Neculai ŞELARU

2008 – 2009
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
2
 CUPRINS

Introducere 5
Cap. I. Trofee de vânat 8
1.1. Rolul trofeelor de vânat în evoluţia managementului vânatului .. 9
1.2. Trofee convenţionale şi neconvenţionale de vânat 12
1.3. Acţiuni prealabile preparării trofeelor 14
1.4. Instrumente necesare preparării trofeelor 15
Cap. II. Prepararea şi conservarea trofeelor convenţionale de vânat 17
2.1. Prepararea şi conservarea trofeelor craniu sau cu craniu 18
2.1.1. Pregătirea pentru fierbere 18
2.1.2. Fierberea şi curăţirea 19
2.1.3. Şlefuirea, albirea şi patinarea craniilor 21
2.1.4. Lustruirea craniilor 24
2.1.5. Prepararea craniilor 24
2.1.6. Curăţirea prăjinilor şi a tecilor 25
2.2. Prepararea şi conservarea colţilor de mistreţ 26
2.2.1. Detaşarea porţiunilor cu colţi din maxilar 26
2.2.2. Fierberea, extragerea şi răcirea colţilor 28
2.2.3. Conservarea colţilor 29
2.3. Prepararea şi conservarea blănurilor 30
2.3.1. Consideraţii prealabile 30
2.3.2. Jupuirea blănurilor 31
2.3.3. Curăţirea învelişului pilos al blănurilor crude 33
2.3.4. Preconservarea blănurilor crude 33
2.3.5. Conservarea blănurilor 36
2.4. Montarea trofeelor 45
2.4.1. Generalităţi 45
2.4.2. Montarea trofeelor de cervide, capră neagră şi muflon 47
2.4.3. Montarea colţilor de mistreţ 48

3
 2.4.4. Montarea blănurilor covor 49
2.4.5. Montarea craniilor de prădători 51
2.5. Noţiuni de evaluare a trofeelor de vânat 51
2.5.1. Istoria formulelor de evaluare 51
2.5.2. Instrumente şi aparate de măsură 53
2.5.3. Reguli de evaluare general valabile 55
2.5.4. Elemente măsurabile şi elemente apreciabile 56
2.5.5. Punctaje necesare acordării medaliilor 58
2.6. Expoziţii şi muzee de vânătoare 59
2.6.1. Categorii de expoziţii de vânătoare 59
2.6.2. Participări ale României la expoziţii internaţionale 61
2.6.3. Medalii şi recorduri obţinute de România la expoziţii 61
internaţionale
2.6.4. Recordurile actuale ale lumii şi ale României 62
2.6.5. Colecţii de trofee şi expoziţii de vânătoare 63
Cap. III. Prepararea şi conservarea trofeelor neconvenţionale de 66
vânat
3.1. Categorii de trofee neconvenţionale de vânat 67
3.2. Pampoane din păr şi pene de vânat 67
3.3. Oase peniene 68
3.4. Păsări întregi sau bust naturalizate 69
3.5. Mamifere întregi sau bust naturalizate 75
3.6. Blănuri şi cranii care nu se evaluează 80
3.7. Alte categorii de trofee neconvenţionale 81
Cap. IV. Întreţinerea trofeelor de vânat 83
Bibliografie 86

4
 INTRODUCERE

Cursul de faţă reprezintă parte dintr-o lucrare anterioară mai

cuprinzătoare, intitulată „Trofee de vânat”, care a fost destinată vânătorilor
amatori, colecţionari de trofee de vânătoare.
Lucrarea iniţială a fost însă esenţial restructurată prin renunţare la
capitolul de evaluare a trofeelor convenţionale de vânat, modificarea celorlalte
capitole şi adăugarea unui capitol nou referitor la prepararea şi conservarea
trofeelor neconvenţionale de vânat. În plus au fost aduse la zi datele referitoare la
recordurile României şi ale lumii, aşa încât această nouă lucrare să poată
transmite sintetic studenţilor Colegiului Cinegetic din cadrul Universităţii
Transilvania Braşov, cunoştinţele minime necesare profesioniştilor în materie de
istorie, preparare, montare şi apreciere a trofeelor dobândite prin vânătoare.
Nu a fost omisă nici abordarea problemei spinoase a vânătoarei pentru
trofee, blamată acum de către cei ce nu înţeleg şi nu acceptă, justificat, vânătoarea
ce are drept scop principal dobândirea de trofee de mare valoare, deşi evoluţia
valorii acestor trofee în decursul timpului, regăsită cu fidelitate în cataloagele
expoziţiilor de vânătoare, ne-a furnizat, ne furnizează şi ne va furniza şi în viitor
date şi argumente ştiinţifice deosebit de interesante şi de convingătoare privind
nivelul conservării valorii populaţiilor de vânat şi al evoluţiei calităţii
managementului cinegetic.
Din păcate, aşa după cum se poate constata şi în prezent, nu există o viziune
unanim acceptată în această ultimă privinţă nici măcar în comunitatea vânătorilor
europeni, care ar trebui să fie primii interesaţi să reliefeze importanţa activităţii
lor, desfăşurată pe cheltuială proprie, pentru conservarea calităţii speciilor de
interes vânătoresc.

