Generalitati parazitism:

- definitie,
 Parazitologia este ştiinţa care studiază speciile parazite (protozoare şi animale
nevertebrate), interelaţiile cu gazdele respective, adaptările morfologice şi fiziologice
produse ca urmare a modului de viaţă
 Etimologia cuvântului:
gr. parasitos (para= lângă; sitos= hrană).

- tipuri de parazitism, doar enuntate: ectoparaziti/ endoparaziţi, temporar/staţionar sau

obligatoriu
 - ectoparaziţi, care populeaza învelişurile externe ale gazdei (piele, branhii etc.) sau
cavităţile corpului larg deschise către exterior (cavitatea bucală, nazală, cloacală etc.);
 — endoparaziţi, care trăiesc în ţesuturile şi celulele gazdei ori în cavităţile diferitelor
organe interne: tisulari, intracelulari, intestinali, cavitari.

- tipurile de gazde
 Gazda definitivă este reprezentată de un organism în care parazitul se dezvoltă ca
adult, iar gazda intermediară este organismul în care se dezvoltă stadiul larvar al
parazitului sau alte stadii dacă este vorba despre un parazit protozoar.
 Gazda rezervoare este o specie de care depinde parazitul pentru supravieţuirea lui în
natură şi care serveşte ca sursă de infestare pentru alte gazde susceptibile, inclusiv
omul.
 Hiperparazitismul
Fenomenul prin care specii de paraziţi devin la rândul lor gazdă pentru alţi paraziţi de talie şi
mai mică se numeşte hiperparazitism.
 Superparazitismul
Se referă la situaţia în care mai multe specii de paraziţi trăiesc în acelaşi individ-gazdă.
Această relaţie mai este cunoscută şi sub numele de sinparazitism sau coparazitism.

- definite notiunile de „prevalenţă”, „incidenţă”, „epidemic”, „endemic”, „sporadic”, „variaţia

antigenică”, „premuniţie”.
 Epidemiologia este ştiinţa care studiază factorii care determină existenţa unei
infecţii/infestări într-o populaţie.
 Prevalenta reprezintă numărul persoanelor infestate într-un anumit teritoriu, într-o
anumită perioadă de timp, iar incidenţa se referă la cazurile noi de infestare cu
paraziţi.
 Dacă o parazitoză este prezentă într-o populaţie umană dintr-o anumită zonă la o rată
stabilă a prevalentei, ea este considerată endemică.
 Când parazitoza prezintă o prevalenţă înaltă printr-o transmitere neobişnuit de rapidă o
considerăm epidemică.
 Dacă apare neregulat, la indivizi izolaţi, parazitoza este sporadică.

- căile de pătrundere a paraziţilor în corpul gazdei

 a. prin ingestie
 b. inoculare de către o gazdă vectoare (acarian, insectă)
 c. prin penetrarea tegumentului.
Regnul Protista-Protozoa
Trypanosoma brucei
 Produce tripanosomioza africană sau „boala somnului"- o afecţiune febrilă urmată la
câteva luni de leziuni neurologice letale.
 Gazda vectoare: specii de Glossina (musca tze-tze), răspândită în Africa ecuatorială.
 T. brucei gambiense provoacă la om boala somnului, manifestată prin
cardioacceleraţie, tulburări nervoase, slăbire, paralizie, somnolenţă ziua şi insomnie
noaptea.
 Poate dura ani de zile şi netratată este mortală.
gazda vectoare - musca “tze-tze”,
gazda rezervoare - antilopa.
 Parazitul este prezent în sânge, ganglioni limfatici şi în lichidul cefalorahidian.
 Este întâlnită la populaţiile din Africa Centrală, acolo unde trăieşte gazda vectoare.

Giardia intestinalis
 Se întâlneşte în intestin la şoareci, cobai, pisică, câine, oaie. Este frecventă şi la om.
 Are 10-20u, formă piriformă şi o ventuză mare, ventrală, în treimea anterioară; doi
nuclei simetrici şi 8 flageli au orientare latero-posterioară.
 Parazitul se fixează prin intermediul ventuzei pe suprafaţa celulelor epiteliale şi
provoacă enterocolite. Poate pătrunde în vezica biliară şi ficat unde provoacă abcese.
 Provoacă giardioza, manifestată prin diaree la peste 250 milioane de persoane anual.
 vârsta cea mai afectată, este cea cuprinsă între 1-3 ani (85%).
 Se transmite prin chişti.

Toxoplasma gondii
Familia Sarcocystidae
Toxoplasma gondii
Produce toxoplasmoza, boală cu importanţă epidemiologică majoră, care afectează peste 200
specii de vertebrate, inclusiv omul, iar rolul principal în menţinerea şi răspândirea parazitului
îl are pisica.

Gazda definitivă: felinele.

Gazda intermediară: mamifere şi păsări
 Copiii cu toxoplasmoză congenitală pot prezenta în momentul naşterii: prematuritate,
greutate mică, icter, peteşii, anemie, hepatomegalie, splenomegalie, pneumonie, retard
mintal, micro sau macroencefalie, epilepsie, encefalită, hidrocefalie

