CURS 1

INTRODUCERE ÎN PARAZITOLOGIE.
CONTRIBUŢIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ ROMÂNI
LA DEZVOLTAREA PARAZITOLOGIEI

Descoperirea paraziţilor şi a rolului lor în producerea bolilor se pierde în negura

timpurilor. Vechile documente egiptene, cum ar fi papirusul Ebers, care datează aproximativ
din anul 1500 î.e.n., descrie boala cauzată de viermele „Heltu” care poate fi identificat cu
Ancylostoma duodenale; în acelaşi manuscris se mai citează viermii „Hoft” (Ascaris
lumbricoides), „Pent” (Taenia saginata) şi „Herxetef” (Enterobius vermicularis).
Medicii greci şi latini cunoşteau, în afara ectoparaziţilor (purice, păduche, căpuşe),
numai tenia, enterobiul şi ascaridul. Avicenna dă primele noţiuni precise asupra „filariei”,
notând astfel un nou vierme printre paraziţi la om.
Timp de mai multe secole, datorită obscurantismului religios şi ignoranţei, numărul
paraziţilor cunoscuţi rămâne redus, la om şi animalele domestice, şi numai în secolul al XVII-
lea lista paraziţilor începe să se îmbogăţească cu noi şi noi forme.
Francesco Redi publică, în 1694, primul tratat despre paraziţi. În anul 1740, Morgagni
descoperă trichocefalul, iar în 1751, G. Dubois, unul din elevii lui Ch. Linné, descrie
Dipylidium caninum. An de an, oamenii de ştiinţă încep să cerceteze tot mai mulţi paraziţi:
Dicrocoelium lanceolatum, descoperit în ficatul omului, Filaria loa, Trichinella spiralis,
Trichomonas vaginalis etc. Loesch descoperă, în 1875, Entamoeba disenterica în scaunul
unui bolnav. Lambl descrie Lamblia intestinalis, iar Leuckart individualizează gazda
intermediară a Fasciolei hepatica. La noi în ţară, V. Babeş descoperă Piroplasma, iar dr. N.
Leon noi specii de helminţi.
Cunoştinţele în domeniul parazitologiei se lărgesc tot mai mult în sec. al XIX-lea, prin
descoperirea a noi agenţi patogeni parazitari, şi cu deosebire în secolul XX. Prin folosirea
largă a experimentului, bazat pe metodologii noi şi pe mijloace tehnice din ce în ce mai
perfecţionate, prin descoperirea de mijloace terapeutice şi de combatere în masă, se trece de
la studiul pur descriptiv al paraziţilor, la cercetarea căilor de migrare, a metamorfozei, a
cauzelor favorizante ce determină dezvoltarea lor, la biologia şi ecologia paraziţilor, iar pe
baza acestor date se elaborează măsuri practice cu scopul realizării protecţiei unor zone cât
mai întinse.
Datorită acumulării de noi cunoştinţe, din ce în ce mai precise, parazitologia începe să