5
 Atât vânătorii, cât şi nevânătorii şi chiar şi „verzii” raţionali, acceptă fără
discuţie vânătoarea desfăşurată în scop de subzistenţă, aşa cum se practică încă
în fiordurile nordice şi în Africa subsahariană, precum şi vânătoarea desfăşurată
în scopul menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, mai ales dacă aceasta se
face cu caracter de extracţie selectivă a ceea ce este degenerat fizic şi
comportamental, bolnav, accidentat etc.
Nu toţi vânătorii, şi cu atât mai puţin nevânătorii şi „verzii”, acceptă însă
preocuparea pentru dobândirea de trofee de vârf, prin care sunt eliminate
sistematic, dintr-un orgoliu nejustificat, tocmai exemplarele dominante, purtătoare
de trofee de mare valoare, care ar trebui lăsate să transmită urmaşilor caracterele
favorabile populaţiilor de vânat din care fac parte.
După părerea noastră, toţi cei interesaţi în vreun fel în această chestiune ar
trebui să accepte ideea raţională potrivit căreia, limitat, atunci când astfel de
exemplare dominante tind să intre în decrepitudine, ar putea fi vânate. Altfel s-ar
pierde fără folos pentru populaţia de vânat, pentru ştiinţă şi pentru societate.
Trei argumente justifică susţinerea acestui punct de vedere:
 atunci când intră în regres, indivizii dominanţi sunt excluşi în mod natural
de la procesul procreării;
trofeele de mare valoare, în mult mai mare măsură decât celelalte, ne
oferă informaţii convingătoare în privinţa evoluţiei calităţii populaţiilor de vânat
şi a eficienţei managementului cinegetic;
 obţinerea trofeelor de mare valoare, cunoscute şi sub denumirea de
„trofee de vârf”, constituie, în fapt, imboldul şi ţelul extragerii permanente, cu
prioritate, a exemplarelor degenerate, cu trofee rău conformate, a celor debile,
bolnave etc.
Fără acest interes faţă de trofee, în general şi faţă de trofeele de vârf, în
special, interesul vânătorilor pentru extragerea „selectivă” a vânatului degenerat
s-ar diminua până la anulare, iar efectul ar fi cu certitudine contrar celui urmărit
de cinegeticieni şi anume: de creştere şi de conservare a vigurozităţii populaţiilor
de vânat”.
6
 Desigur că nici interesul pentru trofee de vârf nu poate fi exagerat, în sensul
căderii în patima dobândirii cu prioritate a acestora, mai înainte de atingerea
„apogeului”, deoarece într-o astfel de situaţie efectul vânătorii asupra vânatului
ar fi catastrofal. În timp s-ar ajunge cu certitudine la prăbuşirea calităţii
populaţiilor de vânat, mai ales în condiţiile în care masculii dominanţi ar deveni
rarităţi, iar populaţiile ar fi exagerat întinerite şi/sau ar fi puterni c dezechilibrate
între sexe, printr-o pondere nenaturală a tineretului şi femelelor cu trofee, de
regulă, mai modeste decât masculii dominanţi.
Din cele prezentate mai sus, se poate constata un anumit interes şi o
anumită tradiţie a vânătorilor pentru dobândirea şi păstrarea trofeelor de vânat şi,
foarte important, se poate intui modul în care acest interes, corect apreciat şi
folosit de cinegeticieni, poate servi, pe termen lung, interesului general al
conservării vigurozităţii vânatului din România.

