Tematică

Boli parazitare - noțiuni generale

Boli infectioase – noțiuni de bacteriologie și virusologie generală
Măsuri de prevenire și combatere a bolilor transmisibile

Boli parazitare

Parazitologia generală – este ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenului parazitării la

toate nivelurile de organizare sistematică, studiind legile generale, ale parazitismului,
adaptările la viaţa parazită, interrelaţiile biosistemului gazdă-parazit, sub influenţa diverşilor
factori ecologici.
Parazitologia medicală veterinară studiază paraziţii animalelor de interes economic,
agenţi ai unor boli cu evoluţie mai mult sau mai puţin severe. Astfel, studierea protozoarelor
parazite se numeşte protozoologie, studiul helminţilor – helmintologie, a artropodelor –
arahnoentomologia (arahnidele sunt o clasă de artropode terestre, fără antene şi mandibule din
care fac parte păianjenii, scorpionii şi acarienii).

Tipurile de parazitism
Parazitismul ca fenomen biologic este foarte răspândit în natură, atât în lumea animală
cât şi în lumea vegetală. El se poate manifesta de la forme mai intense până la fomele cele mai
accentuate.
Tipuri de parasitism: facultativ, obligatoriu, temporar, staţionar, periodic, larvar,
imaginal, permanent.
În cazul infestării, paraziţii pot fi facultativi, proces biologic când paraziţii nu sunt în
permanenţă legaţi de gazdă. Ei folosesc gazda numai în anumite stadii de dezvoltare, putând
trăi şi liberi în mediu. Parazitismul accidental – este tot o formă de parazitism facultativ: de
exemplu, Piophila casei – un dipter liber care îşi depune ouăle pe substanţe organice: brânză,
peşte, etc. În general, parazitismul facultativ reprezintă cale de trecere spre parazitismul
obligatoriu.
Parazitismul obligatoriu presupune stadiul în care parazitul nu mai poate duce viaţă
liberă, pentru cel puţin o peioadă din viaţa sa. În raport de relaţiile biologice stabilite între
parazit şi gazdă, parazitismul obligatoriu poate fi:
¨ Parazitismul temporar – exprimă o relaţie de scurtă durată, parazitul folosind gazda
pentru necesitatea imediată de furnizare a hranei:
Ex.: ţânţarii, care duc o viaţă liberă dar care nu pot trăi fără o gazdă de la care să
recolteze hrana.
¨ Parazitismul staţionar periodic apare în cazul în care parazitul foloseşte gazda sa
numai înt-o anumită perioadă din viaţă, din ciclul biologic, dar totdeauna aceeaşi. Este forma
cea mai fecventă de manifestare a parazitismului.
¨ Parazitismul staţionar permanent implică o mai puternică adaptare a parazitului la
viaţa parazitară.
Se întâlnesc 3 cazuri:
1. fără schimbarea gazdei:

1
 2. cu schimbarea gazdei fără a trece în mediul exterior,
3. cu schimbarea gazdei trecând prin mediul exterior:
Parazitismul ocazional şi eratic
Dacă parazitul se află pe o gazdă cu totul alta decât cea obişnuită, vorbim de parazitism
ocazional.
Dacă parazitul se găseşte pe gazda sa obişnuită dar s-a dezvoltat într-un organ
neobişnuit, atunci vorbim de parazitism eratic.
Hiperparazitismul este fenomenul prin care un parazit oarecare este gazdă la rândul
său pentru alt parazit. Triplul mod de asociaţie constituie un fenomen natural, biologic rar
întâlnit. Consecinţele convieţuirii pot fi uneori dăunătoare parazitului-gazdă, faptul având
importanţă în combaterea dăunătorilor în agicultură.

