaţi de moartea căpitanului. Sub pretextul
colectării de mărturii pentru pregătirea proceselor, Tribunalul Bucureşti a dispus transferarea unora dintre arestaţi la
alte închisori, tocmai de teama represaliilor. Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar al Poliţiei Capitalei, a refuzat să
execute directivele. La 26 noiembrie 1940 s-a hotărât ca armata să intervină pentru transferarea deţinuţilor. În acel
moment, Zăvoianu a decis că este momentul să se acţioneze de urgenţă [15]. Astfel, în noaptea de 26/27 noiembrie, la
penitenciarul din Jilava, au fost asasinaţi 64 de foşti demnitari din regimul carlist aflaţi în stare de arest preventiv.
Printre ei se numărau: Gheorghe Argeşeanu, fost prim-ministru, Victor Iamandi, fost ministru de Justiţie, 
Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei şi ministru de Interne, Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de
Informaţii al Armatei Române, Ion Bengliu, comandant al Jandarmeriei Române, şi alţii. În ziua următoare au mai fost
asasinaţi profesorul Nicolae Iorga, considerat vinovat de izbucnirea conflictului în urma căruia Zelea Codreanu a fost
arestat, şi Virgil Madgearu, fruntaş naţional-ţărănist, crunt adversar al Gărzii de Fier (vezi Masacrul de la Jilava).
Rebeliunea legionară
La 14 ianuarie 1941, Antonescu a plecat la Berlin pentru o întrevedere cu Hitler. Horia Sima refuzat să meargă la
aceeaşi întrevedere, considerând că e mai bine să rămână în ţară pentru a pregăti pregăti acţiunea ce viza
înlăturarea lui Antonescu. La Berlin, Hitler a rămas impresionat de pledoaria lui Antonescu în care arăta că
legionarii prin politica lor aruncaseră România în haos. Cei doi şi-au promis colaborarea şi sprijinul reciproc, iar
Fuhrerul i-a dat mână liberă pentru a restabili ordinea în ţară. Hitler a rămas cu convingerea că Antonescu e omul
pe care se poate baza, ferm, pregătit, de cuvânt, cu o influenţă covârşitoare în armată. El socotea că pentru
Germania era mai avantajos ca în fruntea statului român să se afle generalul Ion Antonescu, decât Horia Sima.
Conflictul propriu zis s-a declanşat în urma asasinării unui ofiţer german, maiorul Doring. Antonescu i-a dat
ultimatum ministrului legionar de Interne, Constantin Petrovicescu, să-i descopere pe asasini şi să ia măsuri
împotriva acestora. Petrovicescu n-a putut să rezolve problema şi Antonescu a decis destituirea lui din funcţie şi
a lui Alexandru Ghica, şeful Siguranţei, la 20 ianuarie 1941. La îndemnul legionarilor, a doua zi, cei doi au refuzat
să predea posturile noilor numiţi de către Antonescu, iar legionarii au ocupat clădirile Ministerului de Interne şi a
Siguranţei pentru a le apăra în eventualitatea unei intervenţii armate. Astfel s-a declanşat rebeliunea legionară.
Legionarii au trecut la organizarea de detaşamente paramilitare, la baricadarea în sedii şi ocuparea de instituţii
speciale. De asemenea, Antonescu a desfiinţat comisiile de românizare şi a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii
legionari.
Timp de două zile, în special în Bucureşti, au avut loc lupte de stradă crâncene. Au avut loc jafuri, crime, masacre.
Au fost devastate 3.400 de imobile şi de instituţii, iar aproximativ 1.000 de civili, soldaţi, ofiţeri sau oameni
nevinovaţi au fost omorâţi. Din urma ciocnirilor, a suferit în special populaţia evreiască de la oraş, crimele comise
în acest context purtând şi numele de Pogromul de la Bucureşti. Au fost provocate, în întreaga ţară, daune în
valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică din ţara noastră. Prin intervenţia directă a
Armatei Române sub comanda lui Antonescu, ordinea a fost restabilită la 23 ianuarie 1941 [16]. Circa 8.000 de
legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse. Cu toate acestea, Antonescu nu a împiedicat
plecarea în Germania a unui grup de 700 de legionari, printre care şi Horia Sima .
Războiul împotriva Uniunii Sovietice

La 27 ianuarie 1941, generalul Antonescu a constituit un nou guvern de militari şi tehnicieni.