Autorul

7
 CAPITOLUL I

TROFEELE DE VÂNAT

8
 1.1. ROLUL TROFEELOR DE VÂNAT ÎN EVOLUŢIA
MANAGEMENTULUI VÂNATULUI

Situarea ţării noastre la interferenţa celor trei mari influenţe climatice –

moderate, dinspre Oceanul Atlantic, excesiv continentale, dinspre Stepele Cazace
şi blânde, dinspre Marea Mediterană – ca şi existenţa arcului carpatic, care
funcţionează ca un uriaş dispecer al maselor de aer, grefate împreună pe relieful în
trepte, puternic frământat, al spaţiului românesc, au determinat, în timp, existenţa
unei multitudini de microclimate, cu asociaţii vegetale şi animale dintre cele mai
diferite.
În aceste condiţii şi odată cu evoluţia activităţii antropice a evoluat şi fauna
sălbatică de la noi, de o mare biodiversitate, inclusiv în privinţa speciilor de
interes vânătoresc.
Câteva dintre aceste specii au dispărut în timp, altele, din cauza împuţinării,
au fost doar şterse de pe lista celor ce interesează vânătorii. Cele care au dispărut
au fost, în general, specii îmbătrânite biologic. Celelalte, care s-au împuţinat,
supravieţuiesc încă, reuşind destul de dificil să ţină pasul cu transformările bruşte
impuse, mai recent, de om în mediul lor natural de viaţă.
Marea majoritate a speciilor de interes vânătoresc s-au adaptat însă
metamorfozei peisajului forestier, agricol şi acvatic, mereu în schimbare,
înregistrând, în condiţii de vânare raţională şi de minimă protecţie a habitatelor,
efective echilibrate. În unele cazuri s-au înregistrat chiar reale creşterii de efective.
„Vina” vânătorilor pentru dispariţia unor specii de vânat şi pentru efectivele
în pericol ale altora a fost şi rămâne, aşadar, nesemnificativă. Din contra, vânătorii
au fost primii care au atras atenţia, în deplină cunoştinţă de situaţie, asupra r iscului
dispariţiei unor specii şi primii care au protejat, din proprie iniţiativă, vânatul în
pericol.
Aşa au procedat încă din vremurile când despre ecologi nu se ştia nimic, aşa

9
procedează şi acum în privinţa tuturor speciilor care au prezentat şi prezintă interes
vânătoresc. Dar nu numai în privinţa acestora, ci şi a altor specii care fac parte din
mediul nostru natural de viaţă.
Înţelepciunea înaintaşilor noştri şi a vânătorilor contemporani de a lăsa să
vieţuiască, în număr limitat, şi prădătorii, de fapt concurenţii lor direcţi la
vânătoare, şi de a considera vânatul plantivor cu adevărat sălbatic, ca şi condiţiile
aspre şi extrem de variate ale peisajului autohton, au contribuit esenţial la o situaţie
deosebit de favorabilă în privinţa biodiversităţii speciilor de vânat şi a vigorii
vânatului din România, comparativ cu ceea ce există acum în multe alte ţări ale
Europei şi ale lumii.
La situaţia prezentată, pe care o apreciem ca fiind de excepţie, şi-a adus
contribuţia şi un anumit „cult al trofeelor”, care, asemenea extremismului în
combaterea prădătorilor vânatului „util”, s-a manifestat mai puţin pasionant la noi
decât în alte ţări considerate „mai civilizate”. Aceasta fiindcă, cei mai mulţi dintre
vânătorii noştri au practicat vânătoarea durabil şi sportiv, apreciind uneori mai
mult carnea, blănurile şi alte produse vânătoreşti de larg consum, decât trofeele de
vânat.
Legendele şi documentele mai vechi atestă, indubitabil şi un anumit cult
pentru trofee, care se dorea să dăinuie lângă vânător şi dincolo de viaţă. Dar
niciodată nu s-a exagerat în România, altfel de unde pierderea, în timp, a obiceiului
de a îngropa vânătorul, atunci când îi venea sorocul, cu cele mai îndrăgite dintre
trofeele sale? Cu cele mai îndrăgite, nu cele mai valoroase dintre trofeele sale,
„evaluate” acum după criterii şi formule raţionale, de către arbitri, denumiţi
experţi, insensibili la „frumuseţea” şi mai ales la istoria lor.
Prin expoziţiile periodice de vânătoare, organizate în ţară şi în străinătate, a
fost satisfăcută, fără îndoială, dorinţa firească de întrecere a multora dintre
vânătorii deţinători de astfel de trofee. Aceste expoziţii mai realizează însă ceva:
readuce în actualitate rolul şi locul vânătoarei şi al vânătorilor în istoria şi cultura
societăţii, precum şi al preocupărilor lor contemporane pentru conservarea unui
mediu sănătos, diversificat şi echilibrat din toate punctele de vedere.