Gazdele parazitare. Vectorii. Parazitismul

În cadul biosistemului gazdă parazit, semantica parazitologică a noţiunii de gazdă este

deosebită de cea uzuală.
Gazda defineşte organismul care constituie biotop şi sursă de hrană pentru dezvoltarea
stadială sau integrală a altor organisme, care conveţuiesc în interacţiune. Cu alte cuvinte,
gazda este un factor esenţial în dezvoltarea parazitului, cu care a evoluat în comun o perioadă
îndelungată.
După criteriul evoluţiei parazitare, gazdele pot fi:
- Definitive (G.D.) - organismele în care se dezvoltă stadiul de adult sau generaţiile
gametogonice ale protozoarelor parazite.
- Intermediare (G.I.) – sunt acele specii la care trăiesc formele larvare sau generaţii
schizogonice, parazite.
Gazda de aşteptare sau paratenică este gazda în care larva unui parazit se închistează
şi trece la gazda definitivă prin carnivorism.
Gazdele de tranzit (de rezervă) sunt acele gazde în care parazitul rămâne fără a fi
modificat, Gazdele rezervor sunt tipuri speciale de organisme, care intervin accidental
în dezvoltarea paraziţilor. Dacă apar condiţii favorabile, paraziţii trăiesc putându-se
acumula prin contaminarea succesivă cu fome evolutive. Gazda-rezervor poate infesta
la rândul ei o perioadă de timp, cât elementele parazitare pot supraviețui în corpul său.
Vectorii sunt animale care, permit pătrunderea şi dezvoltarea unor paraziţi, dar nu sunt
obligatorii în dezvoltarea acestora. Întrucât numai uneori apar accidental într-o etapă a
dezvoltării paraziţilor, vectorii nu sunt capabili de a găzdui pentru reproducere paraziţii, dar le
menţin capacitatea infestantă. Prin migrare sau diverse alte modalităţi de deplasare, vectorii
transportă în zone indemne anumiţi paraziţi.
Infestarea (lat., infesto - are = a ataca, a hărţui, a devasta, a chinui, a strica) este
procesul de invadare a organismului gazdă de către paraziţi vegetali, animali urmat fie de
înmulţirea lor, fie de dezvoltarea lor până la stadiul de imago (adult) şi de declanşarea unui
proces patologic subclinic sau clinic. Despre un organism gazdă se spune că este infestat
atunci când el suportă prezenţa paraziţilor, când este invadat de paraziţi.
Infestarea poate fi de mai multe feluri:

2
 - orală (sin. -contaminare orală- pătrunderea elementelor parazitare în organismul
gazdei pe cale orală, odată cu apa, furajele, lapte, colostru);
- sexuală – pătunderea elementelor parazite pe calea aparatului genital (de exemplu
prin contact sexual în trichomonoză și durină);
- pe cale verticală (sin. intrauterină) ca de exemplu la toxoplasme și limbricii de la
câine și vițel;
- postnatală – pătunderea elementelor parazitare în gazdă în primele ore sau zilele
după fătare - infestația prin lapte cu larve de ascarizi de la mamă;
- transcutanată - pătrund elemente parazitare prin efracţia pielii, ex. larvele de
Ancylostoma caninum;
- transplacentară – (sin. intrauterină)
Parazitismul reprezintă relaţia dintre un parazit şi o gazdă, ai cărei nutrienţi esenţiali îi
consumă; (literal, termenul desemnează ca parazit pe cineva care utilizează hrana altcuiva:
para=lângă, sitos=hrană).
Între parazit şi gazdă se formează, se defineşte un echilibru biologic, întrucât este în
interesul parazitului să nu se comporte ca un prădător, adică să omoare gazda prin acţiunea sa
devoratoare. De aceea există o relaţie ecologică mai mult sau mai puţin echilibrată între
parazit şi gazdă, relaţie care s-a dezvoltat istoric, de-a lungul unei lungi perioade de timp.
Acest fenomen este definit cu termenul de coevoluţie.
Pe de altă parte, spre deosebire de prădători, paraziţii sunt cu mult mai mici decât
gazdele lor şi se multiplică cu mult mai repede. Ca regulă generală, cel mai mic din relaţia a
doi indivizi de acest tip este numit parazit, iar cel mai mare ca talie - gazdă.