Plasmodium spp.
Fam. Plasmodiidae
Sunt sporozoare parazite în globulele roşii din sângele vertebratelor poikiloterme şi
homeoterme.
Plasmodium spp.
 Provoacă paludismul sau malaria, cunoscută ca o boală parazitară la om
Omul poate fi parazitat de 4 specii de Plasmodium:
 Plasmodium falciparum răspândit în întreaga zonă intertropicală; produce cea mai
gravă formă de paludism; accesele de figuri sunt la intervale neregulate.
 Plasmodium malariae răspândire asemănătoare cu precedenta; provoacă febra cvartă;
 Plasmodium ovale mai ales în Africa ecuatorială;
  Plasmodium vivax repartiţie extinsă, dar absent din Africa ecuatorială; provoacă febra
terţă.
 Schizogonia
Femela ţânţarului Anopheles poate inocula prin salivă, sporozoizi infestanţi de Plasmodium.
Aceştia pătrund în celulele endoteliale ale vaselor sanguine, în cazul speciilor parazite la
păsări şi în celulele hepatice, în cazul speciilor parazite la om şi maimuţe.
Aici se hrănesc intens, cresc şi se înmulţesc prin schizogonie. Schizozoizii rezultaţi
parazitează alte celule; aceasta este faza exoeritrocitară, care se repetă de câteva ori. După un
număr de generaţii schizogonice, schizozoizii pătrund în sânge, localizându-se în globulele
roşii unde trec prin mai multe stadii ( de inel, amibă, prerozetă şi rozetă) şi se înmulţesc
schizogonic până când globulele roşii plesnesc şi pun în libertate pe lângă merozoizi, produşi
de excreţie, toxine, care produc accese de febră cu ridicarea temperaturii corpului la 40-41 oC.
Schizozoizii parazitează noi globule roşii şi ciclul schizogonic se repetă de câteva ori. Aceasta
este faza eritrocitară
 Faza gamogonică. La un moment dat, datorită schimbării chimismului sângelui,
schizozoizii nu mai atacă alte celule, trec în sângele periferic şi se transformă în
gamonţi (gametociti), masculi şi femeli. Aici se opreşte evoluţia parazitului în sângele
omului.
 Dezvoltarea continuă în corpul femelei ţânţarului Anopheles. Aceasta înţepând
gazda infestată(omul, de ex.) pentru a se hrăni, odată cu sângele ia şi aceşti gamonţi,
care rezistă în intestinul ţânţarului la acţiunea sucurilor digestive. În intestin, gamontul
femel se transformă prin meioză într-un macrogamet, iar cel mascul formează 4-6
microgameţi. În urma copulaţiei, rezultă zigotul mobil, vermiform- ookinetul- care
pătrunde în epiteliul intestinal, unde se localizează şi se transformă în ookist.
 Faza sporogonică. Ookistul prin diviziuni repetate formează în cele din urmă
sporozoizi. Aceştia sunt puşi în libertate, ajung în cavitatea generală a ţânţarului şi de
aici, migrează în glandele salivare. Odată cu saliva, ei vor fi inoculaţi la o nouă gazdă.
Profilaxie.
 În ţările în care s-a realizat eradicarea malariei, se iau măsuri de supraveghere
epidemiologică.
 Mijloacele de luptă existente sunt medicamentele (din cele mai cunoscute sunt
cloroquina sau chinina).
 Primul vaccin contra malariei, Mosquirix
 Imunitatea fiind specifică fiecărui stadiu al parazitului, practic nu se poate obţine un
singur vaccin eficient anti- Plasmodium.
 Efectuarea chimioprofilaxiei antimalarice de către persoanele care călătoresc în zone
endemice de malarie: frecvent se foloseşte Chloroquina, iar în cazul zonelor cu P.
falciparum - se administrează Fansidar.

Regnul Animalia
Taenia solium, T. saginata, T. echinococcus
Ordinul Cyclophyllidea
Taenia solium
 Boala: tenioza, cisticercoza
 Gazda definitivă: omul
 Gazdă intermediară: porcul, omul, câteva specii de maimuţe, cămile. În musculatura
acestora se dezvoltă cisticercul
 Morfologie
 Are 2 până la 8 m lungime, iar strobilul este format din cca 900 proglote.
Oul este galben-brun, măsoară 30-40/ 20-30 microni
- cisticercul creşte rapid, în 3 săptămâni ajungând la 6 mm, iar după 10 săptămâni este
complet dezvoltat fiind infestant.
- Adultul creşte într-un ritm de 7 cm pe zi, ajungând în două luni la maturitate, iar
proglotele bătrâne, pline cu ouă se detaşează de strobil şi se observă în fecale.
Biologie
 Ouăle parazitului sunt eliminate odată cu materiile fecale în mediul extern. Dacă este
înghiţit de gazda intermediară, de obicei, porcul, îşi continuă dezvoltarea.
 Hexacantul este eliberat prin liza învelişului oului sub acţiunea sucurilor digestive,
străbate peretele intestinal, intră în circulaţia sanguină şi se fixează în musculatură.
Aici cârligele se pierd, iar embrionul se transformă într-o larvă, cisticerc. Acesta creşte
rapid, în 3 săptămâni ajungând la 6 mm, iar după 10 săptămâni este complet dezvoltat
fiind infestant. Iniţial s-a crezut că cisticercul este un parazit adult şi a primit numele
de Cysticercus celllulosae.
 În organismul porcului, cisticercii se fixează cu predilecţie în muşchii limbii,
diafragmului, cordului, dar şi în ficat şi creier unde supravieţuiesc până la 5 ani.
 Atunci când omul consumă carnea de porc parazitată cu cisticerci de T. solium sub
acţiunea sucului gastric şi a bilei, scolecsul evaginează şi se fixează cu ventuzele şi
cârligele de mucoasa intestinală. Vezicula se desprinde şi se elimină, iar gâtul creşte şi
generează proglote. Parazitul creşte într-un ritm de 7 cm pe zi, ajungând în două luni
la maturitate, iar proglotele bătrâne, pline cu ouă se detaşează de strobil şi se observă
în fecale.
 Din proglotele lezate se eliberează ouăle, care pot supravieţui în mediul extern câteva
luni. Omul se poate infesta şi cu ouă de T. solium, în care caz se produce cistecercoza
umană.
Manifestări clinice.
 Prezenţa parazitului adult în intestinul omului rămâne în majoritatea cazurilor
asimptomatică.
 În unele cazuri apare disconfort abdominal, cu creşteri sau scăderi ale apetitului,
constipaţie alternând cu diaree, insomnie, senzaţie de astenie. La copii pot apare
fenomene neurologice, tulburări de comportament, de memorie, nelinişte, agitaţie,
insomnie.
Diagnostic.
 Se bazează pe examenul coproparazitologic prin evidenţierea ouălor sau proglotelor în
fecale
 Ouăle de T. solium nu diferă de cele de T. saginata. De obicei, tipul proglotei bătrâne
sugerează specia de tenie.
 Este necesar ca examenul coprologic să se repete de câteva ori, folosind tehnici de
concentrare a ouălor. Orice caz diagnosticat sau suspectat de infestare cu T. solium se
va trata imediat, din cauza riscului de cisticercoză.
 Epidemiologie.
 Cel mai important ciclu este om - porc - om.
 T. solium produce aproximativ 50.000 ouă într-un singur proglot, care pot supravieţui
în mediu câteva luni. Porcul se infestează prin ingerarea proglotelor sau ouălor din
mediul contaminat cu fecale umane. Omul se infestează consumând carnea de porc
parazitată cu cisticerci, care nu a fost prelucrată termic.
 Prevalenta infestării cu T. solium variază şi în funcţie de obiceiurile culinare. Este
frecvent întâlnită în Africa, Asia de Sud-Est, Europa de Est, America Latină.. În
România, incidenţa teniozei este inegală în diferite regiuni ale ţării.
  Profilaxia
 Depistarea şi tratarea purtătorilor de T. solium, evitarea poluării mediului cu dejecţii
umane, controlul sanitar veterinar al cărnii în abatoare şi inactivarea cărnii parazitate.
 Profilaxia individuală se realizează prin evitarea consumului de carne insuficient
preparată termic. Cisticercii sunt distruşi în 15 minute la o temperatură de peste 75-
80°C sau dacă sunt menţinuţi la temperaturi scăzute: 24 de ore la minus 40°C sau timp
de 10 zile la minus 10°C.

