Vasile CRISTEA

PLANTE VASCULARE
(C o r m o b i o n t a ):
sistematică, diversitate, ecologie, importanţă

(pentru uzul studenţilor)

CLUJ-NAPOCA, 2011

1
 INTRODUCERE

Acest material nu este un curs universitar, nu este un tratat de Botanică sistematică şi nici unul
de Botanică filogenetică!
El se doreşte a fi o sursă bibliografică, rezumativă (dintr-un material ce urmează a fi publicat) şi actualizată,
pentru studenţi, prin care am dorit să evidenţiem:
i) caracteristicile generale ale diverselor grupe de cormobionte,
ii) variate modalităţi de clasificare a lor,
iii) principalele linii evolutive,
iv) diversitatea şi importanţa practică,
v) precum şi răspândirea lor în diverse regiuni geografice şi în diferitele tipuri de ecosisteme.
Din aceste considerente, ilustraţia a fost redusă doar la unele scheme şi imagini mai puţin frecvente în literatura
botanică românească, recomandând pentru aceste imagini lucrarea lui POP et al. 1983.
Se ştie că, în ultimele decenii, disciplinele sistematice nu au fost ocolite de concurenţa declanşată, mai cu seamă
de disciplinele biologice moderne. Unii dintre slujitorii acestora din urmă consideră că tot ce înseamnă „sistematică”
este depăşit şi, ca urmare, trebuie eliminat (ori redus la maximum) din programul de pregătire al viitorilor specialişti.
Vina nu o poartă grupul anti-sistematică, ci sistematicienii însăşi, căci nu au reuşit să convingă partenerii
dialogului (atunci când acesta a existat!), de utilitatea sistematicii; că nu au asimilat în mod creativ enormul material
oferit de disciplinele moderne etc. Dacă ar fi să învinovăţim şi pe colegii „avangardişti”, atunci le vom reproşa doar
faptul că nu s-au ostenit a vedea cum se pun astăzi problemele în sistematică, aşa cum mulţi sistematicieni o fac
privitor la disciplinele moderne.
Excepţie fac, în marea familie a biologilor, cei care au înţeles că sistematica este direct şi fundamental legată de
evoluţie în general, că ea ocupă un loc central în biologia evolutivă şi aplicată, că ea „ ... va juca un rol din ce în ce mai
important în numeroase discipline, ca ecologia, biologia moleculară, biologia dezvoltării şi chiar în lingvistică şi
filozofie” (JUDD et al. 2002, p. 3). Sau, cum aprecia în introducerea sa, STACE (1989), taxonomia poate fi considerată
ca cea mai veche, cea mai de bază şi cea mai atot-cuprinzătoare dintre ştiinţele biologice, dar şi cea mai controversată,
mai rău-înţeleasă şi mai ... „malignă”!
Altfel spus, taxonomia este „un rău necesar” pentru orice biolog, fără de care ar fi un mare haos în cunoştinţele
noastre despre lumea vie, aşa cum o afirma încă C. Linné: „Filum Ariadneum botanices est systema, sine quo chaos
est res herbaria”!
Dar, aşa cum sublinia V.H. HEYWOOD, sistematica trebuie să se reinventeze pe sine însăşi, dacă doreşte să
supravieţuiască, ca o disciplină academică dinamică (in FUNK et al.-eds., 2009, p. 43). Aceasta presupune că ea
trebuie să se modernizeze, să devină mai credibilă, să găsească noi căi de evidenţiere a relevanţei sale şi în plan social
(CRANE et PLEASANTS 2006), spre a se situa acolo unde îi este locul: „... on of the cornerstones of biology” (STUESSY
2006, p. 31).
Întrucât am utilizat deja doi termeni (mult discutaţi şi ei în literatura de specialitate), sistematica şi taxonomia,
dorim să precizăm că, majoritatea autorilor îi folosesc ca şi sinonimi, deşi taxonomia ar reuni mai cu seamă aspectele
privitoare la normele de clasificare. Spre a nu complica şi mai mult lucrurile, vom accepta sinonimizarea acestor doi
termeni, care desemnează studiul şi descrierea variabilităţii organismelor, investigarea cauzelor şi consecinţelor
acestor variaţii, precum şi folosirea tuturor acestor informaţii pentru conceperea unui sistem de identificare,
diagnozare, clasificare ierarhică (de ordonare) şi genealogică (filogenetică) şi de denumire a diverselor unităţi cu
care se operează. La ora actuală se conturează tot mai mult 5 direcţii de abordare în sistematica plantelor: fitografia
(descrierea unităţilor), taxonomia (clasificarea în unităţi de rang superior şi inferior), nomenclatura (reguli şi norme
de denumire), evoluţionismul (evidenţierea mecanismelor şi legităţilor de formare şi transformare a speciilor) şi
filogenetica (relaţiile de înrudire).
Suntem obligaţi să amintim aici, pe de o parte definiţia dată sistematicii, pe de alta, concepţia profund novatoare
a prof. A. BORZA. Astfel, în 1925, el considera că „Sistematica ... este o ştiinţă adevărată, speculativă, filosofică,
explicativă, ce lucrează cu raţionamente; este experimentală în acelaşi timp...” (p. 28). Apoi, în urmă cu mai bine de
jumătate de secol, considera că studiile floristice, pe lângă criteriul clasic morfo-anatomic, trebuie să ia în considerare
un număr mult mai larg de criterii moderne (pentru acea vreme): „... mea intentione fundamentum et instrumentum
investigationum futurarum chorologicarum, oecologicarum et phytosociologicarum constituet. E quibus, adiunctis
studiis et experimentis cytogeneticis, demum systema revera naturale plantarum in hisce teritoriis vigentium, id est
Flora Romaniae critica, evadet” (1947, p. VI).
Ar fi nedrept să trecem cu vederea manuscrisul lui E. POP (1931), în care se subliniază: „Constatarea înrudirii şi
clasificarea plantelor după această înrudire a lor e scopul suprem al sistematicei moderne” (p. 1). Acest lucru este
tocmai ceea ce se întâmplă în clasificările cladistice actuale!
Convingerea noastră fiind aceea că, cel puţin încă câteva secole, biologia nu va putea face abstracţie de lumea
plantelor şi de ordonarea lor în taxoni şi grupe de taxoni; că Botanica sistematică trebuie ameliorată (dar nu
eliminată); că ea trebuie să fie utilă şi altor specialişti etc, ne-am încumetat să scriem o carte şi cu elemente de
„sistematică”. Dar, spre a nu îndepărta, ab initio, potenţialii cititori, prin titlul ei, am numit-o „plante vasculare”, cu
un subtitlu în care termenul de sistematică este asociat cu cel de diversitate, ecologie, importanţă, termeni mai „la
modă” în lumea contemporană. Este o încercare, pe care „concurenţii” noştri o vor denumi, desigur, şiretlic!
Ce a rezultat? pur şi simplu o carte din care fiecare poate lua câte ceva util fie pentru îmbogăţirea cunoştinţelor
sale teoretice, fie pentru familiarizarea cu diversele utilizări practice ale plantelor, fie numai pentru variatele
curiozităţi pe care plantele ni le oferă, posibil în aceeaşi măsură ca şi episoadele din „Animal Planet”! Cu deosebirea că
plantele nu fac giumbuşlucuri şi nici nu au manifestări de tandreţe sau agresivitate vizibile.
Dacă, de-a lungul acestor pagini, cititorul se va găsi în faţa unor consideraţii mai mult economice şi ecologice,
mai puţin a celor de taxonomie şi filogenie, întreaga vină ne aparţine, căci am optat pentru ceea ce am considerat că
nu va fi afectat de evoluţiile viitoare ale cercetărilor biologice, de concepţiile filogenetice ale diverşilor autori, de
descoperirile ce vor fi aduse etc. La fel de vinovaţi suntem şi pentru că nu oferim cititorului o soluţie unică a

2
clasificării plantelor vasculare, ci, pe schema clasică (considerată de noi mai didactică, poate chiar mai logică)
amintim şi restructurările actuale (cladistice), lăsând fiecăruia libertatea de a opta pentru un sistem sau altul.
Celor ce se ocupă în prezent şi viitor de anatomia, fiziologia, biologia celulară şi moleculară, de genetica ecologică
etc, dorim să le reamintim că următoarea recomandare a devenit astăzi o obligaţie: „Toţi cercetătorii sunt îndemnaţi
să depună în ierbarele accesibile eşantioane justificative din plantele folosite în cercetările lor, iar în publicaţiile lor
să fie citate ierbarele în care se păstrează aceste eşantioane” (Rezoluţia Congresului al X-lea de Botanică,
Edinbourgh, 1964, ap. POP, 1966, p. 43). Aşa-numitele „vauchere” sunt obligatorii şi ele trebuiesc menţionate în
lucrările publicate, fie că este vorba de plante, fie de animale (v. caseta 0.1!).
Pentru a preîntâmpina eventualele critici legate de noţiunea de specie, ştiut fiind faptul că mulţi biologi doresc să
schimbe înţelesul clasic al acestei unităţi taxonomice, dorim să subliniem opinia noastră în această direcţie. Noi
privim această noţiune ca pe una abstractă (prin conţinutul ei) şi concretă (prin populaţiile ce-o compun), dinamică
(prin modificările determinate de fluxul de informaţie şi energie dintre şi între indivizi, precum şi cu ansamblul de
factori ambientali), ecologică (prin exigenţele faţă de anumite valori ale factorilor staţionali), aflată într-o
permanentă evoluţie (progresivă sau regresivă, în funcţie de rezultanta acţiunii şi interacţiunii complexului de factori
ai evoluţiei), constituindu-se într-un produs şi etapă a evoluţiei (speciaţiei). Reducerea acestei noţiuni

CASETA 0.1. Sistematică-nomenclatură-vauchere

În articolul semnat de SUSANNA (2009) şi intitulat sugestiv „nomenclatura botanică: stăpân sau
slujitor?”, autorul subliniază faptul că sistematica modernă a devenit mai mult o ştiinţă experimentală,
că metodele moleculare sunt dificil de stăpânit şi greu de a fi ţinute la zi, ceea ce presupune că
botanistul de astăzi trebuie să stăpânească greoaiele tehnici informaţionale şi să aibă şi cunoştinţe
ştiinţifice adecvate. Cât priveşte nomenclatura botanică, apreciază că aceasta are o „exasperantă
instabilitate” şi că ea a devenit mai mult un „stăpân”, decât un slujitor. În acest sens, credem că
autorul are perfectă dreptate dacă ne referim la triburi, genuri şi specii, dar apare şi reversul, în care
sistematicienii nu mai ţin cont de nicio regulă, mai cu seamă la nivelul unităţilor superioare. Aşadar,
„systema” trebuie să ţină cont de „nomos”, iar acesta să sprijine systema!
În articolul lor, BALTISBERGER et WIDMER (2009) analizează 32 taxoni de cormofite din Carpaţii
româneşti, între care 12 (notaţi cu *) sunt pentru prima dată investigaţi sub aspect cariologic în
România. Ne vom folosi de acest articol pentru a exemplifica (tabelul de mai jos) un mod de precizare
a vaucherelor (depuse, în acest caz, în herbarul din Zürich).

3
doar la variabilitatea unor grupe de gene şi denumirea acestei realităţi printr-un cod, ni se pare a fi lipsită de
interpretare biologică şi cu totul nelucrativă.
Sigur, disciplina de Botanică sistematică nu este una dintre cele mai uşoare, căci ea necesită cunoştinţe de
morfologie şi anatomie vegetală, de biochimie şi biologie celulară, de cronologie geologică şi istorie, de ecologie, de
geografie a României şi continentelor, de genetică etc, precum şi o minimă bază de greacă veche şi latină. Dacă vom
cunoaşte noţiunile de bază ale acestor discipline, ea nu va mai apare ca o materie „de tocit”, ca ceva ce trebuie
memorizat, ca ceva lipsit de logică. Modificând puţin cuvintele unui renumit creator de soiuri de trandafiri (francezul
Alain Meilland), vom putea spune că însuşirea botanicii sistematice este uşoară. Ea poate fi învăţată în 100 de lecţii.
Una în fiecare zi!
Ce utopie! În „sistemul Bologna”, nivelul licenţă în biologire are 84 săptămâni de activitate didactică şi 18 de
sesiuni normale. Tocmai din aceste raţiuni, dar şi pentru a reduce din volumul materialului cerut la examen, am
redactat cu font normal ceea ce reprezintă minimum de cunoştinţe solicitat, iar cu font mai mic sau inclus în casete,
ceea ce ţine de explicarea termenilor, de „povestea” unei specii sau a unui grup, de istoria lor, respectiv ceea ce poate
oferi o imagine mai largă asupra diversităţii şi utilităţii unui anumit grup de plante.
Ne-am străduit să punctăm, de câte ori s-a ivit ocazia, importanţa practică a unora dintre reprezentanţi, chiar şi
menţionarea unora dintre cei nou pătrunşi în spaţiul nostru geografic fie ca plante decorative, fie alimentare, fie sub
forma unor preparate farmaceutice etc.
Nu am neglijat nici preferinţele ecologice ale speciilor, încercând să le prezentăm în funcţie de habitatul în care se
află optimul lor ecologic, în funcţie de repartiţia lor geografică.

Din dorinţa de a oferi cititorului un material cât mai corect posibil, am apelat la competenţa unor colegi, cărora le
adresăm mulţumirile ce li se cuvin: prof. dr. Nicolae DRAGOŞ (pentru verificarea aspectelor moleculare), prof. dr.
Mircea TĂMAŞ (pentru toate problemele ce privesc plantele medicinale), conf. dr. Ioan COROIU, pentru relaţiile
plante-animale prezentate aici. În fine, dl. prof. dr. Ioan POP a avut amabilitatea de a vedea ansamblul materialului şi,
la cei peste 85 de ani ai săi, ne-a făcut recomandări izvorâte din experienţă şi din pasiunea-i recunoscută pentru
botanică.

Toate sugestiile venite din partea colegilor, specialiştilor, practicienilor şi chiar a studenţilor, ne vor fi utile şi vom
ţine cont în eventuala reeditare a acestui material.

Autorul

Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND
CLASIFICAREA ACTUALĂ
A LUMII VII

1.2. CLADISTICA, FENETICA ŞI FILOGEOGRAFIA

1.2.1. C o n s i d e r a ţ i i g e n e r a l e
Sintetizând sistemele şi metodele utilizate în ultimul timp în sistematica lumii vii ( STACE
1989, LECOINTRE et LE GUYADER 2001, 2006, JUDD et al., 2002, SITTE et al., 2002, JÄGER,
NEUMANN et OHMANN 2009 ş. a.) vom constata noi modalităţi de abordare, noi concepţii de a
privi procesul evolutiv (centrat pe relaţiile evolutive dintre taxoni), noi metode folosite, toate
având la bază direcţiile moderne de studiu în biologie (biochimia, genetica moleculară,
modelarea ş.a.), fără a fi neglijate nici informaţiile clasice (morfo-anatomice, arealografice,
paleobotanice), cărora, în unele metode, li se acordă o importanţă mai puţin decisivă
(discriminativă).
La jumătatea secolului trecut s-a încercat consolidarea chemotaxonomiei, ce utilizează la
cormofite o serie de izoenzime, ca exprimare fenotipică a diversităţii genetice, între care putem
aminti creatinin-chinaza, piruvat-chinaza, malat-dehidrogenaza, lactat-dehidrogenaza, fosfo-
gluco-mutaza ş.a.
Dar, limitându-se la un singur aspect fenotipic, această nouă taxonomie nu a dat rezultatele
scontate, studiile sale fiind astăzi integrate în abordările taxonomice complexe, de tip cladistic şi
fenetic.
Cel mai mult sunt utilizate, de sistemele filogenetice moderne, aspectele privitoare la
materialul genetic, fie din genomul nuclear (a cărui mărime este de 1,1 x 10 6 – 110 x 109 kilobaze
– kb), fie din cel mitocondrial (200–2.500 kb), fie plastidial sau cloroplastic (135–160 kb).

4
Stabilitatea mult mai mare a genomului nuclear şi a celui plastidial fac să fie preferate secvenţele
de nucleotide din aceste două categorii.
În general, studiul secvenţelor moleculare prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
i) pot fi uşor recunoscute o serie de caractere discrete;
ii) informaţia oferită este substanţială, deoarece moleculele sunt lungi;
iii) poate fi examinată şi evoluţia în timp; şi
iv) dispare pericolul subiectivismului.
În acelaşi timp, aceste metode au şi o serie de inconveniente, dintre care amintim:
i) pot fi studiate numai plantele actuale;
ii) metodele de analiză sunt încă scumpe;
iii) taxonomiştii sunt strict legaţi de calculator şi de programele de prelucrare; şi
iv) hibridările de ADN pot rezolva doar parţial o serie de alte neajunsuri ( ENNOS et
SHEFFIELD 2000).
Dintre genele luate în considerare, care sunt bine conservate şi cu valoare diagnostică
puternică pentru unităţile taxonomice mari, pot fi amintite:
- genele plastidiale (deseori folosindu-se expresia „gene cloroplastice”): rbcL - ce codifică
ribulozo-1,5-bisfosfat-carboxilaza şi care este denumită curent, „Rubisco sau RuBisCO”, atpB -
ce codifică subunitatea β a ATP-sintetazei,
- genele mitocondriale: atp1, care codifică F1-ATP-sintetaza α şi matR ce codifică
maturaza intronică de tip 2,
- genele nucleare (ADNr) pentru ARN ribozomal 18S şi 28S, care au 1.800-3.300 perechi
de baze (pb), faţă de tipul 5S, mai uşor de studiat, dar care are doar cca. 120 pb.
Pentru studierea secvenţelor acestor gene, aşa cum se cunoaşte deja, se folosesc o serie de
tehnici de „secvenţare şi amplificare”, dublate apoi de metode de prelucrare şi modelare a
rezultatelor obţinute.
Dintre tehnicile mai frecvent utilizate, reamintim :
- PCR – Polymerase Chain Reaction,
- RAPD - Randomly Amplified Polymorfic DNA,
- RFLP – Restriction Fragment Lenght Polymorfism,
- AFLP – Amplified Fragment Lenght Polymorfism,
- QTL – Quantitative Trait Loci,
- UPGMA - Unweighted Pair Group Method Using Arithmetic Averages,
- EST – Expressed Sequence Tags ş.a.
Fără a avea intenţia unei abordări detaliate, vom încerca să punctăm, în continuare,
aspectele ce definesc utilizarea acestor noi metode şi metodologii, spre a se putea înţelege mai
uşor raţiunile schimbărilor din ultimul deceniu în sistematica organismelor.

1.2.2. C l a d i s t i c a
De la început vom sublinia faptul că, noile direcţii de clasificare au pornit de la multele
semne de întrebare ce mai persistau, precum şi de la subiectivismul fiecăruia dintre autori,
subiectivism reflectat în arborii filogenetici realizaţi şi în relaţiile de subordonare ale diverşilor
taxoni. Cu alte cuvinte, folosindu-se caractere cât mai complexe s-a încercat, în ultimele decenii,
să se transfere calculatorului „sarcina” de a face ordine!, considerându-se că astfel se elimină
subiectivismul.
Mai întâi, în ultima jumătate de secol, s-a conturat sistematica cladistică, sistematica
filogenetică sau simplu cladistica, ai cărei fondatori au fost entomologul german W. Hennig
(1913-1976) şi botanistul american W. H. Wagner (1920-2000), acesta din urmă utilizând
„groundplan-divergence method” în studiul său asupra ferigilor din Hawaï (1952).
Bazele conceptuale şi metodologice au fost puse însă de primul autor, în 1950 (Grundzüge
einer Theorie der phylogenetischen Systematik), apoi în 1966 (Phylogenetic Systematics), iar
termenul de „cladistică” a fost introdus în ştiinţă de către E. Mayr (în 1969), ca sinonim pentru
„sistematica filogenetică” (ap. STACE 1989).
Aceşti fondatori, dorind să obţină o clasificare filogenetică obiectivă, au trecut pe plan
secund găsirea grupului ancestral şi ordonarea în marile unităţi clasice (încrengături, clase,
subclase). Esenţial, în cladistică este descrierea direcţiilor sau traseelor de evoluţie a
organismelor sau a grupurilor de organisme, lucru realizat pe baza unui set de caractere, a
căror valoare în ierarhizarea ramificării arborilor este diferită.

5
 Pentru „cladişti” este important a se afla „cine este mai apropiat de cine”, iar înrudirea
„înseamnă a căuta grupul frate şi nu strămoşul”. Altfel spus, cladistica încearcă să realizeze o
altfel de clasificare (şi doar o oarecare ierarhizare), pe baza relaţiilor evolutive, în grupe
interconectate de-a lungul timpului: „Estimarea naturii similitudinii este fundamentul întregii
biologii comparate şi a sistematicii în particular” (JUDD et al., 2002, p. 12).
Dar, pentru a realiza o clasificare de acest fel (filogenetică), taxonii ar trebui să fie
monofiletici (un grup compus dintr-un strămoş şi toţi descendenţii săi, recognoscibili prin
caracterele comune, sinapomorfe), eventual parafiletici. Susţinătorii acestei metode precizează
că „... noi nu recunoaştem decât grupele monofiletice şi eliminăm pe cele care nu sunt aşa ”
(JUDD et al., 2002, p. 4).
În natură, însă, există şi taxoni (sau grupuri) parafiletici, care cuprind un strămoş comun şi
anumiţi descendenţi ai săi, fără a fi reuniţi toţi descendenţii (toate liniile derivate). De
asemenea, vorbim şi despre taxoni metafiletici, pentru care nu există o soluţie cladistică de tip
mono- sau parafiletic, precum şi de taxoni polifiletici, în cazul cărora există mai mult de un
strămoş comun.
În aceste condiţii, vom reţine faptul că noţiunea de caracter nu este disociată de cea de
similaritate, dar „similaritatea globală” este descompusă într-una ancestrală şi una derivată
(inovatoare). În fapt, aşa cum sublinia ENNOS et SHEFFIELD (2000), tocmai în această disecare a
caracterelor constă marea dificultate a cladisticii şi explicaţia eliminării fosilelor din analize.
Caracterele ancestrale (plesiomorfe) sunt moştenite de o parte sau de toţi descendenţii
(sinplesiomorfie sau simplesiomorfie) şi li se atribuie o valoare informativă redusă pentru
filogenie. Caracterele derivate, inovatoare (apomorfe), proprii unor organisme sau unui grup de
organisme (sinapomorfie) pot fi moştenite (homologie) sau dobândite prin evoluţie convergentă
(homoplazie). Ele sunt cele care au valoare discriminativă reală, pentru aceeaşi linie de
descendenţă, probată prin sinapomorfie.
În fine, mai trebuie reţinut faptul că noţiunile de apomorfie şi plesiomorfie sunt concepte
relative, deoarece un anumit caracter poate fi considerat ca apomorfic la nivelul unei ramuri a
arborelui filogenetic, dar el poate deveni plesiomorfic pentru toate ramurile următoare.
Pentru a stabili asemănările, respectiv relaţiile filogenetice dintre unităţile taxonomice se
utilizează metoda parcimoniei maxime (sau a „maximei economii” ori a maximei optimizări, –
Maximum parsimony), a selectării variantei cu cele mai puţine etape intermediare. Aceasta
este, în fapt, o metodă statistică neparametrică, cea mai frecventă metodă cladistică în filogenia
moleculară, ce permite maximalizarea similarităţii evolutive, considerată ca o consecinţă a
descendenţei dintr-un strămoş comun.
Rezultatele finale sunt concretizate în construcţia arborelui filogenetic (cladogramă sau
filogramă), un arbore optim, selectat dintr-o mare mulţime de arbori posibili şi care ia în
considerare numărul minim de schimbări evolutive care ar putea explica relaţiile dintre grupe
(taxoni). În cazul în care s-a utilizat tehnica UPGMA se va obţine un singur arbore, deci, nu va
mai fi nevoie de un criteriu de optimalitate (de parcimonie). Într-o cladogramă înteresează câte
ramificaţii evolutive există în cadrul unui grup de organisme, precum şi secvenţa ierarhică de
conectare a cladelor (ramurilor).
Termenul clasic de „taxon” dispare în acest nou sistem şi este înlocuit cu cel de clad (sau
cladă, ramură, ce reprezintă linia evolutivă sau spiţa) şi cu cel de grad (care marchează nivelul
sau stadiul de evoluţie la care a ajuns un anumit grup). Mulţi autori vorbesc şi despre o unitate
de bază în cladistică, pe care o denumesc „unităţi de evoluţie” (EUs), iar pentru grupele fosile
(atunci când ele sunt acceptate) propun „unităţi taxonomice ipotetice” (HTUs).
Pentru a reuşi să „citim” corect un astfel de arbore filogenetic (cladogramă), trebuie să
mai ştim că:
i) topologia lui nu depinde decât de conexiunile dintre ramuri (clade);
ii) calificativul de „superior” şi „inferior” nu are nicio semnificaţie, ci traduce doar maniera
în care s-a ales trasarea arborelui, iar citirea şi interpretarea se face pe orizontală şi nu pe
verticală, ca în cazul sistemelor clasice. Aceasta cu atât mai mult, cu cât perechile de clade se pot
roti cu 180o la fiecare nod, fără a fi afectată semnificaţia filogenetică;
iii) lungimea unei ramuri reflectă cantitatea de schimbare evolutivă care a avut loc între
două procese de divergenţă (între două noduri) şi doar parţial este proporţională cu vechimea
grupului respectiv;
iv) fiecare cladogramă trebuie să fie „înrădăcinată”, adică să prezinte şi un out-group, mult
diferit de grupul sau grupele analizate.

6
 Mai recent, s-a dezvoltat o nouă metodă de analiză, cea a probabilităţii sau verosimilităţii
maxime (Maximum likelihood), metodă statistică parametrică, ce selectează dintr-un mare
număr de arbori realizaţi pe cel care are probabilitatea maximă de a conţine toate datele
observate şi/sau luate în considerare.
Testele efectuate se bazează pe tehnici de randomizare, denumite „bootstrap analysis”, în
care caraterele aleatorii sunt redate independent de taxoni.
În fine, pentru evidenţierea filogenei moleculare şi pentru estimarea timpului necesar
realizării divergenţei între taxoni, se utilizează metode mai complexe, denumite metode
statistice bayesiene.

1.2.3. F e n e t i c a (taxonomia numerică)

În încercările de a se elimina subiectivismul clasificărilor, în timp, s-a dezvoltat şi fenetica
(taxonomia numerică sau taxometria), în care relaţiile dintre organisme sau dintre grupurile de
organisme sunt apreciate pe baza similarităţii globale. Elementul de „măsurare” a similitudinii
este reprezentat, în acest caz, de distanţele dintre grupurile sau grupările (clusterele) de taxoni,
fără a se putea evidenţia şi istoria evolutivă a acestora, iar reprezentarea grafică se realizează
printr-o fenogramă. Aceste distanţe se calculează prin metode matematice riguroase şi iau în
considerare cât mai multe caractere (fenotipice şi genotipice), caractere care sunt considerate
egale ca şi valoare discriminativă, ceea ce diferenţiază, în plus, fenetica de cladistică.
Bazele taxonomiei numerice (feneticii) au fost puse de englezul P. H. A. Sneath şi americanul
R. R. Sokal, mai cu seamă prin lucrarea lor din 1973, Numerical Taxonomy. The principles and
practice of numerical classification, având ca şi exemple o serie de bacterii şi de albine, grupe
studiate de primul, respectiv de al doilea autor (ap. STACE 1989).
Unitatea taxonomică de bază în acest caz este „unitatea taxonomică operaţională” (OTU),
iar termenul de taxon este înlocuit cu fenonul (fenoni, la plural), având înaintea lor marcat un
număr ce reprezintă procentul de similaritate a cuplului respectiv.
În acest caz se folosesc diverse metode de analiză, dintre care mai utilizată este metoda
UPGMA şi, mai puţin frecvent, metoda NJ (neighbor-joining).
Pentru adepţii acestei modalităţi de abordare, fosilele reprezintă simple mozaicuri, fosilele
vii simple specii actuale (cu o alcătuire apropiată de cea a unei fosile cunoscute doar din
depozitele geologice), iar strămoşii nu sunt altceva decât reconstituiri, iar nu grupe identificate.
Ca urmare, acestor categorii nu li se acordă importanţa din sistemele filogenetic şi de clasificare
clasică, aspect care accentuează divergenţele dintre partizanii lor.

1.2.4. F e n e t i c ă v e r s u s C l a d i s t i c ă
Deşi, din prezentările de mai sus s-a văzut că între cladistică şi fenetică nu există un raport
de excludere reciprocă, majoritatea naturaliştilor admite că analizele fenetice au o semnificaţie
evolutivă mai redusă.
Acest lucru se datorează faptului că fenogramele nu reflectă în mod necesar similaritatea
genetică sau relaţiile de înrudire, datorate filogeniei (genealogiei). Explicaţia acestei situaţii ar
consta în faptul că aceste analize fenetice sunt marcate de subiectivism în alegerea caracterelor,
că ele nu fac distincţie între caracterele plesiomorfe şi apomorfe, putând conduce la erori
imprimate fenogramei de fenomenele de evoluţie convergentă sau de cele ale radiaţiei
adaptative. În plus, fenetica nu face diferenţieri între caracterele omoloage şi cele analoage (ex.
prezenţa spinilor este luată ca atare, fără a ţine cont de originea lor) şi nu ia în considerare nici
rata de evoluţie.
Dacă, însă, se urmăreşte doar efectuarea unor diferenţieri între taxonii problemă (la nivel de
specie), şi nu trasarea evoluţiei lor, atunci analizele fenetice pot avea o valoare informativă
superioară cladisticii, la fel cum astfel de analize fenetice se aplică, cu mult succes, în studiile
ecologice. De asemenea, fenetica poate fi utilizată şi în cazurile în care analiza cladistică este
dificilă, din lipsa unor markeri moleculari cu relevanţă filogenetică şi capacitate discriminativă
accentuată.
Cele mai multe studii cladistice actuale (de filogenie moleculară) se bazează pe analiza unui
singur tip sau a unui număr limitat de secvenţe din aceeaşi familie de caractere, aspect ce pune
pe drept cuvânt întrebarea: în ce măsură această abordare este semnificativă pentru descrierea
filogeniei organismelor sau grupurilor de organisme?
În cele mai multe cazuri, rezultatul unei astfel de reconstrucţii filogenetice este relevant mai
cu seamă pentru evoluţia secvenţei sau secvenţelor respective şi mai puţin pentru evoluţia

7
grupului de organisme (speciilor). Ar fi naiv să presupunem că filogeniile genelor se suprapun,
în mod necesar, cu cele ale grupelor de organisme ce le conţin, atâta vreme cât se recunoaşte că
gradul lor de relevanţă este variabil şi dependent de natura lor. Există, totuşi, situaţii când rolul
unor gene este important în filogenia moleculară, ca de ex. genele care codifică moleculele de
ARNr atât la procariote, cât şi la eucariote, dar astfel de situaţii sunt mai puţin frecvente în
ansamblul cunoştinţelor noastre actuale.
Într-un arbore filogenetic (cladogramă), care trasează evoluţia speciilor (taxonilor), fiecare
nod intern trebuie să reprezinte un eveniment de speciaţie, pe când într-unul care descrie
evoluţia unei gene sau a unei proteine, nodurile interne nu reprezintă altceva decât un proces
mutagen, respectiv apariţia unei mutaţii. Asistăm, aşadar, la două
procese (evoluţia şi mutaţia), care nu au loc concomitent sau, mai exact, nu se desăvârşesc în
acelaşi timp.
Important este să mai reţinem că, nu orice secvenţă sau grup de secvenţe omoloage sunt
apte pentru o trasare corectă a filogeniei organismelor şi pentru configurarea unor grupe
monofiletice. Acestea trebuie să fie suficient de conservate în evoluţie şi suficient de variabile
pentru a rezolva, cu acurateţe, filogenia taxonilor.
Cât priveşte clasificarea, logica cladiştilor este că ea trebuie să urmărească arborele
filogenetic construit (cladograma). Denumirea grupurilor evidenţiate, eliminarea celor ce s-au
încetăţenit deja sunt aspecte secundare şi nerezolvate încă.
Deşi nu a fost un „proto-cladistic”, este interesant să reţinem cuvintele prof. A. BORZA (1925),
care sublinia: „Căci noţiunea de timp, strămoşi, filiaţiune, spaţiu, variabilitate, vigoare
evolutivă ţine de caracterele fundamentale atât ale speciei, cât şi a altor unităţi sistematice”
(p. 28).
O încercare de eliminare a acestor neajunsuri o reprezintă taxonomia evolutivă
(„evolutionary taxonomy”), care utilizează informaţii atât ale cladisticii, cât şi ale feneticii, în
scopul realizării unei clasificări de compromis. Deşi logica ei are fisuri, clasificările realizate sunt
mai uşor de urmărit (ENNOS et SHEFFIELD 2000).
Desigur, cercetările viitoare şi acumulările de informaţii privitoare la noi grupuri de
organisme şi la noi secvenţe vor aduce schimbări, poate majore, în explicarea filogeniei şi chiar
în sistemul de clasificare a organismelor. Dar, în opinia noastră, condiţia esenţială este ca
specialiştii, clasici şi moderni, să găsească limbajul comun şi necesar, iar colaborarea dintre ei să
fie una reală.

Capitolul II

SUBREGNUL CORMOBIONTA -
CARACTERIZARE GENERALĂ
(syn. Regnul Plantae p. p., diviziunea Plante vasculare, Polysporangiophytes p. p.,
încr. Streptophyta p. p.)

2. 1. NOMENCLATURĂ ŞI CARACTERISTICI PRINCIPALE

Sub numele de cormobionte sau cormofite sunt reunite acele plante care prezintă (în
general) cele trei organe vegetative (rădăcină, tulpină şi frunze), alcătuite din ţesuturi adevărate,
cu origine în meristeme. La unii reprezentanţi fosili şi la puţine specii actuale pot lipsi rădăcinile
sau/şi frunzele, dar întotdeauna este prezentă tulpina, axul principal din care au rezultat, în
timp, celelalte organe.
Un asemenea corp vegetativ, vascularizat, poartă numele de corm (kormos gr. = trunchi, tulpină), de
aici derivând numele subregnului.
Diferitele caractere generale au determinat şi atribuirea unor variate denumiri acestui
mare grup de plante:
Trachaeophyta, denumire ce sugerează prezenţa vaselor conducătoare (trachaea gr.
Sistemele moderne utilizează această denumire pentru un
= trahee, vas rugos, aspru, phyton gr. = plantă).
clad din cadrul polisporangiofitelor, care se suprapune cu cele trei încrengături pe care le vom
accepta şi prezenta în materialul de faţă;

8
  Embryophyta, prin care se subliniază prezenţa embrionului (la marea majoritate
a reprezentanţilor; embryon gr. = embrion, germen, fetus), formaţiune miniaturală alcătuită din
meristeme primordiale şi prefigurând viitoarele organe vegetative ale plantulei;
 Metaphyta (p. p.), accentuându-se prin această denumire faptul că, la
majoritatea reprezentanţilor, cele două generaţii (gametofitul şi sporofitul) se dezvoltă
împreună (metà gr. = împreună, asociat cu), cel mai adesea gametofitul fiind total dependent de sporofit.
Pentru a face distincţia între cormofitele care prezintă două generaţii independente şi cele la
care gametofitul este total subordonat sporofitului, GUŞULEAC (1956) propune termenii de
cormodibionte (pentru pteridofite) şi cormomonobionte (pentru spermatofite), termeni care,
însă, nu au fost frecvent utilizaţi de literatura de specialitate;
 Rhizophytes (rhysa gr. = rădăcină), denumire utilizată de GUIGNARD (1998) şi care
desemnează plante cu rădăcini;
 Polysporangiophytes, aşa cum s-a arătat mai înainte, vine să accentueze prezenţa
mai multor sporangii;
 Plante vasculare, denumire care subliniază şi ea prezenţa vaselor conducătoare
adevărate, perfecte (trahee) sau/şi imperfecte (traheide);
 Plante superioare, denumire destul de frecventă, dar la care noi vom renunţa,
deoarece, în biologie considerăm a fi mai corectă folosirea expresiilor de „organisme evoluate” şi
„organisme mai puţin evoluate”, decât a celor de „organisme inferioare” şi „organisme
superioare”. Indiferent de complexitatea lor structurală, toate organismele îndeplinesc aceleaşi
funcţii de bază: metabolismul, reproducerea şi integrarea în sisteme biologice supraindividuale,
motiv pentru care considerăm că nu se mai justifică atributul de „inferior” sau de „superior”.
Particularitatea formării fragmoplastului (microtubulii sunt orientaţi perpendicular pe
peretele celular) pentru „plantele terestre” s-a evidenţiat apoi şi la Charophyta şi la
Coleochaetaceae, toate fiind denumite Streptophyta, având rang de subregn, încrengătură,
subîncrengătură, clad etc., în funcţie de concepţia diverşilor autori.
Din grupele incluse în această unitate taxonomică, în materialul de faţă noi vom trata doar
embriofitele în sens strict (fără grupul briofitelor, unde noi credem că nu se poate vorbi despre
un embrion propriu-zis).
Privitor la modalităţile concrete în care se denumesc speciile, genurile şi celelalte unităţi
taxonomice superioare, menţionăm doar faptul că există reguli bine precizate în aşa-numitele
„coduri de nomenclatură” (v. GREUTER, BURDET et al., 1988, GREUTER et al., 1995), precum şi
volume consistente ce detaliază aceste modalităţi (v. GLEDHILL 2002).
După aceste succinte consideraţii nomenclaturale (ce ne dau şi informaţii asupra
principalelor caracteristici ale acestui grup), se pot puncta principalele caracteristici care
definesc cormofitele:
 sunt plante cunoscute în stare fosilă şi/sau actuală, ultimele fiind reprezentate prin
aprox. 300.000 sp. Unii autori prezintă valori absolute în acest sens: 13.240 sp. de pteridofite,
720 sp. de gimnosperme şi 275.720 sp. de angiosperme ( ARMS et CAMP 1989), referindu-se
desigur, la speciile inventariate până la un moment dat, precum şi la o anumită accepţiune a
noţiunii de specie. Alţi autori (ex. CHAPMAN 2006) prezintă valori ± apropiate, făcând şi estimări
a numărului posibil de specii existente pe Glob: 12.000 sp. de pteridofite descrise şi 15.000 sp.
potenţial existente; 846 sp. de pinofite descrise, faţă de 980 potenţial existente; 235.000 sp. de
magnoliofite descrise, faţă de 425.000 sp. posibile!;
 sunt organisme răspândite pe întreg Globul (dar cu centre fierbinţi – hotspots – în
regiunile tropicale şi subtropicale; v. fig. ), în medii şi staţiuni (ecotopuri, habitate) foarte
variate, imprimând fizionomia generală a peisajului vegetal şi, nu în ultimul rând, fiind cele care
stau (direct sau indirect) la baza întregii vieţi de pe Terra. În acest sens, plastic şi adevărat se
exprimă unele populaţii nomade din Africa, pentru care „toată carnea este din iarbă”;
 au corpul vegetativ de tip corm, cu o gamă extrem de largă de forme şi structuri, toate
dependente de gradul de evoluţie, de ansamblul factorilor ambientali din perioada genezei lor
ori din prezent şi, desigur, de informaţia genetică favorizată, controlată şi conservată de
complexul şi complicatul releu ecosistemic;

9
 Fig. Bogăţia specifică pe Glob, apreciată în nr. sp./10.000 km2; culorile calde evidenţiază zonele fierbinţi
pentru fitodiversitate (MUTKE et BARTHLOTT 2005).

 toate cormobiontele prezintă un cilindru central, element structural cu alcătuire variată

în schema sa generală (fig. 3), care favorizează accesul fiecărui organ la resurse (mai ales la seva
elaborată) şi, în final, îndeplinirea funcţiei de legătură a viului cu ne-viul, funcţie caracteristică
mai ales autotrofelor fotosintetizante;
 marea majoritate sunt organisme foto-autotrofe, cu structuri adaptate acestui mod de
nutriţie, având (în cloroplastele majoritar lenticular-discoidale) ca şi pigmenţi caracteristici
clorofila a şi b, iar ca produs de rezervă, mai ales amidonul (α 1, 4 glucan). Printr-o evoluţie
secundară, anumiţi reprezentanţi au devenit heterotrofi (de tip saprofitic ori de tip parazitic),
adaptându-şi structurile şi biologia la acest nou mod de nutriţie;
 prin activitatea lor, pe lângă glucide, lipide şi proteine, cormobiontele produc o serie de
metaboliţi secundari (hormoni, alcaloizi, uleiuri esenţiale, quinone, compuşi cu azot sau cu sulf,
lignine, celuloză, răşini etc), extrem de importanţi atât pentru viaţa plantei însăşi, cât şi pentru
viaţa omului şi a celorlaltor organisme (fig. ...).
O subliniere aparte trebuie să o facem în cazul ligninei (produs rezultat prin polimerizarea
unor compuşi aromatici de tip fenil-propanici), prezentă exclusiv la regnul Plantae (în
accepţiunea sa menţionată la 1.1), substanţă care, împreună cu celuloza, constitue materia primă
pentru producerea humusului. Ea mai joacă, aşa cum sublinia TĂMAŞ (2004) un rol deosebit şi
în ridicarea cormului şi expunerea lui spre lumină;
 înmulţirea se realizează prin cele trei mari modalităţi cunoscute: vegetativă, asexuată şi
sexuată. Ca regulă generală, în cazul ultimelor două modalităţi, evoluţia s-a derulat în sensul
reducerii numărului de elemente, simplificării structurii sporangilor şi gametangilor,
subordonării lor totale generaţiei sporofitice şi dezvoltării unor structuri noi care să asigure o
protecţie cât mai bună elementelor vulnerabile (spori şi gameţi);
 pentru prima dată pe scara evoluţiei, apare embrionul care, cu foarte mici excepţii, este
prezent la toate grupele de cormofite şi care, în primele faze de creştere este hrănit de generaţia
gametofitică (la grupele mai puţin evoluate) ori se nutreşte singur din rezervele cu care l-a
înzestrat sporofitul-mamă (la grupele evoluate). Asigurarea cu substanţe de rezervă a
embrionului este unul din criteriile după care se stabilesc strategiile reproductive de tip „r” sau
„k”, domeniu dezvoltat astăzi de studiile de ecologia populaţiilor şi de genetica populaţiilor;
 prin relativa sa unitate structurală, Cormobionta a suferit puţine restructurări ale
taxonilor de rang superior, reprezentanţii săi fiind reuniţi, în general, în trei încrengături:
Pteridophyta, Pinophyta (syn. Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (syn. Angiospermatophyta). O serie
de sisteme mai recente, bazându-se mai ales pe noutăţile aduse de cercetările din domeniile
biochimiei, geneticii moleculare şi ultrastructurii, fragmentează aceste trei încrengături în 8 şi
chiar 9, ridicând o serie de clase, din vechiul sistem, la rang de încrengătură: Psilotophyta,
Lycophyta, Sphenophyta, Pterophyta (syn. Filicinophyta), Cycadophyta, Ginkgophyta,
Coniferophyta, Gnetophyta şi Anthophyta (ap. MARGULIS et SCHWARTZ 2000).

10
 În fine, aşa cum s-a amintit şi în primul capitol, există şi sistemul reunirii tuturor plantelor
verzi în subregnul CHLOROBIONTA (al plantelor verzi), în care cormofitele din accepţiunea clasică
se subordonează la două subîncrengături (Pteridophytina şi Spermatophytina) şi 10 clase
(SITTE et al., 2002), respectiv la două „divizii” (Pteridophyta şi Spermatophyta), cu subdivizii şi
clase, în funcţie de autori.

2. 2. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA CORMOBIONTELOR

Literatura de specialitate consemnează trei ipoteze principale privind originea

cormofitelor (ipoteze definite de mulţi autori ca şi teorii): din algele roşii, din algele brune şi din
algele verzi (fie din Coleochaetaceae, fie din Charophyceae), aspecte amintite deja în prima
parte a disciplinei, la talobionte.
Ultima ipoteză, cea a originii din coleochetacee, fiind cea mai plauzibilă şi deţinând cele
mai numeroase argumente şi adeziuni, este cea pe care o acceptăm şi noi şi o vom sintetiza în
cele ce urmează:
 cele mai vechi resturi fosile fiind descoperite în stratele de vârstă siluriană (ex.
Cooksonia), se presupune că această perioadă (de acum cca 430-400 milioane de ani) reprezintă
momentul unui salt calitativ remarcabil, cu repercusiuni favorabile asupra întregii vieţi de pe
Terra. Silurianul s-a caracterizat printr-o climă caldă şi umedă, printr-o atmosferă cu o
compoziţie sporită în O2 şi chiar prin existenţa unui strat subţire de ozon, iar suprafaţa
oceanului planetar a suferit o uşoară reducere, generând numerose locuri mlăştinoase;
 suprapopularea bazinelor acvatice, precum şi existenţa unor mari suprafeţe de ape puţin
adânci (la nivelul supralitoralului, în lagune şi mlaştini), unde cantitatea de nutrienţi era mult
mai mare, lumina penetra mult mai uşor, dar existau şi oscilaţii frecvente ale nivelului apei, au
favorizat mecanismele adaptative de trecere a unor alge spre o viaţă de tip amfibiu. În acest
sens, este interesantă evoluţia algelor cormoidice (brune şi roşii) care, astăzi, în zona litoralului
stâncos, cu maree înaltă şi cu valuri puternice, formează adevărate tufărişuri ce pot fi admirate
în perioada refluxului şi care sunt supuse insolaţiei şi uscăciunii un timp variabil (în funcţie de
sezon);
 se presupune că anumite alge ulotrichale, de tip Coleochaetaceae, au stat la baza originii
primelor plante adaptate condiţiilor amfibii şi apoi ale uscatului. Acceptând ca posibilă această
ipoteză, BORZA (1937) constata: „Cu decepţie privim la această Coleochaete, care a apucat
drumul spre progres, dar încă nu s-a putut descătuşa de sub lanţurile mediului marin, care nu
i-au putut permite mai mult” (p. 84).
Între argumentele care sprijină această ipoteză, pot fi amintite următoarele:
 algele verzi actuale au şi reprezentanţi care se dezvoltă pe uscat, situaţie absentă
la algele roşii şi brune. În apele dulci sunt multe alge verzi, pe când din celelalte două grupe doar
algele roşii au foarte puţine specii dulcicole (ex. Batrachospermum);
 şi acest grup de alge verzi prezintă frecvente situaţii în care generaţia sporofitică
este dominantă sau generaţiile sunt izomorfe; această izomorfie fiind de fapt punctul de plecare
în aşa-numita „teorie homoloagă”, în cadrul căreia este inclusă ipoteza de faţă;
 la coleochetacee, zigotul se formează în oogon şi este protejat parţial de
filamentele pluricelulare care se dezvoltă după formarea sa, întreaga formaţiune având aspectul
unui arhegon;
 peretele celular la majoritatea algelor verzi este de natură celulozică, cloroplastele
conţin clorofila a şi b, produsul de rezervă este amidonul, caracteristici comune cu cele ale
cormofitelor. Dintre pigmenţi, clorofila s-a dovedit a fi cea mai rezistentă, pe când ficoeritrina şi
fucoxantina sunt distruse de intensitatea şi culoarea () luminii, de temperatură şi de salinitatea
apei (cu cât apa este mai dulce, cu atât aceşti doi pigmenţi vor fi în cantitate mai mică);
 în ciclul de dezvoltare a ferigilor se mai păstrează o generaţie gametofitică
independentă (protalul) care, uneori, are aspectul unor alge lamelare, filamentoase ori masive,
alteori, între faza de embrion şi plantulă se dezvoltă un protocorm (ex. la Lycopodium cernuum
şi L. inundatum), de aspectul unui tal masiv, vascularizat. În formarea plantulelor din culturile
de ţesuturi se individualizează un stadiu (calusul), deasemenea cu aspect masiv şi vascularizat,
interpretat ca o manifestare a evoluţiei filogenetice ancestrale, ca o reproducere a unui stadiu
precormobiontic.

11
 În aceste condiţii, credem că scenariul evolutiv imaginat (rezumativ şi posibil) ar
fi următorul:
- anumite alge verzi din zona litorală, supuse frecvent presiunilor generate de
reducerea sau chiar dispariţia temporară a stratului de apă şi de insolaţia crescută şi-au
dezvoltat, în timp, structuri şi mecanisme care să răspundă particularităţilor acestui nou mediu;
- au apărut, astfel, alge cu tal evoluat şi vascularizat, de tipul resturilor fosile
descrise de A. H. CHURCH (1947), într-o lucrare mai puţin cunoscută (Thalassiophyta and the
subaerial transmigration; ap. ARMS et CAMP 1989), sub numele de Thalassiophyta (thalassa gr. =
marea). Încă de la primele rânduri, autorul afirmă că „botanica a început în mare”, spre deosebire
de modul clasic de definire, „botanica a început cu plantele medicinale” (CORNER 1971).
Obs. În ciuda denumirii asemănătoare, acest grup al thalasiofitelor nu are însă nici o legătură cu genul Thalassia din clasa
liliate (v. fam. hidrocharitacee);
- într-o etapă următoare s-a format un corp vegetativ nou, polarizat, cu porţiuni
subterane şi supraterane, de tipul unui ax simplu ori ramificat, cu ţesuturi bine conturate,
denumit de W. ZIMMERMANN (1930), telom, iar grupul ipotetic imaginat de el, Telomophyta;
- din acest telom s-au diferenţiat apoi toate celelalte organe specifice cormului.
Şi, astfel, “…cele trei teatre principale ale Globului: marea, ţărmul şi uscatul definesc, prin
complexitatea lor crescândă, trei arene principale ale evoluţiei plantelor” (CORNER 1971, p. 8),
dar toate plantele păstrează în memoria lor (manifestată sau nu în fenotip) mediul marin în care
s-au născut.
Schematic şi rezumativ, întregul proces evolutiv descris mai sus poate fi reprezentat astfel (fig. ):

Cormophyta

Telomophyta

Thalassiophyta

alge verzi cu tal

evoluat şi
vascularizat

alge verzi

Fig. Schema rezumativă de evoluţie a cormofitelor din algele verzi; în linii punctate sunt marcate grupele
ipotetice (orig.)

Acest proces evolutiv a fost marcat şi determinat de noile condiţii în care s-au “aventurat”
anumite alge, respectiv de noile constrângeri la care ele au fost supuse şi pe care le-au rezolvat
în maniere ± diferite. Între acestea, putem reţine (MEERTS 1997):

12
  separarea spaţială a resurselor (apă, săruri minerale, O2, CO2), situaţie rezolvată prin
diferenţierea morfologică şi structurală a unor organe specializate, reunite prin reţeaua ţesutului
conducător;
 dispariţia “forţei lui Archimede” (tipică mediului acvatic), aspect rezolvat de noua linie
evolutivă, în special prin dezvoltarea ţesutului mecanic;
 supraîncălzirea părţilor supraterane şi pierderea apei din ţesuturi, fenomene atenuate
prin dezvoltarea cuticulei (un complex de grăsimi oxidate şi solidificate, aflate în peretele extern
al epidermei), prin apariţia şi perfecţionarea stomatelor şi a celorlaltor formaţiuni epidermice,
precum şi prin conturarea şi perfecţionarea mecanismului de evapo-transpiraţie;
 vulnerabilitatea organelor de înmulţire, împrejurare rezolvată atât prin variatele
formaţiuni de protejare a organelor şi elementelor de înmulţire, cât şi prin reducerea şi
dependenţa generaţiei gametofitice (mai puţin înzestrată genetic în “lupta” cu noile condiţii) de
generaţia sporofitică dominantă. Această dominanţă a sporofitului s-a consolidat în tot
Devonianul, mulţi autori vorbind despre o adevărată „revoluţie devoniană”.
Dacă în sprijinul acestei ipoteze vin şi argumentele paleobotanice (chiar şi puţine fiind),
biochimice, anatomo-morfologice, ontogenetice şi ecologice (cele mai multe resturi fosile din
perioada Devonian-Carbonifer – o adevărată explozie în cucerirea uscatului – sugerează
existenţa unui mediu mlăştinos), putem considera că ipoteza are toate şansele să devină o teorie
a originii algale a cormofitelor.
xxx
Cât priveşte opinia celor care derivă cormobiontele din Charophyceae, ideea de bază de la
care pornesc este că plantele vasculare terestre ar fi putut proveni din alge verzi de apă dulce, la
care gametofitul era dominant, ipoteză lansată de L. Celakovsky (1874) şi F.O. Bower (1890)
(ap. LECOINTRE et LE GUYADER 2001).
Mecanismele care ar fi determinat, în acest caz, evoluţia spre cormofite ar fi fost:
- reţinerea oosferei pe gametofit;
- nutriţia zigotului de către această generaţie şi realizarea unor diviziuni mitotice ale
zigotului, prin care s-a conturat generaţia sporofitică;
- intercalarea şi independenţa sporofitului;
- întârzierea procesului de meioză.
Dacă argumentele morfo-anatomice pot fi uşor acceptate, ni se par greu de imaginat
modalitatea şi cauzele care au dus la schimbările de mare complexitate fiziologică precizate de
adepţii „teoriei antitetice”, cum se mai numeşte această ipoteză.
xxx
Din perioada Silurianului până la mijlocul Permianului (cca. 250 milioane de ani în urmă),
vegetaţia uscatului a fost dominată de pteridofite (fig. 5), motiv pentru care acest interval mai
este denumit şi “era criptogamelor vasculare”.
Odată cu accentuarea aridizării climatului şi manifestarea glaciaţiunilor, intervalul dintre
Permian şi Cretacicul mediu (aprox. 100 milioane de ani în urmă) se caracterizează prin
afirmarea unor noi grupe de plante - gimnospermele -, mult mai bine adaptate noii ambianţe
ecologice.
Din această “eră a gimnospermelor”, stratele geologice au conservat şi resturi ale grupului
bennettitale considerat a fi “…cea mai importantă grupă de plante fosile (30.000 – 40.000
specii) care s-a perindat de-a lungul erelor geologice” (POPESCU 1995, p. 6).
Noi credem că benetittalele sunt importante, nu atât prin numărul de specii (număr de altfel
discutabil), cât prin noua direcţie evolutivă prefigurată – cea a angiospermelor, a antofitelor
propriu-zise.
La finele Erei Secundare (a Mezozoicului; în urmă cu cca. 65 milioane de ani) se afirmau
puternic angiospermele, cu mult mai competitive (datorită structurii şi biologiei lor) şi
favorizate fiind de procesele co-evolutive generate de fluxul genetic, intermediat de diversele
grupe de animale polenizatoare (a insectelor în special). Acest nou grup domină în prezent (în
„era angiospermelor”), aproape toate formaţiile vegetale ale Globului, de el depinzând, în mare
măsură, viaţa a celorlaltor două categorii trofice: consumatorii şi descompunătorii.
Faptul că, astăzi, în regiunile muntoase tropicale şi subtropicale se mai păstrează o serie de
angiosperme primitive, deseori în populaţii mici (situaţie care generează o acţiune mai

13
accentuată a driftului genetic, comparativ cu selecţia naturală), determină pe unii autori să
considere asemenea tipuri de etaje de vegetaţie ca locul de formare al angiospermelor.
Cu toată unitatea schemei generale de alcătuire a cormului, subregnul Cormobionta a
înregistrat, în “multimilionara” sa existenţă, numeroase încercări evolutive, variate ajustări
morfo-anatomo-fiziologice şi interesante “soluţii” de contracarare a acţiunilor entropice ale unor
factori ambientali.
Fără a avea intenţia unei prezentări exhaustive, considerăm ca fiind bine-venită (chiar de la
început) o punctare a principalelor direcţii evolutive, conservate de acţiunea conjugată a
factorilor evoluţiei:
 consistenţa reprezentanţilor cormobiontelor a evoluat de la cea lemnoasă (favorizată
de un climat cald şi umed), spre cea ierboasă (de provenienţă secundară, în condiţiile răcirii
şi/sau aridizării climei). În sprijinul acestei idei putem aduce următoarele argumente:
 linia evolutivă: Sigillaria - Pleuromeia – Nathorstiana – Isoёtes (fig....), din
cadrul licopodiatelor, evidenţiază tocmai un astfel de proces;
 comportamentul total diferit al unor specii cultivate în condiţii climatice
deosebite de arealul lor ecologic natural. În acest sens, rămâne ca un exemplu tipic ricinul
(Ricinus communis): peren şi cu habitus de arboraş (în climatul cald din nord-estul Africii şi
sud-vestul Asiei, regiunea sa de origine), anual şi ierbos (în climatul temperat);
 manifestarea fenomenului de neotenie (o formă de pedomorfoze, caracterizată
prin maturare sexuală şi capacitate de reproducere, când celelalte sisteme şi funcţii ale
organismului sunt încă în stadiu juvenil, situaţie întâlnită, dealtfel, şi în rândul animalelor
domestice mai cu seamă). Din lumea plantelor amintim doar că tomatele spontane sunt perene în
patria lor de origine, dar în cultură ele se comportă ca anuale, înflorind şi fructificând în
stadiu ... juvenil; că speciile ierboase de bujori ar fi derivat din cele lemnoase, aşa cum demonstra
încă în 1948, A. Takhtajan (ap. POPESCU 2009). Deseori se afirmă că speciile ierboase ar fi
derivat şi prin procesul de progeneză, o accelerare a dezvoltării sexuale, fenomen puţin diferit
de cel al neoteniei;
 alternanţa de generaţii a urmat căile cunoscute şi la alte grupe (vezi Phaeophyta,
spre exemplu), constând într-o trecere de la un tip haplo-diplobiont, cu generaţii izo- ori
heteromorfe, ajungându-se la tipul diplobiont, monogenetic, cu dominarea netă a sporofitului
(gametofitul fiind redus, la angiosperme, doar la elementele sexuale);
 organele vegetative (rădăcina, tulpina şi frunza, toate cu origine telomică), în timp,
s-au diversificat în numeroase tipuri morfo-anatomice, unele favorizate de factorii evolutivi,
altele prezente doar în resturile fosile sau numai într-o anumită etapă din dezvoltarea
ontogenetică. La aceste organe se pot constata două fenomene importante:
i) deseori, o extremă variabilitate în cadrul aceluiaşi tip morfo-anatomic şi chiar la
indivizii aceleiaşi specii, ilustrând o mare plasticitate ecologică şi, implicit, o valoare
conservativă şi discriminativă mult mai redusă, comparativ cu organele de reproducere;
ii) condiţionarea saltului calitativ din dezvoltare (trecerea de la stadiu vegetativ, la cel de
reproducere) de existenţa unor fluctuaţii sensibile ale anumitor factori ambientali. În acest sens,
se ştie că, la foarte multe cormofite este necesară o perioadă de vernalizare (când se presupune
că s-ar creea condiţiile formării unei substanţe mobile, de natură hormonală, numită
vernalina).
De asemenea, fotoperiodismul se manifestă ca un stadiu obligatoriu mai cu seamă la
fanerogame (plantele cu flori). Dacă alternanţa zi - noapte este sesizată de cele două forme
interconvertibile de fitocrom:
lumină
P 665 P 730,
Intuneric

perioadele cu intensităţi şi durată diferită de lumină se presupune că ar fi sesizate de limbul

foliar, în care se sintetizează un stimulator - florigenul (De SLOOVER 1988);
 organele sexuale, de tip anteridie şi arhegon sunt protejate, la grupele mai puţin
evoluate, de gametofit, pentru ca apoi, ele să se simplifice structural şi chiar să dispară, odată cu
includerea lor în sporofit. Sporofit care va dezvolta structuri noi, tisulare, de tipul staminei şi
ovulului, cu rol de producere şi protejare a elementelor sexuale, de asigurare a unor condiţii
optime pentru procesul fecundării şi evoluţiei ulterioare a zigotului;

14
  embrionul, la început “cu talpă” şi hrănit de generaţia gametofitică, va fi înzestrat, la
spermatofite (plantele cu sămânţă), cu formaţiuni caracteristice (în special cotiledoanele)
conţinând substanţe de rezervă, ceea ce reprezintă un avantaj adaptativ şi evolutiv, asigurând
astfel chiar şi posibilitatea unei mai mari mobilităţi;
 la nivelul cunoştinţelor noastre actuale, în filogenia cormofitelor vorbim despre câteva
noduri filogenetice (considerate de A. Takhtajan ca grupe de populaţii nespecializate şi
plastice; ap. MITITELU 1968), care sugerează forme din care, ori prin intermediul cărora, s-au
dezvoltat noi grupe taxonomice de rang superior.
Astfel, în cadrul pteridofitelor, sunt considerate ca atare şi de reţinut grupele: Rhyniales,
Protolepidodendrales, Protopteridiidae şi Archaeopteridiidae; între gimnosperme (pinofite):
Lyginopteridales (syn. Pteridospermales) şi Bennettitales, iar între angiosperme (magnoliofite):
Magnoliales, Ranunculales, Nymphaeales, Rosales, Hammamelales, Dilleniales, Alismales,
Liliales etc.
Deoarece nu întotdeauna dispunem de grupe intermediare, în filogenie se definesc şi o serie
de unităţi sau grupe ipotetice, care pot ajuta la explicarea logică a diverselor linii evolutive
(exemplu: trecerea de la gimnosperme spre angiosperme presupune existenţa unui astfel de
grup ipotetic, denumit Proangiospermae).
xxx
Sistemele de clasificare utilizate în cadrul celor trei încrengături reflectă, într-o mare măsură, filogenia diverselor
încercări evolutive ale cormofitelor, ele sunt aşadar, sisteme naturale de clasificare.
Rămâne, desigur, ca o mare enigmă, evoluţia viitoare a acestor cormofite – principalele susţinătoare ale vieţii de
pe Terra.
Cum vor reacţiona ele la globalizarea fenomenelor de poluare?;
Cum vor suporta ele modificările de câmp magentic, anticipate de fizicieni?;
Care vor fi climatele care se vor succeda şi ce presiune evolutivă vor exercita ele?;
Ce impact vor avea organismele transgenetice (transgenice), născute din fantezia cercetătorilor ori din interesele
financiare ale unor companii, scăpate apoi de sub control sau impuse economiilor pentru însuşirile lor nou create ?
etc. etc.
Sunt întrebări care, deşi se pun frecvent, nu şi-au găsit încă răspunsul. Vom lăsa problemele viitorului foarte
îndepărtat în seama celor ce ne vor urma, încercând, în capitolele următoare, să abordăm aspectele trecutului
cunoscut, ale prezentului descoperit şi ale viitorului apropiat, posibil de anticipat şi modelat.

Capitolul III

Încr. P T E R I D O P H Y T A
(syn. Polypodiophyta s. l., Filicophyta s. l., Pteridophytina, Criptogamae vasculare,
Arhegoniatae vasculare p. p.)

3. 1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Pteridofitele (pteris, -idos gr. = ferigă) sau ferigile în sens larg sunt cunoscute prin numeroasele
resturi fosile păstrate, mai ales din perioada Carboniferului (când au atins maximul dezvoltării
şi diversificării), dar şi prin cele cca. 12 – 13.000 sp. actuale, cu o largă răspândire pe întreg
Globul (prin păduri, pajişti, mlaştini, stâncării, frecvent epifitic şi, în mod secundar, adaptate la
viaţa acvatică).
Dacă, între reprezentanţii fosili dominau cei de consistenţă lemnoasă (de tipul arborilor,
arbuştilor şi subarbuştilor), cu tulpini pachycaule (pakhys gr.= gros, tare, dens), cei actuali sunt în
majoritate de consistenţă ierboasă, pereni, rareori anuali (ex. Anogramma leptophylla din
Maroc, Salvinia şi Azolla din bălţile regiunii temperate etc). Doar în pădurile topicale (mai ales
cele montane), puţinele ferigi arborescente mai amintesc de “giganţii” din perioada
carboniferului, iar cele 30-40 sp. ale genului Lygodium, cu port de liane sau de plante
căţărătoare, completează diversitatea habitusurilor întâlnite la acest prim grup de cormofite.
Corpul lor vegetativ este reprezentat de cele două generaţii (sporofitul şi gametofitul),
independente, cel mai adesea heteromorfe, cu o structură complexă, în care se găsesc cca. 40
tipuri de celule.
Este de reţinut faptul că, marea majoritate a pteridofitelor cuprinde specii poliploide, în
general cu un număr mare de cromozomi (cromosomi). Dacă ne referim numai la reprezentanţii

15
din flora ţării noastre, vom putea constata oscilaţii între 18 şi 520 cromozomi ( CIOCÂRLAN 2000,
2009). Astfel, unele genuri cuprind specii diploide (Selaginella 2n = 2x = 18, Salvinia 2n = 2x =
18), altele reunesc specii poliploide (Equisetum x = 7, P = 216, Ophioglossum x = ? 15, P = 480-
520, Polypodium x = 37, P = 147-222, Marsillea x = 10, P= 40), dar majoritatea sunt cu specii
diplo-poliploide (Lycopodium x = 13, 17, 28, D = 26, 34, P = 90-272, Asplenium x = 36, D = 72,
P = 144, Dryopteris x = 41, D = 82, P = 130-164 etc.), disjuncţia populaţiilor fiind geografică
şi/sau ecologică. Se pare că recordul îl deţine Ophioglossum reticulatum (specie paleotropicală),
cu 1.262 cromozomi (JÄGER, NEUMANN et OHMANN 2009).
Cunoaşterea numărului de cromozomi, alături de caracteristicile morfo-anatomice, au
permis (în mare măsură) explicarea evoluţiei diverselor specii, aspect ce poate fi uşor evidenţiat
din următoarea schemă referitoare la genul Polypodium (feriguţa dulce).

P. amorphum
(2x)
↓
P. hesperium P. saximontanum
(4x) (4x)
↑
P. glycyrrhiza → P. vulgare ← P. sibiricum → P. „okiense” ← P. taurici
(2x) (4x) (2x) (4x) (2x)
↓ ↓ ↓
P. calirhiza P. interjectum P. virginianum
(4x) (6x) (4x)
↑ ↑ ↑
P. californicum P. australe P. appalachianum
(2x) (2x) (2x)

Fig. Evoluţia prin hibridizare şi poliploidizare a unor specii ale genului Polypodium (ap. SITTE et al., 2002,
modificat).

3.1.1. S p o r o f i t u l p t e r i d o f i t e l o r
Cu excepţia unor reprezentanţi fosili (unde generaţiile erau izomorfe), sporofitul constituie
planta propriu-zisă („o cucerire fundamentală a evoluţiei”, GUIGNARD 1998), cu dimensiuni ce
oscilează de la câţiva mm (ex. speciile genului Azolla), la 30-40 m, cum aveau reprezentanţii
fosili Lepidodendron şi Sigillaria.
Rădăcinile lipsesc la grupele primitive (unde sunt înlocuite fie de rizoizi, fie de ramificaţii
radiculare ale rizomilor), iar celelalte grupe se caracterizeză prin lipsa rădăcinii primare la
indivizii adulţi şi prin prezenţa rădăcinilor secundare, adventive, în general diarhe (dar sunt şi
reprezentanţi cu rădăcini 4-10-arhe, ex. Gleichenia, Marattia).
Tulpinile prezintă o ramificaţie ce a evolulat de la cea dichotomică, la pseudodichotomică
şi la cea monopodială (de tip altern şi verticilat).
Dacă la primii reprezentanţi, tulpinile aveau un rol cvadruplu (susţinerea ramurilor şi
microfilelor, asimilaţia şi respiraţia, producerea sporangilor, conducerea sevelor), treptat, ele
vor dobândi doar funcţiile principale cunoscute şi caracteristice (conducerea sevelor şi
susţinerea frunzelor). La marea majoritate a reprezentanţilor pereni se întâlnesc tulpini
subterane (de tipul rizomilor) şi/sau supraterane (de forme, mărimi şi cu ramificaţii diferite).
Spectaculoase sunt, însă, încercările evolutive ale anatomiei acestor tulpini care, deşi au
schema generală cunoscută, prezintă aproape toată gama de steluri, pornind de la protostel,
până la eustel (fig. ). La grupele mai puţin evoluate şi în protoxilemul celor evoluate domină
traheidele inelate şi spiralate, pe când metaxilemul este format din traheide scalariforme şi,
doar în mod excepţional, pot să apară şi trahee (ex. la Selaginella, Athyrium). Ţesutul liberian
(floemul) se caracterizează prin absenţa celulelor anexe.
Frunzele lipseau la reprezentanţii primitivi, funcţia lor fiind îndeplinită de tulpinile
supraterane. Apariţia frunzelor a fost o necesitate eco-fiziologică, dar şi una din marile “invenţii”
ale Naturii. Prin aceste “uzine vii”, cormofitele au fost capabile să rezolve cele mai dificile

16
constrângeri ale noului mediu terestru: schimbul de gaze, captarea şi convertirea în substanţă
organică a unei cantităţi sporite de energie solară şi reglajul termic.
Deşi, logic ar fi să prezentăm mai întâi ipotezele care încearcă să explice originea frunzelor,
credem că acest lucru va fi mai uşor de înţeles, dacă vom cunoaşte cum sunt ele alcătuite la
reprezentanţii actuali:
 după mărimea lor, frunzele pot fi mici (de până la 1-2 cm), când se numesc microfile;
mari (de până la 1-1,5 m), când vorbim de macrofile sau foarte mari (de peste 1,5-2 m), când, pe
drept cuvânt, le vom denumi megafile (cum ar putea fi denumită altfel frunza de la Cyathea
medularis, din Noua Zeelandă, ce poate atinge 6 m lungime şi 1,8 m lăţime?);
 formele predominante sunt: solzoasă, aciculară, lineară, linguiformă, lanceolată, ovală şi
multiplele combinaţii între acestea;
 limbul foliar poate fi întreg, cu incizii mici (dinţat, serat) sau cu incizii mari (lobat, fidat,
partit, sectat), incizii orientate fie penat, fie palmat. Mai cu seamă în cazul macro- şi megafilelor
puternic incizate, opiniile sunt diverse: unii autori le consideră ca fiind frunze simple, penat- sau
palmat-sectate (simplu, dublu, triplu), alţii le privesc ca frunze compuse, iar “prudenţii” le
denumesc fronde (frons, -dis lat.= frunzos, folios). Indiferent de cum le-am considera, în cazul inciziilor
mari vorbim despre aripi şi aripioare (sau pinule).
Iată un domeniu al morfologiei şi anatomiei vegetale care oferă încă multe teme de studiu,
folosindu-se metodele perfecţionate actuale!;
 nervaţiunea limbului foliar poate fi de tip uninerv şi dichotomic, la grupele mai puţin
evoluate, de tip penat, rareori reticulat, la cele evoluate;
 sub aspect anatomic, microfilele prezintă, în general, stomate de tip Mnium şi un mezofil
uşor diferenţiat, iar macrofilele au stomate de tip amarilidaceu şi mezofil fie omogen (la speciile
de umbră), fie bifacial (la cele din staţiuni mai mult sau mai puţin însorite);
 după funcţia îndeplinită, se disting trofofile (cu rol exclusiv în fotosinteză, respiraţie şi
transpiraţie), sporofile (care, la maturitate devin galbene sau brune şi au rol în producerea şi
protejarea sporangilor) şi trofosporofile (care reunesc toate funcţiile primelor două categorii);
 pe baza analizelor comparative ale frunzelor reprezentanţilor actuali, cu formaţiunile
omoloage ale resturilor fosile, s-au lansat cele două ipoteze cunoscute deja: cea a enaţiei şi cea a
cladodificării, ambele prezentate sugestiv în fig. .. (şi cunoscute de altfel de la prelegerile de
Morfologia şi anatomia plantelor).
Sporangii sunt întotdeauna pluricelulari şi prezintă fie un perete gros (pluristratificat) şi
vascularizat (ex. la pteridofitele primitive de tip Asteroxylon), fie unul gros şi nevascularizat (la
majoritatea grupelor mai puţin evoluate), fie un perete subţire (unistratificat), la grupele
evoluate.
Ei provin din una sau dintr-un grup de celule epidermale şi au fost sau sunt situaţi: izolat (la
vârful unor ramificaţii caulinare dichotomice, la baza unor sporofile sau ale unor trofosporofile),
grupaţi în spice sporifere (sau strobili) ori în sori (la marginea sau pe dosul frunzelor).
Deseori, aceşti sori sunt protejaţi de o membrană subţire, unistratificată (induziu) sau/şi de
alte formaţiuni foliare (ligulă – ex. la Isoёtales, segment foliar – ex. la sporocarpii
hidropterididelor).
În interiorul sporangelui, arhesporul, prin diviziuni meiotice produce sporii (primele
elemente aparţinătoare gametofitului), care sunt imobili, de mărimi şi forme variate, protejaţi
de cele trei membrane cunoscute (endo-, exo- şi perisporul). În funcţie de potenţa şi mărimea
lor, se disting: izospori (de aceeaşi mărime şi nediferenţiaţi sexual), homoiospori (de aceeaşi
mărime, dar diferenţiaţi sexual) şi heterospori (cei bărbăteşti sunt mici, iar cei femeieşti de
câteva ori sau chiar de câteva zeci de ori mai mari).
Importanţa heterosporiei este astfel subliniată de E. POP (1931): „Fenomenul heterosporiei
este o noutate de o valoare fundamentală pentru evoluţia regnului vegetal. Am putea zice că
heterosporia a fost unul din trucurile creatoare ale naturii. Heterosporia a făcut posibilă
evoluţia criptogamelor în fanerogame” (p. 129).
Dacă încă nu s-a găsit un răspuns satisfăcătot privitor la cauzele şi mecanismele care au
generat heterosporia (proces extrem de important pentru evoluţia lumii plantelor, a
cormobiontelor în special), în schimb argumentele paleobotanice (extrem de bogate şi
diversificate) sunt în măsură să ofere o explicaţie, cel puţin logică, asupra procesului de evoluţie
a sporangilor izolaţi, spre gruparea lor în sori, la marginea ori pe dosul frunzelor.

17
 Privind fig. 7, putem constata că acest proces a fost favorizat de lăţirea, sudarea şi
contractarea ramurilor purtătoare de sporangii, precum şi de avortarea unuia sau unora dintre
sporangii ajunşi în contact, fenomene care au fost direcţionate de presiunea factorilor externi
dintr-o anumită perioadă geologică.
Acest proces este explicat de adepţii teoriei telomice prin manifestarea următoarelor 5
„procese elementare” sau „procese de bază”: depăşirea, planaţia, alipirea, concreşterea şi
încovoierea (ap. POPESCU 2009). În esenţă este vorba despre acelaşi proces complex, dar
terminologia utilizată în limba română este diferită (poate chiar incorectă!).

3.1.2. G a m e t o f i t u l p t e r i d o f i t e l o r
Această generaţie începe cu sporii (pteridosporii) care, prin diviziuni mitotice generează la
majoritatea pteridofitelor, formaţiuni caracteristice, denumite protale, de aspecte variate
(cormoidice, tuberculiforme, napiforme, filamentoase, foliacee), ale căror dimensiuni oscilează
de la câţiva mm (rareori au dimensiuni microscopice), la câţiva cm (în cazul pteridofitelor
primitive, gametofitul putea atinge 1-2 dm, fiind izomorf cu sporofitul).
Aceste protale se pot dezvolta la suprafaţa solului (sau a apei, în cazul ferigilor de apă), caz în
care nutriţia lor este de tip autotrof; în dese situaţii ele se dezvoltă subteran, nutrindu-se
heterotrof (graţie simbiozei cu o serie de ciuperci) şi, doar în mod excepţional, formarea lor are
loc în interiorul membranei sporului (fără a avea însă legături fiziologice cu sporofitul-mamă).
În funcţie de durata vieţii lor, protalele pot fi anuale ori perene, iar după organele sexuale
generate, ele pot fi monoice sau dioice.
Dată fiind sensibilitatea lor mai mare la condiţiile climatului, în cursul evoluţiei lor
cormofitele au încercat “soluţii” pentru o mai bună protejare a acestor formaţiuni, motiv pentru
care CORNER (1970) apreciază că protalul reprezintă “…călcâiul lui Achile a sporofitului
terestru…”. În schimb, GUIGNARD (1998) consideră că fecundaţia acvatică „... este punctul cel
mai slab al ciclului vital al pteridofitelor” (p. 43), în ultimă instanţă ambii autori având
dreptate.
Pe faţa superioară a protalelor (ori la vârful lor), alteori pe faţa lor inferioară, proeminente
ori adâncite în masa acestora, se formează organele sexuale bărbăteşti – anteridiile (de
formă sferică sau ovală) şi/sau cele femeieşti – arhegoanele (de aspectul unor butelii), ambele
având o structură asemănătoare cu cele ale briofitelor (v. cursul de Morfologia şi anatomia
plantelor!).
Anterozoizii (bi- sau pluriflagelaţi, piriformi sau spiralaţi) vor ajunge la arhegoane numai în
prezenţa apei şi vor fecunda oosfera, generând zigotul care iniţiază generaţia sporofitică şi va
produce un embrion cu talpă, hrănit, în primă fază, de protal (gametofit).

3.1.3. Î n m u l ţ i r e a p t e r i d o f i t e l o r
În primul rând, ea se poate realiza (în funcţie de specie) pe cale vegetativă, prin butaşi de
rizomi (ex. la Ophioglossum, Elaphoglossum), butaşi de frunze (ex. la Asplenium rhizophyllum,
Anemia), prin stoloni (ex. la Blechnum fluviatile), prin bulbili dispuşi la baza frunzelor (ex. la
Dryopteris pedata) sau pe nervura principală a aripioarelor sau pinulelor (ex. la Asplenium
bulbiferum) şi chiar prin fragmentarea protalelor.
Cea mai frecventă modalitate de înmulţire este însă cea asexuată (prin spori), cuplată cu
înmulţirea sexuată (de tip oogamie specializată). Ca urmare, vom asista la o alternanţă de
generaţii haplo-diplobiontă, cu generaţii heteromorfe (excepţional izomorfe, la grupele primitive
cunoscute numai în stare fosilă) şi dominarea netă a sporofitului.
Ciclul de dezvoltare poate prezenta două scheme generale (şi nu doar una, aşa cum apare
în unele surse bibliografice!), în funcţie de diferenţierea sau nediferenţierea potenţei sporilor,
schematic redate astfel:

i). ciclul izosporic (când va rezulta un protal monoic):

pteridospor → protal → anteridii → anterozoizi

(izospor) → arhegoane → oosferă zigot→ embrion→

→ plantulă → plantă → sporangii → pteridospori

(izospori)

18
 ii). ciclul hetero- şi homoiosporic (când protalele vor fi dioice):

spor ♂ → protal ♂ → anteridii → anterozoizi

(microspor)
spor ♀ → protal ♀ → arhegoane → oosferă → zigot → embrion →
(macrospor)

→ plantulă → plantă → sporangii → spori ♂ şi ♀

(micro- şi macrospori)
Obs. Întrucât din cele două scheme lipseşte precizarea garniturii cromozomiale, notaţi sub fiecare element tipul corespunzător
(n, respectiv 2n)!

3.1.4. E v o l u ţ i a şi c l a s i f i c a r e a p t e r i d o f i t e l o r
În sintetizarea evoluţiei acestui grup vom porni de la schema ipotetică prezentată la
subcapitolul 2.2., din care constatăm că, după o perioadă de încercări ale „precormobiontelor”,
la baza tuturor pteridofitelor este situat grupul Rhiniales, indiferent de ipoteza adoptată.
Pentru a sugera direcţiile de evoluţie urmate de descendenţii acestui grup, în fapt mulţimea
de „încercări”, în condiţiile noilor tipuri de habitate ce „aşteptau” a fi înnobilate de prezenţa
vieţii, în condiţiile modificărilor climatice ce s-au succedat, am recurs la schema din fig. , din
analiza căreia putem deduce că:
 aproape 50% dintre liniile evolutive conturate au dispărut (9 ordine din 19) de-a lungul
perioadelor geologice, iar dintre acestea, doar Archaeopterididae a stat la baza saltului calitativ
spre alte grupe mai evoluate;
 în oricare dintre aceste linii majore de evoluţie şi diversificare s-au manifestat trei
procese fundamentale (GUIGNARD 1998):
i) diferenţierea sexuală (hetero- sau homoiosporia);
ii) specializarea frunzelor şi
iii) reducerea progresivă a protalelor.
În majoritatea sistemelor de clasificare se ţine cont de morfologia şi anatomia organelor
vegetative dar, mai ales, de tipul, structura, poziţia şi originea sporangilor. Aşa cum s-a mai
subliniat, sistemele actuale disting 3-4 încrengături de criptogame vasculare (Psilotophyta,
Lycopodophyta, Sphenophyta, Pterophyta), pornind de la clasele din sistemul “tradiţional”,
fără a face schimbări semnificative în interiorul acestora.
Recent, însă, un grup de 6 botanişti ( SMITH et al., 2006) din SUA, Germania şi Suedia au
propus un nou sistem de clasificare a ferigilor actuale, bazându-se pe caractere morfo-anatomice
şi mai ales moleculare: 7 markeri cloroplastici (rbcL, accD, 16S rDNA ş.a.), unul nuclear (18S
rDNA) şi trei mitocondriali (atp1, nad2 şi nad5). Fiind un sistem cladistic, lipsesc reprezentanţii
fosili, iar grupul Lycophytes nu este considerat ca făcând parte dintre ferigi în sens larg, ci ca o
subdiviziune a tracheofitelor.
Comform sistemului propus de aceşti autori (fig. ), ferigile actuale, încadrate în
subdiviziunea Euphyllophytina, infradiviziunea Moniliformopses, ar fi subordonate la
următoarele clase:
- Psilotopsida, cu ord. Ophioglossales şi ord. Psilotales,
- Equisetopsida (syn. Sphenopsida), cu ord. Equisetales,
- Marattiopsida, cu ord. Marattiales,
- Polypodiopsida (syn. Filicopsida), cu 7 ordine: Osmundales (cu o familie),
Hymenophyllales (cu o familie), Gleicheniales (cu 3 familii), Schizaeales (cu 3 familii),
Salviniales (cu două familii), Cyatheales (cu 8 familii) şi Polypodiales (cu 15 familii).
Considerând însă pteridofitele ca fiind suficient de unitare, în schema generală a structurii
lor, precum şi faptul că diversitatea şi liniile filogenetice sunt bine subliniate de clase, subclase,
ordine şi familii, vom conserva şi utiliza vechiul sistem, care subordonează reprezentanţii actuali
şi fosili la 4 clase: Psilophytatae, Lycopodiatae, Equisetatae şi Filicatae. Cu excepţia distingerii
unei grupe cu reprezentanţi fosili (cca. 50 taxoni), aproximativ aceeaşi schemă este utilizată şi
de ediţia din 2009 a manualului lui JÄGER, NEUMANN et OHMANN.

19
 Fig. Sistemul cladistic propus de SMITH et al. (2006): liniile pline cuprind nodurile cu un bootstrap ≥ 70, cele
cu linii punctate având valori mai mici.