Ciclul biologic al parazitilor

Ciclul biologic (sinonime: ciclu evolutiv, ciclu vital, ciclul de dezvoltare) reprezintă
totalitatea fazelor şi transfomărilor succesive, necesare dezvoltării şi reproducerii
organismelor animale, cu formarea de noi generaţii (Şuteu, 1992).
Atât paraziţii, cât şi formele de viaţă libere au un ciclu de viaţă caracterizat printr-o
dezvoltare cu anumite stadii, de la ou până la adult.
Spre deosebire de celelalte organisme, paraziţii, depinzând adaptativ de una sau de mai
multe gazde pe seama cărora trăiesc, au căpătat însuşiri esenţiale datorită cărora
supraveţuiesc.
În legătură cu modul de parazitare, fazele de dezvoltare de la ou până la adult (matur
sexual) sunt foarte variate.
Ciclurile biologice nu au legătură directă cu grupele filogenetice ale paraziţilor; ele sunt
condiţionate de posibilitatea fiecărui parazit de a-şi putea asigura traiul în condiţiile de mediu
în care trăieşte, de a putea să-şi răspândească progenitura într-un mediu unde întâlnirea cu
gazda să fie asigurată.
Modelul evolutiv monoxen
Dacă paraziţii îşi desfăşoară ciclul pe o singură gazdă, aceştia sunt numiţi monoxeni si
pot fi:

3
 a) Paraziţii monoxeni cu o singură fază, sunt acei paraziţi care practică un parazitism
permanent. Condiţia de trecere a paraziţilor prin mediul ambiant nu este obligatorie.
b) Paraziţii monoxeni cu mai multe faze, sunt acei paraziți adaptaţi şi la forme de viaţă
liberă şi la viaţa parazitară cum sunt paraziții temporari. Căpuşele pot avea una –
două– sau trei gazde, după numărul de succesiuni dintre fazele libere şi fazele
parazitare.
c) Paraziţii monoxeni polifazici au un ciclu de dezvoltare cu o succesiune de faze în care
alternează generaţii asexuate şi generaţii sexuate, cum este cazul coccidiilor.
Modelul evolutiv dixen se caracterizează prin prezenţa obligatorie a două categorii de
gazde: (G.D. şi G.I.), în evoluţia paraziţilor cu evoluţie multistradială și poate fi:
d) cu stadii endogene (în corpul gazdei) și presupune o legătură strânsă a relaţiilor
dintre cele două gazde. La aceste categorii de paraziţi influenţa factorilor ecologici se
manifestă prin intermediul gazdelor lor.
e) cu mai multe stadii exogene:
a) un singur stadiu exogen (în mediul extern)
b) două stadii exogene
Modelul evolutiv trixen se întâlneşte la paraziţi în dezvoltarea cărora intervin trei tipuri
de gazde: 1 G.D. şi 2 G.I. Repezentanţii acestei variante au valenţe ecologice largi, putând să
se adapteze pentru diferite biocenoze în care trăiesc.
Evoluţia acestor paraziți depinde în primul rând de cele trei categorii de gazde cu
parametrii lor biologici şi în al doilea rând de condiţiile variabile ale mediului, pentru stadiile
libere.
Modelul autoheteroxen este caracterizat prin aceea că, acelaşi organism îndeplineşte
dublul rol, de G.D. şi G.I., pentru aceeaşi specie de parazit.

Boli infectioase

Bolile infecțioase reprezintă acea parte din patologie al cărei obiect este cunoașterea modului
de apariție a îmbolnăvirilor, cauzate de microorganisme patogene, precum și posibilitățile de
diagnostic, supraveghere și control. Caracteristica principală a bolilor infecțioase o constituie
capacitatea lor de a se transmite de la un organism la altul, numindu-se și boli transmisibile
sau contagioase. Majoritatea bolilor infecțioase sunt urgențe medicale, care necesită un
diagnostic precoce și măsuri de combatere rapide și eficace pentru apărarea colectivităților de
animale.
Abordarea aspectelor de boli infecțioase presupune o prealabila documentare
interdisciplinară.
In ultimele decenii evoluția bolilor infecțioase a fost influențată de factorii:
a) Condițiile social-economice noi, obținerea și extinderea exploatării unor animale din
rase perfecționate, de mare precocitate și productivitate, ca și elaborarea unor noi
sisteme de creștere a animalelor, în unități de tip intensiv-industrial.
b) Apariția de mutante microbiene cu proprietăti patogene noi, și apariția rezistenței la
substanțele antiinfecțioase.
c) Imbunătățiri tehnico-organizatorice și colaborarea internațională în lupta
antiepizootică, cu ajutorul și realizarea unor programe de supraveghere și control a
diferitelor boli.

