CURS 2

SPECIFICITATEA PARAZITARĂ

În cuplul biologic parazit-gazdă, parazitul supravieţuieşte deoarece este adaptat la

viaţa pe o anumită specie gazdă, ceea ce este considerat ca SPECIFICITATE parazitară.
Când parazitul e adaptat exclusiv la o singură gazdă, specificitatea e strictă şi paraziţii
sunt MONOXENI.
Când parazitul trăieşte pe 2 sau mai multe gazde specificitatea parazitară este relativă
şi paraziţii sunt OLIGOXENI sau POLIXENI.
Paraziţii polixeni au:
- o gazdă principală
- o gazdă suplimentară
- o gazdă paradoxală numită şi întâmplătoare sau accidentală.
Atunci când omul devine gazdă paradoxală, parazitoza contractată îmbracă o formă
clinică gravă.
Fenomenul de specificitate este determinat de:
• factori ce depind de parazit:
- termotropism;
- chimiotropism;
- fototropism.
• factori ce depinde de gazdă:
- reacţiile ei umorale;
- mediul în care trăieşte gazda;
- relaţiile ei cu alte specii;
- condiţiile geografice.
Astfel, orice gazdă cu capacitate de apărare imunologică scăzută, care trăieşte într-o
zonă geografică cu temperatură ridicată, cu densitate crescută a populaţiei, va fi mai mult
expusă infestaţiei parazitare.

1
 NOŢIUNEA DE PARAZIT ŞI GAZDĂ
CONCEPTUL LĂRGIT AL RELAŢIEI DE TIP PARAZITAR

Definirea fenomenului biologic de parazitism este şi azi supusă unor controverse care
sunt departe de a fi încheiate. Dificultăţile delimitării noţiunii de parazit sunt legate de
diversitatea aspectelor pe care le poate îmbrăca acest fenomen şi care nu pot fi cuprinse în
totalitatea lor într-o definiţie.
Specific pentru parazit este faptul că el spoliază gazda în viaţă, că existenţa parazitului
este indisolubil legată de viabilitatea gazdei a cărei distrugere implică, în majoritatea
cazurilor, şi pe cea a propriilor săi paraziţi.
Un alt fapt care trebuie considerat se referă la folosirea gazdei ca mediu de viaţă fie pe
o perioadă mai lungă (viermii intestinali, plasmodiile), fie pentru foarte scurt timp (unele
insecte hematofage).
În fine, pe durata stabilirii interrelaţiilor gazdă-parazit, legătura parazitului cu mediul
înconjurător este mediată de gazdă într-o măsură mai mare sau mai mică. Acest fenomen
atrage după sine implicaţii cu consecinţe pentru biologia paraziţilor şi a gazdelor, a căror
cunoaştere are o deosebită importanţă practică.
Considerând aspectele de mai sus, parazitul se conturează ca un organism viu care
foloseşte pentru o anumită perioadă de timp drept mediu de viaţă un alt organism viu, de
specie diferită, pe seama căruia se hrăneşte, şi care îi mediază, total sau parţial, raporturile cu
mediul înconjurător.
Condiţiile istorice ale dezvoltării ştiinţelor naturii au determinat ca, iniţial, termenul
de parazitism să cuprindă relaţiile reciproce între două specii de organisme care, prin
dimensiunile lor, erau accesibile ochiului liber pentru observaţie şi studiu. Descoperirea
microscopului a lărgit noţiunea de parazit, prin includerea a numeroase specii de dimensiuni
foarte mici.
Epoca pasteuriană, revoluţionând medicina secolului al XIX-lea, a demonstrat practic
existenţa microorganismelor patogene care, de fapt, duc tot o viaţă parazitară. În fine,
microscopia electronică a permis vizualizarea virusurilor, a căror existenţă era mai de mult
cunoscută şi a căror dezvoltare nu se poate desfăşura în afara celulei-gazdă.
Deci, condiţiile istorice ale cunoaşterii şi apoi necesităţile de metodologie, de studiu şi
investigare, ca şi extensia şi gravitatea bolilor, au făcut ca un proces unic, parazitismul, să fie
abordat de mai multe domenii de cercetare: de virusologie (pentru raporturile virus-celulă
receptoare), de microbiologie (pentru relaţia bacterie-macroorganism) şi de parazitologie (în