3. 2. Cl. PSILOPHYTATAE
(syn. Psilopsida, Psilotopsida p. p., Psilotophytopsida, Psilophytopsida, Rhyniophyta)

3.2.1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
Cele mai vechi pteridofite (deci şi cormofite) au avut un maxim al dezvoltării lor în perioada
Silurian – începutul Carboniferului, dispărând treptat, astfel că astăzi sunt cunoscute doar două
genuri (cu cca. 10 sp.), ce constituie importante relicte paleozoice.
Psilofitatele (psilos gr. = neted, chel) prezentau sau prezintă următoarele caractere generale:
 erau plante mici, subarbustive şi arbustive, de câţiva dm, până la maximum 3 m
înălţime, în sol cu rizomi ramificaţi (rareori cu un rizomoid, de aspect tuberculiform), lipsiţi de
rădăcini, dar având rizoizi; suprateran apar tulpini verzi, dichotomice ori pseudo-dichotomice,
prevăzute cu proto- actino- sau sifonostel;
 frunzele lipseau sau erau mici, solziforme, deseori fără stomate şi, foarte rar sunt mai
mari, lanceolate;
 sporangii celor mai puţin evoluate psilofitate erau solitari, uniloculari, dispuşi în vârful
ramurilor, iar la cele mai evoluate sunt dispuşi la baza unor microfile, formând sinangii bi- sau
triloculari; întotdeauna, ei au fost şi sunt izospori;
 gametofitul la reprezentanţii fosili era subteran, caulinar, saprofitic, foarte asemănător
cu sporofitul, pe când la speciile actuale el este masiv ori cilindric, vascularizat şi de tip
saprofitic;

20
  în funcţie de modul de dispunere şi de alcătuirea sporangilor, reprezentanţii fosili şi cei
actuali sunt grupaţi în două ordine (Rhyniales şi Psilotales), dar sunt şi poziţii care ridică
această clasă la rang de încrengătură sau de diviziune (Rhyniophyta), la fel cum alte sisteme
plasează o serie de reprezentanţi în alte clase de pteridofite.

3. 2. 2. ord. R h y n i a l e s (s. l.)

(syn. Psilophytales)
Apărute în Silurian, cu un maxim în Devonian, rinialele cuprind doar pteridofite cunoscute
în stare fosilă, dar care au stat la baza originii, în ultimă instanţă a tuturor cormobiontelor.
Poziţia lor, la baza sistemului filogenetic, este dată de o serie de caractere de
primitivitate:
 absenţa rădăcinilor;
 ramificaţia dichotomică şi pseudo-dichotomică a tulpinilor;
 prezenţa protostelului;
 sporangii solitari, dispuşi în vârful ramurilor şi prezentând un perete gros, iar sporii erau
dispuşi în tetrade.
Dintre cele cca 20 genuri descrise până în prezent, mai cunoscute sunt:
 Genul Rhynia (fig. A; după numele localităţii Rhynie din Scoţia, unde s-au descoperit, în 1913, în
stratele de gresii siluriene, primele resturi din acest gen ),
cu indivizi de cca. 2-3 dm înălţime, cu ramuri
dichotomice, în general subţiri (aprox. 3 mm diametru), prevăzute cu stomate. În structura
protostelului aveau traheide inelare şi la vârful ramificaţiilor purtau sporangii solitari, mari (de
cca. 1/0,4 cm). Resturile fosile ale acestui reprezentant (de acum aprox. 400 milioane de ani)
sunt cele mai bine şi cel mai complet păstrate.
Multă vreme s-a considerat că gametofitul de la Rhynia ar fi trebuit să fie asemănător
sporofitului, dar această ipoteză a fost confirmată doar în 1971, când LEMOIGNE descoperă o serie
de resturi cu ramificaţii pseudo-dichotomice, vascularizate, cu o serie de protuberanţe pe care se
fixau rizoizi unicelulari, iar pe faţa inferioară, aceste ramificaţii prezentau arhegoane şi anteridii.
Cu această ocazie, Lemoigne propune schimbarea denumirii de Rh. major (aşa cum fusese
descrisă iniţial) în Rh. gwynne-vaughanii, propunere care nu este încă unanim acceptată
(DRAGASTAN et al., 1997). Mai mult, sunt autori care propun sinonimizarea cu Aglaophyton
major, mulţi autori recunoscând că acest taxon este cel mai vechi reprezentant cunoscut dintre
toate cormofitele, pe când alţi autori atribuie genului Cooksonia acest statut de veteran.
 Asteroxylon (fig....B) prezenta un rizom orizontal cu ramificaţii radiculare, iar
suprateran tulpini dichotomice (prevăzute cu enaţii spiniforme), care spre vârf deveneau nude,
pseudo-dichotomice şi prezentau sporangii lenticulari, scurt pedicelaţi şi prevăzuţi cu un perete
vascularizat. Acelaşi individ avea, în vârful ramurilor şi în rizom, un protostel, pe când la baza
tulpinilor se contura un actinostel sifonostelic, iar la mijlocul lor, un actinostel protostelic, toate
aceste tipuri de cilindru central prezentând traheide inelate şi/sau spiralate.
Unele sisteme plasează acest gen într-un ordin aparte (Asteroxylales), în cadrul
licopodiatelor, dovadă a caracterelor sale de tranziţie spre acest grup.
 Hornea se caracteriza printr-un rizomoid tuberculiform (prevăzut cu rizoizi şi,
probabil, cu micorize endotrofe), cu ramuri dichotomice nude, care purtau în vârf câte un
sporange cu columelă.

3.2. 3. ord. P s i l o t a l e s
Reuneşte aprox. 10 sp. actuale (aparţinând genurilor Psilotum şi Tmesipteris), răspândite pe
solul ori pe trunchiurile arborilor din pădurile tropicale şi subtropicale umede din Australia,
Noua Zeelandă, ins. Filipine, Japonia, Madagascar şi Florida.
În literatura de specialitate recentă vom întâlni acest ordin ridicat la rang de clasă –
Psilotopsida, plasată înaintea filicatelor sau înaintea licopodiopsidelor.
Reprezentanţii săi au aspectul unor subarbuşti, cu un rizom ramificat dichotomic, cu tulpini
supraterane verzi, dichotomice, prevăzute fie cu frunze solziforme nevascularizate (Psilotum),
fie lanceolate şi vascularizate (Tmesipteris) şi cu sinangii bi- sau triloculari, situaţi la baza unor
sporofile bifurcate. Cilindrul central este de tip actinostel (în tulpinile supraterane) şi protostel
(în rizom), iar la unele specii apare pentru prima dată xilemul secundar.

21
 Protalul lor este cilindric (asemănător rizomului), monoic, saprofitic (cu endomicorize), cu
arhegoane şi anteridii, ce produc câte o oosferă, respectiv anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi
(ciclul de dezvoltare este sintetizat în fig. ...).

3. 3. Cl. LYCOPODIATAE
(syn. Lycopsida, Lycopodiopsida)

3.3.1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
Majoritatea reprezentanţilor sunt cunoscuţi în stare fosilă, dominând în mlaştinile din
Paleozoic (cu o dezvoltare explozivă în Devonian şi Carbonifer), doar cca 7 genuri au
reprezentanţi actuali, răspândiţi fiind prin păduri, pajişti, mlaştini şi pe stâncării, începând de la
tropice, până în climatul rece (arctic şi alpin).
Caracterele generale ale licopodiatelor (lykos gr. = lup, pos, -dos gr. = picior) sunt următoarele:
 sporofitul, de aspectul unor tufe ierboase ori a unor arbuşti şi arbori (cu înălţimi de
până la 30 m), prezintă sau prezenta rădăcini adventive pe rizomi sau pe tulpinile supraterane
plagiotrope;
 tulpinile, de consistenţă lemnoasă (la reprezentanţii fosili) sau ierboasă (la cei actuali),
cu ramificaţie dichotomică sau pseudo-dichotomică, rareori neramificate, pot avea variate tipuri
de cilindru central (proto-, actino-, plecto-, sifono-, soleno-, poli-, eustel), dar întotdeauna
xilemul este de tip exarh (cu protoxilemul spre exterior),
 frunzele, în general de tip microfil, uninerv, întregi sau cu incizii mici, erau ori sunt
dispuse spiralat, opus sau în rozete terminale. La unii reprezentanţi ( struţişor, pedicuţă),
microfilele au epiderma superioară formată din celule mari, cu cloroplaste în formă de plăci, ca
la unele alge verzi (DELIU 1999), situaţie ce poate fi utilizată ca argument în favoarea originii
algale a pteridofitelor, dar poate fi pusă şi pe seama evoluţiei convergente,
 sporangii iau naştere dintr-un grup de celule epidermale şi pot fi dispuşi pe tulpini sau
pe sporofile fie izolat, fie grupaţi în spice sporifere (strobili) şi au deschiderea de tip distal sau
transversal.
În cadrul clasei s-au conturat două linii evolutive: linia licopodiatelor aligulate izospore
(protolepidodendralele şi licopodialele) şi linia licopodiatelor ligulate heterospore,
(selaginelalele, lepidodendralele şi isoëtalele), ultima linie fiind de o foarte mare importanţă
pentru filogenia filicatelor şi apoi, teoretic, a spermatofitelor;
 gametofitul (protalul) este întotdeauna diferit faţă de sporofit, variat ca formă şi
mărime şi poate fi supra- ori subteran, monoic sau dioic, cu nutriţie auto- sau heterotrofă
(deseori cu micorize). Aproape toţi reprezentanţii (excepţie isoetalele) au anterozoizi biflagelaţi,
caracter care diferenţiază licopodiatele de celelalte pteridofite ( POPESCU 2009);
 prin caracterele lor, licopodiatele par a fi derivat din rhiniale străvechi, de tip
Asteroxylon, în perioada Silurian-Devonian, diversificându-se apoi în variate încercări
evolutive, în funcţie de modificările climatelor, de ecotopurile ocupate, multe dintre aceste
încercări fiind cunoscute doar prin resturile fosile conservate în stratele geologice.
Reprezentanţii cunoscuţi ai acestei clase, cel mai adesea sunt reuniţi, de sistemul clasic, în 5
ordine: Protolepidodendrales, Lycopodiales, Selaginellales, Lepidodendrales şi Isoëtales, chiar
şi în sistemele de tip „filogenetic”. Sistemele cladistice recunosc doar cele trei ordine cu
reprezentanţi actuali, restul fiind trataţi la „grupe fosile”.

3. 3. 3. ord. L y c o p o d i a l e s
Marea majoritate a reprezentanţilor acestui ordin cuprinde specii actuale (cca. 400 sp.),
încadrate în fam. LYCOPODIACEAE, familie cu o largă amplitudine ecologică şi geografică; foarte
puţini reprezentanţi fiind cunoscuţi numai în stare fosilă (ex. Lycopodites, cu tulpini repente,
dichotomice, cu frunze falcate şi denticulate, cu sporangii adaxiali situaţi pe trofosporofile, gen
identificat în strate din Devonian superior – Cretacic).
Sintetic, caracterele lor generale pot fi formulate astfel:
 plante ierboase terestre sau epifitice, excepţional liane, cu tulpini supraterane repente
(pe care se dezvoltă rădăcini adventive) şi ascendente, dichotomice şi pseudo-dichotomice,
prezentând un cilindru central de tip plectostel şi, foarte rar, cu un rizom tuberculiform;
 frunze mici, aciculare ori solziforme, sesile, uninerve, dispuse spiralat pe tulpini şi
ramuri, rareori numai la baza tulpinilor;

22
  sporangii, de tip izospor, reniformi sunt situaţi fie pe trofosporofile, fie sunt grupaţi în
spice sporifere (fig. 9), la baza unor sporofile, uşor deosebite de trofofile. Izosporii au 21-25μ,
astfel că un mg poate cuprinde peste 94.000 de spori, iar în compoziţia lor se află şi picături de
ulei (WALLIS 1967);
 protalul poate fi suprateran, autotrof, masiv ori foliaceu, deseori el este subteran,
saprofitic (în simbioză cu ciuperci), de aspect conic (napiform). Cel mai adesea monoic, protalul
poartă organe sexuale adâncite în masa sa: anteridiile vor produce numeroşi anterozoizi
piriformi şi biflagelaţi, iar arhegoanele câte o oosferă. În anumite cazuri (ex. la Lycopodium
cernuum, L. inundatum), embrionul va genera o formaţiune masivă, bulbiformă sau
tuberculiformă, vascularizată şi prevăzută cu rizoizi, numită protocorm, din care va rezulta un
nou sporofit.
Lycopodium clavatum (pedicuţa) este frecventă în etajul colinar şi montan din Europa, fiind
caracterizată prin frunze terminate cu o prelungire filiformă (continuarea fascicolului
conducător al unicii nervuri), prin spice sporifere (câte 1-3) susţinute de un peduncul lung şi
prin utilizările sale medicinale fie în tratamentele homeopatice, fie în etnoiatrie. “Herba” este
folosită în tratamentele empirice pentru combaterea alcoolismului şi fumatului, în artrite
reumatice, în afecţiuni ale aparatului urinar şi în afecţiuni hepatice. Conţine triterpene şi
flavonozide, o serie de alcaloizi (clavatina, annotina, licopodina, clavatonina).

3. 3. 4. ord. S e l a g i n e l l a l e s
Reuneşte reprezentanţi actuali (cca. 600 sp., reunite în fam. SELAGINELLACEAE) răspândiţi
din regiunile tropicale, până în cele boreale, dar şi fosili (ex. Selaginella fraipontii, cunoscută
din depozitele Carboniferului), toţi având consistenţă ierboasă, dimensiuni de câţiva dm
(rareori ating câţiva m, când sunt liane) şi durată de viaţă anuală sau perenă.
Principalele lor caracteristici sunt următoarele:
 au rădăcini de tip adventiv, adesea situate pe rizofori foarte mici;
 tulpinile, cu ramificaţie dichotomică, prezintă variate tipuri de cilindru central (proto-,
actino-, sifono-, soleno- şi polistel), iar frunzele (de tip microfil) sunt sesile, uninerve, dispuse
opus sau altern şi prezentând la bază o mică ligulă;
 înmulţirea se realizează pe cale vegetativă (butaşi, marcote, bulbili) şi asexuat-sexuată
care, deşi se încadrează în schema generală a unui ciclu heterospor, prezintă câteva trăsături
particulare (fig. ...şi ....):
 sporangii, reuniţi în spice sporifere (strobili), sunt de tip heterospor:
microsporangii, situaţi în jumătatea superioară a spicului, la baza unei microsporofile şi
conţinând în interior numeroşi microspori (tetraedrici şi echinulaţi, de cca. 30) şi
macrosporangii, situaţi în jumătatea inferioară a spicului, protejaţi de o macrosporofilă
ligulată, fiecare generând câte 4 macrospori (de cca. 250 diametru, motiv pentru care unii
autori îi denumesc „megaspori”);
o generaţia gametofitică s-a redus foarte mult, iar protalele se formează în
interiorul membranei sporilor, astfel, încât am putea aprecia acest fenomen ca o endoprotalie.
La unele specii (ex. Selaginella apus, S. rupestris), protalul femeiesc părăseşte macrosporangele
doar după apariţia plantulei, ceea ce ne-ar îndemna să vorbim despre o pseudo-viviparitate.
Dar, întrucât nu există nici o legătură histo-fiziologică cu sporofitul, toate speculaţiile privitoare
la o posibilă origine a spermatofitelor din acest grup trebuiesc reduse la o simplă evoluţie
analoagă;
o microprotalul se formează din microspor care, iniţial produce două celule: una
protaliană (mică şi lenticulară) şi una anteridială (mai mare). Aceasta din urmă se divide de
mai multe ori, rezultând 12 celule (4 dispuse central şi 8 parietal). Celulele centrale, după
gelificarea membranelor, vor produce 256 nuclei, din care se vor organiza şi individualiza tot
atâţia anterozoizi biciliaţi, eliberaţi odată cu crăparea membranei microsporului;
o macroprotalul este generat de macrospor care, mai întâi îşi măreşte volumul,
citoplasma sa se contractă, iar între exo- şi endospor se formează un strat gelatinos. Paralel cu
creşterea în volum a macrosporului, nucleul acestuia se divide de foarte multe ori, citoplasma va
umple întregul volum, rezultând un stadiu cenocitic, urmat apoi de celularizarea a cca. unei
treimi, porţiune care va reprezenta macroprotalul propriu-zis. Ajunsă pe sol, această formaţiune

23
va produce, în partea celularizată, rizoizi şi numeroase arhegoane rudimentare, parţial va deveni
verde, asimilatoare, iar partea cenocitică se va îmbogăţi în grăuncioare de amidon;
o fecundaţia este favorizată şi condiţionată de prezenţa apei. În final, doar un
singur zigot din fiecare macroprotal va evolua spre embrion (cu talpă şi două foliole embrionare,
denumite şi frunzuliţe cotiledonare), iar de aici, plantula şi sporofitul propriu-zis.
Pe lângă importanţa ştiinţifică (heterosporia, particularităţile formării celor doi
gametofiţi, particularităţile dezvoltării protalului femeiesc la Selaginella apus şi S. rupestris),
multe specii tropicale şi subtropicale se cultivă pentru formele variate şi delicate ale “tufelor”
lor, dar şi pentru culorile microfilelor, care oscilează de la verde, la galben, roz şi violet, în
funcţie de vârsta lor ori de cultivariile create de floricultori.
3. 4. Cl. EQUISETATAE
(syn. Articulatae, Sphenopsida, Equisetopsida)
3.4.1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
O interesantă şi particulară (dar închisă) linie evolutivă a pteridofitelor o reprezintă această
clasă, ai cărei reprezentanţi sunt cunoscuţi majoritar în stare fosilă, doar un singur gen
(Equisetum) mai populează diverse biotopuri din emisfera nordică.
Caracterele lor generale pot fi rezumate astfel:
 speciile fosile erau lemnoase, de aspectul unor arboraşi, arbuşti sau liane, cele actuale
sunt ierboase, excepţional de aspectul unor liane şi prezintă în sol un rizom cu îngroşări
tuberculiforme, de pe care pornesc rădăcinile adventive;
 suprateran, tulpinile sunt simple sau ramificate monopodial-verticilat (pentru prima
dată în scara evoluţiei cormofitelor!), dar întotdeauna articulate (cu noduri şi internoduri bine
conturate; de unde şi numele anterior al clasei).
Cilindrul central a evoluat de la protostel, la sifono- şi artrostel, în care se conturează şi un
cambiu intra-fascicular. La unele specii actuale se disting două tipuri de tulpini: unele brun-
gălbui, neramificate şi cu un spic sporifer în vârf, denumite tulpini fertile sau de primăvară,
altele verzi, ramificate, fără spice sporifere, numite tulpini sterile sau de vară;
 la nodurile tulpinilor şi ramurilor se dezvoltă frunze mici, cuneiforme (cuneus lat.=
instrumentul de scris în „cuneiforme”; spheno,-os gr.= unghi, pană pentru despicat, colţ; de unde cealaltă denumire dată clasei ),
verzi, lobate ori furcate, verticilate şi libere la grupele primitive, brun-gălbui, întregi, verticilate
şi sudate într-o teacă (vagină), la ecvisetale;
 sporangii erau fixaţi la extremitatea unor sporangiofori bifizi, la speciile primitive, iar
la celelalte grupe erau sau sunt dispuşi pe sporofile, variate ca forme, dar reunite în spice
sporifere fie pe tulpinile fertile, fie pe tulpinile verzi, asimilatoare, în cele mai multe cazuri.
Izosporia şi heterosporia se întâlnea la reprezentanţii fosili, pe când cei actuali prezintă
homoiospori (identici sub aspect morfologic, dar de potenţe diferite: + şi -, dimorfism fiziologic
evidenţiabil prin colorare cu roşu neutru);
 nu se cunoaşte aspectul protalului la speciile fosile, dar cele actuale au protale mici,
dioice, foliacei, autotrofe şi heteromorfe (cel bărbătesc mai mic şi uşor lobat, cel femeiesc mai
mare şi adânc lobat). Anteridiile se formează în vârful lobilor protalului bărbătesc şi produc
anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi, pe când arhegoanele se formează în sinusurile lobilor
protalului femeiesc.
Fecundaţia se realizează numai în prezenţa apei, fiind aşadar zoidogamă.
 derivate din rhinialele cu un început de articulaţie a tulpinilor, ecvisetatele se clasifică în
4 ordine (Hyeniales, Sphenophyllales, Calamitales, Equisetales) sau, în funcţie de opţiunea
autorilor, doar în două (Sphenophyllales, Equisetales) şi nu există linii evolutive care să se fi
desprins din acest grup.

3. 4. 5. ord. E q u i s e t a l e s
Reuneşte o singură familie ( EQUISETACEAE), cu specii fosile, cunoscute din Carbonifer –
Triasic (ex. Phyllotheca, cu frunze lanceolate, uninerve şi unite la bază, Schizoneura, ce prezenta
la fiecare nod câte două frunze late, cu nervuri paralele), iar genul actual (Equisetum) a fost
identificat prin resturi din stratele din Cretacicul inferior (descris de paleobotanişti sub numele
de Equisetites), fiind astfel considerat ca un relict mezozoic, toate fiind caracterizate prin:

24
  cele cca. 25-32 sp. actuale de Equisetum (coada calului) au rizomi cu îngroşări
tuberculiforme, din care pornesc suprateran fie tulpini fertile şi sterile, fie un singur tip de
tulpini (asimilatoare şi fertile în acelaşi timp), întotdeauna ele sunt costate, au înălţimi ce
rareori depăşesc 3 m, cu un cilindru central de tip artrostel şi epidermă silicifiată (imaginile
electronomicroscopice tip scanning arată dispunerea sub formă de noduli a bioxidului de
siliciu);
 frunzele sunt mici, neasimilatoare, cuneiforme, întregi şi sudate într-o vagină cu
dinţişori care indică numărul de frunze ce o formează, dinţişori care uneori sunt caduci;
 spicele sporifere (fig. 14) sunt alcătuite din sporofile hexagonale, peltate, pe dos cu 5-
8 sporangii, în care se formează numeroşi homoiospori prevăzuţi cu 4 elatere (rezultate prin
crăparea perisporului şi numite de unii autori, „haptere”), elatere care prezintă mişcări
higroscopice (la umiditate se strâng, putându-se forma grupuri de spori cu potenţe diferite). La
maturitatea sporangilor, axa spicului sporifer se alungeşte, sporofilele se depărtează astfel unele
de altele, iar sporii pot fi luaţi mai uşor de vânt şi diseminaţi;
 protalul are alcătuirea prezentată la caracterizarea generală a clasei.
Cea mai cunoscută specie este E. arvense (coada calului, codie), frecventă prin culturi, răzoare,
lunci, specie cu două tipuri de tulpini, cele sterile fiind bogate în uleiuri volatile, saponine,
flavone şi săruri de K, motiv pentru care această specie este utilizată ca diuretică, dezinfectantă a
căilor urinare, hemostatică şi mineralizantă. La fel cu două tipuri de tulpini şi cu aceleaşi
utilizări medicinale este E. telmateia (syn. E. maximum; părul porcului), care însă preferă locurile
umede din zăvoaie, de pe malul apelor, din jurul izvoarelor.
3. 5. Cl. FILICATAE
(syn. Filicopsida, Pteropsida, Pteridopsida, Polypodiatae)
3. 5. 1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
Ferigile propriu-zise cuprind reprezentanţi fosili (cunoscuţi din perioada Devonian-
Carbonifer) şi cca. 10-12.000 sp. actuale, cu o largă amplitudine ecologică şi corologică.
Cormul lor prezintă următoarele caracteristici principale:
 rădăcina primară este de scurtă durată, dominând rădăcinile secundare, adventive (de
obicei diarhe şi bogate în sclerenchim), formate pe rizomi, în mod excepţional dezvoltate ca o
pâslă pe trunchiul columnar (ex. la Dicksonia fibrosa);
 tulpina, la cele mai multe specii fosile era de tip columnar (până la 20 m înălţime),
aspect care se mai păstrează doar la ferigile arborescente actuale (din genurile Cyathea s. l.,
Dicksonia, Cibotium, Culcita etc.).
Marea majoritate a reprezentanţilor actuali prezintă rizomi subterani, foarte rar ei sunt
supraterani (ex. la Asplenium australasicum, Elaphoglossum peltatum, Pellaea), cu o gamă
largă de tipuri de cilindru central (de la protostel, la eustel), în care domină fascicolele de tip
hadrocentric şi traheidele scalariforme (doar sporadic, pot să apară şi traheidele cu
punctuaţiuni areolate şi traheele);
 frunzele lipseau la speciile străvechi (fiind înlocuite de ramificaţii subţiri, uneori lăţite
uşor spre vârf şi de filofore), iar la speciile actuale, ele sunt mai ales de tipul macro- şi
megafilelor, caduce sau sempervirescente, având asigurată creşterea printr-un meristem apical
(creştere terminală, ca şi la tulpină, argument în sprijinul originii lor caulinare).
Cu forme foarte variate (lanceolate, linguiforme, ovate, triunghiulare etc), limbul foliar poate
fi cu marginile întregi, cu incizii mici ori cu incizii mari, în acest din urmă caz, frunza (sau
fronda) prezentând segmente mai mari (denumite aripi) şi segmente mici (denumite aripioare
sau pinule). Indiferent de tipul lor morfologic şi fiziologic (trofo-, sporo- sau trofosporofile), în
tinereţe frunzele sunt (cu mici excepţii, la ofioglossale) circinate şi, în foarte multe cazuri,
aspectul lor este foarte atractiv;
 sporangii speciilor primitive erau situaţi (izolat sau în sori) la extremitatea unor
filofore, a unor pinule, spre a ajunge apoi la axila frunzelor. Speciile actuale au sporangii situaţi
pe frunze sau pe formaţiuni foliare. Astfel, trofosporofilele pot fi diferenţiate în două segmente,
unul steril (cu rol de asimilare şi cu poziţie inferioară) şi unul fertil, de aspectul unui spic
sporifer (ex. la Ophioglossum), al unui panicul (ex. la Botrychium), al unui boboc floral (ex. la
Anemia mexicana) ori de aspect foliar, puţin deosebit de cel steril (ex. la Osmunda).

25
  Cel mai adesea, se întâlnesc trofosporofile care poartă sporangii (reuniţi în sori) pe
marginea aripioarelor (ex. la Pteris, Pteridium ) sau pe dosul acestora (la majoritatea
reprezentanţilor actuali). Mai puţin frecvente sunt cazurile în care apar sporofilele (mari,
foliacei; ex. Blechnum, Matteuccia, Onoclea sensibilis, din climatul temperat sau Plagiogyria,
din zona Caraibelor) ori când ele participă la formarea sporocarpiilor (ex. la hidropteridale).
Gametofitul (protalul), monoic (la speciile izospore), dioic (la cele heterospore) este în
general foliaceu, autotrof, anual, dar poate fi şi vermiculiform (ex. la Ophioglossum) ori
proteiniform (corect ar fi protonemiform, deoarece este filamentos ca o protonemă de la
muşchi; ex. la Schizaea) şi, mai puţin frecvent, el poate fi peren şi heterotrof. În unele cazuri,
protalul prezintă rizoizi pluricelulari şi nu unicelulari, aşa cum se întâlneşte la muşchi şi la
pteridofitele primitive.
Originea filicatelor se consideră a fi în rhiniale străvechi, din care s-au desprins
protopteridiidele, considerate a fi un nod filogenetic, din care au evoluat apoi toate celelalte
ferigi propriu-zise.
Clasificarea realizată de botanişti ţine cont, mai ales, de alcătuirea sporangilor, pe când
cea a paleobotaniştilor vizează aspectele aparatului vegetativ (mult mai bine conservat în
depozitele diverselor perioade). Multă vreme, ferigile din această clasă s-au subordonat la trei
subclase (Primofilicidae, Eusporangiidae, Leptosporangiidae), pentru ca astăzi, lărgindu-se
sfera diagnemelor luate în cosiderare, să se distingă 8 subclase. Deşi sunt adepţii cladisticii,
JÄGER, NEUMANN et OHMANN (2009) tratează ferigile propriu-zise actuale în două subclase:
Ophioglossidae (syn. Eusporangiatae) şi Pterididae (syn. Leptosporangiatae), care includ ordinele din
sistemul clasic.
Pentru a oferi o imagine sintetică a caracterelor subclaselor din cele două sisteme majore,
tabelul 3.1 punctează, comparativ, aspectele care individualizează fiecare din cele 3, respectiv 8
unităţi, prezentând şi unele caractere care nu au fost amintite la prezentarea generală.
3. 5. 3. scl. A r c h a e o p t e r i d i d a e (s. l.)
Şi acest grup reuneşte reprezentanţi exclusiv fosili (cunoscuţi din depozitele devoniene), cu
port arbustiv şi arborescent, cu particularităţi care le conferă statutul de nod filogenetic, din ele
desprinzându-se două linii evolutive: profilicinele şi progimnospermele.
Caracterele definitorii ale acestei subclase şi ale ordinului Archaeopteridiales sunt:
 tulpina, adesea columnară şi ramificată doar la vârf, prezenta o creştere în grosime, iar
lemnul secundar era alcătuit din traheide spiralate şi reticulate, între care, uneori se dezvoltau
traheide cu punctuaţiuni areolate;
 pe ramurile de ordinul II, la unii reprezentanţi, erau prezente holo- şi heterofilofore, la
alţii s-au conturat deja macrofilele, simplu sau dublu penat-sectate;
 sporangii (de tip izo- şi heterospor) erau mari, pedicelaţi (ex. la Rhacopteris) sau sesili
(la majoritatea), dispuşi fie pe segmentul terminal al filoforelor sau trofosporofilelor, fie în
partea mediană a acestora.
Tetraxylopteris, Aneurophyton, Rhacopteris (fig. .....) reprezintă linia profilicine şi se
caracterizau prin prezenţa filoforelor, a sporangilor alungiţi ori fuziformi şi a izosporiei.
Archaeopteris (fig. ...), prezenta traheide cu punctuaţiuni areolate în lemnul secundar,
trofofile şi trofosporofile de tip macrofil, heterosporie, constituind linia progimnospermelor,
motiv pentru care unii paleobotanişti şi botanişti îl încadrează între gimnosperme, în cl.
Progymnospermopsida (DRAGASTAN et al., 1997, KATO 1990).
O serie de autori încadrează în această linie şi pe Aneurophyton, bazându-se şi pe vechimea
(360-380 milioane de ani) resturilor acestui reprezentant (RAVEN, EVERT et EICHHORN
1992).

3. 5. 8. scl. P o l y p o d i i d a e
(syn. Pteridiidae p. p., Leptosporangiatae p. p.)
Cele mai multe specii de filicate aparţin acestei subclase (cca. 9.000 sp. actuale). Au o foarte
largă răspândire pe Glob, populează biotopuri diverse, fiind în acelaşi timp şi cele mai cunoscute

26
pteridofite. Cei mai mulţi reprezentanţi fosili au fost evidenţiaţi în stratele de vârstă Jurasic -
Cretacică (ex. Hausmania, Tempskya), dar unii sunt prezenţi din Mezozoic până în prezent (ex.
Gleichenia, Matonia).
Tabel 3.1 Principalele caracteristici ale marilor grupe de Filicatae

*sistemul vechi:
PRIMOFILICIDAE
EUSPORANGIIDAE LEPTOSPORANGIIDAE
* exclusiv fosile * fosile şi actuale * fosile şi actuale
* proto-, actino, polistel * proto-, sifono-, soleno-, * de la proto-, la eustel
dictiostel
* holo- şi heterofilofore * macrofile * (micro-) macro- şi megafile
* sporangii situaţi la * sporangii în spice şi * sporangii în sori, pe frunze
extremitatea panicule, uneori în sori ori în formaţiuni speciale
ramificaţiilor particulari
* sporangii cu perete gros, * sporangii cu perete gros, * sporangii cu perete
vascularizat
nevascularizat subţire, unistratificat
* izo- şi heterospori * izospori * izo- şi heterospori
* sporangii iau naştere din * sporangii provin dintr-o * sporangii provin dintr-o
grupe de celule
epidermale grupă de celule epidermale singură celulă epidermală

* sori lipsă * sori fără induziu * sori cu induziu

* ? nr. de spori
* ? protalul
tuberculiform, saprofit, peren
* ? anteridii
* ? creşterea în lungime
*sistemul acceptat:
PROTOPTERIDIIDAE,
ARCHAEOPTERIDIDAE,
COENOPTERIDIDAE
* spori în număr foarte mare * spori în număr mic
* protal subteran, vermi- şi * protal suprateran, lamelar,
autotrof, anual, rar
proteiniform
(protonemiform)
* anteridii mult adâncite în * anteridii nescufundate
protal
în protal
* creşterea prin 2-4- celule * creşterea printr-o celulă
iniţiale
iniţială
OPHIOGLOSSIDAE, OSMUNDIDAE,
MARATTIIDAE POLYPODIIDAE,
HYDROPTERIDIDAE

Sub aspect taxonomic, reprezentanţii sunt grupaţi fie în 9-10 ordine, fie într-un singur
ordin (Polypodiales, syn. Filicales, Pteridales), la care sunt subordonate, în funcţie de sistemul
adoptat, 7-14 familii (Schizaeaceae, Gleicheniaceae, Hymenophyllaceae, Cyatheaceae,
Pteridiaceae, Aspidiaceae, Dicksoniaceae, Adiantaceae, Polypodiaceae, Aspleniaceae,
Dryopteridaceae, Blechnaceae etc.).
Vechiul sistem cuprindea o singură familie ( POLYPODIACEAE s. l.), în care speciile erau
grupate în trei serii, în funcţie de modul de maturare a sporangiilor.
Din considerente strict didactice vom caracteriza subclasa şi ordinul împreună, iar
exemplificarea speciilor o vom face după criterii ecologo-corologice, fără a apela la aceste familii
menţionate mai sus (v. casetele 3.8 şi 3.9!).
În aceste condiţii, caracterele generale sunt următoarele:
 sunt specii de consistenţă ierboasă, doar în regiunile tropicale şi subtropicale se mai pot
întâlni ferigi arborescente cu un trunchi lignificat (de până la 15-20 m înălţime), foarte rar fiind

27
acoperit de un strat dens şi gros de rădăcini adventive aeriene (ex. Dicksonia fibrosa). Uneori se
pot dezvolta şi stoloni supraterani, de pe care pornesc rozete de frunze (ex. Blechnum fluviatile),
iar în regiunile tropicale umede sunt foarte frecvente ferigile de tip epifitic (ex. Platycerium,
Elaphoglossum), cu metamorfoze foliare extrem de interesante şi cunoscute deja de la disciplina
de Morfologie şi anatomie vegetală;
 cei mai mulţi reprezentanţi au rizom subteran bine dezvoltat, rareori suprateran (ex.
Phlebodium), cu cilindru central extrem de variat (de la proto- la eustel, cel mai frecvente fiind
sifonostelul şi dictiostelul). Cu totul excepţional pot fi plante anuale (ex. Anogramma
leptophylla);
 frunzele, simple, circinate în tinereţe sunt de tip macrofil (unele chiar megafil), au
forme variate, pot fi întregi, cu incizii mici sau cu incizii mari (cel mai adesea penate) şi au o
creştere determinată (cu excepţia genului Lygodium, la care creşterea frunzelor este continuă).
Mulţi autori, aşa cum s-a mai subliniat, denumesc fronde frunzele acestui grup, iar unii
apreciază că, în unele situaţii, ar fi vorba de frunze compuse.
La baza funzelor unor reprezentanţi se pot dezvolta bulbili (ex. Dryopteris pedata) sau mici
plantule pe aripile frondelor (ex. Asplenium bulbiferum);
 sporangii, de tip izospor, sunt întotdeauna pedicelaţi (fig. 19), prezintă un inel mecanic
(în fapt, un semiinel dispus transversal sau longitudinal) format dintr-un singur rând de celule
cu membranele îngroşate în forma literei „U” (foarte rar din două rânduri, ex. Gleichenia) şi
sunt grupaţi în sori (induziaţi sau nu) pe marginea sau pe dosul frunzelor. Porţiunea inelului, în
care celulele nu sunt îngroşate poartă numele de stomium şi reprezintă locul prin care sporangii
se deschid la maturitate.
În funcţie de modul de maturare a sporangilor, filicalele au fost grupate în trei serii:
simplices, când toţi sporangii dintr-un sor se maturizează deodată (ex. Schizaea, Gleichenia),
gradate, când maturarea are loc în sens centrifug (ex. Cyathea, Dicksonia, Hymenophyllum) şi
mixte, când nu se constată o legitate a maturării sporangilor (la cei mai mulţi reprezentanţi);
 protalul este monoic, lamelar, autotrof şi anual, formând pe faţa sa inferioară anteridii
(în zona rizoizilor şi proeminente la suprafaţa acestuia) şi arhegoane (înspre porţiunea
emarginată şi adâncite parţial în masa protalului). În anteridii se produc numeroşi anterozoizi
(dacă apreciem după dimensiunile foarte mici ale acestor organe sexuale: 3 celule parietale şi
una centrală), spiralaţi şi pluriflagelaţi, care vor fecunda oosfera unui singur arhegon.
Pe lângă importanţa depozitelor de cărbuni lăsate de speciile arborescente fosile, speciile
actuale de filicale sunt mult utilizate în arhitectura peisageră, în decorarea spaţiilor de interior,
unele sunt cu valoare culinară (ex. Pteridium esculentum, syn. Pteris esculenta, specie din zona
Australia-Noua Zeelandă, de la care se consumă rizomul), iar altele au întrebuinţări terapeutice
(ex. rizomii de la Dryopteris filix-mas – feriga comună şi de la Polypodium vulgare – feriguţa dulce
care, prin compuşii fluoroglucinici şi derivaţii lor, prin taninuri, uleiurile grase etc, au acţiune
antihelmintică, antimicotică şi chiar antivirală).
3.5.9. scl. H y d r o p t e r i d i d a e
(syn. Salviniidae)
Fără a se cunoaşte reprezentanţi fosili, acest grup (cu cca. 100 sp.) s-a adaptat în mod
secundar la mediul acvatic, suferind o serie de transformări morfo-anatomice care-l
individualizează între filicate, prin:
 toate sunt specii ierboase, anuale sau perene, de talie relativ mică, trăind fixat sau natant
în bălţi şi ape lin curgătoare atât în climatul tropical, cât şi în cel temperat. Adaptarea la mediul
acvatic este un fenomen secundar pentru acest grup polifiletic, lucru ce explică paradoxul
reducerii gametofitului la o plantă de apă (POP 1931);
 organele vegetative prezintă aerenchimuri, adaptare necesară mediului acvatic (şi parţial
palustru) în care trăiesc;
 sunt singurele leptosporangiate heterospore, la care sporangii (cu un perete
unistratificat, cu un inel mecanic rudimentar sau lipsă) sunt dispuşi în sori induziaţi şi protejaţi
de membrane de natură foliară, alcătuind sporocarpii, uni- sau bisexuaţi.
Macrosporangii produc câte un singur macrospor, din care va rezulta un macroprotal
(protejat parţial de membrana sporului), cu un singur arhegon.

28
 Microsporangii produc maximum 64 microspori, din care se vor forma microprotale
rudimentare (protejate şi ele de membrana microsporului), cu puţine anteridii ce produc câţiva
anterozoizi pluriflagelaţi;
 după tipurile de sporocarpi şi după prezenţa/absenţa rădăcinilor adventive,
reprezentanţii subclasei sunt reuniţi în două ordine: Marsileales şi Salviniales sau doar în
ordinul marsileale, subordonat pteridiidelor.

ord. M a r s i l e a l e s
Reuneşte cca. 70 specii perene, fixate de substrat prin rizomi prevăzuţi cu rădăcini
adventive.
Frunzele sunt fie lung peţiolate şi tetra-sectate (Marsilea), fie bi-sectate (Regnellidium
diphyllum), fie sesile şi filiforme (Pilularia).
Sporocarpii sunt ovali, reniformi sau sferic-alungiţi, scurt pedicelaţi sau sesili, cu sori
induziaţi micşti (cu macro- şi microsporangii), prinşi pe un inel gelatinos. Fiind bogaţi în
amidon, sporocarpii de la Marsilea quadrifolia (trifoiaşul de baltă) sunt consumaţi, deseori, mai
ales de către populaţiile cultivatoare de orez (specia preferând astfel de culturi).
Ajunşi la maturitate, sporocarpii cad în nămol, se deschid prin două valve şi eliberează sorii
şi sporangii care se ridică la suprafaţa apei, unde sporii germinează şi dau naştere protalelor
natante.
După conturarea embrionului, formaţiunea macroprotal-embrion cade la fundul apelor,
generând plantula şi apoi noua plantă (fig. ...).
ord. S a l v i n i a l e s
Cele cca. 20 sp. sunt anuale, acvatice-natante, cu tulpini scurte, ramificate, pe care sunt
dispuse, în verticile, două tipuri de frunze: unele ovale, oval-eliptice, verzi şi natante, aşezate
opus, iar o a treia frunză din verticil este filiformă, metamorfozată în rizofile („pămătuf foliar” ce
simulează o rădăcină fasciculată, cu care este analog, cum afirma E. POP, 1931, p. 137), aşa cum
se întâlneşte la Salvinia. Alteori, frunzele sunt foarte mici, bi- sau trilobate, dispuse imbricat
(Azolla).
Sporocarpii sunt sferici, scurt pedunculaţi, unisexuaţi şi protejaţi de formaţiuni foliare.
Unii sporocarpii poartă macrosporangii scurt pedicelaţi, iar alţii conţin microsporangii lung
pedicelaţi. Toamna, sporocarpii cad în nămol, iar primăvara (prin descompunerea peretelui lor,
întrucât sunt lipsiţi de inel mecanic) sunt puşi în libertate sporangii şi sporii care se ridică la
suprafaţa apei şi generează mici protale verzi, purtând puţine organe sexulale, rudimentare ca şi
alcătuire (fig.....).
xxx
Fiind primele cormobionte care au cucerit uscatul, pteridofitele au rezolvat în manieră specifică, dar nu
uniformă, o mare parte din numeroasele constrângeri impuse de aventura lor ecologică şi evolutivă. Ca urmare, era
firesc să întâlnim atât un număr mare de încercări evolutive nereuşite, cât şi linii filogenetice care s-au „”împotmolit”
într-o anumită perioadă geologică.
Ceea ce este important, însă, este faptul că unele linii au reuşit să se diversifice şi să ajungă până în prezent, iar altele
au prefigurat un salt, care va fi „speculat” apoi de cele ce s-au încumetat să păşească pe drumul spre gimnosperme, în
condiţiile răcirii şi aridizării climei.

Capitolul IV

Încr. P I N O P H Y T A (s. l.)

(syn. Gymnospermatophyta, Spermatophytina p. p., Coniferophytina)

4. 1. CARACTERIZARE GENERALĂ
Denumirea de gimnosperme (gymnos gr.= nud, golaş, sperma gr.= sămânţă) a fost introdusă în ştiinţă
de Lindley (1830), definind astfel, în acea vreme, o a patra clasă a plantelor cu sămânţă, alături
de mono-, dicotile şi de rhizante (parazitele puternic modificate).

29
 Deşi heterogene sub aspectul morfo-anatomic, situaţie refectată de altfel şi de noile sisteme,
dintre care unele subordonează gimnospermele la 4 încrengături: Cycadophyta, Ginkgophyta,
Coniferophyta şi Gnetophyta, credem că, cel puţin 4 argumente vor sprijini opţiunea noastră
pentru păstrarea vechiului sistem:
 toţi reprezentanţii acestei încrengături (s. l.) sunt sau au fost de consistenţă lemnoasă:
arbori, arboraşi, arbuşti, liane, fără vreo diferenţiere netă a acestui caracter în cele 4 noi
încrengături propuse;
 în structura lemnului, de tip homoxil (lipsesc fibrele lemnoase), domină traheidele cu
punctuaţiuni areolate şi, doar excepţional în lemnul secundar pot să apară şi trahee ori, în cel
primar să se mai păstreze încă şi traheidele scalariforme (specifice pteridofitelor). Compusul
predominant în structura lemnului este manoholozidul;
 indiferent de gradul lor de evoluţie ori de ecotopurile pe care le ocupă şi în prezent, la
toţi reprezentanţii frunzele (variate ca formă şi mărime) prezintă o structură xeromorfă,
generată fie de o xerofilie fizică (lipsa apei), fie de una fiziologică (deşi există apă suficientă,
temperaturile scăzute ori concentraţia mare în săruri împiedică utilizarea nestingherită a
acesteia);
 toate speciile (fosile şi actuale) posedă (sau posedau) o sămânţă neprotejată de vreo
formaţiune de tip pericarp, chiar dacă, tot excepţional, pot să apară anexe seminale cu rol
protector (aril ori chlamide cărnoase), particularizând unele dintre grupele nou reconsiderate
taxonomic.
După o dezvoltare explozivă în Era Secundară (Mezozoic), gimnospermele s-au redus
numeric, în mod drastic, astăzi fiind reprezentate doar prin maximum 950-1.000 sp.
Aceşti reprezentanţi actuali sunt răspândiţi pe întreg Globul, dar participă, ca specii
edificatoare (dominante) sau co-edificatoare, doar în unele păduri “de negură” din climatul
tropical, în pădurile şi tufărişurile etajelor montane din climatul subtropical şi temperat, pentru
a deţine supremaţia în “taigaua” borealului din America de Nord şi Eurasia.
Multe surse bibliografice afirmă că gimnospermele ar fi caracteristice şi că ar avea centrele
de diversitate în emisfera nordică, aspect pe care noi nu-l împărtăşim decât parţial (pentru
coniferale), întrucât, per ansamblul încrengăturii, raportul este de aprox. 60% în emisfera
nordică/40% în emisfera sudică, dacă acceptăm datele oferite de HILL (2005).
Deşi puţine numeric, speciile actuale de gimnosperme au o importanţă ecologică şi
economică deosebită, aspect ce va fi subliniat în cadrul fiecărui grup în parte.

4.1.1. C o r m u l g i m n o s p e r m e l o r
Rădăcina, dezvoltată din radicula embrionului, la majoritatea gimnospermelor este de tip
rămuros, la altele este de tip heteromorf (cu rădăcini contractile şi rădăcini coraloide, la
cicadate, cu rădăcini lungi şi rădăcini scurte, la ginkgoate etc) şi creşte în grosime prin
activitatea meristemelor secundare. La grupele primitive era/sau este de tip adventiv, în mod
excepţional dichotomică (Cordaïtales) ori pivotantă (Cycadales, Welwitschiales).
Unele rădăcini prezintă micorize endotrofe (Araucariaceae), altele au cianobacterii
simbionte, determinând apariţia unor ramificaţii coraliforme (Cycas) sau a unor nodozităţi
(Podocarpus). Vorbind în general despre micorize (de tip endo-, exotrof, de cele de tip VA-
vesiculo-arbusculare), vom accentua rolul lor deosebit atât în nutriţia celor doi parteneri, cât şi
în creşterea de 2-4 ori a intensităţii respiratorii a rădăcinilor pe care, sau în care se dezvoltă
aceste micorize (HEINRICH et HERGT 1993).
Tulpina poate fi de tip pachicaul (scurtă şi groasă) sau leptocaul (lungă şi subţire), ea a
evoluat spre toate cele trei tipuri de ramificaţie monopodială (alternă, opusă, verticilată),
păstrând la grupele primitive aspectul columnar (caracter tipic pentru ferigile arborescente) ori
butucănos şi, excepţional, apare ramificaţia simpodială, de tip dicaziu (Ephedra). Doar puţine
grupe fosile aveau tulpini dichotomice sau pseudo-dichotomice (Lyginopteridales şi unele
Bennettitales).
Cilindrul central mai conservă unele din tipurile întâlnite la pteridofite (proto-, actino-,
sifono, polistel), dar se generalizează eustelul, unii reprezentanţi parcurgând în dezvoltarea lor
ontogenetică chiar mai multe stadii de organizare ale acestuia (protostel → actinostel →
sifonostel → eustel), aspect utilizat în definirea liniilor filogenetice.
La majoritatea gimnospermelor, lemnul este de tip homoxil şi alcătuit din traheide cu
punctuaţiuni areolate, doar în mod particular pot să se mai păstreze traheidele scalariforme ori,
în lemnul secundar să apară şi traheele (ex. la unele gnetate).

30
 Liberul se caracterizează prin absenţa celulelor anexe, cu excepţia efedralelor, unde acestea
sunt prezente şi ne amintesc de angiosperme.
Dacă, la grupele mai puţin evoluate, măduva este bine dezvoltată şi razele medulare sunt
largi, la cele evoluate măduva nu se mai regăseşte în structura secundară (unde, pentru prima
dată apare duramenul), iar razele medulare sunt înguste.
În general, în scoarţa tulpinilor sunt prezente fie canale secretoare de mucilagii, fie canale
rezinifere. În compoziţia răşinilor intră şi o serie de terpene (ex. pinenul), care reprezintă
semnalele de atracţie chimică pentru insectele xilofage (ex. scolitidele).
Frunza, în toate cazurile cu o structură xeromorfă, păstrează aspectul filicoid doar la
grupele primitive (fiind de tip penat-, rareori palmat-sectat), urmând diversele direcţii de
evoluţie morfologică, în general frunzele fiind caracterizate de reducerea dimensiunilor (mai
ales în climatul temperat şi rece).
Astfel, se întâlnesc frunze lanceolate (ex. Podocarpus neriifolia), deltoidale (ex. Ginkgo),
oval-eliptice (ex. Gnetum), lineare şi cu nervaţiune paralelă (ex. Welwitschia), aciculare şi
uninerve (la majoritatea coniferalelor), solzoase (ex. Thuja) şi chiar scvamiforme (ex. Ephedra).
Dispoziţia frunzelor poate fi încadrată la următoarele tipuri: în rozete terminale (ex. la
cicadale), spiralată (la majoritatea coniferalelor), în fascicole pe microblaste (ex. Pinus, Larix),
verticilată (ex. la ienupărul comun) sau opusă (ex. la cârcel, la Welwitschia). Sunt şi situaţii când, pe
acelaşi individ se dezvoltă două tipuri de frunze, cu dispoziţii diferite (cunoscutul fenomen de
heterofilie).
În cele mai multe cazuri, frunzele sunt sempervirescente, excepţional pot fi caduce (ex.
Ginkgo, Larix, Taxodium, Metasequoia ş. a.).
Deşi lucrările de botanică sistematică nu insistă asupra cauzelor care au condus la
conservarea sempervirescenţei frunzelor, credem că este nimerit a preciza faptul că, mutaţia
apărută în mod întâmplător a rezolvat unul din marile dezechilibre dintre cantitatea de resurse
din biotop şi consumul energetic foarte mare, presupus de refacerea anuală a sistemului foliar.
În plus, reducerea perioadei de vegetaţie a favorizat menţinerea acestui nou caracter. Apoi, acest
nou fenomen a generat o serie de alte modificări de natură anatomică şi, mai ales, fiziologică,
care să permită viabilitatea celulelor şi ţesuturilor în timpul perioadei nefavorabile (reci sau/şi
uscate).
Stomatele sunt de tip haplocheilic (haplos gr.= simplu, singur, keilos gr.= buză) ori de tip sindetocheilic
(syndetos gr.= unit, keilos…). În primul caz, celula mamă a stomatei va da naştere la două celule
stomatice, iar 4 celule învecinate devin celule anexe. În cel de-al doilea caz, celula mamă dă
naştere la trei celule, dintre care una va genera cele două celule stomatice, iar celelalte două vor
produce o “coroană” de celule anexe. Frecvent, stomatele sunt adâncite în mezofil, un alt
element caracteristic xerofiliei fizice ori fiziologice în care se dezvoltă (ori s-a format)
majoritatea gimnospermelor.
În marea lor majoritate, reprezentanţii acestui grup sunt autotrofi, doar excepţional se
întâlnesc specii parazite (ex. Parasitaxus ustus este un podocarpaceu din munţii Noii Caledonii,
parazit pe un alt podocarpaceu, Falcatifolium taxoides, situaţie ce poate fi încadrată la
adelfoparazitism).

4.1.2. Î n m u l ţ i r e a g i m n o s p e r m e l o r
Pe cale vegetativă, gimnospermele se pot multiplica prin butaşi de tuplină, prin marcote,
prin altoire (procedee mult folosite de horticultori, mai cu seamă pentru perpetuarea mutaţiilor
somatice, a cultivariilor în general), dar modalitatea cea mai răspândită este cea a înmulţirii
sexuate, care are drept produs final sămânţa.
Deşi sunt autori care utilizează termenul de “aparat reproducător” (poate din precauţie!), cei
mai mulţi sunt de acord cu faptul că gimnospermele prezintă flori (sunt primele fanerogame
apărute; phaneros gr.= vizibil, gamos gr.= căsătorie), formaţiuni mai mult sau mai puţin complexe,
adaptate pentru producerea şi protejarea elementelor reproducătoare (în general a
gametofitului cu toate componentele sale), formaţiuni care devin, astfel, unificatorii
gametofitului cu sporofitul.
Încercând să lămurească „problema” florii, GUIGNARD (1998) precizează că: „...noţiunea de
floare nu capătă valoarea sa reală decât atunci când frunzele sporangifere sunt de dimensiuni
reduse, purtate de o aceeaşi ramură şi sunt protejate de un înveliş suficient de specializat sau
periant” (p. 50). Prin ultima condiţie, el complică şi mult mai mult această „problemă”, întrucât
conjuncţia „şi” impune îndeplinirea deopotrivă a celor trei caracteristici, situaţie care poate

31
pune sub semnul întrebării toate florile nude (inclusiv de la angiosperme), care nu îndeplinesc
această ultimă cerinţă, a prezenţei învelişului.
În 2010 a apărut, la Ed. Springer, lucrarea lui C.G. WILLIAMS Conifer Reproductive Biology, în care sunt incluse numeroase
aspecte de biologie moleculară, iar autorul foloseşte tot termenul de „strobil” pentru complexul aparatelor reproducătoare, la fel ca
şi o mare parte dintre autori.

Florile bărbăteşti sunt reprezentate de numeroase, până la o singură stamină care, deşi
prezintă forme, mărimi şi structuri diferite, poate fi definită ca un sinangiu de doi sau mai
mulţi microsporangii de pteridofite străvechi, produs şi protejat (parţial ori total) de o
microsporofilă, frecvent rezultată şi ea prin unirea a două microsporofile (HODIŞAN et POP
1976, completat).
Se apreciază că în formarea staminei, scurtarea, sudarea şi uneori lăţirea ramurilor
purtătoare de microsporangii, au fost procese condiţionate de aridizarea sau/şi răcirea
climatului.
Un posibil scenariu evolutiv, pornind de la sporangii de tip Rhynia, la cei de tip Asteroxylon,
pentru a se ajunge la stamina de gimnosperme şi apoi la cea de angiosperme este cel redat în fig.
…, care evidenţiază tocmai cele trei procese care s-au derulat: scurtarea ramurilor, lăţirea şi
sudarea lor.
Foliacee, însă cel mai adesea solziforme şi rareori filamentoase, staminele cuprind numeroşi,
până la doi microsporangii (denumiţi saci polenici sau androsporangii). În interiorul lor,
arhesporul dă naştere la microspori mononucleaţi (androspori), iar aceştia vor creşte în volum
şi vor germina în interiorul perisporului, generând grăunciorul de polen, formaţiune nouă ce
cuprinde şi protejează gametofitul bărbătesc.
Protejat de o membrană dublă (exina, grosă şi cu ornamentaţii caracteristice, la exterior şi
intina, subţire, la interior), cu o structură omogenă şi nu tectat-columelată ca la angiosperme,
grăunciorul de polen cuprinde microprotalul, care poate umple întregul conţinut al
grăunciorului (la grupele primitive) sau se reduce treptat, la două-trei celule protaliene (situaţia
cea mai frecventă).
Spre deosebire de pteridofite, începând cu gimnospermele, microsporii nu mai sunt
diseminaţi în stadiu de spori unicelulari, ci în cel de protal miniaturizat ( GUIGNARD 1998) şi
protejat în interiorul grăunciorului de polen.
În niciuna dintre situaţii nu se formează anteridii, ci numai celule anteridiale (care vor
genera fie doi anterozoizi, fie doi nuclei spermatici) ori, când microprotalul este redus la două-
trei celule, se conturează o celulă generativă şi o celulă vegetativă. Odată cu diviziunea
reducţională a celulelor arhesporului începe generaţia gametofitică bărbătească, care se încheie
cu cei doi gameţi formaţi (anterozoizii sau nucleii spermatici, după caz).
Şansa grăunciorului de polen de a ajunge la ovul fiind redusă, gimnospermele şi-au dezvoltat
un mecanism de producere a unei mari cantităţi de polen, ceea ce înseamnă un consum
energetic sporit, un efort metabolic considerabil, iar în ultimă instanţă, un caracter de
primitivitate între fanerogame.
Florile femeieşti sunt reprezentate de ovule, formaţiuni mult mai complexe, provenite şi
ele din structuri ale pteridofitelor heterospore străvechi, sub influenţa aceloraşi condiţii
climatice şi prin aceleaşi procese de scurtare şi cladodificare (prin lăţire şi/sau sudare).
Am putea defini ovulul (pornind de la formularea lui HODIŞAN et POP 1976) ca fiind un
macrosporange de pteridofite străvechi, integumentat, indehiscent şi nutrit de generaţia
sporofitică, până la desăvârşirea procesului de constituire a macroprotalului şi de diseminare
a noii formaţiuni generată în urma procesului de fecundaţie, sămânţa.
Cei mai mulţi autori definesc ovulul mult mai simplu: „... un ansamblu format din nucela
protejată de unul sau din două tegumente şi conţinând gametofitul femel” (LECOINTRE et LE
GUYADER 2001, p. 181).
Şi în acest caz, macrosporul este protalizat (endoprotalie), protecţia ansamblului
macrosporangelui (inclusiv a arhegoanelor) este mult mai complexă decât în cazul
microsporului, iar „risipa” de macrospori (inclusiv de energie) este mult diminuată.
Fiind deja cunoscută schema generală a structurii ovulului la gimnosperme (v. Morfologia şi
anatomia plantelor!), vom puncta doar câteva dintre particularităţile ce individualizează
ovulele la această încrengătură:
 solitare, grupate câte două sau mai multe pe carpele (macrosporofile) foliacei sau
solzoase, ovulele prezintă un singur integument gros (adesea şi vascularizat la grupele

32
primitive) sau subţire (la majoritatea reprezentanţilor), excepţional poate să apară un al doilea
integument intern, foarte subţire (la unele gnetate),
 interiorul ovulului este ocupat de un macrosporange (numit nucelă), care va produce 4
macrospori (numiţi ginospori), dintre care doar unul va genera macroprotalul (numit
endosperm primar), cu excepţia unor liginopteridale (ex. Schützia), la care se presupune că
erau viabili toţi cei 4 ginospori,
 endospermul primar produce multe până la două arhegoane rudimentare, acestea
putând însă lipsi (la unele gnetate),
 sub micropil, la formele puţin evoluate se află o cameră polenică, uneori cu o columnă
nucelară şi/sau cu un lichid (atunci când fecundaţia este zoidogamă).
În procesul de formare a ovulului s-au manifestat aceleaşi trei procese principale prezentate
la originea şi evoluţia staminei (fig. …).
Privind acest proces de macrosporogeneză, în ansamblul său, vom constata că, prin
germinarea macrosporului pe planta mamă şi în interiorul macrosporangelui (endoprotalie), se
asigură o protecţie mult mai bună a arhegoanelor, a elementului sexual femeiesc (oosfera), dar
şi o mare economie de macrospori, care nu mai sunt dispersaţi în mediul extern.
Majoritatea gimnospermelor au flori unisexuate, monoice sau dioice, dar, în încercările lor
evolutive s-a conturat şi floarea bisexuată funcţională (la unele bennettitale) ori floarea
bărbătescă, cu rudimente de ovule (la welwitschiale), ambele situaţii extrem de importante
pentru explicarea filogeniei angiospermelor.
Problema care a pus cele mai multe semne de întrebare este cea a originii
integumentului, iar răspunsurile date pot fi grupate în următoarele trei ipoteze (după unii
autori ar fi vorba chiar de trei teorii):
 ipoteza foliară presupune, având ca argumente o serie de documente paleobotanice, că
integumentul a provenit din macrosporofilă, care s-a răsucit şi apoi s-a sudat în jurul
macrosporangelui, devenind astfel integument,
 ipoteza sinangială consideră că, după o etapă de formare a sorilor, macrosporangii s-au
unit într-un sinangiu, unde macrosporangele central şi-a păstrat fertilitatea, pe când cei
periferici au devenit sterili şi, sudându-se, au generat integumentul,
 ipoteza telomică (sau cladodială) susţine că integumentul s-ar fi format prin lăţirea şi
sudarea ramificaţiilor dichotomice sterile din jurul unui macrosporange.
Oricare dintre ipoteze am accepta-o, trebuie să recunoaştem că, în ultimă instanţă,
macrosporofila, macrosporangii şi ramificaţiile dichotomice au, în fapt, o origine primară în
telom. Evoluţia organismelor nu poate fi nicidecum redusă la nişte tipare scolastice, căci, deşi ea
este o “magistrală cu sens unic”, a prezentat şi prezintă nenumărate “ieşiri secundare” şi
evoluţii convergente, care au condus la marea diversitate constatată de noi.
Aşadar, în cazul originii integumentului trebuie să acceptăm că el ar fi putut apărea prin
oricare din căile menţionate de cele trei ipoteze şi nu în mod exclusiv printr-una singură.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât cladistica apreciază că gimnospermele ar reprezenta un grup
parafiletic. În fiecare caz în parte persistă o serie de întrebări la care încă nu s-a răspuns, fiecare
deţine o serie de argumente faptice (aşa cum se va vedea în prezentarea diverselor grupe),
fiecare necesită încă studii detaliate spre a rezista analizelor „adversarilor”.
Flori sau inflorescenţe? Dat fiind faptul că, în majoritatea cazurilor, staminele sunt
grupate mai multe pe un ax scurt (formând conuri sau strobili) ori sunt dispuse lax, pe un ax
lung, flexibil (având aspectul unor amenţi), iar ovulele, de asemena sunt grupate în formaţiuni
variate, rareori fiind solitare, interpretarea acestor ansambluri de stamine ori de ovule este
făcută în două maniere:
 anumiţi specialişti susţin că avem de-a face cu o floare alcătuită din mai multe elemente,
poziţie cunoscută sub numele de teoria euanţiei (a florii adevărate);
 alţii afirmă că, de fapt, aceste formaţiuni ar fi inflorescenţe de tip spiciform sau
amentiform, plasându-se între adepţii teoriei pseudanţiei (a florii false).
Cei mai mulţi autori acceptă prima variantă, dar sunt unii (şi destul de mulţi!) care
consideră conul bărbătesc ca fiind o floare cu mai multe stamine, iar conul femeiesc o
inflorescenţă, opinie pe care nu putem să o împărtăşim, argumentele fiind de altfel cunoscute de
la disciplina de Morfologie şi anatomia plantelor.

33
 Polenizarea şi fecundaţia. Marea majoritate a pinofitelor sunt adaptate la polenizarea
prin vânt (anemofilă), dar sunt situaţii când ea este dublată şi de o entomofilie (ex. la unele
cicadale, la Ephedra, Gnetum) sau când este exclusiv entomofilă (ex. la Welwitschia).
În cele mai multe cazuri există o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată între
momentul germinării grăuncioarelor de polen şi fecundaţie, situaţie care, probabil, s-a conservat
în codul genetic încă din perioada formării diverselor grupe, ca un rezultat a presiunii ambianţei
ecologice din acele vremuri.
Fecundaţia este simplă (cu excepţia efedralelor, unde ea este dublă), de tip zoidogam (când
celula anteridială produce anterozoizi pluriflagelaţi) sau de tip sifonogam (când nucleul
generativ produce doi nuclei spermatici, conduşi spre oosferă de un tub polenic, provenit din
celula vegetativă). Particularităţile acestor două procese vor fi subliniate în cadrul prezentării
fiecărui grup de pinofite.
Seminţele se formează din ovule, după ce a avut loc procesul de polenizare şi fecundare,
când, printr-o serie de transformări anatomice, biochimice şi morfologice, noua formaţiune
rezultată (sămânţa) asigură:
 protecţia embrionului,
 rezervele necesare trecerii lui de la stadiu de latenţă, la stadiul activ, de plantulă,
 posibilitatea transportului la diverse distanţe de planta mamă.
Vorbind despre originea şi evoluţia seminţei, CORNER (1971) distinge 11 etape, în care au
funcţionat o serie de mecanisme, cum ar fi:
- evoluţia prin transfer de funcţii (transferarea sexualităţii de la gametofit, la sporofitul
ferigilor heterospore şi protecţia suplimentară a macrosporangelui),
- evoluţia prin simplificare (reducerea generaţiei gametofitice),
- evoluţia prin eşec (dispariţia mijloacelor de dispersie a gametofitului femeiesc, preluarea
funcţiei reproductive de către o serie de nuclei),
- reacţia neotenică (simplificarea structurii sporilor şi sporangilor, hrănirea lor de către
sporofit) etc.
Sunt şi autori care interpretează dezvoltarea seminţei pe planta mamă ca un proces de
parazitism, iar prezenţa embrionului bine conturat ar conferi plantelor caracteristica de
viviparitate.
Zigotul format în urma procesului de fecundaţie generează un embrion, frecvent prevăzut cu
un suspensor şi cu (19) 15-2 cotiledoane şi, doar în mod excepţional întâlnim situaţii când nu ia
naştere o astfel de formaţiune (aembrionate sunt spre ex. seminţele de liginopteridale şi
gnetale). Cercetări recente (ap. HILL 2005) au evidenţiat, în cazul unor cicadale, coniferale şi
gnetale manifestarea fenomenului de poliembrionie (caracter plesiomorfic la spermatofite), dar,
de fiecare dată doar un singur embrion rămâne viabil.
Odată cu formarea zigotului şi apoi a embrionului, endospermul primar creşte în volum şi
suferă o serie de transformări biochimice, materializate prin acumularea unor substanţe de
rezervă (mai ales de tip lipidic), cu rol important în hrănirea embrionului, în momentul trecerii
sale la faza activă. Prezenţa lipidelor a jucat şi joacă un rol important şi în trecerea seminţelor
peste perioadele nevaforabile: frig – întrucât împiedică formarea cristalelor de gheaţă,
uscăciune – deoarece se încetineşte pierderea apei.
Ţinând cont de aceste aspecte, definirea cea mai facilă a acestei formaţiuni (sămânţa) este că
ea reprezintă: „... o unitate sexuată de diseminare, cuprinzând un sporofit embrionar, rezerve
nutritive şi unul (sau mai multe) tegumente” (LECOINTRE et LE GUYADER 2001, p. 180).
Variate ca forme şi mărimi, seminţele prezintă în general un tegument tare, sclerificat, cel
mai adesea neted. La unele grupe, el devine cărnos şi se diferenţiază în trei pături: sarcotesta -
la exterior, groasă şi cărnoasă, sclerotesta - în mijloc, mai subţire, dar sclerificată şi endotesta -
la interior, subţire şi membranoasă. Deşi în acest caz sămânţa are aspectul unui fruct, geneza sa
nefiind dintr-un ovar, vom vorbi despre pseudofructe (ex. pseudodrupă la Ginkgo, pseudobacă
la Juniperus).
În alte cazuri, de la baza ovulului se dezvoltă o anexă cărnoasă (aril) care acoperă sămânţa,
parţial (la Taxus) sau total (la Torreya, Podocarpus). În fine, la efedrale şi gnetale, bracteele
(chlamidele), prezente în jurul ovulului, devin cărnoase, acoperind una sau mai multe seminţe.
Constatăm, aşadar, că protecţia embrionului la gimnosperme este de tip tisular şi nu de tip
celular, aşa cum s-a constatat la pteridofite, iar hrănirea lui nu mai intră în “atribuţiunile”
gametofitului, ci sporofitul este acela care-l nutreşte şi-i asigură şi rezerva necesară dezvoltării
până la stadiul de plantulă.

34
 Seminţele unora dintre pinofite pot prezenta şi unele anexe membranoase (una sau două),
numite aripioare, provenite din epiderma solzului carpelar şi care joacă un rol important în
diseminarea anemochoră, la fel cum anexele cărnoase sunt importante pentru diseminarea
zoochoră (în special, ornitochoră).

4. 2. ORIGINEA ŞI CLASIFICAREA PINOFITELOR

Deşi se afirmă că „originea şi strămoşul plantelor cu flori rămâne un mister” (HILL 2005, p.
28), caracterizarea generală facută acestui grup, pe lângă imaginea de ansamblu dobândită,
poate să ne ofere câteva argumente în sprijinul celei mai răspândite ipoteze: cea a originii lor
dintr-o linie străveche de pteridofite, de tip Archaeopteridales, având ca nod filogenetic
important grupul Lyginopteridales (syn. Pteridospermales):
 aspectul filicoid al gimnospermelor primitive este considerat de către mulţi autori ca un
argument, dar el poate fi apreciat, în acelaşi timp, şi ca un rezultat al evoluţiei convergente;
 ramificaţia dichotomică şi pseudo-dichotomică de la unele liginopteridale ne aminteşte
de ferigi primitive, la care aceste tipuri de ramificaţie sunt sau erau caracteristice;
 tipul dominant de cilindru central este eustelul, dar unele pinofite (ex. cicadale) străbat
în dezvoltarea lor ontogenetică mai multe tipuri de organizare ale acestuia, amintind de tipurile
caracteristice pteridofitelor, dar şi de valabilitatea legii biogenetice fundamentale, magistral
formulată de E. Haeckel, în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea;
 unele gimnosperme prezintă (sau prezentau) traheide scalariforme, tipice pteridofitelor,
tot aşa cum la arheopteridale se întâlneau traheide cu punctuaţiuni areolate, caracteristice
gimnospermelor;
 nervaţiunea dichotomică, specifică pteridofitelor primitive, se mai păstrează la unele
pinofite, la fel ca şi poziţia circinată a frunzelor (ex. la cicadale, bennettitale);
 formarea anterozoizilor flagelaţi şi zoidogamia sunt caractere comune pteridofitelor şi
gimnospermelor primitive;
 ginosporii liberi de la Schützia, precum şi protalul femeiesc, separat fiziologic de
sporofit, la unele liginopteridale, ne amintesc din nou de pteridofite;
 am putea agăuga şi alte argumente, cum ar fi: independenţa gametofitului bărbătesc de
la gimnosperme, prezenţa unor carpele foliacei la unele gimnosperme primitive, relativa unitate
a ramurii Euphyllophytes, conturată prin analizele de genetică moleculară etc, toate
îndreptăţindu-ne să acceptăm această idee asupra originii pinofitelor şi să considerăm ca reală
următoarea omologare – fig....

Pteridofite heterospore Pinofite

♂
* microsporofilă  * solz staminal, filament staminal
* sinangiu bilocular  * anteră biloculară
* microsporange  * sac polenic (androsporange)
* microspor  * polen mononucleat (androspor)
* microprotal  * celule protaliene şi vegetativă
* anteridie  * celulă anteridială; celulă spermatogenă
* anterozoizi  * anterozoizi; nuclei spermatici

♀
* macrosporofilă  * integument
* macrosporange  * nucelă (ginosporange)
* macrospor  * ginospor (celula mamă a endospermului
primar )
* macroprotal  * endosperm primar
* arhegon  * arhegon; deseori lipsă
* oosferă  * oosferă
* fecundaţie simplă, zoidogamă  * fecundaţie simplă (rar dublă) zoido- sau
Sifonogamă

* zigot  * zigot
* embrion cu talpă  * embrion cu suspensor

 plante gimnosporangiate şi  plante angiosporangiate şi

gimnoprotaliate angioprotaliate

35
 Fig. Omologarea structurilor reproductive ale pteridofitelor heterospore, cu cele de la pinofite.

În ultimul timp se vorbeşte tot mai insistent despre evoluţia gimnospermelor dintr-un grup
ancestral comun cu psilofitopsidele, prin intermediul progimnospermelor arheopteridale,
ipoteză care nu diferă esenţial de ceea ce am susţinut mai sus. Nu poate fi neglijată nici ipoteza
originii lor polifiletice, pe care şi BORZA o accepta în 1925 şi considera acest grup ca fiind unul
artificial.
Aşa cum s-a mai menţionat, pe baza caracterelor morfo-anatomice, mai cu seamă a modului
de organizare a florilor şi a unor caracteristici moleculare, recentele sisteme de clasificare
(MARGULIS et SCHWARTZ 2000, HILL 2005 ş. a.) consideră pinofitele (gimnospermele) ca
aparţinând la 4 încrengături din regnul Plantae: Cycadophyta, Ginkgophyta, Coniferophyta
(sau Pinophyta) şi Gnetophyta.
Altele, subordonează reprezentanţii acestui mare grup la două subîncrengături:
Cycadophytina şi Coniferophytina (JUCOVSCHI 1953, Kramer et Green 1990, ap. GELLINI et
GROSSONI 1996, POPESCU 2009 etc), pentru ca, relativ-recent ( LECOINTRE et LE GUYADER 2001) să
treacă gnetofita la antofita, deşi această poziţie este mult discutată chiar de către „molecularişti”.
Oricum, în ultima lor ediţie (2006), aceşti doi autori plasează cele 4 grupe de gimnosperme cu
reprezentanţi actuali în etapa spermatofite, alături de angiosperme.
Mai putem aminti şi sistemul care include cicadalele şi ginkgoalele în încr.
Prespermatophyta, iar restul gimnospermelor în încr. Spermatophyta, cu subîncr.
Gymnospermae (coniferele) şi Chlamydospermae (gnetalele), sistem utilizat frecvent de şcoala
franceză.
Considerând, însă, că sunt suficiente caractere comune care să permită privirea lor unitară
(v. 4.1), ca o singură încrengătură (sau ca o etapă evolutivă, aşa cum sunt privite de JÄGER,
NEUMANN et OHMANN 2009) şi ţinând cont şi de faptul că, în sistemul nostru de învăţământ
superior nu s-a generalizat sistemul celor 5 regnuri (deşi învăţământul preuniversitar a adoptat
acest sistem!), vom trata pinofitele pe cele 5 clase, devenite tradiţionale: Cycadatae,
Bennettitatae, Ginkgoatae, Pinatae şi Gnetatae.
Indiferent de sistemul acceptat, reprezentanţii pinofitelor sunt reuniţi în 10 (rareori 11)
ordine bine conturate, dintre care 4 sunt cunoscute numai prin resturile conservate în stratele
geologice.

4. 3. Cl. CYCADATAE
(syn. Cycadopsida, Cycadophyta p. p., Cycadophytina p. p.)

4.3.1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
Reunind reprezentanţi fosili (ce au constituit hrana preferată a unor dinozauri, în perioada
Jurasic-Cretacic; ENNOS et SHEFFIELD 2000) şi actuali (în acest din urmă caz, răspândiţi în
zonele tropicale şi subtropicale), cicadatele prezintă un grup monofiletic distinct, cu
următoarele caractere generale:
 au rădăcini subţiri sau de tip heteromorfic (contractile şi coraloide), trunchiul butucănos
sau columnar, cu cilindru central variat (de la proto- la eustel) şi cu lemn format din traheide cu
punctuaţiuni areolate (uneori şi cu traheide scalariforme); în mod excepţional, tulpina prezenta
o ramificaţie dichotomică (la unele liginopteridale);
 frunze sunt mari (în general, penat-incizate), dispuse rozular în vârful trunchiului sau
ramurilor, prevăzute fiind cu stomate de tip haplocheilic;
 organele vegetative (uneori şi cele regenerative) aveau pungi şi celule secretoare ori au
canale cu mucilagii;
 florile (staminele şi ovulele), de tip unisexuat dioic, au alcătuiri variate şi multe caractere
de primitivitate, ilustrând pe de o parte derivarea lor din ferigi străvechi, pe de altă parte
direcţiile evolutive conturate în cadrul încrengăturii;
 pe baza caracterelor morfo-anatomice ale organelor vegetative şi ale celor
reproducătoare, reprezentanţii clasei sunt grupaţi în următoarele trei ordine: Lyginopteridales,
Caytoniales şi Cycadales, dintre care doar ultimul are şi reprezentanţi actuali (de aceea, doar el
figurează în sistemele cladistice, în cadrul clasei cicadopsida).

36
4.3.2. ord. L y g i n o p t e r i d a l e s
(syn. Pteridospermales)
O serie de resturi fosile identificate în stratele devoniene (acum cca. 360 milioane de ani),
până în cele cretacice conservă unele structuri particulare, considerate a fi a celor mai puţin
evoluate gimnosperme, mai ales prin asemănările lor cu anumite pteridofite străvechi, motiv
pentru care au şi fost denumite iniţial ca “ferigi cu sămânţă” (pteridosperme).
Ele se caracterizau prin:
 aspect general de ferigi arborescente;
 rădăcini adventive subţiri;
 tulpini columnare, butucănoase, uneori ramificate dichotomic şi pseudo-dichotomic,
rareori cu aspect de liană;
 cilindrul central era de tip proto-, actino-, poli- şi eustel, în metaxilem dominând
traheidele cu punctuaţiuni areolate;
 frunzele, mari, cel mai adesea penat-sectate, rareori întregi erau dispuse în vârful
trunchiului sau a ramurilor (în rozete terminale) şi aveau nervaţiunea de tip dichotomic;
 staminele, foliacei sau de tipul unor ramificaţii, solitare sau grupate prezentau numeroşi
până la doi saci polenici, uneori uniţi într-un sinangiu (bilocular, cel mai adesea), iar
grăunciorul de polen era plin cu microprotal, pe care se diferenţia o celulă anteridială;
 ovulele erau situate pe carpele mari, foliacei fie în vârful, fie pe lobii acestora. Ele aveau
dimensiuni “normale” (de câţiva mm), dar puteau fi şi “uriaşe”, de cca. 12 cm (ex. la
Trigonocarpus, Medullosa).
Multe dintre lucrările recente consideră ca extrem de importantă descoperirea în stratele
Devonian-superioare din Pennsylvania a resturilor de Archaeosperma arnoldii, considerată ca
cea mai veche plantă cu seminţe cunoscută (cca 350 milioane de ani; fig...). În acest caz,
integumentul nu era conturat încă, ci ramificaţiile sterile, lăţite la bază, formau o cupulă ce
proteja macrosporangele.
Structura ovulelor se caracteriza prin: i) integument gros, vascularizat; ii) cameră polenică
bine dezvoltată, cu lichid şi columnă nucelară; iii) endosperm primar bine dezvoltat, care
producea câteva arhegoane. Deseori, ovulul era protejat de o cupă foliacee, vascularizată, care la
maturitate crăpa în mai multe “felii”, eliberând sămânţa;
 polenizarea se presupune că era anemofilă, fecundaţia simplă, zoidogamă, iar zigotul
nu producea un embrion (erau aşadar aembrionate), întregul proces derulându-se fie pe plantă,
fie pe sol;
 tegumentul seminal se crede că devenea cărnos la exterior, cu cele trei pături
menţionate la caracterizarea generală a încrengăturii.
Prin caracteristicile lor, pteridospermele (v. caseta 4.1) sunt considerate ca un nod
filogenetic extrem de important în filogenia pinofitelor, dar şi ca o etapă intermediară între
acestea şi progimnospermele archeopteridide, cu care se aseamănă prin multiple însuşiri:
- ramificaţie dichotomică;
- stel de tip primitiv;
- frunze mari, filicoide;
- ginospori liberi la unii reprezentanţi;
- gametofit femeiesc separat fiziologic de sporofit, la alţi reprezentanţi;
- zoidogamie etc.

4.3.4. ord. C y c a d a l e s
Cunoscute în stare fosilă încă din Permian, dar cu maximum de dezvoltare în perioada
Jurasic - Cretacic (ex. Ctenis, Nilssonia, Paracycas), cicadalele actuale reunesc cca. 200 specii
(unii autori reduc la 140 şi chiar la 90 sp. numărul acestora), răspândite în regiunile tropicale şi
subtropicale ale Globului, cu o disjuncţie a arealelor genurilor foarte bine marcată, demonstrând
de fapt şi vechimea foarte mare a separării grupurilor ancestrale din care se presupune că ar fi
derivat (pteridospermale). Unele cicadacee sunt considerate ca având strămoşi în fostul
continent Laurasia, iar unele zamiacee chiar în Pangea ( HILL 2005).

