Magia unui topos simbolic numit La tiganci

de Mircea ELIADE

Mircea ELIADE La Tiganci

Unul din aspectele esentiale dezbatute in opera fantastica a lui Mircea Eliade - esential
deoarece faciliteaza in cel mai inalt grad speculatia metafizica -este acela al timpului, privit
sub doua laturi. Prima semnifica identificarea lui cu istoria, cu trecerea ireversibila catre
neant. Acest timp inseamna o limitare a existentei umane, un drum incet, dar sigur catre
nefiinta. Cea de a doua marcheaza, dimpotriva, abolirea oricaror limite, trecerea intr-un timp
sacru, in care degradarea isi inceteaza actiunea malefica. Ar fi vorba, prin urmare, de intrarea
intr-un fel de prezent continuu, care neaga devenirea si in care existenta nu se mai indreapta
inspre neant.
De cele mai multe ori, iesirea din Istorie se confunda, in proza lui Mircea Eliade, cu gasirea
unui spatiu paradisiac, situat in afara de timp. Astfel se intampla si in naratiunea Sarpele, in
care asistam la re-crearea insulei lui Euthanasius. Filosofia indiana, ocultismul si practicile
yoga ii permit lui Zerlendi, eroul naratiunii Secretul doctorului Honigberger, sa ajunga in tara
fagaduintei, Shambala. Un om mare" afla tainele ultime ale universului integrandu-se in
cosmos prin intermediul unei boli ciudate, macrantropia in sfarsit, copiii de pe strada
Mantuleasa gasesc drumul catre taramul celalalt" ghidandu-se dupa niste semne" sacre.

Tot sub constelatia timpului se gasesc si alte operealelui MirceaEliade cum ar fi Un om mare,
La tiganci sau Douasprezece mii de capete de vite. Ceea ce constituie nota distinctiva a
acestor naratiuni este accentul mult mai mare pus pe artificiul fantastic. Am putea spune ca, de
data aceasta, in centrul atentiei scriitorului se gaseste aproape exclusiv efectul pe care-l va
produce creatia sa asupra cititorului. De aici se ajunge la o savanta alternare a planurilor
relatarii, modernitatea acestor texte constand in tehnica narativa utilizata. Desi prezenta, caci
ea nu poate lipsi din creatia unui prozator-filosof, preocupat de circumscrierea conditiei
umane, dimensiunea metafizica se mentine pe planul al doilea. in centrul atentiei continua sa
se gaseasca problema iesirii din timp, dar ea nu mai constituie sursa unor meditatii filosofice.
Dimpotriva, rupturile care au loc in sfera coordonatelor temporale reprezinta o posibilitate
inepuizabila de realizare a celor mai diverse artificii fantastice. Iesirea de sub controlul duratei
se efectueaza accidental, fara a se cauta acest lucru in mod deliberat. Totul preia forma unui
joc absurd si ironic, in care individul se dovedeste victima destinului orb. Scenariul epic nu
mai este construit pe tema cautarii, ci pe cea a confruntarii dintre un om mediocru si o situatie
existentiala inedita, care-i depaseste capacitatea de intelegere si careia incearca zadarnic sa-i
faca fata.

Problema timpului se gaseste in centrul interesului si in La tiganci (1959), unul din cele mai
complexe texte ale autorului Noptii de Sanziene, naratiune cu bogate rezonante mitologice,