10
 De asemenea, aceste expoziţii menţin trează atenţia vânătorii asupra
importanţei trofeelor de vârf, care reflectă cu fidelitate nivelul şi intensitatea
gospodăririi fondului cinegetic, în vreme ce expunerea, în paralel, a trofeelor de
selecţie, demonstrează lumii nevânătoreşti contribuţia vânătorilor şi a vânătoarei la
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii vânatului existent.
În sfârşit, cu ocazia expoziţiilor de vânătoare se încearcă inventarierea,
evaluarea şi omologarea tuturor trofeelor convenţionale nou dobândite, în vederea
reactualizării concrete a „cataloagelor trofeelor de vânat” din fiece ţară, ceea ce se
poate constitui într-o istorie reală a evoluţiei calităţii vânatului şi managementului
cinegetic.
Deloc întâmplător, expoziţiile moderne cuprind pe lângă trofeele de vârf,
motiv de mândrie naţională, şi trofee de selecţie, categoric degenerate, rezultat e
dintr-o extracţie profesionistă, făcută cu arma. Aceasta fiindcă într-o gospodărire
cinegetică echilibrată, desfăşurată într-un spaţiu relativ aspru şi doar parţial
antropizat, vânătorii împreună cu prădătorii, acţionând selectiv, în marea majoritate
a situaţiilor, contribuie la curăţirea populaţiilor de vânat de ceea ce este degenerat
fizic şi comportamental, adică atipic.
Prin conservarea unui echilibru corect între speciile de vânat prădător şi cele
de vânat plantivor, pe de o parte, şi între vânat în general şi mediu acestora de
viaţă, pe de altă parte, şi printr-o vânătoare desfăşurată durabil, adică limitat şi în
sens selectiv, precum şi printr-o ajutorare raţională a vânatului cu hrana
complementară în momentele dificile pentru acesta, se creează condiţiile necesare
menţinerii unui stoc de reproducţie sănătos, viguros fizic, normal comportamental
şi, mai ales, sălbatic.
În sfârşit, grija faţă de mediul de viaţă al vânatului şi colaborarea activă cu
toate organismele care sprijină această preocupare, întregesc sfera preocupărilor
cinegetice actuale.

11
 1.2. TROFEE CONVENŢIONALE ŞI
NECONVENŢIONALE DE VÂNAT

Vânătorul a fost şi rămâne, în general, un om cu o structură sufletească

aparte. Ceva ce vine dintr-un trecut foarte îndepărtat îl face să trăiască şi să
retrăiască mereu, cu aproape aceeaşi intensitate, la simpla revedere a trofeelor,
palpitanta căutare, pândire, urmărire şi dobândire a vânatului, într-un mediu cu
mult mai puţin antropizat decât cel în care vieţuieşte zi de zi.
Această trăire şi retrăire a unor amintiri atât de dragi a făcut să dăinuie în
timp un adevărat „cult” pentru trofeele de vânat, investite, altădată, cu puteri
miraculoase.
Fiecare dintre trofeele adunate într-o viaţă de vânător are, fără îndoială,
povestea lui şi un anume loc în sufletul şi gândul acestuia, fie că este parte
caracteristică din corpul unui exemplar vânat, mamifer sau pasăre, ori întreg sau
bust naturalizat.
Adunate, trofeele dobândite prin vânătoare, alături de peripeţiile vânătoreşti
ale anilor care au trecut ireversibil, decorează pereţii locuinţelor şi creează o
ambianţă ce pare ruptă din natură, cu totul aparte, de intimitate, de căldură şi de
îmbiere la linişte sufletească temeinică.
Contează, cu certitudine, mai puţin „frumuseţea” acestor trofee, decât
valoarea lor cinegetică şi cu mult mai puţin această valoare, decât amintirea ce
poate dăinui asupra vreunuia dintre cele aparent neînsemnate. Din şirul
nenumăratelor izbânzi vânătoreşti trecute, doar unele pot reaprinde mai intens
flacăra amintirilor legate de ineditul aventurii, de eforturile supraomeneşti depuse,
de vreun risc inutil asumat, de pericolul neînţeles ulterior, la care s-a expus
vânătorul sau, poate, de inventivitatea pe care a trebuit să o dovedească pentru a-l
„păcăli” pe purtător. Alte trofee, din contră, pot readuce în inimă ghimpele amar al
regretului, cauzat de ipostaze de care, după ani şi ani, vânătorul se ruşinează încă.
Aşa s-ar putea explica legătura sufletească dintre vânător şi trofeele sale.
Aceasta pare să fie originea dorinţei de întrecere apărute între vânători, încă din