37
 Extrem de importante sub aspect ştiinţific (dar nu numai), cicadalele se caracterizează
prin:
 habitus particular: de ferigi arborescente sau palmier-ferigă (cum este denumit popular
genul Cycas), cu creştere foarte înceată (ex. un exemplar de Dioon atinge 2 m în cca 1.000 de
ani);
 rădăcină pivotantă bine dezvoltată (tip apărut aici pentru prima dată pe scara evoluţiei,
caracter care le diferenţiază de marea majoritate a gimnospermelor), uneori cu rădăcini
secundare contractile (în stadiul tânăr) sau coraloide (la adulţi), generate de simbioza lor cu
cianobacterii;
 tulpini mai cu seamă pachicaule (butucănoase sau columnare), de 2-3 m înălţime,
rareori atingând 18 m (ex. Lepidozamia hopei, endemică în provincia Queensland, Australia) şi
doar la reprezentanţii din Mezozoic de tip leptocaul. Aceste tulpini sunt prevăzute cu un
parenchim cortical în care se află canale secretoare de mucilagii, cu o măduvă bine dezvoltată,
cu raze medulare largi şi cu cilindru central de tip eustel, la indivizii adulţi. În dezvoltarea
ontogenetică, cilindrul central poate parcurge stadiile de protostel → polistel → sifonostel →
eustel. Lemnul (de tip manoxilic, manos gr. = rar, sărăcăcios, ceea ce înseamnă că are puţine vase lemnoase şi mult
parenchim) este alcătuit din traheide scalariforme în amestec cu cele cu punctuaţiuni areolate, iar
cel secundar este produs în cantitate redusă;
 frunzele sunt mari, penat-sectate (în tinereţe circinate, caracter de ferigi!), dispuse în
rozete terminale, sempervirescente (cu excepţia speciei Cycas armstrongii, la care frunzele se
usucă în perioada secetoasă, devin apoi pendente, îmbrăcând trunchiul ca într-o fustă) şi au
stomate de tip haplocheilic.
Cel mai frecvent (excepţie făcând Stangeria şi Bowenia), la baza acestor frunze mari (între 1
şi 2,4 m lungime!) se găsesc frunze mai mici (de 2-3 dm), galbene, care se pare că au rol de
protecţie (asistăm, aşadar, la un dimorfism foliar sau heterofilie);
 toate cicadalele sunt unisexuat dioice, cu flori având următoarea structură:
 staminele, numeroase, sunt cel mai adesea solziforme (rareori foliacei), pe dos
cu numeroşi saci polenici (cel mai adesea grupaţi în două „pachete”), în care se produce un
număr mare de androspori. Aceste stamine se reunesc în conuri ce pot atinge 40 cm lungime
(excepţional 90 cm). De obicei se formează un singur con, în centrul rozetei de frunze, dar,
excepţional se pot forma până la 6 conuri (ex. Encephalartos woodii, din regiunea Natal a
Africii australe).
Grăuncioarele de polen mature sunt cimbiforme (de aspectul unor bărcuţe),
monosulcate şi cu simetrie bilaterală, fiind alcătuite din câteva celule protaliene (uneori reduse
la una singură), o celulă vegetativă şi una anteridială. Aceasta din urmă va da naştere la doi
anterozoizi conici, cu 5-6 spirale şi cu numeroşi flageli dispuşi spiralat la unul din capete,
anterozoizi care, la genul Cycas, sunt consideraţi a fi cei mai mari din regnul vegetal (cca 0,3-0,4
mm!; ENNOS et SHEFFIELD, 2000, afirmă că recordul l-ar deţine anterozoizii de Zamia, cu 0,5
mm! ). Deşi W. Hofmeister intuia (încă în 1863) existenţa anterozoizilor la Cycas, aceştia au fost
descoperiţi doar în 1898 de către botanistul japonez Ikeno (ap. CORNER 1971);
 ovulele, protejate de un integument gros, pot fi mari (0,5-2 cm) şi dispuse pe
marginea unor carpele foliacei, galben brunii (de 10-20 cm lungime), fie sunt mici (3-5 mm) şi
dispuse pe carpele solziforme. În primul caz, carpelele sunt aşezate în alternanţă cu trofofilele
ori sunt reunite în centrul rozetei acestora, în cel de-al doilea sunt grupate în conuri mari,
situate în centrul rozetei de frunze şi având dimensiuni de 30-50 cm lungime (uneori chiar de 75
cm, ex. la Lepidozamia denisonii) şi o greutate ce poate atinge la unele specii chiar 40 Kg (ex.
unele specii ale genului Encephalartos).
În structura ovulului se constată: prezenţa unui integument pluristratificat (cu stratele
interne uşor vascularizate, motiv pentru care unii autori vorbesc despre integument intern şi
integument extern); existenţa unei camere polenice prevăzută cu o mică protuberanţă; o nucelă
de tip tenuinucelat; şi un endosperm primar foarte bine dezvoltat, ce formează 200 (ex. la
Microcycas) până la două arhegoane (la majoritatea reprezentanţilor). Iar ca o completare a
„recordurilor”, mai amintim faptul că oosfera de la Cycas poate să atingă 6 mm diametru ( SITTE
et al., 2002);
 în urma polenizării anemofile sau entomofile (conform ultimelor studii ce vorbesc
despre insecte comensale), grăunciorul de polen ajunge (prin micropil) în camera polenică,
unde germinează: celula (sau o celulă) protaliană produce un scurt tub polenic, celula vegetativă
creşte în volum, iar prin spargerea sa explozivă determină proiectarea celor doi anterozoizi spre

38
gâtul arhegonului (sau în camera arhegonială formată prin resorbţia nucelei de deasupra
arhegoanelor).
Anterozoizii pot rezista în lichidul dulce din camera polenică până la una-două luni, situaţie
ce explică faptul că fecundarea se realizează, deseori, cu o mare întârziere faţă de momentul
polenizării (se apreciază că acest decalaj poate atinge chiar 4–6 luni, la unele cicadacee).
Prezenţa lichidului din camera polenică, lichid produs de nucelă, face ca fecundaţia să nu
mai depindă de apa din exterior. În acest fel, s-a rezolvat un mare inconvenient şi s-a deschis
posibilitatea desfăşurării acestui proces şi în perioada de secetă (GUIGNARD 1998).
După fecundarea oosferei, care este simplă şi zoidogamă, zigotul rezultat se divide în
repetate rânduri şi produce 256 nuclei liberi ce alcătuiesc un proembrion. La baza acestuia se va
contura apoi un embrion, cu două cotiledoane şi cu un suspensor. Tot acest proces se poate
desfăşura şi după căderea ovulelor de pe plantă, motiv pentru care o serie de autori vorbesc
despre oviparitate.
Paralel cu aceste procese, ovulul creşte în volum, integumentul său fie se sclerifică, fie devine
cărnos la exterior (sarcotesta, având culoare galbenă, portocalie sau roşietică) şi tare
(sclerotesta) la interior. Maturarea embrionului are loc într-un timp ce poate oscila de la câteva
luni, până la trei ani (ex. la Cycas).
Sămânţa astfel rezultată are, în mod normal 1-2 cm, dar poate atinge şi dimensiunile unui
ou de raţă. Seminţele de Cycas şi Encephalartos conţin cicasină (metil-azoxi-metanol), o
substanţă carcinogenă care, împreună cu alţi compuşi toxici protejează planta de atacul
bacteriilor şi ciupercilor patogene (LANGENHEIM et THIMANN 1982). Dar, prezenţa sarcotestei
reprezintă un avantaj pentru diseminarea prin păsări, rozătoare, mici marsupiale sau prin lilieci
fitofagi, organisme care este posibil să dispună de echipamente enzimatice eficace în anihilarea
toxicităţii. Mai reţinem faptul că o serie de specii din secţia Rumphie a genului Cycas au
învelişul spongios, ceea ce favorizează diseminarea prin apa oceanelor ( HILL 2005).
Prin faptul că, în anii în care indivizii produc şi frunze şi seminţe par a fi epuizaţi, se
consideră că acest grup este îmbătrânit fiziologic, posibil şi filogenetic.
Pe baza caracteristicilor carpelelor şi ale tegumentului seminal, cele mai multe sisteme
grupează reprezentanţii ordinului în două familii (CYCADACEAE şi ZAMIACEAE), dar altele vorbesc
şi de o a treia familie ( STANGERIACEAE, cu o singură specie din Africa de Sud), ce nu mai este
recunoscută de studiile moleculare.
Caracteristicile principale ale celor două familii le-am sintetizat, comparativ, astfel:

Fam. C Y C A D A C E A E (s. l.) Fam. Z A M I A C E A E

* originare din sudul Indiei, Asia
de sud-est, Australia şi insulele
Pacificului de sud,
* talie de maximum 4-5 m,
* stamine foliacei sau solziforme,
* ovule mari, pe carpele foliacei,
* seminţe cu tegument cărnos,
* 3 genuri: Cycas, Bowenia, Stangeria
* originare din sudul Americi de Nord,
America Centrală şi de Sud, Africa
şi Australia,
* talie variabilă: 30 cm până la 18 m,
* stamine solziforme,
* ovule de dimensiuni variabile, pe carpele solziforme şi reunite
în conuri,
* seminţe cu tegument scleros,
* 7 genuri: Zamia, Ceratozamia, Dioon, Microcycas,
Encephalartos,
Macrozamia, Lepidozamia.

Pe lângă importanţa ştiinţifică deosebită, aceste adevărate relicte mezozoice sunt extrem de
decorative (v. caseta 4.1) şi, în plus, din tulpinile celor mai mulţi reprezentanţi, precum şi din
seminţele unora (Zamia, Macrozamia communis, M. spiralis) se extrage o făină foarte bogată în
amidon, denumită “sago” (de fapt, o falsă sago, întrucât cea adevărată se extrage din sagotier, o
specie de palmieri).
Amidonul de la Zamia floridana şi Cycas neocalidonica este însă impurificat cu cristale de
oxalat de Ca, ceea ce presupune efectuarea unei operaţii de îndepărtare a lui (fie prin
sedimentarea, fie prin centrifugarea amestecului amidon-apă; WALLIS 1967).
Seminţele de Dioon edule se pot consuma proaspete, pe când cele de Macrozamia trebuiesc
supuse unei prelucrări speciale pentru a se îndepărta substanţele toxice conţinute (procedeu
cunoscut şi practicat de aborigeni).

39
4. 4. Cl. BENNETTITATAE

Grup monotipic (un singur ordin – Bennettitales sau Cycadeoidales) şi exclusiv fosil (cu
maximum de dezvoltare în Jurasic), benetitatele au derivat din liginopteridale, având o evoluţie
paralelă cu cicadalele, de care se deosebesc, mai ales, prin organizarea florilor.
Aveau aspectul unor arbuşti sau arboraşi, cu trunchi butucănos (în general până la 50 cm
înălţime) sau columnar (fără a depăşi 3-4 m înălţime), rareori fiind prezentă ramificaţia
dichotomică (Williamsoniella) sau monopodială (Williamsonia sewardiana).
În structura internă, tulpina prezenta o scoarţă cu canale secretoare de mucilagii, un
cilindru central de tip dictio-, sifono- şi sifono-eustel (în care lemnul era format din traheide
scalariforme), precum şi o măduvă bine dezvoltată.
Frunzele, în general erau mari (de până la 3 m lungime), simplu penat-sectate
(Anomozamites, Cycadeoidea, Williamsonia, Pachypteris, Monathesia) ori dublu penat-sectate
(Autunia) şi rareori erau mici, lanceolate (Williamsoniella).
Dispuse în rozete terminale sau altern, frunzele prezentau o nervaţiune dichotomică, penată,
paralelă, anastomozată, dar întotdeauna, terminaţiile nervurilor erau dichotomice. Ele aveau o
structură xeromorfă şi stomate de tip sindetocheilic (cunoscut şi sub numele de „tip benetitale”).
Florile, de tip unisexuat dioic sau monoic, dar şi bisexuate (fenomen apărut pentru prima
dată pe scara evoluţiei!) erau mari, de până la 12 cm diametru şi în număr variabil pe un
exemplar (între 200 şi 60 flori), fiind dispuse fie pe trunchi, fie pe ramuri.
Întrucât floarea bisexuată (fig. …) reprezintă un element de noutate, iar florile unisexuate
aveau o structură asemănătoare (lipsind staminele sau ovulele, după caz), vom prezenta, mai
detaliat, structura unei astfel de flori (Cycadeoidea, Wiellandiella):
 pe un peduncul scurt, la baza unor bractei penat-filamentoase sau întregi, se insera un
receptacul conic, bine dezvoltat, la baza căruia erau dispuse, verticilat, 18-20 stamine foliacei,
circinate în tinereţe, fiecare având până la 40 filamente fertile ce purtau câte cca. 20 saci
polenici. Aceste stamine puteau fi libere sau unite la bază printr-un inel (Wiellandiella). De
asemenea, sacii polenici puteau fi sudaţi la bază într-un sinangiu (Cycadeoidea).
Structura grăunciorului de polen cuprindea 3-4 celule protaliene şi o celulă anteridială, fără
a fi fost evidenţiată şi o celulă vegetativă.
Pe restul receptaculului erau dispuse, spiralat, ovule ortotrope, de până la 1 cm diametru,
lung pedicelate, în alternanţă cu filamente sterile (numite parafize), lăţite la partea superioară.
Structura ovulului era asemănătoare cu cea de la cicadale;
 polenizarea se pare a fi fost anemofilă, fecundaţia zoidogamă (deducere pe baza
prezenţei camerei polenice, bine dezvoltate), iar embrionul prezenta două cotiledoane mari.
În urma fecundării, ovulele se transformau în seminţe (cu tegument cărnos sau scleros,
situaţie incertă însă), parafizele închideau complet seminţele, formaţiunea conic-ovoidală
rezultată având aspectul unui fruct. Se apreciază că unele specii erau monocarpice (ex.
Cycadeoidea dacotensis).
În cazul florilor unisexuate, structura era aproximativ aceeaşi, dar, pe lângă lipsa
formaţiunilor tipice sexului opus, florile puteau fi mai mici, iar staminele puteau fi întregi şi
sudate la bază (Weltrichia).
Prin alcătuirea florilor, majoritatea autorilor consideră că acest grup a stat la baza unuia
ipotetic (proangiospermae), din care ar fi evoluat magnoliofitele primitive (Magnoliales).
Diversificarea lor coincide cu perioadele de multiplicare şi „modernizare” a grupelor de
insecte, situaţie care poate explica co-evoluţia despre care vom vorbi la angiosperme.
NEL (2002), considerând insectele ca „un succes al evoluţiei” vorbeşte despre trei perioade
cheie în evoluţia lor: i) Carboniferul inferior, când a avut loc „invenţia” aripilor şi a zborului; ii)
Permian - Triasic, când s-a conturat în ciclul lor stadiul nimfal; şi iii) Cretacicul, când apar
insectele sociale şi se constată o mare diferenţiere a ordinelor lor, apreciind Cretacicul inferior
ca „vârsta modernă a insectelor”, iar Cretacicul superior ca o perioadă în care a avut loc „... un
eveniment ce va transforma planeta: angiospermele”.

4. 5. Cl. GINKGOATAE
(syn. Ginkgopsida, Ginkgophyta)

Reprezentanţii fosili, cunoscuţi încă din stratele Permianului, dar frecvenţi în Mezozoic (cu
un maxim al diversităţii în Jurasic, ex. Baiera, care prezenta foliole dichotomice, Trichopitys

40
etc) şi singura specie actuală (Ginkgo biloba) sunt reuniţi într-un singur ordin şi o singură
familie (Ginkgoales, GINKGOACEAE).
Fiind considerată ca una dintre cele mai vechi fosile vii de pe Terra (resturi ale sale fiind
prezente în stratele triasice din emisfera nordică, până în Groenlanda), Ginkgo biloba (syn.
Salisburia adiantifolia, piersica de argint sau arborele pagodelor) va reprezenta tipul ce urmează a fi
descris pentru caracterizarea întregii clase.
În afara faptului că această specie, cu o mare importanţă ştiinţifică, reprezintă o ultimă verigă a unui lung lanţ evolutiv, ea este
frecvent cultivată în toată zona temperată atât pentru valoarea sa decorativă (exemplarele bărbăteşti fiind preferate, precum şi
cultivariile ‘Fastigiata’, cu port umbeliform şi ’Princeton Sentry’, cu port înalt şi îngust), cât mai ales pentru proprietăţile sale
curative. Unele surse afirmă că a dispărut şi din provincia Se-chu-an (sau Sichuan, din centrul Chinei), unde s-a descoperit prima
dată şi unde se mai afla în stare spontană, dar altele (ex. Fu et al., ap. HILL 2005) o mai menţionează de pe Mt. Tianmu (prov.
Zhejiang, de pe coasta sud-estică a Chinei).
În Europa, specia a fost introdusă în anul 1727, după ce E. Kaempfer a făcut-o cunoscută, în urma călătoriei sale în China şi
Japonia (GHIŞA 1938, afirmă că planta s-a introdus la Viena în 1754).
În ultimele două decenii, arborele pagodelor a devenit o plantă “la modă” în terapia naturistă,
mai ales pentru afecţiunile vasculare şi în geriatrie (principiile sale active sunt angio-activatoare,
măresc rezistenţa la oboseală, cresc capacitatea de memorare şi stimulează oxigenarea tisulară;
TĂMAŞ 1999).
Referindu-se la biochimismul acestei specii, BOTNARIUC (1989) sublinia neobişnuita
diversitate de metaboliţi secundari pe care-i conţine, între care unii sunt specifici
gimnospermelor (pinitol, lignani, biflavone, etc), iar alţii sunt specifici doar ei (lactone
sesquiterpenice, numite bilobalide, ca de ex. bilobol, bilobalid, ac. ginkgolici, diterpene numite
ginkgolide ş.a.). Marea sa rezistenţă la infecţiile micotice şi la atacul fitofagilor este pusă tocmai
pe seama prezenţei ginkgolidelor.
Arbore de până la 20-24 (40) m înălţime şi vârstă de până la 2.000 de ani (!), Ginkgo biloba
prezintă rădăcini lungi (în care lemnul este de tip picnoxilic, pycnos gr.= dens, compact, îngust, ca la
cordaitale şi coniferale) şi rădăcini scurte (cu lemn manoxilic, ca la cicadale).
Tulpina este leptocaulă, coroana este formată din macro- şi microblaste, prezentând un
lemn dens, canale secretoare de mucilagii în scoarţă (şi nu de răşini!) şi traheide cu
punctuaţiuni areolate în xilem (xilemul secundar este abundent, o caracteristică apărută pentru
prima dată în cadrul acestui grup).
Pe microblaste sunt dispuse frunze peţiolate, deltoidale (cu doi sau mai mulţi lobi), cu
nervaţiune dichotomică, lungi de până la 10 cm şi de culoare verde-mat (toamna devenind
galben-aurii). Ele sunt caduce, dar, pe exemplarele bărbăteşti rămân un timp mai îndelungat
(probabil, datorită consumului energetic mult mai redus, comparativ cu exemplarele femeieşti).
Tot pe microblaste sunt dispuse şi florile (fig. …) unisexuat-dioice, doar în mod excepţional
pot să apară anomalii, când unii indivizi sunt monoici:
 staminele sunt reunite în formaţiuni amentiforme şi sunt alcătuite dintr-un filament
care susţine doi saci polenici, parţial sudaţi în partea anterioară. În aceşti saci se formează
grăuncioarele de polen, sferice şi monosulcate (cu un singur şanţ), care conţin două celule
protaliene, o celulă vegetativă şi o celulă anteridială;
 ovulele sunt grupate câte două pe un peduncul lung, la maturitate au o structură
asemănătoare cu cele de la cicadale (integument gros, cameră polenică, dar fără protuberanţă
nucelară) şi îşi încep formarea încă din toamnă.
Astfel, în lunile septembrie-octombrie, ele prezintă integument şi nucelă; în aprilie se
conturează camera polenică şi ginosporul; în mai se formează endospermul primar şi arhegoane
rudimentare; iar în iunie-iulie, ovulele devin mature;
 polenizarea este anemofilă şi are loc, în funcţie de regiunea geografică, în lunile mai-
iunie. Grăunciorul de polen pătrunde prin micropil în camera polenică, unde celulele protaliene
generează un scurt tub polenic ce pătrunde în nucelă, se ramifică şi va contribui la hrănirea
grăunciorului un timp variabil (două - 4 luni).
În această perioadă, grăunciorul creşte mult în volum, celula anteridială generează doi
anterozoizi stefanoconţi (cu 2,5 spire şi numeroşi flageli) care, prin explozia grăunciorului, vor
fi proiectaţi în sucul din camera polenică, iar de aici vor ajunge la arhegoane.
Odată cu polenizarea, micropilul se închide, iar ovulul creşte şi el în volum (până la
dimensiunea unei corcoduşe), integumentul se diferenţiază în trei strate: sarcotesta (groasă,
cărnoasă şi cu multe picături de ulei), sclerotesta (tare, de aspectul unui sâmbure) şi endotesta
(subţire şi membranoasă).
În general, din cele două ovule de pe un peduncul se va dezvolta unul singur, căpătând
aspectul unui fruct (pseudodrupă), cu miros neplăcut (datorită conţinutului ridicat în acizi

41
organici). „Miezul” este apreciat de către chinezi, care consumă seminţele prăjite sau fierte, mai
ales în timpul căsătoriilor (din credinţa că acest fapt va contribui la durabilitatea şi fericirea
cuplului!). Structura acestor seminţe este interpretată ca o adaptare la diseminarea prin
animale.
Din aceleaşi raţiuni culturale, arborele pagodelor se cultivă frecvent în jurul lăcaşelor de cult
(unde se întâlnesc şi cele mai venerabile exemplare) şi prin parcuri;
 fecundaţia, zoidogamă, poate avea loc în timp ce ovulul se află pe planta mamă sau
chiar după căderea acestuia, dar întotdeauna, există un interval mare de timp între polenizare şi
momentul fecundării oosferei. Zigotul rezultat va produce un embrion (cu două cotiledoane),
înzestrat cu o bună rezervă înmagazinată în endospermul primar şi, parţial, în nucelă.
Maturarea embrionului poate dura 4-6 luni.
Printr-o serie de caractere (prezenţa canalelor secretoare de mucilagii, nervaţiunea
dichotomică, sudarea parţială a celor doi saci polenici, anterozoizii şi structura ovulului),
ginkgoatele par a fi evoluat din liginopteridale, într-o linie complet diferită de cea a cicadalelor
(cu care, de asemenea, au multe caractere anatomice apropiate).
Chiar dacă au şi caractere care ne pot duce cu gândul la angiosperme este foarte puţin
probabil ca ginkgoatele să fi jucat vreun rol în filogenia acestora.

4. 6. Cl. PINATAE
(syn. Coniferopsida, Pinophyta p. p.)

4.6.1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
Derivate din pteridosperme, prin intermediul cordaїtalelor, pinatele (sau coniferele) sunt
considerate ca un grup monofiletic, ce se detaşează în cadrul gimnospermelor prin următoarele
caracteristici:
 sunt arbori şi arbuşti cu rădăcini rămuroase (desori cu micorize), cu tulpini leptocaule,
ramificate monopodial şi cu lemn secundar abundent şi de tip picnoxilic (dens şi cu puţin
parenchim);
 frunzele, sempervirescente, rareori caduce, sunt aciculare în majoritatea cazurilor,
uneori pot fi lanceolate sau solzoase. La unii reprezentanţi (aşa cum se cunoaşte deja de la pin)
mezofilul este septat, conferind avantaje orientării cloroplastelor spre sursa de lumină, iar
membranele celulelor epidermice şi subepidermice sunt frecvent lignificate;
 florile, întotdeauna unisexuate (majoritar monoice) formează conuri sau formaţiuni
amentiforme, la cel puţin unul dintre sexe.
Staminele, mai ales solzoase, prezintă doi saci polenici, excepţional 3-6, în care se
formează grăuncioare de polen, de tip monosulcat, fie un „polen greu” (sferic şi cu puţine
ornamentaţii, ca la arauraciacee), fie un „polen uşor” (sacat, cu unu-doi saci aeriferi, ca la cele
mai multe podocarpacee, cupressacee, pinacee).
Ovulele, fără cameră polenică, sunt şi ele, de cele mai multe ori, reunite în conuri (când pe
o carpelă solziformă se află una-două ovule), mai rar se află câte unul singur, câte trei (în acest
caz, frecvent, ele sunt sudate) sau până la 12. Structura ovulelor este considerată de cladistică
drept un caracter autoapomorfic, derivat în legătură cu dispersia seminţelor ( HILL 2005);
 polenizarea este anemofilă, fecundaţia simplă, sifonogamă, deci independentă de
prezenţa apei, iar gameţii nu vin deloc în contact cu mediul extern;
 seminţele erau cărnoase la cordaїtale şi sunt sclerificate, frecvent cu anexe de tipul
aripioarelor membranoase ori a arilului (la pinale care reprezintă, în fapt, grupul cu cei mai
mulţi reprezentanţi actuali). Studiile privitoare la fecundaţie şi la dezvoltarea zigotului au pus în
evidenţă şi fenomenul de poliembrionie iniţială (monozigotică sau polizigotică) la unii
reprezentanţi, cu dezvoltarea ulterioară doar a unui singur embrion (ap. POPESCU 2009);
 cât priveşte răspândirea pe Glob a celor aprox. 650 sp. actuale, majoritatea se dezvoltă
în emisfera nordică şi doar aprox. 200 sp. (cca 30%) în cea sudică, unde, frecvent, se întâlnesc
populaţii cu areal restrâns şi cu statut de endemit (ex. în Noua Caledonie se întâlnesc 43 sp. de
pinate spontane, toate endemice în această insulă; HILL 2005);
 sistemele mai vechi de clasificare subordonează reprezentanţii clasei la două ordine
(Cordaїtales şi Pinales), alte sisteme particularizează şi un al treilea ordin (Taxales) sau aceste
ordine sunt privite ca şi subclase (Cordaïtidae, Pinidae, Taxidae). În fine, sistemele cladistice,
eliminând reprezentanţii fosili, rezolvă problema prin tratarea speciilor actuale în (6) 7 familii
ale diviziunii sau încrengăturii Pinophyta, respectiv ale clasei Coniferopsida.

42
4. 6. 3. ord. P i n a l e s (s. l.)
(syn. Coniferales, Răşinoase)
Deşi coniferele propriu-zise sunt subordonate, în multe sisteme recente şi poate justificat
argumentate morfo-anatomic, la două ordine (Pinales şi Taxales), vom păstra accepţiunea mai
largă, considerând particularităţile taxalelor ca excepţii.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, cei mai mulţi dintre reprezentanţi se întâlnesc în emisfera
boreală (30 din cele cca. 50 de genuri), unde formează păduri şi tufărişuri de întinderi variabile,
cu excepţia taigalei care, cel puţin în nordul Americii de Nord, ocupă suprafeţe considerabile şi
are o structură mai puţin alterată de glaciaţiunile pleistocenice, respectiv de presiunea antropică
post-glaciară.
Diversitatea lor cea mai ridicată este concentrată în jurul Oc. Pacific, iar centrul genetic cel
mai vechi este considerat a fi cel chinezesc (JUCOVSCHI 1953).
Sintetic, pe lângă elementele amintite la prezentarea clasei, pot fi subliniate următoarele
caractere generale:
 reuneşte reprezentanţi cu port arborescent (frecvent şi cu port arbustiv), ce au coroana
de formă conică, tronconică, aplatizată sau cilindrică, formată din macro- şi microblaste;
 în structura tulpinilor se remarcă prezenţa canalelor rezinifere (în care se formează un
complex de oleorezine, denumite răşini, de unde şi vechiul lor nume de “răşinoase”) şi a
traheidelor cu punctuaţiuni areolate, de tip araucarioid ori de tip abietoid;
 frunzele, bogate în sclerenchim (situaţie ce face compatibilă hidraturarea cu viaţa
ţesuturilor în timpul iernii ori în perioadele de uscăciune) sunt aciculare la marea majoritate
(caz în care au o dispoziţie spiralată, verticilată sau în fascicole), solziforme şi adprese (cu
dispoziţie opusă), rareori sunt lanceolate.
Unii autori (GELLINI et GROSSONI 1996) vorbesc şi despre frunze lesiniforme (lesina lat.=
instrument caracteristic calzolailor, artizani care confecţionau saboţii din lemn ), în cazul frunzelor aciculare,
asimetrice şi recurbate (ex. Araucaria heterophylla, Cryptomeria japonica, Sequioadendron
giganteum, Taiwania).
Cu unele excepţii (Larix, Taxodium, Metasequoia, Glyptostrobus, la care frunzele sunt
anuale şi caduce), frunzele trăiesc o perioadă de 2-15 ani, cu o cădere eşalonată, ceea ce conferă
indivizilor statutul de plante sempervirescente;
 florile, întotdeauna unisexuate, de tip monoic, uneori dioic, sunt grupate (cel puţin la
unul dintre sexe) în conuri sau strobili (de unde şi denumirea de conifere);
 staminele, solziforme sau peltate, formează conuri mici, caduce şi cuprind (20) 15-2
saci polenici, în interior cu numeroase grăuncioare de polen, prevăzute (la majoritatea
reprezentanţilor) cu doi saci aeriferi;
 ovulele, fără cameră polenică, prezintă 30-2 arhegoane (excepţional 60, ca la Sequoia)
şi sunt dispuse pe carpele solziforme, câte una-două la baza feţei adaxiale a acestora, rareori câte
două-trei (când carpelele se sudează şi devin cărnoase la maturitatea seminţelor) sau mai multe
(la sciadopitiacee şi la unele cupressacee). La mulţi reprezentanţi, aceşti solzi carpelari (fertili)
sunt dublaţi de un alt solz, steril, de mărimi şi forme variabile, dar caracteristic genurilor.
Conurile femeieşti sunt mari, au în general o durată de cel puţin doi ani şi prezintă, cel mai
adesea, solzii carpelari lignificaţi;
 polenizarea este anemofilă (se produce o cantitate foarte mare de polen, poporul
denumind acest fenomen ploaie de sulf sau ploaie de pucioasă), iar fecundaţia este simplă,
sifonogamă;
 seminţele, cu una-două aripioare (excepţional, fără) ori cu anexe cărnoase de tipul
arilului, conţin un endosperm primar bine dezvoltat şi un embrion cu 15-2 cotiledoane.
Derivate din liginopteridale, prin intermediul cordaїtalelor, pinalele s-au diversificat în timp
şi spaţiu, îmbrăcând aspecte şi structuri variate, concretizate în cele 6-7 familii şi cca. 50 genuri,
la care sunt subordonate cele aprox. 500-650 specii actuale.

Fam. C U P R E S S A C E A E
Reuneşte cca. 100-155 sp. de arbori şi arbuşti, ale căror înălţimi oscilează între câţiva dm
(ex. 15-30 cm - Juniperus conferta, de pe ţărmurile Japoniei, 45 cm - Microbiota decussata, din
Siberia) şi 60 m (ex. Chamaecyparis formosensis, din Taiwan), foarte multe având reale valenţe
ornamentale ori un lemn de foarte bună calitate, chiar şi valoare terapeutică sau alimentară.
Caracterele lor generale sunt, în principal, următoarele:

43
  cu port târâtor, columnar sau piramidal, cupressaceele au în general o ramificaţie
monopodială, dar ramurile lor pot avea şi dispoziţii particulare: pendentă (Callitris
rhomboidea, din sud-estul Australiei), în fascicole aplatizate (Calocedrus), în buchete
(Austrocedrus chiliensis) ori imitând frunza unor ferigi (Libocedrus plumosa, din Noua
Zeelandă);
 de regulă, frunzele pot fi aciculare şi dispuse în verticile câte trei, solziforme, adprese şi
dispuse opus. Sunt însă şi unele excepţii: la Fitzroya cupressoides (din Argentina şi Chile, unde
un exemplar a fost apreciat ca având 3.620 ani!) frunzele sunt oblongi, câte trei în verticil; la
Callitris sunt solziforme şi dispuse câte trei în verticil; la unele specii de Libocedrus întâlnim
frunze tinere aciculare şi frunze mature solziforme;
 cât privesc florile, cupressaceele sunt plante unisexuat-monoice, rar dioice, cu stamine
solzoase şi reunite în conuri mici, prevăzute la bază cu 6-3 saci polenici, în care se formează
„polen greu”, lipsit de saci aeriferi;
 o mare parte dintre specii au carpele solzoase (cărnoase doar în tinereţe), cu câte două
ovule la bază, carpele ce sunt reunite în conuri şi care, la maturitatea seminţelor devin tari, sunt
netede sau prezintă verucozităţi ori apendiculi.
Alte specii se caracterizează prin prezenţa a câte trei ovule la baza unor bractei, care la
maturizarea seminţelor devin cărnoase, se sudează între ele şi formează o pseudobacă (ex. la
ienupăr). În mod excepţional, se pot întâlni situaţii în care carpelele poartă 12 (20) ovule sau doar
unul singur;
La Microbiota şi la Juniperus monosperma (specie din sud-vestul SUA şi nord-estul
Mexicului) doar un singur ovul se va transforma în sămânţă.
În general, seminţele au două cotiledoane, dar la unele specii ajung până la 9.
Diversitatea lor structurală pune probleme şi cladisticii, astfel că mulţi autori îşi pun
întrebarea dacă această familie este un grup natural sau este doar un grup formal, conceput de
sistematicieni. De aceea, unii autori tratează în cadrul ei şi taxodiaceele din sistemul clasic (ex.
JÄGER, NEUMANN et OHMANN 2009).
Dintre reprezentanţii principali amintim (v. şi caseta 4.3):
 Genul Cupressus însumează cca. 20 sp. cunoscute sub numele de chiparoşi, între
care C. sempervirens (originar Asia Mică şi cultivat în tot bazinul mediteranean) este cel mai
cunoscut şi cel mai des cultivat în climatul subtropical fie ca ornamental, fie pentru constituirea
gardurilor vii din jurul culturilor. Multe dintre formele sale horticole obţinute au o mare
plasticitate (se pretează şi răspund la tăieri şi tunderi destinate obţinerii unor figuri variate),
fiind preferate formelor spontane.
Datorită lemnului său tare şi de culoare gălbuie s-a utilizat multă vreme în confecţionarea
mobilelor şi în construcţii, dar astăzi numărul exemplarelor mature s-a redus foarte mult din
comunităţile naturale, unde formele columnare ne impresionează prin habitus şi contrastul de
culoare cu stâncile calcaroase ori cu tufele de arbuşti pe care-i domină şi prin înălţime.
 Genul Thuja (tuie sau arborele vieţii), pe continentul nord-american este
reprezentat de Th. occidentalis (originară din Canada, denumită şi cedru alb nord-american), cea
mai frecventă specie de tuia cultivată la noi ca ornamentală şi Th. plicata (syn. Th. gigantea, cedrul
roşu gigant, denumit uneori şi cedrul roşu de California), cu exemplare ce pot atinge peste 50 m
înălţime şi diametre de cca. 5 m ş.a.
 Ienupărul (Juniperus) cuprinde aprox. 50 sp., în mare parte dioice, răspândite în
Extremul Orient (J. chinensis), America de Nord (J. virginiana, cedru de Virginia sau cedru roşu) şi
America Centrală (J. mexicana, cedru de Texas), Europa (J. communis, ienupăr, frecvent; J.
sabina, iarba de negi, sporadic pe stâncile calcaroase şi cu pseudobace toxice, abortive; J.
thurifera, ienupăr de tămâie, specifică Spaniei şi sudului Franţei), precum şi în formaţiunile
vegetale circum-mediteraneene: J. oxycedrus (cu lemn de culoare roşietică, folosit la fabricarea
creioanelor, iar uleiul denumit „cade” utilizat în parfumerie), J. phoenicea (ienupăr stacojiu,
denumire derivată din lat. phoeniceus –a, –um = stacojiu şi nu din phoenicius –a, -um = din Fenicia!) ş.a.
Pseudobacele unor specii de ienupăr sunt utilizate ca aromatizante ale unor băuturi (ex.
ginul), uleiurile volatile şi răşinile le conferă proprietăţi diuretice şi antiseptice, taninurile şi
principiul amar (juniperina) stimulează digestia şi funcţia pancreasului etc.
Seminţele sunt folosite ca şi condiment în industria mezelurilor, cel mai ades, aceste seminţe
sunt cunoscute sub numele de enibahar sau ienibahar (în fapt un fals enibahar, întrucât cel adevărat provine din
bacele mirtaceelor Pimenta officinalis, P. dioica, răspândite în America Centrală şi Asia de sud-est).

44
 Gudronul obţinut prin distilarea uscată a lemnului (mai ales de la J. oxycedrus) are, de
asemenea, acţiune antiseptică şi este utilizat în dermatologie.
În scop decorativ s-au creat şi hibrizi vegetativi inter-generici, cum ar fi Cupressocyparis
leylendii, provenit din Cupressus macrocarpa şi Chamaecyparis nootkaensis ş. a.

Fam. T A X A C E A E (s. l.)

Considerată de noi în accepţiunea sa clasică (inclusiv actuala familie CEPHALOTAXACEAE)
cuprinde 20-30 sp. arborescente (de 6-25 m înălţime), rareori arbustive (ex. Cephalotaxus
harringtonia, din Japonia şi Coreea).
Privită astfel, familia se caracterizează prin:
 ramurile pot fi dispuse altern, purtând muguri ovoizi (la tisă), opus şi având muguri
piramidali (la Torreya) sau sub-opus şi cu muguri globuloşi (la Cephalotaxus);
 frunzele sunt aciculare, spiralate, de 2-6 cm lungime, cu vârf rotunjit ori pungent
(Torreya);
 florile lor sunt unisexuat-dioice, exemplarele bărbăteşti prezintă conuri mici, formate
din stamine poligonale, peltate, pe dos cu un sinangiu de 6-4 (14-8) saci polenici, în interior cu
grăuncioare de polen sferice, lipsite de saci aeriferi. La cefalotaxacee, conurile bărbăteşti sunt
grupate în mici capitule, fiecare solz staminal având 4-2 saci poenici;
Exemplarele femeieşti poartă, la baza frunzelor ori la vârful ramurilor, ovule solitare (la
tisă) ori grupate câte 6-2 (la celelalte două genuri), cu pedicel lung sau scurt şi protejate de o
serie de solzi;
 după polenizare şi fecundare, sămânţa atinge dimensiuni de până la un cm (la tisă), 2
cm (la Cephalotaxus) sau chiar de 3-5 cm (la Torreya), iar de la baza ovulului se dezvoltă un
aril care acoperă parţial sau total sămânţa, aril care este consumat de păsări, rareori şi de om.
La maturitate (după unul sau doi ani), sămânţa prezintă un embrion cu două cotiledoane.
Genul Taxus (taxos gr.= tisă) cuprinde 3-10 sp., iar unii autori consideră că ar fi vorba doar de
variaţii geografice ale unei rase colective ce supravieţuieşte din Terţiar (când a atins apogeul).
Cea mai răspândită este T. baccata (tisa), cu un areal eurasiatic şi nord-african, cu lemn de
foarte bună calitate, de culoare roşietică (duramenul) şi galbenă (alburnul), lipsit de canale
rezinifere şi având seminţe cu un aril de culoare roşie, ce le acoperă parţial (v. şi caseta 4.4).
Alcaloidul taxina, prezent în organele vegetative este toxic (produce stop respirator şi
cardiac, deranj digestiv), iar taxolul (un pseudoalcaloid) este considerat ca unul dintre cele mai
bune citostatice (blochează depolimerizarea tubulinei şi, implicit, formarea fusului de
diviziune). Cantităţi semnificative din acest taxol conţine scoarţa de T. brevifolia (din partea de
sud-vest a Alascăi şi din California), dar, fiind o specie rară, toţi indivizii săi nu ar putea oferi
medicamentul necesar decât pentru cca 50-60.000 de bolnavi ( TĂMAŞ 1999). În prezent se
studiază posibilitatea obţinerii taxolului prin sinteză ori prin semi-sinteză, pornind de la un
precursor al său (baccatina III, prezentă şi în tisa comună).

Fam. T A X O D I A C E A E (s. l.)

Această familie va fi tratată şi ea în sens larg, chiar dacă o serie de studii din ultimul deceniu
propun trecerea speciei Sciadopitys verticillata într-o familie separată (SCIADOPITYACEAE), iar
altele plasează taxodiaceele printre cupressacee.
Specii arborescente, uneori de talie impresionantă, taxodiaceele au avut în Terţiar (mai ales
în Miocen) o largă răspândire, dar astăzi ele au doar un areal circumpacific (partea occidentală a
Americii de Nord, Japonia, China), caracterizându-se prin:
 au, în general, o ramificaţie monopodial-verticilată, frunze aciculare sempervirescente
ori caduce (ex. la Glyptostrobus, Metasequoia, Taxodium), uneori solziforme ori lesiniforme
(Sequoiadendron) şi excepţional lanceolate (de 5-7 cm, ca la Cunninghamia).
Un caz particular se întâlneşte la Sciadopitys, unde se vorbeşte despre pseudo-ace, în fapt
filocladii bisectat-fidate, dispuse în verticil şi dând aspectul unui papus;
 sunt plante unisexuat-monoice, cu conuri bărbăteşti de cca 1 cm, pendente, cu solzi ce
prezintă doi saci polenici (foarte rar mai mulţi) şi grăuncioare de polen lipsite de saci aeriferi;
 conurile femeieşti sunt mai ales globuloase (de 1-3-5 cm diametru), doar la Sciadopitys
sunt ovoidale şi mai mari (până la 10 cm lungime). Ele poartă 9-3-2 ovule, dispuse pe solzi
carpelari care sunt parţial sudaţi cu cei sterili, ovule care se maturează (în general) în al doilea
an, dar conurile pot să rămână pe arbore pînă la 20 de ani (ex. la arborele mamut);

45
  seminţele sunt mici şi foarte mici, cu o aripioară îngustă sau lată, uneori trilobată şi cu
4-2 sau mai multe cotiledoane.
Dintre reprezentanţi (v. şi caseta 4.4) amintim:
 Taxodium (chiparosul de baltă), cunoscut pentru pneumatoforii ce-i formează în
condiţiile de mlaştină, este răspândit în stare spontană în SUA şi Mexic, fiind unul dintre primii
arbori nord-americani introduşi în Europa (în 1640).
 Sequoia sempervirens (nume dat de botanistul Endlicher, în 1848, în memoria metişului
Sequoyah, din tribul Cherokee care, la începutul secolului al-XIX-lea a încercat să transpună
fonetic limba tribului său, ucis fiind apoi de către albi) este numit de americani redwood sau coast
redwood datorită lemnului său roşietic, de bună calitate şi uşor de prelucrat, iar de majoritatea
specialiştilor şi horticultorilor, sequoia (secvoia).
Deşi a fost frecvent în toată emisfera nordică (în perioada Cretacicului), în prezent ocupă o
fâşie îngustă de-a lungul Oceanului Pacific, în California, mai ales în aşa-numita “fog belt” (fâşia
de ceaţă, în care se dezvoltă „pădurile pluviale temperate”), fără a depăşi altitudinea de 900
m.s.m. Poate atinge, frecvent, 60-85 m înălţime şi 2,5-3,5 m diametru (cu totul excepţional,
111m/6,3 m) şi are o creştere rapidă, motiv pentru care este des plantat în masive forestiere şi
cultivat ca specie ornamentală. Din toate aceste raţiuni, STĂCIOIU et O’HARA (2005) consideră că
sequoia este „... specia dominantă din unul dintre cele mai productive ecosisteme forestiere din
lume” (p. 1250).
 Sequoiadendron giganteum (syn. Sequoia gigantea, S. wellingtonia, Wellingtonia gigantea ) este
renumitul arbore mamut („big tree”, virgin coast redwood), răspândit pe versanţii vestici ai Munţilor
Siera Nevada, între 1.500-2.400 m.s.m., unde umiditatea atmosferică este ridicată, fără a atinge
însă valorile cerute de specia anterioară. Frunzele sale sunt de tip lesiniform, conurile femeieşti
pot rămâne pe arbore până la 20 de ani, solzii lor poartă 9-3 ovule, iar embrionul prezintă 4
cotiledoane.
 Metasequoia glyptostroboides a fost descrisă, ca gen, iniţial pe baza resturilor fosile, din
stratele pliocenice (de către paleontologul japonez Shigeru Miki, în 1941). În acelaşi an, iar după
unii autori trei ani mai târziu (1944), silvicultorul chinez Tsang Wang a descoperit şi exemplare
vii (în valea Shui Sha, la contactul provinciilor Hupeh şi Se-chu-an, din China). Descrierea şi
numele speciei s-au dat doar în 1948 (de către botaniştii Hu şi Cheng), an în care s-a introdus şi
în Europa, ca urmare a expediţiei organizate de paleobotanistul californian Ralph Chaney, miile
de seminţe recoltate fiind distribuite mai multor grădini botanice şi arboretum-uri.
Este un arbore de până la 50 (60) m, cu o creştere rapidă, cu lemn de bună calitate şi cu un
aspect apropiat de chiparosul de baltă.

Fam. P I N A C E A E
Cuprinde cca. 210-250 sp. actuale (reunite în 9 genuri) care, prin resursele oferite, prin
statutul de specii edificatoare ale unor întinse păduri şi tufărişuri din regiunea holarctică, pot fi
considerate, la fel cu întreaga vegetaţie forestieră, ca “aurul verde al Terrei”.
Principalele lor caracteristici morfo-anatomice sunt următoarele:
 arbori şi arbuşti monopodiali, cu ritidom care adesea se exfoliază în plăci, cu canale
rezinifere în scoarţă şi în frunze, cu lemn alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate de tip
abietoid şi fără fibre în xilemul secundar;
 frunze întotdeauna aciculare, sempervirescente (cu excepţia genurilor Larix şi
Pseudolarix), dispuse spiralat ori în fascicole pe microblaste (câte două sau mai multe, rareori
câte una singură, ex. Pinus monophylla, din vestul SUA), cu o structură xeromorfă şi
particulară, constituind un criteriu în determinarea speciilor, cu stomate dispuse în şiruri
lineare. În secţiune, frunzele au forme circulare, semicirculare, triunghiulare sau
tetraunghiulare;
 toate sunt plante unisexuat-monoice, cu flori bărbăteşti grupate în conuri mici,
alcătuite din stamine solziforme, cu doi saci polenici care generează numeroase grăuncioare de
polen, prevăzute cu doi saci aeriferi (ale căror poziţie, mărime şi ornamentaţii reprezintă criterii
taxonomice importante, mai cu seamă în cercetările palinologice). Uneori, aceşti saci aeriferi
lipsesc (ca la Tsuga, Larix, Pseudolarix), dar întotdeauna grăuncioarele au două celule
protaliene foarte mici, o celulă anteridială şi una vegetativă;
 florile femeieşti sunt şi ele grupate în conuri (mult mai mari), constituite din solzi
carpelari (fertili), prevăzuţi cu două ovule şi solzi sterili, în general mai puţin dezvoltaţi.

46
Ovulele, lipsite de cameră polenică, au structura cunoscută deja atât de la cursul de Morfologia
şi anatomia plantelor, cât şi din caracterizarea generală a pinofitelor;
 polenizarea este anemofilă, fecundaţia sifonogamă, embrionul prezintă mai mult de
două cotiledoane (18-3, în mod excepţional doar două), iar sămânţa, comestibilă la unele
specii, prezintă un tegument sclerificat şi, frecvent, o aripioară membranoasă (provenită din
epiderma internă a solzului carpelar);
 după tipologia ramurilor şi frunzelor, a conurilor femeieşti şi a seminţelor, sistemele
recente împart pinaceele în trei subfamilii (Abietoideae, Laricioideae şi Pinoideae) sau chiar 4
subfamilii (prin separarea uneia denumită Piceoideae).
Deşi familia nu cuprinde un număr foarte mare de specii, importanţa lor economică,
ecologică şi frumuseţea acestora ne determină să prezentăm mai mulţi reprezentanţi (v.
casetele 4.5 şi 4.6!) decât se obişnuieşte în materiale de acest fel:
 Genul Abies (bradul) reuneşte cca 50 sp., răspândite din Japonia până în America de
Nord. A. homolepis (bradul Nikko) este considerat ca unul dintre cei mai frumoşi brazi şi,
frecvent, ca arborele naţional al japonezilor, iar specia himalaiană (A. spectabilis, care ajunge
până la 4000 m.s.m.) impresionează prin talie (până la 60 m înălţime) şi prin acele sale,
recurbate şi orientate în V.
Cel mai cunoscut şi frecvent brad în Europa este bradul alb (A. alba, syn. A. pectinata), cu
populaţii foarte frumoase în Carpaţii româneşti, de unde se crede că ar fi provenit lemnul pentru
vestitele viori Stradivarius (confecţionate de A. Stradivari, la finele secolului XVII şi începutul
secolului al XVIII-lea), deşi noi credem că era mult mai uşor să procure materialul necesar din
zona Trentino, aşa cum consideră toţi botaniştii italieni.
Continentul nord-american cuprinde multe specii foarte cunoscute pentru valoarea lor
decorativă şi pentru dimensiunile impresionante ale unor indivizi. Poate cel mai frumos dintre
brazi este A. concolor (bradul de Colorado sau bradul argintiu), cu o plasticitate ecologică (în cultură)
foarte mare (în prezent se întâlneşte ca decorativ de la Baltică, până la Mediterană). Bradul de
balsam (A. balsamea) are arealul natural cel mai larg (Canada şi SUA), în scoarţă conţine o răşină
lichidă, limpede (cunoscutul “balsam de Canada”), formată din 75% răşini şi 25% uleiuri. În
Europa a fost cultivat, iniţial în Anglia (în 1697), în prezent fiind foarte căutate cultivariile
‘Hudsonia’ şi ‘Nana’, ambele de doar 60 cm înălţime.
 Genul Picea (molid; pix -cis lat.= smoală, răşină) formează cele mai întinse păduri de conifere şi
prezintă tot cca 50 sp., cu areal general similar bradului.
Molidişurile europene, cele mai frecvente păduri de conifere de pe acest continent, sunt edificate
de P. abies (molid, molift; syn. P. excelsa), dar puternic afectate de ploile acide din partea centrală a
continentului (fenomenul este cunoscut mai ales sub numele de „waldsterben” germ. = moartea
pădurilor). În funcţie de modul de dispunere a ramurilor secundare şi terţiare, silvicii disting
următoarele tipuri morfologice: plat, perie, pieptene şi columnar.
Şi în acest caz, continentul nord-american deţine recordul ca număr de specii: P.
breweriana (molidul plângător de Oregon), P. mariana (molidul negru, cu ritidomul închis la culoare),
P. rubens (molidul roşu, cu lemn de culoare roşietică), P. glauca (molidul albastru, după culoarea
albăstruie a acelor sale scurte, specie foarte des cultivată şi cu un lemn foarte bun), P. pungens
(molidul alb, molidul argintiu sau molidul de Colorado, introdus în 1862 în Europa pentru valenţele sale
decorative, mai cu seamă P. p. var. argentea, syn. P. p. f. glauca) etc.
 Genul Pinus deţine recordul între pinacee, ca număr de specii (cca 100-120 sp.), ca
lungime a acelor (până la 30 cm), ca mărime a conurilor femeieşti (până la 40 cm), ca
variabilitate în cadrul speciilor şi ca longevitate (ex. P. aristata din M-ţii Stâncoşi, unde, un
exemplar a fost apreciat la 4.600 ani!, ceea ce sigur justifică vechea denumire de P. longaeva).
Dintre speciile Peninsulei Arabe, P. halepensis (pinul de Alep) a devenit astăzi una dintre
speciile cel mai des utilizate în plantaţii forestiere din întreg ţinutul mediteraneean, fiind foarte
rezistentă la secetă, dar fiind foarte predispusă la incendii (unii autori o plasează chiar printre
pirofite, focul favorizând deschiderea conurilor femeieşti).
Particulare pentru regiunea mediteraneeană sunt: P. pinea, cu o coroană aplatizată (de unde
şi denumirea de pin umbrelă) şi cu seminţe mari, comestibile (denumite pignoli, cuvânt tradus în
unele materiale ca „seminţe de coconar”, o invenţie care ar putea genera confuzii cu „coconii” de
la zâmbru), foarte apreciate în patiserie şi în unele tipuri de paste italieneşti şi P. pinaster (pinul
maritim), cu ace de până la 25 cm lungime şi conuri femeieşti de până la 15 cm, specie considerată
ca cea mai bună reziniferă din Europa.

47
 În restul Europei, pinul roşu (P. sylvestris, denumit şi pin silvestru de către mulţi botanişti şi silvicultori,
denumire pseudo-populară, căci şi strămoşii noştri din legiunea iberică îl denumeau „pi roig” = pin roşu! ) este cel care
prezintă cea mai largă arie de răspândire (70° pe latitudine şi peste 100° pe longitudine) şi o
mare variabilitate (cca 23 varietăţi, reunite în 5 grupe geografice: Scandinavia septentrională,
coastele Balticii, Scoţia, Spania-Alpii occidentali, Rusia-Europa centrală; v. Flora Europaea
1993). Studii genetice recente au evidenţiat 5 regiuni geografice considerate ca refugii glaciare
ale acestei specii: Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică, sud-estul Europei, Asia Mică şi nord-
estul Chinei (in xxx 1-ECCB, 2006, p. 141).
Pinul negru sau pinul negru austriac (P. nigra), frecvent în plantaţiile forestiere (situaţie generată
şi favorizată de expansiunea şcolii austriece de silvicultură), prezintă subspecia tip în Europa
centrală, dar alte ssp. ajung în sudul Italiei (P. n. ssp. laricio) şi chiar în Maroc (P. n. ssp.
salzmannii). La noi în ţară, în bazinul văii Cernei, se întâlneşte P. n. var. banatica (subordonată,
în unele sisteme la P. n. ssp. pallasiana, pinul de Crimea, în altele considerată ca subspecie bună),
indivizii săi având habitusul asemănător pinului umbrelă.
În etajul subalpin din Eurasia, singurul arbore care se încumetă să înfrunte duritatea
climatului este zâmbrul (P. cembra), ale cărui seminţe (denumite la noi “coconi”) sunt
comestibile şi sunt consumate cu mare plăcere de alunar (Nucifraga caryocatactes). Tot aici
vegetează jneapănul (sau jepul), P. mugo (syn. P. montana), arbust târâtor ce edifică tufărişuri
protejate, specie care are în vestul Europei, ca vicariantă, pe P. uncinata (syn. P. mugo var. uncinata,
denumit în Catalonya „pi negre”), cu port arborescent şi o bună productivitate (0,8-4,7 t/ha/an,
GRACIA-coord., 2001).
O mare diversitate prezintă acest gen în America de Nord, unde P. lambertiana (sugar pine)
deţine recordul la înălţime (70-80 m şi un diametru de până la 3 m); P. palustris are acele de
cca 50 cm, dispuse câte trei; P. coulteri (originar din California) are conuri femeieşti de cca 40
cm şi cântăresc până la 2 Kg; P. aristata atinge vârste impresionante (peste 4.000 de ani); P.
strobus (pin strob, originar din estul SUA) a devenit un arbore frecvent în spaţiile verzi ale
Europei; P. edulis (originar din sud-vestul SUA) prezintă o coroană globuloasă şi seminţe
comestibile; P. taeda, a cărui denumire populară de pin de tămâie a condus pe unii autori la
afirmaţia (parţial-eronată, întrucât actualul Patriarh al BOR este co-autorul unui patent pentru obţinerea de „tămâie ecologică”
din răşină de pinacee; vezi şi fam. bosweliacee! ) că din răşina acestuia „... se prepară tămâia” (POPESCU
2009, p. 354) etc. etc.
 Genul Larix (zadă, larice) este reprezentat de cca 5 sp. (numărul diferă, în funcţie de
accepţiunea diverşilor monografi), toate cu frunze caduce, dispuse câte 20-40 pe un microblast.
L. decidua (syn. L. europaea) vegetează în centrul şi sudul Europei (în ţara noastră fiind prezentă
prin câteva populaţii spontane protejate, reprezentate de L. d. ssp. carpatica), iar în America de
Nord, cea mai frecventă specie este L. laricina (syn. L. americana).
 Genul Cedrus cuprinde 4 sp. foarte apropiate (motiv pentru care mulţi autori le
consideră subspecii sau varietăţi la cedrul de Liban). Sunt plante arborescente, majestuoase, cu
ambele tipuri de conuri de cca 10 cm, cu ace de cca 4-5 cm (dispuse în rozete pe microblaste) şi
cu o particularitate unică între pinacee: înfloreşte în perioada toamnei. Cedrul himalaian (C.
deodara) este aproape dispărut, iar cedrul de Liban (C. libani) este bine reprezentat în Turcia, dar
rarisim tocmai în patria sa de origine, unde este ocrotit de aproape un secol şi figurează pe
simbolurile naţionale.
 Genul Pseudotsuga: P. japonica, P. sinensis (ambele din Extremul Orient), P. taxifolia
(syn. P. douglasii, P. menziesii, duglas sau pin de Oregon). Este un arbore de până la 90 m şi o longevitate
de până la 400 ani, cu o creştere rapidă, motiv pentru care s-a introdus şi în plantaţiile
forestiere de la noi, dar, fiind sensibilă la dăunători, se poate considera ca fiind un eşec, şi
economic şi ecologic. P. macrocarpa, cu areal restrâns la California, are conuri femeieşti de
până la 18 cm, faţă de o medie de 5 cm la celelalte specii.
Dacă am sintetiza utilizările reprezentanţilor acestei familii, fără a considera şi valoarea
ecologică a pădurilor şi tufărişurilor edificate, am ajunge la concluzia enunţată la început, aceea
că ele reprezintă “aurul verde”, cu o valorificare integrală:
 lemnul este de bună şi foarte bună calitate şi se utilizează în industria mobilei, în
construcţii, în confecţionarea instrumentelor muzicale, în industria celulozei şi hârtiei etc.
Anul 1840 a însemnat un moment de seamă pentru producerea hârtiei din lemn, prin inventarea maşinii de tocat lemnul şi
prepararea hârtiei din pasta de lemn obţinută, invenţii ale germanului Friedrich Gottlob Keller (1816-1895). Până la acest moment,
hârtia se producea din bumbac şi din resturi de ţesături vegetale;
 ramurile şi rădăcinile sunt valorificate în industria celulozei;

48
  din „ace” (cetină) sunt extrase uleiuri volatile (dominate de hidrocarburi
monoterpenice) pentru industria parfumurilor (mai ales a celor masculine) şi cosmeticelor,
pentru prepararea sărurilor de băi medicinale (sau se foloseşte cetina în amestec cu alte plante,
atunci când se fac „băi de plante”), iar reziduurile rămase sunt folosite ca adaos în furajarea
animalelor;
 terebentina, o oleorezină cu o parte volatilă (15-25%) – uleiul de terebentină şi o parte
nevolatilă (75-80%) – rezina, colofoniul sau sacâzul se recoltează mai ales de la pini. Uleiurile şi
rezina se folosesc în industria vopselelor (în special ca solvent în vopselele pentru pictură) şi
lacurilor, precum şi în industria parfumurilor, cosmeticelor, detergenţilor etc.
Răşina fosilă a fost transformată de timp şi factorii geologici în plăcutul chihlimbar, apreciat
de foarte multe femei;
 taninurile din ritidom sunt utilizate în tăbăcării. Rumeguşul este utilizat ca şi
combustibil (cu excepţia ţării noastre, în care el se aruncă pe malul apelor, al drumurilor etc., generând o poluare estetică şi
organică ce nu ne onorează!);
 mugurii tineri şi conurile femeieşti tinere sunt folosite pentru prepararea unor siropuri
alimentare şi medicinale în acelaşi timp; uleiurile eterice şi gudroanele sunt folosite pentru
obţinerea de produse farmaceutice, mai ales în afecţiuni ale aparatului respirator, ale sistemului
nervos, în tratarea reumatismului şi ulcerului varicos.
Cetina, mugurii şi răşina de la bradul alb se folosesc ca expectorant şi revulsiv; cele de la
jneapăn şi pinul roşu ca antiseptic şi antiinflamator a aparatului respirator şi urinar;
 conurile femeieşti mature sunt folosite în confecţionarea unor obiecte de artizanat;
 grăuncioarele de polen sunt folosite de albine, primăvara, pentru hrănirea puietului;
 seminţele unor specii sunt comestibile, foarte apreciate în patiserie, aşa cum sunt
pignolii sau coconii;
 toate speciile au valoare decorativă (mai ales prin cultivariile selectate şi obţinute de
om), dar şi una psiho-sanogenetică, prin efectul calmant asupra sistemului nervos central.

4. 7. Cl. GNETATAE
(syn. Gnetopsida, Chlamydospermopsida, Gnetophyta)

4.7.1. C a r a c t e r i z a r e g e n e r a l ă
Un număr de cca 80 sp. de gimnosperme actuale (nu se cunosc resturi fosile ale unor
reprezentanţi din această clasă) sunt reunite în acest grup monofiletic, diferenţiat în trei ordine
(Ephedrales, Gnetales şi Welwitschiales), caracterizate prin următoarele:
 arbori, arbuşti ori liane, cu tulpini leptocaule (excepţie ultimul ordin, la care sunt
pachicaule), lipsite de canale secretoare, dar care prezintă raze medulare largi, iar în lemnul
secundar, picnoxilic, apar uneori şi traheele;
 frunzele, deşi au forme şi mărimi foarte variate sunt întotdeauna opuse;
 florile sunt unisexuat-dioice şi reunite în inflorescenţe de tip cimos (rareori apar
conuri), prezentând 4-2 perechi de foliole protectoare (chlamide, chlamydos gr.= haină), ovule
prevăzute cu două integumente (unul extern mai gros şi unul intern, mai subţire ce se
prelungeşte la exterior cu un mic tubilus);
 procesele de polenizare şi fecundare sunt specifice fiecărui ordin, iar embrionul (atunci
când există!) prezintă două cotiledoane.
Prin aceste caractere, gnetatele sunt considerate de o serie de autori ca un grup intermediar
între gimnosperme şi angiosperme sau chiar ca strămoşul acestora din urmă, iar de alţii ca un
grup aparţinând antofitelor (dar acest aspect este încă discutabil; HILL 2005). Mai mult ca sigur,
ele reprezintă o linie evolutivă nereuşită, în drumul lateral al unui strămoş comun cu
angiospermele.

4. 7. 2. ord. E p h e d r a l e s
Cuprinde o singură familie (EPHEDRACEAE) şi un singur gen (Ephedra), cu cca. 40-60 sp. (v.
caseta 4.7!) răspândite mai ales în emisfera nordică, unele fiind utilizate în scop terapeutic încă
din mileniul III î.e.n. (ex. Ephedra gerardiana şi E. sinica se crede că ar fi speciile menţionate
de Shen Nung, părintele medicinei chinezeşti, în jurul anului 2.700 î.e.n.; ap. MILLER 1996).
Principalele lor caracteristici sunt următoarele:

49
  arbuşti şi subarbuşti (de la 5 cm înălţime, ex. E. gerardiana, până la 2,5 m, ex. E.
americana), cu tulpini articulate, cu lemn primar format din traheide cu punctuaţiuni areolate,
dar cu vase liberiene prevăzute cu celule anexe (ca la angiosperme!) şi cu frunze mici,
solziforme şi membranoase, neasimilatoare, prezentând stomate de tip haplocheilic (ca la
cicadale şi cordaitale!);
 sunt plante unisexuat-dioice.
 Florile bărbăteşti sunt grupate într-o cimulă formată din 8-2 perechi de stamine, fiecare
floare fiind reprezentată de o stamină (filamentoasă, cu două antere 2-8-loculare şi cu 4-2 saci
polenici), situată la baza unei bractei, prevăzută cu un periant format din două foliole unite la
bază.
Florile femeieşti sunt reprezentate de două sau mai multe ovule lung pedicelate, dispuse în
verticile şi prezentând la bază 3-4 perechi de bractee (chlamide). Ovulul, pe lângă cele două
integumente caracteristice clasei, prezintă cameră polenică, nucelă şi un endosperm primar cu
arhegoane rudimentare;
 polenizarea poate fi anemofilă, dar şi entomofilă, grăunciorul de polen, după ce a
pătruns în camera polenică, dă naştere unui tub polenic scurt, prin care cei doi nuclei spermatici
ajung, unul la oosferă, iar altul la un nucleu învecinat. Fecundaţia este dublă (!), rezultând
zigotul (care va genera embrionul) şi un zigot accesoriu (ce va produce un mic endosperm
secundar, dar tot diploid şi nu triploid ca la angiosperme).
După fecundaţie, bracteele devin cărnoase şi, învelind complet sămânţa, dau naştere unei
formaţiuni de aspectul unui fruct, de tip polidrupă (ca o zmeură). Multe dintre specii conţin în
tulpini efedrina, un proto-alcaloid cu efect hipertensiv (prin vasoconstricţia produsă), cu
acţiune spasmolitică şi bronhodilatatoare (eficace în astmul bronşic), în prezent înlocuit de un
produs sintetic (clorhidratul de efedrină).

Fig. Aspectul electronomicroscopic (tip scaning) a florilor sau părţilor de floare la unele gnetate: A-C-
Welwitschia mirabilis, floare bărbătească, la care se observă rudimentul de ovul steril, precum şi antera
de tip trisporangiat; D- Ephedra, cu stamine bi- şi trisporangiate; E-F- Gnetum, cu stamina
bisporangiată, cu deschidere neregulată (ENDRESS 1994).

50
4. 7. 3. ord. G n e t a l e s
Este reprezentat de o singură familie ( GNETACEAE) şi un singur gen (Gnetum) cu cca. 40
specii arborescente, arbustive sau liane, răspândite în pădurile tropicale din Indo-Malaiezia.
Pe macroblastele lor sunt prinse, opus, frunze mari, ovate, scurt peţiolate şi penat-nervate,
prevăzute cu stomate de tip benetittale, iar pe microblaste se află frunze mici, solziforme.
Sunt plante unisexuat-dioice, cu flori bărbăteşti dispuse etajat şi verticilat pe un ax lung (la
baza unor bractee sudate la bază), formate din stamine prevăzute cu un filament şi cu o anteră
uni-loculară (rareori cu două antere), în care se formează grăuncioare de polen cu structură
asemănătoare celor de la angiosperme.
Dispuse la fel, ovulele sunt lung pedicelate, bi-integumentate, nucela prezintă cameră
polenică, iar endospermul primar, rudimentar, nu formează arhegoane. Rolul oosferelor va fi
preluat de o serie de nuclei liberi situaţi în apropierea camerei polenice.
Polenizarea este entomofilă; fecundaţia este simplă, zigotul nu produce un embrion
(sunt, deci, plante aembrionate!), iar periantul devine cărnos, generând un pseudofruct
(pseudodrupă).
Unii dintre reprezentanţi au valoare alimentară, alţii medicinală sau decorativă (v. caseta
4.7).

4.7.4. ord. W e l w i t s c h i a l e s
Şi acesta este un ordin monotipic, având doar o singură familie ( WELWITSCHIACEAE), cu o
singură specie (Welwitschia mirabilis; syn. W. bainesii, syn. Tumboa mirabilis; denumirea s-a dat în cinstea lui
Friedrich Welwitsch, cunoscut explorator austriac al Angolei ) şi cu areal redus la deşerturile din sudul Angolei şi
Namibiei, în care se găsesc exemplare şi de 1.500 ani (vârstă evaluată prin determinări cu 14C;
MILLIUS 2001).
Această specie (v. şi caseta 4.7) se caracterizează printr-o serie de trăsături care o
individualizează în lumea cormobiontelor:
 rădăcină pivotantă şi trunchi napiform, lignificat şi prevăzut în partea sa superioară
cu doi lobi puternici, fiecare purtând o frunză liniară uriaşă (până la 5 m lungime şi 1 m
lăţime), întreagă, cu nervuri paralele, creştere bazală şi stomate de tip sindetocheilic
(bennettitale). Datorită vânturilor puternice, frunzele devin franjurate, dând impresia că sunt
mai multe, fixate pe marginea lobilor.
O serie de studii eco-fiziologice au demonstrat ca această plantă prezintă o fotosinteză de tip
CAM (crassulaceu), fiind o altă adaptare la condiţiile de uscăciune (totalul precipitaţiilor anuale
oscilează între 30-50 mm/m2!) şi insolaţie în care trăieşte (MILLIUS 2001);
 plantă unisexuat-dioică, prezintă conuri bărbăteşti mici, formate din bractee
solziforme, opuse, fiecare purtând la bază câte 4 foliole perigonale, 6 stamine cu antere
biloculare (rareori 3-loculare) şi filamente unite într-un tub, în centrul căruia se află o floare
femeiască sterilă.
Conurile femeieşti, mai mari, sunt grupate câte 15-20 pe un ax ramificat şi sunt alcătuite din
bractee solziforme, opuse, ovule bi-integumentate, prevăzute cu o cameră polenică mică şi
endosperm primar fără arhegoane;
 polenizarea este tipic entomofilă, fiind asigurată de Odontopus sexpunctatus (o
hemipteră pirrhocoridă), care este atrasă de nectarul produs de tubul micropilar. Grăunciorul de
polen produce un tub polenic, anumite celule haploide ale endospermului primar generează
tuburi protaliene, care cresc înspre camera polenică, unde se vor întâlni cu tuburile polenice, se
unesc, are loc fecundaţia şi formarea zigotului. Acesta migrează la baza celulei femeieşti care a
generat tubul protalian, se divide şi generează un embrion cu două cotiledoane.
Sămânţa prezintă un tegument tare şi este aripată, un exemplar femeiesc putând să
producă până la 20.000 seminţe care germinează foarte bine în condiţii de seră ( MILLIUS 2001);
 prezenţa florii femeieşti sterile, împreună cu tipul de polen (3-4 celule protaliene şi o
celulă anteridială) şi tipul de stomate, apropie acest reprezentant de vârstă mezozoică (inclusiv
ordinul) de benetittales, din care se presupune că ar fi derivat.

xxx
Concluzia care, credem noi, se desprinde din prezentarea făcută gimnospermelor este aceea că, deşi diverse,
ele sunt unitare şi merită privite ca o unitate sistematică bine individualizată. Variabilitatea grupelor şi diversitatea
din cadrul lor, nu sunt altceva decât o expresie a modalităţilor felurite în care aceste plante care au cucerit înălţimile
şi staţiunile mai aride adaptatându-se la noile condiţii.

51
 Reducerea numerică a reprezentanţilor actuali trebuie privită ca un rezultat al modificărilor climatice de-a
lungul perioadelor geologice, dar şi ca un efect al concurenţei exercitate de angiosperme, mult mai competitive şi mult
mai bine structurate morfo-anatomic şi fiziologic. În acest sens, dincolo de vechimea lor, ce sigur joacă un rol
important, ne-am permite să comparăm soarta gimnospermelor cu cea a marsupialelor în faţa apariţiei placentarelor!

Capitolul V
Încr. M A G N O L I O P H Y T A
(syn. Angiospermatophyta, Anthophyta s. str., Magnoliopsida, Spermatophyta p. p.)

5.1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Cel mai mare şi mai diversificat grup de cormobionte – angiospermele - este fără îndoială şi
cel mai cunoscut grup de plante, dar şi cel mai important din punct de vedere economic şi
ecologic, pasionant chiar şi sub aspect ştiinţific.
Edificând marea majoritate a ecosistemelor terestre (şi a unora din cele acvatice) de pe Glob,
reprezentanţii magnoliofitelor au consistenţă lemnoasă (arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane) sau
ierboasă (anuale, bienale, perene), numărul taxonilor scăzând din zonele tropicale (unde
vegetează aprox. 150.000 sp.), spre cele subtropicale (cu cca. 75.000 sp.), pentru ca în zonele
temperate şi reci să ajungă la un total de aprox. 25.000 sp.
Proporţia speciilor poliploide urmează o dinamică opusă: 20-30% în regiunile tropicale, 30-
40% în cele subtropicale, 40-80% în cele temperate şi reci, cu o succesiune aproape similară şi
pe altitudine. Mecanismul poliploidiei stă la baza, şi explică în cea mai mare parte, speciaţia
simpatrică.
Pe lângă însuşirile lor morfo-anatomo-fiziologice, plasticitatea ecologică (susţinută material
de cea genetică) le-a permis să cucerească, în timp, cele mai variate tipuri de habitate şi să
evolueze într-o complexă reţea de interacţiuni cu alte organisme din celelalte
regnuri (în general, se consideră că, de fiecare specie de angiosperme sunt legate minimum
trei specii de alte tipuri de organisme).
Nutriţia primară, cea fotoautotrofă, domină la marea majoritate a angiospermelor,
transformându-le în cei mai de seamă producători primari din ecosistemele terestre.
Apariţia şi conservarea tipurilor de nutriţie secundară a mărit diversitatea şi a generat şanse
în plus de ocupare a noi nişe trofice, implicit consolidarea unor noi mecanisme suplimentare de
reglaj şi control al populaţiilor autotrofe.
Astfel, o serie de reprezentanţi parazitează pe alte cormofite, RAVEN, EVERT et EICHHORN
(1992) estimând la peste 3.000 sp. numărul acestora (aparţinând la 17 familii). Dintre aceşti
reprezentanţi amintim: Cuscuta - torţelul, Orobanche - lupoaia, Lathraea - muma pădurii,
spectaculara Rafflesia arnoldi din pădurile tropicale asiatice, ale cărei flori pot ajunge până la
un metru diametru; interesanta Pholisma, din deşerturile nord-americane, cu aspectul unui
sbârciog prevăzut cu flori etc.
Altele sunt saprofite, cel mai adesea simbionte cu ciuperci, contribuind şi ele la reciclarea
materiei şi energiei (ex. Neottia - trânji, Corallorrhiza - buzişor, Monotropa - sugătoare ş. a.).
În fine, unele sunt semiparazite (Rhinanthus - clocotişul, Viscum - vâscul, Euphrasia - silurul
etc.), pentru ca altele să se comporte ca mixotrofe particulare (cunoscutele plante insectivore
sau carnivore: Drosera - roua cerului, Dionaea, Nepenthes, Utricularia - otrăţelul de baltă ş. a.).
Acest ultim comportament s-a conservat şi perfecţionat datorită lipsei ori insuficienţei surselor
de azot din anumite habitate, proteina insectelor (sau a altor nevertebrate, dar şi a unor mici
vertebrate) reprezentând o suplimentare a acestui necesar element în construcţia molelulelor
proteice proprii, ea fiind descompusă până la compuşi asimilabili.
Sub aspect biochimic, angiospermele se caracterizează printr-o gamă foarte largă de
metaboliţi primari (glucide, lipide, proteine), extrem de importanţi şi pentru viaţa noastră.
Specificitate dau diverselor grupe metaboliţii secundari (alcaloizi, glicozide, saponine, taninuri,
uleiuri esenţiale, răşini, gume, vitamine etc etc), o mare parte dintre aceştia fiind utilizaţi de
către om în scopuri terapeutice, cosmetice, aromatice şi condimentare, industriale, ştiinţifice
etc.

52
 Tabel 5.1. Numărul metaboliţilor secundari cunoscuţi şi activitatea lor biologică asupra
organismelor animale (ap. COTTON, 1996, simplificat)
Clasa compuşilor Nr. aproximativ de Principala activitate
chimici structuri cunoscute biologică
asupra animalelor
Compuşi fenolici
polifenoli 200 antimicrobial
flavonoide 4.000 pigmenţi, frecvent antioxidanţi
quinone 800 pigmenţi
taninuri nedefinit aglutinant proteic
lignine nedefinit în general, indigerabile de către
animale
Compuşi terpenici
monoterpene 1.000 aromatic şi antimicrobial
lactone sesquiterpenice 1.500 toxic, amar, alergenic
diterpene 2.000 toxic, alergenic
saponine 600 hemolitic
altele 90.000 diverse acţiuni
Compuşi cu sulf
glucosinolaţi 80 principii amare
disulfide ? iritant
tiofene acetilenice ? toxic
Compuşi cu azot
alcaloizi 20.000 toxic, amar, psihoactive
amine 100 repelent, halucinogen
aminoacizi non-proteici 400 toxic
glicozide cianogenice 30 toxic

Doar o foarte sumară prezentare a principalelor grupe de astfel de metaboliţi ne poate oferi o
imagine asupra extraordinarei diversităţi a „laboratoarelor” celulelor vegetale (tab. 5.1.).
Chemotaxonomia a demonstrat faptul că, diversificarea taxonilor corespunde cel mai adesea
cu utilizarea de către plante a acestor grupe de substanţe în lupta lor cu prădătorii ( GUIGNARD
1998). Dar, trebuie să precizăm faptul că, sub aspect sistematic, metaboliţii secundari pot servi
doar la conturarea taxonilor infraspecifici, fără a avea semnificaţii în stabilirea liniilor evolutive,
aşa cum se considera la începuturile chemotaxonomiei.

5.1.1. C o r m u l a n g i o s p e r m e l o r
a. Rădăcina lor prezintă toate tipurile morfologice şi funcţiile cunoscute de la disciplina de
Morfologia şi anatomia plantelor, cu două sublinieri necesare:
i. lipseşte ramificaţia dichotomică şi pseudodichotomică;
ii. la grupele mai puţin evoluate se afirmă rădăcinile adventive.
b. Tulpina se dezvoltă supra- sau subteran, prezintă ramificaţie mono- sau simpodială
(rareori este neramificată, dar niciodată nu are ramificaţiile primitive) şi prezintă
metamorfozele şi rolurile evidenţiate la disciplina amintită mai sus.
Dimensiunile acestor tulpini oscilează de la 0,5 mm (cum este cazul la Wolffia), până la 160
m (cum au unele specii de eucalipţi) sau chiar 200 m, cum se apreciază la un palmier de tip liană
(Calamus).
Cilindrul central se încadrează în cele două tipuri evoluate: eustel şi ataktostel,
caracterizându-se prin prezenţa traheelor, excepţional putând să apară şi traheide scalariforme
ori cele cu punctuaţiuni areolate (ex. la Drimys - o magnolială primitivă sau la unele specii de
apiacee).
Lemnul secundar este de tip heteroxil (alcătuit din vase şi fibre), iar liberul prezintă şi celule
anexe (cu excepţia protofloemului, la care lipsesc). Sub aspect biochimic, în lemnul lor domină
xiloholozidul şi nu manoholozidul ca la gimnosperme.

53
 Fig. Structura chimică a unora dintre alcaloizii de la angiosperme ( BALICK et COX 1996)

c. Frunza, organul cu rolul cel mai important în realizarea “funcţiei pentru sine”, prezintă o
foarte mare variabilitate a formei, mărimii, culorii, dispoziţiei, chiar şi a tipurilor de
metamorfoze, dar conservă anumite caracteristici unitare la nivelul taxonilor de rang superior.
În general, în zonele calde frunzele sunt sempervirescente, în cele temperate şi reci sunt
caduce şi doar în condiţii ecologice particulare ele pot fi foarte reduse, metamorfozate ori să
lipsească (ex. la unele euforbiacee, la majoritatea cactuşilor).
Uneori se manifestă cunoscutul fenomen de heterofilie (exemplul cel mai des citat este la
Hedera helix), fenomen care poate fi legat şi de vârsta frunzelor (ex. la unele specii de
Artocarpus, frunzele tinere sunt de tip 4-5-lobat, pe când cele mature sunt întregi; la unele
specii de Eucalyptus, ele sunt ovate şi opuse în tinereţe, lanceolate şi alterne când sunt adulte
etc).
Procesul de fotosinteză, în funcţie de modul de fixare a CO 2 şi de tipul produşilor primari,
grupează angiospermele în 3 tipuri principale ( BOLDOR, TRIFU et RAIANU 1981, BEGON, HARPER et
TOWNSENS 1986, HEINRICH et HERGT 1993), fiecare din acest tip având un randament specific al
acestui mecanism şi fiind ± caracteristic unei zone climatice mari:
 plante C3 - când primul compus sintetizat este acidul fosfogliceric, cu trei atomi
de C; ca exemple se pot cita: grâul, secara, golomăţul, bobul, lucerna, stejarii, fagul, mesteacănul ş. a.,
 plante C4 - când primul compus este reprezentat de oxaloacetat, cu 4 atomi de C,
iar fotosinteza este separată în spaţiu: o parte se desfăşoară în vase, o alta în mezofil; ca exemple
amintim: porumbul, trestia de zahăr, meiul, sorgul, costreiul etc.,
 tip crasulacee (sau CAM – crassulacean acid metabolism) - când se formează
malat sau alţi acizi organici, iar fotosinteza este separată în timp (zi-noapte). Aici sunt incluşi
cactuşii, suculentele din deşerturi, chiar şi epifita Thillandsia recurvata, o bromeliacee din
America Centrală şi de Sud.

5.1.2. F l o a r e a l a a n g i o s p e r m e
Organul specializat în realizarea «funcţiei pentru specie» s-a dezvoltat, diversificat şi
perfecţionat pornind de la formaţiunile similare ale unor gimnosperme străvechi, dovedindu-se
a fi, în acelaşi timp, cea mai spectaculos modificată, dar şi cea mai conservativă structură, iar ca
urmare, şi cea cu valoarea de diagnoză cea mai ridicată.
În taxonomia clasică, alături de fructe şi seminţe, alcătuirea florilor a reprezentat caracterul
principal (caracter tare) de grupare a speciilor în genuri, familii, ordine etc., precum şi de
stabilire a marilor linii evolutive din cadrul încrengăturilor şi claselor.

54
 Identificarea corectă a speciilor, la multe genuri, se poate face numai pe baza florii, aşa cum
este cazul cesalpiniaceului Koompassia (tualang), un arbore majestuos din regiunile tropicale
umede din Asia, genurilor Iris (stânjenel), Orchis etc, etc.
Multe specii prezintă flori solitare, de mărimi, forme şi culori extrem de variate, altele au
inflorescenţe simple (racemoase, cimoase) ori compuse (homotactice, heterotactice), supuse şi
ele unui proces evolutiv, în care contractarea (scurtarea) şi îngroşarea (lăţirea) axelor au jucat
un rol important.
Deşi unii autori subliniază, foarte corect, că denumirea de organe sexuale pentru stamine şi
pistile este incorectă, întrucât «... ele reprezintă la început organele purtătoare de spori
(sporifere), adică organele înmulţirii asexuate» (JUCOVSCHI 1953, p. 303), noi le vom considera
aşa cum s-a încetăţenit (ca organe sexuale), ţinând cont şi de semnificaţia lor biologică
(producătoare, în final, de elemente sexuale).
În funcţie de prezenţa acestor organe, florile pot fi unisexuate (monoice sau dioice),
bisexuate (sau hermafrodite), iar în unele situaţii vorbim şi de plante trioice (care au în
populaţii indivizi cu flori bărbăteşti, alţii cu flori femeieşti, iar alţii au flori bisexuate) sau de
plante poligame (care, pe acelaşi individ pot avea cele două-trei tipuri de flori).
Florile se dezvoltă din mugurii florali (butoni florali, boboci) sau din cei micşti şi sunt
susţinute (în cazul florilor pedunculate) sau nu (în cadrul celor sesile) de un peduncul floral,
terminat cu o porţiune mai îngroşată, receptaculul. Pe acesta sunt dispuse apoi elementele
învelişului floral şi organele sexuale.
a. Receptaculul este bine sau foarte bine dezvoltat la grupele mai puţin evoluate,
reducându-se treptat, pe măsura evoluţiei, la grupele din vârful arborelui filogenetic. Excepţie
fac familiile la care s-a generalizat inflorescenţa de tip calatidiu sau de spadix, când axul este
bine dezvoltat, iar florile sunt sesile, mici şi simplificate ca şi alcătuire, dar inflorescenţa în
ansamblul ei imită alcătuirea unei flori.
b. Învelişul floral (sau periantul) poate lipsi (flori achlamidee), mai ales la reprezentanţii
cu polenizare anemofilă; el poate fi reprezentat de un singur tip morfologic de elemente (înveliş
haplochlamideu, monochlamideu, înveliş simplu sau perigon – sepaloid ori petaloid, elementele
sale fiind denumite tepale, termen introdus de A. De Candolle, în 1827), dar frecvent, el este
alcătuit din două tipuri de elemente (sepale şi petale), când vorbim de înveliş diplochlamideu
(înveliş dublu, prezent la cca. 75% dintre angiosperme).
Elementele acestui înveliş floral pot să fie libere, independente unele de altele (înveliş diali-)
sau să fie unite, începând de la bază (înveliş gamo-).
Deseori, la baza acestor învelişuri se află glande nectarifere ori anumite cicluri ale lor s-au
tranformat în nectarine sau elementele au pinteni nectariferi, structuri extrem de importante
pentru modul de polenizare prin diverse grupe de animale.
Dispoziţia acestor foliole modificate ale învelişului a evoluat de la spirociclie, la hemiciclie,
pentru ca la grupele evoluate să predomine dispoziţia ciclică.
În funcţie de mărimea elementelor învelişului unei flori, de raportul dintre elementele
aceluiaşi ciclu şi de orientarea lor în spaţiu, florile pot avea simetrie actinomorfă (radiară),
zigomorfă (bilaterală) sau ele pot fi asimetrice.
Studii genetice relativ recente (ap. GUIGNARD 1998) au evidenţiat faptul că, în diferenţierea
sepalelor şi carpelelor intervine o singură genă, pe când la petale şi stamine intervin două gene.
Această situaţie poate da o explicaţie logică vechii teorii a metamorfozelor florale (trecerii de la
petale la stamine, idee lansată încă în 1790 de către cunoscutul J.W. Goethe), precum şi
variabilităţii mai mari a alcătuirii acestor două categorii de elemente florale.
Dar, problema reglajului genetic a dezvoltării şi evoluţiei florii este mult mai
complexă şi ea constituie o preocupare a “Floral Genome Project”, grup de geneticieni şi
taxonomişti ce abordează aşa-numita direcţie “evo-devo” (“the evolution of the development”
sau “evolutionary developmental biology”).
Din consistenta sinteză realizată de SOLTIS, ALBERT et al. (2005) reţinem că modelele
obţinute au avut la bază, în special secvenţările de la Arabidopsis thaliana, Antirrhinum majus,
Zea mays, Oryza sativa, Petunia hybrida, Lycopersicon esculentum, coroborate de autorii
amintiţi cu cele mai recente studii asupra genurilor Tulipa, Nuphar, Amborella, Magnolia etc.
Iniţial, pe baza funcţionării genelor de la primele două specii s-a construit “modelul ABC”,
conform căruia sunt responsabile de diferenţierea şi dezvoltarea celor 4 tipuri de structuri
florale, genele funcţionale din clasele A, B, şi C. Acestea determină şi reglează, singure sau în
combinaţie, formarea sepalelor (A), petalelor (B plus A), staminelor (B plus C) şi carpelelor (C).