considerata de numerosi exegeti o alegorie a mortii sau a trecerii catre moarte. Cu toate
acestea, dimensiunea filosofica de la care porneste autorul nu este prezenta la suprafata
operei, ci se mentine intr-un plan secund (camuflaT) al relatarii. Accentul este pus pe
prezentarea aventurilor extraordinare pe care le traieste Gavrilescu, un mediocru profesor de
pian care, asemenea lui lancu Gore din Douasprezece mii de capete de vite, se vede confruntat
cu niste situatii existentiale ce-i depasesc capacitatea de intelegere. Textul se deschide in
maniera operelor de factura traditionalista din secolul al XlX-lea, prin fixarea coordonatelor
spatiale si temporale si prin introducerea protagonistului intamplarilor. Mircea Eliade descrie
o realitate cotidiana ce nu prevesteste nimic senzational: o calatorie cu tramvaiul, cu
mentionarea caldurii toride de vara si cu o discutie aparent lipsita de interes. in cazul autorului
Noptii de Sanziene trimiterile nu sunt insa niciodata intamplatoare, textul fiind intotdeauna
polisemantic, adica dublat de un subtext, aluziile avand adesea un caracter anticipativ.
Valoarea premonitorie a discursului se verifica si in cazul trimiterilor la colonelul Lawrence si
la aventurile acestuia in Arabia. Gavrilescu afla de povestea extraordinara a colonelului
ascultand dialogul unui grup de studenti eminenti in statia de tramvai. Dincolo de aureola de
mister ce inconjoara figura cazona a combatantului, trebuie retinut faptul ca acesta este lovit
in crestet de caldura excesiva a desertului, experienta ce va fi repetata, in spatiul bucurestean,
de catre profesorul de pian, intamplarea dobandind consecinte extrem de importante: Vorbeau
despre un anume colonel Lawrence si de aventurile lui din Arabia. Si ce memorie! Recitau pe
dinafara pagini intregi din cartea colonelului. Era o fraza care mi-a placut, o fraza foarte
frumoasa, despre arsita care l-a intampinat pe el, pe colonel, undeva in Arabia, si care l-a lovit
in crestet, l-a lovit ca o sabie Pacat ca nu pot sa mi-o aduc aminte, cuvant cu cuvant. Arsita
aceea teribila a Arabiei l-a lovit ca o sabie. La lovit in crestet ca o sabie, amutindu-f. O
imagine similara apare si in cunoscutul poem al lui Ion Barbu, Riga Crypto si lapona Enigel,
razele soarelui modificand destinul regelui-ciuperca si conferindu-i, astfel, o aureola tragica.
Celebru in epoca, colonelul Lawrence la care trimite Mircea Eliade nu este altul decat Thomas
Edward Lawrence (1888-1935), explorator, aventurier, soldat, arheolog si romancier. Este
firesc ca biografia extraordinara a acestuia sa fi atras atentia autorului de literatura fantastica.
in 1926, dupa ce a cunoscut din plin atat experienta arheologiei cat si pe cea a armelor,
Lawrence al Arabiei publica lucrarea intitulata Cei sapte stalpi ai intelepciunii, care a avut un
ecou deosebit in epoca. Descriind evenimente din razboiul la care a participat, T. E. Lawrence
impleteste in cartea sa eruditia istoricului cu nevoia de romanesc a aventurierului. O versiune
prescurtata a acestei lucrari a aparut in 1927 sub titlul Revolta in desert. inceputul realist al
nuvelei are menirea de a crea iluzia unei lumi stabile, dar aceasta imagine va fi contrazisa in
curand de derularea insolita a evenimentelor. La un moment dat se pomeneste ca din
intamplare de tiganci, subiectul acaparand pentru un timp conversatia. in arsita zilei, gradina
plina de nuci a tigancilor pare un teritoriu al desfatarilor, o edenica oaza de umbra. Ea
reprezinta o tentatie irezistibila in inima Bucurestiului toropit de zapuseala. La fel ca in cazul
cunoscutei schite a lui I.L. Caragiale, caldura mare" formeaza resortul esential al actiunii.
Fara aceasta arsita, Gavrilescu nu ar fi intrat niciodata la tiganci" , spatiu tabu pentru un om
corect si familist . Casa tigancilor este considerata de catre cei din jur un teritoriu al placerilor
trupesti (apropierea dintre bordei" ca loc al initierii si bordel" ca spatiu al desfatarilor nu este
accidentala), dar la Mircea Eliade sacrul se gaseste intotdeauna camuflat in profan, ca urmare
locul nu este ales la intamplare, iar confuziile sunt intretinute in mod deliberat. Doua elemente
aleatorii -caldura teribila si pierderea partiturilor- decid aventura bizara a personajului.
Dandu-si seama ca a uitat servieta cu partituri la madame Voitinovici, matusa Otiliei,
Gavrilescu coboara din tramvai cu intentia sa o porneasca indarat inspre strada Preoteselor.
Daca initial s-ar parea ca personajul are noroc deoarece gaseste un loc liber langa geam in
tramvaiul aglomerat, pe parcurs se dovedeste faptul ca el are, de fapt, un ghinion teribil.

Misterioasa amnezie ce pune stapanire pe profesorul de pian este pusa pe seama varstei:
Traversa cu greutate strada ca sa astepte tramvaiul spre directia opusa. AGavrilescule - sopti
- atentie! Ca parca, parca ai inceput sa imbatranesti. Te ramolesti, iti pierzi memoria. Repet:
atentie! ca n-ai dreptul. La 49 de ani barbatul este in floarea varsteiA" Mai mult, in maniera
proustiana, caldura excesiva trezeste in memoria personajului amintirea unei experiente
similare traite canva in tinerete: Dar se simtea obosit, istovit si se lasa sa cada pe banca, in
plin soare. isi scoase batista si incepu sa se stearga pe fata. AAsta parca imi aduce aminte de
ceva - isi spuse ca sa isi dea curaj. Un mic efori, Gavrilescule, un mic efort de memorie.
Undeva, pe o banca, fara un ban in buzunar. Nu era asa de cald, dar era tot vara A privi in
jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lasate, parca ar fi fost parasite.
APleaca lumea la bai, isi spuse, maine poimaine pleaca si Otilia.A Si atunci isi aminti: era
la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o banca, in soare, dar atunci era nemancat, fara nici
un ban in buzunar. ACand esti tanar si esti artist, le suporti pe toate mai usorA, isi spuse".