1
ocupe un loc tot mai important printre ştiinţele medicale, conturându-se o ramură bine
delimitată.
Parazitologia este ştiinţa care analizează raporturile ce se stabilesc între paraziţi şi
gazdele lor, studiind complexul de fenomene ce rezultă din aceste raporturi.
Parazitismul este un fenomen larg răspândit în natură. Din punct de vedere biologic,
reprezintă o categorie de relaţii speciale şi fundamental deosebite de celelalte raporturi
interspecifice întâlnite în lumea vie, iar în cadrul factorilor biotici ai mediului raportul între
cele două (sau mai multe) organisme vii este caracterizat atât prin spolierea gazdei, cât şi prin
faptul că substratul pentru paraziţi este constituit de un organism viu. Consecinţele acestui
fenomen se reflectă, la nivelul paraziţilor, printr-o serie de modificări adaptative morfo-
funcţionale, ale căror limite sunt date de potenţialul genetic caracteristic speciei respective.
Căile de studiu ale parazitologiei sunt numeroase şi variate. Paraziţii aparţinând la
grupe sistematice diferite şi fiind organisme cu biologie caracteristică, de o deosebită
importanţă devine cunoaşterea taxonomiei botanice şi zoologice, care furnizează date de
morfologie, la care se ac observarea diferitelor organe (anatomia), ca şi aprecierea funcţiilor
(fiziologia) diferitelor aparate, precum şi a parazitului în întregul său. Numai această metodă,
însă, ar da rezultate incomplete. Un organism viu nu poate fi studiat în afara mediului în care
trăieşte şi se dezvoltă, în afara relaţiilor pe care le realizează cu diferiţii factori biotici şi
abiotici (ecologia).
Biologia parazitului, implicit cerinţele sale pentru creştere şi dezvoltare, formele
infectante pentru om sau animale etc. lărgesc cunoştinţele despre parazitofaună. Dar parazitul
studiat în afara gazdei sale prezintă doar un şir de caracteristici ce nu pot fi pe deplin înţelese,
dacă nu se cunoaşte mediul său de viaţă (care este un organism viu), dacă nu se cercetează
influenţa reciprocă a parazitului şi gazdei.
În urma acestei interacţiuni apare boala parazitară (parazitoza), cu o patologie
specială, cu o clinică deosebită şi cu un tratament general şi special. Practica arată că în bolile
parazitare tratamentul este uneori de lungă durată şi în multe cazuri se impune repetarea lui;
de aceea, măsurile trebuie luate cu multă grijă, nu numai pentru tratarea şi vindecarea
bolnavilor, ci mai ales pentru a împiedica răspândirea paraziţilor la noi gazde (profilaxia), iar
pentru aceasta, studiul răspândirii paraziţilor, cercetarea rezervorului de paraziţi, descoperirea
vectorilor etc. (epidemiologia) constituie o componentă principală în teoria şi practica
parazitologică.
O importantă contribuţie la dezvoltarea parazitologiei a fost adusă de oamenii de
ştiinţă români. În majoritatea tratatelor de specialitate străine autorii citează numele unor

2
savanţi români ca V. Babeş, N. Leon, C. Levaditi, Şt. Nico1au, I. Ciurea, Gh. Zotta, M.
Ciucă, Gh. Lupaşcu şi alţii.
În anul 1888, marele om de ştiinţă V. Babeş (1854-1926) descoperă primul parazit
endoglobular la animale (la bovine şi ovine), deschizând astfel calea spre cunoaşterea a
numeroşi agenţi patogeni din această familie la diverse specii de animale şi, recent, la om.
Meritele lui Babeş în acest domeniu sunt confirmate la Congresul internaţional de zoologie
ţinut la Londra în 1900, care hotărăşte să se dea numele de babesii germenilor descoperiţi de
el.
Prof. N. Leon (1864-1931) a studiat aparatul bucal al culicidelor şi simulidelor,
descriind pentru prima oară sistemul de pompă prin care suge sânge ţânţarul anofel (Laveran
utilizează preparatele savantului român în tratatul său despre paludism). În domeniul
helmintologiei descrie specii noi, ca: Dibotriocephalus taenioides, Taenia cilindrica,
Euparyphium iassyensis, Braunia iassyensis.
I. Ciurea (1878-1944) a studiat evoluţia şi răspândirea infecţiilor cu unele trematode şi
nematode la peşti, păsări, câini şi om.
C. Levaditi (1874-1953), colaborator al lui V. Babeş şi Metchnicoff (remarcabil
cercetător în domeniul microbiologiei şi virusologiei) confirmă, etiologic, primul caz de
toxoplasmoză congenitală.
Acad. D. Combiescu (1887-1961) are importante lucrări clinico-epidemiologice
privind febra butonoasă, febra Q, tifosul exantematic etc.
Prof. Gh. Zotta (1886-1942) a întreprins vaste cercetări în domeniul malariei şi
helmintologiei.
Acad. Şt. S. Nicolau (1896-1967), virusolog de renume mondial, are o serie de studii
asupra unor protozoare (Toxoplasma, Encepha-lizozoon).
Acad. M. Ciucă (1883-1969), prin numeroasele lucrări ştiinţifice, a făcut cunoscute
cercetările sale asupra celor mai diverse aspecte ale malariei. A pus bazele teoretice şi
practice ale eradicării malariei în ţara noastră.
Prof. Gh. Lupaşcu (1908-1979), membru corespondent al Academiei, a condus
acţiunea de eradicare a malariei în ţara noastră, a fost expert O.M.S. şi a elaborat numeroase
monografii asupra unor paraziteze.