2
cazul celulelor eucariote sau al organismelor metazoare ce se dezvoltă în anumite gazde).
Considerând ca parazit orice organism viu care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui
organism viu, se definesc de fapt nu specii sau grupe de specii înrudite taxonomic, ci se
delimitează caracterele fundamentale ale relaţiilor de tip parazitar. În acest context, apare clar
că fenomenul presupune o gazdă care poate fi parazitată de metazoare, protiste sau virusuri,
iar consecinţele interrelaţiilor ce se stabilesc se prezintă sub aspecte relativ comune, cum ar fi
tipurile reacţionale ale gazdei, căile de pătrundere, modalităţile de diseminare, entităţile
lezionale şi multe altele. Este vorba, deci, de fenomene aparent diferite, dar având o esenţă
comună, născută dintr-un proces care este în mod obiectiv unitar : modul de viaţă parazitar.

RAPORTUL GAZDĂ-PARAZIT

Adaptarea organismelor la viaţa parazitară constituie unul din cele mai interesante
procese biologice. Trecerea de la viaţa liberă la cea parazitară a fost însoţită de numeroase
modificări morfologice şi funcţionale, determinate de faptul că parazitul are drept mediu de
viaţă un organism viu.
Cuplul gazdă-parazit realizează un şir de interrelaţii în permanentă dinamică,
determinate de variabilitatea calităţilor celor doi parteneri, în condiţiile concrete ale mediului
ambiant. În cele ce urmează, sunt expuse consecinţele acestui proces.

INFLUENŢA VIEŢII PARAZITARE ASUPRA PARAZIŢILOR

Adaptările paraziţilor, deşi foarte variate, pot fi împărţite în progresive şi regresive,
adaptări care determină în fond posibilitatea menţinerii existenţei individuale şi, implicit, a
speciei parazitare în condiţiile unei anumite dependenţe faţă de gazda sa. Din acest punct de
vedere, modul de viaţă parazitar trebuie considerat ca o formă a progresului biologic, care a
avut drept consecinţă conservarea speciei.
Adaptările progresive sunt legate de dezvoltarea sau chiar formarea de noi funcţii şi
organe. Iată câteva exemple : mijloacele de fixare ale paraziţilor sunt de o mare importanţă,
deoarece un parazit care şi-a pierdut gazda cu greu va mai găsi alta, în marea majoritate a
cazurilor el fiind sortit pieirii; din această cauză, mulţi paraziţi prezintă organe de fixare dez-
voltate. Aceasta se poate realiza prin mărirea şi restructurarea unor organe deja existente
(hipertrofie), cum este cazul la Pediculus vestimenti, care are membrele terminate cu gheare
puternice.
La unii paraziţi se întâlnesc cazuri de apariţie de noi funcţii şi organe (neoformaţie)

3
cum ar fi proprietăţile antifermentative ale viermilor intestinali, care le permit vieţuirea într-
un anumit mediu de digestie.
Paraziţii sunt legaţi într-un mod sau altul de organismul-gazdă, fără de care ei nu se
pot dezvolta. Ocaziile de a ajunge în gazda respectivă sunt relativ puţine şi, din imensul
număr de forme infectante, numai o foarte mică parte ajung în noi gazde. Astfel, asigurarea
perpetuării speciei a dus la o mare fecunditate a paraziţilor (Ascaris lumbricoides depune
circa 200000 de ouă în 24 ore), legată de dezvoltarea corespunzătoare a organelor de
reproducere care, în multe cazuri, ocupă cea mai mare parte a corpului parazitului.
Adaptările paraziţilor se produc şi prin regresia (atrofierea) sau dispariţia unor organe
şi funcţii. În general, datorită vieţii sedentare, paraziţii prezintă organe de locomoţie
(Demodex foliculorum, artropod parazit, prezintă numai rudimente ale membrelor).