12
vremuri demult apuse.
Din multitudinea trofeelor sale, vânătorul dornic de „afirmare”, le alege pe
cele mai impunătoare şi le trimite, pentru o justă apreciere, când i se oferă ocazia,
în expoziţii vânătoreşti. În spaţii expoziţionale în care trofeele, ieşite din lumea
reveriilor, ajung în mâinile unor experţi insensibili, care le preţuiesc după criterii
rigide de punerea în lumină a vigurozităţii, inventate de înaintaşii acestora pentru a
elimina orice urmă de subiectivism din aprecieri.
Aşa devin unele dintre trofee de vânat, denumite convenţionale, obiecte de
valoare, purtătoare de informaţii complexe pentru specialişti şi obiect al admiraţiei,
după trecerea prin mâna unei „comisii de evaluare” recunoscute vânătorilor, dar şi
nevânătorilor.
Colecţiile de trofee convenţionale, care reliefează vigoarea şi evoluţia
animalelor-vânat, regăsite fidel în cataloagele expoziţiilor de vânătoare, sunt
alcătuite din coarne cu craniu sau părţi din craniu la cervide şi bovide, din colţi la
mistreţi, din blănuri şi cranii la patru specii de prădători (urs, lup, râs şi pisică
sălbatică) şi doar din cranii la alte trei specii de vânat (vulpe, viezure şi câine enot).
Celelalte trofee, denumite neconvenţionale, mai multe la număr şi mult mai
variate ca formă, precum caninii de cerb şi ciută, osul penian de urs, lup, vidră şi
vulpe, părul din „barba” caprei negre, din coama mistreţului, de la cerb şi de la
viezure, „pana pictorului” de la sitar, becaţină şi cocoş de munte, gastroliţii din
pipota acestuia din urmă, crucea Hubertus, de la cerb şi capră neagră, piatra
Bezoar, de la aceasta din urmă, blănurile de mamifere -vânat, păsările şi mamiferele
întregi sau bust naturalizate şi multe altele asemenea sunt considerate, pe bu nă
dreptate, tot trofee, dar tratate doar ca simple obiecte de decor în expoziţii. Nu însă
şi de către vânătorii care le-au dobândit şi care nu fac distincţie între convenţional
şi neconvenţional.
Desigur, este firesc sentimentul de mândrie pe care-l simte proprietarul –
vânător al unei astfel de colecţii de trofee, impresionante sau modeste, mai ales
dacă aceasta cuprinde şi trofee medaliabile şi, eventual, vreun vechi sau actual
record naţional sau mondial. Este justificat şi sentimentul de mândrie naţi onală

13
atunci când „capul de serie” aparţine vânătorului sau ţării în care acesta trăieşte.
Goana după „trofee de vârf” şi concepţia în această privinţă trebuiesc însă
raţional ponderate deoarece pot avea consecinţe extrem de primejdioase. Ne-o
demonstrează, pe viu, experienţa din ţările în care s-a cultivat această pornire a
vânătorilor şi în care astăzi cu greu se mai pot dobândi trofee de valoare mediocră.
Nu se puteau „culege” la nesfârşit trofee de vârf, fără riscul de a se ajunge, încet
dar sigur, la o degenerare populaţională greu de recuperat în prezent.
Din contra, trebuie cultivată treptat ideea necesităţii selecţiei şi făcut un titlu
de merit din dobândirea celor mai interesante astfel de trofee, provenite de la
purtători degeneraţi ori slabi calitativ.
În acest sens se impune astăzi schimbarea mentalităţii vânătorilor privind
trofeele de vânat şi organizarea, în viitor, a colecţiilor şi expoziţiilor de vânătoare.
Această nouă abordare trebuie să devină, de acum, un principiu modern în
vânătoare.
A sosit, deci, momentul să învăţăm din experienţa neplăcută a
cinegeticienilor din alte ţări şi să păşim temeinic în contemporaneitate.

1.3. ACŢIUNI PREALABILE PREPARĂRII TROFEELOR

După focul de armă încep problemele legate de calitatea viitorului trofeu.