Vicepreşedinte al Consiliului de miniştri a fost numit Mihai Antonescu, prieten, dar nu rudă cu generalul.
La 14 februarie 1941, statul naţional-legionar a fost desfiinţat. În continuare, Antonescu nu a permis
amestecarea regelui în treburile statului. La Palatul Regal a fost creată o adevărată reţea de informatori,
iar personalul era obligat să raporteze conducătorului statului orice „acţiuni suspecte”, convorbirile
telefonice fiind interceptate şi imprimate [17]. În ziua de 2 martie 1941, Antonescu a organizat un plebiscit,
„lipsit de libertate şi sinceritate” în opinia lui Iuliu Maniu [18], pentru a obţine aprobarea politicii promovate
de el, ceea ce a legitimat instaurarea dictaturii militare. Răspunzând la memoriile adresate de Maniu şi
Brătianu, generalul afirma: „Dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările actuale se poate face o altă
politică, sunt gata să vă cedez locul, pentru a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la
critică la acţiune” [19]. Nimeni nu a dorit să-şi asume o asemenea răspundere în acel context istoric. La 
10 mai 1941, Ziua Naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la
gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului [20].
Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord

La 22 iunie 1941, Hitler a decis să pună în aplicare „operaţiunea Barbarossa”, planul de invadare a Uniunii
Sovietice. Din proprie iniţiativă, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei. La comanda
lui Antonescu, Ostaşi vă ordon, treceţi Prutul!!, Armata Română a trecut Prutul cu scopul declarat de a elibera
teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul anterior. Douăsprezece divizii româneşti au fost angajate în
luptă. Deşi regele Mihai era „capul oştirii”, el nu a fost consultat în legătură cu această decizie. Cu toate
acestea, Mihai a trimis o telegramă generalului în care îşi exprima sprijinul pentru acest act: „În clipa când
trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare,
gândul meu se îndreaptă către domnia voastră domnule general, şi către ostaşii ţării” [21]. La 5 iulie 1941 a fost
eliberat oraşul Cernăuţi, iar la 16 iulie Chişinăul. Ofensiva la est si nord de Prut, desfăşurată în cooperare cu
Armata 11 Germană, la flancurile căreia au acţionat diviziile şi brigăzile române, au ajuns la frontierele de est
ale României interbelice. Trupele sovietice au fost respinse dincolo de Nistru până la 26 iulie 1941.
Regele Mihai şi Antonescu au făcut împreună inspecţii pe front. În seara zilei de 8 iulie, Antonescu i-a telefonat
regelui la Sinaia şi i-a spus să fie gata în două ore ca să plece într-o inspecţie pe front. La miezul nopţii, Mihai
a plecat spre Bucureşti, iar a doua zi dimineaţă s-a deplasat în zona frontului [22]. Cu prilejul eliberării
Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Mihai a rostit o alocuţiune la radio, în care a elogiat acţiunea armată [23], iar la 
24 iulie a efectuat împreună cu Antonescu o vizită la Cernăuţi. „Pentru servicii aduse patriei şi tronului pe
câmpul de bătălie”, Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal la 21 august 1941 de către regele Mihai 
[24]. Anturajul din preajma Palatului şi liderii partidelor istorice nu erau de acord cu continuarea războiului

dincolo de Nistru. În schimb, Antonescu a declarat că i-a promis lui Hitler că îl va sprijini în continuarea
războiului şi nu dorea să îşi încalce cuvântul dat. De asemenea, mareşalul spera că prin această atitudine va
reuşi să creeze condiţiile necesare în vederea eliberării nord-vestului Transilvaniei.
Regele Mihai şi Ion Antonescu pe front
Ion Antonescu şi Adolf Hitler
Regele Mihai şi Ion Antonescu pe front
Procesul de condamnare la moarte. Execuţia
În plină campanie electorală, în mai 1946, a avut loc şi procesul lui Ion Antonescu. El a fost judecat
de Tribunalul Poporului, înfiinţat împreună cu Comisia Aliată de Control pentru a ancheta
prezumtivii criminali de război, conform art. 14 din Pactul de Armistiţiu cu România. Sentinţa a fost
rostită la 17 mai 1946. Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război. Deşi a
cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii, el a fost refuzat. Sentinţa a fost
executată pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la penitenciarul din Jilava. Alături de Ion Antonescu, fost
„conducător al statului” au mai fost executaţi Mihai Antonescu fost vicepreşedinte al Consiliului de
miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnisitriei, şi 
Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Înainte de tragere,
Antonescu a ridicat mâna dreaptă în semn de salut. A mai fost împuşcat cu revolverul de două ori
în cap şi în piept, după care s-au mai tras trei focuri cu puşca. Medicul legist a constatat decesul la
orele 18:15.
După alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946, comuniştii au demarat campania de acaparare a
întregii puteri în stat şi de eliminare a oricăror forţe de opoziţie faţă de noul regim. La 10 februarie 
1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate. Din teritoriile pierdute în vara
anului 1940 a mai fost recuperat doar nord-vestul Transilvaniei. La 30 decembrie 1947, regele Mihai
a fost silit să abdice şi a fost proclamată Republica. Acest moment a marcat instaurarea regimului
comunist în România.