4
Apărarea sănătații animalelor constituie o problemă economică și sanitară importantă.
Lupta împotriva bolilor infecțioase este reglementată de stat prin legislații-sanitar
veterinare, care impun organelor administrative și veterinare, măsuri antiepizootice
obligatorii.
Infecția și bolile infecțioase
Prin infecție întelegem un proces patologic complex, caracterizat prin pătrunderea și
multiplicarea unor microorganisme patogene într-un organism receptiv. Rezultatul acestui
conflict este uneori boala infecțioasă, caracterizată prin modificări morfologice și
funcționale specifice. Nu întotdeauna infecția înseamnî și boală, aceasta din urmă
reprezentând răspunsul organismului la o infecție sufucient de severă, capabilă să inducă
manifestări clinice.
Procesul infecțios reprezintă totalitatea reacțiilor biologice și morfologice, locale și
generale, consecutive pătrunderii și multiplicării agenților patogeni vii în organismul
animal.
Caracteristica esențială a procesului infecțios este specificitatea. Aceeași boală este
produsă totdeauna de același agent cauzal, deși ca formă clinică boala se poate prezenta
sub aspecte variate.
La producerea procesului infecțios participă trei factori: agentul infecțios, organismul
gazdă și mediul ambiant. Intre acești trei factori există relații interne care leagă gazda de
agentul patogen prin receptivitate sau rezistență și relații externe care prin diferite
mecanisme potențează activitatea agentului infecțios, sau scad rezistența gazdei.
Agentul infecțios este reprezentat de microorganisme patogene, condiționat patogene și
saprofite. Microorganismul patogen este reprezentat de orice microb capabil sa producă,
în condiții naturale un proces infecțios specific, manifestat clinic.
Pentru ca un organism sa fie patogen și să produca infecția trebuie să aiba proprietăți care
să asigure:
a) Pătrunderea lui in țesuturile organismului gazdă și în primul rând în cele de la poarta
de intrare.
b) Multiplicarea în țesuturile organismului.
c) Capacitatea de a rezista mecanismelor de apărare a gazdei.
d) Producerea de alterări morfofunctțonale, care se pot exterioriza prin simptoame de
boală.

Patogenitatea poate fi diferită, pentru același germen în funcție de starea de rezistență a

organismului gazda, de poarta de intrare, doza și de unele însușiri biologice ale
germenului-virulența și toxicitate. Virulența este proprietatea unui agent microbian de a
pătrunde în organism, de a-l invada, de a se adapta și multiplica în țesuturile gazda,
producând leziuni și tulburări funcționale acesteia.
Pentru a pătrunde în organism bacteria trebuie să învingă numeroasele mecanisme de
apărare ale acestuia. Printre numeroșii factori care condiționează virulența un rol deosebit
îl au: capacitatea de adaptare a bacteriei la condițiile de viață pe care le găsește în
organismul invadat, poarta de intrare în organism, prezența capsulei, fenomenul de
disociație microbiană, structura antigenică, agresinele.

Organismul gazdă
Organismul gazdă reprezintă, din punct de vedere al procesului infecțios, locul unde se
produce conflictul între germeni și țesuturi. Unele organisme sunt mai rezistente la infecții
în timp ce altele sunt mai puțin rezistente. Comportarea diferită a microorganismelor față
de infecții este un proces complex determinat de două categorii de factorii: factori
constituționali (factori cu care indivizii se nasc) și factori dobândiți, pe care individul îi

5
 capată în timpul vieții (factori specifici). Mediul ambiant în care își duc viața animalele
participă la instalarea procesului infecțios prin influența pe care o exercită atât asupra
agenților patogeni cât și asupra microorganismelor. Factorii din mediul extern intervin
asupra viabilității, conservării și propagării agenților infecțioși, iar asupra
macroorganismelor în modurile cele mai diferite, influențând favorabil sau nefavorabil
rezistența antiinfecțioasă.
Contaminarea reprezintă întalnirea organismului cu agentul patogen și poate fi:
a) Directă- și se realizează prin contactul sau coabitarea strânsă a animalului sănătos cu
cel infectat, prin mușcătură (turbare), prin contact sexual (campylobacterioza genitală
bovină), percutan prin soluții de continuitate sau prin pielea intactă (leptospiroza,
bruceloza), transplacentar (avortul salmonelic).
b) Indirecta- prin intermediul mediului extern (aer, apa, sol, alimente, vectori pasivi).
c) Mixta-indică ambele posibilități de contaminare directă și indirectă.