Din momentul coborarii lui Gavrilescu din tramvai totul se petrecu in contratimp. De aici si
exclamatia repetata a personajului Prea tarziu!" Din cauza zapuselii, profesorul de pian nu mai
are rabdare ca sa astepte tramvaiul si se refugiaza in singurul loc unde este prezenta umbra.
Exact in momentul cand ajunge in spatiul protector de sub copaci trece si tramvaiul ce ar fi
putut impiedica experienta sa insolita. De la bun inceput, Gavrilescu remarca faptul ca gradina
tigancilor alcatuieste un taram privilegiat, incarcat cu semnificatii neobisnuite: La umbra
nucilor il intampina o neasteptata, nefireasca racoare si Gavrilescu ramase o clipa derutat,
zambind. Parca s-ar fi aflat dintr-o data intr-o padure, la munte. incepu sa priveasca uluit,
aproape cu respect, arborii inalti, zidul de piatra acoperit cu iedera, si pe nesimtite il cuprinse
o infinita tristete". Locul acesta sustras exceselor climaterice constituie un fel de paradis
terestru, integrarea eroului in teritoriul edenic fiind conditionata de modul in care el trece
probele la care este supus.
Legatura dintre taramul profan din care vine profesorul de pian si cel mitic in care el patrunde
este mediata de una din tiganci". Gavrilescu este ajutat sa razbata in spatiul misterului
deoarece el nu este un initiat. Despre latentele deosebite ale locului vorbeste si infatisarea
exterioara a casutei arhaice in care este primit acest Orfeu ratat care este profesorul de pian. El
este introdus intr-o odaie cu o penumbra curioasa, de parca ferestrele ar fi avut geamuri
albastre si verzi, amanunt ce ne demonstreaza ca este vorba de o versiune a miraculoasei
camere Sambo din romanul Noaptea de Sanziene. Principala calitate a gradinii tigancilor este
situarea ei in afara de timp, fapt remarcat si de batrana care il ia in primire pe profesorul de
pian: Nu e graba, spuse batrana. Avem timp. Nu e nici trei"in acest context ceasul devine un
instrument inutil, ce se opreste intr-un moment de perfectiune a timpului, in jurul simbolicei
cifre trei: Atunci sa stii ca iar a stat ceasul, sopti batrana cazand din nou pe ganduri . Casuta
veche in care este introdus Gavrilescu dupa ce a platit vama necesara (echivalentul a trei lectii
de piaN) constituie un loc in care, in numeroase societati traditionale, se desfasoara initierea.
Rolul bordeiului" se pastreaza si in cazul personajului lui Mircea Eliade. Patrunderea in casuta
veche (nu intamplator tigancile o numesc bordei") aduce cu sine depasirea amneziei, face
posibila anamneza, comunicarea cu trecutul. Revenirea memoriei echivaleaza cu o intoarcere
in timp la vremea tineretii, a fericirii depline, cand Gavrilescu o iubea pe Hildegard: in acea
clipa se simti deodata fericit, de parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si
Hildegard ar fi fost de asemenea a Iu? .
Gavrilescu este un personaj mediocru, un veritabil anti-erou, ce nu ajunge si nici nu poate sa

ajunga vreodata un initiat. in schimb, el isi regaseste trecutul. Tot un asemenea spatiu
privilegiat cum e cel de la tiganci i-a perturbat destinul si in tinerete. Personajul se considera
un artist care, la numai douazeci de ani, a trait un vis de poet prin iubirea lui pentru Hildegard.
Idealul declarat al acestuia a fost arta pura dar, pentru pacatele sale, el a ajuns doar un umil
profesor de pian, un Orfeu ratat, un veleitar ce incearca sa isi compenseze esecurile prin
refugiul in reverie. Dupa douazeci de ani de ratacire protagonistul isi poate urma adevarata
soarta alaturi de Hildegard pe care o regaseste prin intermediul anamnezei. in mod paradoxal,
caldura mare reprezinta atat motivul pentru care viata lui Gavrilescu s-a schimbat, cat si cel
pentru care are loc revenirea la adevaratul destin al personajului: - Acum stiu - repeta el de
mai multe ori, in soapta. Era tot asa ca acum, intr-o vara. Hildegard plecase cu familia ei la
Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam la Charlottenburg, si iesisem sa ma plimb pe sub
arbori. Erau arbori inalti, batrani, cu umbra deasa. Si era pustiu. Era prea cald. Nu indraznea
nimeni sa iasa din casa si acolo, sub arbori, am zarit o fata tanara, care plangea cu hohote,
plangea cu obrazul ascuns in maini" . Caldura excesiva este cea care il determina pe
Gavrilescu sa se plimbe pe sub arbori. in felul acesta are loc intalnirea cu Elsa, intalnire ce-i
va schimba intreaga biografie. Dupa doisprezece ani, personajul patrunde in tinutul miraculos
al tigancilor tot din cauza caldurii teribile. O regaseste aici pe Hildegard, dupa ce, intr-o prima
etapa, el isi regaseste memoria. Caldura mare" dobandeste, in proza lui Mircea Eliade,
valoarea unui semn care indica prezenta sacrului camuflat in profan, in interiorul casutei vechi
are loc un ritual magic prin care se incearca initierea lui Gavrilescu si, astfel, accesul lui spre
sacru. Initierea ia forma unui joc in care personajul trebuie sa ghiceasca tiganca dintr-un grup
de trei fete tinere (o tiganca, o grecoaica si o evreica, niste ipostaze ale miticelor ParcE). De
altfel, pe parcursul probelor la care este supus, profesorul de pian se comporta cu multa
stangacie, justificandu-si naivitatea prin replica Nu inteleg ce vreti sa spuneti" Dimpotriva,
trecand toate probele, el ar fi avut acces la tainele pe care le ascunde locul numit la tiganci": Daca ai fi ghicii-o, ar fi fost foarte frumos, sopti grecoaica. Ti-am fi cantat si ti-am fi dantuit si
te-am fi plimbat prin toate odaile. Ar fi fost foarte frumos". Exprimarea tigancilor" este
ambigua, dar lasa sa se intrevada faptul ca procesul initierii ar fi fost urmat de renasterea la o
existenta de tip dionisiac. Graba lor exprimata in expresia trece timpul, trece timpul se refera
la durata necesara initierii. Daca trece acest timp, calauzirea lui Gavrilescu inspre sacru
devine imposibila. Nereusind sa faca fata probelor, profesorul de pian este condamnat sa
rataceasca in incinta labirintica a casutei vechi, ceea ce echivaleaza cu viata sa frustrata de
orice semnificatii profunde de pana atunci.