Taenia saginata
Provoacă tenioza
 Gazda definitivă: omul
 Gazdă intermediară: bovinele, în musculatura cărora se dezvoltă cisticercul
 Adultul ajunge la 8, chiar 12 m lungime.
 Biologie.
 Ciclu de viaţă la T. saginata este similar celui de la T. solium. Parazitul se localizează
în jejunul superior, în majoritatea cazurilor. Numai în 6% din cazuri este întâlnit în
jejunul inferior. De obicei, omul este parazitat numai de un exemplar, rareori au fost
semnalaţi mai mulţi paraziţi. Proglotele se detaşează una câte una, fiind capabile să se
elimine activ între scaune, forţând sfincterul anal.
 Ouăle nu rezistă mai mult de 14 zile fără umiditate, 2 luni la 0°C şi 2 săptămâni la
minus 5°C.
Patogenie. Parazitul adult produce o iritaţie slabă a mucoasei intestinale prin acţiunea
mecanică a strobilei.
Manifestări clinice.
 De obicei, prezenţa parazitului nu trece neobservată de persoana infestată, care
sesizează trecerea proglotelor prin regiunea anală, atunci când se elimină spontan,
între scaune.
 O treime din pacienţi acuză dureri abdominale, senzaţie de greaţă, creşterea sau
scăderea apetitului, insomnie etc.
Diagnostic
 Ca şi la T. solium, diagnosticul este greu de stabilit în primele trei luni, iar metodele
sunt aceleaşi.
 Eozinofilia este moderată, dar valorile Ig E pot fi crescute.
Epidemiologie.
 Răspândirea parazitului la om este legată de răspândirea bovinelor şi de obiceiurile
culinare.
 Rezervorul de parazit este reprezentat de omul purtător al teniei, care elimină
proglotele pline cu ouă. T. saginata este răspândită în majoritatea ţărilor unde se cresc
bovine.
 Prevenirea infestării cu T. saginata se realizează prin evitarea răspândirii ouălor în
mediu şi evitarea ingerării cărnii insuficient prelucrată termic.
 Fierberea şi congelarea distrug cisticercii.
Cisticercoza umană.
 Este o boală provocată de prezenţa în corpul uman a unei larve de tenie, care de cele
mai multe ori este Taenia solium.
 Modalităţi de infestare:
 - prin înghiţirea ouălor de tenie existente pe legumele şi fructele irigate cu ape
poluate cu fecale umane (heteroinfestare);
 - prin autoinfestare exogenă, atunci când un purtător de Taenia solium, nerespectând
regulile de igienă, vehiculează ouăle cu mâinile, fie direct în gură, fie pe alimente.
 Autoinfestarea poate fi şi endogenă, atunci când proglotele regurgitează din intestin în
stomac prin reflux duodeno-gastric. Sub acţiunea sucului gastric proglotele sunt
digerate eliberând ouăle, care pătrund în circulaţie şi se localizează cu predilecţie în
ochi, creier, musculatură.
 Gazda reacţionează prin formarea unei capsule fibroase în jurul larvei. În decurs de
60-70 de zile larva se transformă în cisticerc cu dimensiunea de 5-30 mm.
Patogenie.
 Leziunile produse de cisticerci depind de ţesutul în care se stabilesc şi de numărul lor.
 În majoritatea zonelor endemice, cisticercii se localizează frecvent la nivelul SNC,
urmat de musculatură, ţesutul subcutanat, ochi, plămân, cord, ficat.
 De obicei, sunt prezenţi mai mulţi cisticerci.
Manifestările clinice.
 A. Cisticercoza cerebrală.
 Semnele clinice sunt în funcţie de localizarea cisticercilor şi de leziunile produse.
 - crize epileptice şi hipertensiune intracraniană, tulburări psihice, cefalee, tulburări
motorii, de tonus etc.
 caracteristic este debutul tardiv al epilepsiei, manifestările desfăşurându-se de la
câteva zile până la 30 de ani.
 Etc.
 B. Cisticercoza oculară -1/5 din cazurile de neurocisticercoză umană. Cisticercii se
localizează în corpul vitros, retină, dar şi în camera anterioară şi conjunctiva.
Organismul răspunde faţă de prezenţa cisticercilor printr-o reacţie inflamatorie care
poate evolua spre complicaţii de tipul unor corioretinite, desprindere de retină.
 C. Cisticercoza medulară constituie 5% din cazurile de neurocisticercoză. Se
manifestă prin tulburări motorii şi senzoriale datorită comprimării ţesutului nervos.
 Localizările musculare şi subcutanate sunt de obicei fără importanţă clinică, fiind
asimptomatice.
Diagnosticul este dificil şi foloseşte în principal tehnicile radiologice, tomografia, RMN şi
testele imunologice.
 Diagnosticul imunologic are o deosebită valoare în cisticercoză. Anticorpii serici pot fi
evidenţiaţi prin RFC (Reacţia de fixare a complementului), hemaglutinare şi ELISA.
Epidemiologie.
 Cisticercoză este mai frecvent întâlnită la adulţii tineri, între 20-39 ani, în unele zone
având prevalentă mai ridicată la bărbat, în altele la femei, probabil în funcţie de
obiceiurile culinare.
 În zonele endemice, prevenirea cisticercozei umane este mult mai greu de realizat,
oamenii infestându-se chiar respectând cu rigurozitate regulile de igienă, întrucât
cisticercoză se poate contracta şi prin alimente sau apă.