55
Ulterior, s-a demonstrat că, în dezvoltarea petalelor, staminelor şi carpelelor joacă un rol
redundant genele din clasa E, iar toate cele 4 clase de gene sunt influenţate de proteinele
produse de “MADS-box genes”. Desigur, mecanismele acestui reglaj vor fi mai bine cunoscute pe
măsura studierii unor reprezentanţi din toate liniile evolutive ale plantelor cu flori, situaţie ce va
favoriza şi perfecţionarea ipotezelor privitoare la originea şi evoluţia acestui mare grup de
plante.
c. Staminele, prin morfologia şi structura lor, sugerează derivarea din unirea a două
stamine de gimnosperme străvechi.
Numărul staminelor dintr-o floare a urmat aceeaşi evoluţie de la multe (numeroase, ∞) şi cu
număr nedefinit, la puţine (5-3-2) şi cu număr definit, până la una singură, iar dispoziţia lor
poate fi spiralată sau ciclică. În acest ultim caz vom putea întâlni un androceu haplostemon (un
singur ciclu), un androceu diplostemon (pe două cicluri, în care ciclul extern este situat în
dreptul sepalelor, iar cel intern în dreptul petalelor), andoceu obdiplostemon (inversul de la
cazul anterior) sau androceu polistemon (cu dispoziţie pe mai mult de două cicluri).
Sunt situaţii în care filamentele staminale s-au unit formând un singur mănunchi (androceu
monadelf), două (androceu diadelf) sau mai multe mănunchiuri (androceu poliadelf), precum şi
cazuri în care lungimea filamentelor este diferită în cadrul unei flori (ex. androceu didinam –
două stamine au filamente lungi, iar alte două au filamente scurte, androceu tetradinam – 4
stamine cu filamente lungi ş.a.m.d.).
În cei 4 saci polenici (foarte rar doar doi), arhesporul generează grăuncioarele de polen, a
căror structură generală s-a redus la maximum posibil: membrană dublă (exina şi intina), o
celulă vegetativă, una generativă (sau regenerativă), lipsind total celulele protaliene (cu extrem
de puţine excepţii). Forma şi mărimea acestor grăuncioare, prezenţa porilor, a colpilor
(şanţurilor) şi modul lor de dispunere şi combinaţie sunt elemente importante în identificarea
taxonilor, mai ales în cercetările palinologice (fig. ).
d. Pistilele constituie elementele de noutate la antofitele angiosperme, ele fiind cele care
protejează ovulele (aflate în interiorul ovarelor) şi, în acelaşi timp, prin stigmatul şi stilul lor,
vor controla «calitatea» polenului care ajunge la ovule, favorizând pătrunderea tuburilor
polenice doar de la acele grăuncioare care sunt compatibile cu specia respectivă.
Baza genetică a incompatibilităţii polen-stigmat constă într-un complex de gene polialele
(notate cu S – de la Self-incompatibility), considerat ca analog cu cel care codifică anticorpii la
animale. Exprimarea acestei incompatibilităţi se realizează prin intermediul glicoproteinelor ce
corespund diverselor alele (S1, S2, S3 ...), manifestată printr-un dop de caloză care blochează
creşterea tubului polenic ori prin acţiunea unor ARN-aze (GUIGNARD 1998).
Cei mai mulţi autori consideră că pistilul a rezultat prin răsucirea şi sudarea carpelelor unor
gimnosperme străvechi, închizând în interior unul sau mai multe ovule. Angiospermele mai
puţin evoluate au aceste pistile libere (gineceu apocarp) şi cu poziţie superioară, iar pe măsura
evoluţiei, numărul lor s-a redus la unul singur, format prin sudarea câtorva carpele (gineceu
sincarp), cu o poziţie superioară, semiinferioară sau inferioară.
Ovulele, cu cele 3 tipuri de inserare (placentaţie centrală, axială şi parietală) au, în
majoritatea cazurilor, două integumente (ovule bi-integumentate), nucelă ce a evoluat de la
tipul bine dezvoltat (ovule crasinucelate) spre cel slab dezvoltat (ovule tenuinucelate), iar
macroprotalul (endospermul primar) s-a redus foarte mult, fiind reprezentat de sacul
embrionar, cu cele 7 componente cunoscute (fig...), rareori cu o structură diferită.
e. Polenizarea este realizată la cca. 85% dintre angiosperme de către insecte (polenizare
entomofilă), la restul întâlnind tipul anemofil (polenizare prin vânt), hidrofil (polenizare prin
apă), ornitofil (polenizare realizată de păsări), mirmecofil (prin furnici) chiar şi mamalofil (prin
mamifere, ex. lilieci polenizatori ai baobabului; liliacul denumit vulpea zburătoare – Pteropus
samoensis ce polenizează florile de la pandanaceul Freycinetia reineckei, fig...).
Dacă ne referim doar la plantele cultivate, vom constata că, la aprox. 80% dintre ele
polenizarea este entomofilă, aspect important de reţinut atât pentru procesul de co-evoluţie, cât
şi pentru strategiile eco-protective (insecticidele aplicate afectând, neselectiv, şi insectele
polenizatoare).

56
 a. b.
Fig. a. Himenopter cercetând o floare de cactus ( ), b. pandanaceul Freycinetia şi vulpea zburătoare (Pteropus
sanoensis), o co-evoluţie interesantă (BALICK et COX 1996).

Adaptările la tipul de polenizare sunt foarte interesante, de cele mai multe ori chiar
spectaculoase. Întotdeauna, însă, există o “monedă de schimb” între plantă şi organismul
polenizator, constând în sursa de hrană oferită (nectar, polen), parfum, adăpost sau simpla
“delectare” vizuală.
De asemenea, cel mai adesea, se împiedică autopolenizarea, hibridările interspecifice şi
consangvinizările.
Toate aceste mecanisme se mai reunesc în noţiunea de autoincompatibilitate (JUDD et al.,
2002), fie ea homomorfică (cu două variante: gametofitică – coordonată de genele alele
conţinute de grăunciorul de polen sau sporofitică – când stilul este cel care reglează, prin genele
sale active sau activate, tipul de polen care poate înainta spre ovule), fie ea heteromorfică (sau
heterostilia).
În primul rând, reţinem că maturarea staminelor şi pistilelor poate fi simultană, dar
frecvent, ea se face în perioade diferite (decalate), astfel că vorbim despre dichogamie, ce poate
fi de tip proterandrie (proteros gr.= timpuriu, anterior, andros gr.= bărbat) sau de tip proteroginie. Un astfel
de exemplu este prezentat la avocado (v. fam. lauracee) şi la zburătoare (v. fam. onagracee).
Iar pentru a ilustra “evitarea” hibridărilor interspecifice, amintim aici faptul că iarba câmpului
este desemnată de speciile Agrostis stolonifera (ce înfloreşte dimineaţa) şi A. tenuis (ce
înfloreşte după-amiaza).
Aceste două fenomene decalate (maturarea şi înflorirea) sunt cuplate cu modificări ale
morfologiei polenului şi stigmatelor (mai ales a papilelor de pe acestea), cu prezenţa unor
enzime specifice sau cu intervenţia unor supergene:
 astfel, fenomenul de heterostilie de la ciuboţica cucului (Primula veris) este cunoscut deja
din perioada liceului (sau ar fi trebuit să fie cunoscut!). Florile brevistile produc polen mai mare,
iar stigmatele lor prezintă papile scurte, care nu pot reţine polenul propriu (fig. ). Florile
longistile produc polen mult mai mic, iar stigmatele lor au papile mari, ce pot reţine polenul de
la florile brevistile (ARMS et CAMP 1989).
Este posibil ca aceste particularităţi să fie completate de o serie de mecanisme fiziologice,
aşa cum vom prezenta la ploaia de aur, întrucât grăuncioarele mici de polen pot fi reţinute la fel de
bine şi de papilele mari (de pe stigmatele proprii).
La rodie (v. fam. punicacee), heterostilia este asociată cu modificări ale formei corolei şi cu
fertilitatea florilor: cele longistile sunt urceolate şi fertile, cele brevistile sunt campanulate şi
sterile;
 cercetările efectuate asupra speciei Forsythia x intermedia (ploaie de aur, ai cărei genitori
sunt F. suspensa şi F. viridissima, ambele specii originare din China) au scos în evidenţă
asocierea heterostiliei de unele particularităţi biochimice. Astfel, polenul florilor brevistile
conţine o heterozidă (rutozida) care inhibă germinarea lui pe stigmatele stilelor scurte (ale
propriei flori), stigmate care însă secretă o enzimă specifică, ce descompune heterozida din
polenul florilor longistile. Polenul acestor flori longistile conţine quercitrozidă, care împiedică
germinarea lui pe stigmatele propriei flori, dar este descompusă (inactivată) de enzima produsă
de stigmatele florilor brevistile.

57
 Putem astfel constata că, deseori, deşi barierele morfologice pot fi depăşite, cele biochimice
sunt mult mai subtile şi mai eficiente;
 pe lângă studiile privitoare la acumularea de metale grele de către Armeria maritima
(fam. plumbaginacee), botanistul belgian Cl. LEFEBVRE (1976) a investigat şi biologia florii
acesteia, explicând, sub aspect genetic, fenomenul de autosterilitate, frecvent în lumea
angiospermelor. Astfel, el constată că cele două perechi de caractere: polen reticulat – polen cu
mici protuberanţe, stigmat neted - stigmat cu papile, sunt condiţionate de două perechi de gene
care, împreună, funcţionează ca o supergenă.
Ca urmare, în populaţiile naturale, cel mai adesea se vor întâlni două tipuri de plante, în
raport de 1:1: tipul A – cu polen reticulat (gena A) şi stigmat neted (gena C) şi tipul B – cu polen
cu mici protuberanţe (gena a) şi stigmat cu papile (gena c). Întotdeauna indivizii de tip A vor fi
heterozigoţi (AaCc), pe când cei de tip B vor fi homozigoţi recesivi (aacc), încrucişările ne-fiind
posibile decât A x B.
 la multe specii de orhidee (în special la unii reprezentanţi ai genului Ophrys)
morfologia şi culoarea florii sunt cuplate cu particularităţi biochimice (producerea de substanţe
apropiate de feromonul himenopterelor polenizatoare), co-evoluţia atingând cotele maxime
posibile.
Astfel, dintre studiile efectuate amintim pe cele ale lui SCHIESTL et al. (2000) şi SCHIESTL et
AYASSE (2001), privitoare la relaţia Ophrys sphegodes şi himenopterul Andrena nigroaenea.
Masculii acestei specii de albine solitare sunt atraşi de o serie de semnale vizuale (forma şi
culoarea labelului florii, care imită forma şi culoarea femelei), tactile (orientarea perilor pe
suprafaţa labelului) şi olfactive (feromonii produşi de floare, apropiaţi ca structură de cei ai
femelei), toţi aceştia determinând comportamentul de pseudocopulaţie al masculilor. Prin
analize gaz-cromatografice s-au evidenţiat hidrocarburi saturate şi nesaturate, produse de
cuticula femelelor şi de epiderma labelului florii, unele cu efect stimulator asupra
comportamentului masculilor (alcane şi alchene), altele cu efect inhibitor (farnesil-hexanoat, în
cantităţi mai mari la florile polenizate şi la femelele fecundate, de cca 1000 de ori mai reduse la
plantă, faţă de femele). Această constatare este importantă, deoarece este vorba de strategii de
economisire a energiei (după polenizare, producerea substanţelor atractive pierzându-şi
semnificaţia biologică) şi de creştere a succesului reproductiv, masculii vizitând doar florile ne-
polenizate din inflorescenţă.
f. Fecundaţia este dublă şi de tip sifonogam, rezultând zigotul (care va genera embrionul,
excepţional se pot forma 2-3 embrioni într-un ovul, aşa cum este cazul la vâsc) şi zigotul
accesoriu (din care se va forma apoi endospermul secundar sau albumenul).
Pătrunderea tubului polenic spre sacul embrionar se poate realiza prin micropil (porogamie,
la majoritatea angiospermelor), prin chalază (chalazogamie, ex la mesteacăn, carpen, alun, nuc etc.)
sau lateral prin integumente (mezogamie, ex. la ulm) şi foarte rar prin baza ovulului (la unele
fagale).
g. Ovulul, după polenizare şi fecundarea oosferei, se transformă în sămânţă, cu unul sau
două cotiledoane (subţiri sau groase, după cum seminţele sunt albuminate, respectiv
exalbuminate), lipsite de cotiledoane în cazul speciilor parazite şi al orhideelor, cu sau fără
unele anexe cărnoase (aril, arilod, caruncul). Prezenţa albumenului este interpretată de către
cladişti ca un caracter sinapomorf (derivat dintr-un stadiu ancestral şi prezent la mai mulţi
taxoni), iar majoritatea biologilor apreciază că „endospermul conferă angiospermelor un
avantaj competitiv în reproducere, similar cu placenta de la mamifere” (ENNOS et SHEFFIELD
2000, p. 122).
Sămânţa adăposteşte embrionul, cu forme şi poziţii variate, considerate ca şi criterii în
stabilirea liniilor evolutive.
Ovarul se va transforma în fruct, de tipurile cunoscute deja din anul anterior: fructe simple
(uscate sau cărnoase, dehiscente sau indehiscente), fructe multiple (polidrupe, polifolicule etc),
fructe compuse, fructe false şi cu tipurile de diseminare la fel de bine-cunoscute (anemochorie,
zoochorie, hidrochorie etc). Mai reţinem doar faptul că, în ecologia populaţiilor, distribuţia
spaţială a seminţelor faţă de sursă (de planta mamă) reprezintă un element important (denumit
în engleză „seed shadow”) şi că tipul curbelor de distribuţie depinde de un complex de factori
genetici şi ecologici (mărimea fructelor şi seminţelor, modul de dehiscenţă, înălţimea plantei
mamă, densitatea adulţilor, direcţia dominantă a vânturilor, tipul animalelor care fac
diseminarea, etc.; WILLSON et TRAVESET 2000).

58
Privind în ansamblu caracterizarea angiospermelor, în loc de concluzie, considerăm că poate fi
acceptată ideea lansată de PAPACOSTEA (1985), conform căreia aparatul fotosintetizator (frunza)
reprezintă nivelul de armonizare între forţele de concentrare (constituite din rădăcină) şi cele de
expansiune şi destrămare (constituite din floare şi “produsele” sale). Prin acest joc de forţe
contradictorii se asigură cele două funcţii de bază ale fiecărui organism, funcţia pentru sine şi
funcţia pentru specie, dar se crează şi posibilitatea declanşării proceselor evolutive.

5.2. ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI CLASIFICAREA MAGNOLIOFITELOR

5.2.1. O r i g i n e a ş i e v o l u ţ i a m a g n o l i o f i t e l o r
Deşi poate părea curios, cel mai mare şi cel mai important grup de cormobionte nu a fost
încă elucidat pe deplin sub aspectul originii sale, nici chiar prin recentele cercetări de genetică
moleculară, aşa cum se spera.
Dincolo de insuficienţa şi discontinuitatea probelor micro- şi macro-paleobotanice, de
distrugerea particularităţilor biochimice şi fiziologice prin fosilizare (ENNOS et SHEFFIELD 2000),
de limitele tehnicilor de investigare de care dispunem la ora actuală, explicaţia poate fi găsită în
extraordinara diversificare, în complexitatea fenomenului evolutiv şi co-evolutiv cu diverse
grupe de animale (legat mai ales de alcătuirea florii şi de anumiţi metaboliţi secundari) şi,
desigur, în necunoaşterea exactă a rolului jucat de hazardul mutaţiilor în diferitele perioade
geologice.
Resturile de polen fosil (probe micro-paleobotanice) demonstrează că cele mai vechi
magnoliofite ar fi existat deja în Cretacicul timpuriu (acum cca 130 milioane de ani), ceea ce se
suprapune cu unele date macro-paleobotanice. Divergenţa di-/ monocotiledonate s-ar fi realizat
acum cca 100 milioane de ani (ENNOS et SHEFFIELD 2000).
Astfel, s-au descoperit resturi de Archaefructus, de acum cca 125 milioane de ani, încadrate
de autori (Sun et al., 1998, 2002, ap. STUESSY 2004) într-o familie aparte şi dovedindu-se mult
mai vechi decât celelalte resturi cunoscute: Archaeanthus – 100-95 mil. (din care A.
linnenbergeri prezenta cca 100-130 carpele dispuse spiralat într-o floare), Lesqueria – 95 mil.,
Virginianthus – 105 mil. etc. Această fosilă nou-descoperită prezenta flori unisexuate,
achlamidee, dispuse stratificat şi alternant pe un ax, ceea ce denotă un anumit grad de
specializare şi, ca atare, nu poate fi considerată ca un grup de origine (STUESSY 2004).
În plus, analizele moleculare nu se pot realiza la cele mai multe grupe dispărute, iar
“ceasurile moleculare”, construite pe baza ARNr şi ADNrbcL conduc la o perioadă pre-cretacică
a apariţiei angiospermelor, mergându-se chiar până la 360 mil. de ani în urmă.
În fine, noi credem că toate ipotezele privitoare la originea acestui grup sunt mult îngreunate
şi de modul diferit în care diverşii autori interpretează floarea, carpela şi vasele conducătoare,
respectiv de utilizarea unor tipuri diferite de acizi nucleici analizaţi (ADN nuclear, mitocondrial,
plastidial, ARN etc.). Acestora, li se adaugă o serie de aspecte metodologice, mai ales alegerea
grupului de înrădăcinare a cladogramelor (“out-group-ul”), în funcţie de care depinde şi
stabilirea grupului ancestral, respectiv a caracterelor de primitivitate ( SOLTIS, ALBERT et al.,
2005).
Date fiind aceste împrejurări, vom înţelege mai bine de ce există opinii diferite şi divergente
legate de acest subiect, de ce vom aprecia că încă nu s-a acceptat unanim o anumită teorie, ci s-
au lansat doar ipoteze care-şi aşteaptă alte şi alte argumente. Chiar dacă foarte mulţi autori
consideră că avem de-a face cu cel puţin trei teorii, ele conţin încă multe elemente ipotetice. De
aceea, noi le vom considera ca ipoteze, care necesită noi şi noi studii:

a. ipoteza p s e u d a n ţ i e i (a florii false) a fost lansată de Eichler (1876) şi Engler

(1897), continuată şi dezvoltată de botanistul vienez R. Wettstein (1904, 1912), iar mai recent de
Zavada et Gabarayeva (1991), de Hockey et Taylor (1996) ş. a. (ap. STUESSY 2004, JUCOVSCHI
1953). Adepţii acestei ipoteze (teorii) caută strămoşii magnoliofitelor fie în grupul Coniferales,
fie al gnetalelor, fie într-un grup ancestral comun acestora din urmă şi angiospermelor,
considerând ord. Cassuarinales ca o verigă intermediară.
Unii dintre adepţii ei încearcă să explice originea angiospermelor din pteridospermale
(liginopteridale) de tip Glossopteris sau din Caytoniales (ap. STUESSY 2004).
Toţi adepţii acestei ipoteze apreciază floarea angiospermelor ca o inflorescenţă simplificată
şi iau în considerare următoarele argumente:

59
 - consistenţa lemnoasă a celor două grupe de referinţă;
- prezenţa florilor unisexuate şi anemofilia;
- asemănarea amenţilor contractaţi cu conurile;
- prezenţa învelişurilor de tip haplochlamideu sau absenţa lor;
- posibilitatea apariţiei florilor bisexuate din inflorescenţe mixte;
- existenţa ovulelor uni-integumentate la betulacee şi juglandacee;
- timpul relativ mare dintre polenizare şi fecundare etc.
În aceste condiţii, ei consideră că primele angiosperme apărute ar fi fost de tip
Cassuarinales sau de tip Hammamelidales.

b. ipoteza e u a n ţ i e i (a florii adevărate, antofitică, strobiloidă, antostrobilară,

ranaleană) a fost lansată de F. Delpino (1890), dar bazele ei au fost puse, independent, de C.E.
Bessey (1893, 1897, 1915) şi H. Hallier (1896) ş.a., fiind apoi susţinută de foarte mulţi biologi,
inclusiv moleculariştii actuali (ap. STUESSY 2004, ENDRESS 2004, JUCOVSCHI 1953).
Conform acestei ipoteze (teorii), magnoliofitele ar deriva din Bennettitales sau dintr-un
strămoş comun cu acestea, astfel că primele angiosperme ar fi fost de tip Magnoliales sau chiar
Ranales.
Principalele argumente aduse în sprijinul acestei descendenţe sunt:
- floarea mare, solitară, bi- sau unisexuată, cu înveliş de tip haplochlamideu şi cu
numeroase elemente dispuse spiralat;
- prezenţa la unii reprezentanţi actuali a lemnului homoxil (format din traheide cu
punctuaţiuni areolate) şi a carpelelor incomplet sudate, situaţii întâlnite la Drimys, Degeneria şi
Trochodendron;
- chiar şi prezenţa unor polenizatori aparţinând unor vechi grupe de insecte etc.
Încercând o sinteză asupra structurii şi relaţiilor în cadrul aşa-numitului grup bazal de
angiosperme, ENDRESS (2004) acordă o importanţă deosebită grupului ANITA (Amborellaceae,
Nymphaeales, Illiciales, Trimeniaceae şi Austrobaileyaceae; fig. ), grup descris de Qiu et al.,
1999 (ap. CHASE 2005). Deşi priveşte complex argumentele oferite (filotaxia florală, meristemul
floral, staminele şi polenul, ovulele, embriologia, biologia florii, aparatul vegetativ), autorul
recunoaşte, în final, că sunt necesare noi studii moleculare, paleobotanice şi ecologice, că “...
strămoşii angiospermelor rămân încă o cutie neagră”.

60
 Fig. Cladograma grupelor bazale de angiosperme (ENDRESS 2004).

La aproximativ aceeaşi concluzie ajunge şi studiul efectuat de SOLTIS, ALBERT et al. (2005),
autorii subliniind în plus marea labilitate a tipurilor de periant, a filotaxiei elementelor florale şi
a merozităţii (numărului de bază a elementelor florale) la grupele bazale de angiosperme.
Semne de întrebare pune şi CHASE (2005), considerând că aceste familii sunt mici şi foarte
mici, iar unele au un areal foarte restrâns.
Aceste două prime ipoteze (teorii) sunt de tip monofiletic (ele se bazează pe un singur grup
ancestral), dar sunt şi ipoteze de tip difiletic (care derivă angiospermele din două grupuri
străvechi) ori de tip polifiletic (când se consideră că mai mulţi strămoşi ar fi stat la baza originii
şi diversificării lor).

c. ipoteza p o l i f i l e t i c ă (a originii în multiple derivaţii), dezvoltată de Coutler (1903),

Gaussen (1958), Krassilov (1977, 1997), Dahlgren et Bremer (1985) etc. (ap. STUESSY 2004,
ENDRESS 2004), consideră că magnoliofitele ar fi derivat din mai multe grupe de gimnosperme
(Caytoniales, Bennetittales, Ephedrales, Gnetales), fiecare linie urmând o evoluţie particulară şi
paralelă.
Dacă argumentele morfo-anatomice aduse de adepţii ei sunt logice şi credibile, rămân mari
semne de întrebare privitor la modul în care a apărut carpela şi cum s-a perfecţionat procesul
dublei fecundaţii la mai multe grupe de gimnosperme primitive sau nespecializate.

d. ipoteza p a l e o h e r b a c e e (sau a paleoierburilor), apropiată de ipoteza

antocormului a lui Meeuse (1975), s-a lansat relativ recent, iar adepţii săi (Doyle et Hickey 1976,
Taylor et Hickey 1992, 1996; ap. STUESSY 2004, ENDRESS 2004) consideră că primele
angiosperme ar fi fost de consistenţă ierboasă sau mici plante lemnoase, cu un ciclu de viaţă
scurt, cu flori mici, haplochlamidee, monocarpelare, ceva de tipul Ceratophyllales. Argumentele
aduse (chiar dacă unele sunt spectaculoase, cum sunt cele prezentate de ENDRESS (1994) sunt
greu de acceptat şi multe sunt în contradicţie cu unele dintre legile evoluţiei.

e. ipoteza t r a n z i ţ i o n a l – c o m b i n a ţ i o n a l ă este cea mai recent lansată şi

este denumită, de la început, de către autor ca «teorie» ( STUESSY 2004). Această ipoteză
consideră că magnoliofitele ar fi avut o evoluţie lentă, pe parcursul a cca. 100 mil. de ani, prin
tranziţii ale celor trei caractere tari: carpela, dubla fecundaţie, floarea. Numai în condiţiile în
care aceste caractere s-ar fi combinat, au apărut cu adevărat angiospemele moderne şi s-ar fi
declanşat afirmarea lor pe plan evolutiv.
Cheia acestei radiaţii explozive o constituie floarea, iar forţele selective au fost reprezentate
mai cu seamă de insecte. Grupul de origine este considerat cel al pteridospermelor triasice, la
care macrosporofilele au evoluat spre carpele, jucând un rol multiplu: protecţie împotriva
uscăciunii, bacteriilor, ciupercilor şi insectelor, conducerea tubului polenic, oferind avantaj
selectiv în supravieţuire şi în promovarea speciaţiei. Teoretic, această ipoteză este frumoasă, dar
lipsesc etapele intermediare până la primele angiosperme.

xxx
Indiferent de ipoteza adoptată, sub aspectul centrului geografic al genezei angiospermelor,
se pare că regiunea montană a Asiei de sud-est ar întruni majoritatea condiţiilor, mai cu seamă
că şi în prezent se găsesc aici unele angiosperme cu organizare arhaică ( PARASCAN et DANCIU
1996). Un rol important este atribuit de către Takhtajan (primul botanist care a argumentat
pertinent ipoteza centrului geografic în munţii Asiei) mişcărilor orogenetice, care au plasat
populaţiile cormofitelor în condiţii cu totul noi. De aceea, BĂNĂRESCU et BOŞCAIU consideră că
„... platoul Yunnan pare să fi constituit o parte din leagănul ipotetic al angiospermelor” (1973,
p. 265). La fel, POPESCU (2009) concluzionează că angiospermele au apărut monofiletic, că ele s-
au format în munţi, că erau scindate în populaţii numeroase, izolate şi mici, care au permis
evoluţia în direcţii diferite.
Indiferent din care grup ar fi derivat, magnoliofitele (angiospermele) au evoluat exploziv şi
continuă să evolueze într-un ritm ce va depinde de intensitatea modificărilor factorilor
ambientali. Clarificarea problemei originii şi evoluţiei lor rămâne o problemă pur ştiinţifică, pe

61
când utilizarea lor raţională, cunoaşterea ecologiei şi modalităţilor de protecţie sunt aspecte care
ne privesc pe toţi şi nu aşteaptă decât o acţiune eco-protectivă conjugată.
Rezumând (tab. 2) principalele caractere ancestrale, de primitivitate (plesiomorfe) şi
derivate, evoluate (apomorfe) ale florii de angiosperme, se va înţelege mult mai bine poziţia
ocupată de grupele ce vor fi prezentate în continuare, precum şi sensurile evoluţiei
angiospermelor, toate aceste aspecte privite prin prisma concepţiei clasice!

Tabel 5.2. Principalele caractere ancestrale şi derivate la floarea angiospermelor

Caractere plesiomorfe (primitive) Caractere apomorfe (derivate,
evoluate)
 elemente numeroase, în număr nedefinit  elemente puţine, în număr
definit
 elemente libere (diali-, apo-), cu dispoziţie  elemente unite (gamo-, sin-), cu
spirociclică dispoziţie ciclică
 toate ciclurile sunt prezente  lipsesc anumite cicluri
 floare bisexuată  floare unisexuată
 ovar superior  ovar inferior
 actinomorfie  zigomorfie
 flori mari, solitare  flori mici, grupate în
inflorescenţe

5.2.2. C l a s i f i c a r e a m a g n o l i o f i t e l o r
Împărţirea angiospermelor (magnoliofitelor) în cele două clase (Magnoliatae şi Liliatae),
respectiv subclase (Magnoliidae şi Liliidae) nu a suferit modificări majore în cele mai multe
sisteme, cu excepţia celor cladistice (filogenetice) care, aşa cum am arătat, nu pun accent pe
ierarhizări taxonomice.
Întrucât noi considerăm ca mult mai practică distingerea celor două clase tradiţionale,
insistăm pe reţinerea principalelor caractere (tab. 3) ale reprezentanţilor lor, urmând ca unele
excepţii să fie prezentate în cadrul grupelor la care ele apar şi care au fost selectate pentru acest
volum. De asemenea, spre a fi corecţi, vom sintetiza şi modul în care “moleculariştii” grupează
reprezentanţii acestui vast şi important grup.
Pe lângă aspectele “patriotice”, care au favorizat utilizarea unuia sau altuia dintre sisteme
(CHASE 2005), valoarea ştiinţifică şi practică a fost determinantă în îmbrăţişarea lor de către
diferiţii autori. Astfel, foarte mult acceptat a fost, şi mai este, sistemul clasic de clasificare
naturală, rezultat din “negocierea” dintre trei titani ai taxonomiei cormofitelor: americanul A.
Cronquist, sovieticul A. Takhtajan şi germanul W. Zimmermann, sistem modificat apoi de
vienezul H. Ehrendorfer. O serie de mici ajustări sunt aduse de POP et al. (1983), astfel că noi
vom utiliza schema generală a acestui sistem, în care magnoliatele (dicotiledonatele) sunt
împărţite în 6 subclase, iar liliatele (monocotiledonatele) în trei subclase.

Tabel 5. 3. Principalele caractere ale celor două clase de angiosperme

Caracterul Magnoliatae Liliatae
(Dicotyledonatae) (Monocotyledonatae)
Consistenţa  ierboase, arbori, arbuşti,  mai ales ierboase, uneori lemnoase
subarbuşti
Rădăcina  în general, rădăcina primară  rădăcina primară de scurtă durată;
persistentă şi dezvoltată, cu rădăcini adventive mai ales de tip
rădăcini secundare mici; 6-3- firos; peste 20-arhe
arhe
Tulpina  prezintă scoarţă şi cilindru  scoarţa şi cilindrul central (de tip
central (de tip eustel) bine ataktostel) nu sunt bine diferenţiate;
diferenţiate; structură structură secundară doar la
secundară foarte frecventă reprezentanţii lemnoşi
Frunza  de forme şi mărimi diferite,  mai ales de forme oblongi şi lineare,
deseori cu stipele, prezintă o frunzele nu au stipele şi prezintă o
nervaţiune penată, palmată, nervaţiune paralelă sau arcuată
reticulată
Floarea  de tip 5-4-meră  majoritar de tip 3-meră
Polenul  domină tipul tricolpat şi/sau  domină tipul monocolpat şi/sau

62
 porat porat
Sămânţa  endosperm prezent sau lipsă;  endosperm prezent; embrion cu un
embrion cu două cotiledoane singur cotiledon
Sp./fam.  cca. 170-180.000 sp./ cca. 370  cca. 70-80.000 sp./ cca. 100 fam.
fam.

Reprezentanţii celor două clase prezintă o serie de caractere foarte bine conturate (tab. 3) şi
care trebuiesc bine însuşite, deoarece este sistemul după care vom face prezentarea
angiospermelor, integrând doar unele din modificările aduse de cladistică.
În ceea ce privesc sistemele filogenetice (cladistice), de la început adepţii lor subliniază
că împărţirea în di- şi monocotiledonate nu este argumentată de analizele secvenţelor de ARNr,
rbcL şi atpB.
Dacă monocotiledonatele sunt clar conturate ca grup monofiletic (şi apar sub numele
distinct de Monocotylee, Monocotyledonatae sau de Liliidae), dicotiledonatele sunt majoritar
parafiletice, cu excepţia cladului Tricolpate, iar “înrădăcinarea” angiospermelor ar trebui făcută
între Paleoierburi non-monocotile, aşa cum o demonstrează analizele ARN-ului de tip 18S
(JUDD et al., 2002). În ceea ce priveşte parafiletismul, CHASE (2005) consideră că el scade
predictivitatea sistemelor realizate, la fel cum înrădăcinarea influenţează interpretarea arborilor
filogenetici construiţi.
De asemenea, mai constatăm că nu sunt respectate regulile Codului de Nomenclatură
Botanică pentru unităţile mai mari decât ordinul sau supraordinul şi nici nu se propun reguli
noi pentru denumirea cladelor, grupelor sau subcladelor, situaţie explicabilă de însăşi filozofia
cladisticii. Asupra acestui aspect insistă şi CHASE (2005), la finalul articolului său privitor la
relaţiile dintre familiile angiospermelor.
În aceste condiţii, cu mici diferenţe (legate de nomenclatura cladelor şi grupelor, de
acceptarea sau nu a unor subclase sau a supraordinelor etc), angiospermele sunt grupate în
următoarele clade, grupe şi ordine, cu foarte multe permutări ale familiilor de la un ordin la
altul (RAVEN, EVERT et EICHHORN 1992, JUDD et al., 2002, SITTE et al., 2002, SOLTIS, ALBERT et
al., 2005 etc.), comparativ cu sistemul clasic (natural).
► Toate prezentările acestor autori au la bază sistemul APG (Angiosperm Phylogeny
Group classification), sistem care se vrea a fi unul general acceptat, dar dinamic în
perfecţionarea sa viitoare ( prima variantă a apărut în 1998, cea de-a doua, cu mici modificări, în
2003, iar APG III în 2009).
Dată fiind relativa sa noutate în literatura românească şi acceptarea lui de către mulţi
botanişti, fascinaţi de liniile filogenetice evidenţiate, vom prezenta succint ultima variantă a
acestui sistem (APG III 2009):

- CLADUL I - FĂRĂ DENUMIRE (corespunzător în mare marte cu cel denumit în APG II

ca Paleoierburi non-monocotyle) cu ordinele:
Amborellales (cu o singură familie),
Nymphaeales (cu 3 familii),
Austrobaileyales (cu 3 familii)
şi Chloranthales (cu o singură familie);
- CLADUL MAGNOLIIDE, în care sunt incluse doar ordinele cu reprezentanţi lemnoşi şi
polen de tip monocolpat:
Canellales (cu familiile Cannellaceae şi Winteraceae),
Piperales (cu 5 familii: Aristolochiaceae, Piperaceae, Saururaceae ş. a.),
Laurales (cu 7 familii, între care Calycanthaceae şi Lauraceae)
şi Magnoliales (cu 6 familii: Annonaceae, Degeneriaceae, Magnoliaceae,
Myristicaceae ş. a.);
- CLADUL MONOCOTYLE, în care (deşi APG II preciza că secvenţele rbcL ar conduce la
conturarea a trei subclade), sunt prezentate ordinele:
Acorales (cu o familie),
Alismatales (cu 13 familii: Alismataceae, Araceae, Butomaceae,
Juncaginaceae, Ruppiaceae, Zosteraceae ş. a.),
Petrosaviales (cu o familie),
Dioscoreales (cu 3 familii),
Pandanales (cu 5 familii: Cyclanthaceae, Pandanaceae, Triuridaceae etc.),

63
 Liliales (cu 10 familii: Alstroemeriaceae, Colchicaceae, Liliaceae, Smilacaceae
ş. a.)
şi Asparagales (cu 14 familii: Amaryllidaceae, Asparagaceae, Iridaceae,
Orchidaceae, Xanthorrhoeaceae etc.);
- CLADUL COMMELINIDE, cu fam. Dasypogonaceae (cu o poziţie neclară) şi ordinele:
Arecales (cu o familie),
Commelinales (cu 5 familii: Commelinaceae, Pontederiaceae ş. a.),
Poales (cu 16 familii: Bromeliaceae, Cyperaceae, Juncaceae, Poaceae,
Restionaceae, Typhaceae etc.)
şi Zingiberales (cu 8 familii: Cannaceae, Heliconiaceae, Marantaceae,
Musaceae, Zingiberaceae etc.);
- CLADUL „PROBABIL SORĂ CU EUDICOTYLELE” (!), în care se include doar ord.
Ceratophyllales (cu o familie);
- CLADUL EUDICOTYLE, unitare prin tipul de polen tricolpat şi în care se disting
următoarele ordine:
Ranunculales (cu 7 familii: Berberidaceae, Menispermaceae, Papaveraceae s.
l., Ranunculaceae ş. a.),
Proteales (cu fam. Nelumbonaceae, Platanaceae şi Proteaceae),
Trochodendrales (cu o familie)
şi Buxales (cu două familii), precum şi familia Sabiaceae, considerată ca fiind
mai puţin cunoscută;
- CLADUL NUCLEUL EUDICOTYLE (“Core Eudicots” sau fondul dicotilelor), în care, faţă de
varianta anterioară, se mai păstrează doar ordinele:
Gunnerales (cu două familii)
şi Saxifragales (cu 15 familii: Cercidiphyllaceae, Grossulariaceae,
Crassulaceae, Hamamelidaceae, Paeoniaceae, Saxifragaceae etc.), cărora li se adaugă fam.
Dilleniaceae (cu “o poziţie încă instabilă”);
- CLADUL ROSIDE, în care, curios, este tratat doar ord. Vitales (cu o singură familie);
- CLADUL FABIDE, cu ordinele:
Zygophyllales (cu două familii),
Celastrales (cu două familii),
Oxalidales (cu 7 familii: Brunelliaceae, Cephalotaceae, Cunoniaceae,
Oxalidaceae ş. a.),
Malpighiales (cu 35 familii: Clusiaceae, Elatinaceae, Erythroxylaceae,
Euphorbiaceae, Hypericaceae, Linaceae, Malpighiaceae, Passifloraceae, Rafflesiaceae,
Salicaceae, Violaceae etc.),
Cucurbitales (cu 7 familii: Begoniaceae, Cucurbitaceae ş. a.),
Fabales (cu 4 familii: Fabaceae, Polygalaceae, Quillajaceae, Surianaceae),
Fagales (cu 7 familii: Betulaceae, Casuarinaceae, Fagaceae, Juglandaceae,
Myricaceae etc.)
şi Rosales (cu 9 familii: Cannabaceae, Elaeagnaceae, Moraceae, Rhamnaceae,
Rosaceae, Ulmaceae, Urticaceae ş. a.);
- CLADUL MALVIDE, cu ordinele:
Geraniales (cu 3 familii),
Myrtales (cu 9 familii: Combretaceae, Lythraceae, Myrtaceae, Onagraceae ş.
a.),
Crossosomatales (cu 7 familii: Crossosomataceae, Staphyleaceae,
Strasburgeriaceae etc.),
Picramniales (cu o familie),
Huerteales (cu 3 familii),
Brassicales (cu 17 familii: Brassicaceae, Capparaceae, Caricaceae,
Resedaceae, Tropaeolaceae ş. a.),
Malvales (cu 10 familii: Bixaceae, Cistaceae, Dipterocarpaceae, Malvaceae,
Thymelaeaceae etc.),
Sapindales (cu 9 familii: Anacardiaceae, Burseraceae, Meliaceae, Rutaceae,
Sapindaceae, Simaroubaceae ş. a.),
Berberidopsidales (cu două familii),
Santalales (cu 7 familii: Balanophoraceae, Loranthaceae, Santalaceae ş. a.)

64
 şi Caryophyllales (cu 34 familii: Aizoaceae, Amaranthaceae,
Cactaceae, Caryophyllaceae, Droseraceae, Nepenthaceae, Phytolaccaceae, Polygonaceae,
Portulacaceae, Tamaricaceae etc.);

Fig. Cladograma angiospermelor publicată de APG III (2009)

- CLADUL ASTERIDE, cu ordinele:

Cornales (cu 6 familii, între care Cornaceae, Curtisiaceae, Hydrangeaceae)
şi Ericales (cu 22 familii: Actinidiaceae, Balsaminaceae, Ebenaceae, Ericaceae,
Polemoniaceae, Primulaceae, Sapotaceae, Sarraceniaceae, Styracaceae, Theaceae etc.);
- CLADUL LAMIIDE, care începe cu un grup nedefinit de 5 familii (Boraginacee,
Vahliaceae, Oncothecaceae etc) şi continuă cu ordinele:

65
 Garryales (cu două familii),
Gentianales (cu 5 familii: Apocynaceae, Gentianaceae, Rubiaceae ş. a.),
Lamiales (cu 23 familii: Acanthaceae, Bignoniaceae, Gesneriaceae,
Lamiaceae, Oleaceae, Orobanchaceae, Pedaliaceae, Plantaginaceae, Scrophulariaceae,
Verbenaceae etc.)
şi Solanales (cu 5 familii, între care Convolvulaceae şi Solanaceae);
- CLADUL CAMPANULIDE, în care sunt incluse ordinele:
Aquifoliales (cu 5 familii),
Asterales (cu 11 familii: Asteraceae, Campanulaceae, Menyanthaceae ş.a.),
Escalloniales (cu o familie),
Bruniales (cu două familii),
Paracryphiales (cu o familie),
Dipsacales (cu două familii: Adoxaceae, Caprifoliaceae, aceasta din urmă
înglobând şi dipsacaceele şi valerianaceele din sistemele clasice)
şi Apiales (cu 7 familii: Apiaceae, Araliaceae, Pittosporaceae ş. a.);
- CLADUL TAXONI CU POZIŢIE INCERTĂ, în care sunt incluse două familii
(Apodanthaceae şi Cynomoriaceae) şi trei genuri (Gumillea, Petenaea şi Nicobarioodendron).
Se poate observa că sunt multe modificări faţă de APG II, că sunt încă multe inadvertenţe în
acest nou sistem (lucru explicabil tocmai prin noutatea lui şi prin insuficienţa studiilor) şi că
valoarea sa sistematică (ierarhică) este discutabilă.
► Ultimul deceniu se caracterizează şi prin dezvoltarea unor sisteme de clasificare
combinate, în care se utilizează ierrahizarea în clase, supraordine, ordine etc, dar se urmăreşte
şi integrarea (cel puţin parţială) sistemului APG.
Astfel, în 1997 TAKHTAJAN meţine statutul celor două clase, dar distinge 11 subclase între
dicotiledonate (magnoliate) şi 6 subclase între monocotiledonate (liliate):
- Cl. MAGNOLIOPSIDA: scl. Magnoliidae (cu 18 ord. şi 39 fam.), scl. Nymphaeidae (cu 3
ord. şi 6 fam.), scl. Nelumbonidae (cu un ord. şi o fam.), scl. Ranunculidae (cu 9 ord. şi 17 fam.),
scl. Caryophyllidae (cu 4 ord. şi 24 fam.), scl. Hamamelididae (cu 17 ord. şi 23 fam.), scl.
Dilleniidae (cu 40 ord. şi 110 fam.), scl. Rosidae (cu 45 ord. şi 130 fam.), scl. Cornidae (cu 17
ord. şi 42 fam.), scl. Asteridae (cu 6 ord. şi 14 fam.) şi scl. Lamiidae (cu 15 ord. şi 54 fam.),
- Cl. LILIOPSIDA: scl. Liliidae (cu 18 ord. şi 74 fam.), scl. Commelinidae (cu 21 ord. şi 28
fam.), scl. Arecidae (cu un ord. şi o fam.), scl. Alismatidae (cu 10 ord. şi 18 fam.), scl.
Triurididae (cu două ord. şi două fam.) şi scl. Aridae (cu 5 ord. şi 8 fam.).
Doar după un an, WU et al. (1998) lansează un nou sistem, în care toate angiospermele sunt
divizate în 8 clase: Cl. Magnoliopsida, Cl. Lauropsida, Cl. Piperopsida, Cl. Caryophyllopsida,
Cl. Liliopsida, Cl. Ranunculopsida, Cl. Hamamelidopsida şi Cl. Rosopsida. Amestecul de familii
din fiecare clasă, lipsa unei corelaţii cel puţin relative cu sistemul APG sau cu cel clasic, ne face
să credem că acest sistem nu va avea sorţi de lansare în rândul sistematicienilor.
► La noi în ţară, POPESCU (2009) acceptă următorul sistem combinat al angiospermelor
(considerate ca o subîncrengătură, Magnoliophytina), sistem preluat majoritar din penultima
ediţie a tratatului cunoscut de botanişti sub numele de „Strasburger” (v. SITTE et al., 2002),
respectiv din APG II:
- Cl. Magnoliopsida s. str. – dicotiledonate inferioare, cu subclasele sau grupele de
ordine:
- scl. Magnoliidae,
- diverse ordine izolate,
- scl. Nymphaeidae,
- Cl. Rosopsida (Eudicots, dicotiledonate autentice), cu următoarele subclase sau grupe
de supraordine:
- scl. Ranunculidae,
- diverse supraordine foarte izolate,
- scl. Caryophyllidae,
- scl. Rosidae s. l.,
- scl. Asteridae s. l.,
- Cl. Liliopsida – monocotiledonate, cu următoarele subclase:
- scl. Alismidae,
- scl. Aridae,
- scl. Liliidae s. l.,

66
 - scl. Arecidae s. str.,
- scl. Commelinidae.

xxx

Dată fiind această situaţie actuală, precizând în fiecare caz în parte corespondenţa cu
sistemul filogenetic (cladistic), vom prezenta angiospermele după sistemul clasic (de
clasificare naturală), cu unele restructurări izvorâte din argumentele oferite de cladistică,
respectiv de prelucrările efectuate de programele utilizate.
Suntem convinşi că, pe parcursul acumulării de noi informaţii şi a perfecţionării
programelor de analiză şi modelare, sistemul filogenetic (cladistic) va suferi noi şi noi
transformări, iar confruntările de idei nu vor face decât să îmbunătăţească tot mai mult
“ordinea” grupelor de plante în general.
În fond, toate acestea fac parte din progresul (evoluţia) procesului de cunoaştere!

5.3. Clasa MAGNOLIATAE

(syn. Magnoliopsida, Dicotyledonatae)

Cele cca. 170-180.000 sp. de dicotiledonate se caracterizează prin:

 consistenţă ierboasă sau lemnoasă, de tipul arbori, arbuşti, subarbuşti,
 în general, rădăcina primară este persistentă şi dezvoltată, cu rădăcini secundare mici; 6-
3-arhe,
 tulpina prezintă scoarţă şi cilindru central (de tip eustel) bine diferenţiate, precum
şi,foarte frecvent, o structură secundară,
 frunzele sunt de forme şi mărimi diferite, deseori cu stipele, prezintă o nervaţiune
penată, palmată, reticulată; deseori ele sunt metamorfozate,
 floarea este de tip 5-4-mer,
 polenul dominant este de tipul tricolpat şi/sau porat,
 sămânţa poate prezenta un endosperm bine dezvoltat, slab dezvoltat sau el poate lipsi,
iar embrionul are, în majoritatea cazurilor, două cotiledoane.

5.3.1. Subclasa M a g n ol i i d a e (s. l.)

(syn. Polycarpicae p.p.)

ord. M a g n o l i a l e s (s. l.)

Fam. M A G N O L I A C E A E
Cele aprox. 220 sp. reunite în această familie au un areal disjunct: o parte sunt originare din
Asia meridională şi orientală, iar o alta din America de Nord şi mai puţin din cea de Sud. Este
interesant de reţinut faptul că resturile fosile abundă în stratele Miocenului european (continent
din care lipsesc însă reprezentanţii actuali!), motiv pentru care se apreciază că geneza lor ar fi
avut loc în emisfera nordică.
Caracterele generale ale familiei sunt următoarele:
 toţi reprezentanţii familiei sunt de consistenţă lemnoasă (arbori şi arbuşti), cu
ramificaţie monopodial-alternă;
 frunzele sunt simple, stipelate (stipelele fiind mari şi caduce), alterne, caduce (la marea
majoritate a speciilor), deseori sempervirescente (ex. la Magnolia grandiflora din sudul SUA, la
cele cca. 25 sp. ale genului asiatic Manglietia, la cele aprox. 40 sp. din America Centrală şi Asia
subtropicală ale genului Talauma).
Mărimea frunzelor oscilează de la cca 2 cm (la Magnolia virginiana, din estul SUA), la cca 1
m lungime (ex. la M. macrophylla, specie tot nord-americană);
 florile sunt mari (de la 5-7 cm diametru, la aprox. 20 cm, cum este cazul la Magnolia
obovata şi M. grandiflora), solitare, erecte (rareori pendente, ca la M. sieboldii, din China),
discret sau puternic parfumate şi se produc într-un număr foarte mare.
Cel mai adesea bisexuate, aceste flori au o structură ce se poate încadra la următoarele două
tipuri, având printre particularităţi prezenţa filamentelor staminale lăţite (deseori prevăzute cu

67
trei nervuri) şi stigmatele sesile, precum şi a grăuncioarelor de polen de tip monocolpat (ca şi la
monocotiledonate!):
 flori haplochlamidee, spirociclice, cu tepale divers şi viu colorate, tip caracteristic
majorităţii reprezentanţilor:
☼ P∞A∞G∞
 flori diplochlamidee, hemiciclice, de tip trimer, cu elementele periantului pe mai multe
cicluri, situaţie mai puţin frecventă:
☼ K 4-3 C ∞-6 A ∞ G ∞-3.
În diferenţierea elementelor florale sunt active genele din clasa B, atât pentru periant, cât şi
pentru stamine şi staminodii.
 polenizarea este entomofilă (magnoliile având o strânsă legătură mai ales cu insectele
coleoptere), dar ea poate fi şi anemofilă;
 fructele sunt în general poli-capsule şi poli-folicule dehiscente. Frecvent, ele iau la
maturitate aspectul unui con şi, deseori, seminţele (conţinând un embrion minuscul) rămân
legate prin funicul de fructul deschis. Rareori întâlnim fructe de tipul unor poliachene aripate,
asemănătoare unor polisamare (ex. la Liriodendron);
 sub aspect biochimic, se pot întâlni terpenoide aromatice sau alcaloizi de tipul benzil-
izoquinoleină.
Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai familiei (divizată de unii autori în două subfamilii:
Magnolioideae şi Liriodendroideae) sunt magnoliile şi arborii de lalea.
În afară de importanţa ornamentală a tuturor speciilor de magnoliacee, puţine se foloseau
în terapia empirică (ex. florile, frunzele şi ritidomul de Talauma erau folosite de azteci; posibil
să fie vorba de T. mexicana, utilizată şi astăzi ca şi cardiotonic şi stimulator al sistemului
nervos).
Unele magnoliacee sunt valorificate în industria parfumurilor, iar lemnul lor se utilizează în
construcţii uşoare şi în industria artizanală.

Fam. M Y R I S T I C A C E A E
Reuneşte aprox. 80 sp. lemnoase din Asia tropicală, Australia şi insulele Pacificului,
caracterizate prin frunze sempervirescente, prin flori unisexuat-dioice, solitare sau grupate câte
3, de mărimea şi aspectul florilor de la lăcrămioare.
Cel mai cunoscut şi important reprezentant este nucşoara (Myristica fragrans, syn. M. officinalis),
originară din Indonezia (din ins. Moluce), ale cărei fructe (de aspectul şi mărimea unei pere mai
mici) sunt nişte drupe particulare. Pericarpul cărnos este utilizat în prepararea unor dulceţuri,
iar sâmburele (sămânţa), denumit nucă sau nucşoara propriu-zisă este învelit într-un aril ce
poartă numele de macis sau floare de nucşoară. Nuca fără aril se utilizează ca aromatizant al unor
preparate culinare şi lichioruri, ca şi condiment ori ca şi carminativ, uneori, prin presare se
extrage şi “untul de nucşoară”. Din aril şi din nucă se extrag esenţe (uleiuri eterice, dominate de
hidrocarburi monoterpenice) folosite în industria parfumurilor de calitate, cărora le imprimă o
notă picantă.

Fam. L A U R A C E A E (s. l.)

 Dafinul (Laurus nobilis) creşte spontan în formaţiunile mediteraneene de tip
machis, frunzele sale fiind utilizate ca aromatizant şi condiment, datorită conţinutului ridicat de
uleiuri eterice (conţinând cca 50% 1,8-cineol sau eucaliptol, apoi α-terpineol, eugenol, metil-
eugenol ş.a.), iar drupele sale se foloseau pentru extragerea unui ulei gras (“olaeum laurii”, cu
proprietăţi terapeutice şi ca aromatizant al unor lichioruri). În parfumerie se utilizează pentru a
da o notă picantă şi de fantezie (RADOIAS, BOSILCOV et BÂTIU 2005).
 Arboraşul de scorţişoară şi arborele de camfor aparţin genului Cinnamomum (în
accepţiunea largă, deoarece, recent, s-a separat în mai multe genuri: Cynnamodendron, Canella
ş. a.), cu cca. 250 sp. răspândite în Extremul Orient şi Indo-Malayezia.
De la unele specii se foloseşte scoarţa şi ritidomul de pe ramuri, specii cunoscute sub numele
de arboraş de scorţişoară. Aceste structuri sunt bogate în aldehidă cinamică (cca 60-75%), în
uleiuri eterice (în special eugenol, cca 4-10%) etc, atât ca aromatizant, cât şi în scop terapeutic
(spasmolitic, carminativ, antidiareic, antihelmintic, antimicrobian). Frunzele lor conţin mult
eugenol, taninuri, rezine, mucilagii, cumarine, precum şi cinzelanina şi cinzelanolul (două
substanţe cu proprietăţi insecticide; MULET PASCUAL 1991).

68
 Scorţişoara se obţine în principal de la două specii: C. zeylanicum (syn. C. ceylanicum, C. verum),
denumită scorţişoară de Sri-Lanka sau scorţişoară de Ceylon (“Cinnamom Bark”- engl.) cu o aromă
fină şi mult apreciată de europeni, respectiv. C. cassia (syn. C. aromaticum), scorţişoara de China sau
cassia (“Cassia Bark” sau “Cassia lignea”- engl.), cu o aromă mai puternică, preferată fiind de
asiatici. Ca urmare, şi cultivarea ei este legată de aceste “preferinţe”, vietnamezii deţinând, spre
exemplu, aprox. 65.000 ha de scorţişoară de China (BINH 2009).
 În toate zonele tropicale se cultivă avocado (Persea), mai cu seamă soiurile şi
varietăţile aparţinând de P. americana (syn. P. gratissima, originară din America Centrală), specie
caracterizată prin flori unisexuate, mici, axilare, prin fructe baciforme, unisperme (semănând
mai mult cu o drupă), de 10-15 cm lungime. Acestea sunt prevăzute cu un epicarp verde sau
negru şi cu o pulpă cremoasă şi foarte bogată în grăsimi (10-30% ulei gras, valoare depăşită doar
de măslin), în proteine (pe primul loc între fructele tropicale) şi vitamine (A, B, C, E, PP, K).
Având cantităţi reduse de zaharuri, este recomandat diabeticilor, iar uleiul extras din fructe are
proprietăţi terapeutice şi utilizări în cosmetică.
O particularitate interesantă se întâlneşte la florile acestei plante, în funcţie de care se
vorbeşte despre indivizi de tip A (florile femeieşti au stigmate receptive în după-amiaza primei
zile, pe când florile bărbăteşti îşi deschid anterele în dimineaţa zilei următoare) şi indivizi de tip
B (la care florile femeieşti au stigmatele receptive în dimineaţa zilei a doua şi florile bărbăteşti îşi
deschid anterele în după-amiaza primei zile). Fiecare dintre indivizi (indiferent de tipul căruia îi
aparţine) are toate florile deschise în acelaşi stadiu, situaţie care “obligă” la o polenizare
încrucişată între A ↔ B (JUDD et al., 2002).
Cele mai mari fructe le are P. indica (care, în ciuda denumirii, este un endemit din insulele
Canare şi Azore), cu flori în panicule şi fructe albastru-negricioase, de până la 25 cm lungime.

ord. P i p e r a l e s
Fam. P I P E R A C E A E (s. l.)
Lianele, arbuştii sau plantele ierboase reunite în această familie (cca 2.500 sp) se caracterizează prin: fascicule libero-lemnoase
dispuse fie împrăştiat în tulpină, fie în cercuri concentrice; flori unisexuate mici, în general 3-mere, cu număr variabil de stamine şi
carpele (unite şi cu poziţie superioară sau semiinferioară), cu ovule bi- sau uni-integumentate; flori grupate în spice condensate (fapt
ce a condus la reducerea sau dispariţia periantului) şi fructe de tip bacă (monosperme).
 Cel mai important gen este Piper, cu peste 700 sp. originare din regiunile
tropicale ale Asiei (cele mai multe specii), Africii (ex. P. guineense) şi Americii de Sud (ex. P.
angustifolium).
Între acestea, P. nigrum (originar din insulele din vestul Indiei) ne oferă, prin bacele sale
monosperme, cunoscutul piper negru (când epicarpul fructelor aproape mature nu este îndepărtat
şi uscarea este lentă, favorizând acţiunea fenol-oxidazelor); piper alb (când se îndepărtează
epicarpul şi mezocarpul bacelor, ţinute cca o săptămână în apă); piper verde (când uscarea
fructelor tinere are loc la temperaturi mai ridicate şi într-un timp scurt, după ce au fost ţinute o
perioadă în saramură); şi rarisimul piper roşu (când se usucă bacele mature, coapte).
În aceste bace se află cca 3% ulei esenţial, bogat în monoterpene şi derivaţii lor, care-i conferă
mirosul caracteristic, precum şi o serie de alcaloizi şi amide (în special piperina, o amidă a
piperidinei şi a acidului piperic), care sunt responsabile de gustul iute ( BRUNETON 1993) etc.
Prin îndepărtarea epi- şi mezocarpului, aroma este mai puţin pronunţată, dar gustul picant este
mai accentuat, întrucât amidele iuţi se află concentrate în endocarp. Uleiurile volatile obţinute
din fructe (bogate în α- şi β–pinen, limonen, β-cariofilen etc) sunt folosite în parfumerie, mai
ales în clasele de parfumuri orientale, cărora le imprimă nota picantă de debut şi masculine (ex.
“Derby”; RADOIAS, BOSILCOV et BÂTIU 2005).

ord. R a n u n c u l a l e s
(syn. Ranales)
Fam. R A N U N C U L A C E A E
Deşi reuneşte un număr mediu de specii (cca. 1.500-1.800), această familie are, pe lângă
importanţa economică, o mare importanţă ştiinţifică, dată de direcţiile evolutive care se pot
contura în cadrul ei.
Răspândite mai ales în emisfera nordică, speciile de ranunculacee au cormul caracterizat
prin:
 consistenţă predominant ierboasă, rareori fiind de tipul unor liane (ex. curpenul de
pădure);

69
  rădăcina principală este înlocuită de timpuriu de rădăcini adventive;
 unii reprezentanţi au fascicule libero-lemnoase împrăştiate în tulpină, iar alţii au lemnul
secundar format din traheide scalariforme;
 frunzele sunt simple, variate ca formă, fără stipele (rareori acestea sunt prezente),
alterne, excepţional opuse sau verticilate, iar stomatele unor reprezentanţi sunt lipsite de celule
anexe;
 florile sunt solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase (raceme, umbele) sau
cimoase (ex. dichaziu), bisexuate (rar unisexuate), actino- sau zigomorfe (acest tip apărând
pentru prima dată bine conturat aici, în seria evolutivă a angiospermelor), cu număr variabil de
elemente dispuse pe un receptacul ± conic, spiro- şi hemiciclic (rareori ciclic).
Doar în situaţii excepţionale, gineceul este alcătuit din carpele unite la bază (ex. la negrilică),
obişnuit el fiind apocarp.
Uneori, receptaculul se alungeşte foarte mult după încheierea antezei, aşa cum se întâmplă
la codicuţă (Myosurus minimus, sporadică în locuri halofile şi semihalofile din stepă şi
silvostepă), o plantă de maximum 10 cm înălţime şi a cărei receptacul poate atinge 5-6 cm
lungime.
Alcătuirea generală a florilor ranunculaceelor se poate încadra la aceleaşi două mari tipuri,
ca şi la unele din familiile anterioare:
 flori diplochlamidee: ☼; .│. K 10-5 C ∞-5 A ∞ G ∞-2 ; 1
 flori haplochlamidee: ☼ P 9-6; 3+3 A ∞ G ∞
 polenizarea este entomofilă (favorizată fiind de prezenţa glandelor nectarifere de la
baza petalelor, a nectarinelor provenite din metamorfozarea petalelor ori de existenţa unor
cornete sau pinteni nectariferi), rareori este anemofilă (ex. la Thalictrum) sau ornitofilă (mai
ales la unii reprezentanţi tropicali).
 fructele sunt în cea mai mare parte de tip multiplu (polinucule, poliachene, polibace,
polifolicule), foarte rar ele sunt simple (ex. bacă, la orbalţ – Actaea, capsulă, la unele specii de
negrilică – Nigella), iar embrionul este mic, cu albumen cărnos şi prezintă două cotiledoane,
excepţional unul singur (ex. la Ranunculus ficaria – grâuşor, sălăţică), când se manifestă
fenomenul de sincotilie sau avortarea unuia dintre cotiledoane.
 sub aspect biochimic reţinem că organele lor vegetative conţin o serie de alcaloizi
(aconitina, delfinina ş.a.), glicozide (helleborina, adonidina, adonivernozida, ranunculina – un
glicozid al lactonei etc.), saponine triterpenice, uleiuri eterice etc.
Dată fiind variabilitatea alcătuirii florilor şi fructelor, reprezentanţii familiei sunt grupaţi, cel
mai adesea, în 3 subfamilii (sistemele mai vechi includeau aici şi bujorii, care însă formează o
familie şi un ordin aparte), iar unele sisteme mai noi prezintă fie doar două subfamilii, fie 5
(Trollioideae, Helleboroideae, Ranunculoideae, Isopyroideae şi Thalictroideae).
Întrucât se poate sesiza foarte bine evoluţia alcătuirii florii în cadrul familiei, vom adopta
sistemul celor trei subfamilii, punctând caracterele lor principale. Evoluţia structurii florale,
prezenţa relictelor şi endemitelor româneşti, precum şi valoarea economică (alimentară,
medicinală, meliferă, decorativă, tinctorială, artizanală etc.) a unor dintre reprezentanţi, credem
că justifică prezentarea ei ca o familie importantă în cadrul dicotiledonatelor.

subfam. H e l l e b o r o i d e a e
Cuprinde doar specii ierboase (anuale sau perene), ale căror flori se caracterizează prin:
 simetrie actino- sau zigomorfă,
 corolă transformată în nectarine (de aceea în formula florală o vom marca prin N, fără a
fi o practică uzuală, ci doar pentru a se reţine mai uşor acest caracter),
 caliciu petaloid, deseori prevăzut cu pinteni ori cornete nectarifere,
 unele stamine se pota transforma în staminodii,
 carpelele sunt numeroase, până la două, libere (excepţional unite la bază, cum se
întâlneşte la Nigella),
 formula florală: ☼ ; .│. K 10-5 N ∞-5 A ∞ G ∞-2; 1
 fructele majorităţii heleboroideelor sunt polifolicule, rareori bace (ex. la Actaea- orbalţ).
Numele subfamiliei provine de la spânz (nume dacic, după unii etnobotanişti; Helleborus),
care în ţara noastră este reprezentat de două specii: una daco-balcanică (H. purpurascens),
frecventă în pădurile de foioase, cu un rizom (bogat în heterozide cardiotonice, cum ar fi
helleborina şi helleboreina) ce s-a folosit în medicina veterinară empirică, iar în ultimele 4

70
decenii stă la baza preparatelor antireumatice de tip «Boicil» ( după numele medicului timişorean Boici, care
a pus la punct tehnica acestora).
Cea de-a doua specie (H. odorus) se întâlneşte în partea de sud-vest a ţării, are sepale de
culoare verde-gălbuie (şi nu roşii-purpurii, ca la specia anterioară), iar din climatul
submediteranean amintim ca frecvent pe H. foetidus, cu flori galben-verzui şi un miros
respingător, dar utilizat de localnici ca vermifug şi stimulator al circulaţiei periferice.
Studiile de taxonomie moleculară (SUN, LEWIN et FAY 2001) au scos în evidenţă faptul că
acest gen îşi are centrul genetic în ţările balcanice (doar H. thibetanus se află exclusiv în afara
Europei), că spânzul nostru îşi merită statutul de specie dacică (iar nu cel de element carpato-
balcano-panonic, dat de o serie de autori), aşa cum de fapt îl considera BOŞCAIU (1971).
Dintre heleboroideele cu flori zigomorfe, mai cunoscute sunt omagul, căldăruşele şi nemţişorii.
Omagul (Aconitum) are o alcătuire particulară a învelişului extern (transformat într-un coif
caracteristic fiecărei specii), un rizom îngroşat tuberculiform foarte toxic (datorită alcaloizilor
aconitină şi hipaconitină, a căror concentraţie scade odată cu răcirea climatului) şi o gamă
variată de culori a sepalelor: alb-gălbui (la A. vulparia, A. anthora), albastru-azuriu (la A.
moldavicum, A. tauricum) etc.

subfam. A n e m o n o i d e a e
Reuneşte specii ierboase, dar şi unele lemnoase de tip liane (ex. curpenii), cu flori
haplochlamidee, cu sau fără staminodii şi fructe de tip poliachene (sau polinucule).
Formula florală: ☼ P 9-6; 12 A ∞ G∞
Floarea Paştelui (Anemone nemorosa, cu flori albe) şi păştiţa (A. ranunculoides, cu flori
galbene) sunt frecvente în pădurile şi tufărişurile din etajul colinar până în cel montan de la noi
din ţară.
Prin aproape toate pădurile de foioase ale ţării noastre creşte trei răi (Hepatica nobilis, syn. H.
triloba, cu polen de tip 3-porat), iar prin cele din etajul montan inferior, crucea voinicului (H.
transsilvanica, cu polen de tip 5-porat), taxon endemic şi relict terţiar, evoluat probabil dintr-o
populaţie ancestrală comună cu H. falconeri din Himalaia (POP 1936).
Pulsatilla se caracterizează prin flori albastru-violet sau albe, cu stile persistente şi
plumoase, speciile sale vegetând fie în pajiştile stepizate (P. montana, dediţelul vânăt), fie prin
cele montane calcofile (P. grandis, sisinei) ori adăugând un plus de culoare pajiştilor şi
tufărişurilor subalpine şi alpine (P. alba, sisinei de munte).
In fine, mai amintim curpenii (Clematis, gen cu cca. 200 sp. răspândite pe întreg Globul),
liane cu frunze opuse, flori variate ca şi culoare şi mărime şi cu stile plumoase, persistente. Prin
pădurile şi tufărişurile de la câmpie până în etajul montan vegetează curpenul de pădure (C.
vitalba), cu flori albe, mici şi ale cărui tulpini se foloseau pentru confecţionarea de coşuri,
coşniţe (pentru albine) ş. a.

subfam. R a n u n c u l o i d e a e
Este reprezentată exclusiv de specii ierboase, cu flori diplochlamidee, lipsite de nectarine,
cornete ori pinteni nectariferi, ci doar cu glande sau fovee nectarifere la baza petalelor şi cu
fructe de tip poliachene:
Flormula florală: ☼ K 10-5 C ∞-5 A ∞ G ∞
 Cel mai bogat dintre genuri este Ranunculus, ale cărei specii se pot întâlni în ape
stătătoare sau lin curgătoare (R. aquatilis, syn. Batrachium aquatile); în mlaştini eutrofe (R. repens, cu
port târâtor, R. lingua, cu frunze linguiforme întregi); în pajişti umede (R. acer, syn, R. acris,
piciorul cocoşului) sau uscate (R. bulbosus); prin culturi (R. arvensis), prin poieni, pajişti şi păduri
de foioase (R. ficaria, syn. Ficaria verna, grâuşor, untişor, sălăţică, ale cărui frunze sunt consumate
primăvara); prin pajiştile montane (R. carpaticus, endemit carpatic), prin zăcătorile de zăpadă
(R. crenatus) sau stâncăriile din etajul alpin (R. glacialis) etc.
Important este şi genul Adonis, cu reprezentanţi prin pajiştile stepice şi stepizate, cum este A.
vernalis (dediţei galbeni, ruscuţă primăvăratică ) a cărei «Herba» se utilizează ca şi cardiotonic,
datorită glicozidelor adonidină şi adonivernozidă, a unor flavonoide, saponine, fitosteroli.

ord. N y m p h a e a l e s
Fam. N Y M P H A E A C E A E

71
 Acest grup (a cărui denumire aminteşte de o nimfă ce a murit din gelozie pentru Hercules, după cum relata Plinius
Secundus; în fapt, ea s-a îndrăgostit de Hercule, încălcând astfel jurământul de credinţă al Nymfelor, iar urmarea nu putea fi decât
moartea!) reuneşte specii ierboase acvatice care, pe lângă particularităţile generate de readaptarea
la mediul acvatic (aerenchimuri, stomate pe faţa superioară a frunzelor, seminţe cu o substanţă
gelationoasă etc), au o serie de particularităţi morfo-anatomice şi serologice care le apropie de
monocotilele alismatale, dar şi însuşiri care denotă un anumit grad de primitivitate.
Astfel, vom reţine următoarele caractere:
 rizomul prezintă un cilindru central de tip ataktostelic, cu fascicole libero-lemnoase
închise şi dispuse împrăştiat; uneori, în rizom se află laticifere;
 florile sunt mari, solitare, emerse, cu un receptacul bine dezvoltat (şi în care fascicolele
sunt dispuse în inele concentrice); sunt flori bisexuate, 3-, uneori 4-mere, diplochlamidee (rar
haplochlamidee), actinomorfe, cu elemente dispuse hemiciclic şi frecvent cu nectarine
intrasepale (atunci când ele lipsesc, stigmatul este cel care secretă un lichid dulce):
 formula florală: ☼ K 5-4 C ∞-6 A ∞-6 G - ∞ -2-; - (∞ -2) –,
 cercetări recente au arătat, ca şi particularitate interesantă, faptul că sacul lor
embrionar este format doar din 4 celule, iar endospermul secundar este diploid (ap. ENDRESS
2004);
 fructele sunt pseudocapsule (la alcătuirea lor participând şi receptaculul) ori bace, iar
seminţele (albuminate) au embrionul prevăzut cu un singur cotiledon (rezultat prin sincotilie) şi
sunt înconjurate de un ţesut mucilaginos (considerat de unii autori ca un aril).
 Genul care a dat numele grupului este Nymphaea, cu cca 50 sp. din climatul
tropical, subtropical şi temperat, cu flori (3- sau 4-mere) de diverse culori, deseori odorante şi
cu deschidere nocturnă sau diurnă (în funcţie de acest caracter fiind clasificate speciile, hibrizii
şi soiurile create în scop ornamental) şi cu polenizare realizată de coleoptere scarabide.
La noi vegetează N. alba (nufărul alb), o specie cosmopolită prin apele din câmpie; în Africa
de nord-est se întâlneşte vestitul lotus egiptean (N. lotus), simbol al renaşterii şi ale cărui flori
mari (de până la 25 cm diametru) şi odorante au stat drept model pentru terminaţia
impresionantelor coloane din temple egiptene (coloane de “tip lotus”).
Chiar dacă nu toţi botaniştii români acceptă, noi vom considera varietatea lotusului (N. l.
var. thermalis, dreţele) de la Băile 1 Mai (Oradea), ca un relict terţiar, statut ce nu este contestat
pentru melcul, heteropterul şi peştişorul (“roşioara lui Racoviţă”) din această rezervaţie.
 Genul Nuphar cuprinde cca 25 sp. din emisfera nordică, caracterizate prin flori 3-mere,
cu periant spiralat, androceu şi gineceu ciclic, între care amintim nufărul galben (N. lutea, syn. N.
luteum), frecvent şi la noi, deseori împreună cu cel alb, dar având flori parfumate (utilizate pentru
prepararea unei dulceţi); nufărul cu mai multe sepale din SUA (N. polysepala) ş.a.
 Desigur, multe nimfeacee se întâlnesc şi în Asia, dar noi ne vom opri doar la două
exemple: Euryale ferox, răspândită în China, Japonia şi nordul Indiei, specie cu flori roşii-
violet, avînd 4 sepale, mult mai lungi decât petalele şi ale cărei seminţe şi rizomi sunt
comestibile; şi Nelumbo nucifera (lotus indian, sau lotusul sacru).
 Poate cel mai spectacular din această familie este genul Victoria (nufărul de Amazon),
denumit de localnici irupé (= “farfurie de apă”).
Denumirea sa ştiinţifică este dată în cinstea reginei Victoria (1819-1901), după ce botanistul
german Th. Haenke a descoperit planta, în 1801, decedând într-una din expediţiile sale. Acest
gen cuprinde doar două specii sud-americane, ale căror frunze circulare pot atinge (în funcţie de
adâncimea apei) diametre de până la 1,8 m.
Florile lor (3- sau 4-mere) se deschid fie seara (la V. amazonica, syn. V. regia, cu flori de
culoare albă la exterior şi roz la interior), fie în timpul nopţii (la V. cruziana, cu flori albe şi
parfumate).

ord. P a p a v e r a l e s
Fam. P A P A V E R A C E A E
Peste 300 sp. din regiunea holartică (multe cu o mare importanţă economică) sunt reunite
în această familie, ale cărei caractere generale pot fi rezumate astfel:
 majoritatea sunt specii ierboase perene sau anuale, puţini fiind reprezentanţii cu port
arbustiv (ex. Dendromecon, cu două specii sempervirescente răspândite în sud-vestul SUA şi în
Mexic, Romneya, tot cu două specii, mexicană, respectiv californiană);
 frunzele sunt simple, nestipelate, divers incizate şi cu dispoziţie alternă;

72
  organele vegetative conţin laticifere anastomozate sau articulate;
 florile, cu diametre cuprinse între 2 şi 15 cm şi culori vii (albe, roz, roşii galbene sau
albastru-pal) sunt actinomorfe, diplochlamidee, de tip diali-, solitare sau dispuse în cime,
 diagneme caracteristice familiei sunt: caliciul caduc (cu foarte puţine excepţii),
petalele plisate în boboc, stigmatele sesile şi placentaţia parietală a ovulelor,
 în mod excepţional, corola poate fi alcătuită din 6 petale (Argemone) ori din 12–8
petale (Sanguinaria), trimeria florii fiind conservată mai cu seamă de speciile nord-americane,
dar şi la Papaver bracteatum (ce va fi menţionat mai jos),
 formula florală la majoritatea reprezentanţilor:
☼ K 2 C 2+2 A ∞-4 G (∞ -2);
 polenizarea este entomofilă (realizată de albine, viespii şi muşte); fructele sunt
capsule (poricide sau silicviforme), prezentând numeroase seminţe, cu un endosperm bine
dezvoltat şi uleios, deseori având şi anexe cărnoase care favorizează mirmecofilia (ex.
rostopasca);
 sub aspect biochimic, caracteristica principală este prezenţa alcaloizilor şi a latexului
(o emulsie complexă pe bază de politerpene, incoloră sau cu nuanţe de alb, galben, roşu).
 Reprezentantul cel mai cunoscut este macul de grădină (Papaver somniferum), originar din
Orientul Mijlociu, frecvent cultivat în scop alimentar (seminţele sale conţin cca. 50% ulei),
ornamental şi pentru extragerea unor alcaloizi foarte importanţi în medicină (v. caseta 5.8!).
Din păcate însă, mari suprafeţe sunt cultivate ilegal pentru obţinerea de opiu, cu toate
componentele sale destinate mai cu seamă drogării (respectiv a îmbogăţirii unora!). Din aceste
considerente, cel puţin în U. E., cultura de mac se află sub un control riguros.
P. rhoeas este cunoscutul mac sălbatic sau mac de câmp din culturile de păioase şi din locurile
ruderale (dar protejat în unele ţări ale Europei occidentale!), lipsit de latex şi cu petale ce se
folosesc pentru colorarea unor produse alimentare (datorită antocianilor prezenţi) ori în scop
medicinal (uşor narcotic, sedativ, antitusiv; datorită alcaloidului readină).

Fig. Structura chimică a diacetil-morfinei şi heroinei (BALICK et COX 1996).

P. pyrenaicum ssp. corona-sancti-stephani (syn. P. alpinum ssp. c.-s.-s.), este un taxon endemic la
noi, prezent pe stâncăriile calcaroase din etajul subalpin şi decorativ prin aspectul său de tufă şi
prin florile galbene.
 Pe lângă speciile de mac, în ţara noastră se întâlnesc: rostopasca sau negelariţa
(Chelidonium majus), utilizată în tratametul dischineziilor biliare şi a negilor, ca sedativ şi
antispastic, însuşirile terapeurice datorindu-se alcaloizilor (chelidonina, homochelidonina,
cheleritrina, sangvinarina etc), precum şi enzimelor proteolitice conţinute (atenţie! este în
acelaşi timp şi toxică); macul cornut (Glaucium corniculatum), cu flori galbene şi capsule
silicviforme; macul galben (G. flavum), specie mediteraneană cultivată la noi, cu alcaloidul
glaucină în petale şi fructe, a cărui acţiune este asemănătoare codeinei ş.a.

73
 Pe continentul nord-american se remarcă, în primul rând, macul californian (Eschscholtzia
californica), adevărată emblemă florală a Californiei, cultivat în foarte multe varietăţi, chiar şi la
noi în ţară. Este utilizat şi ca sedativ şi spasmolitic, dar şi ca un hipnotic lejer, iar organele sale
vegetative nu au latex colorat, ca majoritatea papaveraceelor, ci un suc apos, ca şi fumariaceele.
Denumirea a fost dată de poetul şi botanistul german A. von Chamisso (1781-1838) în cinstea prietenului său, J.F. Eschscholtz.

5.3.2. Subclasa H a m a m e l i d a e
(syn. Hamamelididae, Amentiflorae, Amentiferae)

ord. U r t i c a l e s
Fam. M O R A C E A E
Deşi nu are niciun reprezentant în flora spontană a ţării noastre, această familie (cu cca.
2.000 sp.) este deosebit de importantă în ţările cu climat subtropical şi tropical. Unii
reprezentanţi se cultivă şi la noi sau doar fructele lor sunt comercializate şi apreciate.
Arbori, arbuşti şi subarbuşti, rareori liane ori specii ierboase, moraceele se caracterizează
prin:
 frunze simple, alterne, stipelate (uneori se manifestă heterofilia),
 flori cel mai adesea unisexuat-monoice (dar uneori şi dioice, cum este cazul la
Broussonetia), actinomorfe, tetramere, haplochlamidee (uneori florile femeieşti sunt
achlamidee); în mod excepţional se poate constata şi fenomenul de cauliflorie (ex. la
Arctocarpus şi la unele specii de Ficus),
 fructe de tip soroză (ex. la dud) sau siconă (ex. la smochin),
 prezenţa deseori a laticiferelor nearticulate (cu un conţinut moderat de cauciuc) ori a
unor alcaloizi toxici (ex. la Dorstenia).
 Cel mai familiar ne este dudul (Morus), cu 12 specii originare din Asia centrală şi de est
(M. alba, dudul alb, cu frunze lucitoare pe faţa superioară şi soroze albe, roz, roşii, negre, lung
pedunculate), din Armenia şi Iran (M. nigra, dudul negru, cu frunze scabre pe faţa superioară,
soroze închise la culoare şi scurt pedunculate) sau din America de Nord (ex. M. rubra).
Primele două specii fiind des cultivate la noi în regiunile de câmpie şi de coline, redăm aici şi
formula lor florală:
☼ ♂P4 A4
♀ P 4 G (2)
 Genul Ficus (ficus, -i lat.= smochin, smochină) reuneşte aprox. 800 sp. tropicale, de tipul
arborilor, arbuştilor, plantelor căţărătoare, cu frunze coriacei, sempervirescente şi subtropicale,
de tipul unor arboraşi adesea cu frunze caduce.
Din categoria celor cu frunze sempervirescente amintim mai întâi cunoscutul F. elastica
(ficus), originar din partea estică a Indiei şi frecvent cultivat la noi în spaţiile protejate şi în
apartamente. Alţi reprezentanţi sunt prezentaţi în caseta 5.9.
Dintre “ficuşii” cu frunze căzătoare, cel mai important este smochinul (F. carica), cu frunze
palmat-sectate şi caduce, cu un receptacul piriform (receptacul ce poate fi interpretat mai
degrabă ca axa hipertrofiată a inflorescenţei), care la maturitate devine cărnos şi foarte bogat în
glucide, enzime proteolitice şi furocumarine. În interiorul acestuia se dezvoltă numeroase flori
mici, unisexuate, cele bărbăteşti aflându-se aproape de orificiul receptaculului (rareori pot
apărea aici şi flori bisexuate), iar cele femeieşti în partea mediană şi bazală.
Polenizarea este realizată de o singură specie de himenoptere (Blastophaga glossorum), ale
cărei femele depun ouăle în interiorul receptaculului de la formele spontane de smochin (forme
denumite “caprificuşi” şi la care se poate desfăşura ciclul complet de înmulţire al insectei), iar
adulţii, încercând să iasă din această veritabilă capcană, realizează acest important proces
(BARTH 1985).
Se pare că există o foarte strânsă corelaţie între ciclul de dezvoltare a acestor micuţe viespi
(tipice pentru fiecare specie de ficus) şi maturarea florilor: cele bărbăteşti se deschid în
momentul dezvoltării adulţilor din pupe, are loc împerecherea, iar femelele ies încărcate şi cu
polenul florilor ce le-au găzduit, urmând să depună ponta în altă floare ( JUDD et al., 2002).
Sicona rezultată conţine numeroase achene mici, are culori verzui, brun-violacei sau violet
închis, în funcţie de soi şi conţine cca 5% proteine, 50-60% glucide şi o serie de vitamine (A, B).
Aceste fructe se consumă proaspete sau uscate (se pare că cele mai bune sunt cele produse în
Siria) ori sunt folosite pentru prepararea unui vin şi chiar a unui alcool tare (ex. la Cadiz se
produce “palo cortado”, de o mare fineţe, cum îl caracterizează CORRENTI 2003).