Sugestiva se dovedeste si setea teribila ce pune stapanire asupra personajului. Gavrilescu nu

tine seama de sfatul de a nu bea prea multa cafea, ba mai mult, el isi potoleste setea cu o cana
plina cu apa. in esenta, initierea presupune moartea ritualica pentru un anumit tip de existenta
si renasterea individului la un nivel superior. Din aceasta perspectiva, setea devoratoare a
personajului reprezinta o expresie a suferintelor ce caracterizeaza conditia umana.
Dimpotriva, potolirea setei inseamna depasirea istoricitatii si a suferintei. O experienta
similara cu cea a lui Gavrilescu traieste si prozatorul Anghel Dumitru Pandele din romanul
Nouasprezece trandafiri, care renaste la o alta conditie dupa ce reuseste sa se elibereze de
experienta fricii si cea a setei Mircea Eliade se ocupa de aceasta problema si in lucrarile sale
cu caracter stiintific. Astfel in eseul intitulat Locum refrigerii" din volumul Insula lui
Euthanasius istoricul religiilor afirma: Conditia umana, suferinta, intr-un cuvant orice
experienta" istorica, a fost pretutindeni exprimata prin AseteaA de viata a oamenilor, ii
AadapaA la izvoarele adevarului etc maximul de suferinta omeneasca a fost formulat
intotdeauna pnn AseteA. Cu cat omul sufera mai mult, cu atat e mai insetat de Dumnezeu,

de adevar, de liniste, de iubire. Apa, care in sensul magic si religios reintoarce pe om intr-o
stare nediferentiala, amorfa, de AsamantaA, ajutandu-l in acelasi timp sa se Anasca din
nouA, apa aceasta, in sens mistic, ApotolesteA pe om, adica ii curma experienta, durerea.
S-ar putea spune, fara paradox, ca numai dupa ce a ajuns intr-un ArefrigeriumA si s-a
adapat pana la satietate, mortul AmoareA cu adevarat. Adica, depaseste ultimele etape ale
conditiei umane - topindu-se intr-o stare impersonala, totala nediferentiata. Cata vreme este
AinsetatA - ramane o larva subumana, dar chinuita inca de AexperienteA. Supravietuirea
aceasta nu este nici moartea adevarata, nici nemurirea in sens mistic deci, apa care potoleste
setea mortului curma experienta, ajutandu-l sa AmoaraA cu adevarat, sa se desfaca de
conditia umana"

Experienta traita de Gavrilescu in bordeiul tigancilor poate fi interpretata si ca o cufundare in