Caractere generale ale bolilor infecțioase

Bolile infecțioase sunt și contagioase (transmisibile), adică transmiterea agentului patogen de

la un animal la altul, prin contaminare directă sau indirectă. Boala contagioasa presupune
existența unui focar dinamic care asigură trecerea agenților biologici de la un individ la altul.
Contagiozitatea este asigurată de numeroși factori, dependenți de caracterele ți proprietățile
agenților infecțioși (virulența), de condițiile oferite de gazdă (căile de eliminare din organism
și modul de pătrundere) și de cele din mediul exterior.
Bolile infecțioase necontagioase, în care contaminarea nu este condiționată de prezența
animalului bolnav, fiind produse în mod obișnuit de germeni care supraviețuiesc timp
îndelungat în mediul exterior, ca saprofiți sau agenți de putrefacție, unii dintre ei
multiplicându-se chiar în aceste condiții.
Infecțiile produse de același agent patogen pot avea caracter necontagios la o specie de
animale (pasteureloza la porc) și contagios la alte specii (pasteureloza la iepure).
In evoluția tuturor bolilor infecțioase se recunosc stadii sau perioade evolutive comune:
perioada de incubație, perioada de evoluție și perioada de stare.
a) Perioada de incubație reprezintă timpul de scurgere de la pătrunderea germenilor
patogeni în organism până la apariția primelor semne clinice de boală. Proprie în linii
mari fiecarei boli infecțioase, durata perioadei de incubație variază între limite de timp
minime și maxime, în funcție de anumiți factori (doza, poarta de intrare, puterea
patogenă, rezistența organismului) și este caracteristică pentru fiecare boala în parte.
Astfel în unele boli este scurtă, cu durata de la câteva ore până la 1-2 zile (febra
aftoasa), în timp ce în alte boli incubația poate dura de la câteva luni la câteva luni
(tuberculoza, turbare).
b) Perioada de evoluție (de stare) este perioada clinic manifestă, care se instalează după
perioada latentă a incubației și evoluează în mai multe faze sau stadii:-stadiul de debut
sau prodromic, în care animalele prezintă primele semne clinice șterse, adeseori greu
de observat (depresiune, abatere, inapetență); -perioada de stare care corespunde
desfășurării simptomatologiei caracteristice infecției; -perioada finală poate fi
vindecarea sau moartea.
Un alt caracter general al bolilor infecțioase este sindromul febril, un complex de
semne ți simptome. Febra este o manifestare comună și caracteristică bolii infecțioase,
fără a fi o manifestare obligatorie și nici patognomonică.

6
Bolile infecțioase se caracterizează și prin unele aspecte clinice și anatomopatologice
comune. Astfel în toate bolile infecțioase apar modificări ale marilor funcțiuni
(respiratorii și circulatorii), precum și unele modificări hematologice: leucocitoză în
infecțiile bacteriene și leucopenia în infecțiile virale.

Clasificarea bolilor infecțioase

Bolile infecțioase se pot clasifica după mai multe criterii: etiologic, clinic,
epidemiologic.
a) Dupa criteriul etiologic, bolile infecțioase se clasifică în : bacterioze-boli produse
de bacterii; -viroze- boli produse de virusuri; -rickettsioze-boli produse de
rickettsi; -chlamydioze, boli produse de chlamydii.
b) După durata și caracterul evolutiv al bolii, bolile infecțioase se clasifica în: -
infecții supraacute, boli cu o durata foarte scurtă și cu simptome violente; -infecții
acute de o durata ceva mai lunga, de regulă câteva zile (3-5 zile);- infecții
subacute, cu o evoluție mai lungă (1-13 săptămâni) și o evoluție incertă, prelungită
în timp și cu simptome puțin intense;- infecșii cronice cu o evoluție lentă,
prelungită și cu o durată de luni de zile.
c) Dupa criteriul epidemiologic, bolile infecțioase se clasifică în: -infecții sporadice,
care apar sub formă de cazuri izolate, repetate la intervale de timp variabil, și
aparent fără legatură între ele (tetanos, febra catarală malignă); -infecții enzootice,
cantonate la un efectiv redus de animale care au contact prelungit și direct, fără
tendință de extindere în afara focarului de boala; -infecții epizootice caracterizate
prin apariția de imblonăviri sub formă de cazuri numeroase, în unități diferite și
într-un interval de timp scurt; -infecții panzootice cu o foarte mare putere de
difuziune, cuprinzând teritorii întinse.