74
 Analiza electronomicroscopică a seminţelor descoperite în situri arheologice sugerează
partenocarpia fructelor, ceea ce însemnă că smochinul a fost domesticit înaintea cerealelor şi,
deci, agricultura ar fi început cu arboricultura sau pomicultura (.....). De fapt, unele sgrupe de
soiuri actuale produc fructe numai prin partenocarpie, iar altele doar dacă este adus polen de la
“caprificuşi”.
Fam. C A N N A B A C E A E
Plantele ierboase sau lianele incluse în această familie se caracterizează prin:
 frunze simple, alterne sau opuse (uneori pe acelaşi individ existând ambele
tipuri de dispoziţie),
 flori unisexuat-monoice sau dioice, haplo- sau achlamidee, reunite în cime sau
în amenţi,
 polenizare anemofilă şi fructe nucule,
 sub aspect biochimic, prin prezenţa unor rezine ori a unor substanţe aromatice
şi amare, produse în glandele din inflorescenţe.
Cannabis sativa (cânepa; cannabis este numele dat încă de Herodot acestei plante) conţine în tulpină multe
fibre sclerenchimatice (unii autori le consideră a fi fibre liberiene, alţii vorbesc despre “fibre din
periciclu”), numite popular „fuior” - cele mai fine, respectiv „câlţi” - cele mai grosiere, ambele
obţinându-se numai după o fermentaţie butirică (numită popular „topire”). Are frunze palmat-
sectate, alterne în partea superioară a tulpinilor fistuloase şi opuse în jumătatea inferioară a
acestora.
Florile bărbăteşti sunt dispuse pe aşa-numita cânepă de vară, în cime racemiforme şi sunt
pedunculate, iar cele femeieşti pe cânepa de toamnă, în glomerule axiale, la baza unor bractei şi
sunt sesile.
Formula sa florală este:
☼ ♂ P 5A 5
♀ P 5 G (2)
Nuculele se folosesc în medicina umană, ca hrană pentru unele păsări de apartament,
respectiv ca furaj (turtele rezultate după extragerea uleiului). Uleiul conţine un raport optim
(3:1) între ac. linoleic (Ω6) şi ac. linolenic (Ω3), fiind recomandat atât ca şii comestibil, cât şi în
panificaţie.
Întreaga plantă degajă un miros caracteristic (dat de canabinol) şi poate fi folosită ca
insectifug (acarifug), mai ales pentru îndepărtarea păianjenilor roşii (Tetranychus,
Paronychus), foarte dăunători la aproximativ 100 sp. de plante cultivate (PERJU 2004).
O varietate a acestei specii (C. s. var. indica) produce în inflorescenţele femeieşti, mai ales o
rezină - haşişina, un complex de cca. 30 canabinoizi, între care delta-1-hidro-canabinolul (sau
THT, prescurtarea de la tetrahidrocanabinol) este cel mai activ. Sintetizarea acestei rezine este
de fapt o reacţie a plantei la căldură şi secetă, iar asupra organismului uman ea are un efect
halucinogen. Se pare că rezina din rădăcini este mult mai nocivă decât cea din inflorescenţe.
Fiind prima specie cu efecte halucinogene, pe care o menţionăm, îi îndemnăm pe toţi cititorii
noştri să caute stări euforice în cultură, în natură şi, de ce nu, în iubire, dar nu în stupefiante!
Hameiul (Humulus lupulus) este o specie eurasiatică, de aspectul unei liane, ai cărei lăstari tineri
se folosesc în alimentaţie (preparaţi asemănător sparanghelului) ori ca diuretici şi
antiscorbutici, iar inflorescenţele femeieşti (numite popular „conuri de hamei”) se folosesc mai
ales în aromatizarea berii, dar şi în medicină, ca tonic şi anafrodisiac.

ord. F a g a l e s (s. l.)

Fam. F A G A C E A E (s. l.)
Cele cca. 600 (900) sp. de arbori, arboraşi şi arbuşti, cu excepţia unui singur gen
(Nothofagus, inclus mai nou în fam. NOTHOFAGACEAE, cu doar acest reprezentant) sunt caracteristice
emisferei nordice, multe dintre ele edificând pădurile şi tufărişurile, mai ales din zona
holarctică, având şi o importanţă economică semnificativă (alimentară, furajeră, meliferă,
medicinală, industrială şi decorativă). Centrele de diversitate specifică sunt localizate în sudul
Asiei continentale şi în subtropicele Americii Centrale, pe când diversitatea genetică atinge cote
ridicate în regiunile tropicale din sud-estul Asiei (MANOS, ZHOU et CANNON 2001).
Principalele lor caracteristici sunt:
 rădăcinile, rămuroase sunt micorizante;

75
  tulpinile monopodial-alterne au un ritidom bogat în taninuri şi, uneori, este foarte bine
dezvoltat (ex. la stejarul de plută);
 frunzele sunt simple, cu stipele caduce, cu limbul foliar întreg ori divers incizat, au o
dispoziţia alternă şi pot fi caduce sau sempervirescente;
 florile sunt unisexuat-monoice, excepţional bisexuate ori dioice, de tip haplochlamideu,
gamofil, deseori cu periant rudimentar:
 cele femeieşti, grupate în cimule (dichazii pauciflore situate la baza unor mici
bractei) sunt de obicei 3-flore, cu o evoluţie spre două sau o singură floare (ex. la unele specii de
Castanopsis, Lithocarpus, la Quercus şi Formanodendron). În fiecare lojă ovariană se găsesc
câte două ovule, din care unul va fi avortat şi doar unul se dezvoltă normal,
 cele bărbăteşti sunt reunite în amenţi (chiar dacă uneori sunt contractaţi,
devenind globuloşi),
 formula florală: ☼ ♂ P (7-4) A 7-4; ∞
♀ P (7-4) G (3); (6);
 polenizarea este anemofilă, dar multe flori sunt vizitate şi de insecte. Chiar şi albinele
găsesc aici o foarte importantă sursă de polen în perioada primăverii (polen necesar hrănirii
puietului). Florile mai mari şi odorante de la Castanea şi Castanopsis sunt polenizate de
coleoptere, diptere şi albine;
 fructele sunt nucule (sau achene) protejate parţial sau total de o cupă lignificată (cu
mare valoare în diagnoză), provenită fie din proliferarea bazei receptaculului (deci, are origine
caulinară) şi/sau din periant şi bractee (origine foliară), fie din axele sterile ale inflorescenţelor
femeieşti. Seminţele sunt exalbuminate şi bogate în grăsimi.
În lucrările de specialitate, reprezentanţii familiei sunt grupaţi fie în trei subfamilii:
Fagoideae, Castaneoideae şi Quercoideae, fie, mai recent, în două subfamilii (Fagoideae şi
Castaneoideae) sau chiar 4 subfamilii.
Studiile moleculare conduc, argumentat, la concluzia separării genului Nothofagus într-o
familie separată (NOTHOFAGACEAE), dar noi vom utiliza accepţiunea clasică şi mai largă a
familiei, iar reprezentanţii nu îi vom grupa pe subfamiliile amintite.
Pentru cei interesaţi, amintim studiul cladistic efectuat de MANOS, ZHOU et CANNON (2001),
care ia în considerare alcătuirea florilor, morfologia fructelor (mai cu seamă tipul cupelor), tipul
de polenizare (anemofilă sau entomofilă), tipul de germinaţie (epigee sau hipogee) şi secvenţa
nucleotidelor din regiunea ITS a genei plastidiale matK. Cele două cladograme selectate de noi
evidenţiază atât valoarea lor taxonomică (fig. A), cât şi liniile filogenetice ilustrate de
secvenţarea genei plastidiale amintite (fig… , B).
 Fagii (Fagus) se întâlnesc din Extremul Orient (F. crenata), până în Europa (F. sylvatica)
şi America de Nord (F. grandifolia), edificând păduri pure (făgete) ori în amestec cu alte foioase
sau conifere. La noi în ţară mai cresc F. orientalis (cu areal din Balcani până în Asia Mică) şi
hibridul F. x taurica (F. sylvatica x F. orientalis).
 Castanul (Castanea, nume întâlnit încă la Theofrast, sec. IV î.e.n. şi care are cel puţin 12
sp.) prezintă tot un areal disjunct ca şi fagii: eurasiatic şi nord-american (ex. C. dentata). Speciile
sale au flori bărbăteşti cu 20-10 stamine, cele femeieşti, situate de obicei la baza amenţilor, au
un involucru spinos, iar ovarul prezintă 6 lojii, în care se maturează 1-3 achene mari.
Cea mai cunoscută specie este C. sativa (syn. C. vesca), castanul comestibil, originar din bazinul
mediteranean, un arbore mult cultivat pentru fructele şi lemnul său, fiind considerat până la
finele Evului Mediu ca „pâinea săracului”. Frunzele se utilizează în medicina empirică pentru
efectele lor antitusive şi bacteriostatice.
La noi în ţară vegetează subspontan la Baia Mare şi Tismana, considerat fiind ca un relict
cultural, deşi specia a fost frecventă în perioada Terţiară în toată Europa, dar glaciunea
pleistocenică a distrus aceste populaţii.
 Cel mai bogat gen este cel al stejarilor (Quercus, cu peste 400 sp.), dar şi cu cea mai mare
variabilitate, dată de interfertilitatea dintre taxoni, de diversele încrucişări şi retroîncrucişări
spontane, motiv ce l-a determinat pe botanistul sicilian A. Borzí să afirme: că „... genul Quercus
reprezintă negaţia perfectă a conceptului de specie ...” (ap. GELLINI et GROSSONI 1994, p. 95).
Dată fiind importanţa speciilor de stejari în edificarea pădurilor noastre, le vom prezenta
mai întâi pe acestea, adoptând un criteriu oarecum fitogeografic. Astfel:
- în silvostepa sudică vegetează stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), specie ponto-
anatolică, menţionată pentru prima dată la noi de Borza, în 1939 (GEORGESCU et MORARIU 1948);

76
 - în restul silvostepei (şi doar sporadic în etajul colinar) se afirmă stejarul pufos sau
tufanul (Q. pubescens);
- de-a lungul râurilor din câmpie şi pe versanţii din etajul colinar formează
stejărete, denumite de silvicultori “şleauri”, Q. robur (stejarul, stejarul pedunculat; syn. Q. pedunculata);
- în zona nemorală din sudul, sud-vestul şi vestul ţării edifică păduri cerul (Q.
cerris) şi gârniţa (Q. farnetto, syn. Q. frainetto);
- iar pe colinele mai înalte ori pe versanţii umbriţi ai celor joase se dezvoltă păduri
edificate de gorun (Q. petraea, Q. dalechampii, Q. polycarpa, ultima specie numindu-se şi gorun
ardelenesc).
- cu totul sporadic, în silvostepă, se întâlneşte specia submediteraneană Q. virgiliana
(denumită astfel după “locus clasicus”, aflat în apropierea mormântului de la Napoli a cunoscutului poet roman, Vergilius ).
Regiunea mediteraneană cuprinde şi specii cu frunze sempervirescente, cum ar fi: Q. ilex
(stejaul de stâncă), principalul edificator al machisului, dar şi a fostelor păduri de odinioară (din
care se mai păstrează doar mici resturi, în special pe domeniile unor mănăstiri); Q. suber
(stejarul de plută), cu cele mai frumoase populaţii în Portugalia (din care se exportă şi cea mai
bună plută); Q. coccifera (stejarul cârmâz sau stejarul kermes), un component important în garigă,
în ciuda taliei sale modeste, de maximum 1,5 m şi a cărui fructe se utilizau pentru obţinerea unei
culori roşii-cărămizii.
Din continentul nord-american (cu cca 250 sp., dintre care 59 sunt endemice pentru SUA)
amintim specia Q. rubra (syn. Q. borealis), edificator al unor păduri în estul SUA şi introdus în
Europa pentru valenţele sale decorative (frunzele devin roşietice toamna, de aceea este frecvent
denumit stejar roşu).
 Emisfera australă adăposteşte doar genul Nothofagus, cu cca. 35-40 sp. răspândite în
Australia, Noua Zeelandă şi sudul Americii de Sud, majoritatea fiind arbori impresionanţi, cu
flori unisexuat-dioice.
Aceştia edifică păduri subantarctice (ex. N. cunninghamii), păduri umede antarctice (ex. N.
solanderii), păduri magelanice (ex. N. betuloides) etc. Multe dintre specii sunt endemice într-o
regiune dată sau sunt considerate şi ca relicte, cum ar fi spre ex. N. mensiesii, tipic pentru Noua
Zeelandă şi considerat ca un relict al perioadei temperate-reci din intervalul 80-30 de milioane
de ani în urmă.

Fam. B E T U L A C E A E (s. l.)

În multe sisteme clasice de clasificare, această familie este ridicată la rang de ordin
(Betulales), iar subfamiliie sale (Betuloideae, cu mesteacănul, arinul ş. a. şi Coryloideae, cu alunul,
carpenul ş. a.), la cel de familii.
Sistemele cladistice o consideră, pe baza sinapomorfiilor, ca monofiletică şi o subordonează
fagalelor, distingând în cadrul ei două subclade ce se suprapun peste cele două subfamilii.
Pe baza acestor aspecte şi considerând alcătuirea gineceului (bicarpelar şi inferior) suficient
de sugestivă, vom trata familia în sens larg (s. l.).
Arborii şi arbuştii acestei familii, reuniţi la cca. 120-150 sp., majoritar holarctice, se
caracterizează şi diferă de fagacee prin:
 dispunerea florilor bărbăteşti şi femeieşti în amenţi formaţi din mici dichazii susţinute
de bractei ± concrescute; amenţii bărbăteşti se formează încă din vara anului precedent;
 numărul mai redus de stamine şi carpele, dar, în cazul androceului acest aspect este
mascat de generalizarea fenomenului de dedublare a staminelor (în fapt, o falsă dedublare,
întrucât are loc o bifurcare bazală a filamentelor staminale, fiecare deţinând doar o jumătate de
anteră);
 gineceul bicarpelar şi dominarea ovulelor uni-integumentate (cu excepţia genului
Carpinus, la care sunt bi-integumentate);
 formula florală: ☼ ♂ P 2+2; (2+2); 0 A 2+2; 4
♀ P 2+2; (2+2); 0 G (2);
 polenizarea anemofilă, rareori entomofilă;
 fructe, care sunt nucule monosperme (sau achene), susţinute de o bractee foliacee ori
sunt protejate de o cupă provenită din bracteole, în ambele situaţii aceste formaţiuni sunt
importante în determinarea taxonilor. La arin şi la mesteacăn, fructele prezintă o anexă
membranoasă, ca o aripioară, motiv pentru care mulţi autori le consideră ca fiind samare.
Uneori, seminţele nu au albumen, aşa cum este cazul la alun.

77
  Genul Betula (cu cca. 40 sp.) se caracterizează prin prezenţa în celulele scoarţei a
acidului betulinic care, în ritidom, se transformă în cristale de betulină (care reflectă razele
solare şi de aceea ritidomul exemplarelor mature are culoare albă); prin ambele tipuri de flori
dispuse în amenţi (dar cele femeieşti sunt nude şi sunt situate la baza unor solzi trilobaţi,
caduci) şi prin nucule bi-aripate.
În continentul eurasiatic, speciile sale se întâlnesc de la 30 o până la 70o latitudine nordică.
La noi, cel mai frecvent este B. pendula (syn. B. verrucosa, mesteacăn), important fiind pentru
seva recoltată primăvara (diuretică şi regenerativă a dermei), pentru frunzele sale utilizate în
scop medicinal (conţin flavonoide de tipul hiperozidei) şi cosmetic (mai ales pentru prepararea
şampoanelor), pentru muguri şi scoarţa ramurilor (care, la fel ca şi frunzele sunt diuretice, scad
colesterolul din sânge şi ameliorează durerile de gută).
Cu o valoare fitogeografică deosebită pentru ţara noastră sunt şi relictele glaciare: B. humilis
(mestecănaş, conservat de mlaştinile eutrofe din depresiunea Ciucului) şi B. nana (mesteacănul
pitic, prezent doar în două localităţi cu mlaştini oligotrofe: mlaştina Lucs, jud. Harghita şi
mlaştina Lucina-Găina, jud. Suceava).
 Genul Carpinus cuprinde aprox. 25 sp., cu flori bărbăteşti nude şi flori femeieşti
haplochlamidee, dispuse în cimule biflore, toate fiind susţinute de o bractee foliacee.
Dintre specii, reţinem carpenul (C. betulus), un component foarte frecvent în pădurile de
foioase de la noi, cărpiniţa (C. orientalis), specie balcanică, comună în formaţiunile de tip şibliac
din zona nemorală.
 Alnus se diferenţiază în cadrul familiei prin rădăcinile terţiare coraliforme (generate de
simbioza cu bacterii din genul Frankia), prin florile bărbăteşti gamofile şi prin florile femeieşti
nude (achlamidee) şi dispuse în amenţi globuloşi, prevăzuţi cu solzi groşi ce devin lemnoşi la
maturitatea fructelor. De asemenea, este singurul gen al familiei cu reprezentanţi şi în America
de Sud (ex. A. acuminata, din sudul Munţilor Anzi).
Speciile europene se dispun altitudinal în următoarea succesiune: A. glutinosa, arinul negru
sau aninul negru, edificând zăvoaie în etajul colinar şi în cel montan inferior (şi a cărui scoarţă se
folosea pentru colorarea în negru a ţesăturilor); A. incana, arinul alb, tipic pentru cursul apelor
din etajul montan mijlociu şi superior; A. viridis (syn. A. alnobetula), arinul de munte, un arbust ce
formează tufărişuri în etajul subalpin, tot în apropierea apelor sau în depresiuni umede.
 Corylus cuprinde 10-15 sp. holarctice, mai importante fiind alunul (C. avellana), arbust cu
importanţă alimentară, medicinală (frunzele au efect astringent, vasoconstrictor şi hemostatic)
şi meşteşugărescă; alunul turcesc (C. colurna), specie balcanică prezentă şi în sud-vestul ţării
noastre; şi alunul cultivat (C. maxima), originar din peninsula Istria, dar cultivat frecvent în
întreaga regiune mediteraneană (este însă exigent la umiditatea din sol, de aceea culturile sale
sunt cantonate pe văi şi în depresiuni).

ord. J u g l a n d a l e s
Fam. J U G L A N D A C E A E
Dintre genurile acestei familii (Juglans, Carya, Pterocarya), vom insista doar asupra celui
ce i-a dat numele, datorită importanţei produselor sale primare (miezul de nucă şi lemnul), a
celor secundare (juglona şi fitoncidele) şi a valenţelor sale ecologice.
 Cea mai răspândită specie a genului Juglans (cu cca 15 sp. europene, asiatice şi
americane) este J. regia (nucul comun), a cărui origine se află în două centre genetice principale:
unul central-asiatic (M-ţii Tian-Şan, Pamir şi Altai) şi altul sud-vest-asiatic (Turkmenistan, Iran,
Asia Mică). O serie de autori consideră că în Moldova (în sens larg) s-ar afla un centru genetic
secundar (v. caseta 5.12 !), mult mai bogat în germoplasmă decât centrele principale (Jukovschi
1971, ap. ŢURCANU et COMANICI 2004).
Miezul de nucă (sămânţa, lipsită de endosperm) conţine grăsimi în proporţie de până la 51-
69% (cu un raport optim între acizii graşii de tip Ω3 şi Ω6), proteine (11-19%), hidraţi de carbon
(4-15%), săruri minerale (de Ca, P, Mg, Fe), vitamine B 1, B2, B6, C, E), diverşi polifenoli, toate
conferindu-i o valoare energetică de 600-850 Kcal/100g ( ŢURCANU et COMANICI 2004). Din
acest miez se extrage un ulei dietetic (cu cca 50% ac. linoleic - Ω6), dar şi cu efecte preventive
pentru ateroscleroză.
Tinctura obţinută din fructele tinere este utilizată ca tonic general şi în combaterea hipo-
vitaminozei; cea din pericarpul fructelor mature se foloseşte în cosmetică (împotriva arsurilor
solare) şi la prepararea uleiurilor de păr. Frunzele sunt folosite ca dietetic, antidiabetic,

78
antihipertensiv, antidiareic şi antialergic, iar juglona extrasă din frunze dă rezultate bune în
combaterea tuberculozei pielii, în tratamentele antimicotice şi antifungice.
Fitoncidele conţinute de frunze se folosesc în combaterea integrată a unor dăunători (mai
corect ar fi să vorbim despre controlul integrat).
Lemnul de nuc se foloseşte pentru confecţionarea mobilei de lux, pentru ornamentaţii în
interiorul avioanelor şi a unor autoturisme, pentru executarea unor piese a instrumentelor cu
coarde, precum şi în sculptură.

5.3.3. Subclasa R o s i d a e
(syn. Rosiflorae)

ord. R o s a l e s (s. str.)

Fam. R O S A C E A E
Cele cca. 3.200-3.500 sp. sunt răspândite pe întreg Globul, cele mai multe vegetând în
regiunea holarctică.
Se caracterizează printr-o mare diversitate a consistenţei (arbori, arboraşi, arbuşti,
subarbuşti, ierburi anuale sau perene) şi alcătuirii frunzelor, care sunt însă aproape
întotdeauna stipelate şi cu dispunere majoritar alternă, caduce, uneori persistente (ex. la unele
specii de Cotoneaster, Adenostoma, Cercocarpus). Doar taxonii mai puţin evoluaţi prezintă
frunze compuse, dar şi în acest caz se constată o evoluţie, de la multe foliole la una singură.
Florile sunt majoritar hermafrodite (excepţie Aruncus, Brayera anthelminthica – arboraş
din Etiopia, denumit popular cusso şi utilizat împotriva teniilor) şi au ca trăsături caracteristice
următoarele:
 dispoziţie solitară sau în inflorescenţe variate (mai ales de tip racemos), speciile
lemnoase producând (la fel ca şi magnolialele) un număr foarte mare de flori;
 receptacul este de cele mai multe ori bine dezvoltat, conic, aplatizat sau concav, denumit
hipanţiu (fig...);
 formula florală generală: ☼ rar .|. K 5; 5+5 C 5; 0 A ∞-1 G ∞-1 ; (∞) , cu următoarele
particularităţi:
 deseori caliciul este persistent, uneori se dedublează,
 corola poate lipsi uneori şi, în mod excepţional, poate avea un început de
zigomorfie,
 androceu ciclic, de două până la 4 ori mai numeros decât sepalele, rareori cu o
singură stamină (ex. creţişoara),
 gineceu apocarp sau sincarp, cu carpele egale ca număr cu cel al sepalelor sau de
două-trei ori mai multe (uneori reduse la una singură), deseori la bază cu discuri nectarifere, iar
în interior cu ovule anatrope,
 se pare că numărul de carpele şi stamine depinde de tipul receptaculului
(GUIGNARD 1998);
 polenizarea este entomofilă (excepţional anemofilă, ca de ex. la Poterium), iar
fructele pot fi simple (nucule, achene, folicule, drupe, bace, mai rar capsule, ex. Exocorda - un
reprezentant asiatic), multiple sau false (ex. poama), toate având seminţe exalbuminate; foarte
rar endospermul secundar este prezent, dar slab dezvoltat;
Sub aspect biochimic se constată absenţa alcaloizilor, dar prezintă glicozide (inclusiv
glicozide cianogenice), flavonoide, tanin, glucide, uleiuri esenţiale, saponine, toxine, toate
demonstrând că au un metabolism secundar slab dezvoltat, dar un nivel energetic ridicat.
După alcătuirea florilor (inclusiv tipul de receptacul) şi fructelor, în sistemele clasice,
rozaceele se împart în 4 subfamilii: Rosoideae, Spiraeoideae, Maloideae şi Prunoideae,
sugerând procesul de diversificare şi evoluţie în cadrul familiei (tab. ).
Foarte recent, POTTER, ERIKSSON et al. (2007) realizează un studiu cladistic complex,
finalizat prin restructurarea clasificării acestei familii, în trei subfamilii: Rosoideae,
Dryadoideae, Spiraeoideae, fiecare cu mai multe supratriburi, triburi şi subtriburi şi prin
trasarea unor linii filogenetice a reprezentanţilor a 88 de genuri.
Studiul a luat în considerare o serie de caractere morfo-anatomice (ex. tipul frunzelor,
prezenţa stipelelor, numărul şi poziţia pistilelor, tipul de fructe, producţia de sorbitol -
transportorul primar al carbohidraţilor, fixarea azotului, numărul de bază de cromozomi etc) şi

79
structura a 6 fragmente de ADN nuclear (18S, gbssi1, gbssi2, ITS ş.a.) şi 4 plastidial (matK,
ndhF, rbcL, trnL-trnF).

Tabel ... Principalele caractere ale celor 4 subfamilii de rosacee

Subfamilia/ Rosoideae Spiraeoideae Maloideae Prunoideae

Caracterul
Consistenţa H, Ph Ph Ph (H) Ph
Rădăcinile 2-arhe 2-arhe 2-4-7-arhe 4-arhe
Frunzele compuse (simple), simple sau simple (compuse) simple, frecvent
stipelate compuse, nestipelate sau cu cu două glande,
nestipelate stipele caduce stipele caduce
Receptaculul concav, convex plat concav, concrescut cupuliform,
cu carpelele caduc
Gineceul numeroase carpele, 12-1, apo-, 5-1, sin-, 1, semiinferior
apo-, sin-, superior, semiinferior inferior
inferior
Fructele polinucule, polifolicule poame drupe
polidrupe,
poliachene
Glicozide urme prezente în general, lipsă prezente
cianogenetice
Nr. de bază 7 9 8, 9, 15, 17 8
de
cromozomi
H- ierboase; Ph- lemnoase (fanerofite)

Dacă liniile genealogice privitoare la evoluţia florilor şi fructelor sunt foarte bine conturate,
opinia noastră este că, sub aspect taxonomic, accepţiunea subfam. Spiraeoideae este mult prea
largă şi diagnemele prezentate sunt mult prea heterogene, comparativ cu unitatea celorlaltor
două subfamilii. Dar, chiar dacă nu am acceptat această clasificare, am utilizat o serie de
diagneme (caractere) în caracterizarea subfamiliilor din sistemul clasic adoptat în prezentul
material. De asemenea, precizăm faptul că nu am acceptat fărâmiţarea acestei familii în 12
subfamilii, aşa cum este prezentată în sistemul lui TAKHTAJAN (1997).

subfam. R o s o i d e a e
Se caracterizată prin:
 majoritar specii ierboase perene, rareori anuale ori subarbuşti, arbuşti şi arboraşi, cu
rădăcini diarhe,
 frunze stipelate, în general compuse şi alterne, doar la câteva genuri sunt simple (ex.
Dryas, Purshia, Cercocarpus ş. a.)
 flori cu un receptacul convex (când gineceul este superior) sau concav (când gineceul
este inferior) şi cu alcătuire apropiată de ranunculaceele diplochlamidee, întotdeauna nesudat
cu ovarele (chiar dacă, uneori le înglobează, aspect marcat de noi în formulă – incorect! - ca
sincarpie),
 formula florală: ☼ K 5; 5+5 C 5; 0 A ∞; 1 G ∞; 1 ; (∞),
 fructe indehiscente, de tip polinucule, poliachene, polidrupe,
 sorbitol şi glicozide cianogenetice absente sau prezente sub formă de urme,
 număr de bază de cromozomi 7 (8, 9).
 Reprezentantul tip al subfamiliei este genul Rosa (gen foarte vechi, de cca 35 milioane
de ani), cu peste 300 sp. holarctice, de tipul unor arbuşti spinoşi (ori numai cu sete rigide), cu
frunze imparipenat-compuse, receptacul concav în care se acumulează vitamine şi pigmenţi
carotenoidici şi care adăposteşte poliachenele.
În pajiştile stepice şi stepizate se întâlneşte R. gallica (răsură sau trandafir de câmp), prin
păduri de foioase, tufărişuri şi la marginea drumurilor este foarte frecvent măcieşul, trandafir
sălbatec sau rujă (R. canina) a cărui hipanţiu se foloseşte în scop medicinal (Fructus Cynosbati) şi
alimentar (delicoasa pastă de măcieşe, denumită în Transilvania «hece-pece» sau «hecium-
pecium», derivând probabil din denumirea dată de austrieci acestui preparat). În acelaşi timp,
măcieşul este considerat (neoficial însă) ca floare naţională pentru România.

80
 În etajul montan creşte R. pendulina, un măcieş de munte fără spini pe ramurile superioare şi
cu un hipanţiu care la maturitate poate acumula până la 9% vitamina C. În masivul Cozia şi M-
ţii Căpăţânii vegetează un taxon endemic, R. villosa ssp. coziae (syn. R. coziae).
Măcieşele sunt bogate şi în vitaminele A, B 1, B2, P, K, E (α- şi β–tocoferol), în taninuri,
uleiuri volatile şi uleiuri grase, ceea ce le conferă proprietăţi tonice, vitaminizante, diuretice,
hepatoprotectoare etc.
Între speciile cultivate ale acestui gen, fără îndoială, cel mai important este trandafirul (Rosa
sp.), care reprezenta pentru greci şi romani un simbol al tinereţii, inocenţei, puterii înfloritoare,
iubirii, frumuseţii şi fertilităţii naturii. Dar, trandafirul a fost şi simbol în „războiul rozelor” din
Anglia secolului al XV-lea, pentru ca astăzi să simbolizeze diverse partide politice (şi astfel, să fie
mai puţin iubit şi admirat de către cei care nu au înţeles încă mesajul florilor şi faptul că acestea
nu fac politică!).
Originea trandafirului este mult discutată, dar se consideră că s-ar fi născut în Asia Mică şi
Centrală prin hibridări între mai multe specii (Rosa gallica, R. phoenicea, R. chinensis, R.
moschata etc).
Înmulţirea trandafirului se realizează cel mai des prin altoire (în ochi dormind, în ochi
crescând, sub coajă, prin alipire), prin butăşire (mai ales soiurile din grupul “floribunda”), iar
recent s-a dezvoltat tenhica înmulţirii prin culturi de ţesuturi. Dacă la început a primat, în
obţinerea soiurilor, culoarea şi parfumul florilor, în ultimii ani şi mai cu seamă pentru soiurile
de cultură în sere, parfumul a devenit un scop secundar, importante fiind calitatea estetică a
florilor şi capacitatea lor de păstrare.
Cei mai des utilizaţi portaltoi şi genitori pentru soiurile de trandafir sunt: Rosa canina
(cunoscutul măcieş), R. coriifolia (din estul Asiei Mici, cu flori roz-intens), R. multiflora (syn. R.
polyantha), R. rubiginosa (specie europeană, numită şi trandafir de vin ori trandafir scoţian, cu flori
roz-deschis şi parfum de mere), R. odorata (trandafir de ceai), R. rugosa (syn. R. regeliana, din
Japonia, nordul Chinei si Corea, cu flori roz-roşietice şi rezistenţă la ger; trandafir chinezesc), R.
chinensis (syn. R. sinica, R. indica, cu varietatea R. c. var. semperflorens, din care derivă toate soiurile
din grupul „thea”, care au flori parfumate şi culoare roşie-închis) etc.
Deşi este extrem de dificilă identificarea exactă şi încadrarea într-o anumită specie, putem
accepta ca specii importante în cultură pe Rosa x damascena, trandafirul pentru ulei, trandafir de
lună sau trandafir de Damasc, în cadrul căreia f. trigintipetala reprezintă trandafirul de Kazanlîk,
cultivat în Bulgaria pe o suprafaţă de cca 3.000 ha, făcând din această ţară una din principalele
producătoare de ulei purificat (a cărui preţ îl depăşeşte pe cel al aurului!). În compoziţia acestui
ulei (obţinut din petale recoltate dimineaţa între orele 3 – 9) se afirmă geraniolul, o serie de
aldehide monoterpenice, acizi graşi (palmitic, oleic, linoleic) ş.a, intrând în aproape toate marile
creaţii parfumistice şi în unele cosmetice (RADOIAS, BOSILCOV et BÂTIU 2005).
Apoi, pe R. x centifolia (un hibrid provenit din 4 specii), denumită şi trandafir de Provence
(deşi nu are părinţi originari din Franţa!), trandafir de mai sau trandafir de dulceaţă, cu flori de la
alb, la roşu-închis, foarte parfumate şi care este principala specie utilizată pentru dulceţuri,
şerbeturi şi siropuri de trandafir, specialităţi tipice pentru populaţia turcă şi cea din Peninsula
Arabică.
În fine, mai menţionăm hibrizii ornamentali: R. x floribunda, care reprezintă trandafirii de
parc, cu flori în panicule, R. x polyantha, ca trandafiri urcători, respectiv R. odorata sau tip thea
(R. gigantea x R. chinensis), ca trandafiri pentru flori tăiate.
Pe lângă importanţa decorativă, alimentară şi în industria parfumurilor, trandafirii au şi
valenţe medicinale (antipiretic, antiinflamator, antiseptic, astringent şi hemostatic). Din petalele
trandafirilor de ulei şi de dulceaţă s-a preparat (la Cluj-Napoca), în amestec cu miere, produsul
“Aftolizol”, cu rezultate pozitive în tratamentul aftelor la sugari.
 Bogat în specii este şi genul Rubus (cca 250 sp.), ai cărui reprezentanţi au frunze palmate
şi fructe polidrupe, mai cunoscuţi la noi în ţară fiind murul de mirişte (R. caesius), murul de pădure
(R. fruticosus, syn. R. plicatus, R. sulcatus etc.) şi zmeurul (R. idaeus), toate având valoare alimentară
(polifructele) şi medicinală (frunzele şi/sau fructele sunt astringente, diuretice şi antidiareice).
 Genul Fragaria este cunoscut pentru frăguţele de câmp (F. viridis) şi frăguţele de pădure (F.
vesca, cu frunze astringente, antidiareice şi depurative), ambele fiind diploide, dar mai cu seamă
pentru căpşuni (F. moschata - hexaploidă, F. ananasa - octoploidă, derivată din F. virginiana şi
F. chiloensis).

81
  Bine reprezentat în flora ţării noastre este genul Potentilla, din care fac parte: coada racului
(P. anserina, specie medicinală întâlnită pe soluri aluvionare, a cărei Herba este antidiareică şi
antispastică); cinci degete sau buruiana junghiului (P. arenaria, prin pajişti xerofile); sclipeţii (P.
erecta, prin pajişti mezofile, cu utilizări hemostatice, antiinflamatorii şi antidiareice, date de
conţinutul în taninuri a rizomilor săi); P. chrysocraspeda (scânteiuţă de munte, syn. P. ternata),
caracteristică unor tipuri de pajişti subalpine şi alpine etc.
 Deseori se întâlneşte ca ornamentală Kerria japonica, un arbust originar din China şi
Japonia, cu flori unisexuate (rareori bisexuate), solitare, galben aurii, preferate fiind formele cu
flori involte (flores pleno).
 Important sub aspect fitoistoric este Dryas octopetala (arginţica), specie arctică, la noi un
relict glaciar care desemnează în palinologie o fază numită “faza cu Dryas”, reprezentant capabil
de asimilarea azotului atmosferic, datorită simbiozei cu bacterii din genul Frankia.
Între speciile de Filipendula, creţuşca (F. ulmaria, syn. Spiraea u., ce formează adevărate tufărişuri
în locurile umede din etajul montan) a jucat un rol important în producerea aspirinei (de către
firma Bayer, în 1899). Empiric, creţuşca se utiliza în tratarea durerilor, ceea ce a determinat o
investigare chimică a ei, finalizată prin identificarea (în 1839) de ac. salicilic în mugurii florali
(BALICK et COX 1996). Folosirea acestui acid în tratamente avea ca efecte secundare dureri de
stomac, ceea ce s-a rezolvat prin acetilarea acestui acid, rezultând aspirina (a- de la acetil,
spirin- de la denumirea veche a creţuştii, “spiraea”).
Frecventă prin pajişti xero-mezofile este F. vulgaris (syn. F. hexapetala), denumită popular coada
mielului.
 Sanguisorba officinalis (sorbestrea) prezintă o relaţie interesantă cu specii ale fluturelui
licenid Maculinea nausithous, M. teleius ş. a., relaţie dublată de implicarea unor specii de
furnici din genul Myrmica (ex. M. rubra, M. scabrinodis etc.; TARTALLY et al., 2008).


Fig. Structura chimică a aspirinei (BALICK et COX 1996)

subfam. S p i r a e o i d e a e
Se individualizează printr-o serie de caractere care le apropie de saxifragalele lemnoase:
 reprezentanţi lemnoşi (subarbuşti, arbuşti, arboraşi), cu rădăcini de obicei diarhe,
 frunze simple sau compuse, în general nestipelate,
 receptacul plat şi flori grupate în corimbe sau în panicule,
 formula florală: ☼ K 5 C 5 A 10+10+10; 50-10 G - 12-5-2-1 -
 fructe dehiscente, mai ales de tipul folicule polisperme,
 sorbitol şi glicozide cianogenetice, în general prezente,
 număr de bază de cromozomi: 9.
 Din cele cca. 100 sp. ale genului care a dat numele subfamiliei (Spiraea, după foliculele spiralate,
prevăzute cu două seminţe fiecare ) amintim relictul glaciar S. salicifolia (prezent în stare spontană în 4
dintre judeţele ţării, dar introdus şi în cultură ca ornamental, în două varietăţi: nana şi
grandiflora), cununiţa (S. chamaedryfolia, syn. S. ulmifolia, ce edifică mici tufărişuri în etajul
montan, pe soluri scheletice) şi hibridul frecvent cultivat pentru garduri vii (S. x vanhouttei,
floarea miresei, cununiţă).
 Spontan, dar şi cultivat ca ornamental în climatul temperat este Aruncus vulgaris (barba
popii, syn. A. dioicus), iar în America de Sud (Chile, Peru) se întâlneşte Quillaja saponaria (cullay -
denumirea indigenă, “bois de Panama”- fr., lemn de Panama, ar fi o posibilă denumire în limba
română), în scoarţa căruia se găsesc cantităţi mari de saponine emulsive, fiind folosită de

82
băştinaşi, odinioară, pentru spălat. Astăzi, toate pastele de dinţi conţin în compoziţia lor
saponine din această plantă, ceea ce a determinat introducerea ei în cultură (din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea s-a introdus şi în India). Extractul din această plantă se
utilizează şi în alimentaţie (ca E-999), dar nu se recomandă folosirea lui îndelungată
(MENCINICOPSCHI, 2008).

subfam. M a l o i d e a e
(syn. Pomoideae)
Reuneşte specii caracterizate prin:
 reprezentanţi lemnoşi (arbuşti şi arbori), foarte rari ierboşi, cu rădăcini 2-4-7-arhe,
 frunze simple şi alterne, uneori compuse şi alterne, frecvent nestipelate sau cu stipele
caduce,
 flori cu androceu triciclic şi carpele concrescute parţial sau total cu receptaculul,
 formula florală: ☼ K 5 C 5 A 10+5+5; 50-15 G (5-2); 1,
 fructe de tip poamă (pseudodrupă-baciformă),
 în general lipsesc glicozidele cianogenetice,
 număr de bază de cromozomi variabil: 8, 9, 15, 17.
 Mărul (Malus, cu cca. 30 sp. europene, asiatice şi nord-americane) este un pom fructifer
deosebit de important sub aspect economic: alimentar- prin fructele sale, medicinal- prin toate
părţile supraterane, melifer- prin flori şi artizanal- prin lemnul său uşor roşcat. Consumate cu
coajă (pericarp), merele sunt laxative, diuretice, sedative şi hipocolesteronemiante, iar fără coajă
au efect antidiareic.
El derivă dintr-o serie de specii spontane, între care M. sylvestris (mărul pădureţ) a jucat un
rol major, la fel ca şi M. pumila (syn. M. domestica s. l.), originar din Orientul Mijlociu şi Extremul
Orient, unde prezintă şi cea mai mare variabilitate: var. praecox – măr dusen, var. domestica -
măr, var. dasyphylla – măr păros, var. paradisiaca – măr paradis etc.
Din această ultimă regiune, cultura lui s-a răspândit şi în Europa, unde s-au obţinut cele mai
numeroase soiuri de masă, pentru industrializare şi pentru cidru. În prezent, se cultivă şi în
emisfera sudică, europenii importând acum fructele unei plante în care fuseseră foarte
recunoscuţi!
 Prin pădurile temperate de foioase se întâlneşte părul pădureţ (Pyrus pyraster), din care s-a
obţinut părul cultivat (P. communis), ameliorat prin diversele soiuri, create mai cu seamă în
Belgia şi Franţa. Frunzele sale sunt diuretice şi sedative, iar fructele sunt şi laxative.
 Originar din Asia, gutuiul (Cydonia oblonga) este tot mai puţin frecvent în livezi, dar el era
nelipsit de la marginea viilor ţăranilor noştri (până la desăvârşirea procesului de colectivizare a
agriculturii!), precum şi din gama de dulceţuri şi peltea “ca la bunica” ori din camera “din faţă”,
unde înlocuia cu succes odorantele actuale! În terapia populară, fructele se folosesc ca şi
astringent, iar frunzele şi seminţele ca şi emolient sau la prepararea unor produse cosmetice.
În schimb, gutuiul japonez (C. japonica, syn. Chaenomeles j.) este des cultivat ca ornamental prin
parcuri şi grădini, fiind decorativ prin florile roz-roşii, respectiv prin fructele galbe-verzui.
 Scoruşul cultivat (Sorbus domestica, cu flori în corimbe compuse, fructe gustoase, de 2-3
cm, galben-brunii cu pete roşii) se mai întâlneşte sporadic prin livezile tradiţionale, dar are rude
apropiate (cca 100 sp.) prin pădurile de foioase (S. torminalis, sorbul), prin cele de molid (S.
aucuparia, scoruşul de munte) ori prin cheile calcaroase (S. dacica, S. borbasii, ambele specii fiind
endemite româneşti).
 Mai puţin cultivat la noi este moşmonul (Mespilus germanica), dar în zona mediteraneană a
câştigat teren în ultimul timp moşmonul japonez (M. japonica, syn. Eryobotrya japonica), cu fructe
delicioase şi productivitate ridicată, cu frunze şi seminţe utilizate ca antidiareice şi diuretice.
 În cadrul subfamiliei mai amintim păducelul (Crataegus monogyna), cu o singură carpelă
şi cu proprietăţi cardiotonice (produce vasodilataţie coronariană), hipotensive, sedative şi
geriatrice, folosindu-se în scop medicinal, frunzele, florile şi fructele; bârcoacele (Cotoneaster, cu
cca 200 sp. holarctice, dintre care multe sunt utilizate ca arbuşti decorativi); Pyracantha
coccinea, cu areal cuprins între Italia şi vestul Asiei şi ale cărei fructe impresionează prin
coloritul lor toamna.
 Din America de Nord provin speciile genului Aronia, între care A. arbutifolia şi A. melanocarpa au fructe utilizate pentru
obţinerea unor sucuri, pentru aromatizarea sau colorarea unor alimente (chiar şi component în vopselele de păr!), iar valoarea lor
medicinală constă în efectele antioxidante, date de prezenţa polifenolilor şi a antocianilor.

83
 O serie de specii din această subfamilie au fost utilizate şi pentru obţinerea de hibrizi
inter-generici vegetativi (ex. Crataegomespilus) sau sexuaţi (ex. Crataemespilus),
urmărindu-se în primul rând valenţele lor decorative.

Fig. Ramură cu frunze şi fructe de Aronia melanocarpa (Wikipedia...)

subfam. P r u n o i d e a e
(syn. Amygdaloideae)
Reprezentanţii săi se diferenţiază în cadrul familiei prin:
 consistenţă lemnoasă şi rădăcini 4-arhe,
 frunze simple, frecvent la baza limbului cu două glande, stipele caduce cel mai adesea,
 receptacul cupuliform şi caduc,
 formula florală: ☼ K 5 C 5 A 10+10+10; 10+5+5 G - 1 -,
 fructe de tip drupe, deseori sămânţa conţinând glicozide cianogenice,
 număr de bază de cromozomi: 8.
Multe dintre sistemele recente de nomenclatură botanică reunesc toate speciile subfamiliei
(cca. 200) în cadrul genului Prunus, subdivizat apoi în 5 subgenuri. Acceptând doar includerea
în genul amintit, vom indica în fiecare caz în parte, şi denumirea veche, care nouă ni se pare
mult mai didactică, mai sugestivă.
Dintre speciile spontane de la noi din ţară amintim: migdalul pitic (P. tenella, syn. Amygdalus
nana) tipic pentru stepă şi silvostepă; porumbarul (P. spinosa) edificator principal al multor
tufărişuri din silvostepă şi etajul colinar, având frunze cu efect diuretic şi antihipertensiv şi
fructe astringente şi antidiareice (iar în situri arheologice s-au descoperit sâmburi carbonificaţi,
ceea ce înseamnă că se consumau fructele); mălinul (P. padus, syn. Padus racemosa), frecvent în
zăvoaie şi păduri umede; vişinelul (P. fruticosa, syn. Cerasus fruticosa), vişinul turcesc (P. mahaleb, syn.
Cerasus m., cu lemn aromat, utilizat în artizanat); laurocireşul (P. laurocerasus, syn. Cerasus l.), cu
frunze sempervirescente, pieloase, folosite ca sedativ; şi cireşul sălbatic (P. avium, syn. Cerasus a.)
din care au derivat soiurile de cireş cultivat.
Deosebit de importante sunt speciile cultivate:
 prunul (P. domestica, syn. P. communis ssp. domestica), originar din Caucaz are drupe (cu efecte
diuretice şi laxative) de culoare galbenă (ex. ‘Ou galben’), roşie (ex. ‘Frumoasă de Louvain’) şi cel
mai adesea negru-albăstruie (‘Vânătă italiană’, ‘Bistriţe’). Tot aici sunt incluse şi renglotele (P. d.
var. insititia), cu drupe globulos-ovate, negre-albăstrui şi cu mezocarp aderent la sâmbure.
Foarte apropiate sunt corcoduşele (P. cerasifera), a căror cultură se reduce vertiginos.
Hibridul dintre prun şi corcoduş este cunoscut sub numele de mirabele;
 cireşul cultivat (P. avium, syn. Cerasus a., specie eurasiatică), prezintă soiuri cu fructificaţie
timpurie (‘Timpurii de mai’) sau la începutul verii (‘Pietroase albe de Cisnădie’, ‘Pietroase negre
de Cisnădie’, ‘Boambe de Cotnari’) şi are un lemn valoros pentru industria mobilei. Codiţele
(pedunculii, Stipites) fructelor conţin taninuri şi derivaţi flavonici, fiind folosite ca şi diuretice şi
în ameliorarea aterosclerozei, însuşiri valabile şi pentru următoarea specie;
 vişinul (P. cerasus, syn. Cerasus vulgaris) este şi el eurasiatic, având soiuri diferenţiate după
mărimea fructelor şi culoarea pulpei acestora: roşie (‘Frumoasă de Chantenay’, ‘De Crişana’),
roză (‘Împărăteasa Eugenia’), galbenă sau portocalie (‘Spaniole’, ‘Regina Hortensia’);
 caisul (P. armeniaca, syn. Armeniaca vulgaris, originar din vestul Asiei), cu fructe aromate şi
preferinţe mai mari faţă de temperatură, cu soiuri româneşti cum ar fi: ‘Băneasa’, ‘Mamaia’,
‘Silvana’, ‘Sulmona’, ‘Târzii de Bucureşti’ etc.; este floare naţională pentru R. Armenia;

84
  piersicul (P. persica, syn. Persica vulgaris, originar din centrul Chinei) are o mare extindere în
regiunile mai calde ale ţării, unde sunt cultivate preponderent soiuri româneşti (ex. ‘Flacăra’,
‘Frumos de Băneasa’, ‘Superb de toamnă’), dar şi alohtone (ex. ‘Elberta’, ‘Ford’, ‘Laczy’).
Frunzele şi florile sunt folosite în medicina populară, sub formă de decoct, ca şi laxativ;
 migdalul (P. dulcis, syn. Amygdalus communis) provine din centrul şi sud-vestul Asiei, suportă mai
greu condiţiile din climatul temperat, dar este frecvent cultivat în regiunea mediteraneană, unde
se întâlnesc soiuri aparţinând migdalului dulce (P. d. var. sativa, ale cărei seminţe conţin până la
40% uleiuri grase, utilizate fiind în patiserie, în arta culinară şi în cosmetică) şi migdalului amar (P.
d. var. amara, cu seminţe conţinând până la 4% glicozidul amigdalina şi utilizate în prepararea
alcoolurilor digestive de tip “amaretto”). Gustul specific este dat de aldehidele benzoice
conţinute, iar glicozidele cianogenetice sunt toxice, motiv pentru care recomandăm să fie
consumate în cantităţi moderate.
 ca decorative se cultivă la noi mălinul american (P. serotina), specie endemică pentru
continentul nord-american şi a cărui scoarţă este utilizată ca tonic şi sedativ, cireşul japonez sau
sakura (P. serrulata, syn. Cerasus s., simbol al frumuseţii trecătoare şi, neoficial, floare naţională în
Japonia ) etc. etc.

ord. F a b a l e s (s. str.)

(syn. Leguminosales)
Fam. F A B A C E A E (s. l.)
(syn. Leguminosae, Papilionaceae p. p.)
Denumirea familiei şi ordinului derivă de la genul Faba, în care era inclus şi bobul, o veche
plantă cultivată încă de perşi şi egipteni, denumită ştiinţific, iniţial, F. vulgaris. În prezent,
genul reuneşte doar câteva specii, cum ar fi F. benghalensis ş.a.
Ne vom opri doar la o singură subfamilie (Faboideae), deşi mimosoideele şi caesalpinoideele
sunt extrem de interesante şi utile.

subfam. F a b o i d e a e
(syn. Leguminosae p. p., Papilionaceae p. p., Lotoideae, Papilionoideae)
Este cea mai importantă subfamilie a fabaceelor (cca. 10-14.000 sp.) şi foarte omogenă prin:
i) frunze compuse şi stipelate (uneori acestea depăşind în mărime frunza propriu-zisă), ii) flori
de tip papilionaceu, şi iii) fruct legumă sau păstaie.
Cuprinde specii majoritar ierboase, dar şi lemnoase (arbori, arbuşti, liane), caracterizate
prin:
 rădăcini simbionte cu bacterii din genul Agrobacterium (la cca 90% dintre
reprezentanţi),
 frunze compuse (pari- sau imparipenat ori palmat), cu dispoziţie alternă, caduce sau
sempervirescente. În mod excepţional, frunzele pot dura doar câteva zile, ex. la Retama raetam
(specie tipică pe nisipurile din ins. Canare – nordul Africii – Orientul Apropiat), la care rolul lor
este preluat de tulpinile asimilatoare. Rareori ele sunt foarte mult reduse, iar peţiolul este
puternic dezvoltat,
 florile sunt grupate în raceme, capitule sau în inflorescenţe axilare şi prezintă o
structură particulară:
 caliciul este gamosepal şi persistent, uneori fiind şi bilabiat (ex. la salcâm, Cytisus,
Pueraria lobata);
 corola este de tip papilionaceu, într-o gamă largă de culori (foarte rar este verzuie,
aşa cum se întâlneşte la Strongylodon macrobotrys, viţa de jad sau tayabak, din Filipine). O astfel
de corolă este alcătuită dintr-o petală superioară, mare (numită vexil sau stindard), două petale
laterale (numite alee sau aripioare) şi alte două petale inferioare, sudate la vârf (care formează
carena sau luntriţa, foarte rar acestea nu sunt unite, aşa cum se întâlneşte la Cladrastis).
În mod excepţional, corola poate fi redusă la o singură petală (aşa cum se întâlneşte la genul
Amorpha şi la unii reprezentanţi tropicali) şi tot excepţional, printr-o răsucire a axului florii,
vexilul poate deveni inferior (aşa cum este la cele cca. 40 sp. ale genului Clitoria, liane şi arbori
din Asia şi America de Sud, ale căror rădăcini sunt utilizate ca antistres şi anticonvulsiv) ori
petalele se pot uni (ca în cazul unor reprezentanţi cu capitule).
Cu totul izolat se întâlnesc situaţii în care corola este absentă, aşa cum este la Saraca indica
(arbore cu frunze sempervirescente şi caliciu colorat, considerat de hinduşi ca un simbol al

85
dragostei şi al zeiţei Kama, iar de buddhişti ca arborele sub care s-ar fi născut Buddha, o altă
variantă, pe lângă cea cu lotusul indian);
 androceul este întotdeauna 10 şi dispus pe două cicluri, dar prezintă trei variante
structurale:
o androceu diplostemon, 5+5 (ex. la Sophora, Myroxylon),
o androceu diadelf, format din 9 stamine cu filamentele unite şi una liberă, la
majoritatea reprezentanţilor,
o androceu monadelf, la care toate staminele au filamentele unite într-un singur
mănunchi (ex. la lupin, soia, arahide, salcâm galben, drob, bucsău, Ulex etc);
 gineceul este monocarpelar şi superior, având un stil geniculat, iar în interior numeroase,
până la un singur ovul, de tip campilotrop şi nu anatrop ca la celelalte două subfamilii;
 formula florală: .│. K(5) C 5 A 5+5; (9)+1; (5+5) G 1 ;

 uneori, florile sunt odorante, aşa cum se întâlneşte la Lathyrus odorus (specie utilizată de
G. Mendel în experienţele sale), Hedysarum (dulcişor, cu referire la parfumul dulceag),
Myroxylon balsamum (balsam de Peru) etc.
 polenizarea este entomofilă sau autogamă, uneori entomofilă
(ca la Erythrina crista-galli, coral tree, arbore şi arboraş foarte des cultivat ca ornamental în
regiunile tropicale, polenizat de către păsărelele colibri, fam. Trochilidae; emblema florală
pentru Argentina).
 fructul este o legumă (păstaie, dehiscentă sau indehiscentă) sau
lomentă (atunci când apare strangularea între seminţe), atât el, cât şi seminţele având forme,
mărimi, ornamentaţii şi culori extrem de variate, dar caracteristice fiecărei specii.
O excepţie interesantă o întâlnim la fasolea tonca, bob tonka sau cumaru (Dipteryx odorata, syn.
Coumarouna o.), un arbore cu lemn valoros din Asia tropicală, la care fructul este asemănător unei
drupe, cu seminţe ce devin la uscare odorante (sunt bogate în cumarine) şi se folosesc ca
substitut de vanilie sau pentru aromatizarea băuturilor şi tutunului, dar au şi efecte
halucinogene!
Dintre “curiozităţi” privitoare la fruct menţionăm doar câteva:
- deschiderea păstăilor prin explozie (ex. la Ulex);
- deschiderea fiecărei articulaţii din lomenta de Desmodium;
- prezenţa unei aripi pe păstaia mono-trispermă de la Tipuana tipu (arbore cu creştere
rapidă, descris din V. Tipuana din Bolivia), conferindu-i aspectul unei samare de arţar;
- forma circulară a păstăilor (de 5-10 cm diametru) la Pterocarpus (arbori tropicali, ca de ex.
P. santalinus, padauk, santal roşu, tipic pentru India, în a cărui lemn se află santolin şi
dezoxysantolin, pigmenţi folosiţi la colorarea unor băuturi alcoolice) sau eliptică şi monospermă
la Lespedeza; etc.
Ca şi la celelalte familii ale ordinului, sămânţa este lipsită de endosperm (exalbuminată),
dar prezintă cotiledoane bine dezvoltate, în care se acumulează, în funcţie de specie, diverse
substanţe de rezervă (amidon, aleuronă, uleiuri grase). În mod excepţional, se pot acumula
uleiuri eterice, aşa ca la schinduf (Trigonella foenum-graecum), ale cărei seminţe constitue un
condiment important în Asia şi Orientul Mijlociu (intră în componenţa amestecului denumit
“curry”), la fel cum tot excepţional seminţele pot avea caruncul (ex. la Ulex).
 Sub aspect biochimic, mai putem menţiona conţinutul în taninuri, saponine, glicozide,
alcaloizi, uleiuri eterice, iar unii reprezentanţi au pinitol (tipic pentru unele gimnosperme),
situaţie unică între angiosperme sau a rotenonelor (substanţe din grupul izoflavonelor
estrogene, cu efect insecticid, ex. la Lonchocarpus utilis). Seminţele de Calia (fasolea mescal) sunt
foarte toxice (datorită cytisinei şi nu mescalinei, cum ar rezulta din denumirea populară), iar
întreaga plantă are efecte halucinogene.
Studiind lucerna cultivată sub aspectul conţinutului ei în pigmenţi carotenoidici, NEAMŢU et
IRIMIE (1987) identifică 10 compuşi din grupa hidrocarburilor carotenoidice, xantofilelor şi
epozizilor, recomandând utilizarea acestora ca înlocuitori ai pigmenţilor alimentari, în
cosmetică şi farmaceutică, pe lângă extragerea vitaminei E.
Interesant este cazul genului Indigofera (cu cca. 700 sp.), când pigmentul se obţine numai
după o prealabilă fermentare a frunzelor (mai cu seamă de la I. tinctoria şi I. suffruticosa).
Acest pigment albastru-purpuriu este cunoscut sub numele de indigo, cu o largă şi veche utilizare
tinctorială şi industrială.

86
 În alte cazuri se produc răşini printr-o “co-habitare” cu unele insecte, aşa cum se întâlneşte
la Butea monosperma (arborele de lac sau flacăra pădurilor), arbore venerat de hinduşi, ale cărui
frunze sunt “consumate” de homopterul coccoideu Laccifer lacca, eliminând o răşină numită
“gumă de lac”, utilizată în industria vopselelor. În India, Birmania, Sri Lanka sunt chiar
crescătorii din această insectă şi alte specii apropiate, care se hrănesc şi cu alte plante (cum ar fi
jujuba, vezi fam. rhamnacee!), tocmai pentru obţinerea acestui “lac”.
O largă utilizare o are balsamul de Peru obţinut din fructele de Myroxylon balsamum (specie
originară din America Centrală, cu lemn asemănător mahonului), folosit pentru aromatizarea
unor băuturi alcoolice sau din exudatele rănirii trunchiului, utilizate în diverse produse
(parfumuri, creme, săpunuri, detergenţi etc). Acest exudat este o oleorezină cu cca 30-40%
rezină şi 60-70% ulei volatil (în care benzoatul de benzil participă cu 72-86%; RADOIAS,
BOSILCOV et BÂTIU 2005). O varietate a sa (M. b. var. genuinum, syn. M. toluiferum) are toate părţile
odorante şi se folosesc pentru obţinerea balsamului de Tolu (după provincia Tolu din Columbia).
Cea mai mare importanţă economică o au speciile cultivate în scop alimentar, pentru
conţinutul seminţelor lor în hidraţi de carbon (ex. 52-53% la mazăre şi fasole), grăsimi (ex. 19% la
soia), proteine (ex. 36% la soia, 23% la fasole), vitamine etc. Dintre aceste specii, amintim:
 soia sau fasolea japoneză (Soja hispida, syn. Glycine h., G. max), derivată probabil din specia
spontană în Extremul Orient - G. soja, era cultivată de chinezi încă acum 4.000 de ani, iar astăzi
este răspândită în toate regiunile Globului, acolo unde ziua are minimum 14 ore ( BÄRTELS 2001).
Cultura ei s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial, fiind considerată ca cea mai
importantă plantă pentru ulei şi proteine. Între plantele de cultură ocupă locul 8 pe Glob, dar se
apreciază că diversitatea sa genetică este foarte erodată, în primul rând datorită soiurilor
americane impuse pe piaţă (RAMADE 2002).
Valenţele sale economice sunt date de conţinutul în proteine a seminţelor (cca. 35%),
grăsimi (cca. 15%), vitaminele A1, P1, urează ş. a. În scop alimentar se foloseşte în producerea
margarinei, a laptelui praf pentru sugari, pateurilor vegetale, uleiului, pâinii pentru diabetici, ca
surogat de cafea etc., în extragerea unor fosfo-aminolipide (ex. lecitina) sau a unor aminoacizi.
Reziduurile sunt furaje concentrate extrem de mult folosite, iar mai recent s-au pus la punct
tehnologii pentru producerea unui kerosen pornind de la uleiul de soia!
 fasolea (Phaseolus vulgaris) este cultivată fie pentru păstăi, fie pentru boabe (seminţe),
având o valoare nutritivă ridicată (20% proteine, 55-60% carbohidraţi), iar substanţa toxică,
fasina, se distruge prin fierbere. Tecile de la soiurile cu legumă alb-gălbuie se utilizează ca şi
diuretice (datorită flavonoidelor conţinute), antidiabetice şi uşor hipoglicemiante.
Vorbind de fasole, mai mult ca sigur, ne referim la un complex de taxoni de provenienţă central şi sud-americană
(caracterizaţi prin păstăi mari, plate, cu vârf lung, boabe mari şi stipele triunghiulare mici) şi de provenienţă asiatică (ale căror
păstăi sunt mai mici, cilindrice, cu vârf ascuţit, boabe mici şi stipele în formă de pinten).
 mazărea (Pisum sativum), dincolo de importanţa sa în descoperirea legilor mendeliene, este
o legumă mult folosită, atât pentru calităţile sale nutritive, cât şi pentru comportamentul
favorabil în procesul de industrializare (‘Prima’, ‘Fină verde’, ‘Gulivert’).
La noi în ţară, mazărea pare a fi fost adusă mai întâi de saşi în Transilvania (în sec. al XVII-lea), de unde s-a răspândit şi în
celelalte regiuni. Culturile de mazăre furajeră se referă la P. s. var. arvense;
 lintea (Lens culinaris, syn. L. esculenta) este o foarte veche plantă cultivată, în prezent
suprafeţele sale s-au redus considerabil, mai ales în ţările cu climat temperat, dar în Orientul
Mijlociu reprezintă încă un aliment important.
 bobul (Vicia faba, provenită probabil din specia mediteraneeană V. narbonense) este
cultivat pentru seminţele delicioase atât în stare proaspătă, cât şi uscată, iar cultura lui este mai
răspândită în sudul şi estul ţării noastre, uneori fiind folosit şi în scop furajer. În sud-estul
Europei, în Anglia şi Egipt este un aliment frecvent utilizat, fiind cultivate soiuri din varietăţile
major, minor şi minuta.
 năutul (Cicer arietinum) este o delicatesă în ţările Europei occidentale, la noi se foloseşte
mai puţin în arta culinară, dar a reprezentat “surpriza” oferită de părinţi copiilor, la întoarcerea
lor din târguri (în secolul XIX) şi s-a folosit mult ca surogat de cafea în perioada pre-
revoluţionară (!), dar această utilizare se întâlnea şi în Germania la finele secolului al XVIII-lea.
În schimb, în ţările din Orient, năutul se consumă foarte frecvent, mai ales sub formă de piuré
(bătut), în amestec cu “tahiné” (piuré de susan, v. fam. pedaliacee!), preparatul obţinut fiind
cunoscut sub numele de humus (houmous), precum şi pentru obţinerea pâinii nedospite.
Cultivat de peste 7.500 de ani, năutul era asociat în antichitate cu zeiţa Venus, fiind considerat ca
un stimulent al funcţionării aparatului uro-genital;

87
  arahidele sau alunele de pământ (cea mai cunoscută din cele aprox. 30-70 sp. exclusiv sud-
americane este Arachys hypogaea) sunt originare din Brazilia, dar se cultivă chiar şi în regiuni
temperate (la noi, în Oltenia s-a creat chiar un soi, ‘de Tâmbureşti’).
Caracteristica lor principală este faptul că, după polenizare (autopolenizare în general),
carpoforul are o creştere de tip geotropism negativ, fructele maturându-se numai în sol.
Grăsimile (25-50%, cu o pondere importantă a acizilor graşi saturaţi) şi proteinele (cca. 30%),
amidonul (3-8%), vitaminele B şi E conţinute de seminţe le conferă o importanţă economică
deosebită. Aproape jumătate din producţia mondială de arahide este folosită pentru obţinerea
uleiului (utilizat în producerea lumânărilor, săpunului şi cremelor cosmetice), a margarinei şi a
untului de arahide. India şi China sunt principalii producători şi exportatori de arahide.
Dar, aceste seminţe se folosesc şi la gătitul unor mâncăruri, aşa cum se prepară “cocoşii în pastă de arahide” pentru tinerii
ghanezi căsătoriţi.
Tot subteran se maturizează şi fructele de la Vigna subterranea (syn. Voandzeia s.), ale cărei seminţe se consumă crude, gătite
sau se folosesc pentru obţinerea unei făine;
 “rooibos tea” se obţine din frunzele fermentate de Aspalanthus linearis (rooibos,
una din cele cca. 270 sp. ale genului, caracteristic Regiunii Capului), fiind o băutură în curs de
extindere în ţările dezvoltate. În acelaşi mod sunt folosite frunzele de la Cyclopia intermedia
(tufa de miere sau bushtea, tot o specie sud-africană), cu efecte calmante, antibronşice şi
antiinflamatoare.
Mulţi reprezentanţi au o valoare furajeră ridicată, mărind astfel calitatea masei verzi sau
a fânului, o parte fiind cultivaţi special în scop furajer: trifoiul roşu (Trifolium pratense), trifoiul
alb (T. repens), sparceta (Onobrychis viciifolia), lucerna cultivată sau alfalfa (Medicago sativa),
măzărichea (Vicia sativa), măzăroiul (Lathyrus sativus), molotrul sau sulcina albastră (Trigonella
caerulea), ghizdeiul (Lotus corniculatus) etc.
Pentru ţinuturile semideşertice din Asia centrală, iarba cămilei (Alhangi pseudoalhangi)
reprezintă o importantă bază furajeră, în ciuda consistenţei sale semiarbustive.
Ca decorative se cultivă:
 lupinul (Lupinus albus, L. angustifolius, L. polyphyllus) este destul de frecvent prin grădini,
dar se cultivă şi ca îngrăşământ verde (mai ales L. perennis) ori pentru seminţele folosite ca
surogat de cafea, motiv pentru care se mai numeşte şi cafeluţă (în Oltenia).
În antichitate, L. albus se folosea ca diuretic şi antihelmintic, iar astăzi s-au creat soiuri cu
un procent ridicat de alcaloizi (luparina, lupinina, sparteina).
 fasolea decorativă, fasole spaniolă (Phaseolus coccineus, syn. Ph. multiflorus), utilizată şi în
alimentaţie (păstăile sale, late sunt delicioase);
 sângele voinicului (Lathyrus odoratus), cu raceme pauciflore şi flori de 2-3 cm lungime;
 salcâmul galben (Laburnum anagyroides, arboraş bogat în cytisină, cu efecte similare
nicotinei şi Caragana arborescens – arbust, una din cele cca 70 sp. eurasiatice ale genului);
 salcâmul pitic (Amorpha fruticosa), originar din America de Nord, iar la noi utilizat pentru
fixarea terenurilor degradate, erodate, uneori întâlnită şi subspontan. Corola sa prezintă o
singură petală, iar androceul este monadelf;
 salcâmul roşu, Robinia viscosa - specie nord-americană, având caliciul, aripioarele (aleele)
şi carena de culoare roşie, iar vexilul galben; şi salcâmul roz (R. hispida), ambele originare din
America de Nord;
 băşicoasa (Colutea arborescens), arbust eurasiatic, ale cărui păstăi sunt veziculos-umflate
şi membranoase;
 vistaria (Wisteria floribunda - originară din Japonia, W. sinensis - originară din China),
liane din Extremul Orient, foarte bune pentru pergole şi treiaje;
Valenţe medicinale şi melifere au:
 salcâmul japonez (Sophora japonica, syn. Styphnolobium japonicum), originar din zona China-
Coreea, arbore ai cărui muguri florali conţin rutozide (precursori ai vitaminei P) şi alţi compuşi
cu proprietăţi citostatice, iar florile (grupate în panicule terminale) sunt foarte bune melifere.
Face parte din cele 50 sp. fundamentale în medicina chinezească şi este simbolul capitalei –
Beijing (TOMESCU et ŞESAN 2010);
 Dorycnium hirsutum, folosit ca antihemoroidal, hipertensiv şi diuretic;
 sulfina (Melilotus albus – cu flori albe, M. officinalis – cu flori galbene), are Herba bogată
în heterozida melilotozidă, cu efect antiinflamator şi venotonic, iar uleiul volatil, bogat în
cumarină, se foloseşte în parfumeria feminină şi la aromatizarea tutunului;

88
  vătămătoarea (Anthyllis vulneraria) este folosită empiric în tratarea herniilor (denumite în
multe regiuni ale ţării “vătămătură”);
 osul iepurelui (Ononis spinosa) ale cărei rădăcini au proprietăţi diuretice;
 Astragalus gummifer, A. verus (din Asia Mică) şi A. creticus sunt principalele specii de la
care se recoltează guma Tragacant sau guma dragon, utilizată în alimentaţie (ca agent gelifiant şi de
îngroşare; E-413), în compoziţia unor creme cosmetice răcoritoare, în emulsii pentru afecţiuni
gastro-intestinale. Tot gume se extrag din seminţele de Cyamopsis tetragonolobus (specie vest-
africană), denumite guma guar, cu efecte asemănătoare, dar folosirea în scop alimentar (ca E-412)
se recomandă a se face cu precauţie;
 specie nord-americană, salcâmul (Robinia pseudacacia - una din cele cca 20 sp. originare
din America de nord şi Mexic) este cunoscut şi pentru valoarea sa meliferă, medicinală (florile
sunt antiulceroase şi calmante a tusei), dar şi pentru lemnul său folosit în industria
meşteşugărească.
A fost introdusă în Europa în sec. al XVII-lea (în Grădina Botanică din Paris se mai păstrează
un exemplar din 1636!), s-a diversificat în foarte multe cultivarii, dar a devenit astăzi o
adevărată specie invadantă;
 pentru analizele serologice (datorită aglutininelor conţinute) se folosesc seminţele de
Phaseolus lunatus (syn. Ph. limensis, fasole de Lima); iar pentru prepararea bomboanelor
“liquorizzia”, pentru o serie de băuturi răcoritoare sau pentru unele preparate de patiserie se
utilizează rădăcinile de la lemnul dulce sau licoriţia (Glycirhiza glabra), una din cele mai vechi
plante medicinale. Toate aceste utilizări sunt date de conţinutul rădăcinilor sale în saponine
triterpenice (ex. ac. glicirizinic sau glicirizină), flavonoide (ex. liquiritina), taninuri, cumarine
etc.
Cercetările efectuate de FUKAI et al. (2003) demonstrează că glabridinul (o piranoizoflavonă extrasă din lemnul dulce) are
activitate citostatică, antimicrobiană (asupra lui Heliobacter pylori, responsabil pentru ulcerul gastric), antihelmintică şi scade
nivelul colesterolului;
 cultivată uneori şi ca ornamentală, Galega officinalis (ciumărea, scrântitoare), sporadică la
marginea apelor din câmpie şi etajul colinar, este folosită ca şi galactogă, hipoglicemiantă,
Herba sa conţinând printre altele galegină (un derivat al guanidinei), derivaţi flavonici (ex.
luteolina);
 la mare preţ în arta culinară a multor popoare din Asia Mică (ex. mâncarea naţională în
Liban este «kubbe», în care intră obligatoriu această plantă), schinduful sau molotrul (Trigonella
foenum-graecum) se foloseşte în scop terapeutic ca stimulent neuro-muscular şi ca tonic
general, seminţele sale având un precursor al vitaminei PP (trigonelina), compuşi azotaţi, lipide
sterolice ş.a.
Alte specii sunt toxice, aşa cum este Erythrina abyssinica (din Africa centrală şi orientală),
ale cărei seminţe conţin o otravă asemănătoare curarei; E. indica, a cărei scoarţă şi seminţe se
utilizează pentru paralizarea peştilor; ori E. corrallodendron (denumită de indienii din America Centrală şi
de Sud madre del cacao, deoarece se cultivă frecvent în plantaţiile de cacao pentru a asigura o umbră discretă ), care are în
seminţele de aspectul unor mici corali o serie de substanţe cu efect halucinogen etc.
În această categorie este inclusă şi măzărichea cu frunze înguste (Vicia angustifolia), ale cărei
seminţe conţin vicianin (un nitril-glicozid) ce produce tremurături urmate de o paralizie,
cunoscută sub numele de “latirism” (întrucât, la început, se credea că Lathyrus sativus ar avea
acest efect, când de fapt aceste culturi erau invadate de măzărichea cu pricina!).
În cadrul familiei sunt incluşi şi o serie de taxoni cu importanţă fitogeografică deosebită,
aşa cum sunt, la noi, endemitele corologice: Sophora jaubertii ssp. prodani (cu o singură
populaţie în podişul Babadag), Astragalus peterfii (prezentă la Suatu şi Căianu, jud. Cluj; cu
statut de endemit contestat de PÂNZARU 2006, ce propune sinonimizarea cu A. pastellianus, fără
a aduce, în opinia noastră, argumente suficient de solide), A. roemeri şi A. pseudopurpureus
(ambele în Carpaţii Orientali); endemitele carpatice Lathyrus hallersteinii (tipic pentru
unele păduri edificate de gorun şi carpen), Oxytropis carpatica (luntricică) şi sparceta transilvană
(Onobrychis transsilvanica), sporadice în pajiştile subalpine.
Alţi reprezentanţi colonizează terenurile erodate de la noi: Cytisus scoparius (syn.
Sarothamnus s.; drob sau măturici), specie din sudul Europei şi sălbăticită în multe ţări, bogată în
alcaloizii sparteină şi citizină (cu efecte sedative şi tonic-cardiace); sau din regiunea
mediteraneană, unde este frecvent Spartium junceum (bucsău), cu flori galbene, mari şi odorante
(uleiurile extrase fiind folosite în parfumeria fină), cu frunze simple, reduse şi ramuri verzi.

89
 Alte specii invadează culturile agricole (sângele voinicului sau lenea - Lathyrus tuberosus) ori
pajiştile (grozama - Genista sagittalis, syn. Genistella s.) etc.
Prin toate exemplele, selectate din diversitatea familiei, se poate concluziona că ea este una
dintre familiile de bază sub aspect ştiinţific şi economic din cadrul dicotiledonatelor.

ord. S a r r a c e n i a l e s (s. l.)

Cuprinde aprox. 250-300 sp., denumite plante carnivore sau plante insectivore, grupate în
4-6 familii (ex. SARRACENIACEAE, CEPHALOTACEAE, NEPENTHACEAE, DROSERACEAE ş. a.) şi
caracterizate prin prezenţa unor structuri foliare particulare, menite să atragă şi să captureze
diverse animale mici (nu doar insecte), dar şi să absoarbă compuşii rezultaţi din descompunerea
proteinei animalelor căzute în capcanele lor ( JEFFREY 1987). Aceste structuri produc fie enzime
proteolitice, fie ele trăiesc simbiontic (sau comensal) cu unele bacterii şi alte organisme care
descompun proteinele.
Astfel de adaptări morfo-anatomo-fiziologice, apărute prin jocul întâmplător al mutaţiilor,
au fost conservate de mediul sărac în surse de azot, în care ele trăiesc.
Sub aspect taxonomic, aceste familii sunt plasate în diverse ordine. Astfel, HEYWOOD-ed.
(1978) plasează nepenthaceele în ord. Aristolochiales, droseraceele şi cefalotaceele între
Rosales, iar sarraceniaceele în ord. Sarraceniales. Mai recent, SITTE et al.-eds. (2002) plasează
droseraceele şi nepenthaceele în ord. Polygonales, sarraceniaceele în Ericales şi cefalotaceele în
Oxalidales, iar RICE (2006) acceptă sistemul APG, ce subordonează droseraceele, drosofilaceele
şi nepenthaceele la Caryophyllales, ordin încadrat de APG III în cladul Malvids.
Toate aceste restructurări sistematice, depinzând de concepţia autorilor, nu ne permitem să
le comentăm ci, noi considerând ca prioritar aspectul inteligibil, păstrăm structura clasică a
ordinului. În acest fel, o mare parte a plantelor carnivore (cca. 300 sp., din cele aprox. 550- 640
sp. cât se cunosc pe Glob) vor fi incluse într-un ordin unitar prin modul de nutriţie mixotrofă şi
prin flori 4-5-mere, dialipetale.
Celelalte plante insectivore vor fi amintite la ord. Lamiales (fam. Lentibulariaceae),
respectiv la ord. Bromeliales.
Dintre reprezentanţii sarracenialelor, considerate în sens clasic, amintim:
 din fam. DROSERACEAE menţionăm mai întâi roua cerului (Drosera rotundifolia, cea mai
frecventă la noi sau D. anglica – un relict glaciar), cu specii tipice pentru mlaştinile oligotrofe
(turbării, molhaşuri). Acestea prezintă pe frunze peri glandulari care ajută la prinderea
insectelor şi glande producătoare de enzime, care descompun proteinele micilor animale
imobilizate de secreţiile lipicioase ale perilor. Sistemul prinderii insectelor la acest gen este
denumit “active flypaper”, deoarece s-a constatat o încovoiere a perilor şi chiar a limbului foliar
spre “pradă”. Florile lor sunt diplochlamidee, 5-mere, cu un caliciu gamosepal şi corolă
dialipetală, androceu variabil de la numeros la 5 (frecvent cu proterandrie) şi gineceu format din
trei carpele unite şi cu poziţie superioară.
 apoi, Dionaea muscipula (Dione = zeiţa greacă a iubirii şi frumuseţii, muscipulus, -a, -um, lat. = care atrage
muşte) are frunzele prevăzute cu peri rigizi şi peri senzitivi care, la trecerea unei insecte,
determină apropierea bruscă a celor două jumătăţi ale limbului (mişcări seismo- şi
chemonastice, la care viteza de transmitere a excitaţiei este de cca 20cm/secundă). Acest tip de
capcană este denumit “bear traps” şi este mai puţin frecvent între speciile de plante carnivore.
 Sarracenia (după numele botanistului canadian, M. Sarrazin, 1659-1735 ) este tipică Americii de Nord şi
este plasată în fam. SARRACENIACEAE, subordonată fie ord. Ericales, fie ord. Caryophyllales.
Speciile acestui gen sunt plante ierboase perene, prevăzute cu o urnă de tip „pitfall traps”,
orientată fie vertical (ex. la S. purpurea, S. rosea), fie orizontal (ex. S. psittacina). Florile sunt 5-
mere tetraciclice, solitare şi mult distanţate de capcane, uneori cu miros de mentă (ex. S.
leucophylla) sau de urină de pisică (ex. S. flava). Presiunea antropică asupra habitatelor în care
se dezvoltă speciile acestui gen a determinat includerea acestora în anexele Convenţiei CITES;
 Darlingtonia californica (planta cobră sau cobra lily; denumire ştiinţifică dată în cinstea lui W.
Darlington, prieten al botanistului J. Torrey, care a descris-o în 1853 ) este o sarraceniacee perenă, de până la 1 m
înălţime, tipică substratului format din serpentine (rocă ultra-alcalină, conţinând minerale cu
Cr, Ni, Pt, azbest, talc). Planta este interesantă prin aspectul zoomorf al urnelor sale (de tip
“pitfall traps”, ce produc în partea anterioară nectar, la fel ca şi florile) şi realizează
descompunerea proteinelor tot cu ajutorul unor bacterii şi, probabil, şi a altor organisme
comensale;

90
  Nepenthes (fam. NEPENTHACEAE; nepenthe = narcoticul din legenda lui Paris şi Elenei din Troia, menit să
determine îndepărtarea anxietăţii, tristeţei şi suferinţei ),
cu cca 100-120 sp. ierboase sau liane din regiunea
Paleotropicală: N. campanulata, N. mirabilis (în Borneo), N. ovata, N. densiflora (în
Malayesia), N. ventricosa (în Filipine), N. madagascariensis (în Madagascar), N. rowanae (în
Australia) etc. Este printre cei mai spectaculari reprezentanţi ai plantelor insectivore: peţiolul s-
a transformat într-o urnă de până la 30 cm lungime (încadrată la tipul “ hybrid traps”), iar
limbul într-un căpăcel cu rol de a împiedica pătrunderea apei. Descompunerea proteinelor (din
insecte, alte macro-nevertebrate, amfibieni, reptile şi micro-mamifere) se realizează în acest caz,
mai ales de către bacteriile aflate în urnă. Speciile sale sunt înscrise în anexele CITES, iar
protecţia lor este dublată valoric de cea a comensalilor ce se dezvoltă în spectacularele urne.

ord. M y r t a l e s (s. l.)

Fam. M Y R T A C E A E
 Foarte cunoscuţi sunt eucalipţii (Eucalyptus), tipici pentru continentul australian, ale căror
frunze şi filocladii (deseori cu heterofilie) constitue hrana de bază a simpaticului ursuleţ koala (de
fapt, el consumă părţile fotosintetizatoare doar de la unele specii, tubul său digestiv având un
echipament enzimatic particular, de neutralizare a compuşilor toxici). Dar, ei sunt cultivaţi şi în
ţinuturile subtropicale din celelalte continente (ex. E. globosus, introdus în Europa la finele
secolului al XIX-lea) sau utilizaţi fiind ca tonic, astringent, expectorant şi bacteriostatic, însuşiri
date de uleiurile eterice conţinute de frunze (în care domină eucaliptolul sau 1,8-cineol, limonen
etc). În industria parfumurilor şi cosmeticelor se folosesc mai ales uleiurile obţinute din E.
citriodora.
 Important sub aspect alimentar este arborele de cuişoare (Eugenia caryophylata, syn. Syzygium
aromaticum, Caryophyllus aromaticus), originar din insulele Moluce, cultivat astăzi în toate regiunile
tropicale. De la această plantă se recoltează mugurii florali ( cuişoarele; bogaţi în uleiuri esenţiale
– cca. 20%, între care domină eugenolul şi acetatul său, cariofilenul ş..a.), folosiţi în patiserie,
arta culinară, cosmetică şi parfumerie, la aromatizarea unor ţigări şi ţigarete, a săpunurilor şi
detergenţilor, la prepararea Marelui Mir etc.
În China şi India, cuişoarele se folosesc ca antiseptice şi anestezice, dar şi ca un puternic
antioxidant. O lungă perioadă, în stomatologie s-a folosit eugenatul de Zn pentru tratarea
cariilor dentare.
Genul (cu peste 1.000 sp.) mai cuprinde specii ale căror fructe sunt comestibile şi au
mărimea şi forma unui gogoşar mai mic, parfumat şi acrişor (E. uniflora - originară din Brazilia;
pitanga sau Surinam cherry) sau sunt piriforme şi cu aromă de trandafir (E. jambos - originară din
Asia de sud-est; pomarrosa sau jambosa).

Fam. P U N I C A C E A E
Este importantă în primul rând prin rodie, rodiu sau granate (Punica granatum), specie
mediteranean-asiatică arbustivă, de la care se consumă (sau se folosesc la “rafinarea” unor
mâncăruri din carne, ex. în Iran) seminţele acoperite de un aril roz, dulce-acrişor, iar pericarpul
fructului baciform este folosit ca vermifug (datorită alcaloizilor antihelmintici) şi în vopsitul
ţesăturilor.
Dintre caracterele botanice este interesant de reamintit că prezintă două tipuri de flori:
urceolate, longistile şi fertile, campanulate, brevistile şi sterile, iar ovarul este format din 8-4
carpele sudate în perechi şi dispuse în două etaje. De asemenea, este interesantă placentaţia,
care este de tip axilar în partea inferioară a ovarului şi de tip parietal în cea superioară.
Conţinutul ridicat în vitamina C, proprietăţile antioxidante şi astringente, precum şi
posibilitatea păstrării un timp mai îndelungat, fac să fie mult folosită în regiunile cu climat
subtropical. La fel, sempervirescenţa şi aspectul decorativ al florilor o recomandă ca o
interesantă plantă ornamentală (mai ales soiurile cu “flores pleno”), creându-se chiar şi forme
pitice (P. g. var. nana) cultivate la ghiveci.

ord. S a p i n d a l e s (s. l.)