Taenia echinococcus
 Este o specie foarte răspândită, de talie mică, 4-6 mm lungime; strobilul este
format din 3-4 proglote.
Boala: hidatidoza
Gazda definitivă: câine, lup, şacal
Gazdă intermediară: erbivore, porci, accidental, om. Larva este chistul hidatic.
 Biologie
 Adultul parazitează intestinul subţire de la specii de carnivore (ex. Câine)
Ouăle sunt eliminate odată cu excrementele în mediul extern, de unde sunt ingerate de gazda
intermediară.
Larvele sunt eliberate din învelişul oncosferei, străbat peretele digestiv, trec în circulaţia
sanguină şi se fixează în diferite organe (ficat, plămân etc.).
Acolo formează chistul hidatic. Prin consumul ierbivorelor de către carnivor, se completează
ciclul de viaţă.
Patogenie.
 Chistul hidatic se poate dezvolta în organismul uman pe două căi:
 A. ingerarea ouălor embrionate de către om conduce la hidatidă primară, localizată
în diferite organe:
- ficat (60-70%),
- plămâni (20-30%),
- restul de 10% se diseminează în muşchi (2%), splină (2%), creier (1%), rinichi (1%),
tiroidă (1%), orbită, oase.
De obicei, se localizează într-un singur organ.
 B. ruperea unui chist hidatic primar şi eliberarea protoscolecşilor. Protoscolecşii se
transformă în noi hidatide, producând echinococoza secundară locală, sau dacă
diseminarea se face la distantă de focarul primitiv, echinococoza secundară
sistemică.
 Ritmul dezvoltării chistului hidatic este foarte diferit în funcţie de gazdă şi organul
parazitat. Astfel, în substanţa cerebrală, neopunându-i-se nici o rezistenţă, se dezvoltă
rapid, fără a se forma membrana adventice, în timp ce în ficat, dezvoltarea necesită 24-
29 ani.
 Chistul hidatic modifică profund organul parazitat.
 Manifestări clinice.
 În multe cazuri, evoluţia este asimptomatică
 Majoritatea hidatidelor se întâlnesc la persoane de 10-50 ani, insă infestarea se poate
produce pe toată durata vieţii.
 Chistul hidatic se poate rupe spontan sau în urma unui traumatism, deschizându-se în
cavitatea peritoneală, când poate provoca şoc anafilactic.
 Diagnosticul se bazează pe date clinico-epidemiologice, metode imagistice (Rx, CT,
RMN, ecografie), teste serologie şi examen parazitologic.
 Chistul este de cele mai multe ori descoperit printr-un examen radiologic de rutină, în
special, în localizările pulmonare.
Epidemiologie.
 Acest parazit este întâlnit în toate zonele climatice, la un număr foarte mare de specii
de animale.
 Boala este răspândită mai ales în regiunile în care există turme de animale, în special
acolo unde oile sunt păzite de câini: America de Sud, Orientul Mijlociu, Europa
Centrală. În aceste focare ea afectează, în special, copiii care trăiesc în strâns contact
cu câinii, precum şi persoanele care practică unele profesii expuse riscului
contaminării, cum sunt ciobanii şi măcelarii.
 Rezervorul parazitului în natură este constituit de câine şi de animalele sălbatice.
 Contaminarea se poate realiza direct, în urma contactului cu câinele, care elimină
proglotele pline cu ouă. Ouăle sunt vehiculate pe blană, prin obiceiul câinelui de a-şi
linge părul.
 Omul se infestează mângâind blana animalului.
 Câinele poate răspândi un număr enorm de ouă: un câine poate fi parazitat de câteva
mii de exemplare, fiecare excretând până la 1000 de ouă, numărul total al ouălor
eliminate de un singur câine atingând cifra de 2.000.000. În ţara noastră câinii sunt
parazitaţi în proporţie de 20-77 %.
  În anii 2000, în Bucureşti au fost găsiţi parazitaţi 80% din câinii vagabonzi şi 1-4%
din câinii de apartament.
 Contaminarea omului se produce, de obicei, în copilărie.
 Incidenţa este mai crescută în mediul rural decât în cel urban.

Fasciola hepatica
viermele de gălbează
 Produce fascioloza sau gălbeaza.
 Gazda definitivă: erbivore rumegătoare- oaia, capra, vaca, accidental, omul;
parazitează căile biliare, rar faringe, amigdale.
 Gazda intermediară: Gastropode acvatice
(melci)- Lymnaea minuta, Galba (L.) truncatula
Morfologie
 Adultul, alb - cenuşiu, are forma unei seminţe de dovleac, puternic turtit dorso-ventral;
are 1 - 5 cm lungime şi 1 cm lăţime.
 Anterior prezintă un rostru sau con cefalic cu spini recurenţi pentru fixare. Tot pentru
fixare servesc şi cele doua ventuze: ventuza bucală, cu musculatură radiară şi circulară
bine dezvoltată, cu orificiul buco - anal în centrul ei şi ventuza ventrală (acetabulum),
oarbă.
 Oul de Fasciola hepatica are o formă ovalară şi o mărime de 140/ 80μ. La unul din
poli prezintă un căpăcel/opercul
Biologie
 Gazda definitivă elimină ouăle în apropierea apelor odată cu fecalele.
 Din ou eclozează o larvă ciliată-miracidiu; trăieşte 24 de ore. Dacă întâlneşte gazda
intermediară, în corpul acesteia se dezvoltă stadiile sporocist, redie, cercar.
 Cercarul, a patra formă larvară, de 1 mm, oval sau piriform, are coadă musculoasă.
 De obicei, cercarii părăsesc melcul seara şi în decurs de 8 ore se închistează. Procesul
se petrece rapid: corpul se rotunjeşte, celulele chistogene secretă în câteva minute un
înveliş mucos, iar coada este eliminată.
 Cercarii închistaţi apar ca mici sfere albe ataşate pe plante, iarbă, sol şi chiar plutind
pe apă. Dezvoltarea la Fasciola hepatica de la ou la cercar durează 70-100 zile.
 Ajuns în tubul digestiv al gazdei definitive (om sau erbivor), cercarul iese din chist,
străbate peretele intestinal, ajunge în cavitatea peritoneală, de unde trece în ficat,
străbate capsula hepatică, stabilindu-se în canalele biliare, unde devine adult şi elimină
ouă, care apar în scaun după 3 luni de la infestare.
Cercarii pot pătrunde şi în vasele mezenterice şi hepatice, ajungând la ficat pe cale
hematogenă