moarte (nu intamplator, pe parcursul initierii sale, personajul este infasurat, la un moment dat,
intr-o draperie ce i se pare un adevarat giulgiU), ca urmare setea teribila a profesorului de pian
nu este altceva decat Setea mortului de care vorbeste Mircea Eliade in Tratatul de istorie a
religiilor: Utilizarea funerara a apei se explica prin acelasi ansamblu care valideaza functia ei
cosmogonica, magica si terapeutica: apele Apotolesc setea mortuluiA, ele il dizolva, il
solidarizeaza cu semintele; apele Aucid mortulA, anuland definitiv conditia sa umana, pe
care infernul i-o lasa la un nivel scazut, larvar, pastrandu-i astfel intacta posibilitatea de
suferinta. in diversele conceptii despre moarte, defunctul nu moare definitiv, ci dobandeste
numai un mod elementar de existenta; este o regresiune, nu o extinctie finala. in asteptarea
revenirii in circuitul cosmic (transmigrareA) sau a eliberarii definitive, sufletul mortului
sufera si aceasta suferinta este exprimata indeosebi prin sete".2 Trimitand la universul
basmelor populare romanesti, putem spune ca, acceptand cafeaua -in ciuda sfaturilor care i-au
fost date -, Gavrilescu alege de fapt Apa Moarta, cea care este lipsita de virtutile miraculoase
ale Apei Vii, neputand facilita dobandirea unor noi dimensiuni spirituale. Somnul ce pune
stapanire pe personaj dupa ce este prins in hora celor trei iele este si el simbolic, fiind urmat
de o renastere la o alta conditie. Dupa cum se specifica in Istoria ideilor si credintelor
religioase3, a invinge somnul, a ramane treaz" reprezinta o proba initiatica extrem de dura
deoarece ea urmareste depasirea conditiei umane, obtinerea imortalitatii. A nu dormi nu
inseamna numai a triumfa asupra oboselii fizice, ci a fi prezent in lumea spiritului. Or,
Gavrilescu nu da dovada de suficienta putere spirituala pentru a trece aceasta incercare,
somnul sau fiind sinonim cu ignoranta si moartea. in traditia gnostica, ignoranta, amnezia,
captivitatea, somnul, betia reprezinta niste metafore ce traduc moartea spirituala, in timp ce
trezirea implica anamneza, redescoperirea adevaratei identitati a sufletului, adica
recunoasterea originii sale divine. Ratacirea personajului in interiorul labirintic al bordeiului
echivaleaza cu ratacirea labirintica prin ascunzisurile memoriei (timpuluI). Rememorand
tragedia vietii sale (iubirea neimplinita pentru HildegarD), Gavrilescu pune totul pe seama
ceasului rau, a lipsei de noroc ce caracterizeaza destinul zbuciumat al artistilor. intalnirile cu
Elsa si drumurile lor repetate la berarie reprezinta o alta modalitate de potolire a setei", adica
de renuntare la vechiul tip de existenta, cea dusa de Hildegard: Caci, vedeti, acum inteleg
foarte bine daca in seara aceea, la Charlottenburg, n-as fi intrat cu Elsa intr-o berarie.. Sau,
chiar daca as fi intrat, dai daca as fi avut bani cu mine. si as fi putut plati eu consumatia, viata
mea ar fi fost alta Dars-a intamplat ca n-aveam bani, si a platit Elsa Si a doua zi am umblat
peste tot. sa caut cateva marci sa-mi platesc datoria Dar n-am gasit Toti prietenii, toate
cunostintele erau plecate in vacanta Era vara. era teribil de cald () Trei zile n-am gasit bani, si
ma duceam in fiecare seara s-o vad pe Elsa, la gazda ei: sa ma scuz ca nu gasisem bani. Si pe
urma mergeam amandoi la berarie. Daca macar m-as fi tinut >are si n-as fi primit sa merg cu

ea la berarie! Dar, ce vreti? Mi-era foame. Eram tanar, eram frumos, Hildegard era plecata la
bai, si mi-era foame Va spun drept, erau zile cand ma culcam nemancat Viata de artist. "
O data cu plecarea lui Gavrilescu de la tiganci incepe artificiul fantastic propriu-zis, datorat
interferentei unor perspective temporale paradoxale Astfel, experienta de numai cateva ore
traita in planul mitic de catre profesorul de pian echivaleaza, in planul realitatii obiective, cu o
trecere de doisprezece ani. Numeroase dovezi vin sa sublinieze ideea dilatarii timpului in
apartamentul doamnei Voitinovici locuieste de patru ani familia Georgescu, familie care nu
poseda pian, Otilia s-a casatorit de opt ani, bancnota cu care vrea sa plateasca s-a scos din
circulatie de un an. Profesorul nu mai poate intra in propria lui casa, in care traieste de multa
vreme altcineva. Chiar si vecina pe care vrea sa o cheme in ajutor pentru a-i sustine adevarul a
murit de cinci ani. De la un carciumar din apropiere afla ca l-a cautat politia cateva luni,
darfara succes. Ramasa singura, chiar si sotia lui a vandut tot si s-a intors in Germania, cu 12
ani in urma. Tentativa lui Gavrilescu - aflat intr-o ipostaza similara cu cea a lui lancu Gore din
Douasprezece mii de capete de vite - de a demonstra ca in dimineata aceleiasi zile a stat inca
de vorba cu ea pare neconvingatoare, in ciuda cuvantului de onoare pus in joc: - Curios, sopti
Gavrilescu, incepand sa-si faca vant cu palaria. Si daca eu ti-as spune dumitale, daca ti-as
spune ca azi-dimineata, si-ti dau cuvantul meu de onoare ca nu exagerez, azi-dimineata am
stat cu ea de vorba ceva mai mult. La pranz am mancat impreuna. Pot sa-p spun si ce-am
mancat" Profesorul de pian considera ca i se intampla o serie de lucruri extrem de curioase si
este de parere ca la mijloc trebuie sa fie o confuzie. in tramvai, dupa o zi teribila", el ajunge la
concluzia ca se pefrec lucruri curioase in tara asta".