(syn. Terebinthales p. p., Rutales p. p.)
Fam. R U T A C E A E
Cele mai importante şi cunoscute specii ale familiei sunt cele de citrice, a căror cultură
(menţionată încă în China secolului X î.e.n.) se amplifică foarte mult în toate regiunile tropicale
şi subtropicale. La început erau folosite în scop medicinal şi ca antidot împotriva otrăvurilor;

91
romanii le cultivau (începând cu sec. II-I î.e.n.) ca plante ornamentale, pentru ca, odată cu sec.
al XVI-lea, să se amenajeze aşa-numitele oranjerii, strămoşii serelor actuale.
Marea majoritate a citricelor aparţin genului Citrus, ce se caracterizează prin androceul
poliadelf, prin frunze sempervirescente (deseori cu peţiol aripat) şi conţinut ridicat de uleiuri
eterice (în frunze, flori şi în pericarpul hesperidelor). În ultimele decenii asistăm la o proliferare
a soiurilor cultivate şi, mai ales, la obţinerea unor hibrizi între speciile de citrice, astfel încât,
deseori, este greu să încadrezi taxonomic o anumită astfel de realizare.
Din literatura consultată, noi am optat pentru sistemele prezentate de BÄRTELS (2001) şi de
RAIMONDO et LACH-eds (1998), care ni s-au părut a fi cel mai logic şi cel mai bine argumentate.
Astfel, sub numele de citrice sunt incluşi următorii reprezentanţi:
 C. limon (limun ind.= lămâie) reprezintă lămâiul, originar din sudul Asiei, cultivat pentru
fructele sale bogate în vitamina C, pentru uleiul esenţial extras din pericarp, ulei ce conţine cca.
300 compuşi, cum ar fi: limonen (cca. 70%), β-pinen, alcooli (linalool, geraniol, decanol),
terpene, aldehide, cumarine etc., toate conferindu-i proprietăţi medicinale revulsive şi utilizări
în diverse ramuri ale parfumeriei şi cosmeticii;
 C. aurantiifolia (syn. C. nobilis var. acida; limeta acidă) şi C. limetta (limeta dulce) sunt arbuşti
spinoşi (originari, probabil din Malaiesia şi Indochina), ce preferă climatul tropical. Au flori
verde-pal, cu fructe mici, ce au pulpa verzuie şi o aromă plăcută, utilizate mai ales pentru
producerea sucurilor, dar şi pentru ornarea diverselor coctail-uri;
 Sub numele generic de portocal sunt incluşi mai mulţi taxoni. Mai întâi, portocalul amar (C.
aurantium ssp. aurantium), de la care se foloseşte pericarpul (coaja) pentru prepararea unor
dulceţuri sau a unor lichioruri (ex. curaçao), precum şi pentru obţinerea aditivului E-959
(pornind de la neohesperidină, un glicozid). Apoi, bergamotul (C. a. ssp. bergamina, syn. C.
bergamina), din care se obţine, prin presare, centrifugare, deterpenizare şi distilare, «esenţa de
bergamote», component de bază în foarte multe parfumuri. Cel mai căutat astfel de ulei pentru
parfumerie este cel produs în regiunea Calabria din Italia.
În scop alimentar este utilizat portocalul dulce (C. sinensis var. dulcis), de la care se consumă
pulpa dulce-acidă şi aromată. Această specie prezintă şi o altă varietate, bigarade (C. s. var.
amara, syn. C. bigaradia), de la care se folosesc florile, frunzele şi pericarpul fructelor pentru
extragerea uleiurilor eterice (cu 80-90% limonen şi cu aldehide de tipul sinensal ce-i dau
mirosul caracteristic).
 sub numele general de grepfrut (“grape-fruit”) sunt desemnate tot două specii:
- C. maxima (în fapt, acesta este denumit pomelo) cu ramuri pubescente (singura specie
din cadrul genului, cu acest caracter), cu fructe mari de până la 2-3 kg şi pericarp gros, ale căror
segmente sunt dulci, se separă şi se pielesc uşor. Gustul discret amărui şi mirosul particular sunt
date de cetone (de tipul nootcatonă), intensitatea acestora depinzând de concentraţia cetonelor;
- şi hibridul (probabil natural) C. x paradisii (C. medica x C. sinensis, grepfrut-ul
prorpiu-zis), apărut în urmă cu cca. 200 de ani în insulele Indiei occidentale, cu fructe mai mici,
pericarp mai subţire şi segmente care se separă şi se pielesc mai greu, iar gustul amărui este
mult mai accentuat. Din seminţele sale se obţine un extract cu reale efecte antibiotice. Cele mai
multe soiuri sunt creaţii nord-americane (în Florida, în special), iar cele cu pulpa roşie conţin
pigmentul carotenoidic licopină;
 C. nobilis (syn. C. reticulata) este mandarinul, originar din Indochina şi cultivat astăzi în cca. 500
soiuri, din grupul tangerine (C. n. var. deliciosa, cu fructe mici, prevăzute cu seminţe şi utilizate
mai cu seamă pentru conserve) şi clementine (un hibrid între portocalul amar şi mandarin, cu fructe
mai mari, lipsite de seminţe şi folosite pentru consumul curent);
 C. medica reprezintă chitra, probabil prima specie de citrice introduse din Orient (din
regiunea de la poalele Himalaiei) în bazinul mediteranean. Se caracterizează prin fructe cu coaja
groasă şi puternic ridată, prin pulpă acidă, foarte bună pentru producerea “citronadei”.
De la toate speciile de citrice, reziduurile rezultate din prelucrarea fructelor sunt folosite fie
ca furaj, fie pentru extragerea pectinei; ritidomul se utilizează pentru obţinerea “esenţei de
scoarţă de citrice”, iar seminţele pentru extragerea unui ulei şi a unor glucozide (hesperidina,
naringina) folosite în medicină.

Fam. A N A C A R D I A C E A E
 Astfel, mai întâi menţionăm mango (Mangifera indica), originar din zona indo-birmaneză,
care este un frumos arbore cu o coroană oval-sferică, cu frunze lanceolate lungi de cca. 30 cm,

92
cu flori mici, galben-verzui reunite în panicule (folosite la unele ritualuri religioase) şi drupe
bogate în vitaminele A şi C, în glucide şi în terebentină (mai ales la formele sălbatice).
Este, poate, arborele cel mai des cultivat în regiunile tropicale, cu dublu scop: alimentar
(fructele necoapte se gătesc, iar cele coapte se consumă ca desert ori sunt folosite pentru
obţinerea unor sucuri) şi decorativ.
 Cu toţii cunoaştem şi consumăm (ca atare, în îngheţată, în vestitele prăjituri de Alep sau
în gătitul unor peşti şi fructe de mare) fisticul bun (Pistacia vera), originar din Orientul Mijlociu
şi cultivat mult în climatul subtropical.
Răspândit din Brazilia până în Mexic, acaju (Anacardium occidentale), arboraş cu frunze
coriacei, se cultivă (în toate regiunile tropicale) pentru nuca sa reniformă, monospermă, bogată
în grăsimi (40-45%), glucide (25%), proteine (20%). Această nucă (sau achenă) se dezvoltă pe
un receptacul piriform (denumit «apple acaju»), cărnos, suculent, folosit mai ales pentru
excelente răcoritoare , compoturi şi prepararea unui vin. În comerţul de la noi, nuca decojită o
regăsim în amestecurile de alune, migdale, arahide, stafide ş. a., cea mai mare producătoare
fiind India. Florile sale sunt odorante, frunzele se folosesc la prepararea pastelor de dinţi,
pericarpul frcutelor se utilizează la fabricarea unor insecticide, a dezinfectanţilor, la unele lacuri
etc, iar lemnul este dur şi rezistent la atacul termitelor.

Fam. B U R S E R A C E A E
Demn de reţinut este, în primul rând, arborele de tămâie (Boswelia carterii, syn. B. sacra,
originară din ţinutul Mării Roşii, B. frereana, originară din Somalia), arboraşi cu frunze caduce,
din tulpinile cărora se obţine (prin incizii) o oleogumirezină – olibanum sau tămâia, “... probabil
primul produs odorant folosit de om...” (RADOIAS, BOSILCOV et BÂTIU 2005, p. 560).
Acest produs are proprietăţi antiseptice şi miros plăcut, fiind utilizat de creştini în ritualurile
religioase. Este alcătuit din 40-60% rezinoide diterpenice şi triterpenice (ex. ac. α–boswelic),
15-35% gume solubile în apă, 5-10% gume insolubile în apă şi 6-16% uleiuri volatile (cu α-pinen,
limonen, eucaliptol, sabinen etc).
Această compoziţie nu o mai regăsim nici în tămâia “preparată” din răşina pinului de tămâie şi nici în “tămâia ecologică”,
obţinută prin procedeul brevetat de Preafericitul Patriarh Daniel!
Egiptenii foloseau un amestec de mai multe răşini odorante pentru fumigaţii destinate
diverselor divinităţi (ex. zeului Ra i se oferea tămâie în zori, mir la prânz şi un parfum special,
“kyphi”, seara). Aceasta explică de ce regina Hatchepsut (sec. XV î.e.n.) a adus din expediţia sa
de un an în Somalia şi Etiopia, pe lângă lemne preţioase şi răşini odorante, 31 arboraşi
dezrădăcinaţi spre a-i cultiva în Teba (centru religios şi fostă capitală). Traducerea inscripţiei de
pe templul de la Deir-al-Bahari, dată de Th. Monod (in BEL et MONOD, 2001, p. 151) precizează
însă că arborii aduşi erau de mirra: “... cu o grămadă de răşini şi mirrha, cu arbori de mirrha
încă verzi..., lemne odorante, diverse feluri de tămâie şi farduri...”.
Evreii practicau şi ei fumigaţiile în temple, folosind “formula sacră”, alcătuită din stirax,
ambră, galbanum şi tămâie. Se mai spune că şi Alexandru Machedon (Alexandru cel Mare) ar fi fost
incinerat la Babilon (în 323 î.e.n.) folosindu-se “olibanum şi mir”.
Mai menţionăm faptul că extracte din B. serrata intră în componenţa unor medicamente
antireumatice (ex. ArtroStop Rapid), întâlnite azi şi în farmaciile de la noi (ea apare şi în
Farmacopea Română din 1893, sub numele de “oliban”).

ord. G e r a n i a l e s (s. l.)

Fam. G E R A N I A C E A E
Arbuşti în zonele calde, ierburi în cele temperate, geraniaceele (cu cca. 700 sp.) au ca
elemente caracteristice următoarele:
 prezintă peri glandulari, bogaţi în uleiuri eterice (geraniol, borneol, mentonă), ceea ce
le conferă un miros particular,
 androceu de tip triplo-, diplo- şi haplostemon, cu filamentele staminale unite la baza
gineceului şi, uneori, cu cicluri transformate în staminodii,
 carpele cu puţine ovule (unul-două), care generează fructe capsuliforme şi rostrate, la
alcătuirea cărora participă stilele unite şi receptaculul (de aceea, multe specii au denumiri
populare ce fac aluzie la ciocul unor păsări: ciocul berzei, pliscul cocorului). Acestea se desfac în
mericarpii şi, datorită îngroşărilor inegale, rostrurile devin spiralate şi pot executa mişcări
higroscopice (determinând pătrunderea fructelor în sol),
 formula florală generală: ☼, rar .│. K5 C 5 A 5+5+5; 5+5; 5 G (5-3) .

93
  Genul Geranium reuneşte cca. 300 sp. arbustive (ex. G. arborescens, originară din
arhipelagul Hawaï, G. maderense, din ins. Madeira), dar mai cu seamă ierboase, dintre care la
noi se întâlnesc: gherghetinul (G. pratense) şi pălăria cucului (G. phaeum) prin pajişti; năprasnicul (G.
robertianum) prin păduri, tufărişuri şi locuri ruderale; priboiul (G. macrorhizum) pe soluri
calcaroase scheletice, specie medicinală (stă la baza preparatului «Aftogeranil»), meliferă şi
decorativă ş. a.
 Muşcatele (Pelargonium, cu cca. 280 sp.) se deosebesc de “geranii” (deşi în multe limbi
sunt denumite “geranium”!) prin culoarea sau mărimea celor două petale superioare şi prin
seminţele cu perişori. Ele sunt originare, majoritar, din semideşerturile sudului african, dar cu
nuclee şi în Peninsula Arabică, în Asia şi Australia.
Multe dintre ele reprezintă un component principal între plantele rustice de apartament din
climatul temperat şi de liber în climatul cald. Cele mai comune specii sunt: P. zonale, P.
grandiflorum, cu frunze palmat-partite şi petale inegale, mari, iar mai recent, între cele de
balcon, “curgătoare”, s-a introdus şi la noi P. peltatum.

Fam. L I N A C E A E
Au multe caractere asemănătoare geraniaceelor, dar:
- sunt lipsite de peri glandulari,
- androceul este haplo- (când un ciclu s-a transformat în staminodii) sau
obdiplostemon, cu filamentele unite la bază într-un inel, prevăzut şi cu glande nectarifere,
- iar fructele sunt capsule, drupe, achene, niciodată mericarpii, având seminţe lipsite de
endosperm.
În mod excepţional pot fi întâlnite specii cu flori 4-mere dispuse în dichazii (ex. Radiola).
Formula florală: ☼ K5 C 5 A 5+5; 5+0; ∞- 5 G (5-2) .
 Dintre cele cca. 300 sp. ale familiei, cea mai importantă rămâne inul cultivat
(Linum usitatissimum), de la care se utilizează fibrele liberiene şi seminţele. Aceste seminţe
sunt bogate în ulei sicativ (30-40%), mult folosit în industria vopselelor “pe bază de ulei”, în
cernelurile din tipografii şi chiar în medicină (datorită mucilagiilor şi acizilor graşi nesaturaţi au
acţiune laxativă).
În timp, au fost selectate linii care corespund scopului economic, astfel, încât vorbim de “in
pentru fibre” (cu talie înaltă şi ramificaţie redusă), “in pentru seminţe” (cu talie scundă şi
ramificaţie bogată) şi “in pentru producţie mixtă”. Seminţele de in se pot folosi chiar şi în
panificaţie, imprimând produselor un gust plăcut, asemănător nucilor.
 Ca specii spontane de la noi amintim endemitele L. borzeanum - întâlnit doar
în Dobrogea şi L. uninerve - în sud-vestul ţării. Dintre speciile mai frecvente, chiar comune
amintim: ineaţa (L. perenne, L. austriacum), frecventă prin pajiştile mezo- şi xero-mezofile, inul
galben (L. flavum), sporadic prin pajiştile uscate, stepice, inuţul de câmp (L. catharticum), frecvent
prin cele mezofile etc.

Fam. E R Y T H R O X Y L A C E A E
Este reprezentată de cca. 250 sp. de arbuşti şi arboraşi cu ritidom roşcat, frunze simple, flori
mici hermafrodite dispuse la axila frunzelor. Caliciul este 5-mer, campanulat şi persistent;
corola 4-meră; androceul cu 10 stamine dispuse pe două cicluri; şi gineceul (prezentând
heterostilie) are 4-3 carpele (una-două sunt fertile), generând drupe ovoide, de culoare roşie.
Cea mai răspândită specie este Erythroxylon coca (arboraşul de coca) originară din Anzii
peruvieni, bolivieni, columbieni şi brazilieni, cu două varietăţi principale: E. c. var. coca sau coca
boliviană, cultivată mai cu seamă pe platouri şi E. c. var. ipadu sau coca amazoniană, cultivată la
poalele munţilor.
Frunzele sale conţin, în stare uscată, 0,5-1,3% alcaloizi, între care cocaina domină cu 75%
din acest conţinut. Din această plantă s-au izolat pentru prima dată novocaina şi xylocaina,
compuşi utilizaţi în anestezia locală. Iniţial, în scop terapeutic se foloseau clorhidratul şi
benzoatul de cocaină obţinute pe baza extractului din frunze.
În afara Americii de Sud, pe lângă această specie, se mai cultivă E. novogranatense, care
preferă regiunile joase (BÄRTELS 2001, BALICK et COX 1996).

ord. R h a m n a l e s (s. l.)

Fam. V I T A C E A E

94
 Majoritatea celor cca. 700 sp. sunt reprezentanţi lemnoşi (mai ales de tipul lianelor şi
plantelor căţărătoare), uneori de aspectul unor arbori, dar cu trunchi suculent şi, excepţional
sunt specii ierboase.
Frunzele sunt simple sau compuse, deseori având în partea opusă cârcei, cu sau fără
discuri adezive.
Florile lor prezintă următoarele particularităţi:
 sunt bisexuate, în mod excepţional unisexuate (ex. lăuruşca),
 sunt 5-4 –mere, cu un caliciu valvular redus, cu o corolă sepaloidă, de obicei unită la
vârf (formând un fel de potcap), când este caducă de timpuriu,
 staminele prezintă la bază discuri nectarifere intra-staminale şi polen tricolporat, iar la
baza ovarului se află un disc nectarifer, întreg sau lobat,
 ovarul este (6)-2-locular, fiecare lojă conţinând două, rareori un singur ovul,
 formula florală: ☼ K5-4; 7-3 C 5-4; 7-3 A 5-4; 7-3 G (8-2); 1 ,
 polenizarea este realizată de diverse insecte (albine, viespi, muşte, coleoptere) şi
fructele sunt bace, reunite în raceme compuse.
 Viţa-de-vie (Vitis vinifera), originară din Caucaz, a reprezentat şi reprezintă o cultură
importantă, dezvoltându-se în prezent şi în emisfera australă, situaţie care pune mari probleme
producătorilor tradiţionali din Europa.
Cultura acestei plante este justificată de multiplele folosinţe ale strugurilor (de masă şi
compot, de vin, de stafide), ale sevei de primăvară (recoltată la “plânsul viţei”, cu utilizări în
dermatite şi conjunctivite), ale frunzelor unor varietăţi (culese toamna şi folosite în afecţiuni
vasculare, în hemoragii uterine sau ca antidiareic), ale curei de must (cu efecte benefice în
tulburările cardio-renale şi în obezitate), ale însuşirilor vinului roşu (ca tonic venos şi
hipotensiv; numai dacă este consumat ca medicament!) etc.
Finele secolului al XIX-lea a reprezentat o perioadă în care foarte multe soiuri autohtone au
dispărut, ca urmare a atacului filoxerei (pătrunsă, probabil accidental, din America de Nord). Ca
urmare, au fost aduse din acest continent mai multe specii rezistente la atacul acestei insecte,
dar şi la ger, mană şi uscăciune, folosite ca portaltoi pentru soiurile europene: V. rupestris (viţa
de munte), liană scundă cu ciorchine lax; V. berlandieri, cu lăstari 5-muchiaţi, cârcei bifurcaţi şi
ciorchine cilindric şi compact; V. labrusca, cu ciorchini mici şi gust de muscat; V. riparia,
unisexuat dioică şi cu flori mirositoare.
Sub aspect genetic, viţa-de-vie cuprinde populaţii di-, tri- şi tetraploide, cu 38, 57, respectiv 76
cromozomi, rezultate printr-un proces de autopoliploidizare.
 În stare spontană, sporadic la noi se întâlneşte viţa sălbatică sau lăuruşca (V. sylvestris), cu
flori unisexuat-dioice, iar de-a lungul râurilor din Extremul Orient, V. amurensis, ce poate
rezista până la - 40o C.

ord. E u p h o r b i a l e s (s. str.)

Fam. E U P H O R B I A C E A E (s. l.)
Cu o valoare economică deosebită sunt următoarele două specii:
 arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis), cu frunze palmat-compuse şi polenizare anemofilă,
originar din Amazonia braziliană, este astăzi cultivat în mai toate regiunile tropicale din
America Centrală şi de Sud, Africa şi Asia, în plantaţii care totalizează cca 8,5 milioane ha şi care
produc cca. 5 milioane tone de cauciuc natural anual (VÁZQUEZ MORENO et al., 1998).
Acest cauciuc (o hidrocarbură formată din mai multe molecule de izopren- C5H8) este
absolut necesar, în anumite proporţii, pentru producerea celui sintetic (peste 7 milioane tone
anual).
Recoltarea latexului se face prin incizii spiralate de-a lungul trunchiului (de fapt pe o
porţiune a sa de cca 1-2 m), o singură dată pe zi (mai ales în perioada secetoasă) şi colectarea lui
în recipiente fixate la baza inciziilor. Este foarte important ca inciziile să nu se facă în acelaşi loc,
decât după un an.
Dacă, multă vreme, separarea cauciucului se făcea prin agitare cu un băţ şi afumare
(deasupra unui foc din nuci de cocos), operaţii repetate de mai multe ori ( POPU-CÂMPEANU s.a.),
astăzi, latexul se tratează cu oţet (sau cu sare acidă) spre a favoriza precipitarea cauciucului, se
toarnă în tăvi, iar după 48 de ore se presează (manual sau mecanic), obţinându-se „plăci” de 3-5
mm grosime care vor constitui materia primă ce se livrează fabricilor producătoare.

95
 Odată cu punerea la punct a procedeului de prelucrare a cauciucului prin vălţuire (1828),
necesarul de cauciuc creşte foarte mult, iar brazilienii introduc un sistem foarte sever de pază a
plantaţiilor lor. După puţin timp (în 1839), americanul Ch. Goodyear (1800-1860) descoperă
procedeul vulcanizării (tratării cu sulf), procedeu care elimină inconvenientul vechiului
procedeu, acela de pierdere a elasticităţii după un timp scurt şi de înmuiere la căldură.
În ciuda acestei mari descoperiri, Goodyear va fi închis pentru datoriile făcute în timpul
cercetărilor sale şi va muri în «cea mai cumplită mizerie» (VÁZQUEZ MORENO et al. 1998). Mai
târziu, nepotul său Edward va descoperi producerea ebonitei, pornind tot de la cauciuc şi sulf.
Tot în acest secol (în 1880) marcăm descoperirea de către irlandezul J.B. Dunlop (1840-1921, un
medic veterinar ce dorea să amelioreze tricicleta fiului său!) a procedeului de fabricare a
anvelopelor.
 maniocul (Manihot utilissima, syn. M. esculenta), originar din Brazilia, este cultivat astăzi în
toate regiunile tropicale pentru rădăcinile sale tuberizate (de 2-5, până la 15 kg per exemplar),
foarte bogate în amidon (cca. 30%). Producţia medie la nivel mondial este de cca. 10.200 kg/ha,
maniocul constituind principala cultură pentru autoconsum în ţările Lumii a Treia ( CARTAY 2004).
Aceste rădăcini se consumă ca şi garnitură, numai după îndepărtarea latexului, în care se
află un glicozid toxic şi amar – linamarina, care în tubul digestiv se descompune în acid
cianhidric (HCN sau ac. prusic), foarte neurotoxic. Procesul de îndepărtare se realizează printr-
o spălare prelungită în apă şi prin fierbere sau prăjire. În unele regiuni se extrage din ele o făină
denumită tapioca, folosită apoi pentru producerea unor turte, iar reziduurile sunt folosite ca
furaj (posibil chiar şi în concentratele ajunse în Europa!).

ord. A r a l i a l e s (s. str.)

(syn. Apiales, Umbellales)
Fam. A P I A C E A E
(syn. Umbelliferae)
Majoritar ierboase (anuale, bianuale şi perene), rareori arboraşi sau liane, cele cca. 3.000 sp.
de apiacee au următoarele caractere ce le dau o foarte mare unitate (dar sunt şi extrem de
dificil de determinat!):
 au rădăcini pivotante, deseori îngroşate secundar;
 tulpinile supraterane, în general sunt canaliculate şi fistuloase, uneori au rizomi şi
rădăcini tuberizate;
 frunzele, divers conformate şi dispuse, au o teacă sau vagină bine dezvoltată
(comparată deseori cu cea de la unele monocotiledonate), iar nervaţiunea poate fi, în mod
excepţional, de tip paralel (ex. la unele specii de Bupleurum);
 în organele vegetative şi în fructe au canale secretoare ce conţin uleiuri eterice (carvonă,
anethol ş.a.), furanocumarine (geraniol, borneol, cimol, timol, pinen), rezină şi alcaloizi
(coniină, cicutoxină);
 florile, cu dezvoltare centripetă sunt grupate în umbele simple sau în umbele compuse,
cu sau fără involucru şi/sau involucel, inflorescenţe ce favorizează “polenizarea în serie”, cum o
denumeşte GUIGNARD (1998),
 au petale emarginate, stamine cu filamente introrse şi grăuncioare de polen formate din 3
celule,
 foarte rar, ele pot fi unisexuate, monoice (în care caz, ca situaţie frecventă, florile femeieşti
sunt situate la periferie, iar cele bărbăteşti la centrul umbelei) sau dioice,
 în structura lor apar ca elemente tipice carpoforul şi stilopodiul,
 formula florală este următoarea: ☼; .│. K5; 0 C 5 A 5 G (2) ;
 polenizarea este entomofilă, realizată mai ales de diptere (favorizată de prezenţa unuia
sau a două discuri nectarifere, situate la baza stilelor, împreună cu care formează stilopodiul).
Mulţi dintre reprezentanţi sunt consideraţi ca bază trofică pentru unii melci stilomatofori din
genul Helicella;
 fructele sunt diachene (sau dicariopse, după unii autori), numite cremocarp, fiecare
carpelă având un singur ovul din care rezultă seminţe sudate cu pericarpul şi având endosperm
bogat în uleiuri şi nu în amidon.
Reprezentanţii apiaceelor sunt grupaţi în trei subfamilii: Hydrocotyleoideae (ex. buricul apei),
Saniculoideae (ex. sânişoara, scaiul dracului) şi Apioideae (majoritatea), diferenţiate pe baze

96
anatomice, biochimice şi morfologice. Particularităţile anatomice de la buricul apei îi determină
pe mulţi autori să ridice prima subfamilie la rang de familie (HYDROCOTYLACEAE).
Importanţa familiei este dată mai întâi de speciile cultivate în scop alimentar (culinar şi
aromatic), datorită conţinutului lor în hidraţi de carbon (ex. 11-15% la morcov şi păstârnac), în
proteine (ex. cca. 2% la pătrunjel), dar mai cu seamă în săruri minerale şi vitamine (ex. 7% vit. A
în morcov, 180-200% vit. C în frunuzele de pătrunjel). Din această categorie fac parte, printre
altele:
 morcovul (Daucus carota ssp. sativus) se cultivă pentru rădăcinile sale bogate în glucide,
săruri minerale şi caroten (un precursor al vitaminei A), precum şi pentru fructele cu efect
carminativ şi vermifug, din care se extrage şi un ulei volatil bogat în carotol (cca. 65%), folosit în
parfumerie;
 pătrunjelul (Petroselinum hortense şi P. crispum) este cultivat pentru frunze şi rădăcini,
ambele nelipsite din bucătărie şi având şi efecte diuretice, hipotensive şi tonic-musculare;
 ţelina (Apium graveolens) este cultivată în soiuri pentru frunze, pentru peţioli (A. g. var.
dulce) şi pentru rădăcini, toate având principii stimulatoare ale secreţiilor glandelor digestive,
rol antioxidant, iar rădăcinile şi efect diuretic.
 mărarul (Anethum graveolens, syn. Peucedanum g., originar din bazinul mediteranean şi A. g.
ssp. sowa, mărarul indian) este la mare cinste în bucătăria moldovenească şi nelipsit din
murăturile româneşti, dar era folosit şi de egipteni, fiind identificat, la Teba, în mormintele unor
faraoni. Datorită conţinutului în uleiuri eterice (în special limonen, carvonă şi anetol), în
vitamine şi săruri minerale, frunzele şi fructele sale sunt utilizate şi în scop terapeutic (ca
antifungice, diuretice şi carminative), precum şi în industria parfumurilor;
 leuşteanul (Levisticum officinale, syn. Angelica l.), originar din sud-vestul Asiei, era folosit
odinioară şi în ritualuri (mai ales pentru îndepărtarea spiritelor rele) şi descântece. Astăzi, este
un aromatizant specific anumitor preparate culinare (ciorba de miel, spre exemplu).
 păstârnacul (Pastinaca sativa) înlocuieşte, într-o oarecare măsură, pătrunjelul, iar soiul mai
des întâlnit este ‘Alb lung’;
 pentru aromatizarea unor băuturi, a unor produse de patiserie (chiar şi a unor
ciocolate), dar şi componente în ceaiurile calmante sau anticolici, sunt fructele:
- de chimion, chimen sau secărică (Carum carvi, fig. , b), cu ecotipuri selecţionate din
flora spontană (ex. ‘Mare de Roman’, ‘De Ghimbav’), cu uleiuri volatile bogate în carvonă,
limonen, alcooli (de tipul carveol, linalool), ulei gras, aldehidă acetică ş. a. Aceste structuri
chimice conferă uleiurilor şi valenţe odorante pentru parfumerie, pentru pastele de dinţi şi chiar
pentru gumele de mestecat;
- de anason sau anison (Pimpinella anissum), bogate în anetol, component important
într-o serie de băuturi de tip digestiv, dar şi cu efecte secundare nedorite, în urma consumului
îndelungat;
- de coriandru (Coriandrum sativum), specie foarte bună meliferă şi ale cărei frunze au
un puternic miros de ploşniţă (koris gr.= ploşniţă), fiind folosite pentru falsificarea wisky-ului, dar şi
ca aromatizant al unor preparate culinare. Fructele sunt mult folosite în industria mezelurilor, a
lichiorurilor, cosmeticelor şi mai puţin a parfumurilor, în compoziţia diverselor ceaiuri
anticolici, gastrice şi tonic-amare, hipoglicemiante, iar turtele rezultate în urma extragerii
uleiurilor volatile şi grase sunt folosite ca furaj;
- de fenicul sau molură (Foeniculum vulgare), specie cu mai multe subspecii alimentare:
F. v. ssp. vulgare (syn. F. v. ssp. sativum) – cunoscut sub numele de fenicul amar sau “de Florenţa”; F.
v. ssp. dulce - denumit fenicul dulce sau “de Provence”, anason dulce sau chiar chimen dulce; şi F. v.
ssp. piperitum - fenicul pipărat. De la unele soiuri se consumă şi peţiolii, în amestecuri de salate şi
la preparate gătite, iar fructele au utilizări asemănătoare cu anasonul; etc.
Doar în scop medicinal, la noi se foloseşte Herba de la o serie de specii spontane: scaiul
vânăt (Eryngium planum), foarte bun în tratarea tusei convulsive, a tusei în general; chimionul
porcului (Peucedanum oreoselinum), cu efecte evidente în tratarea enureziei etc.
 Încă din perioada Egiptului antic se utilizau Ammi visnaga şi A. majus (ammi şi în limba
română), ale căror fructe conţin produşi mai puţin răspândiţi în lumea plantelor
(furanocromonele kelina, visangina), derivaţi cumarinici etc. Astăzi se folosesc ca
antispasmodic şi vasodilatator coronarian, dar şi pentru confecţionarea scobitorilor din radiile
umbelelor, utilizare frecventă în nordul Africii şi vestul Asiei etc.

97
 a. b.
Fig. a. Cuminum cyminum, chimionul turcesc şi b. Carum carvi, chimionul sau chimenul (wikipedia...)

 În Iran, Afganistan, Turcia şi Liban se cultivă Ferula galbaniflua şi F. rubicaulis pentru

obţinerea (din rădăcini şi baza tulpinii) gumi-rezinei denumite galbanum, utilizată în ritualuri
religioase, în terapeutică şi în parfumerie ( unele surse atribue originea acestui produs speciei Galbanum officinale).
În Orientul Apropiat se mai foloseşte rezina obţinută din rădăcinile de F. asa-foetida (asafetida),
ca stimulent digestiv şi condiment, dar mirosul sulfuros nu o face prea agreată de către
europeni.
 Rol antibacterian demonstrat are rezina amoniaca, obţinută de la Dorema ammoniacum,
specie din Peninsula Arabă şi India.
În scop decorativ sunt folosite puţine specii, între acestea amintim pe cele de Eryngium
(cu cca. 230 sp. sud-americane şi europene), folosite pentru obţinerea de hibrizi cu inflorescenţe
capituliforme violacei şi bractei albastru-argintii.
Dintre speciile cu importanţă fitogeografică reţinem:
 brânca ursului sau talpa ursului, cu două specii endemice pentru Carpaţi: Heracleum
palmatum şi H. carpaticum;
 angelica (Angelica archangelica), aerelul (Ferula sadleriana, specie panonică), ambele fiind
specii protejate, respectiv rare la noi în ţară.
Dincolo de particularităţile anatomice şi biochimice ale unor reprezentanţi ori de prezenţa
unor taxoni cu mare importanţă fitogeografică, această familie este extrem de importantă sub
aspect economic, încât am putea afirma că alimentaţia noastră actuală nu poate fi concepută
fără unele dintre speciile sale.

5.3.4. Subclasa D i l l e n i i d a e
(syn. Parietarigene p.p.)

ord. T h e a l e s (s. l.)

(syn. Theiflores, Hypericales p. p., Guttiferales p. p.)
Fam. T H E A C E A E
Cuprinde cca. 500 sp. (din cele aprox. 1.100 sp. ale ordinului) , între care cel mai important
este arboraşul de ceai (Thea sinensis, syn. Camelia s.). Acesta se caracterizează prin frunze simple,
alterne, flori 5-mere, cu numeroase stamine, cu 5-3 carpele unite şi poziţie superioară, fructe de
tip capsulă loculicidă. Ovulele sale sunt tenuinucelate, iar seminţele prezintă un embrion mare.
Se pare că originea speciei se află în regiunea Assam (din nord-estul Indiei), în Birmania şi
ins. Hainon, regiuni în care se află şi în stare spontană.
În plantaţii, dezvoltate în regiuni cu multe precipitaţii şi pe terenuri în pantă (pentru ca apa
să nu stagneze), se cultivă trei varietăţi (considerate înainte ca specii de sine stătătoare):

98
 - ceaiul de Assam (Th. s. var. assamica) care necesită mai multă căldură şi precipitaţii,
motiv pentru care este cultivat în regiunile musonice joase;
- ceaiul de China (Th. s. var. sinensis) care este mai rezistent şi mai puţin exigent la
temperatură şi precipitaţii, motiv pentru care se cultivă la altitudini mai mari;
- ceaiul cambodgian (Th. s. var. parvifolia), cu exigenţe intermediare între cele două
varietăţi.
Întrucât, odată cu maturarea frunzelor scade conţinutul în principii active, se recoltează
mugurii foliari, care se usucă 8-18 ore, se taie, se supun unui proces de auto-fermentare în
straturi de 5-7 cm, timp de 45’- 3 ore, după care se usucă la 125 o C, timp de 20’ şi se selectează
după mărime. Dacă se elimină procesul de auto-fermentare, se obţine ceaiul verde, dacă nu, se
obţine ceaiul negru, fiecare cu o compoziţie particulară, cu gust şi însuşiri diferite. În timpul
auto-fermentării este pusă în libertate fenolaza, care catalizează oxidarea fenolilor până la
compuşi chinonici, iar aceştia sunt cei care dau gustul amărui şi culoarea brună băuturii, lucru
care nu se mai întâmplă în cazul ceaiului verde (enzima fiind distrusă prin uscarea rapidă).
Compoziţia chimică a drogului astfel obţinut este extrem de variată (MARCHESINI 1993):
- fenoli şi polifenoli, în special teogalina, responsabilă pentru calitatea ceaiului negru,
- aminoacizi: teanina (0.5-N-etil-glutamina), prezentă mai ales la ceaiul verde, alcaloizi:
cafeina (2,5–5,5% din s.u.), fundamentală pentru gustul şi vivacitatea ceaiului, teofilina ş. a.,
- carotenoizi, în număr de 14 tipuri, prezenţi în ceaiul verde, dar distruşi în mare parte în
ceaiul negru,
- produşi volatili: cca. 300, din categoria aldehidelor, esterilor, cetonelor etc., care
contribue la conturarea aromei,
- saponine, mai ales în rădăcini, importante şi pentru că ele participă la apărarea plantei
de atacul insectei Xyleborus fornicatus (un coleopter scolitid): aceasta încearcă să atace stelul
plantei, unde se află α-spinosterol, un precursor al hormonului care controlează năpârlirea, iar
saponinele, legându-se de acest sterol, îl fac inaccesibil insectei.
ord. B r a s s i c a l e s (s. str.)
(syn. Rhoeadales, Capparales)
Fam. B R A S S I C A C E A E
(syn. Cruciferae)
O familie omogenă, dar bogată în reprezentanţi (cca. 3-4.000 sp.), răspândiţi mai ales în
regiunea holartică, între care la noi în ţară vegetează aprox. 160 sp.
Principalele lor caracteristici sunt următoarele:
plante ierboase anuale, bienale şi perene, rareori de tip arbustiv,
frunzele sunt simple, alterne, cu margini divers incizate şi stomate de tip brassicaceu
(sau anisocitic, cu 3 celule anexe),
florile sunt reunite în raceme, sunt hermafrodite, actino-, rar zigomorfe,
diplochlamidee, tetramere, iar la baza staminelor scurte prezintă glande nectarifere,
formula florală: ☼ K 2+2 C 2+2 A 2+4 G (2) ,
petalele sunt dispuse în cruce (de unde vechea denumire), androceul este tetradinam
(4 stamine cu filamente lungi şi două cu filamente scurte), gineceul (bicarpelar, excepţional
tetra-carpelar, ca de ex. la Tetrapoma) este sesil sau prevăzut cu un ginofor, iar placentaţia este
parietală,
polenizarea este entomofilă, iar fructele sunt de tip silicvă sau siliculă, ambele
având ca şi caracteristic un perete despărţitor fals, membranos, denumit repulum (sau replum).
Seminţele (exalbuminate şi cu un embrion voluminos) conţin adesea cantităţi importante de ulei
gras (30-50%), astfel că o serie de varietăţi (ca de ex. rapiţa colza - Brassica napus var. oleifera)
sunt cultivate în scop industrial pe mari suprafeţe,
sub aspect biochimic, caracteristică este prezenţa în idioblastele parenchimului
fundamental a glicozidelor sulfuroase (de tip sinalbozidă, sinigrinozidă) şi a unei enzime
hidrolizante (mirozinaza, denumită în multe lucrări şi ca «mirozină»). Gustul iute este dat de
uleiul picant, care se formează în urma reacţiei favorizate de distrugerea celulelor (prin care
enzima este pusă în contact cu glicozidele):

glicozide sulfuroase + mirozinază + H2O → glucoză + ulei cu gust iute + SO4

(ex. sinigrinozida) ( ex. izothiocianatul de alil)

99
 Întregul complex de produşi specifici caracterizează familia ca fiind un grup tânăr, în plină
evoluţie (POP et al., 1983).
Mulţi reprezentanţi sunt cultivaţi în scop alimentar, furajer, industrial ori decorativ, iar
alţii au valenţe medicinale şi melifere.
Nu putem să nu amintim şi pe cei care stau la baza unor realizări ştiinţifice
importante, mai ales din domeniul ingineriei genetice, în primul rând pe Arabidopsis thaliana,
prima specie de cormofite la care s-a finalizat secvenţarea ADN-ului. Aceasta prezintă avantajul
dat de genomul său mic (125 Mpb), de doar 5 perechi de cromozomi, de înmulţirea sa rapidă,
precum şi de faptul că este suficientă secvenţarea „etichetelor” (a 3-400 nucleotide de la
extremităţi). Prin metoda EST (Expressed Sequence Tags) se poate realiza reprezentarea
populaţiei de ARNm (DELSENY 1998).
Apoi, pe Raphanobrassica karpecenkoi, tetraploid (2n = 36) obţinut din ridiche (2n = 18)
şi varză (2n = 18), cu dublarea numărului de cromozomi a hibridului din prima generaţie (2n
= 18), care era steril.
Dintre speciile cultivate, în scop alimentar, furajer şi ornamental amintim:
 cea mai cunoscută şi utilizată este Brassica oleracea, reprezentată în stare spontană (în
ţinutul mediteranean) de varza sălbatecă (B. o. var. sylvestris).
În cultură este foarte răspândită varza cu căpăţână sau curechiul (căpăţâna fiind de fapt un
mugure uriaş), bogată în glucide, săruri minerale, vitamine (în special vitamina U, anti-
ulceroasă). În stare proaspătă, varza are acţiune digestivă, diuretică şi vermifugă, iar murată
(prin acidul lactic format) este un dezinfectant al tubului digestiv.
Această varietate (B. o. var. capitata) se cultivă în două forme (f. alba şi f. rubra), cu
numeroase soiuri (‘Timpurie de Vidra’, ‘Gloria’, ‘Licurişcă’, ‘De Buzău’, ‘Braunschwieg’ etc, dintre
cele de varză albă, ’Roşie de Argeş’, ’Cap de negru’ ş.a., dintre cele de varză roşie).
Varza creaţă (cunoscută şi sub numele de varză de Milano, varză de Savoia, varză nemţească)
aparţine de B. o. var. sabauda, la noi cultivându-se mai ales soiul ‘Vorbote’.
Conopida (B. o. var. botrytis, syn. B. o. var. cauliflora) este utilizată pentru inflorescenţele sale
tinere (ex. soiurile ’Timpurie de Arad’, ’Bulgăre de zăpadă’ ş.a.), la fel ca şi broccoli (B. o. var.
italica), în care s-au pus în evidenţă fitosteroli, dominant fiind β-sitosterolul.
Gulia (B. o. var. gongylodes) este cultivată pentru coletul său puternic îngroşat (ex. soiurile
’Goliath albastru’, ’Goliat alb’); varza de Bruxelles (B. o. var. gemmifera) pentru micile căpăţâni, fine
şi delicioase (ex. soiul ’Târzie de Amager’).
În fine, în scop furajer este utilizată B. o. var. acephala (varza furajeră), iar ca ornamentală,
recent, a pătruns şi la noi B. o. var. palmifolia, cu o rozetă de frunze violacei în vârful unor
tulpini de 20-50 cm şi care rezistă până toamna târziu.
Tot în scop furajer se cultivă şi gulia furajeră (B. napus ssp. rapifera).
Mai puţin cultivată la noi este varza chinezească (B. pekinensis, syn. B. chinensis), ale cărei căpăţâni sunt alungite şi afânate,
asemănătoare cu marula sau salata romană (v. fam. asteracee!).
 Ridichile (Raphanus sativus) sunt apreciate pentru rădăcinile lor îngroşate, bogate în
săruri minerale, fiind cunoscute grupele de varietăţi „de lună” (ex. ‚’Rotunde timpuri’, ’Ţepuşe
de gheaţă’, ’Roşii cu vârf alb’), „de vară” (ex. ‚’Albe japoneze’, ’De Dumbrăveni’), „de toamnă”
(ex. ’Bere de München’) şi „de iarnă” (ex. ’Negre rotunde’), acestea din urmă fiind folosite şi în
scop terapeutic (sucul proaspăt ca diuretic şi în litiaza biliară, iar siropul ca expectorant).
 Muştarul alb (Sinapis alba ssp. alba, ex. ’Galben de Craiova’) şi muştarul negru (Brassica
nigra, ex. ’De Timişoara’) este cultivat pentru seminţele sale utilizate ca şi condiment şi în
prepararea produsului cu acelaşi nume, pe când în Extremul Orient se foloseşte muştarul de China
sau muştarul vânăt (B. juncea). Primele două specii sunt şi foarte bune melifere, în amestec cu
cereale se folosesc ca şi furaj verde, uneori şi ca îngrăşământ verde.
 Hreanul (Armoracia rusticana, syn. Cochlearia r., C. armoracia) creşte spontan, iar rădăcina sa este
folosită în alimentaţie, ca şi condiment ori ca plantă medicinală (în gingivite, bronşite, astm, boli
de piele). Prezintă ca şi particularitate a înmulţirii vegetative faptul că aceasta se realizează prin
rădăcini producătoare de muguri.
În scop industrial se cultivă foarte mult rapiţa sau rapiţa naveta (Brassica rappa ssp.
oleifera), din seminţele căreia se extrage un ulei, iar în ultimul timp pătrund tot mai mult

100
soiurile transgenice de rapiţă colza (B. napus ssp. oleifera), mai puţin acceptate în Europa, dar
foarte frecvente în Canada şi SUA.
Uleiul de rapiţă se utilizează în industrie, mai cu seamă ca „biodizel”, ceea ce înseamnă o
extindere a culturii acestor plante şi, implicit, un impact ecologic crescut!
Rapiţa colza se cunoaşte în cultură de mai bine de două milenii, uleiul său fiind utilizat în scop alimentar şi ca biocombustibil,
dar încălzit prea tare devine toxic. Ea este o bună meliferă şi furajeră (ca masă verde, dar poate produce tulburări metabolice la
bovine), iar turtele rezultate de la presarea uleiului sunt folosite ca furaje pentru porcine.
Ca şi ornamentale, sunt cunoscute mixandrele (Matthiola incana), micşunelele (Cheiranthus
cheirii), pana zburătorului (Lunaria annua) ş. a. În grădinile ţărăneşti se cultiva şi ca tinctorială
Isatis tinctoria (drobuşor), din care se obţinea o culoare albastră (în urma a două etape de
fermentare a frunzelor, procedeu cunoscut de celţi şi britanici, care-şi vopseau faţa în albastru
înaintea bătăliilor).
Dintre speciile spontane (mai cu seamă de la noi din ţară) reţinem:
 prin pădurile de foioase: colţişorul (Dentaria glandulosa, specie endemică pentru
Carpaţi), usturoiţa (Alliaria officinalis),
 prin pajişti sunt frecvente specii de punguliţă (Thlaspi, între care, în pajiştile montane şi
alpine vegetează endemitul Th. dacicum), de ciucuşoară (Alyssum, între care A. borzeanum este
endemică pentru România, întâlnindu-se numai în Dobrogea),
 pe stâncăriile montane şi la baza grohotişurilor, o serie de endemite dau o notă particulară
florei noastre: Erysimum witmanii (micsandre sălbatice), Hesperis oblongifolia, Barbarea
lepuznica (syn. B. vulgaris ssp. l., rară în M-ţii Retezat şi Godeanu), Draba dorneri (întâlnită numai
în Retezat) etc.,
 prin lunci şi locuri umede, stupitul cucului (Cardamine, una dintre speciile sale – C.
pratensis, cu populaţii di- tetra- şi hexaploide fiind considerată de SCHNITZLER (1998) ca un
excelent bioindicator al perturbaţiilor antropice în mediul aluvial) şi o serie de specii de
Rorippa (gălbenea) ş. a.,
 prin culturi şi locuri ruderale sunt frecvente urda vacii (Lepidium draba, syn. Cardaria d.),
muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), punguliţa (Thlaspi arvense), bine-cunoscuta traista ciobanului
(Capsella bursa-pastoris, a cărei Herba se poate folosi ca hemostatic şi vasoconstrictor) etc.
Dintre speciile cu valoare indicatoare amintim pe Thlaspi calaminare (syn. Th. caerulescens ssp.
calaminare), o hiperacumulatoare de metale grele, Zn (până la 30.000 ppm) şi Cd (până la 1.000
ppm), fără a manifesta simptomele de toxicitate. Valorile acestor acumulări (în care un rol
important îl joacă fitochelatinele - polipeptide bogate în cisteină) sunt de 300, respectiv 1.000
de ori mai mari decât concentraţia normală din frunze ( FEDIUC 2002).
Pentru spectaculozitatea mişcărilor sale (în funcţie de umiditatea atmosferică) amintim pe
Anastatica hierochuntica (roza sau trandafirul de Ierihon), specie întâlnită în semideşertul din
nordul Africii şi Peninsula Arabică.

ord. S a l i c a l e s
Fam. S A L I C A C E A E
Cele aprox. 350 sp. reunite în această familie sunt arbori, arbuşti şi subarbuşti, răspândite în
regiunea holartică, de la câmpie până în etajul alpin, toate caracterizate printr-o mare capacitate
de rizogeneză, implicit şi de pionierat (de ocupare a terenurilor nude), multe având şi o creştere
rapidă.
Speciile de la altitudini mari se caracterizează printr-un conţinut ridicat, în vacuolele
epidermei şi mezofilului, de antociani şi fenoli, situaţie ce le permite să reziste la cantitatea mare
de raze ultraviolete care ajung la sol în astfel de condiţii.
Prin caracterele lor morfo-anatomice sunt considerate ca cele mai evoluate dintre
amentiflore, în accepţiunea largă a termenului.
Marea majoritate a speciilor sunt reunite în doar două genuri (Salix şi Populus), motiv
pentru care vom prezenta caracterele generale, comparativ, la aceste două genuri (ap.
GELLINI et GROSSONI 2003):

Salix Populus
- arbori, arbuşti şi subarbuşti, cu raze - arbori, rareori arbuşti, cu raze
medulare ± heterocelulare; medulare ± homocelulare;
- scoarţa tulpinilor bogată în heterozide fenolice (salicina sau salicozida, polulozida), taninuri, rezine etc., ceea ce le
conferă proprietăţi medicinale şi tinctoriale;

101
- muguri cu doi solzi concrescuţi; - muguri cu solzi liberi;
- frunze, în general lanceolate, cu - frunze ovale, triunghiulare, cu
nervaţiune penată, peţioli scurţi; nervaţiune palmată (rar penată),
hipo- sau amfistomatice; cu peţioli lungi; amfistomatice;
- amenţi erecţi; - amenţi pendenţi;
- bractei întregi, cu una-două glande - bractei denticulate ori ciliat fimbriate,
nectarifere la bază; fără glande, dar având un disc aplatizat (la florile ♂),
cupuliform (la cele ♀ );
- specii monoice, rareori dioice; - specii dioice, rar monoice (P. lasiocarpa);
- flori ♂ cu (12) 5-2 stamine; - flori ♂ cu 60-4 stamine;
- ovar susţinut de un ginofor, stile - ovar susţinut de un ginofor, stile
unite şi ovule uni-integumentate; libere şi ovule bi-integumentate;
- polenizare entomofilă; - polenizare anemofilă;
- capsula se deschide prin două valve; - capsula se deschide prin 4-2 valve;
- seminţe fără endosperm sau acesta este foarte redus, dar bogat în substanţe oleaginoase şi prevăzute cu numeroşi
perişori rezultaţi din funiculul ovulelor;
- formula florală: ♂ P 0 A60-2 , ♀ P0 G(2)
- sunt specii diploide (2n= 38), cu puţini reprezentanţi poliploizi naturali (ex. Salix glaucosericea, o decaploidă), iar
cei artificiali se întâlnesc mai ales la plop.

 Cel mai bine reprezentat este genul Salix, cu cca. 250-300 sp. şi simbolizând, la evrei,
dependenţa de apă. O lucrare ce abordează, alături de aspectele taxonomice şi ecologice, şi pe
cele privitoare la arhitectura epidermei inferioare (văzută la microscopul electonic tip skaning)
ori la utilizarea speciilor de sălcii din Italia, este cea elaborată de MARTINI et PAIERO (1988), în
care vor fi regăsite aproapre toate speciile de la noi.
Cele mai frecvente specii din zăvoaiele noastre sunt sălciile S. alba şi S. fragilis, arboraşi şi
chiar arbori de până la 25 m înălţime.
În luncile umede formează pâlcuri zălogul (S. cinerea), mai ales în staţiunile cu sol greu,
impermeabil, spre a ceda locul răchitei roşii (S. purpurea) în staţiunile cu sol aluvionar ori răchitei
(S. viminalis, cea mai des utilizată pentru împletiturile grosiere: panere, şezlong-uri, mese
pentru terase etc.).
În etajul colinar şi montan este frecventă salcia căprească (S. caprea), înlocuită în etajul
subalpin de S. silesiaca, respectiv în etajele superioare de sălciile pitice (S. reticulata, S.
herbacea, S. kitaibeliana - endemică în Carpaţi, S. helvetica - endemică în Alpi).
Cortexul de la mai multe specii de sălcii se foloseşte în scop medicinal, ca antireumatic,
febrifug şi analgezic.
 Genul Populus grupează doar 35-40 sp., dintre care cele mai cunoscute sunt plopul alb (P.
alba, din Orientul Mijlociu până în Europa, prin zăvoaie şi păduri de dealuri), plopul tremurător
(P. tremula, mai ales prin tăieturile de păduri colinare şi montane), plopul negru (P. nigra) foarte
mult plantat prin cultivarul ‘Italica’ (= P. pyramidalis), cunoscut în unele regiuni ale ţării şi sub
numele de plută.
Mugurii florali conţin glicozide fenolice (populozida, salicozida sau salicina), taninuri, fiind
folosiţi ca antiseptici, cicatrizanţi, aintiinflamatori. Pe catafilele lor se produce un complex de
substanţe, care stă la baza preparării propolisului de către albine.
Pe lângă importanţa meliferă oferită de amenţii de salcie şi de mana de plop, reprezentanţii
familiei sunt utilizaţi în scop medicinal (Cortex salicis, Gemmae populi), lemnul constitue
componentul principal în fabricarea plăcilor de pal, lemnul de plop este folosit în artizanat
(pentru confecţionarea lingurilor de lemn, coveţilor etc), cel de Salix alba var. caerulea este
preferat în confecţionarea blaturilor de criquet, cărbunele medicinal este obţinut din lemnul de
S. fragilis, iar lăstarii de răchită sunt folosiţi la diversele împletituri. Pentru împletiturile fine
este preferat cultivarul ‘Gracilis’ de la S. purpurea ssp. lambertiana.

ord. C u c u r b i t a l e s (s. l.)

Fam. C U C U R B I T A C E A E
Cele aprox. 850-1.000 sp., reunite în cca. 100 genuri, sunt răspândite mai ales în regiunile
calde ale Globului, fiind specii anuale sau perene, cu tulpini fistuloase (frecvent cu fascicolele
conducătoare dispuse în două inele concentrice), repente sau urcătoare (situaţie favorizată de
prezenţa cârceilor simpli sau ramificaţi), rareori de tipul unor arbuşti cu tulpini suculente
(Kedrostis) şi excepţional de aspectul unor arboraşi (ex. Dendrosicyos socotrana, endemic în
ins. Socotra).
Caracterele lor generale sunt:

102
  frunzele sunt simple, în general mari, nestipelate, alterne, frecvent lobate (doar unele
specii de Thladiantha au frunze ovale, întregi) şi sunt acoperite cu peri simpli, ca şi tulpina de
altfel. Aceşti peri au membrane mineralizate (calcifiate), conţin la bază un cistolit şi au un
număr foarte mare de cromozomi, generaţi prin procesul de endopoliploidie;
 florile sunt majoritar actinomorfe, unisexuat-monoice (rareori dioice), fie solitare, fie
dispuse în raceme, 5-mere (excepţional 6-mere, ca la Echinocystis) şi gamofile. Staminele au o
singură lojă care se deschide printr-o fantă sinuoasă şi filamente concrescute. Carpelele sunt
sudate cu receptaculul, au poziţie inferioară, placentaţia este parietală (dar cu aspect de
centrală);
La mulţi reprezentanţi, raportul flori bărbăteşti/flori femeieşti este mai mic pe ramurile de
ordinul II şi III, aspect utilizat în tehnica de cultură, unde se practică ciupitul (ruperea vârfului
tulpinilor), care stimulează ramificarea şi, implicit, creşterea numărului de flori femeieşti,
respectiv a producţiei de fructe;
 formula florală: ☼ ♂ K (5) C (5) A 5; (5) ♀ K (5) C (5) G(5-3);
 polenizarea este majoritar entomofilă (dar sunt şi reprezentanţi polenizaţi de păsări
sau de lilieci), iar fructele sunt peponide (sau melonide), cu miez rezultat din hipertrofierea
placentei, cu numeroase seminţe, lipsite de endosperm, dar cu un conţinut ridicat de grăsimi
vegetale, acumulate în cotiledoane. În general, aceste fructe sunt indehiscente, dar sunt şi cazuri
în care ele se deschid ± brusc, contribuind la diseminare (ex. plesnitoarea, momordica ş. a.);
 sub aspect biochimic, se apreciază că au puţine substanţe caracteristice şi că reprezintă
un grup tânăr, înrudit cu passifloraceele. Pot fi menţionate, însă, principiile amare (colocintina),
glicozidele (elaterina, brionina), triterpenele (cucurbitacina), precum şi conţinutul ridicat în
unele vitamine (ex. Coccinia grandis, din Asia, conţine mai multă provitamina A decât morcovul).
 ca şi în cadrul altor familii, şi la cucurbitacee se pot constata câteva linii evolutive:
i) cucurbitacee cu petale libere, cu filamente staminale libere, antere cu 4-2 saci polenici
şi placentă puţin proeminentă, situată la baza cavităţii ovariene;
ii) cucurbitacee gamopetale, cu filamentele staminale concrescute, antere cu doi saci
polenici şi placentaţie proeminentă;
iii) cucurbitacee gamofile, stamine sudate în întregime (filamente şi antere), deschiderea
anterelor printr-o fantă circulară, placentă proeminentă.
 Genul Cucurbita reuneşte cca. 27 sp. originare din regiunile calde şi uscate ale
continentului american.
Între aceste specii amintim mai întâi dovleacul (C. maxima), provenind din regiunea
subtropicală a Americii de Sud şi având fructe mari (chiar şi până la 1 m diametru), cu pericarp
alb-argintiu, pulpă galben-portocalie, comestibilă sub formă fiartă sau coaptă, dar şi sub forma
unor delicioase plăcinte. La noi se cultivî soiurile ‘Alb mare’, ‘Turban’, ‘Pink banana’ ş.a..
Apoi, bostanul (C. pepo, posibil a avea centrul în regiunea Guatemala-Mexic), cu varietăţi
cultivate în scop alimentar (C. p. var. elongata, dovlecelul, cu soiuri ca ‘Dana’, ‘Fără vrej’ etc.)) sau
furajer, cu seminţe bogate în uleiuri grase (cca. 35%), în fitosterine, motiv pentru care sunt
utilizate pentru obţinerea unui ulei alimentar, ca vermifug şi în tratarea hipertrofiei prostatei.
 Alte cca. 30 sp., originare din Africa, sudul Asiei şi din Australia sunt incluse în genul
Cucumis. De aici face parte castravetele (C. sativus), originar din India şi cultivat pentru fructele
sale (utilizate la maturitate tehnică şi nu fiziologică!), folosite în alimentaţie, în cosmetică şi în
tratarea iritaţiilor dermice şi a arsurilor.
C. melo (pepenele galben) prezintă forme spontane în Africa (cu fructe mici, de cca. 5 cm
diametru şi cu gust fad) şi forme cultivate, cu fructe mai mari, dulci, parfumate, aparţinând la
trei grupe: cantalupensis (fructe ovale sau rotunde, costate şi pulpă de culoare portocalie),
inodorus (pericarp verzui, pulpă verde sau galbenă) şi reticulatus (pericarp reticulat şi pulpă
galben-verzuie).
 În cadrul genului Citrullus, cea mai cunoscută specie este C. lanatus (syn. C. vulgaris), pepenele
verde, lubeniţa sau harbuzul, originară din sud-vestul Africii şi mult apreciată ca desert, ca diuretic
şi ca materie primă pentru dulceaţă.
 În regiunile tropicale, cucurbitaceele oferă resurse alimentare şi prin alte specii, mai puţin
cunoscute la noi. Astfel, în America Centrală este foarte mult cultivat şi consumat Sechium
edule (chayote în mexicană), cu fructe monosperme piriforme, de 8-15 cm lungime, care se
consumă ca legumă, cu rădăcini secundare tuberizate şi bogate în amidon (cca. 20%), preparate
la fel ca şi cartofii, cu lăstari tineri, fragezi ce se consumă ca şi sparanghelul.

103
 Este interesant faptul că, uneori, din sutele de fructe ce se formează pe un individ într-un
sezon, unele germinează pe planta mamă dând naştere unor plantule şi ne duce cu gândul la
viviparitate.
 În fine, dintre speciile exotice mai menţionăm pe Momordica charanthia (syn. Momordia),
originară din Nepal şi ale cărei fructe (amărui şi bogate în compuşi fenolici) au proprietăţi
hipoglicemiante şi purgative, antioxidante şi antimutagene, scad şi conţinutul de colesterol etc.,
fiind un component important în tratamentele de tip Ayurveda. M. balsamina este tipic
africană, dar se cultivă în mai toate regiunile tropicale, fructele sale fiind consumate, la fel ca şi
ale speciei anterioare. În comerţ se pot găsi produse sub formă de capsule sau aşa-numitul
“bitter de pepene”, produse provenind mai cu seamă din China (unde extractul se numeşte “Luo
Han Guo”). La noi în ţară, momordica (denumirea folosită de legumicultori şi pe care o acceptăm
şi noi) a început să fie cultivată foarte sporadic în spaţii protejate şi utilizată, doar în ultimul
deceniu. Literatura de la noi o mai denumeşte fie fructul miraculos, fie pepene amar (“bitter melon”!;
CRIŞAN et HĂLMĂGEAN 2007), fie castravete amar (MENCINICOPSCHI, BOJOR et IONESCU-CĂLINEŞTI
2009).
Dintre speciile spontane de la noi, reţinem mai întâi plesnitoarea (Ecbalium elaterium),
caracteristică nisipurilor litorale şi cu interesantul fenomen de autochorie.
Mutătoarea (Bryonia alba, B. dioica), este o liană întâlnită prin tufărişuri în zona colinară, ale
cărei rădăcini erau folosite ca diuretic şi purgativ, în prezent, etnoiatria recomandând-o în
afecţiunile reumatismale şi ca citostatic.

ord. M a l v a l e s (s. str.)

(syn. Columniferigenae)
Fam. S T E R C U L I A C E A E
(syn. Sterculariaceae)
Cuprinde cca. 700 sp. lemnoase şi ierboase din regiunile tropicale, dar este importantă în
primul rând prin arboraşul de cacao, apoi prin nucile cola şi prin Sterculia, din care se extrag gume
şi fibre textile.
 Arboraşul de cacao provine din pădurile tropicale umede din America Centrală şi din bazinul
superior al Amazonului, unde vegetează cca 20 sp. ale genului Theobroma (deus, -i lat.= zeu, broma
gr.= hrană, prin contractare a devenit theobroma – hrana zeilor), între care T. cacao este specia cea mai
cunoscută şi mai mult cultivată în toate regiunile tropicale.
În stare naturală, arboraşul de cacao poate atinge 10 m înălţime, dar în cultură este menţinut la
3-4 m pentru facilitarea recoltării fructelor. Este foarte pretenţios la condiţiile climatice: 24-
28oC, precipitaţii în jur de 1.000 mm, altitudine maximă 600 m.s.m., ceea ce face să-l întâlnim
doar între limitele a 10o latitudine nordică şi sudică.
Florile sale se dezvoltă pe ramuri şi trunchi (fenomenul de cauliflorie), din ele rezultând
fructe baciforme, de aspectul unor castraveţi mari (de 30/20 cm), brun-roşietice la maturitate şi
conţinând mai multe seminţe (până la 50-60) mari (de 1,5–2 cm), bogate în ulei gras (45-55%),
cu 1-2% teobromină, 0,2-0,3% cafeină etc.
În cultură se obţin două recolte pe an: una principală (în perioada octombrie - mai) şi una
secundară (în perioada iunie - septembrie).
Soiurile cultivate aparţin la două varietăţi: criolo, pentru produsele fine şi forastero, pentru
consumul curent.
După recoltare, seminţele se supun unui proces de fermentare, apoi, prin presare la cald se
obţine uleiul de cacao (care se solidifică la temperatura camerei – cca. 20 oC - şi se transformă în
untul de cacao, mult utilizat în cosmetică şi farmacii). Turtele se prăjesc (proces prin care se
obţine aroma specifică), se macină şi se comercializează pudra obţinută, sub numele de cacao.
Importanţa acestei plante în comerţul mondial face să fie denumită „aurul brun”
(GIURCĂNEANU 1982). Extinderea diverselor culturi în centrul său de diversitate genetică
(Columbia, Ecuador, Peru) a avut drept rezultat dispariţia populaţiilor spontane ( BOTNARIUC
1989), situaţie comună şi altor specii cu importanţă economică din aceste zone.
 Cola nitida şi C. acuminata sunt principalele specii (din cele cca. 100-125 sp. africane ale
genului) care se folosesc pentru nucile cola (în fapt seminţele fructelor acestor specii tropicale),
datorită conţinutului lor în cafeină, theobromină, teofilină, glucozide (colanină), taninuri,
săruri de potasiu etc, ce le conferă efecte stimulative asupra sistemului nervos central, diuretice,
vasoconstrictoare şi bronhodilatatoare.

104
 Florile lor sunt lipsite de corolă, dar au caliciul divers colorat, iar fructele sunt compuse din
5-4 mericarpii, fiecare cu una-două seminţe de mărimea unei prune. Aceste seminţe sunt
masticate de populaţia locală, gustul amărui dispare pe măsura masticării, iar efectele
stimulative sunt evidente, la fel ca şi fenomenele secundare generate de o utilizare îndelungată şi
excesivă a acestui drog (mai ales când este asociat cu alcool!).

Fam. M A L V A C E A E
Cu reprezentanţi lemnoşi în regiunile calde, ierboşi în cele temperate şi reci, cele aprox.
1.500 sp. de malvacee se caracterizează prin frunze simple, stipelate şi alterne, prin organe
vegetative acoperite de peri simpli sau ramificaţi şi prin flori cu o alcătuire particulară:
 acestea sunt solitare sau grupate în cime, au caliciul gamosepal şi persistent (uneori este
dublu), corolă cu petale emarginate şi unite cu tubul format de filamentele unite ale ciclului
staminal intern, pe când ciclul extern s-a transformat în staminodii. Fiecare anteră este formată
dintr-o singură lojă;
 carpelele, cel mai adesea sunt în număr de 5 dar, prin segmentare, pot fi şi numeroase
sau reduse până la trei, iar ovulele au o placentaţie axială;
 formula florală: ☼ K (5); 9-3+5 C 5 A ∞ G (∞-3) ;
 după polenizare (care este entomo- şi ornitofilă) şi fecundare, aceste carpele se
transformă în capsule loculicide sau în poliachene cu o structură particulară, denumite
mericarpii. Seminţele prezintă cotiledoane foliacei încreţite şi embrion curbat;
 sub aspect biochimic, o notă particulară le-o conferă bogăţia în mucilagii.
 Cel mai important reprezentant, sub aspect economic, este bumbacul (Gossypium), plantă
textilă ce ocupă locul întâi în această categorie.
Din cele aprox. 30-40 sp. cât include genul Gossypium, doar 4-5 sp. sunt cultivate în scop
industrial pentru perii unicelulari de pe seminţe, de cca 4 cm lungime şi alcătuiţi din celuloză
aproape pură.
Astfel, se vorbeşte despre bumbacul asiatic, cultivat încă din mileniul trei î.e.n., în bazinul
Indusului şi aparţinând de G. arboreum (până la 3,5 m înălţime) şi de G. herbaceum (anuală
sau perenă, de până la 1,8 m înălţime), specie care, în ciuda denumirii populare, este de origine
sud-est africană.
Apoi, sunt speciile americane, cultivate de populaţiile indienilor azteci şi maya: G.
barbadense (originar din Peru, dar denumit bumbac egiptean!) şi G. hirsutum (originar din
Mexic), astăzi foarte răspândite în SUA (unde prima cultură de bumbac s-a realizat în statul
Georgia), în multe forme hibride.
În fine, mai există specii australiene, care însă sunt cultivate mai mult în scop ornamental,
aşa cum este cazul speciei G. sturtianum, considerată ca o emblemă florală a ţinuturilor din
nordul continentului australian.
Sub aspectul garniturii cromozomiale, CRISTEA (1991) consideră ca specii diploide (2n= 26)
pe G. herbaceum şi G. raimondii (specie aflată doar în câteva lunci din nord-vestul statului
Peru), iar ca poliploide (2n= 52) pe G. barbadense şi G. hirsutum.
Cercetările moleculare ale lui Wendel et al. (1995, ap. JUDD et al., 2002) stabilesc o evoluţie
monofiletică pentru speciile diploide australiene (genom C), africane (genom A, B, F) şi
americane (genom D), precum şi una de tip alopoliploidic pentru poliploizii din America
Centrală şi de Sud (G. hirsutum, G. barbadense, G. tomentosum, G. darwinii, G. mustelinum).
 Numele familiei s-a dat după genul Malva (nalbă, cca. 30 sp.), caracterizat printr-un caliciu
extern format din 3 elemente şi mericarpii bogate în mucilagii. Cele mai multe dintre speciile
sale se dezvoltă în locurile
ruderale şi segetale, fiind exigente la conţinutul de azot din sol (sunt plante nitrofile): M.
pussila, M. neglecta, numită uneori şi caşul popii, M. sylvestris etc., specii utilizate în scop
terapeutic (frunzele sunt antiinflamatoare şi emoliente) sau chiar alimentar.
 Asemănătoare, dar cu un caliciu format din 9-6 elemente este nalba mare sau nalba de grădină
(Althaea), cu specii spontane şi cultivate ca ornamentale (A. officinalis, A. rosea, A. pallida).
 Hibiscus cuprinde cca 250 specii arbustive, originare din zonele subtropicale ale
Extremului Orient (H. rosa-sinensis, trandafirul japonez, frecvent cultivat şi la noi în apartamente
şi sere, „... poate, cel mai frumos arbust decorativ de interior” - MORARIU 1973, p. 285), din cele
temperat-calde (H. syriacus, care suportă cultura în liber şi la noi, iar în Coreea de Sud este

105
floare naţională), din Europa (H. trionum, zămoşiţa, o buruiană prin culturi, dar a cărei Herba se
foloseşte tradiţional ca diuretic), etc.
Sub aspect economic este importantă specia H. esculentus (bamele; syn. Abelmoschus e.), originară
din Africa tropicală şi cultivată pentru capsulele sale alungite (de 4-5 cm la soiurile clasice, de
10-12 cm la soiurile noi) care se consumă ca legumă, în stadiul tânăr (la noi în ţară se cultivă mai
ales în partea de sud şi este denumită şi degete de domniţă, datorită formei capsulelor).
De asemenea, trebuie să amintim şi pe H. sabdariffa (karkadé), specie din sud-estul Asiei
(sau din Africa, opiniile fiind diferite), de la care se consumă, ca legumă, fructele tinere şi
caliciul dublu (care devine cărnos) sau din care se prepară sucuri ori se usucă şi intră în
amestecurile de „ceaiuri de fructe”, dând acestora culoarea roşie, îmbogăţindu-le în vitamina C
şi conferindu-le însuşiri diuretice şi antiinflamatoare.

ord. E r i c a l e s (s. str.)

(syn. Bicornes s. str.)
Fam. E R I C A C E A E (s. str.)
Arbuşti, subarbuşti, epifite şi rareori arboraşi (în general cu o creştere înceată), cei cca.
2.500 reprezentanţi au rădăcini micorizante, frunze sempervirescente sau caduce, cu dispoziţie
variată şi frecvent cu o structură xeromorfă (adaptare la condiţiile staţiunilor în care vegetează şi
în care s-au format).
Celelalte caractere principale sunt:
 florile lor sunt 5-4-mere, rareori unisexuate sau zigomorfe, gamofile (de tip tubulos,
campanulat, urceolat), deseori cu caliciu şi corolă persistente, cu discuri nectarifere
intrastaminale;
 anterele prezintă, în general, în partea superioară doi apendici ca nişte mici corniţe (de
unde numele mai vechi al ordinului), se deschid prin doi pori şi conţin grăuncioarele de polen
dispuse în tetrade;
 gineceul este superior, cu puţine excepţii (ex. la Vaccinium, unde ovarul s-a sudat de
„cupa” florală, devenind inferior), iar ovulele sunt uniintegumentate;
 formula florală: ☼; .|. K (5-4) C (5-4) A 5+5; 4+4 G (5-2) !
 fructele pot fi bace (şi pseudobace), drupe sau capsule şi sunt bogate în iridoide.
Taxonomic, familia a fost divizată în subfamilii, în funcţie de alcătuirea florilor: Ericoideae,
Rhododendroideae, Arbutoideae, Vaccinioideae.
 Cel mai bine reprezentat este genul Rhododendron (rododendron, cu peste 800 sp.), care a
fascinat pe mulţi floricultori ce au obţinut, în timp, cca 1.000 de taxoni amelioraţi ( LEACH 1961).
Unii au aspectul unor arbori (ex. Rh. arboreum, originar din nordul Indiei, de până la 30
m), alţii sunt arboraşi (ex. Rh. maximum, originar din America de Nord), majoritatea sunt
arbuşti (Rh. fortunei, din China, Rh. catawbiense, din nord-estul Americii de Nord, Rh.
carolinianum), mai puţini sunt subarbuşti cu port târâtor (R. chrysantum) şi foarte puţini sunt
epifitici (Rh. maddeni, din Indo-Malaiezia). În condiţiile climatului european, cele mai multe
cultivarii provin de la hibrizii dintre Rh. catawbiense x Rh. ponticum şi Rh. c. x Rh. arboreum.
Sistemele nomenclaturale mai recente includ în cadrul acestui gen şi fostul gen Azalea
(azalee) cu specii frecvent cultivate în apartamente sau în grădinile miniaturale japoneze
(ACCATI-coord., 2001, 2006): Rh. indicum (syn. A. indica, cu 5 stamine şi origine în Japonia), Rh.
sinensis (syn. A. sinensis, cu 10 stamine şi origine în China).
În flora spontană, printre altele, amintim specia caucaziană Rh. ponticum (cu areal ce se
întinde până în Portugalia), apoi smirdarul de la noi, numit şi bujor de munte (Rh. myrtifolium, syn.
Rh. kotschyi, ce formează splendide tufărişuri în etajul subalpin din Carpaţi, foarte puţin în M-ţii
Rhodopi şi absent în M-ţii Apuseni), Rh. hirsutum şi Rh. ferugineum din Alpi şi Pirinei etc.
 Cunoscut este mai cu seamă Vaccinium (cu aprox. 150 sp.), frecvent prin pădurile şi
tufărişurile de conifere de la noi (V. myrtillus, afinul, V. vitis-idaea, merişorul sau coacăzele de
munte), pentru pajiştile subalpine şi alpine (V. gaultheroides) ori pentru turbării (V. oxycoccus
ssp. microcarpon, răchiţele, syn. Oxycoccus m., relict glaciar).
Primele două specii sunt importante prin fructele lor (pseudobace), utilizate în alimentaţie şi
în tratarea unor afecţiuni (antidiareic, antimicotic, antioxidant, mărirea acuităţii vizuale). În
fructele de afin se găsesc numeroase principii active, între care mirtilina şi antocianozide (cu rol
de vitamina P), quercetina (glicozid ce inhibă dezvoltarea celulelor canceroase), resveratrolul
(polifenol căruia i se atribuie multe efecte, cert fiind cel de foarte puternic antioxidant). Unii

106
practicanţi ai medicinei naturiste consideră afinul ca “insulina vegetală”, frunzele sale fiind
hipoglicemiante. Frunzele de merişor conţin o serie de principii active (mai ales arbutozida) care
le conferă proprietăţi diuretice şi dezinfectante.
 Arctostaphyllos uva-ursi (strugurii ursului, sărbezele) este una din cele cca 50 sp. ale genului,
ea se utiliza în scop medicinal (datorită arbutinei sau arbutozidei din frunze), dar reducerea
drastică a populaţiilor sale a determinat trecerea sa în regim de protecţie. BORZA (1958) şi apoi
TĂMAŞ (1972) au studiat şi militat pentru conservarea foarte puţinelor populaţii ale acestui
taxon, între care doar una singură se află în M-ţii Apuseni şi câteva în ceilalţi Carpaţi.
 Tipică pentru Carpaţii româneşti este Brukenthalia spiculifolia (coacăză) o specie dacică
(unii consideră că este carpato-balcanică), indicatoare a molidişelor de limită superioară, dar
frecventă şi în pajiştile subalpine.
 Prin pajiştile puternic acidofile se afirmă iarba neagră (Calluna vulgaris, folosită în multe
ţări ca şi antiseptic şi diuretic), pe suprafeţele vântuite din etajul alpin formează covoraşe micuţa
azalee alpină (Loiseleuria procumbens), iar în turbării supravieţuieşte relictul glaciar Adromeda
polifolia (ruginare, inclusă de unii autori în următoarea familie, empetracee).

ord. P r i m u l a l e s
Fam. P R I M U L A C E A E
Cele cca. 6-800 sp. din cadrul acestei familii sunt majoritar holarctice, terestre (dar unele s-
au readaptat la mediul acvatic, ex. Hottonia), deseori cu frunzele simple dispuse în rozete
bazale, uneori frunzele sunt dispuse opus sau verticilat.
Florile lor sunt fie solitare, fie dispuse în inflorescenţe umbeliforme şi au o structură relativ
unitară:
 simetrie actinomorfă (excepţional zigomorfă, cum este la Choris sau la ciclamen);
 înveliş diplochlamideu şi gamofil, a cărui corolă poate fi tubuloasă sau rotată, iar
gineceul poate manifesta fenomenul de heterostilie;
 carpelele conţin numeroase ovule cu placentaţie centrală;
 formula florală: ☼; .│. K (5) C (5) A 0+5 G (5).;
 polenizare entomofilă şi fruct întotdeauna o capsulă.
Dintre reprezentanţi, amintim:
 Primula veris (syn. P. officinalis, ciuboţica cucului) şi aglicea (P. acaulis) sunt frecvente prin
pajiştile colinare şi montane, iar în etajul subalpin sunt tipice P. leucophylla (syn. P. elatior ssp. l.,
endemit carpatic) sau rare, P. auricula ssp. serratifolia (şi ea taxon endemic pentru Carpaţii
sudici).
Dincolo de aspectul macroscopic, heterostilia de la ciuboţica cucului se caracterizează şi
printr-o serie de baraje microscopice, ce determină incompatibilitatea grăuncioarelor de polen
propriu (v. caracterizarea generală a magnoliofitelor!).
Toate părţile de la ciuboţica cucului conţin o serie de principii active (saponine, cum ar fi
primulina, heterozide, ca primverozida, uleiuri volatile, carotenoide etc), ceea ce conferă plantei
utilizări ca expectorant, antimicotic şi antimicrobian.
În sere şi apartamente se cultivă primulele P. sinensis, P. obconica ş. a.
 Degetărelul sau potiraşele încântă privirea prin florile sale azurii şi cu margini fimbriate fie
prin păduri (Soldanella montana s. l.), fie prin pajiştile alpine (S. pusila). Recent, speciile
europene ale acestui gen au fost reconsiderate prin prisma analizelor moleculare ..... ????
 Foarte frecventă prin pajişti umede şi prin păduri de foioase este rotunjoara sau gălbăjoara
(Lysimachia nummularia, confundată uneori cu L. nemorum!); rară este L. thyrsiflora (un
relict glaciar, ce supravieţuieşte în mlaştinile eutrofe din Depresiunea Ciuc), la fel ca şi
Trientalis europaea, un alt relict glaciar.
 Prin culturi şi locuri ruderale se întâlneşte scânteuţa, cu flori roşu-carmin (Anagalis
arvensis, recent introdusă în cultura ornamentală, în unele ţări occidentale) sau albăstrii (A.
foemina).
 Rară la noi este şi Glaux maritima, specie tipică pentru pajiştile halofie şi higrofile, iar
ciuboţica ursului (Cortusa mathioli), din etajul montan, este potenţial ameninţată.
 Cea mai frecventă în cultura protejată este ciclamenul (Cyclamen purpurascens, syn. C.
persicum, originară din sud-vestul Asiei), cu flori variate ca şi culoare, dar întotdeauna cu simetrie
zigomorfă.

107
 Foarte multă lume, necunoscând biologia acestei plante, după ce ea începe să se veştejească o aruncă. Dacă ţineţi la ea,
atunci când frunzele încep să se îngălbenească, nu o mai udaţi şi depozitaţi-o într-un loc uscat şi întunecat. Toamna, scoateţi-o la
lumină şi începeţi să o udaţi, iar iarna vă veţi bucura din nou de florile sale delicate .
În Europa Centrală şi Occidentală, acest gen este reprezentat de o serie de specii atlantice
(C. europaeum, C. repandum) sau mediteraneene (C. appeninicum), delicate şi spectaculare în
perioada lor de anteză.

5.3.5. Subclasa C a r y o p h y l l i d a e
(syn. Centrospermigenae)

ord. C a r y o p h y l l a l e s (s. str.)

(syn. Centrospermae p. p.)
Fam. C A R Y O P H Y L L A C E A E
Reuneşte specii ierboase sau subfrutescente (în total cca. 2.000 sp.), cu frunze simple, opuse
(caryon gr. = nod sau sâmbure, phyllon...), în mod excepţional reduse la filodii cu nervaţiune paralelă.
Florile sunt de tip 5 (4)-mer, bisexuate (uneori uni- şi bisexuate, cum este la planta trioică
Silene), reunite în inflorescenţe caracteristice, dichazii;
 caliciul este persistent, diali- (excepţional gamo-), corola are petale emarginate sau
fidate. Unii autori consideră că ciclul extern de stamine s-ar fi transformat în petale, astfel că
petalele adevărate ar lipsi (JUDD et al., 2002);
 androceul este obdiplostemon (rareori este haplostemon) şi prezintă fenomenul de
proterandrie;
 gineceul prezintă un ovar unilocular, deseori cu un ginofor (denumit de unii autori
“carpofor”) şi numeroase ovule campilotrope;
 în mod excepţional, florile se pot simplifica, prin dispariţia învelişului floral şi prin
reducerea numărului de ovule până la unul singur;
 formula florală: ☼ K 5; (5) C 5 A 5+5 G (5-2);
 polenizarea este entomofilă (florile având glande nectarifere), uneori autogamă (la o
serie de buruieni cu flori foarte mici), iar fructele sunt majoritar capsule (care se deschid prin
mai mulţi dinţişori, aspect important pentru determinarea speciilor), rar sunt achene sau bace.
Seminţele se caracterizează prin lipsa endospermului şi prin embrion curbat.
Sub aspect biochimic, reţinem absenţa betalainelor (înlocuite de antociani) şi faptul că
mulţi reprezentanţi conţin saponine şi mai rar alcaloizi ori glicozide.
Cele mai multe sisteme prezintă speciile în două subfamilii (Silenoideae şi Alsinoideae sau
Caryophylloideae şi Paronychioideae), altele disting 4 subfamilii, dar noi vom opta pentru o
enumerare după tipurile de habitate în care ele se dezvoltă.
 Prin păduri (de foioase mai ales) sunt frecvente rocoina (Stellaria media) şi iarba moale sau
rocoţeaua (S. holostea), iar sporadice sunt lipicioasa (Lychnis viscaria, syn. Viscaria viscosa), guşa
porumbelului (Silene vulgaris), opaiţa roşie (Melandrium rubrum), curcubeul (L. coronaria, o foarte
frumoasă plantă din pădurile termofile de la noi) etc.
 În pajiştile xero- şi xero-mezofile întâlnim pe Dianthus carthusianorum (garofiţă de
câmp), Arenaria serpyllifolia (studeniţă), Gypsophyla muralis (ipcărigea), Stellaria graminea ş. a.
În pajiştile umede, floarea cucului (Lychnis flos-cuculi) dă o notă de veselie prin florile sale roşu-
pal, iar în pajiştile montane dezvoltate pe calcare, în jud. Alba şi Caraş-Severin, se întâlneşte
elementul mediteranean Saponaria bellidifolia.
 Pe stâncăriile calcaroase montane şi subalpine impresionează prin colorit sau prin
parfum Dianthus spiculifolius (barba ungurului), D. callizonus (garofiţa Pietrii Craiului, specie
endemică şi emblematică pentru aceşti munţi), pentru ca în etajul alpin să triumfe D. glacialis,
ori în zăcătorile de zăpadă, Lychnis nivalis (syn. Silene n., un endemit în M-ţii Rodnei).
În Dobrogea se întâlneşte specia balcanică Dianthus nardiformis, rară la noi, iar în sud-
vestul ţării endemitul D. banaticus (syn. D. giganteus ssp. b.).
 Nu lipsesc reprezentanţii familiei nici de pe nisipuri, ca de ex. Herniaria glabra
(feciorica). plantă ce intră în compoziţia produsului “Cistogal”; din semănături (ex.
Agrostemma githago, neghina, specie trecută de agronomi în rândul buruienilor de carantină, iar
de naturaliştii din multe ţări europene în categoria plantelor ocrotite!); din luncile umede (ex.
Saponaria officinalis, săpunariţa, specie medicinală); sau din mlaştinile eutrofe (ex. Stellaria
longifolia, relict glaciar) etc.