Patogenie.
 Fasciolele tinere cu dimensiunile de 0,3 mm străbat ţesutul hepatic, produc mici focare
necrotice. Ulterior când cresc produc hiperplazia epiteliului biliar, parenchimul hepatic
dintre canale se atrofiază, ducând la ciroză.
 Ocazional, paraziţii au fost întâlniţi şi în ţesutul subcutanat şi faringe, pancreas,
cavitate toracică şi creier.
 În unele ţări din Orientul Mijlociu, este întâlnită o afecţiune, denumită distomatoza
bucofaringiană, provocată de consumul de ficat de vită crud, care conţine fasciole
adulte viabile. În timpul masticaţiei, fasciolele se fixează cu ventuzele de faringe,
provocând o congestie edematoasă.
Diagnostic
 1. E necesară anamneza bolnavului .
  2. Datele furnizate de tomografia computerizată şi ecografie - pot evidenţia formaţiuni
de 2-4 cm, cu densitate redusă, cu margini nedefinite precis, înconjurate de obicei, de
mici noduli sateliţi.
 3. Preparatul coproparazitologic - prezenţa ouălor în materiile fecale. Au fost cazuri în
care s-au găsit 1000 ouă/g materii fecale. Uneori, se pot întâlni ouă de „pasaj", care nu
au semnificaţie patologică, pentru că provin din consumul de ficat de vită parazitat.
 4. Testele serologice sunt mai puţin concludente. Se utilizează reacţia de
hemaglutinare, electroforeza, imunoelectroforeza, ELISA.
Epidemiologie.
 Rezervorul îl reprezintă ovinele, caprinele şi bovinele.
 Omul se poate infesta prin consumul de ficat de ovine şi bovine infestat, insuficient
preparat termic sau prin ingestia de apă cu cercari, dar şi prin consumul de salată
sălbatică (untişor şi creson), crescută pe marginea apelor.
 Incidenţa mai mare a infestării se remarcă în Orientul Mijlociu; rar în ţara noastră.

Ascaris lumbricoides
 Boala: ascaridioză.
 Gazda: omul
 Ascaridioza este una dintre cele mai răspândite boli parazitare, aproape un sfert din
populaţia globului fiind infestată. Mortalitatea anuală globală a fost evaluată la 20.000
cazuri, datorită, în principal, complicaţiilor
Morfologie.
 Ascaris lumbricoides este cel mai mare nematod care parazitează intestinul omului.
Are culoare alb-gălbuie şi cu o lungime de 15-25 cm. Prezintă dimorfism sexual,
femela fiind mai mare decât masculul.
 Oul este sferic sau uşor oval, de cca 70/30-40μ, cu un înveliş extern albuminos şi
mamelonat.
 Biologie
 Ouăle neembrionate ajung în mediul extern odată cu excrementele gazdei. Pentru a fi
infestante trebuie să petreacă un timp în afara gazdei. Sunt foarte rezistente, putând
rămâne viabile pe sol mai mult de 1 an. Atunci când întâlnesc condiţii favorabile, are
loc embriogeneza care durează până la 3 săptămâni.
 Ele pot fi înghiţite de om prin consum de apă contaminată, fructe şi legume nespălate,
mâini murdare etc.
 În intestinul subţire, din ouăle embrionate eclozează larve care invadează mucoasa
intestinală şi ajung, pe calea circulaţiei portale şi limfatice, în ficat. Aici se hrănesc,
apoi, prin sânge ajung în plămâni. Se hrănesc 10-14 zile, cresc, după care larvele
străbat peretele alveolar şi urcă prin arborele bronşic prin trahee până în faringe. De
aici, pot fî eliminate odată cu sputa prin tuse sau sunt înghiţite. Ajungând din nou în
intestinul subţire, din larve se dezvoltă viermii adulţi, şi ciclul se reia.
 Din momentul ingestiei, ouăle infestante au nevoie de 2-3 luni ca să evolueze până la
stadiul de viermi adulţi. Durata de viaţă a unui vierme adult este de 1-2 ani.
 Intestin – sânge – ficat – plămân – faringe - intestin
Manifestări clinice
 Ascaridioza pulmonară: tuse uşoară seacă, până la pneumonie cu dispnee, tuse, febră
moderată. Se pot constata larve în spută. Aceste simptome durează cca 1-2 săptămâni,
după care dispar.
 Ascaridioza intestinală: anorexie, dureri abdominale, vomismente, diaree sau
constipaţie.
 Complicaţiile ascaridiozei
 Când sunt mai mulţi paraziţi, aceştia formează ghemuri, care pot provoca obstrucţie
intestinală în zona ileo-cecală.
Diagnostic
 Se realizează prin observarea directă a adultului şi ouălor în materiile fecale şi a
larvelor prin analiza sputei.
 Adultul poate fi eliminat prin anus şi, excepţional, prin cavitatea bucală.
Tratament
 Pentru ascaridioza pulmonară nu există tratament specific.
 Ascarioza intestinală se tratează prin administrarea unui antihelmintic: Mebendazol
(200 mg/zi) sau Albendazol ( 10 mg/ kg/zi) timp de 3 zile.
Epidemiologie
 Omul se infestează prin alimente, în special fructe, zarzavaturi, legume sau apă
contaminată de ouăle de A. lumbricoides.
 Profilaxia individuală se realizează prin igiena alimentaţiei şi cea individuală: spălarea
fructelor, zarzavaturilor şi a mâinilor.

Enterobius vermicularis, oxiurul

 Boala: oxiuroză, enterobioză.
 Gazda: omul
 Trăieşte parazit în cecumul omului, în special, la copii. Infestarea se produce prin ouă.
 Parazitul este întâlnit pe tot globul, numărul persoanelor infestate fiind estimat la cca
200 de milioane.
 Morfologie. Oxiurul este un nematod mic, alb gălbui. Femela are 8-13 mm lungime,
masculul este mai mic, 3-5 mm, cu extremitatea posterioară curbată.
 Oul este ovalar asimetric, o faţă plană şi alta convexă.
Biologie
 Adulţii parazitează în cecum şi se hrănesc cu conţinutul intestinal. Masculul trăieşte
15-50 zile, iar femela cca 40-90 de zile.
 La maturitate, femela migrează în regiunea anală, unde depune în pliurile mucoasei
anale o singură dată aprox. 10 000 de ouă, după care moare. Uneori, parazitul
migrează şi în afara anusului, depunând ouăle în regiunea perianală. Migrarea
femelelor are loc de obicei seara, fiind însoţită de un prurit anal intens.
 În ouăle depuse, embrionul îşi continuă dezvoltarea, acestea devenind infestante la 4
ore de la depunere.
 Autoinfestarea este frecventă în cazul acestui parazit.
 Ouăle inghiţite eliberează în duoden larvele care migrează în jejun, unde se dezvoltă
devenind adulţi. După acuplare se localizează în cecum, unde femelele rămân până în
perioada de depunere a ouălelor.
 Un mod particular de autoinfestare, se produce atunci când ouăle de oxiur, depuse în
regiunea perianală, eclozeaza spontan şi larvele pătrund in mod activ prin orificiul
anal, urcând pe tractul intestinal, unde se transformă în adulţi.
 In general, modificările patologice provocate de acest parazit se întâlnesc la nivelul
apendicelui şi al regiunii anale.
 În 38% din cazuri, Enterobius vermicularis pătrunde în apendice, unde poate provoca
apendicită acută sau cronică.
Manifestări clinice
 Majoritatea infestărilor cu E. vermicularis sunt uşoare, fără a se manifesta clinic.
 La unele persoane, în special la copii, alături de tulburări digestive nespecifice, se
întâlnesc iritabilitate, nervozitate, scăderea capacităţii de concentrare.
Diagnosticul se bazează pe evidenţierea parazitului adult şi a ouălor.
 De obicei, ouăle se identifică eficient prin amprenta anală.
 De cele mai multe ori bolnavii văd şi recunosc parazitul.
Tratament.
 Se folosesc: Mebendazol (Vermox, Vermin), Albendazol (Zentel) etc.
Epidemiologie.
 Enterobioza este o parazitoză frecventă în colectivităţi de copii preşcolari şi în
familiile numeroase.
 Rezervorul de infestare este numai omul parazitat. Transmiterea ouălor infestante se
face direct de pe mâinile contaminate în urma gratajului regiunii anale sau indirect,
contaminând diferite alimente sau obiecte. Omul se mai poate infesta şi prin
manipularea lenjeriei de corp sau a aşternuturilor unei persoane infestate.
Profilaxia individuală se realizează prin respectarea strictă a regulilor de igienă
personală, privind în special curăţenia