Revenind la spatiul atemporal (mitiC) al tigancilor, Gavrilescu este recunoscut si se continua,

in mod firesc, evenimentele de dupa-amiaza. Tot acum - sub auspiciile formulei pentru a doua
oara" (ce marcheaza renasterea in plan spiritual, asa cum aflam din naratiunea intitulata
PoduL) - are loc si marea intalnire cu Hildegard. Condusi de birjarul care aminteste de miticul
luntras Charon (in tinerete acesta a fost dricar, ne sugereaza textuL),cei doi indragostiti se
indreapta spre un spatiu simbolic numit la padure". Calatoria are un vadit rol initiatic si poate
fi interpretata ca o integrare lina in nefiinta. Ea incepe cu abandonarea starii de veghe si
trecerea sub imperiul visului, vis ce poate fi considerat un preludiu al mortii. Aceasta moarte
simbolica echivaleaza - ca si in alte naratiuni ale lui Mircea Eliade - cu implinirea destinului
pana atunci ratat alaturi de Hildegard sau, altfel spus, cu reiterarea cuplului mitic. Nu este
lipsit de interes nici instrumentul cu ajutorul caruia are loc iesirea din timpul istoric, birja,
ceea ce ne trimite la masina din romanul Noaptea de Sanziene, ascensorul din in curte la
Dionis si la camionul din nuvela La umbra unui crin, alte instrumente magice cu care are loc
integrarea in timpul mitic.

Sorin Alexandrescu identifica in cele opt secvente ale naratiunii tot atatea etape distincte ale
aventurii lui Gavrilescu, niste faze ale unui itinerar spiritual, itinerarul dintre Viata si Moarte,
dintre Profan si Sacru, dintre lumea Ade aiciA si lumea Ade dincoloA".4 Mentionand
vastul orizont conotativ al textului, criticul releva apoi cateva din numeroasele trimiteri
mitologice la care se preteaza relatarea lui Mircea Eliade: Cele trei fete sunt Ursitoarele,
Parcele, zane ori AspiriteA ale unor stravechi civilizatii (ceea ce, atunci, ar deschide noi
dileme: civilizatiile ar fi modalitati spirituale pentru Amarea trecereA, ori forme ale culturii
tentand AartistulA din Gavrilescu etc.) ? Baba este un alt Charon, priveghind trecerea

dincolo si primind obolul, dupa traditie, o secreta magiciana stapana peste timp si spatiu, ca si
Suren Bose, ori un spirit malefic folcloric, ca in basmele romanesti. Ghicitul insusi nu este
cumva o proba specifica riturilor de initiere, sau, mai mult, nu reprezinta un fel de vama luata
sufletului celui care a murit, in cursul calatoriei lui? Atunci AratacireaA lui Gavrilescu prin
AlabirintulA bordeiului celor trei fete este tot un moment caracteristic al riturilor mortii? Si
asa mai departe".5 Tot de conotatiile simbolice ale textului tine si asemanarea batranei cu
miticul Cerber, paznicul monstruos si intransigent al portilor infernale din Hades. Sorin
Alexandrescu este de parere ca nuvela La tiganci este considerata ca o alegorie a mortii sau,
mai bine zis, a trecerii spre moarte, totul fiind realizat cu o atenta punere in scena a
evenimentelor. Daca acceptam ipoteza exegetului ca moartea lui Gavrilescu a avut loc deja in
timpul ritualului efectuat de catre tiganci (in care sunt identificate o serie de trasaturi specifice
obiceiurilor de inmormantarE), atunci reintoarcerea personajului la realitatea cotidiana poate
fi interpretata ca o tentativa a Spiritului de a se reintegra printre oameni, de a continua un
destin neimplinit. Din aceasta perspectiva textul lui Eliade prezinta asemanari iubitoare cu
naratiunea Moartea lui loan Vestimie de Mihai Emmescu, in care se manifesta acelasi refuz al
mortii, coroborat cu efortul intoarcem in lume Incapabil sa constientizeze ceea ce i s-a
intamplat Spiritul (atat cel al lui Ion Vestimie cat si cel al lui GavrilescU) bantuie locurile in
care a trait

Raspunzand interpretarilor imperfecte" furnizate de critica literara, in jurnalul sau, Mircea