108
  Pentru valenţele lor decorative se cultivă garoafa pentru flori tăiate (Dianthus
caryophyllus, originară, probabil, din jurul Mediteranei; v. caseta 5.33), iar în spaţiile verzi D.
barbatus (garofiţa de grădină), Gypsophyla paniculata (vălul miresei sau ipcărigea, ale cărei rădăcini
sunt utilizate pentru stimularea secreţiilor gastrice ori ca şi expectorant), Cerastium
grandiflorum ş. a.
Deşi cariofilaceele nu se consumă de către populaţia umană (decât sporadic, în unele ţări),
rocoina este foarte “apreciată” de păsărelele de apartament; puţini reprezentanţi sunt cultivaţi în
scop furajer (ex. Spergula arvensis ssp. sativa), iar alţii sunt utilizaţi în scop terapeutic (ex.
feciorica, în tratarea herniilor) ori în cosmetică (ex. uleiul din seminţele de Simmondsia
chinensis, originară din sudul SUA şi Mexic în ciuda denumirii de specie, plantă care se
denumeşte popular jojoba, ceea ce poate crea confuzii cu jujuba; v. fam. rhamnacee!).

Fam. C H E N O P O D I A C E A E
Cuprinde aprox. 600 specii ierboase (în climatul temperat) şi arbustive (în climatul uscat),
marea lor majoritate prezentând exigenţe pentru soluri bogate în azot sau în săruri solubile ori
suportând habitatele extreme (foarte uscate, foarte bogate în săruri, foarte bogate în azot etc).
Principalele lor caractere sunt următoarele:
 au frunze simple, alterne (mai rar, opuse), uneori reduse sau de consistenţă cărnoasă,
deseori cu glande epidermale (de tipul perilor veziculoşi), care le conferă un miros particular, iar
prin uscare devin alburii şi dau impresia că planta este pudrată;
 florile sunt bi- sau unisexuate (monoice, rar dioice), mici, grupate în spice sau în cime,
haplochlamidee (rareori achlamidee, ex. la lobodă), gamofile;
 androceu este izomer (numărul de stamine este egal cu numărul de elemente ale
periantului), oligomer până la o singură stamină;
 gineceul este semiinferior şi conţine un singur ovul lung funiculat;
 formula florală: ☼ P (5-2); 1; 0 A 5-1 G - (5-2) -;
 polenizarea este anemofilă, entomofilă, fructele sunt capsule, achene, nucule, iar
seminţele, lipsite de endosperm, au embrionul curbat sau spiralat.
 Valoarea economică a familiei este dată de speciile cultivate, dintre care cea mai
cunoscută este sfecla (Beta vulgaris), provenită din B. maritima, spontană pe litoralul
mediteraneean (şi diferită de B. trigyna, sporadică pe litoralul M. Negre).
Prin ameliorări s-a obţinut, la sfârşitul sec. al XVIII-lea aşa-numita “sfeclă albă de Silezia”,
cu doar 7% zaharoză, iar apoi B. v. var. altissima (syn. B. v. var. saccharata), sfecla de zahăr,
caracterizată prin rădăcinile îngroşate secundar şi cu un conţinut de 15-25% glucide, prin
androceu prevăzut la bază cu un inel glandular şi fructe nucule dispuse în glomerule.
Formula sa florală este următoarea: ☼ P (5) A 5 G -(3-2)-
O altă varietate (B. v. var. rapacea, syn. B. v. var. crassa) reprezintă sfecla furajeră sau napi, în
cadrul căreia f. rubra constituie sfecla roşie, apreciată ca salată sau ca legumă, dar şi ca plantă
medicinală. În fine, în Occident se cultivă mult sfecla de frunze, sfecla albă sau magold (B. v. var.
cicla f. incarnata), cu rădăcini subţiri şi lignificate, dar cu frunze cărnoase, foarte apreciate ca şi
legumă.
 Tot cultivat este şi spanacul (Spinacia oleracea), originar din Orient şi utilizat în
alimentaţie pentru conţinutul său în vitamine (mai cu seamă vit. A) şi săruri minerale, pentru
efectul laxativ şi depurativ al frunzelor sale; mai des fiind cultivat soiul ‘Matador’.
Secolul XX a marcat copilăria a milioane de oameni, prin simpaticul Popeye Marinarul (creaţie a lui E. C. Segar, 1894-1938),
stimulând puternic şi producţia de spanac. Deşi desenul animat nu face referire la fier, multă lume vorbeşte despre importanţa
acestei plante în aprovizionarea organismului cu acest element. Dacă celelalte efecte sunt demonstrate, în cazul fierului situaţia este
puţin diferită, întrucât este vorba de un fier trivalent, ce nu poate fi absorbit de organismul uman, pe când cel bivalent se absoarbe
foarte bine.
 Cultivată la noi mai ales în partea de sud şi est, loboda de grădină (Atriplex hortensis), specie
asiatică, se foloseşte (frunzele) la prepararea ciorbelor şi borşurilor.
 Trebuie să menţionăm şi quinoa (Chenopodium quinoa), specie care a reprezentat cereala
de bază a incaşilor şi parţial a aztecilor, fructele sale, având o valoare nutritivă ridicată, un
conţinut de 16-18% proteine foarte echilibrate sub aspectul conţinutului în aminoacizi şi care se
consumau fierte sau sub formă de făină ori se prepara din ele un fel de bere. În prezent, ea este
aproape uitată (chiar de descendenţii incaşi!) şi eliminată de cerealele aduse de rasa europeană!
Se mai cultivă în M-ţii Anzi din Chile, dar pe suprafeţe tot mai reduse.

109
  Dintre speciile spontane, reţinem nitrofilele: Chenopodium album (spanac sălbatec,
frecvent prin locuri ruderale şi culturi de prăşitoare), Ch. bonus-henricus (spanacul ciobanilor,
întâlnit în etajul montan, în jurul stânilor, folosit ca salată în multe ţări europene), Atriplex
hastata (lobodă sălbatecă) ş. a.
Apoi, interesante prin adaptările lor sunt halofilele continentale: Salicornia europaea (syn.
S. herbacea, săricică, iarbă sărată), Suaeda maritima (ghidrin, limba peştelui, din care se producea soda,
la fel ca şi din Salsola soda), Kochia (mături) şi cele maritime (ex. Artrocnemum fruticosum, syn.
Salicornia fruticosa).
Multe chenopodiacee sunt tipice deşerturilor şi semideşerturilor, cum ar fi de ex.
subarbustul Anabasis aphylla (bogat în alcaloidul anabasină, cu proprietăţi insecticide),
Hammada (silitra, din care se fabrică o leşie, prin amestecarea cenuşii acestei plante cu ulei de
măsline; altfel spus, un săpun lichid!), arboraşii şi arbuştii aparţinând genului Haloxylon
(saxaul), diverse specii de Salsola (ciurlan) etc.

5.3.6. Subclasa A s t e r i d a e
(syn. Sympetalae tetracyclicae)

ord. G e n t i a n a l e s (s. l.)

(syn. Contortae p. p.)
Fam. R U B I A C E A E
 Cel mai important sub aspect economic şi cel mai cunoscut reprezentant al familiei este
arboraşul de cafea (Coffea, cu cca. 40 sp.). Ocupând locul doi în exportul mondial (după petrol),
cafeaua poate fi denumită pe drept cuvânt „aurul cafeniu” (v. caseta 5.35!).
Culturile sale se întâlnesc în toată zona inter-tropicală (între 28 o latitudine nordică şi sudică)
şi cuprind soiuri aparţinătoare la 4 specii principale. Pe primul loc se situează C. arabica,
originară din regiunile muntoase ale Etiopiei (provinciile Enarra şi Kaffa – de unde şi numele
genului), specie cu populaţii autopoliploide, di-, tetra-, hexa- şi octoploide, respectiv cu 22, 44,
66, 88 cromozomi şi autopolenizare. Apoi, C. liberica (originară din Liberia) şi C. canephora
(syn. C. robusta, originară din Congo), specii cu polenizare încrucişată (sunt prezente genele S- self
incompatibility) şi de 3 – 4 ori mai productive decât prima, dar este mai puţin apreciată
calitatea boabelor lor. În fine, pe platourile înalte şi cu o importanţă mai mult locală, se cultivă
C. stenophylla, originară din Siera Leone.
La maturitate, fructele (bace cu câte două seminţe) se recoltează, se decortică, se supun unei
fermentaţii (tradiţional, aceasta dura chiar şi o lună, dar astăzi se ţin în apă 10-20 ore), se usucă
seminţele la soare, se ambalează în saci din ţesătură şi se exportă. Doar înaintea ambalării în
pungi etanşe, aceste seminţe se prăjesc, uneori procesul fiind anticipat de o extragere parţială a
cafeinei, prin antrenare cu vapori.
Seminţele conţin alcaloizi purinici (în special cafeină), ulei gras, taninuri, glucide, acid
clorogenic (care-i conferă şi valenţe diuretice şi coleretice). Prin prăjire, are loc polimerizarea
taninurilor, eliberarea alcaloizilor şi formarea unor compuşi aromaţi caracteristici. Prin procesul
de liofilizare şi/sau atomizare (pentru detalii asupra acestui proces, vezi MĂNDIŢĂ 2002!) se
obţine cafeaua solubilă, denumită curent, „ness-café” sau “instant-café”.
Pericarpul (pulpa) fructelor mature se utilizează pentru prepararea unei băuturi răcoritoare
sau pentru aromatizarea unor lichioruri.
Important sub aspect medicinal este şi arborele de chinină (denumit în primele ediţii ale
Farmacopeei Române, china): Cinchona succirubra (chinina roşie, cea mai bogată în alcaloizi), C.
officinalis (chinina gri), C. calisaya (chinina galbenă), C. ledgeriana (chinina de Peru, specie
considerată de unii autori ca un hibrid între C. calisaya şi C. micrantha), C. x robusta (C.
succirubra x C. officinalis) etc., originare din pădurile montane din Peru şi Brazilia (v. caseta
5.36!).
De la acestea se utilizează ritidomul bogat în alcaloidul chinină, folosit în combaterea frigurilor,
a aritmiilor cardiace (datorită chinidinei), precum şi ca pricipiu amar în apele tonice de tip
“Kinley”.
 Dintre speciile ierboase de la noi din ţară, mai întâi amintim sânzâienile sau drăgaica
(Galium verum), Herba sa fiind utilizată şi ca diuretic, antiinflamator şi antispastic), ambele
nume populare amintind de sărbătoarea solstiţiului de vară (din 24 iunie, cu o serie de practici
ce dispar, treptat-treptat), peste care s-a suprapus cea religioasă, creştină (Naşterea Sf. Ioan
Botezătorul).

110
 ord. O l e a l e s (s. str.)
Fam. O L E A C E A E
Cele aprox. 5-600 sp., exclusiv de consistenţă lemnoasă sunt răspândite mai ales în regiunile
calde ale Globului, dar sunt prezente şi în climatul temperat.
Sub aspect taxonomic, familia este prezentată de sistemele clasice fie în cadrul acestui ordin,
fie între genţianale, iar sistemele cladistice o integrează în ord. Lamiales.
Caracterele lor principale sunt următoarele:
 au frunze caduce sau sempervirescente, simple sau compuse, nestipelate şi cu dispoziţie
opusă;
 florile sunt grupate de obicei în panicule şi raceme, rareori în cime şi au o ridicată
heteromorfie, ceea ce denotă caracterul evoluat al familiei;
 rareori unisexuate şi achlamidee (ex. la frasin), florile sunt diplochlamidee, gamofile, în
general 4-mere;
 formula florală: ☼ K (4); (15-4); 0 [C (4) (12-4); 0 A 2; 5-3 ] G (2) .
În multe lucrări se prezintă structura cea mai frecventă a florilor, respectiv câte 4 elemente
pentru învelişul floral şi câte două pentru androceu şi gineceu, unii autori menţionând:
„Caracterul specific al familiei este prezenţa a 2 stamine la o floare..., prin reducerea părţilor
învelişului floral şi a androceului...” (JUCOVSCHI 1953, p. 417);
 polenizarea este entomofilă (rareori anemofilă, ca la frasin), iar fructele sunt capsule
(ex. la liliac), samare (ex. la frasin), mai rar drupe (ex. la măslin) şi bace (ex. la iasomie);
 sub aspect biochimic sunt prezente glicozide (siringozida, ligustrozida), uleiuri eterice
şi grăsimi vegetale.
 Măslinul (Olea europaea) este un reprezentant tipic pentru climatul mediteranean (chiar
un bioindicator pentru acest climat), dezvoltându-se prin pădurile şi machisul din această
regiune, unde este reprezentat prin O. e. var. oleaster, varietate spontană şi fără valoare
alimentară, având ramuri prevăzute cu spini. În schimb, O. e. var. sativa se cultivă în mai multe
soiuri (ex. ’Manzanilla’ – cu fructe de culoare verde, ’Picholine’ – cu fructe mici, ţuguiate şi uşor
picante, ’Kalamon’ – cu fructe negre, ’Halkidikis’ – cu fructe violete şi foarte mari), pentru
drupele sale folosite pentru extragerea uleiului de măsline (unt-de-lemn; pulpa având până la
25% ulei gras) şi pentru consumul lor, după ce au fost ţinute în saramură (v. caseta 5.36!).
 Cu un areal eurasiatic este genul Syringa, cu cca. 20 sp. (majoritatea asiatice: S.
sempervirens, S. microphylla, S. laciniata, S. reflexa). La noi creşte spontan (în sud-vestul ţării,
unde edifică şibliacuri) şi se cultivă ca ornamental liliacul, scumpia sau mălinul (S. vulgaris), cu flori
albe (ex. ’Jeanne d’Arc’) sau liliachii (ex. ’Pasteur’), parfumate (folosite în industria
parfumurilor) şi fructe capsule.
De asemenea, în V. Iadului din Masivul Bihor (recent a fost semnalat şi din Ucraina) mai
supravieţuieşte relictul terţiar S. josikaea, denumit liliac ardelenesc (cu excepţia literaturii străine, care-l
numeşte „liliac unguresc”) specie foarte apropiată de vicarianta sa din Himalaia, S. emodi.
Din dorinţa diversificării ofertei dendro-floricole, specialiştii au obţinut hibridul Syringa x josiflexa, având ca specii parentale
această specie transilvană şi una din China centrală (S. reflexa).
 Important pentru lemnul său este frasinul (Fraxinus, cu 65 sp. holarctice), ale
cărui flori sunt lipsite de corolă, iar fructele sunt samare, caracteristice fiecărei specii. Cea mai
frecventă specie este F. excelsior, întâlnită prin păduri umede şi ca ornamentală prin spaţiile
verzi, iar în zonele de câmpie se întâlneşte (mai ales cultivat) frasinul cu frunză îngustă (F.
angustifolia) şi frasinul pufos (F. pallisae), pentru ca în pădurile xerofile şi în şibliacuri să se
afirme mojdreanul (F. ornus).
 Spontan, dar şi cultivat în scop ornamental este lemnul câinelui (Ligustrum
vulgare, singura specie europeană din cele cca. 50 sp., majoritar asiatice), arbust ce se pretează
foarte bine la gardurile vii (mai cu seamă cultivariile ‘Buxifolium’ şi ‘Italicum’), iar în scoarţă
conţine glicozida ligustrozida, cu diverse utilizări terapeutice.
 Importantă este şi iasomia (Jasminum fruticans), arbust a cărui ulei eteric conţine cca. 300
de compuşi (BOTNARIUC 1989).
 În fine, mai sunt cultivate la noi şi unele specii şi hibrizi de Forsythia (ploaie de aur,
forziţie), arbuşti spectaculari în perioada de anteză, ce premerge înfrunzirea.

ord. S o l a n a l e s (s. l.)

(syn. Polemoniales)

111
 Fam. S O L A N A C E A E
Foarte importantă sub aspect economic, familia cuprinde peste 2.500-3.000 sp. ierboase şi
lemnoase, cu un important centru genetic în America de Sud.
Reprezentanţii săi se caracterizează prin:
 prezenţa fascicolelor bicolaterale în tulpini şi a perilor simpli şi glanduloşi pe organele
vegetative supraterane;
 flori (rareori unisexuate) actinomorfe (uneori cu început de zigomorfie, ca la măselariţă)
dispuse solitar sau în inflorescenţe cimoase, de tip cimă unipară (derivată din cea bipară,
dovada constând în faptul că, fiecare floare are la bază două bractee).
 înveliş floral diplochlamideu, gamofil, cu un caliciu persistent, corolă de tip tubulos sau
rotat, divers colorată (chiar şi verde, ca la Nicotiana langsdorfii) şi uneori de dimensiuni
apreciabile (25-45 cm, ca la unele specii de Datura, syn. Brugmansia şi la Solandra maxima etc.).
Interesantă este schimbarea culorii florilor de la Brunfelsia pauciflora (originară din
Brazilia şi cultivată frecvent în regiunile tropicale şi subtropicale; O. Brunfels a fost medic, botanist şi teolog
german, sec. XV-XVI), care în prima zi sunt violet intens, în cea de-a doua sunt liliachii, iar în cea de-a
treia sunt aproape albe, motiv pentru care englezii au botezat-o Yesterday, Today and Tomorrow!
 androceu de obicei din 5 stamine, rareori mai puţine, ale căror antere se deschid prin
pori terminali (excepţie tomatele, la care deschiderea este prin fante longitudinale);
 gineceu de obicei bicarpelar, uneori din 5-4 carpele (orientate oblic faţă de axul florii), cu
ovule anatrope sau campilotrope, cu placentaţie fie axilară, fie parietală,
 formula florală: ☼; .│. K (5) [C (5) A 5 ] G (2) ; (5-4) .
Prin această alcătuire a florilor, solanaceele ocupă, în cadrul ordinului, o poziţie
intermediară între familiile cu flori actinomorfe şi cele cu flori zigomorfe.
 polenizarea este entomofilă şi ornitofilă (în regiunile tropicale), iar fructele sunt fie
bace, fie capsule şi conţin numeroase seminţe albuminate.
 sub aspect biochimic, nota caracteristică o dă conţinutul în diverşi alcaloizi (ex.
atropină, hiosciamină, capsacină, solanină, nicotină, scopolamină, anabasină), pigmenţi
carotenoidici etc.
 Pe baza alcătuirii florilor, a tipului de fructe şi a conţinutului în diverşi alcaloizi,
solanaceele sunt grupate de sistemele clasice în trei subfamilii: Nicotianoideae, Petunoideae şi
Solanoideae.
 Între speciile cultivate, cartoful (Solanum tuberosum, denumire dată de Bauhin, cu cca 100 de ani
înaintea lui Linné) este cel mai important reprezentant şi cea mai cunoscută şi utilizată legumă
(datorită conţinutului tuberculilor săi: 14-27% amidon, vitaminele A, B şi C etc.).
Tuberculii de cartof (v. caseta 5.38!) sunt folosiţi şi în scop industrial, pentru obţinerea
amidonului, pentru producerea glucozei şi dextrozei, a tentantelor cips-uri ori a alcoolului
(spirtului, folosit ca materie primă pentru fabricarea cauciucului sintetic) etc. ( CONSTANTINESCU
1951, 1952). Nu este de neglijat nici valoarea sa furajeră, dar este tot mai mult înlocuit de către
concentratele cu cele mai fanteziste combinaţii!
 Din acelaşi continent sud-american provin şi tomatele, roşiile, pătlăgelele roşii, părădăicile
(Lycopersicon esculentum, syn. Solanum lycopersicon; denumirea de “tomate” vine de la numele dat acestora de indienii
mexicani), originare, probabil, de pe coasta Pacificului între Ecuador şi Chile. Pe la 1550 au fost
aduse în Europa şi cultivate ca ornamentale sub numele de “pomme d’amour”, iar ca legumă se
consumă doar de la finele secolului XIX şi începutul secolului XX ( Di MARTINO 1993). Se
consideră că tomatele ar fi provenit din speciile L. hirsutum şi L. peruvianum, dispărute însă
din flora spontană (BOTNARIUC 1989).
 Cu o foarte mare diversitate în Mexic, ardeiul (Capsicum anuum) a ajuns în Europa la finele
secolului al XV-lea (1493, adus fiind de C. Columb), iar în timp de un secol a pătruns şi în
Ungaria (1585-1590), ceea ce ne face să presupunem că transilvănenii acelor vremuri l-au
cunoscut înaintea celorlaltor regiuni româneşti (deşi MAIER, 1969, afirmă că ardeiul a început a fi
cultivat la noi prin sec. al. XIX-lea, mai întâi în sud, apoi în restul ţării).
Culoarea roşie a ardeilor este dată de pigmenţii capsantină şi capsorubină, iar gustul iute-
arzător este imprimat de o serie de capsaicioide (între care capsaicina, o amidă vanilinică a unui
acid izodecenic, frecvent denumită şi “capsicină”, este principala răspunzătoare şi de peste 70 de
ori mai iute decât piperina din piper).
Conţinutul cel mai mare a principiilor iuţi se află în placenta fructelor şi în seminţe, iar
acţiunea lor este benefică asupra secreţiilor gastrice, durerilor reumatice (vata termofilă conţine

112
şi capsicină brută), nevralgiilor, dar excesul consumului de ardei iute duce la apariţia gastritelor
şi a unor afecţiuni hepatice şi renale. Studii recente au demonstrat şi o acţiune antimicotică,
precum şi efecte antimutagene ale substanţelor capsaicioide.
În cultură, specia este reprezentată de 4 varietăţi principale: C. a. var. anuum, cu fructe mici
rotunde; C. a. var. longum, cu fructe mari şi alungite, numite frecvent capia; C. a. var. cayenne
(syn. C. a. var. microcarpum), ardeiul iute; şi C. a. var. grossum (syn. C. a. var. macrocarpum), ardeiul gras şi
gogoşarul, dar taxonomia aceasta nu este total acceptată de botanişti şi legumicultori deopotrivă.
 Din India (unde sunt denumite “brinjal”) au fost aduse, tot la finele secolului XIX, vinetele
sau pătlăgelele vinete (Solanum melongena), legumă nelipsită din dieta aproape a tuturor
popoarelor, mai ales sub formă pané sau la grătar, iar la noi sub forma delicioasei salate de
vinete.
 Deşi nu are valoare alimentară (excepţie frunzele, mai rar utilizate), tutunul (Nicotiana,
după numele diplomatului Jean Nicot de Villemain, care a adus seminţe de tutun din Portugalia, unde era ambasador, în Franţa
secolului XVI, respectiv în anul 1560; în 1586 botanistul J. Dalechamp o denumeşte “herba nicotiana”, fiind apoi preluată denumirea
şi de Linné) este planta care aduce venituri substanţiale economiilor naţionale ale multor ţări, dar
şi agravări a sănătăţii “consumatorilor pasionaţi”. Fostul director general al OMS, dr. H. Mahler
afirma că “Fumatul s-a dovedit cea mai răspândită cauză, evitabilă, a decăderii sănătăţii în
lume” (ap. PETRESCU 1995).
În cadrul genului sunt reunite aprox. 67 sp. din cele două Americi, sudul Africii şi Australia,
unele fiind diploide (ex. N. sylvestris, N. tomentosa, ambele din America de Sud), altele
poliploide (ex. N. tabacum, N. rustica, tot sud-americane), însuşire care le permite cultura
începând cu sudul Australiei şi terminând cu centrul Suediei ( CRISTEA 1991). Majoritatea sunt
ierboase şi anuale, dar există şi specii arbustive (ex. N. glauca, din Bolivia şi Argentina,
subspontană în SUA, sudul Franţei şi Italiei ş. a.).
Recent, KNAPP, CHASE et CLARSON (2004) reconsideră taxonomia genului, distingând 13
secţiuni (faţă de 4 din sistemele “clasice”) şi evidenţiind existenţa unor serii aneuploide la
populaţiile speciilor din Australia, Noua Caledonie şi Namibia.
Cea mai frecvent cultivată în scop industrial, cu un randament economic
impresionant, este N. tabacum, tutunul, tăbacul sau iarba Dracului (v. caseta 5.38!), specie originară
din America Centrală şi de Sud, ale cărei frunze erau folosite (prin mestecare) de indieni ca un
fel de antidot contra descărcărilor electrice ale peştilor gimnoţi (Electrophorus electricus).
Frunzele de tutun au proprietăţi insectifuge, dar sunt folosite mai ales pentru conţinutul lor
în nicotină (alcaloid considerat ca unul dintre cele mai toxice substanţe, doza letală fiind de
0,06 g pentru un adult; TIŢĂ 2003) şi sunt recoltate, treptat, din momentul în care încep să se
îngălbenească, apoi se usucă la umbră, se ambalează şi se expediază fabricilor.
Din frunze se extrage acidul nicotinic, care se foloseşte în unguentele anti-reumatice (sub
formă de nicotinat de metil, produs sintetic, cum ar fi spre ex. în preparatul „Revulsin”), mahorca
(N. rustica) având în frunzele sale conţinutul cel mai ridicat de alcaloid; iar prin distilare se
extrage un ulei folosit în parfumeria masculină.
Florile de tutun (dar mai ales cele de N. alata, N. sylvestris şi diverse specii de Petunia) sunt
folosite pentru extragerea uleiurilor eterice (specifice fiind solanona şi neofitadiena), necesare
industriei parfumurilor bărbăteşti.
 În scop ornamental se cultivă petuniile (Petunia x hybrida, specie provenită din cele sud-
americane, P. axilaris şi P. violacea); regina nopţii (Nicotiana alata, syn. N. affinis), iar prin sere
poate fi întâlnită şi Datura arborea, cu flori tubuloase, mari (de 20-30 cm lungime) şi foarte
parfumate.
Interesantă prin prezentările sale mitologice (chiar şi din Biblie, cap. Facerea) este
mandragora (Mandragora officinarum, syn. M. autumnalis, Atropa m.), specie întâlnită în locuri umbrite
de pe malul râurilor din sudul Europei, caracterizată prin rădăcinile sale bi- sau trifurcate,
tuberizate (şi urât mirositoare), deseori imitând corpul unui om (al unei femei mai ales!). De la
acest aspect, dar şi de la unele însuşiri terapeutice, rădăcinile sale se considerau a fi capabile de
a elimina diavolul din cei “stăpâniţi” de acesta, de a îndepărta sterilitatea etc., fiind foarte
“respectată” de magicieni (care o vindeau la preţuri foarte interesante pentru ei) şi de populaţie
în general.
În fapt, efectele sale calmante şi uşor halucinogene se datoresc atropinei şi scopolaminei din
rădăcini şi parţial din frunze. Alcaloidul atropină, pe lângă alte efecte, blochează acetilcolina din
sinapsele nervoase, reducând sau eliminând astfel durerile.

113
 Fig. Mandragora: flori şi una dintre fantezistele ei reprezentări
(www.institutoestudiosantiguegipto.com. şi commons.wikimedia.org)

 Mulţi reprezentanţi au valenţe terapeutice, deşi sunt şi toxice, aşa cum sunt:
- măsălariţa (Hyoscyamus niger), bogată în alcaloizii hiosciamină, atropină şi
scopolamină, în flavone etc., cu efecte asupra sistemului nervos şi respirator, şi ale cărei seminţe
se foloseau la tratarea durerilor de măsele. Aceleaşi utilizări le are şi “sora” sa din Egipt, H.
muticus, care este însă o plantă perenă şi nu anuală;
- ciumăfaia (Datura stramonium), ale cărei frunze (cu multă scopolamină) sunt folosite şi
în confecţionarea ţigărilor antiastmatice, dar are seminţe toxice. În scop terapeutic se cultivă
laurul păros sau laurul indian (D. innoxia), specie originară din Mexic;
- mătrăguna, doamna codrului, cireaşa lupului ş. a. (Atropa belladona, nume care ne aminteşte de zeiţa
destinului la greci, respectiv de efectele pupilo-dilatatoare ale extractului din această plantă ), specie bogată în atropină,
hiosciamină, scopolamină şi beladonină, se recoltează din flora spontană (rădăcina şi frunzele)
şi se cultivă (ex. soiul ‘De Vrancea’) pentru efectele sale antispastice, acceleratoare ale ritmului
cardiac, bronho-dilatatoare şi pupilo-dilatatoare (mitriază), dar are şi efecte narcotice. Pentru
extragerea primilor doi alcaloizi se folosesc şi frunzele arboraşului australian Duboisia
myoporoides;
- mutulica (Scopolia carniolica) din care s-a izolat prima dată scopolamina, alcaloid cu
efect uşor halucinogen;
- zârna australiană (Solanum laciniatum), originară din Noua Zeelandă, se cultivă şi la noi,
mai ales pentru extragerea glico-alcaloidului solasonina, care poate fi transformată industrial în
cortizon (de pe un ha cultivat se poate obţine materia primă pentru 2 kg de cortizon, faţă de 755
mg, cât se obţinea din 1.000 glande suprarenale de scroafă; MUNTEAN-coord., 2007);
- un loc de seamă în tratamentele de tip Ayurveda îl ocupă ging-sengul indian (Withania
somnifera, originară din regiunea India-Pakistan-Sri Lanka, unde este denumită “asgand”),
bogat în alcaloizi (specific fiind withanina), lactone steroidice, saponine şi withanolide (ex.
withaferina-A), ceea ce-i conferă proprietăţi revitalizante, calmante ale sistemului nervos
(sedative) şi chiar narcotice, precum şi o importantă acţiune antitumorală.
 În flora spontană de la noi se mai întîlnesc: zârna (Solanum nigrum, în locuri ruderale),
lesniciorul (S. dulcamara, de-a lungul apelor), păpălăul sau cireaşa ovreiului (Physalis alkekengi, prin
tufărişuri colinare, folosită în aranjamentele florale permanente, sub numele de “lampioane
roşii”) etc.
Subspontan creşte cătina de garduri (Lycium barbarum, syn. L. halimifolium) originară din China,
singurul solanaceu de consistenţă lemnoasă întâlnit în ţara noastră. Genul cuprinde însă cca 100
sp., mai cu seamă în regiunile tropicale şi subtropicale ale celor două emisfere.

Fam. B O R A G I N A C E A E (s. l.)

Boraginaceele, cu aprox. 2.000 sp., realizează un grup suficient de omogen, spre a-l trata ca
atare, el caracterizându-se prin:
 specii majoritar ierboase, cu tulpini şi frunze acoperite de peri (excepţional glabre, ca de
ex. Cerinthe - pidosnic);
 flori actinomorfe, rareori cu început de zigomorfie, gamofile, reunite în inflorescenţe
caracteristice (cimă scorpioidă);
 la gâtul corolei pot prezenta nişte formaţiuni scvamiforme, numite fornice sau barbule
(cu rol în reducerea evaporării nectarului) ori pot avea stilul (de tip heterostilic la unele specii)
ginobazic (inserat la baza şi în centrul celor două carpele, care se dedublează);
 formula florală: ☼; .│. K (5) [C (5) A 5 ] G (2) .

114
  polenizarea este entomofilă, iar fructele sunt tetra-achene sau tetra-nucule, ale căror
seminţe, deseori, sunt lipsite de endosperm; în mod excepţional ele pot fi cărnoase de tipul
drupelor bi-sperme.
Reprezentanţii, majoritar mediteraneeni şi nord-americani, sunt reuniţi în două subfamilii:
Heliotropioideae (din care la noi vegetează doar vanilia sălbatecă sau iarba dalacului, Heliotropium
europaeum, specie medicinală, tinctorială şi cu efecte nematodifuge sau nematofuge) şi
Boraginoideae (cu specii ce vor fi prezentate în continuare). Sunt şi sisteme care măresc la 5
numărul subfamiliilor.
Reţinem însă faptul că, studiile de genetică moleculară (secvenţarea regiunii ITS1- nuclear
ribosomal internal transcribed spacer) la 40 sp. din prima subfamilie, cuplate cu datele de
morfologie au condus la concluzia că restructurările taxonomice sunt necesare (inevitabile) şi
chiar la acceptarea rangului de familie pentru heliotropioidee ( DIANE, FÖRTHER et HILGER 2002),
aşa cum este tratată şi în unele lucrări de tipul celor “clasice”.
 Numele familiei provine de la limba mielului (Borago officinalis), specie mediteraneană,
cultivată la noi ca şi ornamentală, dar folosită şi în terapie (Herba et Semen), ca febrifugă şi
calmantă.
Mult cultivată în spaţiile verzi este nu-mă-uita (Myosotis sylvatica, spontană prin păduri şi
pajişti mezofile), într-o serie de cultivarii obţinute de floricultori.
Dintre speciile cu importanţă fitogeografică la noi sunt de reţinut: brusturele negru
(Symphytum cordatum), endemit carpatic, specie diferenţială pentru făgătele de la noi din ţară;
mierea ursului (în care Pulmonaria rubra este un element carpato-balcanic, ce munţii din nord-
estul ţării); Onosma arenaria ssp. pseudoarenaria, otrăţel, taxon tipic pentru Transilvania;
Echium rubrum (syn. E. rossicum), limba şarpelui, specie inclusă în anexele Convenţiei de la Berna etc.
 Între speciile spontane, mai reţinem tătăneasa (Symphytum officinale), specie
caracteristică pajiştilor umede, folosită în terapie (rizomii şi vârfurile înflorite), într-o largă
gamă de afecţiuni (hemostatic, cicatrizant, antiinflamator), în cosmetică (cu efect regenerativ al
pielii) şi chiar ca alimentară (mai ales de unele culte neo-protestante, care consumă frunzele sub
formă pané).
Pulmonaria officinalis se întâlneşte prin păduri şi tufărişuri, iar frunzele sale sunt folosite ca
diuretic şi expectorant (de unde, probabil, denumirea dată în unele regiuni, cea de plămânărică).
 Pe stâncăriile alpine se întâlnesc boraginacee de talie scundă, cum ar fi ochiul şarpelui
(Eritrichium nanum).

Fam. S C R O P H U L A R I A C E A E (s. l.)

Sistemele cladistice plasează reprezentanţii acestei familii din sistemul clasic fie în
PLANTAGINACEAE (ex. Digitalis, Linaria, Veronica, Cymbalaria), fie în OROBANCHACEAE (ex.
Euphrasia, Rhinanthus, Melampyrum, Lathraea, Pedicularis), fie în CALCEOLARIACEAE
(Calceolaria) etc., dar noi conservăm abordarea clasică, bine încetăţenită, deoarece ni se pare
mai didactică.
Bine reprezentate (cca. 2.000 sp.) atât în regiunile calde, dar mai ales în cele temperate şi
reci, scrofulariaceele au următoarele caractere generale:
 majoritatea au consistenţă ierboasă, rareori lemnoasă, cu frunze simple, nestipelate,
dispuse fie altern, fie opus,
 un mare număr de reprezentanţi sunt fie semiparaziţi (ex. clocotişul, silurul), fie paraziţi
(ex. muma pădurii), cu adaptări particulare acestor moduri de nutriţie,
 florile, grupate în raceme sau în cime, sunt fie actinomorfe, fie cu diverse grade de
zigomorfie, de tip 5-4-mer,
 învelişul floral, diplochlamideu, este gamofil, cu un caliciu persistent şi corolă care poate
fi de tip rotat, infundibuliform sau bilabiat (în acest caz, uneori cu pinten nectarifer). Corola 4-
meră a apărut prin sudarea celor două petale posterioare;
 androceul este heterogen ca număr, frecvent didinam sau redus la două stamine şi una-
două staminodii, în majoritatea cazurilor cu lojile anterelor confluente în partea superioară;
 gineceul este întotdeauna bicarpelar, sincarp şi superior, cu câte două până la
numeroase ovule anatrope şi crasinucelate, dispuse parietal sau axilar în fiecare lojă,
 formula florală: ☼; .│. K (5-4) [C (5-4) A 5; 4; 2 ] G (2) ,
 fructul este unitar, de tip capsulă, uneori bacă şi cu seminţe albuminate (şi, rareori,
aripate, ca de ex. la Paulownia),

115
  sub aspect biochimic, se caracterizează prin prezenţa unor glicozide (scutelarina,
digitalina, rinantozida, graţiolina), iridoide, a saponinelor etc.
În prezentarea speciilor, mulţi autori adoptă criteriul morfologic şi fiziologic, distingând
următoarele 5 grupe de scrofulariaceae:
- cu frunze alterne şi 5 stamine (ex. lumânărica),
- cu frunze alterne sau opuse şi 4 stamine (ex. bubericul, linariţa, degetărelul, gura leului),
- cu frunze opuse şi două stamine (ex. şopârliţa),
- semiparazite (ex. clocotişul, silurul, sor-cu-frate),
- parazite (ex. Striga gesnerioides, parazită pe euforbii suculente, muma pădurii).
Deşi este foarte logic acest sistem, noi vom puncta câteva aspecte legate de speciile cu
importanţă economică şi ecologică, aşa cum ne-am propus de la început.
 Astfel, cultivate în scop ornamental la noi în ţară sunt: Paulownia imperialis (syn. P.
tomentosa, paulovnia, încadrată de unele sisteme între bignoniacee ), arbore originar din China şi Japonia,
impresionând în perioada antezei prin racemele bogate în flori azurii de 5-6 cm lungime; gura
leului (Antirrhinum majus), specie mediteraneană cu multe cultivarii divers colorate.
Pentru aspectul interesant al florilor sale (ca un papuc, de unde şi numele popular de păpucel,
papucul lui Venus etc.), în spaţii protejate se cultivă la noi specii din genul Calceolaria (gen cu peste
300 sp. originare din America Centrală şi de Sud).
 În scop medicinal se cultivă degetărelul roşu (Digitalis purpurea, spontan în partea
occidentală a Europei) şi degetărelul lânos (D. lanata, specie mediteraneeană), ambele folosite în
afecţiunile cardio-vasculare.
Această însuşire este dată de conţinutul în glicozidele cardio-tonice digoxina, lanatozida şi digitoxina, aspecte intuite, la prima
specie, încă în sec. XVIII de către fizicianul, medicul şi botanistul W. Wittering, care publică (în 1785) informaţiile culese de la o
bătrână din Shropshire ce folosea o reţetă de cca 20 specii, printre care şi degetărelul roşu.
 Dintre speciile spontane de la noi din ţară reţinem:
- prin pajiştile erodate şi locuri ruderale se întâlnesc: lumânărica (Verbascum phlomoides, cu
flori folosite ca emolient şi expectorant), linariţa (Linaria vulgaris, L. genistifolia), iar pe cele
pietrose degetărelul galben (Digitalis grandiflora);
- prin pajiştile xerofile sunt frecvente unele specii de şopârliţă (ex. Veronica teucrium), de sor-
cu-frate sau ciormoiag (ex. Melampyrum arvense), iar prin cele mezofile întâlnim stejerelul
(Veronica chamaedrys), pălăria cucului (Verbascum phoeniceum), semiparazitele Rhinanthus
(clocotiş) şi Euphrasia (silur);
- prin păduri şi tufărişuri se afirmă bubericul (Scrophularia nodosa, S. scopoli),
Melampyrum bihariense (sor-cu-frate), un element dacic, cu bracteele de culoare violet şi flori
galbene, deseori şi parazitul pe rădăcinile unor arbori (fag, arin ş. a.), Lathraea squamaria (muma
pădurii).
Din coline până în etajul montan superior, în păduri, creşte ventrilica, Veronica officinalis, a
cărei Herba se utilizează în afecţiuni dermatologice şi ca antiulceros;
- pe grohotişurile subalpine şi alpine supravieţuieşte Linaria alpina; iar pe ziduri vechi se
poate afirma Cymbalaria muralis.
 Cu valoare fitogeografică deosebită sunt endemitele Veronica baumgartenii,
Pedicularis baumgarteni, relictul terţiar V. bachofenii, relictul glaciar P. sceptrum-carolinum
(darie, ce supravieţuieşte doar în cîteva mlaştini eutrofe din Transilvania), elementul carpato-
balcanic P. limnogena, din mlaştinile oligotrofe ale Munţilor Apuseni etc.

Fam. L E N T I B U L A R I A C E A E
Speciile ierboase reunite aici se caracterizează prin nutriţia mixotrofă (de tip carnivor sau insectivor), prin flori zigomorfe, cu
înveliş diplochlamideu şi bilabiat, corolă prevăzută cu pinten nectarifer şi androceu format din două stamine.
Toate aceste caracteristici morfologice se alătură celor moleculare, prin care lentibulariaceele sunt subordonate ord. Lamiales.
Am păstrat sistemul clasic, întrucât aceste plante nu prezintă fenomenul de dedublare a ovarului şi de formare a tetra-achenelor (sau
tetra-nuculelor), ci au fructe de tip capsulă, cu numeroase seminţe mici.
Cei peste 300 reprezentanţi aparţin genurilor: Pinguicula (foaie grasă; pinguis lat.= grăsime, untură),
cu cca. 90 sp. (din care două specii şi în flora ţării noastre), Utricularia (otrăţel de baltă; utriculus lat.
= sticluţă, ploscă mică ), tipică apelor stătătoare din regiunile de câmpie, dar şi mediului terestru în
regiunile tropicale, Genlisea (denumire dată de A. de Saint-Hilaire, în 1833, în cinstea sciitoarei franceze, contesa
Stephanie-Felicité du Crest de Saint-Aubin de Genlis, 1746-1830 ), cu aprox. 20 sp. acvatice din Africa şi America
de Sud.
În flora sa asupra Laponiei (1732), C. Linné sublinia că populaţia din această regiune
utilizează foaia grasă (Pinguicula) pentru a închega laptele, lucru foarte credibil, dacă ţinem cont

116
de enzimele pe care le secretă frunzele acesteia. Majoritatea speciilor din acest gen sunt ierboase
perene, deseori cu o heterofilie dependentă de sezonul în care se formează frunzele (mari şi
funcţional “carnivore”, vara, mai mici şi mai puţin evident “carnivore”, iarna; ex. P. agnata, P.
gracilis, P. cyclosecta ş. a.), pe când speciile anuale sunt tipic homofile (ex. P. pumila).
Reprezentanţii din regiunile temperate şi arctice se caracterizează şi prin prezenţa aşa-
numitelor hibernacule, formaţiuni de înmulţire vegetativă, dezvoltate la baza rozetelor de frunze
şi care pot fi de tip fix (ex. la P. alpina) sau de tip detaşabil (ex. la P. vulgaris, P. balcanica). În
toate cazurile, frunzele funcţional-carnivore prezintă glande pedicelate cu rol de capturare
(flypaper traps) şi glande sesile, cu rol secretor în digerarea prăzii.
Genul Utricularia cuprinde peste 200 sp., întâlnite pe solul pădurilor tropicale (ex. U.
multifida – Australia, U. hirta – Asia, U. firmula – Africa, U. livida – America de Sud), ca
epifite (ex. U. campbelliana – Venezuela), ca litofile (ex. U. garretti – Thailanda), dar mai cu
seamă ca plante acvatice fixate (ex. U. vulgaris – din Eurasia, otrăţel de baltă de la noi, U. rigida
– din Africa, specie reofilă) sau natante (ex. U. australis – specie comună, U. platensis – din
America de Sud). Micile capcane sunt unice în lumea vegetală, ele fiind denumite suction traps
şi având mecanisme particulare de pompare a apei din urnă, de deschidere şi de închidere a
trapei de la peristomiu, respectiv de digerare a prăzii.
În fine, Genlisea prezintă capcane de tipul unor panglici spiralate şi translucide, în funcţionarea
cărora gravitaţia joacă un rol important. G. violacea, G. aurea sunt caracteristice apelor din
America de Sud, G. africana, G. angolensis celor din Africa.

ord. L a m i a l e s (s. str.)

Fam. L A M I A C E A E
(syn. Labiatae)
Răspândite mai ales în regiunile calde şi temperate ale holarcticii, cele aprox. 3.500-4.000
sp. reunite în această familie foarte omogenă (chiar dacă unele sisteme disting aici 7 subfamilii)
se caracterizează prin:
 majoritatea sunt plante ierboase anuale sau perene, dar pot fi şi arbustive (cum este
cazul cunoscutului rosmarin, a speciilor Salvia purpurea din Mexic şi Guatemala, ce ajunge până
la 3 m înălţime, Westringia fruticosa, tipică pentru Australia, unde formează tufe de cca 1,8 m
înălţime şi diametru etc);
 tulpinile supraterane sunt, în general, tetramuchiate, pline cu măduvă ori fistuloase,
frecvent cu colenchim angular;
 frunzele sunt simple, nestipelate, opuse, cu margini întregi ori divers incizate şi,
rareori, sempervirescente (levănţica, rosmarinul, Westringia, Sideritis candicans - din ins. Canare
ş. a.);
 florile (rareori unisexuate), reunite în cime axilare condensate ori în inflorescenţe
spiciforme terminale, sunt zigomorfe, diplochlamidee şi 5-mere;
 floarea are o structură caracteristică (de tip bilabiat):
 caliciul persistent, uneori este şi el bilabiat (ex. la Melissa şi Salvia), alteori este
umflat ca un scut (ex. la Scutellaria);
 corola, tubuloasă, prezintă un labiu superior (rezultat din unirea a două petale,
rareori retezat ori reprezentat doar de doi dinţişori) şi un labiu inferior (rezultat din unirea a
trei petale);
 prin avortarea unei stamine, androceul devine 4 şi didinam (două stamine cu
filamente lungi şi două cu filamente scurte) ori el se reduce doar la două stamine (frecvent cu o
alcătuire perfecţionată pentru procesul de entomofilie, aşa cum este la Salvia);
 gineceul este bicarpelar, sincarp, superior, cu stil ginobazic şi prezintă aceeaşi
particularitate ca şi boraginaceele: se dedublează, generând în final tetranucule sau tetra-achene
(cu o sămânţă albuminată);
 formula florală: .│. K(5) [C (5) A 2+2 ; 2] G (2) ;
 polenizarea entomofilă este favorizată de prezenţa glandelor nectarifere, situate între
stamine şi ovar, iar întreaga structură a florilor este adaptată acestui mod de polenizare;
 sub aspect biochimic, caracteristică este prezenţa uleiurilor eterice (bogate în geraniol,
borneol, mentol, timol, carvacrol, terpineol, eugenol, linalool, thujonă, camfor etc), a
flavonoidelor (hesperidina, diosmina), a unor acizi fenil-propanici (ac. cafeic, ac. clorogenic,

117
ac. rosmarinic), taninurilor, rezinelor şi mai puţin a unor principii amare (marubina,
picrosalvina) ori a unor alcaloizi (leonurina, stachidrina), saponine şi saponozide.
Aceste particularităţi biochimice conferă lamiaceelor importante valenţe alimentare
(aromatice şi condimentare), medicinale şi cosmetice, melifere, iar varietatea culorii florilor le
fac utilizate şi ca decorative.
Dintre speciile utilizate în scop alimentar, mai cu seamă ca şi condimente în bucătăria de
tip mediteranean, menţionăm:
 busuiocul (Ocimum basilicum, busuioc comun), cu origine în Asia tropicală (posibil
în India şi China), este una din cele cca. 35 sp. ale genului. Este nelipsit din bucătăria catolicilor,
la fel cum pentru ortodocşi este o plantă de ritual religios (iar pentru hinduşi este considerată ca
sacră specia O. tenuiflorum, syn. O. sanctum, busuioc indian). În acelaşi timp este o importantă
hepato-protectoare, antiseptică şi o sursă pentru industria parfumurilor (“Nina”, “Alain Delon”)
şi cea cosmetică,
 menta de grădină sau izma bună (Mentha x piperita) este un hibrid apărut spontan
(în Anglia, pe la 1675), din M. viridis şi M. aquatica, una din explicaţiile înmulţirii sale numai pe
cale vegetativă.
Menta este utilizată în aromatizarea produselor de patiserie, a unor băuturi alcoolice şi a
unor preparate culinare, dar şi ca medicinală, datorită conţinutului ridicat de mentol (peste 50%
din cantitatea de uleiuri eterice), mentonă şi mentofuran (acesta-i conferă gustul uşor amărui)
etc.
În scop alimentar este recomandabilă menta creaţă (M. spicata, syn. M. crispa), ale cărei frunze
au o aromă mai delicată, dată de conţinutul ridicat de carvonă şi linalool.
 cimbrul de grădină (Satureja hortensis) este mult întrebuinţat la murături, iar în
ţările occidentale la aromatizarea salatelor şi a unor preparate din carne. În ţările
mediteraneene se foloseşte şi specia spontană S. montana, cu o aromă mult mai puternică,
 şovârvul sau oreganum (Origanum vulgare) dă o savoare deosebită fripturilor, este
folosit ca medicinal (sedativ, tonic-amar, astringent, emolient); deseori fiind asociat în bucătărie
cu măgheranul sau maghiranul (O. majorana, syn. Majorana hortensis), specie mediteraneană folosită în
aceleaşi scopuri medicinale. Uleiurile eterice ale ambelor specii (conţinând carvacrol, timol,
sabinen etc.) se folosesc şi în industria parfumurilor,
 foarte mult utilizat în bucătăria mediteraneeană este rosmarinul (Rosmarinus
officinalis), specie spontană în formaţiunile de tip garrigă, dar şi ca plantă medicinală, în
industria parfumurilor şi în cosmetică. Dintre principiile active amintim: ac. rozmarinic (cu rol
antioxidant), cetone (camfor), terpene (α- şi β-pinen, limonen), alcooli (borneol, linalool) etc.
Întreaga compoziţie a uleiurilor eterice, precum şi efectele tonic-stimulative, justifică
aprecierea sa drept un “gingseng occidental”. Substanţele sale antioxidante sunt folosite şi
pentru a prelungi durata de păstrare a căpşunilor în depozite,
 pentru aromatizarea infuziilor, băute după o masă copioasă, pe lângă mentă, se
mai folosesc melisa, roiniţa, iarba stupului sau floarea stupului (Melissa officinalis, numită uneori şi
“ceai de Franţa”), Cedronella canariensis, Agastache foeniculum (cu aromă de anason, specie
tipică pentru America de Nord), Salvia elegans (jaleş de grădină, cu aromă de ananas şi cu un
conţinut ridicat de thuionă) etc.
 o anumită perioadă s-a utilizat ca un înlocuitor al hameiului în procesul de preparare a berii, Teucrium
scorodonia, specie europeană, cu gust uşor usturoiat, denumită de Farmacopea Română (1893) scordiu sau dumbeţ de apă.
Un mare număr de specii de lamiacee sunt utilizate în scop terapeutic, fie în calmarea
SNC, fie în afecţiunile gastro-intestinale, ale aparatului uro-genital, respirator, fie ca
antifungice, antibacteriene şi antivirale. Dintre cele mai cunoscute specii, amintim:
 levănţica sau lavanda (Lavandula angustifolia, syn. L. officinalis, L. vera, numită tehnic “lavandă
fină”; L. latifolia, syn. L. spica, numită “lavandă spic”; L. x hybrida, numită “lavandin”), subarbust
spontan în regiunile colinare joase (cea de-a doua specie) şi muntoase (prima specie) din ţinutul
atlanto-mediteranean până în India, dar foarte des cultivat pentru diverse scopuri. Este numită
şi “floare de Provence”, întrucât această regiune a Franţei reuneşte cele mai mari culturi de
lavandă, culturi ce au devenit tipice pentru peisajul de Provence.
 cimbrişorul mediteranean sau lămâioara (Thymus vulgaris), specie cultivată la noi
pentru conţinutul său ridicat în fenoli de tipul timol şi carvacrol; cimbrul roşu din Spania şi
Portugalia (Th. zygis); precum şi speciile de cimbrişor din regiunea temperată (Th. serpyllum,

118
Th. glabrescens, Th. dacicus etc.) intră în compoziţia ceaiurilor antibronşice, în amestecurile
pentru cunoscutele „băi de plante”, iar uleiurile lor în compoziţia unor parfumuri, paste de dinţi,
loţiuni capilare etc.,
 Salvia officinalis (salvie de grădină, jaleş de grădină, salvie dalmatică), spontană în
regiunea mediteraneană, S. lavandulifolia (salvie spaniolă) se cultivă pentru efectele
antisudorifice, cicatrizante şi tonice, dar şi pentru extragerea uleiurilor volatile necesare
industriei parfumurilor (cărora le imprimă o notă ambrată) şi cosmeticelor.
 de la urzica moartă (Lamium album) se folosesc florile şi „herba” în afecţiuni ale
aparatului respirator (expectorant şi emolient) şi uro-genital,
 talpa gâştei (Leonurus cardiaca) are efecte antispastice şi sedative, mai ales în
afecţiuni ale cordului, iar asociată cu piciorul lupului (Lycopus europaeus) este folosită şi în
hipertiroidism,
 prin principiile amare conţinute, cătuşnica (Nepeta cataria) şi rotunjoara (Glechoma hederacea) sunt
utilizate în tratamentul afecţiunilor hepatice sau ca cicatrizant extern etc. etc.
Multe specii sunt importante resurse pentru industria cosmetică şi a parfumurilor:
levănţica, rosmarinul, măgheranul, jaleşul ş. a.
Altele sunt valoroase pentru calităţile lor melifere: ex. roiniţa sau melisa; apoi isopul
(Hyssopus officinalis), plantă sacră la evrei, folosit şi ca expectorant, tonic-amar şi antiseptic,
cu un miros tipic (dat de pinocamfonă).
Ca decorative, alături de busuioc, levănţică, rosmarin, sunt cultivate: Ajuga reptans (suliman, cu
o serie de cultivarii, cum ar fi ‘Atropurpurea’, ‘Variegata’, ‘Burgundz Glow’ etc), Salvia
splendens (jaleş de grădină, salvie, originară din Brazilia, a cărei valoare decorativă este conferită
de caliciul bine dezvoltat, persistent şi de culoare roşie ori violetă), Phlomis fruticosa, Ph.
tuberosa (solovârfiţă, cultivate mai ales în ţinutul mediteranean) etc.
În spaţii protejate mai ales se cultivă mireasa (Coleus blumei), originară din Indonezia şi
foarte decorativă prin frunzele sale divers panaşate; apoi, sporadic, Plectranthus fruticosus, cu
miros înţepător, dar eficace contra moliilor etc.
Din flora spontană a ţării noastre amintim dintre numeroşii reprezentanţi:
 în stepe impresionează jaleşul de stepă (Salvia nutans);
 prin pajiştile mezofile este frecvent busuiocul cerbilor (Prunella vulgaris);
 în locurile umede se întâlnesc specii de mentă (Mentha aquatica, M. longifolia), ce pot fi
folosite ca aromatizante şi carminative;
 prin locuri uscate şi erodate se afirmă dumbeţul (Teucrium chamaedrys);
 prin păduri este frecvent sugelul galben (Lamium galeobdolon, syn. Galeobdolon luteum),
dumbravnicul (Melittis melisophyllum), Salvia glutinosa, Stachys sylvatica ş. a.;
 iar prin locurile ruderale şi segetale, Ballota nigra, Lamium purpureum (sugelul roşu),
Nepeta cataria (cătuşnică, introdusă şi în cultură pentru efectele sale sedative, antitusive şi tonic-
amare) şi multe altele.

ord. A s t e r a l e s (s. str.)

Fam. A S T E R A C E A E
(syn. Compositae, Synanterae)
Cea mai bogată (cca. 1.300 genuri şi 25.000 sp.) şi cea mai evoluată familie de cormobionte
reuneşte specii ierboase (în regiunile temperate şi reci, cu excepţia Antarcticei, unde sunt
absente), lemnoase sau liane cactoide (în cele calde, subtropicale şi tropicale), constituind şi “...
una din cele mai frumoase reuşite ale evoluţiei...” (GUIGNARD 1998, p. 206). Poate de aceea,
unul dintre primii monografi ai ei considera că „Magnum amore in familiam Synantherearum
captus...” (C.F. Lessing, 1829), poate de aceea FUNK et al.-eds. (2009) au editat impresionantul
volum (de 965 pp) dedicat sistematicii, evoluţiei, importanţei şi biogeografiei acestei familii.
În acelaşi timp, ea este printre puţinele familii de plante care deţin un organism
internaţional ce are ca obiect studiul lor (TICA – The International Compositae Alliance, fondat
în 2000).
Dincolo de aspectele ştiinţifice, asteraceele au o importanţă economică deosebită, aşa cum se
va vedea din exemplificările de mai jos.
Diversitatea habitusului, consistenţei şi duratei de viaţă se poate observa chiar şi în
cadrul unuia şi aceluiaşi gen, cum ar fi spre ex. Senecio (gen cu cca. 1.000 sp. răspândite pe tot
Globul):

119
 - specii de tipul arboraşilor (ex. S. arborescens, prin pădurile tropicale montane din
Costa Rica, ajungând până la 6 m, S. kenyodendron, întâlnit la peste 4.000 m.s.m. pe Mt. Kenya
şi având o înălţime de chiar 10 m);
- a arbuştilor şi subarbuştilor (ex. S. cineraria, syn. Cineraria maritima, specie mediteraneană
frecvent cultivată ca ornamentală; S. neriifolia, syn. Kleinia n., arbust cu ramuri suculente, endemic
în ins. Canare);
- a ierburilor perene (ex. S. doria din pajiştile umede de la noi, depăşind un metru sau S.
carpaticus, de doar de 5-15 cm în etajul alpin al ţării noastre);
- a ierburilor anuale (ex. S. vulgaris, specie ruderală) sau bianuale (ex. S. aquaticus,
rarisimă la noi);
- ori a cactuşilor ( ex. S. articulatus, din Africa de Sud) sau a altor suculente (ex. S.
anteuphorbium, de cca. 1,5 m, cu un latex utilizat ca «antidot» al arsurilor provocate de latexul
euforbiaceelor, S. rowleyanus, tot africană, la care frunzele s-au transformat în “mărgele”
înmagazinatoare de apă).
Caracteristicile lor generale pot fi sintetizate astfel:
 tulpinile au fascicole bicolaterale, uneori şi laticifere articulate, iar în epidermă se pot
întâlni cistoliţi cu oxalat de calciu. Mulţi reprezentanţi nu au laticifere, dar prezintă celule, peri
sau canale secretoare de uleiuri eterice;
 frunzele sunt simple, foarte divers incizate, dispuse altern, în rozete bazale şi rareori
pot fi opuse. Studiile asupra formei şi mărimii frunzelor de la speciile de Dubautia (arboraşi,
arbuşti şi ierburi din insulele Hawaï) au pus în evidenţă fenomenul de radiaţie adaptativă,
corelată cu gradientul de umiditate (fig...);
 florile sunt grupate în calatidii (sau antodii), deseori acestea formând inflorescenţe
compuse fie homotactice (ex. calatidiu de calatidii, ca la floarea de colţi), fie heterotactice (ex.
racem de calatidii, capitul de calatidii, corimb de calatidii – la coada şoricelului etc.). Bracteele de
la baza calatidiilor formează involucrul şi ele sunt foarte importante în determinarea multor
specii.
De asemenea, mai reţinem faptul că aceste calatidii pot avea un singur tip de flori (calatidii
izomorfe) sau două tipuri de flori (calatidii heteromorfe), iar evoluţia a mers până la reducerea
la o singură floare în calatidiu (ex. la Echinops).
În ansamblu, calatidiul imită o floare (de unde şi denumirea de antodiu), aspect considerat
ca important în procesul de polenizare .
Majoritar bisexuate (uneori unisexuate, cum este la cele cca 250 sp. ale genului Baccharis,
răspândite în cele două Americi), actino- sau zigomorfe, aceste flori diplochlamidee se
caracterizează prin:
 caliciu redus la nişte perişori (deseori formând papusul fructelor), dinţişori (ex.
Gailardia are 5 dinţişori, Bidens are 3 dinţişori), membrane sau chiar lipsă,
 prin corolă ce poate căpăta următoarele forme: ligulată, tubuloasă, pâlniată,
bilabiată,
 anterele sunt unite (excepţional libere, ex. Xanthium), formând un tub prin care
trece stilul şi stigmatul bilobat, de aceea familia se mai numea “synanterae”,
 întotdeauna florile sunt proterandrice, iar sub stigmat se află o coronulă, o
periuţă de perişori, care vor “mătura” polenul aflat în tubul format de antere (antere ce se
deschid spre interior). Este interesant de subliniat şi faptul că cele două stigmate se află alipite
până după ieşirea din tubul anterelor, astfel că partea receptoare (fertilă) nu poate primi
propriul polen, dar îl vor face mai accesibil insectelor prin “perierea” realizată,
 ovarul prezintă un singur ovul anatrop, în mod excepţional pot fi două (ex. la
unele specii de anghinare), iar placentaţia este de tip bazal. Studiind perii glandulari de pe ovarele
unor specii, CICCARELLI, GARBARI et PAGNI (2007) consideră că aceştia pot avea valoare de
diagnoză şi pot sprijini studiile taxonomice şi de filogenie a asteraceelor,
 formula florală: ☼; .│. K ∞, (5); 0 [C (5) A (5) ] G (2) ,
 polenizarea este entomo-, anemo- sau ornitofilă, deseori manifestându-se şi
partenocarpia (ex. la păpădie), iar fructele rezultate sunt achene, cu seminţe fără endosperm
(sunt exalbuminate), dar bogate în ulei şi grăuncioare de aleuronă,
 particularităţile biochimice sunt date de prezenţa uleiurilor esenţiale la mulţi
reprezentanţi (cineol, camfor, camfen, borneol), a glicozidelor (vernioniozida, lappozida,
centaureozida), a alcaloizilor (abrotanina, achilleina, senecionina), a piretrinelor (lactone

120
sescviterpenice, amare), a cumarinelor, a latexului cu răşini şi cauciuc, a unor principii amare
(absintina, taraxacina), a polizaharidului inulină (care prin hidrolizare se descompune în
fructoză) etc.
Dacă sistemele anterioare clasificau acest vast grup după organizarea calatidiilor, în trei
subfamilii: Tubuliflorae – calatidiile au flori tubuloase, Liguliflorae – calatidiile au numai flori
ligulate, Radiiflorae – calatidiile au flori ligulate sterile, la exterior şi flori tubuloase fertile, la
interior, în prezent se ia în considerare şi aspectul biochimic şi se disting doar două subfamilii
(Cichorioideae şi Asteroideae). Deşi primul sistem era mult mai didactic, vom utiliza sistemul
actual, a cărui validitate este susţinută şi de datele moleculare.

subfam. C i c h o r i o i d e a e
(syn. Liguliflorae)
Se suprapune în mare parte peste vechea subfamilie a liguliflorelor şi se caracterizează prin
prezenţa latexului, absenţa uleiurilor eterice şi prin calatidii formate din flori ligulate sau
pâlniate.
Dintre reprezentanţi cultivaţi, salata sau lăptuca (Lactuca sativa) este foarte cunoscută şi
mult utilizată pentru frunzele sau căpăţânile diverselor sale varietăţi şi soiuri; aceste soiuri sunt
grupate de legumicultori în trei varietăţi: L. s. var. capitata (cea cu căpăţână), L. s. var. secalina
(cea pentru frunze) şi L. s. var. romana (syn. L. s. longifolia, marula sau salata romană, unii
legumicultori denumind-o şi “endivie de vară”; MAIER 1969).
Prezenţa unor principii amare face ca frunzele sale să aibe efecte digestive şi aperitive, iar
sucul obţinut din ele (denunmit “lactucarium”) are însuşiri sedative.
 Cicoarea (Cichorium intybus) este cultivată pentru rădăcina sa îngroşată (C. i. var.
sativum), folosită ca surogat de cafea, pentru frunzele sale uşor amărui, utilizate în salate, iar
formele spontane sunt medicinale (stimulează funcţiile hepatice şi renale).
Din această specie se cultivă şi andivele (“Belgian Endive”- engl., “chicon” sau “endive”-
valonă, descoperite în Belgia, în 1830), un cultivar (aparţinând la C. i. var. endivia) caracterizat
prin rădăcină îngroşată de culoare cafenie şi frunze lanceolate grupate într-o căpăţână alungită,
alb-gălbuie (datorită tehnicii de cultură ce favorizează etiolarea, respectiv menţinerea frăgezimii
acestora).
Această denumire populară, de andive, a creat şi crează confuzii în literatura de specialitate
cu o altă specie, C. endivia, caracterizată prin rădăcină fuziformă, frunze dinţate şi ondulate,
dezvoltate la suprafaţa solului, denumită în multe lucrări şi ţări ca reprezentând adevăratele
andive. Acestea se cultivă prin C. e. var. crispum (cicoarea creaţă) şi C. e. var. foliosum (syn. C. e. var.
latifolium, scarola, cicoarea de grădină, cicoare creaţă; “Escarole”- engl.).
După consultarea lucrărilor de botanică, a celor de legumicultură şi chiar a Directivei
2007/49/CE, vom accepta că andivele în denumirea folosită la noi şi în unele ţări francofone
aparţin la C. intybus var. endivia, pe când cele de la care se consumă frunzele neetiolate aparţin
la C. endivia (scarola).
Între speciile spontane, păpădia (Taraxacum officinale) este desigur cea mai cunoscută,
având valoare alimentară (se consumă frunzele tinere), meliferă şi medicinală (hepato-
stimulatoare, prin substanţa amară- lactucopicrina, antireumatică, chiar şi în boala Alzheimer)
şi o largă amplitudine ecologică (atenţie: nu tot ce seamănă cu păpădia aparţine acestei specii; pentru identificare este
nevoie de fructe cu papus!).
 Prin pajiştile xerofile se întâlnesc specii de potcapul călugărului (Leontodon), de barba caprei
(Tragopogon), de vulturică (ex. Hieracium pilosella) de iepuriş (Chondrilla, din care se presupune
că s-ar fi selectat salata de grădină) etc.
 Prin cele mezofile, montane, roşuliţa (Hieracium aurantiacum) ne atrage prin roş-
carminul calatidiilor sale; prin păduri de foioase se afirmă Aposeris foetida, cu mirosul său
caracteristic, de cartof, Mycelis muralis (susaiul pădureţ) etc., iar în buruienărişurile montane şi
subalpine, Cicerbita alpina dă o notă particulară, cu inflorescenţele sale violet-albăstrui.

121
 Fig. Cichorium inthybus var. endivia, andivele din accepţiunea limbii române (wikipedia..)

 Mulţi reprezentanţi constituie buruieni în culturi, aşa cum sunt diversele specii de susai
(Sonchus arvensis, S. oleraceus, S. crispus ş. a.).
Subfamilia mai reuneşte şi importante specii endemice, dintre care, în primul rând
amintim pe Andryala levitomentosa (syn. Pietrosia l., Hieracium levitomentosum), aflată numai în
Pietrosul Broştenilor. Apoi, din genul Hieracium, considerat ca având un centru genetic în
Masivul Retezat, menţionăm doar vulturica transilvană (H. transsylvanicum, syn. H. rotundatum),
importantă în diferenţierea unor molidişe carpatine.

subfam. A s t e r o i d e a e
(syn. Tubuliflorae et Radiiflorae)
Este cea mai bogată în specii dintre cele două subfamilii, reprezentanţii caracterizându-se: i)
prin lipsa latexului, ii) prezenţa uleiurilor eterice şi iii) prin calatidii formate din flori tubuloase
ori de tip heteromorf, reunind de fapt subfamiliile tubuliflore şi radiiflore din vechiul sistem.
Cultivate în scop alimentar şi medicinal sunt câteva specii, dintre care amintim mai
întâi floarea soarelui (Helianthus anuus), originară din sud-vestul Americii de Nord, adusă de
spanioli în 1568, răspândindu-se apoi ca plantă ornamentală. Doar în 1779 se consemnează
cultura ei pentru achenele bogate în ulei (cca. 50%).
În acest scop se cultivă pe mari suprafeţe, preferându-se soiurile pitice, mult mai uşor de
recoltat mecanic. Fructele sunt utilizate şi la producerea halvalei (turtele rezultate fiind folosite
ca furaj), florile sale sunt foarte bune melifere, iar tulpinile se folosesc pentru producerea
hârtiei.
Mai puţin consumat la noi este topinamburul (H. tuberosus), ale cărui rădăcini tuberizate sunt
foarte bogate în inulină (12-15%) şi se utilizează în scop furajer.
 La fel, anghinarea (Cynara scolymus) se consumă puţin la noi, dar este frecventă în ţările
occidentale, unde bracteele cărnoase ale calatidiilor (ex. soiul ‘Breton’) şi receptaculul sunt
consumate fie ca aperitiv, fie ca ingrediente ale unor sosuri pentru carnea de viţel. De multe ori
le întâlnim şi în compoziţia unor buchete de flori, cărora le dă o notă exotică.
Foarte asemănătoare este C. cardunculus (cardonul sau anghinarea mică), de la care se
consumă peţiolul şi rădăcina, fie în salate, fie gătit ca legumă, asortată cu sosuri picante sau cu
maioneză.
 Ca aromatizant şi condiment se foloseşte destul de frecvent tarhonul (Artemisia
dracunculus), plantă originară din vestul Asiei, ai cărei principii active stimulează digestia şi
funcţia ficatului, iar uleiurile volatile (metilchavicolul fiind unul dintre compuşii importanţi)
sunt folosite în industria parfumurilor.
În funcţie de raportul diverselor fracţiuni din plante, se vorbeşte despre două chemotipuri:
tarhon franţuezesc, folosit în alimentaţie şi tarhon rusesc, folosit în parfumerie.

122
  Din regiunea mediteraneeană se mai cultivă la noi, pentru conţinutul în principii amare
(cnicina, benedictina, silimarina) şi efectele lor hepatoprotectoare, schinelul (Cnicus benedictus,
prin soiul ‘De Brânceni’) şi armurariul (Silybum marianum, prin soiul ’De Prahova’).
 Cu efecte benefice asupra creşterii imunităţii (ex. tinctura “Imunogrip”, un produs
românesc lansat la Cluj-Napoca) sunt extractele din rădăcinile sau Herba unor specii nord-
americane, denumite la noi echinacea sau pălăria Soarelui (Echinacea pallida, E. purpureea şi E.
angustifolia).
Mult folosite de indienii din regiunile colinare ale Americii de Nord, în diverse afecţiuni
(inclusiv contra muşcăturilor de şarpe), astăzi s-a demonstrat paleta largă de utilizări
(antitumoral, cicatrizant, hepatoprotector), mai ales datorită conţinutului lor în polifenoli,
alcamide, polizaharide etc. Chiar şi unele paste de dinţi conţin extracte de echinacea (ex.
“Parodontax”, în care se mai găsesc extracte de muşeţel, de salvie, de smirnă). În acelaşi timp,
ele au şi o reală valoare decorativă, prin calatidiile cu flori roz, mov. Dată fiind asemănarea lor
cu Rudbeckia, uneori le regăsim integrate în acest gen.
Un mare număr de reprezentanţi sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative, mai ales în
grădinile ţărăneşti, rustice, dar frecvente şi în oraşe: lemnul Domnului – Artemisia abrotanum
(originar din sudul Europei şi cu valenţe medicinale); lemnul Maicii Domnului – Santolina
chamaecyparissus (subarbust mediteranean, foarte bun pentru realizarea de covoraşe în
spaţiile verzi); calapărul sau calomfirul – Tanacetum balsamita (syn. Chrysanthemum b.); crăiţele sau
vâzdoagele – Tagetes patula, originare din Mexic şi a căror flori conţin pigmentul heleniină, ce
măreşte capacitatea adaptativă a ochiului la intensităţi diferite de lumină etc.
 În spaţiile verzi şi în cele adăpostite se cultivă, ca decorative sau pentru flori tăiate:
gherghinele sau dalia (Dahlia variabilis, originară din America Centrală, adusă la Madrid în 1790),
cârciumăresele (Zinnia elegans, originară din Mexic), ochiul boului (Calistephus chinensis),
imortelele sau florile de pai (Helichrysum bracteatum, din Australia), steluţele (Aster novae-
angliae, din America de Nord), mărită-mă mamă (Rudbeckia laciniata, R. bicolor, tot nord-
americane), bănuţeii (Bellis), filimica sau gălbenelele (Calendula officinalis, cu reale efecte
cicatrizante şi calmante, aspect cunoscut de călugări, care o cultivau în mănăstiri, încă din
secolele XII-XIII), gerbera (Gerbera, din Africa de Sud) etc., etc.
 În această categorie sunt incluse şi crizantemele, denumire generică pentru mai multe
specii cultivate, fie anuale (ex. Chrysanthemum coronarium, specie europeană cu flori ligulate
albe sau galbene, Ch. carinatum, specie nord-africană, prezentând la baza ligulelor o pată
închisă la culoare), fie perene (Ch. maximum, originară din Pirinei, foarte asemănătoare cu
margareta spontană de la noi, Ch. indicum, cultivată de chinezi şi japonezi de câteva milenii) ş. a.
Această ultimă specie este cea care ne delectează cu inflorescenţele lor mici (cu soiuri din
grupa tufănelelor) sau mari (până la 20-25 cm diametru) şi cu florile ligulate drepte sau
curbate, late sau foarte înguste, albe, galbene, roze, coccinee etc. Crizantemele cu flori mari sunt
hibrizi, pe care unii autori îi încadrează la Ch. x morifolium (syn. Ch. x grandiflorum).
Din flora spontană se valorifică în scop medicinal, în primul rând muşeţelul sau romaniţa
(Matricaria chamomilla, syn. M. recutita, un adevărat medic în familie!). Inflorescenţele sale
conţin hidrocarburi sesquiterpenice (chamazulenă), monoterpenice (terpinen, mircen),
flavonoide, cumarine etc., toate conferindu-i proprietăţi medicinale şi odorante.
În cultură, la noi, se folosesc mai ales soiurile ‘Mărgaritar’ şi ‘Flora’. În ceea ce priveşte
denumirea populară, unele surse bibliografice îl denumesc muşeţel comun, spre a-l diferenţia de
Anthemis nobilis, denumit muşeţel roman sau muşeţel nobil, ale cărui uleiuri se folosesc mai mult în
cosmetică şi parfumerie.
 Sub numele de coada şoricelului se folosesc în scop medicinal (Herba) două specii (Achillea
millefolium şi A. collina), luate şi în cultură, având proprietăţi antiinflamatoare, tonic-amare
(date de achilină şi milefolidă), antihemoroidale şi efecte benefice în enterocolite, gastrite şi boli
de piele.
 Podbalul (Tussilago farfara), tipic pentru eroziuni umede şi maluri de ape, este folosit şi în
scop alimentar (când frunzele sunt încă tinere) şi medicinal (inflorescenţele, ca emolient şi
antitusiv).
 Prin pajitile montane creşte arnica (Arnica montana), cu inflorescenţe folosite ca
hipotensiv, diuretic, antiseptic şi antiinflamator.
 În locurile ruderale întâlnim brusturele (Arctium lappa), de la care se utilizează rădăcinile,
în afecţiuni cutanate şi pentru îngrijirea părului; pelinul bun (Artemisia absinthium), cu Herba

123
bogată în lactone sesquiterpenice ce dau gustul amar (ex. absintina, matricina), azulene (cu
efect antiinflamator) şi uleiuri eterice bogate în produşi de oxidare şi ciclizare ai davanonei.
 Considerate multă vreme ca simple buruieni, speciile Xanthium spinosum (holeră) şi X.
strumarium (scaietele popii, cornuţi) s-au dovedit a fi utile în tratamentul unor afecţiuni ale
prostatei, la noi în ţară studiile pe aceste plante făcându-se la şcoala clujeană de Farmacie (de
către prof. P. Petcu, inspirat de medicina populară a locuitorilor din Cojocna!). SAXENA et
MONDAL (1994) identifică în cea de-a doua specie o serie de xanthanolide şi sescviterpene cu
efect antitumoral, demonstrându-se încă odată potenţialul oferit de natura înconjurătoare.
Alte specii sunt componenţi importanţi ai unor tipuri de fitocenoze, cum ar fi:
siminocul (Helichrysum arenarium), în formaţiunile arenicole uscate; iarba mare (Inula helenium,
cu rădăcini folosite ca antihelmintic, antitusiv şi diuretic), vetricea (Tanacetum vulgare, syn.
Chrysanthemum v., a cărui inflorescenţe sunt antihelmintice) şi captalanul sau brusturele de apă
(Petasites hybridus, cu rizomi antispastici), edificând buruienărişuri înalte pe malul apelor;
scaiul ţiganilor (Bidens tripartita), formând buruienărişuri scunde la marginea bălţilor şi
culturilor; cânepa codrului (Eupatorium cannabinum), ce formează comunităţi compacte la
marginea pădurilor şi prin tăieturile de pădure; ciucuraşii (Adenostyles alliariae), tipici pentru
buruienărişurile subalpine etc.
 Buruieni prin culturi sunt: busuiocul cerbilor (Galinsoga parviflora, specie adventivă),
pălămida (Cirsium arvense), albăstriţa (Centaurea cyanus, cu flori utilizate în conjunctivite şi ca
antiinflamator ocular) ş. a. Iar prin locurile ruderale, bogate în azot: scaiul măgarului (Onopordon
acanthium), ciulinele (Carduus acanthoides), spinele (Cirsium lanceolatum) etc.
Un număr însemnat de taxoni au valoare fitogeografică, fie că sunt ameninţaţi (exemplul
clasic fiind floarea de colţi sau floarea reginei etc., Leontopodium alpinum), fie că sunt endemici
româneşti (Achillea schurii, Jurinea mollis ssp. transylvanica, Centaurea pontica, C. jankae,
C. carpatica, C. pinnatifida etc.) sau endemite carpatice (margareta carpatică – Leucanthemum
waldsteinii, syn. Chrysanthemum rotundifolium, Centaurea melanocalathia ş. a.); fie că sunt relicte
glaciare (curechiul de munte – Ligularia sibirica, Achillea impatiens) ori că sunt specii
caracteristice unor formaţii vegetale tipice pentru această parte a Europei (ex. captalanul –
Telekia speciosa).
 Cu toţii admirăm margaretele (Chrysanthemum leucanthemum, syn. Leucanthemum vulgare) în
perioada lor de înflorire prin pajiştile mezofile din etajul colinar şi montan inferior. Iar legat de
acestă plantă, dorim să amintim studiul efectuat de PAPEŠ (1975) asupra speciilor genului
Leucanthemum din Jugoslavia, într-o perioadă în care abordările citotaxonomice erau
considerate “la modă”. Folosind acest instrument (garnitura cromozomială) şi relaţiile posibile
între diversele cariotipuri, autorul a încercat să explice fenomenul evolutiv din cadrul acestui
gen (fig. ).
Referindu-se la margareta carpatică (Leucanthemum waldsteinii), el afirmă că aceasta “... este
o specie veche care a fost complet izolată o perioadă îndelungată” (p. 189). Din aceste
considerente noi o vom include în categoria “endemite carpatice” (aşa cum o face şi BELDIE
1979) şi nu în cea de element floristic “Carpatic şi Jugoslavia centrală” (cum o consideră
CIOCÂRLAN 2000, 2009).

5. 4. Cl. L I L I A T A E
(syn. Monocotyledonatae)

Sunt cunoscute 50-70.000 de specii de monocotiledonate, răspândite pe tot Globul, în

marea lor majoritate de consistenţă ierboasă, dar şi cu reprezentanţi lemnoşi ( bambuşii, palmierii)
în regiunile tropicale.
În conturarea aspectului arborescent, un rol important îl joacă procesul de lărgire a
meristemului apical, precum şi sclerificarea parenchimurilor, care contribuie (alături de
ţesuturile specializate pentru susţinere) la mărirea rigidităţii tulpinilor.
Privind evoluţia lor, vom constata dominarea procesului de evoluţie prin simplificare,
proces care a condus însă şi la o mai redusă diversificare specifică.
Caracterele lor generale sunt următoarele:
 rădăcinile sunt de tip fasciculat (firos) şi au origine adventivă, întrucât rădăcina primară
dispare de timpuriu;

124
  tulpinile pot fi supraterane (de obicei neramificate) sau subterane (rizomi, bulbi,
tuberculi), având ca şi particularităţi anatomice: prezenţa ataktostelului (cu fascicole libero-
lemnoase închise), lipsa cambiului intra-fascicular, creşterea în grosime realizată printr-un
cambiu ciclic sau întrerupt, lipsa formaţiunilor histologice secundare;
 frunzele sunt de obicei simple, nestipelate, cel mai adesea cu o teacă bine dezvoltată şi cu
nervaţiune paralelă sau arcuată. Deseori, ca un rezultat al tipului de evoluţie amintit mai sus,
frunza este redusă la un peţiol metamorfozat, aspect demonstrat de reacţia lui la auxine şi nu la
adenină (tipică pentru limbul foliar);
 florile pot fi haplo-, diplo- sau achlamidee, cel mai adesea 3-mere (dar se întâlnesc şi
reprezentanţi cu flori 4- şi 2-mere, ilustrând că trimeria este mai puţin perfecţionată); aceste
flori sunt diali- sau gamofile, uni- sau bisexuate, având polen, în general cu un singur por sau
şanţ de germinaţie;
 majoritar, seminţele au embrionul cu un singur cotiledon (excepţional două, ex. la
Agapanthus sau crinul african);
 faptul că grupele primitive au androceul şi gineceul polimer, dispoziţia spirociclică a
elementelor, metabolism nespecific şi nivel energetic ridicat, se consideră că sunt apropiate de
policarpicele de tip ranunculacee şi nimfeacee, din care ar fi provenit.
PARASCAN et DANCIU (1996) consideră monocotilele ca “... o unitate sistematică mai tânără,
cu numeroase grupări aflate în plină evoluţie, aşa cum rezultă din polimorfismul accentuat,
metabolismul nespecific şi nivelul energetic ridicat” (p. 277).
Multe sisteme clasice recente grupează liliatele în 5 subclase (Alismidae, Arecidae,
Zingiberidae, Commelinidae şi Liliidae), mai rar în 6 subclase (când se distinge şi scl.
Triurididae), altele reduc numărul acestora la trei (Alismidae, Liliidae şi Arecidae), sistem pe
care-l acceptăm şi noi.
Sistemele filogenetice (cladistice) nu mai recunosc aceste subclase, chiar dacă, în funcţie de
metoda folosită pentru prelucrarea statistică, în APG II se conturau 3-4 subclade, pentru ca în
APG III să se distingă grupul Monocots şi grupul Commelinids.
Merită să amintim (sau să reamintim) faptul că, încă în 1925, BORZA plasa
monocotiledonatele între policarpice şi rosale (s. l.), la fel ca sistemele cladistice de astăzi şi
sublinia că „Monocotiledonatele sunt numai o ramură secundară de angiosperme, deci nu se
pot opune ca un grup echivalent tuturor celorlalte aşa zise dicotiledonate” (p. 35). Mai mult,
marele botanist utiliza sistemul său şi în cursurile predate studenţilor, fără a simplifica ştiinţa de
dragul didacticii (aşa cum o facem noi în acest material, din varii motive!).

5.4.1. Subclasa A l i s m i d a e
(syn. Alismatidae)
ord. A l i s m a t a l e s (s. l.)
(syn. Alismales)
Fam. A L I S M A T A C E A E
(syn. Alismaceae)
Exclusiv cu reprezentanţi ierboşi, acvatici şi paluştri, alismaceele pot constitui un grup de
tranziţie, situat la baza monocotilelor, grup caracterizat prin:
 frunze simple, peţiolate, alterne, deseori heteromorfe, iar cele bazale prezintă
nervaţiune reticulată; uneori au filodii;
 florile, grupate în raceme, umbele, cime pot avea înveliş floral dublu (cel mai adesea)
sau simplu şi rareori sunt unisexuate; polenul prezintă doi sau mulţi pori,
 formulele florale: ☼ K 3 C 3 A ∞-6 G ∞-6; 15-2
☼ P 3+3 A ∞-6 G ∞-6 ;
 polenizarea este entomofilă, uneori autogamă, iar fructele pot fi poliachene sau
folicule, iar seminţele sunt exalbuminate şi au un embrion puternic curbat;
 în organele vegetative au fie laticifere (cu latex alb), fie, uneori, canale secretoare cu
oleorezine.
 Cel mai mediatizat reprezentant este săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), frecventă prin
bălţile şi apele lin curgătoare din regiunea de câmpie, caracterizată prin flori unisexuat-monoice
şi prin cunoscutul trimorfism foliar. În unele ţări se consumă tuberculii (“hibernaculii”) formaţi
pe rizomii săi, mai cu seamă de la specia americană S. latifolia, cultivată ca ornamentală şi
sălbăticită şi la noi.