Clasa Aphasmidia (Adenophorea)

Trichinella (Trichina) spiralis
 Boala: trichineloza
 Gazda: porc, mistreţ, şobolan, vulpe, urs, accidental, om
 Specie vivipară
 Morfologie
 Femela are 2,5-5,4 mm, iar masculul, cca 1,6 mm lungime; larva de ultima vârstă are 1
mm şi este spiralată.
 Biologie
 Trăieşte parazit în intestinul subţire al gazdei. Animalele se infestează prin devorare
sau canibalism. Porcii se infestează consumând şobolani sau părţi din porci infestaţi.
Omul se infestează ingerând carne de porc sau mistreţ insuficient tratată termic.
 Gazda este parazitată de ambele stadii de dezvoltare ale parazitului, stadiul adult,
intestinal şi stadiul larvar, muscular.
 În intestinul subţire al gazdei, adulţii se împerechează, după care masculii mor, iar
femelele depun până la 2000 de larve, de 0,1 mm. Acestea străbat peretele digestiv,
trec în sânge şi sunt vehiculate în muşchi, unde se hrănesc cu miofibrile. Când ajung la
1 mm, se răsucesc în spirală, fiind izolate treptat într-o capsulă conjunctivă.
 Cei mai infestaţi muşchi sunt diafragmul, muşchii laringelui, limbii, intercostalii.
Manifestări clinice
 Simptome: greaţă, vomă, dureri abdominale, diaree. Iniţial, pacientul suspectează o
indigestie şi tinde să le neglijeze. Ulterior se instalează febra care ajunge la 40 grade
C. Bolnavul este slăbit, cu senzaţie acută de sete.
 În formele grave, larvele invadează plămânul, creierul, în ultimul caz ajungându-se la
meningite, encefalite, pareze, psihoze.
Diagnostic
 Anamneza joacă un rol important.
 Într-o primă fază, investigaţia de laborator relevantă este leucograma când evidenţiază
o eozinofilie de peste 500 eozinofile/microlitru, în a doua săptămână. Ulterior, valorile
încep să scadă.
 După 3 săptămâni, se practică diagnosticul imunologic care constă în folosirea mai
multor tehnici, RIF, ELISA etc de evidenţiere a anticorpilor circulanţi.
Tratament
 Chimioterapie cu antihelmintice.
Profilaxie
 Evitarea consumului de carne de porc insuficient preparată termic, creşterea porcilor
în condiţii igienice pentru a evita contactul cu rozătoarele.

Artropode: Artropodele totalizează 2/3 din fauna actuală, estimată la peste 1,5
milioane de specii. Sunt cunoscute sub numele de păianjeni, acarieni, crustacei,
miriapode şi insecte.
Clasa Arachnida
Ord. Acarina (gr. acarus = căpuşă)
Populează toate mediile de viaţă, numeroase specii fiind parazite.
Numeroase specii de acarieni au importanţă medicală, întrucât parazitează oamenii,
animalele domestice.

Ixodes ricinus
 Gazde: trăieşte ca adult pe mamifere, iar ca larvă, pe reptile şi păsări.
Morfologie
 Este un acarian ectoparazit cu dimorfism sexual: masculul are 2 mm şi culoare brună,
iar femela are 4 mm şi este gălbuie.
 Această căpuşă, alături de alte specii de căpuşe, este responsabilă pentru transmiterea
bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă borrelioza sau boala Lyme – boala cu
o mie de feţe. Această boală este considerată a avea prevalenţa cea mai mare dintre
bolile transmise de căpuşe, comună în America de Nord şi Eurasia.
 În Europa, sunt estimate aproximativ 50.000 de cazuri anual.
 Numele de boala Lyme a fost dat în 1977, atunci când a fost observată artrita la un
grup de copii din districtul Lyme, din Connecticut, Statele Unite ale Americii.
 În prezent, se cunosc mai multe specii de Ixodes vectoare pentru Borrelia. În Europa,
aceasta este Ixodes ricinus.
 Şi alte căpuşe pot avea rol în menţinerea Borrelia burgdorferi în natură şi ocazional în
transmiterea acestor bacterii la om.
 Manifestări clinice ale borreliozei
 Faza primară.
 Erythema chronicum migrans (ECM) este leziunea dermatologică a borreliozei Lyme.
Există un interval de timp (3-5) zile între momentul infectării şi apariţia ECM. Zona
eritematoasă se extinde în fiecare zi, ajungând la un diametru de 10-13 cm în 5-7 zile.
Uneori pot apărea parestezii locale, eventual asociate cu o uşoară stare generală de rău.
Fără tratament antibiotic, leziunea poate atinge 15-20 cm în 2-3 săptămâni, înainte de
a dispărea spontan. Sub tratament antibiotic, ECM dispare în 2-3 zile.
 Faza secundară.
 La câteva săptămâni după ECM (3-10) apar formele secundare.
 În forma sa neurologică completă, chiar în absenţa fazei primare, boala este tipică. Ea
se prezintă ca o triadă caracteristică cu nevralgii iniţiale în zona muşcăturii, în final cu
apariţia unei paralizii faciale periferice, uneori bilaterală. Durerile sunt adeseori foarte
intense şi rezistente la tratamentul simptomatic, dar dispar în urma tratamentului
antibiotic.
 Forma cardiologică este mai rară, deseori asociată cu simptome neurologice.
 Faza terţiară.
 Manifestările terţiare survin în decurs de şase luni până la câţiva ani de la infectare.
Astfel, formele reumatologice se prezintă ca artrite ale articulaţiilor mari pe fond
cronic. În acest stadiu, tratamentul etiologic nu mai poate vindeca complet bolnavul.
 Forma dermatologică terţiară (maladia Pick-Herxheimer, Acrodermatitis Chronica
Atrophicans) este foarte rară, mai tardivă şi dificil de confirmat clinic. Ea apare în
special la femeile în vârstă. Şi în acest caz, ca şi în formele reumatologice terţiare,
titrurile anticorpilor sunt foarte înalte şi confirmă diagnosticul.