3
 DEFINIŢIA DISCIPLINEI ŞI
NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN PARAZITOLOGIA GENERALĂ

PARAZITOLOGIA este o ramură a ştiinţelor biologice şi medicale care se ocupă cu

studiul morfologiei şi biologiei paraziţilor, precum şi al patologiei pe care aceştia o pot
determina asupra organismului.
Noţiunea de „parazit” (de la grecescul para = alături şi sitos = hrană) a fost folosită
iniţial de vechii eleni şi apoi de romani, ca reflectare a unor moravuri din societatea
sclavagistă. Ulterior, acestui termen i s-a dat şi o semnificaţie biologică.
Parazitismul este un proces mai complex decât relaţiile existente între organismele
libere. Are la bază existenţa unor organisme libere (indivizi din specii diferite), care se
asociază în funcţie de 2 factori:
- topic (spaţial);
- trofic (hrană).
Între cei 2 parteneri apar deosebiri graduale în privinţa avantajului reciproc. Astfel că
asocierea trece prin stadii succesive de
- simbioză (mutualism);
- comensualism (simbiozi comensali, paraziţi comensali);
- parazitism.

SIMBIOZA reprezintă asocierea a 2 indivizi din specii diferite în scopul unei mai
bune apărări faţă de prădători. Convieţuirea lor duce la o mai bună adaptare la mediu,
deplasarea, hrănirea şi respiraţia fiind îmbunătăţite. În această situaţie avantajul celor 2
organisme asociate este reciproc.
COMENSUALISMUL reprezintă asocierea a 2 indivizi din specii diferite, unul
profitând de pe urma celuilalt fără însă a-i aduce prejudicii. Se descriu două situaţii:
• când un partener trăieşte în jurul orificiului bucal sau anal al celui de-al doilea
partener şi se hrăneşte cu resturile alimentare sau excrementele acestuia este un SIMBIONT
COMESAL.

4
 • când un individ pătrunde într-o cavitate a celuilalt apare trecerea spre parazitism şi
el se numeşte PARAZIT COMENSAL.
Ex: Entamoeba coli (amibă), Chilomastix (flagelat), care trăiesc în intestinul omului
unde se hrănesc cu bacterii şi fungi.
PARAZITISMUL reprezintă asociere a 2 indivizi din specii diferite, în cadrul
cuplului biologic un individ are toate foloasele (hrană, biotop) şi aduce prejudicii celuilalt
partener.

Parazitismul prezintă la rândul său mai multe trepte de evoluţie:

• parazitism facultativ caracterizează formele libere ce ajung întâmplător în corpul
unor animale sau al omului şi duc o viaţă parazitară. În organismul gazdă devin adulţi, se
înmulţesc şi urmaşii lor părăsesc corpul gazdei fiind din nou forme libere. Ex: Strongyloides
stercoralis.
• parazitism temporar este caracteristic pentru insectele hematofage (pureci, ţânţari,
ploşniţe), care se hrănesc temporar cu sânge şi care rămân o perioadă limitată de timp.
• parazitism periodic este definit de situaţia în care în dezvoltarea unui parazit apar
stadii alternante de viaţă liberă şi viaţă parazită.
Ex: helmintul Fasciola hepatica
- adultul care produce ouă este parazit;
- se dezvoltă apoi succesiv stadiile larvare:
• miracidiu = liber
• sporocist şi redie = parazite
• cercar = liber
• metacercar = parazit.
• parazitism permanent reprezintă un apogeu al adaptării parazitului la viaţa
parazitară, acesta nu are stadii libere şi îşi desfăşoară tot ciclul de viaţă într-o singură gazdă
(Sarcoptes scabiae) sau în 2 gazde (Plasmodium sp.).

În raport cu localizarea paraziţilor în gazdă, aceştia se împart în:

1) ECTOPARAZIŢI = forme parazite ce trăiesc pe suprafaţa corpului gazdei (ex:
tegumente – căpuşele)
2) ENDOPARAZIŢI = trăiesc în corpul gazdei, unde se fixează la nivelul diferitelor
organe.
Dintre aceştia unii pot fi:

5
 • cavitari – localizaţi în lumenul diferitelor organe
Ex: Enterobius vermicularis
Lamblia intestinalis
• tisulari – forme ce se pot dezvolta în parenchimul diferitelor organe: hepatic,
pulmonar, creier, splină etc.
Ex: Chistul hidatic
Cisticercul
• intracelulari – forme ce parazitează diferite tipuri de celule (hematii, macrofage,
leucocite, celule ale SRE, etc.)
Ex: plasmodiile, leishmaniile
Paraziţii determină asupra gazdei o agresiune numită INFESTAŢIE în cazul
parazitării cu protozoare şi helminţi. Se diferenţiază astfel de acţiunea bacteriilor şi
virusurilor care determină o INFECŢIE.