Apropiatul şi transportul vânatului împuşcat nu sunt întotdeauna simple şi uşoare.
Mai ales atunci când acesta a căzut în locuri greu accesibile.
În astfel de cazuri, pe lângă grija pentru calitatea carcasei, intervine grija faţă
de integritatea trofeului dobândit. Au fost prea numeroase cazurile de trofee
degradate în timpul apropiatului şi transportului (colţi şi ramuri rupte, prăjini şi
blănuri roase prin frecare etc.) ca să nu se atragă atenţia, fără a se detalia, asupra
acestui aspect.
În situaţiile cele mai dificile se recomandă jupuirea sau detaşarea trofeului
direct la locul împuşcării. În celelalte cazuri, este necesară doar acordarea unei

14
atenţii sporite în scopul protejării trofeului, pe timpul apropiatului şi transportului,
mai ales când timpul este geros şi pericolul degradării este mai mare.
Se poate recurge, după caz, la transportarea suspendată a vânatului împuşcat
sau la târârea acestuia aşezat pe târş, la badijonarea cu material textil a colţilor şi a
ramurilor, la ambalarea în cutii a trofeelor detaşate, la fixarea lor în mijlocul de
transport etc.
Aşadar imediat după dobândirea trofeului, indiferent de natura acestuia,
vânătorul şi personalul însoţitor trebui să acorde toată atenţia protejării acestuia
până la locul de preparare, aşa încât să fie evitată orice posibilitate de degradare şi
diminuare a valorii naturale.

1.4. INSTRUMENTE NECESARE PREPARĂRII TROFEELOR

După ajungerea la destinaţie încep operaţiile propriu-zise de pregătire şi de

preparare a trofeelor de vânat, care pot fi: cranii cu coarne, cranii simple, colţi,
blănuri ş.a.m.d.
Ustensile necesare în acest scop, fără a avea pretenţia prezentării unui
inventar complet, sunt următoarele:
– 1-2 cuţite sau bisturie bine ascuţite, pentru jupuitul şi curăţatul blănurilor
şi craniilor;
– 1 cuţit neascuţit pentru descărnarea blănurilor;
– 1-2 dăltiţe ascuţite, late de 0,5-1,5 cm;
– 1 şurubelniţă lungă de circa 35 cm, dar îngustă şi rezistentă;
– 1 linguriţă îngustă, cu margini ascuţite, lungă de circa 15 cm;
– 1 cârlig cu coadă lungă de circa 15 cm şi cu diametru de 0,5 cm;
– 1 daltă-cârlig de circa 15 cm lungime şi 0,5 cm diametrul cozii, iar lăţimea
şi înălţimea cârligului-daltă de 0,5-1,0 cm;
– pensete;
– cleşti de diverse tipuri patent;

15
 – ciocan
– 1 fierăstrău cu dantură fină pentru secţionat oase;
– vase potrivite pentru fiert cranii sau cranii cu coarne, de diverse tipuri şi
mărimi;
– o paletă stre-curătoare pentru îndepăr-tarea spumei în timpul fierberii
trofeului etc.

Fig. 1. Instrumente necesare preparării trofeelor

16
 CAPITOLUL II

PREPARAREA ŞI CONSERVAREA
TROFEELOR CONVENŢIONALE DE VÂNAT

17
 2.1. PREPARARAREA ŞI CONSERVAREA
TROFEELOR „CRANIU” SAU „CU CRANIU”

2.1.1. Pregătirea pentru fierbere

Operaţiunea începe prin detaşarea capului de la prima vertebră.

Cel mai frecvent, craniile se pregătesc
întregi. Sunt însă şi cazuri când, pentru cervide
şi bovide, se admit tăieturi sub nivelul osului
frontal sau sub nivelul oaselor nazale, în funcţie
de modelul secţiunii ales de vânător (fig. 2). În
astfel de situaţii este indicată, din motive de
comoditate, secţionarea oaselor capului de la
început, cu un fierăstrău cu dantură măruntă
bine ascuţit, care să nu producă aşchierea
Fig. 2. Diverse secţionări ale
craniiilor de cervide şi bovide
osului.
La trofeele de mare valoare nu sunt
recomandate însă astfel de secţionări, deoarece,
oricare ar fi preferinţele vânătorului, conduc de regulă la uşoare pierderi de
greutate şi implicit, de punctaj.
Craniile vânatului, indiferent de specie, trebuie mai întâi pregătite pentru
fierbere. Lucrarea constă în jupuirea acestora de piele, scoaterea limbii şi a ochilor,
extragerea creierului şi a eventualelor pungi cu grăsime, urmate de o descărnare
parţială, îndeosebi a fragmentului posterior. Prin aceste operaţiuni se urmăreşte, de
fapt, o fierbere mai uşoară şi eliminarea parţială, încă dinainte de fierbere, a
depozitelor de grăsime care pot păta ulterior, prin ungere, oasele expuse vederii.
Craniul astfel curăţat şi descărnat se introduce pentru câteva ore în apă rece,
în scopul de a elimina sângerarea lui. Fără această operaţiune osul se poate înnegri