FACTORI CARE DETERMINĂ PĂTRUNDEREA

PARAZIŢILOR ÎN GAZDĂ

O etapă esenţială în stabilirea interrelaţiilor gazdă-parazit este reprezentată de

pătrunderea în, sau pe organismul ce urmează a deveni mediu de viaţă pentru parazit. Acest
proces este determinat de mai multe condiţii legate de gazdă, parazit şi mediul înconjurător.
Factorul gazdă
Este bine cunoscut faptul că infecţiile cu o serie de specii parazite sunt mai frecvente
la vârsta tânără, fiind mai grave la copii, deoarece ei ori nu cunosc, ori nu ştiu să respecte
măsurile elementare de igienă, dar şi datorită stării imunologice caracteristică vârstei
copilăriei. De profesiune, sunt legate multe parazitoze: chistul hidatic este mai frecvent la
crescătorii de animale, toxoplasmoza se întâlneşte mai des la muncitorii din abatoare etc.
Reactivitatea individuală este unul din factorii care determină ansamblul clinic atât de variat,
produs de unul şi acelaşi agent patogen: de la infecţia inaparentă, decelată întâmplător, până
la îmbolnăvirea gravă, care pune în pericol chiar viaţa bolnavului. Modul de alimentaţie
poate favoriza infecţia cu unele specii parazite: consumul de produse carnate semipreparate
sau insuficient prelucrate termic uşurează infecţiile cu tenia sau trichinela. Obiceiurile sau
tradiţiile pot contribui uneori la răspândirea anumitor îmbolnăviri provocate de paraziţi:
dormitul în aer liber în timpul verii uşurează contactul cu multe artropode hematofage
transmiţătoare de paraziţi, microbi sau virusuri; consumul unor alimente preparate
necorespunzător, prezenţa în locuinţe a unor animale etc. pot fi, de asemenea, surse de infecţii
parazitare.

4
 Factorul parazit
Ciclul biologic al parazitului, raportat la gazdă, cuprinde următorii timpi: a)
pătrunderea parazitului în gazdă; b) dezvoltarea în organismul gazdei; c) părăsirea gazdei ;
d) vieţuirea în mediul extern. Pentru realizarea primului timp, potenţialul infectant al
diverselor forme parazite corespunzătoare ciclului evolutiv are un rol primordial. Astfel, unii
paraziţi pătrund în gazdă numai într-o anumită etapă a evoluţiei lor: parazitul malariei este
inoculat numai în stadiul de sporozoit. Alte specii parazitează gazda indiferent de stadiul de
dezvoltare în care se găsesc: căpuşele, spre exemplu, se fixează pe gazdă atât în stadiul larvar,
cât şi în cel de nimfă sau adult. Durata parazitării variază de la o specie la alta: unele insecte
hematofage rămân pe gazde doar pe durata prânzului sanguin, în schimb cisticercii rămân în
gazdă luni sau chiar ani.
Numărul indivizilor şi al speciilor parazitare influenţează capacitatea de reacţie a
gazdei, fiind cunoscute urmările nefaste ale parazitării multiple. Este cunoscut faptul că unii
paraziţi sunt comuni omului şi diferitelor specii de animale, pe când alţii sunt caracteristici
doar pentru o specie anume. Aceste însuşiri, reflex al interrelaţiilor gazdă-parazit, sunt cu-
prinse în noţiunea de specificitate parazitară, care reprezintă capacitatea unui parazit de a se
dezvolta pe anumite specii de gazde.
Specificitatea parazitară nu poate fi considerată ca absolută: în ultimii ani au fost
descoperiţi la om paraziţi „specifici” ai animalelor (Babesia, Trichostrongylus, larva de
Toxocara canis) sau specii libere, devenite condiţionat patogene (amibe din genul
Hartmanella, Naegleria).
Factorul mediu
Reprezintă ansamblul condiţiilor biotice şi abiotice în care trăieşte gazda. Sursa sau
rezervorul de infecţie poate fi un factor al mediului: solul, apa, oamenii bolnavi sau doar
purtători, diverse specii de animale domestice sau sălbatice etc.; anotimpul poate determina,
în anumite limite, infecţia parazitară: timpul friguros înlesneşte dezvoltarea şi răspândirea
pediculidelor etc.
Din ansamblul factorilor meteorologici-climatici se desprind : a) apa, care poate
conţine reziduuri fecaloid-menajere, infectate cu diverse forme parazitare; b) temperatura,
care reprezintă, între anumite limite, o condiţie fundamentală pentru maturizarea formelor
infectante; c) curenţii de aer, care vehiculează paraziţii sau vectorii contaminaţi în teritorii sau
zone care pot avea o populaţie mai receptivă faţă de infecţie.
Un rol de seamă în apariţia şi menţinerea infecţiilor parazitare îl au condiţiile
economico-sociale: calitatea necorespunzătoare a alimentelor, a apei şi a locuinţei,