Eliade atrage atentia aeupra esentei nuvelei La tiganci Potrivit talmacirii autorului, valoarea
naratiunii nu trebuie cautata in eventualele trimiteri cu caracter simbolic, in transformarea
realitatii imediate prin intermediul unui cifru, ci in crearea - in sensul demiurgic al termenului
-unui univers independent de geografia Bucurestiului anilor 1930-1940 Problema pe care
trebuie sa si-o puna un critic nu consta in descifrarea simbolismului" nuvelei, ci in
interpretarea noii realitati pe care o dezvaluie aventura lui Gavrilescu: Am impresia ca nu s-a
inteles lucrul esential: povestirea aceasta nu AsimbolizeazaA nimic, adica nu transforma
realitatea imediata intr-un cifru. Nuvela fundeaza o lume, un Univers independent de
geografia si sociologia Bucurestiului de prin anii 1930-1940. Nu trebuie cautat la ce se refera
in realitatea care ne este accesibila noua, diferitele episoade, nici ce reprezinta cutare sau
cutare personaj. Este prezentarea unui Univers nou, inedit, cu legile lui proprii - si aceasta
prezentare constituie un act de creatie, nu numai in intelesul estetic al expresiei. Patrunzand in
acest Univers, invatand sa-l cunosti, savurandu-l - ti se reveleaza ceva. Problema care se pune
criticului nu este: cum sa descifreze AsimbolismulA povestirii? Ci: admitand ca povestea
m-a AfermecatA, m-a convins, cum sa interpretez mesajul care-l ascunde realitatea ei (mai
precis aceasta noua specie de realitate care mi se dezvaluie citind AaventuraA lui
GavrilescU)?"6
Nota lui Mircea Eliade atrage inca o data atentia asupra marii sale obsesii care este
posibilitatea iesirii din timp. Crearea unor spatii privilegiate, nesupuse legilor duratei,
reprezinta replica optimista a prozatorului la marile probleme pe care si le pune filosoful.
Abolirea timpului devine posibila, chiar daca nu este vorba decat de o evadare" intr-un plan
ireal, metafizic. Revolta titanica pe care o intreprinde scriitorul de literatura fantastica
impotriva destinului implacabil isi gaseste o alinare prin refugiul in lumea vesnic vie a
spiritului. in aceasta consta si sensul mioritic al operei lui Mircea Eliade. Aflat sub
amenintarea mortii, ca si ciobanul din celebra balada, datorita timpului ce se scurge
implacabil, scriitorul incearca sa gaseasca solutii si le descopera in posibilitatea transgresarii
duratei. Auzind de dramatismul evenimentelor care il asteapta, ciobanul se pregateste pentru

eventualitatea mortii. Deosebit de important este ca el nu intra in panica la vestea adusa de

mioara nazdravana, ci are puterea spiritula de a raspunde in mod creator la acest verdict tragic
al destinului. Cere sa fie ingropat aice pe-aproape" , adica in mult indragitul picior de plaf,
gura de ral , alaturi de strunga pentru a fi mereu in preajma oilor sale iubite. Raspunsul,
creator prin excelenta si prin aceasta asemanator cu procesul artistic, are loc prin asimilarea
mortii cu o nunta, mai mult, cu o fantastica nunta cosmica prin care se va realiza integrarea
omului in natura. Asemanarile cu creatia lui Mircea Eliade sunt izbitoare: elogiul frumusetilor
patriei, dorinta integrarii in natura, asumarea unui destin tragic sunt numai cateva din
elementele comune la care si scriitorul ofera un raspuns inventiv, creator. Desi se vede
amenintat de timpul care trece necrutator, prozatorul se ridica deasupra evenimentelor, reusind
sa raspunda primejdiei in planul imaginarului. Mai mult, solutiile pe care le gaseste la
problema iesirii din timp sunt tot atatea victorii obtinute in confruntarea cu destinul potrivnic,
cu teroarea istoriei". incepand sa schitam o tipologie a eroilor lui Mircea Eliade, putem sa
decodificam in opera scriitorului trei tipuri de personaje. Asa cum putem afla dintr-o serie de
creatii precum Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Serampore sau Ghicitor in pietre, o
prima categorie o formeaza personajele initiate. Este vorba, de obicei, de savanti sau de
intelectuali cu o pregatire deosebita sau, asa cum afirma Dumitru Micu, de niste aventurieri ai
spiritului . Initierea lor a avut loc prin intermediul unui studiu indelungat din carti, dar si prin
contactul nemijlocit cu traditiile populare. Este cazul tipic al personajelor din Nopti la
Serampore. Bogdanof, Van Manen si, mai ales, Suren Bose, care au ocazia sa cunoasca
filosofia si traditiile indiene atat din carti, cat si dintr-o indelungata explorare efectuata pe
viu". Tot in aceasta categorie poate fi inclus si faimosul ghicitor in pietre. Trebuie sa
remarcam insa neaparat faptul ca initierea acestuia din urma nu mai are loc indirect, din
operele scrise de catre altii, ci printr-un har innascut, cultivat de-a lungul anilor prin contactul
nemijlocit cu obiceiurile sacramentale. in antiteza, un alt tip de personaje il constituie eroii
mediocri, oamenii fara insusiri si fara destin, a caror lipsa de experienta ii face vulnerabili.
Este cazul lui Gavrilescu din La tiganci, al lui Cucoanes din Un om mare sau al lui lancu Gore
din nuvela Douasprezece mii de capete de vite. Trasatura lor comuna consta in faptul ca sunt
pusi sa infrunte niste situatii exceptionale carora nu reusesc sa le faca fata. E suficient sa ni-l
amintim pe Gavrilescu, acest Oedip ratat, incapabil sa raspunda la ghicitorile tigancilor. Tot
mediocritatii i se datoreaza si drama acestor personaje, nechemate sa isi asume destinul si,
astfel, sa iasa din labirintul lor existential. in sfarsit, o a treia categorie o formeaza prezenta
autorului (sau a unui dublu al acestuiA) in propriile sale scrieri. Act narcisiac prin excelenta,
fenomenul autooglindirii vine sa ni-l apropie si mai mult pe prozator, ale carui confesiuni au o
importanta deosebita in intelegerea corecta a scrierilor sale, caror le confera si un plus de
autenticitate. Spre deosebire de jurnalul scriitorului, care reprezinta o oglindire obiectiva a
framantarilor artistului, operele literare constituie o imagine subiectiva a nazuintelor lui
Mircea Eliade. Desigur, aceasta noua categorie nu reprezinta altceva decat o varianta a
personajelor apartinand primului tip, fapt ilustrat prin creatii precum Adio!, Secretul
doctorului Honigberger sau Nouasprezece trandafiri. intr-adevar, imaginea ce se desprinde din
naratiuni este cea cunoscuta. Peste tot ne intampina profilul omului cu o exceptionala
pregatire teoretica (atras insa in egala masura si de experientele literarE), istoricul religiilor,
savantul de reputatie internationala, eruditul in masura sa dezlege taine interzise altora.