18
uşor, în porţiunile cu plăgi îmbibate cu sânge.
Craniile de cervide şi de bovide se introduc în apă doar până la baza
prăjinilor şi, respectiv, a tecilor, iar celelalte, fără coarne, se acoperă obligatoriu în
întregime cu apă. Apa rece se poate schimba permanent timp de 4-10 ore, cu
ajutorul unui furtun legat la o sursă continuă de apă sau periodic, de 3-4 ori în
decursul aceluiaşi interval de timp.
Operaţiunea se poate accelera prin adaos de sare de bucătărie sau de calciu
în apă.
Din experienţa practică a rezultat că, cel puţin în cazul craniilor proaspete,
nu sunt absolut necesare toate operaţiunile descrise. După scoaterea limbii, a
ochilor, a creierului şi, eventual, a pungilor cu grăsime, craniul se poate introduce
direct în apă rece, nejupuit. Doar partea posterioară este recomandat să fie jupuită
şi descărnată. Pielea rămasă pare să protejeze mai bine oasele nazale în timpul
fierberii şi, totodată, să împiedice colorarea în maro a acestor oase. În plus, părul
funcţionează ca un filtru care reţine grăsimile, împiedicându-le să ajungă la os
atunci când craniul se scoate din apă după fierbere.
Craniile pregătire în acest mod sunt gata de fierbere.
Prepararea trofeelor-craniu sau cu parte din craniu prin alte procedee - cum
ar fi putrezirea în aer sau în apă, curăţirea cu ajutorul furnicilor, macerarea în urină
etc. – rămâne de domeniul documentar, fiindcă este riscantă pentru calitatea
trofeului.

2.1.2. Fierberea şi curăţirea

Fierberea este cea mai importantă dintre operaţiunile de preparare a

trofeelor.
Greşelile care se pot comite cu această ocazie sunt: fierberea exagerată,
fierberea incompletă, afumarea sau pârlirea prăjinilor, albirea rozetelor, topirea
răşinii de pe coarnele de capră neagră, ştirbirea craniilor, îngrăşarea sau pătarea

19
acestora, precum şi îngălbenirea ulterioară din cauza folosirii unor substanţe
chimice neadecvate.
La fierbere, ca şi la desângerare, craniile cu coarne se introduc în apă până la
baza rozetelor sau tecilor, după caz, celelalte fiind complet acoperite cu apă.
Menţinerea craniilor cu coarne până la adâncimea
indicată se asigură, în general, prin suspendare (fig.
3).
Craniile se introduc în apa rece sau călduţă,
curată (fără substanţe chimice) şi se fierb o dată cu
aceasta, la foc moderat.
Este indicat ca pe timpul fierberii, prăjinile şi
tecile să se înfăşoare, cel puţin în partea inferioară, în Fig. 3. Modalităţi de
material textil menţinut umed, care le protejează suspendare a coarnelor
în timpul fierberii
împotriva flăcărilor şi a degradării cauzate de aburi.
În cazul caprei negre, este necesară udarea în
permanenţă a badijoanelor cu apă rece, în scopul protejării răşinilor de pe corn. De
o extraordinară eficienţă s-a dovedit protecţia acestor coarne cu ajutorul unui disc
de celofan prin care sunt scoase deasupra doar tecile, înfăşurate sau nu în
materiale textile, care se udă, la intervale scurte, cu apă rece (fig. 4).

Fig. 4. Diverse modalităţi de protejare a răşinii de pe coarnele de capră

neagră în timpul fierberii

În timpul fierberii apare o spumă albă, bogată în grăsimi, care trebuie mereu
îndepărtată. Mai trebuie urmărit în permanenţă nivelul apei şi menţinut constant,
prin adaos de apă întotdeauna fiartă. Fără respectarea acestor condiţii, survine fie
20
îngrăşarea, fie colorarea în maro a osului frontal, neajunsuri greu de remediat
ulterior.
Pentru rezultate mai bune, se recomandă trecerea craniului, după 20-30 de
minute de fierbere, într-un vas cu apă curată, aflată deja în clocot, în care se
continuă fierberea.
Important în această situaţie este ca, în orice împrejurare în care craniul se
scoate din apă, să se adauge apă fiartă până ce pelicula de grăsime de la suprafaţa
apei se scurge peste marginea vasului. Se evită astfel preluarea grăsimii pe osul
cranian şi, implicit, îngrăşarea sau pătarea acestuia.
Durata fierberii, întotdeauna la foc molcom, depinde de vârsta vânatului şi
diferă de la o specie la alta. De regulă este de aproximativ 1/2 oră la căpriorul tânăr
şi la prădătoarele mici, de o oră la căpriorul bătrân şi la prădătoarele medii şi de
până la 1,5 ore la cerb şi urs, socotite din momentul în care apa începe să
clocotească. Durata de fierbere este doar orientativă, motiv pentru care momentul
optim se stabileşte, de la caz la caz, prin încercări. Se consideră că fierberea este
încheiată atunci când muşchii s-au înmuiat şi carnea se desprinde relativ uşor de pe
oase. La o fierbere incompletă, muşchii sunt tari şi nu se detaşează din adânciturile
craniului. Din
contră, la o fierbere exagerată muşchii cad singuri, dar şi oasele se pot desface.
După fierbere şi umplerea vasului cu apă fiartă până ce grăsimile se revarsă
în afară, craniul se scoate din apă fiartă şi se introduce într-un vas cu apă călduţă,
curată, pentru răcire treptată.