5
subnutriţia, densitatea populaţiei, mişcările de populaţie, perturbările economico-sociale
(războaie, crize economice, cataclisme etc.), nivelul nesatisfăcător cultural-educativ şi sanitar
al populaţiei, ignoranţa, obscurantismul etc. sunt numai câteva din elementele favorizante şi
determinante.
Actualmente, în ţările subdezvoltate, mai ales din zonele tropicale şi subtropicale,
morbiditatea prin boli parazitare şi infecţioase ocupă primul loc, în timp ce în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic aceste boli ocupă locul al cincilea, ca pondere.
Patologia tropicală a devenit o problemă majoră a medicinii moderne nu numai prin
numărul persoanelor afectate, ci şi prin pericolul diseminării acestor boli în alte regiuni de pe
glob, dacă se iau în considerare mijloacele actuale de comunicaţie şi numărul celor ce se
deplasează dintr-o arie în alta a globului. În condiţiile în care durata unui zbor inter-
continental este mai redusă decât incubaţia oricărei boli infecţioase sau parazitare, s-a creat
posibilitatea permanentă a „exportului” de afecţiuni tropicale în zone indemne, globul
pământesc devenind astfel o „unitate epidemiologică”.
O.M.S. a elaborat o serie de programe privind studiul şi combaterea unor maladii
parazitare, din care malaria, filariozele şi schistosmiazele afectează, fiecare dintre ele, circa
200 milioane persoane.
În ţara noastră, ca urmare a ridicării permanente a nivelului de trai al întregii
populaţii, ca şi prin măsurile luate în domeniul sanitar şi educativ, în cadrul amplului program
de îmbunătăţire a calităţii vieţii, multe boli parazitare sau vectoriale, care până în trecutul nu
prea îndepărtat ocupau un loc de frunte în statistica morbidităţii, sunt eradicate (malaria,
ostomiaza), iar împotriva altora se desfăşoară o activitate susţinută de prevenire şi combatere.

CĂILE DE PĂTRUNDERE ALE PARAZITULUI ÎN GAZDĂ

Fiecare specie parazitară prezintă un mod caracteristic de a ajunge în gazdele sale,

deşi uneori poate pătrunde prin mai multe căi. Cunoaşterea acestui proces are o deosebită
importanţă, întrucât permite stabilirea unor măsuri legate de profilaxia bolilor parazitare.
Calea pasivă
Parazitul ajunge în gazdă fie ca adult, fie prin una din ele ciclului evolutiv, odată cu
aerul, apa sau alimentele. Parazitul poate evolua numai dacă au pătruns acele forme care au
atins un anumit stadiu din ciclul lor vital şi care necesită dezvoltarea pe mai departe în noua
gazdă; celelalte forme sunt eliminate sau distruse. Spre exemplu, ascarizii se dezvoltă numai
dacă în tubul digestiv al omului au ajuns ouă embrionate în mediul exterior. Paraziţii care, de-