O tipologie asemanatoare propune si Eugen Simion in Mircea Eliade. Un spirit al

amplitudinii. Exegetul clasifica eroii prozatorului in functie de atitudinea lor in fata
misterului, a mitului. De o parte se gasesc cei care stiu, dar nu spun", in timp ce de cealalta
parte se afla cei care nu cred , adica agentii istoriei profane, reprezentantii spiritului ingust,

rationalist. Aceasta structura binara este mentinuta de catre scriitor pe tot parcursul operei sale
deoarece ea exprima doua realitati, doua scenarii ce se confrunta in istoria de toate zilele".7
O alta clasificare a operei si, implicit, a personajelor putem intalni la loan Petru Culianu, care
identifica trei etape semnificative in cadrul naratiunilor fantastice ale scriitorului. Astfel
primele povestiri ale lui Eliade sunt alcatuite din ciclul indian", in interiorul caruia exista un
personaj initiat, adica un specialist al sacrului . Si cel de al doilea ciclu al creatiei se
caracterizeaza prin iruptia fantasticului in cotidian". Cu toate acestea, apar diferente
semnificative in ceea ce priveste conditia personajelor. De data aceasta locul specialistului
este inlocuit cu idiotul", cu un individ sarac cu duhul, adica cu un erou tipic naratiunilor
expresioniste. Relatari precum La tiganci sau Douasprezece mii de capete de vite impun atat o
noua estetica cat si o noua modalitate prin care sacrul se dezvaluie in lumea moderna. Cel de
al treilea ciclu narativ din opera lui Mircea Eliade este denumit ciclul spectacolului si al
criptografiei si incepe aproximativ cu naratiunea Uniforme de general, la care se adauga
Incognito la Buchenwald, Les Trois Graces, Pelerina, Tinerete fara batranete, Nouasprezece
trandafiri, Dayan. Autorul Pergamentului diafan este de parere ca ciclul spectacolului difera
radical de ciclul savantului si de cel al idiotului , el raspunzand unei intentii de
ArecuperareA a tuturor celor ce sufera, a constiintelor in deriva".8 intr-un plan de discutie
pentru proiectata carte consacrata scriitorului Mircea Eliade (lucrare ce nu a mai fost
finalizata), loan Petru Culianu trece in revista din nou cele trei cicluri din opera prozatorului:
1) Ciclul AerouluiA sialAquestA-ului; 2) Ciclul AidiotuluiA si al AcallA-ului; 3)
Ciclul AcriptografieiA si al AspectacoluluiA.9 Desi ingenioasa, tipologia propusa de
catre exeget se dovedeste lacunara. Aceasta deoarece nu toate scrierile din prima etapa a
creatiei lui Mircea Eliade sunt inspirate de universul fascinant al Indiei. E suficient sa
amintim, in acest sens, textele reunite in volumele Cum am descoperit piatra filosofala (1996)
si Maddalena (1996). Este vorba de o serie de naratiuni apartinand anilor de ucenicie, ramase
ingropate in timp de mai multe decenii in paginile publicatiilor interbelice, insuficient
cunoscute de I. R Culianu. Pe de alta parte, nu toate operele consacrate artei spectacolului
apartin ultimei etape a creatiei. Un bun exemplu constituie, sub acest aspect, naratiunea Adio!,
care pune pentru prima oara problema elaborarii unui teatru experimental. Desi naratiunile
sale de factura existentialista (trairista") se dovedesc la fel de fascinante precum cele onirice,
Mircea Eliade ramane cel mai important autor de proza fantastica din literatura romana.
Scriitorul ocupa un loc privilegiat in cadrul genului, alaturandu-se unor creatori de exceptie
precum Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu sau Stefan Banulescu.