Sarcoptes scabiei
 Produce scabia sau râia.
 Gazde: om, câine, pisică, mistreţ, maimuţă, porc
 La om - Sarcoptes scabiei var. hominis
 Morfologie.
 Este un acarian mic, cu corpul oval, convex dorsal şi plat ventral. Prezintă dimorfism
sexual: masculul măsoară 0,2 mm, iar femela până în 0,5 mm.
 Biologie. Adultul preferă zonele corpului unde pielea este mai fină: feţele laterale ale
degetelor, zona cotului, axile, umeri, zonele inghinale şi ombilicală, fese.
 Acuplarea are loc la suprafaţa tegumentului, după care femelele sapă galerii sinuoase
în tegument, aprox. 2-3 mm/zi, în special în timpul nopţii.
 Pe măsură ce înaintează, femelele depun 2-4 ouă în fiecare zi, în cele aproximativ 4 -5
săptămâni de viaţă.
 După 3-4 zile, din ouă eclozează larvele, care părăsesc galeria, continuându-şi
dezvoltarea pe tegument. Atât larvele, cât şi adulţii sunt contagioşi.
Patogenie
 Ouăle şi excrementele eliminate de femelă determină un răspuns imun din partea
organismului.
 La început apare o inflamaţie locală, care provoacă senzaţia de durere şi prurit. Odată
cu apariţia inflamaţiei, acarianul are tendinţa de a se muta în alt loc al corpului,
întrucât zona inflamată nu mai oferă condiţii propice de viaţă.
 La persoanele cu imunitatea scăzută, acarianul se reproduce, ajungând la câteva
milioane de exemplare în tegumentul unei singure persoane.
 Un alt mod de apărare al gazdei constă în îndepărtarea mecanică a paraziţilor. Prin
scărpinare, paraziţii şi ouăle sunt aduşi la suprafaţa tegumentului, de unde sunt
îndepărtate prin spălare cu apă şi săpun.
Epidemiologie.
 Scabia este cosmopolită.
 Colectivitatea şi igiena precară favorizează răspândirea parazitului.
 Prevalenta cea mai ridicată este întâlnită la copiii sub 15 ani.
 Paraziţii supravieţuiesc câteva ore pe lenjeria de corp şi pat, în praful din locuinţe.
 Indicele de infestare cu Sarcoptes variază între 5-30%, în funcţie de nivelul de cultură,
aglomeraţie, starea de igienă.
 Demodex spp. se întâlnesc la nivelul epidermei, două dintre specii, Demodex
folliculorum şi Demodex brevis fiind caracteristice omului.
 D. brevis trăieşte în glandele sebacee, iar D. folliculorum se găseşte în foliculii părului,
şi poate contribui la apariţia acneei rozacee. De asemenea, i se atribuie rol în
transmiterea leprei.

Micologie medicală

Definiţie
 Micologia medicală se ocupă cu studiul ciupercilor parazite la om, precum și cu bolile
pe care le provoacă acestea, cunoscute sub numele de micoze.
Ciupercile sunt cunoscute şi sub numele de fungi (lat. fungus) sau micete (gr. mykos).
Au fost identificate peste 100.000 de specii, însă se estimează că numărul acestora este
între 2 şi 3 milioane de specii. Cca 300 specii sunt cunoscute ca patogene pentru om.
Caractere generale
Ciupercile sunt organisme eucariote uni- sau multicelulare, care aparţin regnului Fungi.
Alături de alte trei regnuri, Protista, Plantae şi Animalia, fac parte din domeniul Eukarya. Se
consideră că sunt mai apropiate de animale decât de plante, avand origine comună cu
animalele.
Celula, formată din membrană, citoplasmă şi nucleu, prezintă un perete rigid dublu, în
structura caruia intră chitina. Nucleul este diploid, cu 2-4 cromozomi, prezintă membrană
nucleară dublă şi nucleoli. Nu conţin clorofilă.
Fungii se prezintă sub trei forme:
a. levuriformă - microorganisme unicelulare de formă sferică sau ovală, cu diametru
între 3 şi 16 µm, în funcție de specie.
b. filamentoasă - microorganisme pluricelulare, cu talul alcatuit din filamente tubulare
ce pot fi septate, denumite hife; pot ajunge la câțiva milimetri lungime, în timp ce grosimea
lor este de 3-8 µm. Hifele alcătuiesc un miceliu, putând fi neramificate sau ramificate
dicotomic. Miceliul este alcătuit dintr -o parte vegetativă care asigură nutriția și dintr-o parte
reproductivă care formează organele sporifere.
c. dimorfică - microorganisme care pot aparea sub două forme, in functie de conditiile
de mediu: forma de levuri se gaseste in tesuturile organismelor parazitate sau la 37˚C in vitro,
forma filamentoasa apare cand sunt cultivate la temperatura camerei sau la 30˚C, pe medii
uzuale.
Fungii au nutriţie heterotrofă (se hrănesc cu substanţe organice gata preparate) prin
absorbţie, spre deosebire de animale, care sunt tot heterotrofe, dar se hrănesc prin înglobare.
În urma metabolismului se formează glicogen, ca substanţă de rezervă şi uree, ca produs
de excreţie, ambele fiind prezente şi la animale. De asemenea, prin metabolismul lor, fungii
produc substanțe secundare sau de excreție care pot fi toxice pentru diferite specii de
organisme. Alte ciuperci pot produce antibiotice, substanțe cu acțiune antibacteriană
inhibitorie, importante pentru sănătatea omului și a altor animale.
Înmulţirea fungilor se realizează vegetativ, asexuat şi sexuat.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin porţiuni de miceliu, înmugurire etc.
Înmulţirea asexuată se realizează prin spori asexuaţi specializaţi (conidii şi
sporangiospori) care au rol important în supravieţuirea şi răspândirea ciupercilor.
Înmulţirea sexuată este şi ea prezentă şi presupune în ciclul de viaţă al ciupercilor o fază
haploidă, cu celule care au n cromozomi, şi o fază diploidă, cu celule care au 2n cromozomi.
Prin fecundaţie (F) se face trecerea de la faza haploidă la cea diploidă, iar prin meioză (M) se
trece din nou la haplofază.
După natura substanţelor organice pe care le consumă, ciupercile se împart în două
grupe mari:
a. saprofite, se dezvoltă pe materia organică în descompunere;
b. parazite, se dezvoltă pe materia organică vie.
 De asemenea, există şi specii oportuniste, care în mod normal, sunt saprofite,
nepatogene pentru oamenii sănătoși, însă pot deveni patogene, mai ales la imunodeficienți.
Ecologia ciupercilor prezente la om
Dezvoltarea ciupercilor saprofite și parazite are loc la un pH = 7, temperatura de
dezvoltare fiind cuprinsă între 20°C și 37°C, în funcţie de localizarea lor. Astfel, ciupercile
saprofite și cele parazite de pe piele și fanere se dezvoltă la temperatura camerei, în timp ce
micetele care cresc saprofit sau parazitează mucoasele și viscerele se dezvoltă la 37°C.
Fungi patogeni
Fungii patogeni pot produce la om:
- micoze - infectii fungice determinate de prezenta fungilor în/ pe organismul
uman.
- micotoxicoze rezultate din ingestia alimentelor contaminate cu metaboliti toxici
ai ciupercilor numiţi micotoxine (ex. aflatoxinele).
- alergii fungice.
Micozele produc următoarele boli:
1. Dermatomicoze:a. Tricofitia; b. Favusul; c. Microsporia; d. Epidermofitia
2. Keratomicoze: Pitiriazis versicolor, Eritrasma.
3. Candidomicoze: candidoza produsă de Candida albicans etc.
4. Micoze profunde:Actinomicoza, Aspergiloza, Sporotricoza etc.