6
a lungul dezvoltării ciclului lor vital, necesită o singură gazdă, indiferent de faptul că o parte
a acestui ciclu se petrece în mediul extern, se numesc monoxeni.
Calea activă
Se caracterizează prin pătrunderea activă a unei anumite forme parazitare prin
învelişul extern al gazdei. Acest mod se cunoaşte la Ancylostoma duodenale sau
Strongyloides stercoralis, ale căror larve infectante pătrund prin tegument.
Consumarea gazdelor intermediare
Unii paraziţi prezintă în ciclul lor evolutiv forme ce necesită diferite gazde. Ciclul
vital al Taeniei solium se desăvârşeşte prin trecerea la două gazde; oul embrionat ajunge mai
întâi la porc, unde va evolua până la stadiul de cisticerc; cisticercul se transformă în tenie
numai dacă o nouă gazdă (omul), consumă carne de pere parazitată. Deci, în una dintre gazde
se dezvoltă larva parazitului (gazda intermediară), iar în cealaltă se va forma parazitul adult
(gazda definitivă). Sunt specii de paraziţi, cum ar fi Botriocephalus latum, care prezintă de-a
lungul ciclului lor evolutiv mai multe gazde intermediare.
Paraziţii care, în cursul ciclului lor vital, trec prin mai multe gazde, poartă numele de
heteroxeni.
Gazda intermediară joacă un rol capital în evoluţia parazitului. Oul sau larva, care nu
ajung în gazda respectivă, nu evoluează mai departe. Dar şi după ce au ajuns în gazda în care
şi-au desăvârşit o anumită parte a ciclului vital, pericolul de a nu atinge maturitatea sexuală
persistă. Este necesar ca gazda intermediară să fie ingerată de un alt organism, în care
parazitul urmează să se dezvolte pe mai departe. În exemplul de mai sus, embrioforii teniei
trebuie să ajungă neapărat la porc, unde evoluează până la stadiul de cisticerc, dar aceştia din
urmă nu se vor transforma în tenie adultă decât după ce carnea de porc (gazda intermediară) a
fost ingerată de om (gazda definitivă).
Deci, organismul în care se dezvoltă diferitele forme, etape sau stadii neadulte ale
ciclului biologic ale parazitului poartă numele de gazdă intermediară; gazda definitivă este
reprezentată de acel organism în care parazitul devine adult, atingând maturitatea sexuală.
Numărul de ouă eliminate de paraziţi este foarte mare; totuşi, numai o mică parte
dintre ouă vor atinge stadiul adult, restul fiind distruse prin acţiunea gazdei sau a mediului
exterior. De exemplu, Taenia saginata elimină zilnic în mediul exterior 3-4 proglote, cu câte
130000 ouă fiecare. Prezenţa unei gazde intermediare a însemnat pentru paraziţi o mai bună
adaptare la condiţiile de mediu, o cale mai perfecţionată de menţinere şi răspândire a speciei.
Dar şansele de maturizare rămân încă puţine, deoarece sânt legate strict de distrugerea gazdei
intermediare.