Măsuri de prevenire a apariției și răspândirii bolilor infecțioase și parazitare

Prevenirea sau profilaxia bolilor transmisibile (de la animal la animal, de la

animal la om și invers) reprezintă un complex de măsuri adaptate modalităților de
transmitere a bolilor și particularităților fiecărei specii afectate. Profilaxia poate fi
nespecifică, adică bazată pe norme și practici generale, valabile pentru toate tipurile
de boală (izolarea animalelor bolnave de cele sănătoase, furajarea corectă calitativ și
cantitativ, izolarea animalelor nou-achiziționate pe o perioadă de 30 de zile înainte de
introducerea în efectivul deja existent în ferme, etc) și specifică, îndreptată expres
către un agent infecțios sau parazitar. De regulă profilaxia specifică vizeză imunizarea
prin vaccinare împotriva unui virus, a unei bacterii, sau a unui complex de factori
infecțioși a căror prezență a fost decelată prin examene de laborator într-un efectiv
oarecare. Spre exemplu în cazul confirmării enterotoxiemiei anaerobe la rumegătoare,
întregul efectiv se supune imunizării cu vaccinuri care conțin un complex de extracte
de specii de Clostridium care sunt responsabile de asemenea patologie, numite toxoizi.
Un toxoid este o toxină bacteriană, de regulă o exotoxină a cărei agresivitate a fost
anulată termic sau chimic dar și-a prezervat calitățile antigenice, imunizând

7
organismul prin secreția de anti-toxine specifice. Vaccinul Coglavax (CEVA Sante
Animale) conține mai mulți toxoizi aparținând speciilor:
Clostridium perfringens
Alpha toxoid ......................... 2.0 Ui/ml.
Beta toxoid ...........................10.0 Ul/ml.
Epsilon toxoid ....................... 5.0 Ul/ml.
Toxoid de Clostridium septicum ............................2.5 Ul/ml.
Toxoid de Clostridium novyi B (oedemantiens) ....... 3.5 Ul/ml.
Toxoid de Clostridium tetani ................................. 2.5 Ul/ml.
Anacultura de Clostridium chauvoei - 90% protectie.

Această combinație de toxoizi și anacultură (cultură bacteriană inactivată prin

formol folosită pentru prepararea de vaccinuri) previne o serie de boli ca:
enterotoxiemia provocată de Clostridium perfringens tipul A, B, C, D si a
clostridiozelor provocate de Cl. novyi B (oedemantiens) Cl. septicum, Cl. tetani si CI.
chauvoei.cunoscute ca enterotoxiemia oilor adulte, dizenteria bacilara a mieilor si
viteilor, enterotoxaemia cu Cl. perfringens tip D., enterita hemoragica a mieilor si
iezilor, hepatita necrotica a oilor, bradsotul sau edemul malign al cheagului, carbunele
emfizematos, gangrena gazoasa datorata diverselor clostridii și tetanosul.