125
  Numele familiei derivă de la limbariţă sau limba apei (Alisma plantago-aquatica şi alte specii
ale genului), frecventă şi ea prin mlaştini şi la marginea bălţilor, cu rizomi ce se pot consuma.
 Cel mai interesant reprezentant rămâne Ranalisma, cu două specii (R. rostrata şi R.
humile) din Africa de sud-est, care are înveliş floral dublu, androceu şi gineceu polimer, cu
dispoziţie spirociclică, altfel spus, are aspect de limbariţă şi flori de piciorul cocoşului!
În multe sisteme, acest gen este sinonimizat cu Echinodorus, gen tipic pentru apele din America de Sud şi cu unele specii
utilizate pentru acvarii.

5.4.2. Subclasa L i l i i d a e (s. l.)

ord. L i l i a l e s (s. l.)
Multe sisteme actuale (filogenetice şi chiar clasice) separă familiile din acest ordin, în funcţie de tipul de fructe şi de culoarea
testei seminţelor (culoare determinată de prezenţa sau absenţa fitomelaninei), în trei ordine:
- Asparagales, cu familiile Convallariaceae, Amaryllidaceae, Alliaceae, Hyacinthaceae, Agavaceae, Dracaenaceae,
- Liliales, în care rămân familiile Liliaceae, Iridaceae, Colchiciaceae, Melanthaceae etc.
- şi Dioscoreales (cu Dioscoreaceae).
Considerându-l ca un taxon central al liliatelor (APG II vorbea despre “grupul lilioid”), vom trata acest ordin în sens larg (s. l.),
acceptând doar desprinderea agavaceelor din cadrul liliaceelor, întrucât se diferenţiază, dincolo de aspectul lor particular, prin
prezenţa fibrelor groase în fascicolele conducătoare, a rafidelor de oxalat de calciu şi a 5 cromozomi mari şi 25 cromozomi mici în
celulele lor.
Fam. L I L I A C E A E (s. l.)
Cu cele peste 3.500-4.000 sp. răspândite pe întreg Globul, liliaceele (s. l.) ocupă locul doi în
cadrul subclasei, după orchidee, dar prin heterogenitate se plasează pe primul loc.
Pe lângă caracterele de liliide, familia prezintă şi următoarele particularităţi:
 majoritatea sunt plante ierboase, rareori sunt lemnoase (ex. Asparagus falcatus, arbust
din Africa şi Asia), cu bulbi sau rizomi (deseori bulbii au rădăcini contractile), cu frunze divers
conformate, dar cu nervaţiune paralelă sau arcuată şi dispoziţie alternă (excepţional verticilată,
ex. la Trillium);
 florile, majoritar bisexuate (dar sunt şi reprezentanţi cu flori unisexuat-dioice, ex.
Ruscus, Smilax), sunt 3-mere sau 2-mere, actinomorfe (doar la crin se poate observa o uşoară
zigomorfie), diali- sau gamofile, uneori prezintă şi o paracorolă sau nectarine.
Androceul poate avea numeroase stamine (ex. Smilax), cu antere 4-loculare (la majoritatea),
2-loculare (ex. la stirigoaie) sau uni-loculare (ex. la Smilax).
Gineceul, în mod excepţional poate avea carpele sau stigmate libere, iar sacul embrionar al
ovulelor (majoritar uni-integumentate şi tenuinucelate) poate proveni din 4 celule (macrospori,
tipul Fritillaria) sau din doi nuclei ai macrosporului (tipul Allium);
 formulele florale: ☼ P 3+3; 3; (3+3) A 3+3 G (3)
☼ P 2+2 A 2+2 G (2); (4) ;
 polenizarea poate fi entomofilă sau ornitofilă;
 fructele sunt capsule (locilicide sau septicide) ori bace, iar seminţele (cu albumen
cărnos şi uneori cu fitomelanine) pot avea, în mod excepţional, două cotiledoane (ex.
Agapanthus). Unele specii au albumenul alcătuit din celule 5-ploide, cum ar fi la lalea, crin,
măseaua ciutei ş. a.;
 sub aspect biochimic, conţin alcaloizi (colchicină, veratrină), compuşi cu sulf (ex.
sulfură de alil, sulfură de vinil), glicozide (convallatoxină, scillaină), saponine steroidice,
uleiuri eterice etc.
Heterogenitatea acestei familii este ilustrată şi de taxonomie, aici fiind conturate mai
multe subfamilii: Melanthoideae (stile libere, capsulele se deschid pe linia de sudură),
Asphodeloideae (perigon unit la bază, capsulă loculicidă), Allioideae (involucrul inflorescenţelor
format din două foliole membranoase), Lilioideae (perigon dialitepal, capsulă loculicidă),
Asparagoideae (perigon gamotepal, fructe bace), Smilacoideae (frunze cu nervaţiune reticulată,
fructe bace), Trillioideae (frunze verticilate şi perigon din trei tepale libere) etc.
Sistemele recente, aşa cum s-a amintit şi mai sus, modifică taxonomia familiei,
reprezentanţii ei fiind subordonaţi la minimum 10 familii (multe provenind din subfamiliile
sistemelor clasice, prezentate anterior) şi 3 ordine (Dioscoreales, Asparagales, Liliales), pe baza
unor caractere morfo-anatomice (tipul tulpinilor subterane, alcătuirea perigonului, poziţia
gineceului, tipul şi modul de deschidere a fructelor, culoarea tegumentului seminal etc.).
În prezentarea speciilor, mulţi autori adoptă criteriul tipului de perigon, distingând
următoarele grupe:
- liliacee pe tipul trei şi înveliş dialitepal (ex. crinul, ceapa, laleaua, măseaua ciutei, stirigoaia,
viorelele de pădure etc.),

126
 - liliacee pe tipul trei şi înveliş gamotepal (ex. brânduşa de toamnă, lăcrămioara, zambila,
sparanghelul, pecetea lui Solomonş. a.),
- liliacee pe tipul doi şi înveliş dialitepal (ex. dalacul, ghimpele, lăcrămiţa).
Noi vom utiliza şi aici criteriul economic şi ecologic, lăsând ca abordările pur ştiinţifice să
caracterizeze lucrările de strictă specialitate ori pe cele ce se definesc “monografice”,
“sistematice” etc.
Un mare număr de reprezentanţi se cultivă în scop alimentar şi ornamental.
 Din prima categorie, genul Allium este cel mai important atât prin numărul mare de specii
(cca 700), cât şi prin utilizările acestora.
Astfel, ceapa (A. cepa, originară din zona Iran-Afganistan-Caucaz) se cultivă (încă de prin
mileniul 5 î.e.n.) în numeroase varietăţi, forme şi soiuri pentru bulbii săi (de formă sferică,
rotund-turtită, ovală, conică, invers-conică), bogaţi în fitoncide, glucide şi săruri minerale, dar şi
pentru paleta largă de afecţiuni în care şi-au dovedit eficacitatea. Consumul de ceapă crudă
favorizează manifestarea acestor efecte: diuretic, antiseptic, hipoglicemiant (datorită
glucochininei), uşor sedativ etc.
Usturoiul (A. sativum, originar din Asia Mică) este un vechi condiment (menţionat pe tăbliţe
sumeriene de acum 5.000 de ani), frecvent utilizat în toate bucătăriile şi oficinal pentru tratarea
hipertensiunii. Bulbilii săi sunt bogaţi în fitoncide şi glicozide, ceea ce-i conferă şi însuşiri
antibiotice, motiv pentru care, în cel de-al doilea război mondial se numea “penicilina rusească”.
Prazul (A. porum), dincolo de valoarea sa emblematică pentru oltenii noştri (!), este o legumă
des folosită în Europa occidentală, pentru salate şi pentru gătit, iar în Egipt se cunoaşte încă din
vremea lui Keops (care şi-a răsplătit unul din medici cu 100 legături de praz!). Pe lângă valoarea
alimentară, prazul este şi diuretic, laxativ, dezinfectant al căilor respiratorii ş. a.
Mai puţin cunoscute la noi sunt speciile acestui gen, tipice în bucătăria Orientului Mijlociu ( A. ampeloprasum), a Indiei şi
Chinei (A. tuberosum) şi chiar speciile asiatice decorative (ex. A. giganteum).
 Sparanghelul (Asparagus officinalis) se cultivă, printr-o tehnică specială (în şanţuri şi
muşuroit), pentru tulpinile sale supraterane, etiolate, foarte gustoase şi vitaminizante.
În spaţiile verzi se cultivă, ca ornamentale, numeroase specii, între care laleaua (Tulipa
gesneriana) ocupă primul loc în climatul nostru.
Este originară din stepele Asiei Centrale (Tian-Şan, Pamir) şi a fost puternic ameliorată în
Europa, adeseori folosindu-se specii balcanice şi europene, pe lângă T. fosteriana, T. clusiana şi
chiar interesanta T. turkestanica. Astfel, astăzi există cca. 5.600 soiuri şi cultivarii extrem de
decorative atât prin culoarea tepalelor, cât şi prin forma sau marginile lor, grupate în 15 divizii
după perioada de înflorire şi aspectul florii (v. DOBBS 2002 şi caseta 5.41!).
 Crinul de grădină (Lilium candidum) şi crinul regal (L. regale, originar din China), zambilele
(Hyacinthus), Hosta planifolia, crinul galben (Hemerocallis), Fritillaria imperialis (lalea pestriţă,
specie asiatică) etc., sunt alţi reprezentanţi cu valoare decorativă, cultivaţi în spaţii din exterior.
 În spaţii protejate se cultivă diverse specii de Aloë (cu specii originare din Lumea Veche,
multe dintre ele fiind medicinale, cum ar fi A. vera, syn. A. barbadensis), de Asparagus (A.
sprengeri, A. plumosus), Chlorophytum comosum (una din cele 200 sp. ale genului) ş. a.
Pentru egipteni, Aloë (aloeh arab. = suc amar şi strălucitor) reprezenta planta nemuririi, pentru greci un simbol al
frumuseţii, răbdării, norocului şi sănătăţii, iar pentru chinezi, medicamentul armoniei. Chiar şi C. Columb nota în jurnalul său: totul
este bine, am aloe la bord!, ceea ce sugerează importanţa medicinală ce se acorda acestei plante.
 Mult utilizată în spaţiile verzi pentru realizarea bordurilor şi covoarelor decorative, mai ales în climatul subtropical, este
Ophiopogon japonicus, denumită popular fie barba şarpelui (care este de fapt o traducere a genului), fie lăcrămioară de Japonia,
reprezentant prezent şi în serele grădinii noastre botanice.
Dintre numeroasele speciile spontane, reţinem:
 de pe nisipurile litoralului mediteranean pe Pancratium maritimum,
 de pe stâncăriile acestui litoral, pe Scilla maritima (syn. Urginea m., ceapa de mare, cum apare în
Farmacopea Română din 1893), cu un bulb de peste 10 cm diametru şi toxic pentru şobolani (dar care
conţine şi scillarină, utilizată în afecţiuni cardiace), cu o inflorescenţă de cca 60 cm şi flori albe,
 pe stâncăriile din jud. Caraş-Severin şi Mehedinţi putem admira laleaua galbenă (Tulipa
hungarica) ori pe cele din Cheile Turzii, izolata populaţie a usturoiului Allium obliquum, specie
central-asiatică, cu extrema arealului său vestic în această rezervaţie,
 din pajiştile xerofile colinare, diversele specii de usturoi sălbatec (Allium scorodoprasum),
de ceapa ciorii (Ornithogalum gussonei) ş. a., iar din cele mezofile şi xero-mezofile pe cunoscuta
brânduşă de toamnă (Colchicum autumnale, specie introdusă şi în cultură pentru obţinerea
alcaloizilor din seminţe: colchicină şi democolcină sau colchamină), stirigoaia (Veratrum album,

127
toxică, dar folosită în medicina veterinară contra paraziţilor externi, iar în cea umană ca şi
hipotensiv, emetic şi purgativ) ori din etajul montan ( crinul galben - Lilium jankae, specie rară şi
protejată) etc.,
 reducerea pajiştilor mezo-higrofile a avut ca repercusiuni şi reducerea populaţiilor de lalea
pestriţă sau bibilică (Fritillaria meleagris), pe când sora ei din tufărişuri (F. tenella, syn. F. montana)
mai prezintă încă unele populaţii viabile.
Atenţie!: acelaşi nume de gen îl poartă şi un urocordat (cl. Appendicularia, fam. Fritillaridae), cu specii întâlnite în apele
marine (ex. F. pellucida, F. borealis, F. haplostoma ş.a.).
 în pădurile noastre de foioase sunt frecvente lăcrămioarele (Convallaria majalis, în a căror
Herba se întâlnesc glicozidele cardiotonice convalozida şi convalatoxozida), lăcrămiţele
(Majanthemum bifolium), pecetea lui Solomon (Polygonatum odoratum, P. latifolium, P.
verticillatum), măseaua ciutei sau cicibotele (Erythronium dens-cannis), dalacul (Paris
quadrifolia), vioreaua de pădure (Scilla bifolia), crinul de pădure (Lilium martagon) şi multe altele,
 în partea de vest a ţării se întâlnesc, prin păduri xero-mezofile de foioase, două specii de
ghimpe (Ruscus aculeatus şi R. hypoglossum), ambele protejate (dar comercializate, ilegal, de o
serie de co-naţionali!), iar prima având rizomi cu saponine steroidice, antiinflamatoare şi
antireumatice.
Deşi foarte sintetică, sperăm că prezentarea acestei familii a reuşit să surprindă, pe de o
parte marea variabilitate a reprezentanţilor ei (şi, implicit, o justificare a noilor restructurări
taxonomice), iar pe de altă parte, marea ei importanţă alimentară, decorativă şi medicinală.

Fam. A G A V A C E A E
Unele sisteme includeau acest grup între liliacee, altele între amarilidacee, pentru ca, APG
III să-l includă în asparagacee.
Portul arborescent al unor reprezentanţi (Dracaena, Yucca), frunzele linear-lanceolate şi
rigide, prezenţa fibrelor bine dezvoltate în fascicolele conducătoare etc sunt argumentele morfo-
anatomice principale în considerarea acestora într-o familie aparte.
Mulţi reprezentanţi conţin o serie de saponine steroidice, fiind utilizate de localnici ca şi
contraceptive orale şi, posibil, să ofere o explicaţie a relaţiei strânse dintre yuca (ex. Yucca
filamentosa) şi fluturele noctuid Pronuba yuccasella. Alţii sunt recunoscuţi pentru conţinutul
ridicat de glucide în seva elaborată şi orientată masiv spre inflorescenţe (ex. agave).
În prezentarea acestei familii ne vom opri doar la unele specii cu importanţă economică
deosebită (în multe regiuni ale Globului), fără a mai prezenta detaliat şi caracterele acesteia.
Astfel, vom aminti câteva din cele cca. 300 sp. ale genului Agave, gen cu reprezentanţi
monocarpici (uneori cu inflorescenţe producătoare de mici plantule în loc de flori), privit şi el
într-o accepţiune mai largă:
 Agave angustifolia (maguey, în mexicană) reprezintă materia primă principală pentru
producerea mescalului, cultivându-se pe mari suprafeţe în regiunile înalte ale Mexicului. În
acelaşi scop se mai folosesc A. palmeri, A. shrevei şi o varietate de A. tequilana.
După cca. 7-8 ani de la plantare, se taie frunzele de la baza tulpinii false, rezultând o
formaţiune asemănătoare unui mare ananas (de 25-50 kg şi denumit „cabezas”). După o
autofermentare, se zdrobeşte, se tescuieşte şi se distilează, iar alcoolul obţinut se “aromatizează”
cu larva unui fluture megathimid (Acentrocneme hesperiaris), denumit de localnici “gusano
blanco de maguey”, care conţine mescalină, cu efect uşor halucinogen. Aceste larve se dezvoltă
în pseudo-tulpină, pe când “gusano rojo de maguey” (Hypopta agavis) se dezvoltă în rădăcinile
plantei. Ambele larve fac parte din bucătăria mexicană (o porţie costând cca. 10 Euro!), dar pot
fi în pericol de dispariţie, dată fiind reducerea suprafeţelor cultivate cu planta-gazdă;
 A. atrovirens (dar şi alte specii, cum ar fi: A. americana, A. ferox, A. hookeri, A.
furcroydes, A. salmiana) se foloseşte pentru obţinerea unei alte băuturi tipic mexicane, pulque,
un fel de vin slab alcoolic (3-4 o) şi care reprezintă de fapt sucul recoltat (cca. 4-5 l/zi/plantă)
prin tăierea tijelor florale sau a frunzelor din centrul rozetelor şi fermentat (conţine cca. 9-12%
glucide), fără a se distila, fapt ce-i conferă un gust nu foarte plăcut pentru un european!
Sucul obţinut din aceste specii se consumă şi proaspăt, fiind denumit aguamiel sau „nectar de
agave”, dar pulque reprezintă, de fapt, o soluţie găsită de populaţiile locale pentru a completa
lipsa de apă potabilă, în condiţiile de semideşert.
 desigur, pentru mulţi dintre noi cea mai cunoscută este A. tequilana (se folosesc şi alte specii,
dar calitatea produsului final este inferioară ) din sucul inflorescenţei sale obţinându-se, după fermentare şi

128
distilare (deseori după o triplă distilare), vestita techila (tequila), iar pentru alţii, specia
ornamentală A. americana, una din cele mai frumoase agave.
Florile acestor specii se consumă, zeama obţinută din frunzele lor se utiliza ca şi înlocuitor al
săpunului, fiind bogată în saponine, iar fibrele pentru diverse împletituri. Revenind la tequila,
trebuie să mai amintim că s-au diversificat foarte mult modalităţile de obţinere şi mai ales de
învechire (în butoaie de stejari), ajungându-se la unele sortimente pe care doar cei bine situaţi
financiar şi le pot permite;
 A. fourcroydes (syn. A. sisalana; unii autori consideră că nu sunt sinonime cele două denumiri ) este utilizată
pentru obţinerea unor fibre (sclerenchimatice) denumite sisal (“xisal” în mexicană) sau cânepă de
sisal, cultura sa fiind tipică pentru regiunea Yucatan, specie diferită de A. lechuguilla, din care se
obţin „fibrele ixtle” şi care are denumirea populară identică cu cea de specie ( lechuguilla).
 Pe lângă Yucca filamentosa, amintită mai sus şi cultivată şi la noi în liber, Y.
elephantipes, originară din Mexic-Guatemala, se cultivă ca ornamentală în spaţiile protejate din
climatul temperat, prin fragmente de tulpină înrădăcinată, deosebit de decorative; iar fibre
textile se obţin din speciile central-americane Y. gloriosa şi Y. brevifolia. Tot în apartamentele
noastre se mai poate întâlni o formă, „marginata”, care aparţine la Y. recurvifolia, deşi multe
surse o menţionează ca specia marginata.
Toate speciile de yuca conţin în rădăcini saponine, care erau utilizate de populaţia din
Florida şi nordul Carolinei.
 În formaţiunile de tufărişuri xerofile din America Centrală şi din alte regiuni
subtropicale, impresionează prin habitusul şi prin vechimea lor unele exemplare de dragonier
(Dracaena draco, a cărei origine pare a fi în arhipelagul Canare (ins. Teneriffe având-o ca
emblemă). Denumirea de sânge de zmeu care i se mai dă provine de la faptul că sucul din scoarţa
plantei, în contact cu aerul devine roşu-sângeriu.
Pentru fibrele sale textile, dar şi pentru valoarea sa decorativă, se cultivă Phormium tenax
(inul de Noua Zeelandă).

ord. O r c h i d a l e s
(syn. Microspermae, Gynandrae)
Fam. O R C H I D A C E A E
(syn. Orchideae)
Cu cele peste 18-19.000 sp. ierboase perene, terestre sau epifite (dominând în regiunea
inter-tropicală), orhideele deţin recordul printre monocotile, iar prin frumuseţea florilor lor
sunt, de departe, cele mai apreciate.
Familia şi ordinul orhideelor se caracterizează prin:
 consistenţă ierboasă (rareori sunt liane), în sol cu rizomi sau cu tuberculi (uneori cu
pseudobulbi sau pseudotuberculi), prevăzuţi cu rădăcini ce prezintă endosimbionţi micotici
(cunoscuţi sub numele de micorize tip orchidaceu). În general, componenta micotică este
reprezentată de specii din genul Rhizoctonia, iar în funcţie de virulenţa formei respective se
poate stabiliza sau nu simbioza.
Speciile epifite sunt lipsite de perişori absorbanţi, rădăcinile acestora fiind acoperite de un
văl (velamen), care poate înlocui rolul jucat de perişori.
Puţini reprezentanţi sunt heterotrofi saprofitici, aşa cum este cazul la trânji (Neottia), la
Corallorhiza, Rhizanthella ş. a.;
 suprateran au frunze simple, sesile sau peţiolate, alterne şi dispuse distih;
 flori zigomorfe, solitare sau grupate în raceme, cu o alcătuire caracteristică şi
particulară în lumea plantelor:
 ovarul este răsucit cu 180o , rareori cu 360o şi, mai rar, răsucirea o suferă
pedunculul floral ori acest fenomen nu are loc (ex. la Neottia),
 una din tepalele ciclului intern (cea mediană) este mai mare, prin răsucire devine
inferioară şi poartă numele de label (o adevărată pistă de aterizare pentru insectele
polenizatoare), având forme şi desene caracteristice fiecărui gen şi specie, deseori cu pinten
nectarifer sau numai cu o dilatare saciformă,
 staminele sunt sesile, au anterele biloculare concrescute cu stigmatul, formând un
ginostemiu, deseori doar una-două stamine fiind funcţionale, restul fiind fie avortate, fie
transformate în staminodii (fig...),

129
  grăuncioarele de polen, cel mai adesea sunt aglutinate (datorită viscinei) într-o
formaţiune claviformă (măciucată) caracteristică, denumită polinie, formată din masulă,
caudicul, şi retinacul (vâscos şi lipicios), prin care se fixează de o fovee a stigmatului, denumită
bursiculă (fig...). În general se formează două polinii (câte una pentru fiecare lojă), rareori 8-4,
iar la reprezentanţii mai puţin evoluaţi polenul celor trei stamine fertile este normal, excepţional
el este reunit în tetrade (ex. la Neottia),
 ovarul este unilocular, doar la speciile mai puţin evoluate prezintă trei loje şi
conţine numeroase ovule tenuinucelate,
 formula florală: .│. P 3+3; (3+3) A 1+0; 0+2; 3+2 G (3) .
 polenizarea este strict entomofilă, cu un maxim al co-evoluţiei, aşa cum se întâlneşte
între genurile Ophrys şi Serapias şi unele specii de himenoptere din genurile Eucera, Ceratina,
Anthidium, Andrena (BARTH 1985). Cu totul izolat se pot întâlni şi cazuri de autogamie;
 fructele sunt în general capsule (cu deschidere prin două fante, ca la vanilie, prin 6 fante
– dehiscenţă paraplacentară -, la majoritatea) cu seminţe foarte mici şi tegument subţire, fără
fitomelanină, exalbuminate (zigotul secundar nu se mai divide) şi cu embrion rudimentar, lipsit
de radiculă, situaţie ce explică germinarea lor greoaie şi necesitatea prezenţei ciupercilor
micorizante (care „infectează” protocormul rezultat din germinarea seminţelor). Pentru o
imagine mai reală asupra dimensiunilor acesora, amintim că un gram poate cuprinde între
300.000 şi 1,4 milioane de seminţe de orhidee!
 sub aspect biochimic, unele specii deţin compuşi particulari, cum ar fi spre ex.
cypripedina (produsă în perii glandulari de la papucul doamnei), o 2,8-dimetoxi-7-hidroxi-1,4-
fenantren quinonă.
 sub aspect evolutiv, importanţă deosebită prezintă faptul că se pot realiza hibridări
naturale cu descendenţă stabilă (ex. la Orchis), ceea ce înseamnă că microevoluţia se desfăşoară
„sub ochii noştri”.
 sub aspect taxonomic, orhideele sunt incluse de recentul sistem APG II (2003) în 5
subfamilii: Apostasioideae, Vanilloideae, Cypripedioideae, Orchidoideae şi Epidendroideae,
sistem utilizat şi de TAKHTAJAN (1997).
 Singura specie folosită în scop alimentar este vanilia (Vanilla planifolia, originară
probabil din pădurile tropicale mexicane, V. tahitensis, valinia de Tahiti, posibil o subspecie a
speciei anterioare sau un hibrid între V. planifolia şi V. pompona), o liană de la care se foloseşte
ovarul (după ce himenopterele din genul Melipone şi-au îndeplinit misiunea polenizatoare),
supus apoi unui proces de fermentare (v. caseta 5.43!).
În climatul temperat sunt frecvente orhideele spontane, multe dintre ele fiind incluse în
anexele unor convenţii internaţionale, axate pe conservarea biodiversităţii.
 Mai ales prin pajişti se întâlnesc specii ale genului Orchis (de la orchys gr. = testicol, după aspectul
celor doi tuberculi prezenţi în sol), cum ar fi poroinicul, salepul sau untul vacii (O. morio); în cele umede şi
prin poieni ne impresionează papucul doamnei (Cypripedium calceolus, emblema revistei europene
de orhidee); în etajul montan îşi trădează prezenţa (prin mirosul de vanilie) sângele voinicului
(Nigritella rubra, N. nigra) şi numeroase alte specii din genurile Gymnadenia, Dactylorhiza,
Orchis ş. a.
 Prin păduri sunt prezente specii de Platanthera, Cephalanthera, chiar şi saprofitul
Neottia nidus-avis.
În cultură, printr-o tehnologie elaborată, se cresc specii cu o deosebită valoare
ornamentală, dar mai ales o serie de hibrizi interspecifici şi inter-generici (ex. Laeliocattleia),
cu flori spectaculare şi parfumuri discrete.
Din Asia centrală şi de sud, respectiv Australia, s-au luat în cultură reprezentanţi ai genurilor
Cymbidium, Paphiopedilum, Vanda, Laelia, Dendrobium etc., fiecare încântându-ne prin
varietatea coloristică sau arhitecturală a florilor lor.
 Phalaenopsis, cu aprox. 40 sp. epifite şi litofile, îşi are arealul în regiunea India – nordul
Australiei şi reprezintă una din orhideele nou pătrunse la noi ca plantă de apartament (ex. Ph.
sanderiana), oferindu-ne splendoarea florilor sale, dispuse în raceme (de până la 1 m, la Ph.
amabilis), o perioadă de una-două luni. Acest reprezentant este, în opinia noastră, un miracol,
căci nu pretinde minuţioasa îngrijire a confraţilor săi.
 Vanda (după numele sanscrit al speciei V. tessellata) prezintă o astfel de variabilitate de hibrizi
(obţinuţi chiar şi din 5 genuri!), soiuri şi cultivarii, încât este foarte dificil a mai recunoaşte

130
formele parentale din care au provenit. Hibridul natural descoperit în grădina Miss Joaquim a
devenit astăzi floarea naţională pentru Singapore, purtând denumirea de ’Vanda Miss Joaquim’.
 Poate cel mai bogat gen din această regiune geografică este Dendrobium (cu cca. 1.200-
1.400 sp. epifitice sau litofile), între care mai des cultivat este D. nobile , iar unul dintre cultivarii
este considerat printre florile naţionale ale Coreei de Nord (desigur, numit ’Kim il Sung’!).
 Originare din America Centrală şi de Sud, Cattleia şi Stanhopea ne încântă cu florile lor
mari şi deseori puternic parfumate. Primul gen cuprinde cca. 30 de specii, multe dintre ele fiind
hibridate cu specii din genurile apropiate (Laelia, Brassavola), primul astfel de hibrid artificial
fiind obţinut în Anglia, în 1859.

ord. Z i n g i b e r a l e s
Fam. M U S A C E A E (s. l.)
Fără a avea reprezentanţi în flora spontană din climatul temperat, musaceele sunt foarte importante şi spectaculare în regiunile
calde ale Globului, mai cu seamă în climatul tropical umed.
Ele au tulpini false, frunze mari, cu nervaţiune paralelo-penată, flori în general mari, zigomorfe, 3-mere, dispuse în spice,
caracterizate prin înveliş haplo- sau diplochlamideu, 5 stamine funcţionale şi ovar inferior.
Polenizarea se realizează cu deosebire prin păsări şi lilieci.
Faţă de multe sisteme clasice şi filogenetice, care separă genurile Strelitzia, Ravenala, Heliconia ş. a. într-o familie aparte
(STRELITZIACEAE) sau chiar în două (prin conturarea şi a fam. HELICONIACEAE), noi vom accepta abordarea mai largă şi
„foarte clasică”.
 Bananierul (Musa) este o importantă plantă alimentară, de-a lungul timpului, el suferind
multe mutaţii în conformaţia sa genetică şi biologică, astfel că astăzi, doar prin tehnicile
geneticii moleculare mai pot fi stabilite relaţiile taxonomice şi parentale între anumite soiuri.

Fig. Musa acuminata, strămoşul probabil al bananierilor cultivaţi astăzi (BALICK et COX 1996)

În general, se acceptă ca specie parentală pentru cele mai multe specii de bananier cultivate,
Musa acuminata (spontană în Asia tropicală).
Apoi, se cultivă bananierul comun sau bananierul făină (M. paradisiaca, în fapt un hibrid între M.
acuminata x M. balbisiana), cu fructe (bace) mari, făinoase, consumate fierte sau prăjite şi
cunoscut în ţările Americii Centrale sub numele de plàtanos.
Bananierul pentru fructe crude aparţine la specia M. sapientium, iar bananierul pitic, cu fructe
parfumate, foarte gustoase, la M. nana, M. cavendishii şi M. velutina (acesta din urmă având
fructe mici, de culoare roşie-catifelată şi bractee roşii). Aceste specii sunt reprezentate prin
câteva sute de soiuri, diverse prin forma şi mărimea fructelor, prin culoarea acestora (verde,
galben, roşie, violetă), precum şi prin aromele lor. În bacele bananierului se găsesc cca 60%
glucide, vitaminele A, B, C, E şi săruri minerale (TĂMAŞ, 1999).
În pseudo-tulpinile şi peţiolii unor specii sunt prezente fibre textile ce pot fi utilizate, aşa cum este cazul la specia
asiatică, M. textilis, de la care se obţine aşa-numita cânepă de Manilla sau abacá (CHEERS et al.-eds., 1999).

ord. C y p e r a l e s
Fam. C Y P E R A C E A E
Derivate din juncale străvechi, cele peste 4.000 sp. de ciperacee populează habitatele
terestre şi palustre de pe Glob, majoritatea fiind de consistenţă ierboasă, port graminoid (ca un
rezultat al evoluţiei convergente), cu tulpini supraterane mai ales trimuchiate şi pline cu
măduvă, cu frunze lineare, tristihe, conţinând cristale de siliciu în celulele epidermice şi cu flori
dispuse în raceme, spice sau în cime.

131
 Florile lor pot fi bisexuate (la Scirpoideae) sau unisexuat-monoice sau dioice (la
Cyperoideae), deseori cu perigonul redus la numeroşi perişori (ex. la bumbăcariţă) sau lipsă (la
rogoz).
Grăuncioarele de polen sunt dispuse în pseudomonade: trei din cei 4 microspori
degenerează şi formează o parte a peretelui microsporului viabil.
Cele mai multe specii au ovarul (monolocular şi uniovulat) protejat de o bracteolă, care
aderă la peretele acestuia şi are marginile sudate, formaţiune care poartă numele de utriculă şi
reprezintă unul din elementele caracteristice în determinarea speciilor.
Formule florale: ☼ P 3+3; 3; 0 A 3-2 G (3-2)
☼ ♂ P 3; 0 A 3-1
♀ P 3; 0 G (3-2)
Polenizarea este anemofilă, iar fructele sunt nucule lenticulare (sau achene), ovoide sau
sferice au o sămânţă bogată în amidon.
În scop alimentar se cultivă (în regiunea mediteraneeană) Cyperus esculentus (originară
din India şi denumită de spanioli chuffa, iar în limba română unii autori o denumesc migdala
pământului), de la care se consumă (fierte sau prăjite) îngroşările tuberculiforme ale rizomului,
foarte bogate în glucide (30%), lipide (20-22%) şi cu cca. 3% proteine. Frecvent, din ele se
prepară (prin presare) o băutură răcoritoare alb-lăptoasă, numită “horchata” ( se citeşte „orciata”, pe
care o recomandăm oricărui turist prin Spania!) ori se extrage un ulei uşor sicativ.
 În America de Nord, dar mai ales în Extremul Orient şi insulele Pacificului se consumă tot
îngroşările tuberculiforme de la Eleocharis dulcis (syn. E. indica, E. tuberosa ş.a.), numite popular
castane de apă sau castane chinezeşti de apă , specie originară din sudul Chinei. Aceste îngroşări
conţin cca. 90% carbohidraţi, vitamina B6 ş.a, având o pulpă albă, suculentă, dulce şi aromată,
calităţi care-i conferă largi utilizări în bucătăria orientală, chiar şi unele însuşiri folosite de
medicina tradiţională chinezească.
Alte specii ale genului Cyperus (cu cca. 600 sp) se cultivă ca ornamentale în bazinetele
acvatice din spaţii adăpostite sau chiar din liber: C. alternifolius, planta umbrelă sau papirusul
umbrelă, originar din Madagascar, C. giganteus, din care populaţia Maya confecţiona saltele şi
sombrero etc.
 În industria parfumurilor se folosesc rădăcinile şi rizomii de la Cyperus longus şi C. articulatus, în care se
găsesc o serie de compuşi fenolici, iar în medicina hindusă se utilizează Scirpus grossus, mai ales pentru tratarea
diareei.
Spontan, în cursul inferior al Nilului şi cultivat ca ornamental în climatul subtropical ori în
spaţii protejate, papirusul (Cyperus papyrus) se folosea pentru obţinerea cunoscutului “papirus”
(din măduva tulpinilor, de până la 3-5 m înălţime şi 1-3 cm diametru, cu un conţinut de 50-60%
celuloză şi 20-30% lignină), iar în prezent, egiptenii au reluat acest procedeu şi au dezvoltat o
adevărată industrie de artizanat (uneori cu papirus falsificat, dar ieftin!) cu reproduceri ale
frescelor din templele ce dăinuiesc de peste 4.000 de ani.
 Genul Carex (rogoz) cuprinde specii adaptate nisipurilor continentale (C. arenaria);
pajiştilor xerofile (C. humilis, C. montana); pajiştilor înmlăştinite (C. vulpina); pădurilor de
foioase (C. sylvatica, C. bryzoides); mlaştinilor eutrofe (C. riparia, C. acutiformis), cu o
particularitate în cazul celor intramontane, care adăpostesc relictele glaciare C. dioica, C.
diandra, C. appropinquata; celor oligotrofe, de asemenea cu multe relicte glaciare (C. limosa,
C. pauciflora, C. magellanica); pentru ca în etajul alpin să formeze pajişti tipice acestuia, coarna
(C. curvula, cu ssp. curvula pe roci silicoase şi substrat acid şi ssp. rosae pe calcare).
În mlaştinile eutrofe se mai întâlnesc ciperaceele: Scirpus sylvaticus, S. lacustris (pipirig, syn.
Scoenoplectus l.), Eleocharis palustris (pipiriguţ, syn. Heleocharis p.), Eriophorum latifolium
(bumbăcariţă), în cele uşor halofile se afirmă (uneori devine chiar invadantă) Bolboschoenus
maritimus (şovar), Cyperus fuscus, iar în cele mezo- şi oligotrofe, relictele glaciare Eriophorum
vaginatum, Schoenus nigricans (bumburuz), Rhynchospora alba ş. a.

ord. P o a l e s (s. str.)

(syn. Graminales)
Fam. P O A C E A E (s. l.)
(syn. Gramineae)
Prin cele cca. 7-8.000 sp., dintre care multe sunt edificatoare a diverselor tipuri de pajişti,
dar mai cu seamă prin cerealele cultivate, poaceele reprezintă una dintre cele mai importante
familii de angiosperme şi locul I prin spaţiul ocupat.

132
 În acelaşi timp, gramineele demonstrează o extremă specializare a majorităţii organelor lor:
pai, spiculeţ, fructe, embrion
Principalele lor caractere sunt următoarele:
 excepţional de consistenţă lemnoasă (ex. bambuşii), au tulpini supraterane articulate,
majoritar fistuloase (denumite culm ori pai) sau pline cu măduvă (ex. porumb, trestie de zahăr) şi
neramificate (uneori apare o falsă ramificare din noduri aflate la nivelul solului sau chiar o
ramificaţie propriu-zisă, cum este cazul unor bambuşi);
 au frunze lineare, sesile (rareori peţiolate, cum este cazul bambuşilor), prevăzute cu o
teacă (vagină) bine dezvoltată (ce îmbracă parţial internodul), deseori cu o ligulă la baza
limbului şi cu auricule ± evidente, frunze cu dispoziţie distihă, iar în mezofil sunt prezente
arcuri ori fascicole de sclerenchim,
 florile, 2-mere (teoretic 3-mere), sunt grupate în inflorescenţe de bază numite spiculeţe
care, la rândul lor formează spice, spadix sau panicule. Spiculeţele pot fi uni-, bi- sau multiflore
şi sunt alcătuite dintr-un ciclu de bractee denumite glume şi una sau mai multe flori, uni- sau
bisexuate,
 o floare cuprinde:
 două glumele sau palei (din care cea inferioară este uneori aristată, iar cea
superioară este bicarenată), două glumelule sau lodicule (excepţional 3, la bambuşi) cu rol în
deschiderea florii,
 androceul este în general format din trei stamine, dar pot fi situaţii în care este
reprezentat de o singură stamină (ex. la bărboasă), de două (ex. la viţelar), de 4 (ex. Tetrarhena),
6 (la orez), numeroase (la bambuşi),
 gineceul, teoretic este tricarpelar, dar anumiţi reprezentanţi au două stigmate
(majoritatea), trei (ex. la bambuşi) sau numai un singur stigmat (ex. porumbul),
 o serie de excepţii întâlnite la Streptochaeta (cu reprezentanţi în America de
Sud), ce are 3 lodicule, 3+3 stamine şi 3 carpele sudate, la Stipa (colilie), cu 3 lodicule şi doar 3
stamine etc susţin ideea originii florii din una de tip 3-mer,
 formula florală pentru floarea bisexuată:
.│. P 2+2 A ∞; 6-1 G (3-2); 1 ;
 fructele sunt cariopse (achene cu pericarpul intim sudat de tegumentul seminal), cu
seminţe ce au un albumen făinos, bogat în amidon, la exteriorul căruia se află un strat de natură
proteică (glutenul). Embrionul este situat lateral şi se particularizează prin prezenţa scutellum-
ului, a epiblastului şi coleoptilului;
 Sub aspect biochimic, poaceele au puţini metaboliţi secundari specifici, cum ar fi
alcaloizi (hordeina, temulina), glicozide, saponine, uleiuri esenţiale. Glucidele sunt reprezentate
mai ales de zaharoză (la majoritatea), dar unii reprezentanţi conţin fructozani (polimeri ai
fructozei).
În această familie sunt incluse cele mai multe specii cu fotosinteză de tip C4 (ex. porumb, sorg,
mei, trestie de zahăr, bărboasă ş. a.).
La finalul prezentării caracterelor generale ale acestei familii, vom putea fi de acord cu
GUIGNARD (1998), care aprecia că o poacee nu seamănă cu nimic altceva, recunoscându-se foarte
uşor, dar nimic nu seamănă mai mult cu o poacee decât o altă poacee!
De asemenea, împărtăşim afirmaţia lui JUDD et al. (2002) că reprezentanţii acestei familii
“... constituie o reuşită ecologică şi s-au diversificat de manieră extensivă, graţie
numeroaselor adaptări speciale” (p. 216).
După alcătuirea florilor, poaceele se împart în trei subfamilii: Bambusoideae (bambuşii),
Festucoideae (păiuşul, firuţa, ovăsciorul, golomăţul, colilia, grâul, orzul, secara etc.) şi Panicoideae
(bărboasa, trestia, porumbul, orezul, trestia de zahăr ş. a.).
Există şi modalităţi de cuplare a subfamiliilor cu numărul de flori în spiculeţe (uniflore, bi-
sau multiflore) şi cu tipul inflorescenţei compuse (spic compus, panicul sau panicul spiciform),
sistem prezentat de CHIFU et al. (2001), util mai ales pentru cei care ştiu deja botanică.
Dar, dată fiind importanţa lor economică deosebită, considerăm ca mult mai lesnicioasă
prezentarea lor după acest criteriu.
Reprezentanţii cultivaţi au în primul rând importanţă alimentară şi furajeră, dar sunt şi
unii cu reale valenţe decorative.
 Considerată ca fiind cea mai veche plantă cultivată şi ce mai răspândită plantă de cultură,
grâul (Triticum) reprezintă cereala de bază pentru marea majoritate a populaţiei Globului.

133
 Sub denumirea de grâu se înţelege un complex de specii originare din Asia Centrală şi de
sud-vest (grupa grâului moale şi cea a grâului comun) şi din ţinutul mediteranean-abisinian (grupa
grâului tare), specii care se cultivă până la aprox. 55-60 o latitudine nordică, iar în zonele calde ale
Terrei până la altidudini de 3.000 m (în Anzi şi Etiopia) şi chiar 4.000 m (în podişul Tibet).
Anual, se obţin producţii de cca 420-430 milioane t de boabe (cariopse), utilizate în panificaţie,
în obţinerea pastelor făinoase, în furajarea animalelor etc.
Sub aspect cariologic (CLEMENT-GRANDCOURT et PRATS 1971, BÂLTEANU 1974, HAUDRICOURT
et HÉDIN 1987), distingem specii diploide (2n = 14 cromozomi, T. monococcum, cu cele două
ssp.: T. m. ssp. monococcum - alacul cultivat şi T. m. ssp. boeoticum - alacul sălbatec), tetraploide
(2n = 28 cromozomi, T. dicoccum, T. dicoccoides, T. turgidum, T. polonicum, T. durum ş. a.) şi
hexaploide (2n = 42 cromozomi, T. spelta, T. aestivum).
Fitotehniştii, pe lângă acest criteriu al numărului de cromozomi, folosesc în clasificare şi criteriul “bob golaş-bob îmbrăcat”, în
funcţie de aderenţa paleilor la cariopsă (ZAMFIRESCU, VELICAN et SĂULESCU, 1965). Cu bob îmbrăcat sunt trenchiul, alacul,
grâul spelta şi unele forme sălbatice.
Cea mai frecventă specie este Triticum aestivum (syn. T. vulgare), grâul comun, o specie
alohexaploidă derivată din alac şi o specie spontană (care ar fi putut fi Agropyron elongatum, A.
glaucum sau Aegilops squarrosa). Cel mai mult se cultivă soiurile din forma de toamnă şi
numai aprox. 2% cele din forma de primăvară, iar sub aspect taxonomic, cel mai adesea sunt
descrise două ssp.: T. ae. ssp. compactum (grâul pitic) şi T. ae. ssp. aestivum (syn. T. ae. ssp. vulgare,
grâul comun).
Cariopsele de grâu comun conţin (ap. DIMANCEA 1967, ZAMFIRESCU, VELICAN et SĂULESCU
1965): hidraţi de carbon (cca. 64%), proteine (cca. 17%), grăsimi (cca. 2%), substanţe minnerale
(cca. 2%) etc., specificitate dând proteinele gliadină şi glutenină, în care s-au pus în evidenţă 18
aminoacizi (mai cu seamă acid glutamic, fenilalanină, prolină, serină, lizină).
Cea mai veche specie de grâu cultivat este alacul (T. monococcum), care şi pe teritoriul ţării
noastre era prezentă în urmă cu cca trei milenii î.e.n., dar astăzi, în Europa este păstrată mai
ales în cadrul unor conservatoare de germoplasmă.
În Caucaz şi în Anatolia se mai cultivă, destul de frecvent, alături de grâu, o altă specie
denumită tot alac sau grâu spelta (T. spelta) şi ea cunoscută încă din perioada bronzului.
La ambele specii de alac, paleele rămân foarte strâns lipite de cariopse (bobul este îmbrăcat).
Pentru conţinutul mare în gluten şi, deci, pentru valoarea sa în producerea pastelor făinoase de
bună calitate se cultivă grâul tare sau ghircă (T. durum), mai ales în regiunile subtropicale,
ocupând cca. 10% din suprafeţele cultivate cu grâu în sens generic.
Printre speciile cultivate se mai pot menţiona: T. dicoccum (grâul moale sau trenchi cultivat),
originar din Orient, ale cărui cariopse au fost găsite în piramidele egiptene şi în palafitele
elveţiene din perioada neoliticului şi având unul dintre părinţi pe T. dicoccoides (trenchi
sălbatec); T. polonicum (grâul alb sau grâu polonez), cultivat în cca. 40 var. în bazinul mediteranean
şi a cărui denumire nu are legătură cu Polonia, ci se datorează unei confuzii toponimice; şi T.
turgidum (grâul
mare, denumit şi grâu englezesc, cultivat într-un climat mai cald şi umed în aprox. 70 var.).
Din forme tetra- şi hexaploide de grâu şi din secară s-a obţinut hibridul inter-generic
Triticale (cu 42 cromozomi şi cu o producţie superioară sub aspect cantitativ).
 Orzul (Hordeum vulgare) derivă dintr-o specie spontană în Tibet (H.
agriocrithon), cu 4 rânduri de boabe, şi este folosit mai ales ca furaj, ca surogat de cafea, iar
“germenii” încolţiţi au acţiune hipoglicemiantă, asemănătoare insulinei.
Orzoaica (H. distichon, cu două rânduri de boabe şi origine în zona Armenia – Izrael),
constituie materia primă pentru producerea malţului, necesar la fabricarea berii clasice (bere ce
se poate produce şi din alte cereale, aşa cum este “berea albă”, din grâu). Prin decorticarea
cariopselor (de fapt, în acest caz se îndepărtează paleele strâns lipite şi doar o parte din
tegument) se obţine arpacaşul, ce se folosea înainte ca un înlocuitor al orezului.
 Secara (Secale cereale), originară din Asia Centrală (probabil din S. segetale), se pretează
la culturi şi în regiuni mai răcoroase, iar cariopsele sale (emoliente şi uşor laxative) sunt folosite
fie în alimentaţie (pentru producerea pâinii pentru diabetici), fie ca furajer, iar paiele sale (mai
lungi şi mai groase) sunt cele mai bune pentru împletiturile artizanale.
 Ovăzul (Avena sativa) este cultivat pentru cariopse, folosite în producerea “fulgilor de
ovăz”, în furajarea animalelor (mai ales a cailor) şi pentru paiele sale (furajere şi utilizate în
diverse împletituri). Se practică şi culturi speciale de ovăz, infectate cu conidii de Claviceps
purpurea, scleroţii formaţi fiind apoi utilizaţi în scopuri terapeutice.

134
  Orezul (Oryza sativa), denumit, simbolic, şi „grâul rasei galbene”, reprezintă hrana de
bază pentru cca 2/3 din populaţia Globului şi este cultura principală în Asia musonică, unde se
produce cca. 90% din producţia mondială (care se situează în jurul a 350 milioane t anual).
Amidonul din orez este folosit în cosmetică, decoctul are acţiune antidiareică şi hipotensivă.
Această importanţă complexă explică şi interesul pentru secvenţarea genomului său, care este
aproape terminată.
Soiurile cultivate (cca. 2.000, între care soiul ‘Ir-18’ este considerat ca unul dintre soiurile
minune, dar este foarte puţin rezistent la boli şi la acţiunea vântului) sunt reunite în trei grupe:
orezul de munte, orezul vâscos, ambele folosite cu precădere la industrializare: berea de orez
(denumită de japonezi „saké”), rachiul de orez („arrak” pentru indonezieni, „scium-scium”
pentru cei din peninsula Indochina); şi orezul de orezărie, folosit în alimentaţie.
 Porumbul (Zea mays, syn. Z. m. ssp. mays), după grâu şi orez, este planta cultivată pe cele mai
mari suprafeţe, fiind foarte apreciată de responsabilii economiilor ţărilor (pentru că rezolvă
probleme alimentare şi industriale) şi considerată de ecologişti şi ecologi ca „moartea solului”
(pentru că este o mare consumatoare de resurse minerale şi energetice).
Florile sale sunt unisexuat-monoice, cele bărbăteşti sunt grupate câte două-trei într-un
spiculeţ, au 3 stamine şi spiculeţele formează panicule în vârful tulpinii. Cele femeieşti sunt
reunite câte două într-un spiculeţ, din care una este fertilă şi una este sterilă, iar inflorescenţa
compusă este spadix sau ştiulete.
Dacă la formele spontane (teosint), ştiuleţii sunt mici (8-10 cm), iar cariopsele sunt dispuse
pe două şiruri, la porumbul cultivat ştiuleţii pot atinge 30 cm, iar cariopsele sunt pe minimum 8
rânduri. Ele au culori variate (în pericarp se află în cantitate mare zeaxantina, o xantofilă ce dă
culoarea specifică), iar mecanismul genetic (denumit transpoziţie genetică) a fost elucidat de
citogeneticiana americană Barbara McClintock (fig. ), premiantă Nobel pentru aceste studii.
Producţia mondială de boabe (cariopse) depăşeşte 400 milioane de tone anual, supremaţia
deţinând-o SUA (cu peste 50% ).
Cariopsele porumbului sunt foarte bogate în hidraţi de carbon (în jur de 70%), bogate în
proteine (cca. 9%) şi grăsimi (cca. 4%). Ele constitue materia primă de bază a peste 150 produse:
glucoză şi dextroză, în industria alcoolurilor rafinate, în obţinerea unei largi palete de produse
alimentare (ulei, fulgi de porumb, diverse preparate de patiserie etc.), ca furajere, iar tulpinile se
folosesc în hrana bovinelor şi chiar ca şi combustibil. Între proteinele din boabele de porumb se
afirmă mai ales zeina (o proteină din grupa prolaminelor, cu mult acid glutamic, alanină şi
leucină, dar lipsită de lizină şi glicocol). De asemenea, în scop medicinal, pe lângă uleiul dietetic
extras din embrioni, se mai folosesc stigmatele (“mătasea porumbului”), cu efect diuretic şi
hepato-protector.
Printre rudele sale spontane, amintim subspeciile: Z. m. ssp. mexicana, Z. m. ssp.
parviglumis, Z. m. ssp. huehuetemangensis, denumite frecvent teosint, cu câteva populaţii
pauperizate în Mexic şi zonele învecinate, precum şi speciile diploide şi anuale Z. luxurians, Z.
dactyloides ş. a.

a. b.
Fig. Doi premianţi Nobel: a. N. E. BORLAUG, la 89 de ani, vorbind la o conferinţă în 2003, probabil despre...
evitarea greşelilor comise în “revoluţia verde”! sau... despre grâul studiat; b. Barbara McCLINTOCK (1902-
1992), gândind... la diversitatea culorii boabelor de porumb! (din wikipedia...)

La fel ca şi orezul, porumbul se află într-o fază avansată de secvenţare a genomului său, din
aceleaşi motive economice.

135
 Deşi porumbul este aproape terminat sub aspectul secvenţării genetice, originea sa rămâne
încă problematică, mulţi autori recunoscând (în urma studiilor genetice moderne) că cei cca. 7-
8.000 de ani de ameliorare şi-au avut rolul cel mai important ( HILTON et GAUT 1998). Alţi autori
consideră că el ar fi rezultat printr-un proces “de strangulare genetică pe parcursul a 10
generaţii”, pornind de la Z. m. ssp. parviglumis (Fedoroff 2003, ap. DORDEA et COMAN 2005).
După perioada de succes a hibrizilor simpli şi dubli, obţinuţi în diverse centre de cercetări, în
prezent asistăm la un adevărat război pentru impunerea soiurilor transgenice rezistente la
ierbicide totale, la secetă ori la atacul sfredelitorului porumbului (larvele lepidopterului Ostrinia
nubilaris). Una dintre varietăţile transgenice, ‘Mon. 810’ este interzisă chiar şi în SUA, nu numai
în Europa, continent puţin favorabil acestor tipuri de culturi.
 Trestia de zahăr (Saccharum officinarum) era utilizată de indieni încă de pe vremea lui
Buddha, sub forma siropului obţinut prin presare şi apoi fierbere, dar fabricarea zahărului a
început doar prin sec. IV, procedeul fiind perfecţionat de perşi, de unde a trecut în toate ţările
arabe şi apoi în Spania (POPU-CÂMPEANU, s. a.).
Recoltarea tulpinilor se face de cca. două ori pe an (muncă la care piaţa negră a forţei de
muncă este în floare!), se toacă, se presează, apoi se supune rafinării. Deşeurile rămase fie se
folosesc ca şi furaj, fie se fermentează şi se distilează, obţinându-se cunoscutul rom cubanez ( în
afară de tipurile “proletare”, Havana Club, Baccardi, există cele învechite, Buccanero, Santiago de Cuba, ce pot rivaliza cu cele mai
fine alcooluri, atât la calitate, cât şi la... preţ!).
 Meiul (Panicum miliaceum) s-a cultivat o lungă perioadă de timp, reprezentând hrana de
bază a populaţiei din această parte a Europei.
În prezent, la noi se mai cultivă doar pentru producerea băuturii turceşti, “bragă”, dar este o
cereală importantă în Africa (ex. Burkina Faso, ţară care o are figurată şi pe stemă). Una dintre
cele mai vechi cereale cultivate pare a fi meiul mic sau ciumiza, Setaria italica (syn. Panicum italicum),
cultivată şi astăzi de ţăranii din estul (de unde este originară) şi nordul Asiei, iar de europeni şi
nord-americani doar pentru hrana păsărilor (SUTTON et ANDERSON 2010).
 Sorgul, mălaiul mărunt sau meiul tătăresc (Sorghum bicolor) este originar din Africa (Botswana
şi Ruanda au pe steme figurată această cereală) şi Asia şi se cultivă în două varietăţi: var.
technicum (din paniculele căruia se confecţionează măturile) şi var. saccharata, pentru făină,
iar tulpinele acestei varietăţi se folosesc şi pentru obţinerea de melasă necesară fabricării
zahărului. Boabele (cariopsele) sale conţin 64-69% hidraţi de carbon, 9-13% proteine, 3-7%
grăsimi,
având o foarte bună valoare nutritivă, dar făina este cu „... slabe însuşiri panificabile”
(ZAMFIRESCU, VELICAN et SĂULESCU 1965, p. 440).
 Pe lângă iarba de gazon, raigrasul englezesc sau zâzanie (Lolium perenne), cel mai des utilizată
pentru peluze în condiţiile climatului nostru, se cultivă în spaţiile verzi din climatul
mediteranean trestia africană sau trestia italiană (Arundo donax, originară din Asia centrală), de
Pennisetum (mai ales formele purpurii) etc.
În condiţiile noilor tehnologii de creştere a animalelor sunt înfiinţate culturi furajere
(denumite şi “pajişti artificiale”, “pajişti cultivate” sau “pajişti temporare”; ROTAR et CARLIER
2005), între care amintim raigrasul aristat (Lolium multiflorum), iarba de Sudan (Sorghum
sudanese) ş. a., frecvent asociate cu unele fabacee.
Dintre speciile spontane, amintim mai întâi bambuşii (cu cca. 1.000 sp.), caracteristici
luncilor din zonele tropicale, unde formează adevărate păduri sau tufărişuri (în funcţie de
specie).
 Astfel, Bambusa wrayi din Malaiesia are un ritm de creştere de cca. 25 cm în 24 de ore,
iar internodiile tulpinilor sale pot ajunge la aproape 3 m, ceea ce explică utilizarea lor şi ca ţevi
pentru conducerea apei. Spontan, dar şi cultivat în spaţii protejate este Phyllostachys
viridiglaucescens, originară din China, care formează tufărişuri înalte de 2-3 m. Alte specii
ajung până la 20-30 m înălţime, între acestea remarcându-se Bambusa gigantea (syn.
Dendrocalamus giganteus), ale cărei tulpini se folosesc în construcţii şi artizanat.
De la unele specii de bambuşi se consumă vârfurile lăstarilor foarte tineri - componentă de
bază în bucătăria chino-japonezo-vietnameză (ex. Phyllostachys edulis se cultivă special în acest
scop, Bambusa ohlami, Dendrocalamus latiflorus, syn. Bambusa latiflora, D. giganteus, Indosasa
amabilis etc.), iar de la altele se folosesc fructele ca şi furaj.
Ursul panda (Ailuropoda melanoleuca) este strict legat de aceste plante; iar în scop artizanal
şi industrial ele sunt puternic valorificate (construcţii, fabricarea hârtiei, fabricarea fibrelor

136
textile sintetice etc.). Toate aceste utilizări justifică extinderea plantaţiilor de bambuşi care, în
Vietnam, spre exemplu, depăşesc 200.000 ha (BINH 2009).
 Stepele au ca şi specii dominante coliliile (Stipa lessingiana, S. ucrainica, S. pulcherrima,
S. capilata), bărboasa (Botriochloa ischaemum, syn. Dichasium i., dar care, în Caucaz poate ajunge
până la 1.200 m.s.m.), păiuşul de stepă (Festuca valesiaca) etc.
SZENTE et al. (1996) consideră bărboasa ca o specie stress-tolerantă şi cu o fotosinteză de tip
C4 foarte eficientă.
 În silvostepă se păstrează multe dintre speciile de stepă, dar mai apar şi pajiştile edificate
de iarba de sadină (Chrysopogon gryllus), din rădăcinile căreia se fabricau periile de rădăcini.
 În etajul colinar, versanţii sudici se întâlnesc multe dintre speciile amintite anterior, dar
apare păiuşul sulcat (Festuca rupicola), asociat pe versanţii umbriţi şi intermediari cu iarba câmpului
(Agrostis capillaris, syn. A. tenuis), cu viţelarul (Anthoxanthum odoratum) ş. a.
Prin locurile mezo-higrofile formează pajişti Agrostis stolonifera (syn. A. alba), alternând cu
cele de coada vulpii (Alopecurus pratensis); prin cele mezofile şi mezotrofe se afirmă păiuşul de
livadă şi firuţa de livadă (Festuca pratensis, respectiv Poa pratensis), iar multe dintre fâneţe sunt
edificate de ovăscior (Arrhenatherum elatius), cu o producţie ridicată şi o valoare furajeră foarte
bună.

Fig. Ursul panda (Ailuropoda melanoleuca) savurând bambuşii oferiţi în captivitate (Wikipedia …)

 Etajul montan este dominat de pajişti edificate sau co-edificate de păiuşul roşu (Festuca
rubra), pajişti cu o diversitate floristică foarte mare.
Spre vârfurile munţilor se afirmă părul porcului sau ţepoşica (Nardus stricta) şi alte specii de
păiuş (ex. F. airoides), pentru ca stâncăriile calcaroase să fie populate cu cenoze de coada
iepuraşului (Sesleria rigida), de Festuca pallens sau de endemitul carpatic Helictotrichon
decorum (ovăscior endemic, syn. Avenastrum d.)
 Pădurile colinare şi montane oferă condiţii favorabile dezvoltării speciilor Poa nemoralis
(iarbă deasă), Calamagrostis arundinacea (trestioară), Dactylis polygama (golomăţul) etc.
 În mlaştinile eutrofe, trestia (Phragmites australis, syn. Ph. communis) formează desişuri, care
în Delta Dunării deţin recordul ca şi suprafaţă. Pe lângă valoarea sa industrială, trestia este şi
furajeră în stadii mai tinere, iar din rizomi se poate obţine o făină alimentară ( CIOCÂRLAN et al.,
2004).
Diversele specii de mana apei (Glyceria) formează pâlcuri de întinderi variabile, pentru ca în
locurile mezo-higrofile să se afirme iarba albastră (Molinia caerulea), iar în cele halofile umede să
întâlnim diverse specii de Puccinellia ori, în cele semihalofile să domine Festuca pseudovina.
 Nisipăriile sunt colonizate de comunităţi edificate de pir (Elymus, syn. Agropyron p. p.); prin
locurile ruderale se afirmă orzul ţiganilor (Hordeum murrinum), diverse specii de obsigă
(Bromus), pirul (Agropyron repens, syn. Elymus r., o buruiană şi prin culturi, cu rizom ce poate fi
utilizat în scop diuretic şi chiar pentru prepararea unui surogat de cafea) sau pirul gros (Cynodon
dactylon, diuretic şi el);
 Prin culturi sunt frecvente mohorul (Setaria glauca), costreiul (Echinochloa crus-galli) ş. a.
Dintre speciile cu importanţă fitogeografică pentru spaţiul nostru, amintim relictele
glaciare Calamagrostis neglecta şi Sesleria heufleriana, iar dintre endemite pe Koeleria

137
transsilvanica, Stipa danubialis, Sesleria rigida ssp. haynaldiana, Festuca carpatica, ovăsciorul
endemic etc.
Aparent foarte uniform organizate, şi totuşi extrem de diverse, poaceele condiţionează atât
de mult viaţa noastră şi a animalelor domestice, încât putem aprecia că viaţa societăţii umane
nu ar fi posibilă fără reprezentanţi ai acestei familii.

5.4.3. Subclasa A r e c i d a e
(syn. Spadiciflorae)
ord. A r e c a l e s (s. l.)
(syn. Palmales, Principes)
Fam. A R E C A C E A E
(syn. Palmae)
Cea mai bogată familie din cadrul subclasei (cca. 200 genuri şi 4-5.000 sp.) constitue un
grup vechi, ce cuprinde reprezentanţi cu port caracteristic, răspândite în climatul tropical şi
subtropical (între 37o latitudine sudică şi 44o latitudine nordică) şi care oferă populaţiilor locale
importante resurse (pentru îmbrăcămite, construcţii, artizanat, combustibil şi o gamă largă de
produse alimentare).
Altitudinal, unele specii pot ajunge până la 3.000 m.s.m. (în Borneo) şi chiar la 4.000
m.s.m. (în Anzi), dar cele mai multe specii preferă lizierele pădurilor, locurile deschise,
marginea apelor, nisipurile litorale.
SÁNCHEZ (2001) constată în Cuba o corelaţie strânsă între bogăţia în specii de palmieri şi
varietatea tipurilor de sol dintr-o regiune dată, precum şi o ilustrare foarte clară a “efectului
insular”. Astfel, 90% dintre speciile de palmieri din această ţară sunt endemice, recordul
deţinându-l genurile Copernicia (cu 23 sp., 100% endemice) şi Coccothrinax (cu 33 sp.
endemice, din cele 34 identificate până în prezent).
Resturile identificate în strate de vârstă terţiară, demonstrează că acest grup a avut un areal
mult mai extins înspre poli (ex. în Anglia s-au găsit resturi de Nypa la 50° lat. nordică).
Sintetizând caracterele lor, putem sublinia:
 sunt specii arborescente, arbustive, excepţional liane (ex. Calamus), cu rădăcini
numeroase şi aproximativ egal de groase, cu un trunchi columnar (la peste 80% dintre specii),
prevăzut cu internodii scurte şi vârf cu un meristem larg, rareori cu mai multe tulpini
neramificate sau dichotomice (ex. Hyphaene). Excepţional, pot avea rizomi ori stoloni sau
tulpini foarte scurte (ex. Astrocaryum, Attalea);
 în vârful trunchiului sau a tulpinilor sunt dispuse frunzele (în buchete, cu număr
aproape constant la aceeaşi specie), mari (la Raphia pot atinge 15-20 m lungime şi 3 m lăţime,
deţinând recordul “foliar” în lumea plantelor!), peţiolate, cu o teacă bine dezvoltată şi limbul de
tip palmat sau penat-partit ori sectat şi foarte rar întreg (ex. Manicaria, reprezentant din
Brazilia). În mugure, ele sunt plisate ca burduful unui acordeon, sunt întregi şi doar ulterior
apar inciziile mai mari sau mai mici, în funcţie de specie;
 florile, grupate în spadice (spadix) simple sau ramificate şi protejate de o spată
(bractee mare şi care dă nota de originalitate acestui grup), sunt de obicei unisexuate (monoic,
rareori dioic, cum este cazul curmalului, speciilor de Borassus), actinomorfe, 3-mere şi dispuse pe
axul inflorescenţei fie distich, fie helicoidal.
Aceste inflorescenţe pot să se dezvolte supra-foliar (la reprezentanţii monocarpici), infra-
foliar (la majoritatea) sau inter-foliar (ex. la Ceroxylon) şi ating uneori dimensiuni
impresionante (de 6-8 m lungime, respectiv 100-150 kg, ca la unele specii de Raphia):
 numărul de flori dintr-o inflorescenţă este, în mod normal, de până la 50-60, dar
sunt reprezentanţi la care se pot forma chiar şi 100.000 flori/inflorescenţă (ex. Corypha
umbraculifera, talipot, un palmier monocarpic din Asia de sud-est şi Australia, considerat arbore
naţional în Sri Lanka),
 perigonul, de tip petaloid, poate fi persistent ori caduc, diali- sau gamotepal,
deseori redus la nişte mici dinţişori,
 androceul este în general 6, dar prin multiplicare poate deveni numeros sau prin
avortare se reduce la 3 şi, doar în puţine cazuri, staminele au filamentele sudate (ex. la palmierul
pitic - Chamerops humilis),
 ovarul este întotdeauna 3-carpelar, majoritar sincarp şi conţine unul-trei ovule,
dar şi atunci când sunt trei, două ovule vor fi avortate,

138
 formula florală: ☼ ♂ P 3+3 A ∞, 3+3, 3
♀ P 3+3, (3+3), 0 G (3), 3;
 polenizarea este anemofilă, frecvent autogamă şi chiar entomofilă (realizată de albine,
diptere şi scarabide);
 fructele se încadrează la bace, drupe, cenocarpii, cu un mezocarp fibros (la cocos),
oleaginos (la palmierul de ulei), cărnos (la curmal).
Maturarea fructelor poate dura uneori 4-8 ani, aşa cum este cazul la palmierul de mare sau
cocotierul de Maldive (Lodoicea maldivica), tipică pentru ins. Seychelles (descrisă în 1734 şi
figurând pe stema acestora), cu fructe de tip drupe, mari (40-50 cm şi 10-18 kg), bilobate,
comestibile, cu endosperm foarte tare la maturitate (denumit “fildeş vegetal” şi utilizat pentru
sculpuri mici). Considerate iniţial ca având proprietăţi miraculoase (motiv pentru care se
vindeau în aur, egal cu greutatea lor!), astăzi se apreciază că sunt cele mai mari fructe de palmieri
(uriaşe chiar, dacă le comparăm cu cele de la Thrinax radiata, endemic în Cuba şi care au doar
câţiva mm diametru).
Majoritatea speciilor sunt pluricarpice (situaţie în care inflorescenţele sunt situate infra- sau
intra-foliar), dar sunt şi reprezentanţi monocarpici (cu inflorescenţele situate în vârful tulpinii,
supra-foliar, ex. Corypha, Metroxylon).
Sub aspect biochimic sunt de reţinut concentraţiile de glucide şi lipide din fructe (situate în
mezocarp) ori din albumenul seminţelor, de amidon în scoarţa trunchiurilor, precum şi
prezenţa sporadică a unor alcaloizi (arecaidina, guvacina, homarecolina), saponine şi
glicozide.
Dintre reprezentanţi (grupaţi în 6-7 subfamilii), amintim pe cei mai importanţi sub aspect
alimentar şi industrial (CONSTANTIN et FAIDEAU 1922, SÁNCHEZ 2001, BÄRTELS 2001):
 Simbol al pustiurilor şi „rege al oazelor”, organism care stă „cu capul în foc şi picioarele
în apă” (după cum spune un proverb arab), curmalul (Phoenix dactylifera) vegeta la începutul
cuaternarului în toată Sahara şi în deşerturile Asiei de sud-est. Originea sa este considerată a fi
pe ţărmurile Golfului Persic, unde se cultiva şi se folosea ca produs de schimb cu cerealele.
Se pare că „finicul”, folosit de evrei la intrarea lui Isus Hristos în Ierusalem nu este altceva decât acest curmal (de unde şi
denumirea genului de „phoenix”), iar catolicii de limbă spaniolă denumesc Duminica Floriilor, ca “Domingo di Palme”. În tradiţia
musulmanilor, în timpul Ramadan-ului, prima mâncare, seara, trebuie să fie curmale şi lapte (sau iaurt).
Astăzi, cele mai mari producătoare şi exportatoare de curmale sunt Libia, Arabia Saudită,
Iranul şi Irakul.
Încă din antichitate (cca. 6.000 de ani î.e.n.) se cultiva şi se cunoştea că este necesară
prezenţa indivizilor diferiţi (astăzi ştim că este o plantă unisexuat-dioică, că raportul optim este
de un exemplar bărbătesc la 10 exemplare femeieşti).
Diversificarea soiurilor de curmal este (după aprecierea lui GHIŞA 1970) extrem de largă
(aprox. 1.000 soiuri), dar cele mai căutate sunt ‘Deglet-Nour’ (numit şi “curmalul lumină”), cu
fructe moi, fragede şi dulci, ‘Medjool‘, cu fructe foarte dulci.
“Drupele” sale (care, în realitate sunt încadrate de specialişti la bace monosperme, ţinând
cont de ovarul tricarpelar din care provin), grupate până la 200 într-o inflorescenţă de 30-60 cm
lungime, se caracterizează printr-un mezocarp cu un conţinut ridicat în glucide (cca. 50-60%),
substanţe grase (cca. 2,5%) şi proteine (aprox. 2-6%).
Seminţele se foloseau pentru obţinerea unui surogat de cafea ori, sfărâmate şi fierte, sunt
folosite ca hrană pentru cămile. Frunzele (penat-sectate, câte 20-40 în vârful trunchiului) se
folosesc la împletituri (coşuri, pălării, evantaie, rogojini), rahisul acestora pentru confecţionarea
de bastoane şi port-ţigarete, precum şi la fabricarea hârtiei. Prin secţionarea inflorescenţei
tinere se recoltează un suc dulce, folosit pentru prepararea unui vin, denumit de către algerieni,
„lagmi”.
 Cocotierul (Cocos nucifera) are habitus asemănător curmalului, dar este unisexuat-monoic
(florile fiind grupate câte trei în inflorescenţele bogate: o floare femeiască şi două flori
bărbăteşti). Este foarte răspândit în regiunile tropicale, devenind pentru amatori un simbol al
acestor regiuni, fiind căutat pentru „laptele de cocos” (un lichid transparent la început, care se
formează la 6-7 luni de la polenizare) şi pentru endospermul său, parţial lichid (situaţie
excepţională în lumea cormofitelor), parţial solidificat (în funcţie de temperatură), alb şi crocant
(numit „cocoză” sau “coprah”, cu un conţinut de 65-70% grăsimi).

139
Fig. Polenizarea curmalului de către un zeu, reprezentată pe un bazorelief din palatul regelui mesopotamian
Nimrod (BALICK et COX 1996)

Endocarpul, tare, prevăzut cu 3 pori se foloseşte pentru confecţionarea unor mici recipiente,
iar mezocarpul fibros se utilizează pentru împletituri grosiere. Seva recoltată prin tăierea
inflorescenţelor se foloseşte pentru prepararea vinului, denumit „arac”, trunchiurile sunt
utilizate în construcţii rustice, iar frunzele se folosesc pentru diverse împletituri, aspecte ce
justifică denumirea de “arborele celor 100 de folosinţe”.
 Palmierul de zahăr (Arenga saccharifera, syn. A. pinnata), originar din Malayesia, respectiv
Indochina şi Australia, se caracterizează prin frunze penate, cu lacinii plisate în “V” şi flori
unisexuat-monoice. Se cultivă în tot ţinutul tropical pentru amidonul din trunchi (denumit
generic “sago”) şi pentru sucul dulce, care se colecteză prin tăierea inflorescenţelor tinere şi din
care se pot obţine până la 1.800 l (cu cca. 15% zaharoză). Prin fierberea acestei seve, se obţine un
sirop sau, prin fermentare, se obţine vinul de palmier.
 Palmierul de ulei (Elaeïs guineensis) poate atinge 30 m înălţime, cu un buchet de până la 40
de frunze penat-sectate şi cu flori dispuse în inflorescenţe unisexuate, în alternanţă. Se cultivă
foarte mult pentru fructele monosperme, cu o pulpă (mezocarp) oleaginoasă şi pentru seminţele
bogate în ulei comestibil, uleiuri folosite şi in industria cosmetică (de la un exemplar se pot
obţine până la 15-25 kg de fructe, respectiv cca 7 l ulei).
 Palmierul de sago sau sagotierul (Metroxylon rumphii, M. sagu), originar din Malaesia,
prezintă o măduvă bogată în amidon, fiind folosit pentru extragerea unei făini, denumită „sago”
(adevărata sago!). Este un reprezentant monocarpic, cu flori bisexuate şi inflorescenţe de 5-7 m
lungime. Un singur exemplar poate oferi o cantitate de 300-400 kg de materie brută.
De la o serie de reprezentanţi se consumă vârful vegetativ (cunoscut sub numele de «inimă de
palmier» sau de «palmiste»), excelent în salate sau ca legumă gătită, iar de la altele se consumă
chiar inflorescenţele tinere.
În categoria speciilor care „produc” palmiste, în primul rând trebuie amintit Euterpe edulis,
cultivat mult în acest scop şi caracterizat prin frunze penate şi flori dispuse câte trei (două ♂ şi
una ♀), dintre care cea femeiască prezintă două cicluri de înveliş floral.
Frecvent, se consumă conul vegetativ şi inflorescenţele de la palmierul de munte, pe care-l
vom prezenta în cadrul celor cu valoare decorativă.
 Palmierul de ceară (Copernicia) vegetează spontan în pădurile xerofile cubaneze (C.
macroglossa), braziliene (C. cerifera, C. prunifera) şi în «llanosul» venezuelean (C. tectorum),
caracterizându-se printr-o coroană rotunjită, prin frunze acoperite cu un strat relativ gros de
ceară, care se recoltează (cca. 120-160 g/arbore/an) şi poartă denumirea populară de „ceară
carnauba” (cea mai bună materie primă pentru rujul de buze, dar utilizată şi pentru
confecţionarea lumânărilor şi în industria autoturismelor).
Deşi, unii autori afirmă că poate avea efecte cancerigene, ceara de la acest palmier se foloseşte şi ca aditiv alimentar (E-903)
sau la ceruirea fructelor (pentru a nu se deshidrata).
 Palmierul de rafie (Raphia pedunculata, R. australis, R. textilis) reuneşte cca. 28-30 sp.
africane şi sud-americane, cu o mare capacitate de lăstărire şi frunze penate (uneori până la
20/3 m), bogate în fibre liberiene (destul de grosiere), specii dioice şi monocarpice. Pe lângă
rafia pe care o furnizează, unele specii acumulează mult amidon în trunchi (ex. R. farinifera, syn.
R. ruffia din Madagascar), iar de la altele se colectează seva din inflorescenţe (ex. R. vinifera).

140
  Între reprezentanţi, trebuie să mai amintim şi palmierii rotang sau ratanul (Calamus s. l., cu
aprox. 600 sp. asiatice, grupate mai nou în 6 genuri), dintre care mai cunoscute şi mai mult
utilizate sunt C. rotang, C. manam, C. rhabdocladus, C. platyacanthoides, Daemonorops
poilanei ş. a. Acestea sunt liane cu tulpini lungi de până la 160-200 m şi diametru doar de 2-3
(4) cm, putând fi considerate ca având cele mai lungi tulpini dintre angiosperme şi o rată a
creşterii anuale, în funcţie de specie, între 0,5 şi 7 m (ex. C. trachycoleus).
Cu valoare decorativă, pe lângă unii reprezentanţi menţionaţi deja, vom reţine mai întâi
trei palmieri originari din America Centrală şi sudul SUA, toţi având frunze palmate:
Washingtonia robusta (cu trunchi de până la 25 m, deseori cu baza lărgită ca un picior de
elefant, motiv pentru care este denumit de unele surse, palmierul picior de elefant); Brahea armata
(syn. Erythea a.), palmierul albastru, ale cărui frunze sunt de culoare albastru-argintie pe ambele feţe;
şi Sabal palmetto, cu frunze profund incizate şi fructe comestibile şi medicinale (folosite în
bronşite şi ca afrodisiace).
 Elegant şi foarte decorativ este Roystonea (nume dat de botanistul nord-american O.F. Cox în cinstea
prietenului său, generalul Roy Stone, sinonimizând vechea denumire de Oreodoxa r.), palmierul imperial, cu cca. 10 sp din
Caraibe. Între acestea, R. regia (palmierul regal de Cuba, cu un trunchi neted, verde-cenuşiu, de
până la 20 m înălţime, frunze penate, infloresceţe infra-foliare) este emblematic pentru Cuba şi
foarte des cultivat ca ornamental în toată regiunea tropicală. În acelaşi timp, el oferă şi un bun
lemn (apreciindu-l comparativ cu alţi palmieri) pentru construcţii şi mobilier, precum şi fructe
utilizate ca furaj, mai ales pentru porci.
Cu habitus asemănător, dar mai scund şi cu fructe de culoare roşie este Veitchia merrillii, originar din Filipine şi cunoscut în
ţările caraibiene sub numele de adonidia, iar în SUA palmier de Crăciun, întrucât fructele sale se maturează în luna decembrie.
 În apartamete şi spaţii turistice se cultivă frecvent şi cu succes, palmierul de munte
(Chamaedorea elegans, una din cele cca 100 sp. ale genului, caracterizată prin aspect de tufă,
frunze penate şi flori unisexuat-dioice), Chrysalidocarpus lutescens, originar din Madagascar, şi
el cu aspect de tufă, dar frunzele sale penate sunt frumos arcuite (fără a atinge «perfecţiunea»
curburii de la Gaussia princeps, specie endemică în Cuba şi a cărui nume s-a dat după familiara
curbă descrisă de matematicianul german, K. Fr. Gauss).

Fig. Euterpe oleracea şi posibilităţile de utilizare economică ale diverselor sale părţi ( BALICK et COX 1996 )

 În Europa vegetează în stare spontană doar doi reprezentanţi ai acestei familii: palmierul
pitic sau palmierul Sf. Petru (Chamaerops humilis), întâlnit în garriga din sudul Franţei, Italiei şi
estul Spaniei (dar frecvent cultivat în tot spaţiul mediteranean ca şi decorativ, iar în

141
apartamente rezistă mult mai bine decât curmalul), precum şi Phoenix theophrastii, palmierul de
Creta sau palmierul lui Theofrast, cu o singură populaţie viabilă pe coasta estică a insulei.
Dacă, însă, includem ins. Canare în continentul nostru (ccea ce nu este corect d.p.d.v.
geografic, ci doar politico-administrativ), atunci ar trebui să-l mai amintim aici şi pe Ph.
canariensis, curmalul de Canare, originar din acest arhipelag şi cu o reală valoare decorativă.
Iată, chiar pe scurt prezentaţi, ce valoare deosebită au palmierii, dar, din păcate, ei nu ne pot
oferi nouă, celor din climatul temperat, decât o puternică dorinţă de a-i vedea in situ şi de a ne
bucura de diversitatea produselor obţinute din ei ori numai de pacea semiumbrei lor!

xxx
Încheind şi această clasă a liliatelor, dar şi întregul periplu prin fascinanta lume a plantelor vasculare,
credem că putem fi de acord cu următoarele:
1. natura a creat, în timp, o atât de mare diversitate de organisme, încât mintea noastră nu poate cuprinde
decât o infimă parte din aceasta. Sau, ca să folosim afirmaţia unui geniu, Leonardo Da Vinci, invenţiile naturii sunt
atât de desăvârşite, încât din ele nimic nu lipseşte şi nimic nu-i de prisos în alcătuirea lor!;
2. indiferent de locul ocupat în ierarhia artificial construită de noi oamenii, plantele vasculare au o valoare
economică, ecologică sau de existenţă, pe care o cunoaştem sau care urmează a fi descoperită de noi, de generaţiile
care vor urma;
3. evoluţia fiecărei grupe s-a realizat în timp geologic şi istoric după legi şi reguli generale sau specifice
grupului dat, motiv pentru care asistăm, şi vom asista, la o extrem de largă modalitate de a le „obliga” să accepte o
anumită poziţie sistematică dorită sau imaginată de noi;
4. descifrarea tuturor mecanismelor evolutive şi adaptative este încă departe de a fi realizată, ceea ce
înseamnă că procesul cunoaşterii trebuie să continue, mai cu seamă prin abordări pluri- şi interdisciplinare;
5. înţelegerea vieţii acestor cormobionte nu este posibilă fără o stăpânire a noţiunilor generale privitoare la
organizarea lor şi a celor particulare privitoare la structura şi funcţionarea celulelor lor. Cu alte cuvinte, şi în acest caz,
legea toate sunt legate de toate, plastic formulată de B. Commoner, îşi dovedeşte valabilitatea;
6. conservarea, protecţia sau ocrotirea lor reprezintă, aşadar, nu un moft al botaniştilor şi ecologilor, ci o
datorie a tuturor cetăţenilor planetari, care se simt solidari cu viitorul şi care doresc să trăiască şi nu doar să
supravieţuiască”!

Postfaţă

După un drum atât de plin de obstacolele termenilor şi denumirilor ştiinţifice, de prezentarea unor variate
structuri, adaptări şi clasificări, de utilizări necunoscute ţie şi exigenţe ecologice neînţelese încă etc., se cuvine să-ţi
mulţumim, dragă cititorule curajos, conştiincios şi... curios!
Dacă ai rămas cu 20% din tot ce am scris noi aici, ne declarăm foarte mulţumiţi şi meriţi să primeşti un
calificativ foarte bun. Dacă ai reţinut mimimum 10%, să fi sigur că vei trece examenul şi nici nu te vei face de ruşine
în discuţiile cu colegii tăi din alte centre universitare sau ţări.
Dacă vei fi găsit lucruri interesante sau utile pentru viaţa ta sau pentru domeniul căruia te-ai dedicat,
însemnă că efortul nostru nu a fost zadarnic.
Dacă ne vei face şi observaţii ori recomandări constructive, îţi vom fi recunoscători şi ... vom accepta
calificativul pe care ni-l vei fi acordat.
Iar dacă nu ai înţeles nimic, dincolo de vina ce ne-o asumăm, însemnă că nu ai aprofundat suficient
disciplinele anterioare acestui curs, care doar parţial este de Botanică sistematică! Sau, mai poate însemna că zeiţa
Mnemosyne nu te numără printre graţiile sale!
Noi credem că ne-am făcut datoria, aşa cum ne-am priceput şi cum ne-a dictat feed-back-ul venit din
partea generaţiilor anterioare de studenţi.
Am fi bucuroşi, dacă tu, dragă cititorule, te vei ambiţiona să ne iei locul şi să realizezi un material mult
mai bun, mult mai interesant şi captivant, chiar mult mai actual decât am făcut-o noi!

D
ti
Entuziasm ... molipsitor într-o aplicaţie pe teren cu studenţii mei!... a

142