7
 Vectorii
Apariţia vectorilor a dus la creşterea marcantă a potenţialului de răspândire a
paraziţilor. Acum nu mai este necesară distrugerea purtătorului de forme infectante ci, din
contră, cu cât acesta va trăi mai mult, cu atât va răspândi mai mulţi paraziţi. Musca Glossina,
în care se dezvoltă formele infectante ale tripanosomelor, va produce diseminarea lor cu pri-
lejul fiecărei înţepături. Ţânţarul purtător al sporozoiţilor malariei va inocula paraziţii cu
prilejul fiecărui „prânz” sanguin.
Apare, deci, în cadrul ciclului evolutiv al unor paraziţi, un organism care vehiculează
dintr-un loc în altul formele parazitare - vectorul -, realizând prin aceasta răspândirea
paraziţilor în noi gazde.
În raport cu modul în care se realizează transmiterea, vectorii se împart în:
• Mecanici, care poartă formele infectante (virusuri, bacterii paraziţi) pe, sau în corpul
lor, fără ca acestea să sufere modificări. De exemplu, Musca domestica poate transporta pe
perişorii de pe corp ouă de Ascaris, Enterobius,bacteridia cărbunoasă etc, iar prin tubul
digestiv elimină Bacilul Koch, Salmonella, virusurile poliomielitei etc.
• Biologici, care poartă formele infectante ca o etapă obligatorie a ciclului lor evolutiv
ca, de exemplu, ţânţarii transmiţători ai malariei, în al căror corp se petrece cea mai mare
parte a ciclului sexuat al plasmodiilor.
În raport cu modul în care se realizează infecţia vectorială, aceasta fi:
- prin contaminare: vectorul depune pe tegument formele infectante, care apoi
pătrund în gază. De exemplu, tifosul exantematic se transmite prin dejecţiile păduchelui în
care se găsesc rickettsiile;
- prin inoculare: vectorul introduce în plaga pe care o realizează pentru a suge sânge
formele infectante. De exemplu, musca Glossina inoculează prin înţepătură tripanosomele.
Autoinfecţia
Ouăle de Enterobius vermicularis sau Hymenolepis nana se pot găsi pe mucoasa
perianală, de unde, prin intermediul mâinilor individului parazitat, sunt reintroduse în
organism pe calea tubului digestiv.
Infecţia congenitală
În perioada vieţii intrauterine, bariera placentară poate fi străbătută de unele specii
parazitare (Toxoplasma gondi), care lezează produsul de concepţie.

8
 INFLUENŢA PARAZITULUI ASUPRA GAZDEI

Consecinţă prezenţei paraziţilor la nivelul gazdei o reprezintă apariţia unor

dezechilibre la nivel morfologic şi funcţional. Paraziţii acţionează prin mecanisme multiple
asupra gazdei, iar consecinţele variază cu specia parazitului, localizarea lui, gradul de
infestare parazitară, vârsta şi capacitatea de apărare imunologică a gazdei (statusul imun).
Acţiunile patogene pot fi de natură spoliatoare (sărăcire de diferite substanţe),
mecanică, toxică, iritativă, inflamantorie, bacteriferă (inoculatoare).

* ACŢIUNEA SPOLIATOARE
Este o caracteristică generală a tuturor paraziţilor care, procurându-şi hrana de la
nivelul gazdei (din organismul gazdei), îl sărăcesc pe acesta de substanţe necesare
desfăşurării activităţilor sale / integrităţii sale structurale şi funcţionale.
Paraziţii utilizează următoarele componente ale organismului gazdă:
- insectele hematofage se hrănesc cu sânge;
- Plasmodium se hrăneşte cu hemoglobina din hematii;
- viermii intestinali consumă suc intestinal;
- viermii intestinali spoliază organismul de vitamine din grupul B, A, C şi Ca 2+,
glucide (giardia – Ca++, A, B; ascaris – glucide, B, C; batriocefalul - B 12, trematodele /
cestodele – A, B).
Consecinţele asupra organismului gazdă pot fi reduse, de exemplu în cazul infestării
cu Enterobius vermicularis, sau pot fi dramatice (de exemplu în cazul teniei sau malariei). Pot
apărea sindrom de malabsorbţie, maldigestie, rahitism sau sindrom anemic.