Vaccinarea poate fi profilactică, programată, cuprinsă în planul general de

profilaxie al unei exploatații, sau de necesitate, care se aplică atunci când există riscul
iminent de infecție (dat de proximitatea unui focar de boală sau a unei invazii cu
vectori potențial infectați – ca de exemplu culicoizii purtători de BTV – Bluetongue
virus din România anului 2015).
Un alt mijoc de profilaxie specifică, dar mai ales de combatere a unei boli
infecțioase este serumizarea. Ea presupune administrarea unui ser bogat în anticorpi
specifici obținuți prin hiperimunizarea unor indivizi donatori. Serurile pot fi obținute
de la donatori din aceeași specie cu animalele tratate (seruri analoage) sau de la alte
specii (seruri heterologe). Serul antitetanic obținut din sânge de cal poate fi folosit în
profilaxia tetanusului la porci.
Unele antibiotice, sulfamide, chimioterapice pot fi folosite pentru profilaxia și
combaterea unor boli, în special la suine și păsări, dar și la alte specii. Infestațiile
parazitare cu sporozoare la puii de găină (Eimeria sp.) sunt foarte des întâlnite în
avicultura intensivă, aproape obligatorii, dacă ne gândim la densitatea mare de păsări
din spațiile de creștere și la rezistența oochiștilor în mediu, la persistența lor în ciuda
măsurilor de decontaminare de la sfârșitul fiecărui ciclu de producție. Aceste infestații
pot fi ținute sub control de coccidiostatice, acele substanțe (sulfamide, chimioterapice,
ionofori) care nu au capacitatea de a steriliza corpul păsărilor de coccidii ci de a
reduce populația de coccidii la un nivel care să minimizeze pierderile de producție, dar
care să fie capabilă să inducă imunitate solidă, pentru toată viața păsărilor. Folosirea
acestor substanțe este însă riguros reglementată, pentru ca în produsul finit destinat
sacrificării și consumului să nu existe reziduuri de medicament.
Profilaxia nespecifică este la fel de importantă în prevenirea apariției și
difuzării bolilor transmisibile la animale și om. Izolarea animalelor bolnave sau a unei

8
zone în care s-au depistat cazuri de îmbolnăviri cu agenți infecțioși cu difuzabilitate
mare, restricționarea circulației animalelor, a persoanelor și a mijloacelor de
locomoție, vaccinarea, eutanasierea și ecarisarea cadavrelor, dezinfecția, sunt măsuri
care pot duce la stingerea unor boli cu efecte devastatoare.
Izolarea animalelor bolnave sau carantina a fost prima măsură profilactică
adoptată de către om. Termenul de carantină își are originea în cuvintele italienești
'quaranta giorni', 40 de zile, care însemnau perioada de timp în care pasagerii
vapoarelor nu aveau voie să coboare pe mal după ultimul caz de ciumă semnalat la
bord. Legislația sanitar-veterinară europeană și națională definește normele de
carantină în raport cu riscul pe care îl reprezintă fiecare boală.

Carantina (în sensul ord. 26/2005 al PreședinteluiANSVSA)

Art. 69
Prin carantina se intelege complexul de masuri restrictive ce se impun in circulatia
animalelor, oamenilor, produselor de origine animala si vegetala, furajelor, ustensilelor,
mijloacelor de transport, dejectiilor animale etc., cu scopul de a opri difuzarea bolilor
transmisibile la animale.
In functie de extinderea bolii, difuzibilitatea ei, caile de transmitere si efectivele de animale
amenintate, carantina se aplica asupra unor curti, exploatatii de animale, localitati, pasuni,
comune, grupe de comune sau teritorii mai intinse, iar in cazul unor anumite boli numai
asupra unor efective sau categorii de animale si de produse ale acestora.
Art. 70
Dupa gravitatea evolutiei bolii, usurinta de difuzare si particularitatile cailor de transmitere,
masurile de carantina sunt gradate ca severitate (carantina de gradul I, II si III).
Art. 71
Carantina de gradul I se aplica in cazul bolilor cu difuzibilitate mare, de tipul febrei aftoase
sau a unor boli cu caracter exotic. In aceste situatii, se iau cele mai severe masuri,
interzicandu-se circulatia animalelor (inclusiv a speciilor nereceptive la boala respectiva),
oamenilor, produselor de origine animala si vegetala, vehiculelor, uneltelor si a oricaror
obiecte care ar putea fi contaminate.
Animalele se tin inchise in adaposturi, care se sigileaza, iar curtile contaminate se pun sub
paza. Dejectiile animalelor, asternutul si resturile de furaje contaminate se distrug zilnic.
Intrarea si iesirea persoanelor din teritoriile sub carantina este interzisa, putandu-se aproba
numai in situatii exceptionale, de forta majora, in conditii speciale de dezinfectie sub
supraveghere sanitara veterinara.
Aprovizionarea teritoriilor aflate sub carantina se face prin transbordare. In localitatea
contaminata se poate circula in mod exceptional cu mijloace auto, in conditiile prevazute in
instructiunile tehnice speciale. Pana la stabilizarea situatiei se interzic activitatile si
manifestarile obstesti care ar putea contribui la difuzarea epizootiei.
Art. 72
Carantina de gradul II se aplica in cazul epizootiilor cu difuzibilitate medie, de tipul pestei
porcine clasice. In asemenea situatii, restrictiile de circulatie se aplica asupra circulatiei tuturor
animalelor, produselor si persoanelor numai in curtile contaminate. In restul localitatii
contaminate se aplica inchiderea in adaposturi numai pentru specia afectata. Se interzice
introducerea si scoaterea de animale receptive, precum si scoaterea de produse de la specia
afectata.