Micozele sunt prezente frecvent la nivelul dermului. În cazul dermatomicozelor, se

remarcă genul Trichophyton, care afectează epidermul cornos, perii, unghiile. Afecţiunea
se numeşte tricofitie. Tipuri de tricofitie:
a. la nivelul epidermului: tricofitia picioarelor, plantară, interdigitală, inghinală,
tricofitia corporis.
b. la nivelul părţilor piloase (cu peri): pinea capitis, barba sau mustaţa.
Specia Tricophiton verrucosum provoacă pecinginea (îmbolnăvire a pielii şi firului
de păr în zonele circulare) uscată sau inflamatorie. Se manifestă prin pustule purulente
care apoi ulcerează şi sunt acoperite de cruste. Este o zoonoză -boală comună omului şi
animalelor-, frecventă la bovine, dar şi la cai, capre, oi, măgari sau câini, fiind foarte
contagioasă, putând avea drept rezultat pierderea completă a părului. Apare, în special, pe
jumatătea superioară a trunchiului şi membrele superioare, fiind lipsită de mâncărime, iar
după expunerea la soare rămân pete albe nepigmentate.
Sporii ciupercii Trichophiton sunt foarte rezistenţi la condiţiile mediului ambiant.
Are drept rezultat căderea părului, cruste, îngroşarea pielii.
c. la nivelul unghiilor: onicomicoze - afectiuni ale unghiilor produse de T. rubrum.

Pitiriazis versicolor
Este o afecţiune ce se poate întâlni la orice persoană, întrucât ciuperca responsabilă de
apariția acestei afecțiuni este o componentă a microbiotei normale a pielii. Activarea ei
depinde, însă, de anumiți factori de risc, iar cei mai predispuși sunt adolescenții și adulții
tineri.
Pitiriazisul versicolor (tinea versicolor) este o infecție a pielii produsă de o ciupercă din
genul Malassezia care se află pe suprafața pielii la peste 90% dintre adulți. Acest fung este
unul inofensiv și rămâne inactiv, dar în unele condiții, acest organism saprofit se modifică și,
astfel, se declanșează boala, care se manifestă sub forma unor pete cafenii diseminate pe piele.
De obicei, această afecțiune interferează cu pigmentarea normală a epidermului dar, ulterior,
petele se pot decolora. Termenul „versicolor” se referă la modificările variabile ale
pigmentării cutanate care pot apărea în această boală: maro, roz, alb sau chiar roșiatice.
Petele au forme neregulate și se aseamănă cu niște confetii de diferite dimensiuni (mai
mari sau mai mici) care apar, de regulă, la nivelul decolteului, pe umeri, brațe, coapse,
trunchi, zona inghinală și rareori la nivelul feței.
Cele mai afectate categorii sunt copiii și adulții cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani,
sexul masculin fiind mai frecvent afectat ca cel feminin. Pitiriazisul versicolor se dezvoltă mai
ales din cauza transpirației excesive și a umidității și se accentuează în special vara.
Pitiriazisul versicolor este o afecțiune care nu se transmite de la o persoană la alta.
Factorii predispozanți sunt cei legați de: vârstă (de obicei băieții aflați la vârsta adolescenței),
starea sistemului imunitar (de obicei pitiriazis versicolor survine la pacienții cu un status imun
scăzut), transpirații abundente, dezechilibre hormonale, hainele strâmte care împiedică pielea
să respire, diferite produse cosmetice, obiceiurile alimentare nesănătoase.

Genul Candida
Exista aproximativ 200 de specii de Candida, cinci dintre acestea fiind responsabile
pentru cca 95% din infectiile fungice umane: Candida albicans, C. parapsilosis, C. glabrata,
C. tropicalis şi Pichia kudriavzevii.
Candida albicans prezinta cea mai mare importanţă, pentru că este cea mai frecventă.
Face parte din microbiota normală a organismului, agresivitatea ei depinde de factorii care
duc la slăbirea rezistenţei organismului, fiind o ciupercă oportunistă. Factori favorizanţi:
antibioticele, dietele procesate bogate în carbohidrati rafinati şi zahar, drojdie, consumul
excesiv de alimente fermentate, steroizii, medicamentele imunosupresive etc.
Poate produce 79 de toxine care ajung prin circulatie în orice parte a corpului, unde vor
crea diverse simptome negative.