* ACŢIUNEA MECANICĂ
Este mai severă în cazul paraziţilor interni. Poate fi limitată la fenomene locale sau
acţiunea patogenă poate avea consecinţe (repercusiuni la nivelul întregului organism).
Aspecte patologice:
-obstrucţia canaliculelor biliare de către Fasciola hepatica;
-compresiunea parenchimului hepatic sau pulmonar de către chistul hidatic (în
infestarea cu Taenia echinoccocus).
- lezarea peretelui vezicii urinare de către ouăle depuse de Schistosoma haematobium;
- lezarea şi chiar perforarea peretelui intestinal de către Ascaris lumbricoides;

9
 * ACŢIUNEA TOXICĂ
Parazitul pătruns în gazdă produce în timpul vieţii o serie de substanţe numite
EXOTOXINE. După moartea parazitului, prin liza sa pot rezulta ENDOTOXINE.
Toxinele pot determina doar fenomene localizate, de exemplu la locul de înţepătură
produsă de ţânţari, păduchi, ploşniţe, saliva acestora produce apariţia de pete roşii (macule);
papule, vezicule sau chiar inflamaţii infiltrante şi zone de necroză.
În general, acţiunea toxică manifestă în întreg organismul prin:
- declanşarea unor mecanisme imune, toxinele parazitare acţionând ca antigene;
- modificarea raporaturilor/proporţiei dintre elementele figurate ale sângelui
(modificări observate în urma efectuării hemoleucogramei HLG).
- cel mai frecvent determină eozinofilie 80% - Fasciola hepatica, Taenia
echinoccocus, Trichinella spiralis.
- leucocitoză (creşterea numărului de leucocite);
- scăderea numărului de eritrocite şi a hemoglobinei (anemie) – Plasmodium,
Botriocephal;
- toxinele cu neurotropism determină tulburări nervoase de tipul somnulenţei,
irascibilităţii, scăderea capacităţii de atenţie, exemplu: toxina ascaridului numită ascaron.

* ACŢIUNEA INFLAMATORIE
Este de obicei o reacţie locală a ţesutului parazitat. Poate apărea la nivelul a diferite
structuri şi organe:
-mucoasă intestinală – în cazul helminţilor;
-muşchi – prin încapsularea larvei de Trichinella spiralis;
-creier şi ochi – Cysticercus cellulose;
-canaliculele biliare - Fasciola hepatica.

* ACŢIUNEA BACTERIFERĂ sau INCULATOARE se referă la faptul că parazitul

determinând leziuni la nivelul diferitelor structuri anatomice ale organismului gazdă (ţesuturi
şi organe) favorizează apariţia infecţiilor secundare prin contaminarea cu bacterii, fungi sau
virusuri. Această patologie poate fi observată în special la nivelul tegumentului unde
mijloacele de fixare ale parazitului produc răni sau la nivelul mucoasei intestinale, unde
leziunile ulcerative pot fi colonizate de microorganisme aparţinând florei intestinale.

10
 CĂILE PRIN CARE PARAZIŢII PĂRĂSESC GAZDELE

ECTOAPARAZIŢII
Ectoparaziţii, respectiv insectele hematofage şi căpuşele, se desprind de pe corpul
gazdei imediat după terminarea prânzului sanguin.
ENDOPARAZIŢII
Paraziţii care trăiesc în tubul digestiv al gazdei pot pune în libertate prin materiile
fecale diferite forme ale ciclului lor evolutiv:
-ouă embrionate/neembrionate (helminţi);
-capsule ovigere ce conţin 20-30 ouă embrionate (Dipylidium);
-proglate pline cu ouă (Taenia);
-larve (Strongyloides);
-chişti sau forme vegetative (protozoare – Giardia).
Paraziţii pot părăsi vechile gazde şi trece la altele noi prin intermediul următoarelor
produse biologice:
1 – salivă, inclusiv sub forma picăturilor eliminate prin strănut (Trichimonas elongate,
Trichomonas bucalis, Entamoeba gingivalis);
2 – spută (Pneumocystis carinii);
3 – secreţii vaginale / uretrale (Trichomonas vaginalis);
4 – urină (ouă de Schistosoma haemotobium);
5 – materii fecale (protozoare - Giardia / helminţi);

11