9
 Persoanele din focar pot iesi in conditii speciale de dezinfectie, cu aprobarea si sub
supravegherea Autoritatii sanitare veterinare si pentru siguranta alimentelor locala-teritoriala.
Art. 73
Carantina de gradul III se aplica in cazul bolilor ce se transmit in principal prin contactul
direct intre animalele receptive (ex. turbarea, tuberculoza, bolile transmisibile prin monta s.a.).
In cazul acestor boli se aplica restrictii in circulatia sau reproductia animalelor bolnave si
suspecte, cu unele inlesniri privind circulatia produselor.
Art. 74
Carantina de gradul I si II se instituie prin decizia biroului executiv al consiliului local, in
baza actului sanitar veterinar de constatare si declarare oficiala a bolii intocmit de catre
medicul veterinar oficial al circumscriptiei sanitare veterinare zonale respective, conform
prevederilor Ordinului nr. 156/1999.
Cand teritoriul ce urmeaza a fi supus masurilor de carantina depaseste raza unei comune,
carantina se instituie prin decizia consiliului judetean, in baza propunerii Directiei sanitare
veterinare si pentru siguranta alimentelor.
Art. 75
Carantina de gradul III se instituie numai in baza actului sanitar veterinar de constatare si
declarare oficiala a bolii intocmit de catre medicul veterinar oficial al circumscriptiei sanitare
veterinare zonale respective.
Art. 76
Punerea in aplicare a masurilor restrictive de carantina se face de catre consiliile locale, prin
comandamentele antiepizootice. Controlul respectarii acestor masuri revine personalului
sanitar veterinar si de politie, care vor intocmi acte pentru sanctionarea incalcarii masurilor
dispuse.
Art. 77
Personalul sanitar veterinar este obligat sa efectueze toate operatiunile tehnice de combatere
conform instructiunilor oficiale de la Autoritatea sanitara veterinara si pentru siguranta
alimentelor ierarhic superioara.
Art. 78
Detinatorii de animale, precum si conducatorii unitatilor care taie animale, prelucreaza,
depoziteaza, transporta si valorifica produse de origine animala raspund de respectarea si
aplicarea tuturor masurilor de combatere stabilite de catre comandamentele antiepizootice si
sunt obligati sa asigure forta de munca si alte conditii necesare pentru efectuarea
dezinfectiilor, dezinsectiilor, deratizarilor, contentia animalelor in vederea efectuarii
operatiunilor sanitare veterinare obligatorii, precum si pentru aplicarea altor masuri ce se
impun in scopul lichidarii epizootiei.
Art. 79
Comandamentele antiepizootice sunt obligate sa analizeze periodic mersul epizootiei, sa ia
masuri pentru inlaturarea greutatilor si deficientelor ce se ivesc, sa stabileasca si sa aplice
masurile suplimentare de combatere ce se impun.
Art. 80
Medicii veterinari oficiali vor tine o evidenta clara asupra mersului epizootiei, raportand
periodic la Directia sanitara veterinara si pentru siguranta alimentelor despre aceasta si ori de
cate ori in evolutia epizootiei apar situatii deosebite.

Măsurile de profilaxie și combatere a bolilor transmisibile, infecțioase și parazitare,

rolul personalului sanitar veterinar, al autorităților publice locale și centrale și al
deținătorilor de animale precum și răspunderea pentru fiecare măsură în parte sunt

10
reglementate detaliat în Ordinul 26/2005 al Președintelui ANSVSA, publicat în M.Of.
nr. 230 bis din 18 martie 2005. Poate fi consultat gratuit online la adresa:
http://www.legex.ro/Ordin-26-2005-48969.aspx

11