Curăţirea craniului se realizează mai întâi cu mâna, apoi cu linguriţa,

cârligul şi pensa, fără a degrada, în vreun fel, oasele c raniului. Se poate utiliza şi un
cuţit mediu ascuţit şi o perie de paie aspră. În final, după curăţirea zgârciului nazal
şi a oaselor sită din interior, craniul se spală cu apă călduţă şi săpun, apoi se
expune la soare pentru a se usca.
Dacă este pătat de grăsime se poate reintroduce, pentru circa 5 minute, în
apa clocotită, în scopul degresării.

21
 Niciodată nu trebuie nici spartă baza craniului, nici îndepărtate oasele
urechii şi nici lărgit orificiul occipital.
În cazul caprelor negre, dar şi în cazul muflonilor şi al zimbrilor, tecile se
pot scoate mai înainte de terminarea fierberii. Craniul, cu cepii osoşi rămaşi
descoperiţi, se fierbe în continuare atât cât se consideră necesar. După curăţarea
craniului şi ştergerea tecilor în interior, eventual după tăierea cepilor osoşi la 10-15
cm înălţime de la craniu, se refixează tecile la locul lor, cu aracet sau un alt adeziv,
peste un strat compensator de hârtie sau tifon, îmbibate de asemenea cu aceeaşi
substanţă adezivă.
Dacă s-a procedat corect la curăţarea, degresarea şi fierberea trofeului, nu
mai este necesară o nouă degresare.
Sunt însă frecvente greşelile sau situaţiile în care animalul este găsit mort
prea târziu, cazuri în care craniul ajunge să fie gras, îngălbenit ori colorat în maro.
Pentru recuperare trebuie obligatoriu degresat.

Degresarea se poate face prin mai multe procedee. Îl vom reaminti doar pe
cel mai simplu: se fierbe din nou craniul, pentru câteva minute (5, maximum 10),
într-o soluţie compusă din 10 l apă şi o lingură de alcool tehnic sau detergent
ULTRA, urmate de uscare şi degresare ulterioară cu soluţie de perhidrol 30%,
precum şi de şlefuire, albire sau patinare, după caz şi preferinţă.
Ulterior uscării, oasele craniului se pot freca uşor cu un glaspapir fin, în
scopul înlăturării asperităţilor. În acelaşi scop se poate utiliza o pastă specială, care
se întinde cu pensula pe oase, urmată de o şlefuire manuală sau mecanică, realizată
cu diverse tipuri de perii montate pe bormaşină.
În cazul în care craniile au rămas pătate sau prea închise la culoare, se pot
uniformiza sau, după caz, albi utilizând următoarele procedee:
a) se înfăşoară craniul, fără a atinge coarnele în cazul cervidelor şi bovidelor,
în vată îmbibată cu perhidrol 30% şi se lasă astfel timp de 12-24 de ore, la umbră,
numai dacă osul nu s-a albit suficient se repetă operaţia până la obţinerea culorii
dorite; craniul astfel pregătit se usucă la soare;

22
 b) se acoperă oasele craniului cu o pastă de consistenţa smântânii, compusă
din perhidrol 30%, praf de cretă şi oxid de magneziu sau oxid alb de zinc; în
această situaţie, se lasă craniul într-un loc închis şi umed, timp de 10-24 de ore,
după care se spală la jet de apă şi se freacă cu peria; craniul astfel spălat se pune la
soare pentru uscare.

Atenţie: soluţia de perhidrol folosită în cazul primului procedeu, ca şi

pasta folosită în cazul celui de-al doilea, nu trebuie să intre în contact cu prăjinile
sau tecile întrucât le decolorează; dacă totuşi, accidental, se întâmplă o astfel de
situaţie, prăjinile sau tecile trebuie imediat şterse mai întâi cu o cârpă umedă,
apoi cu una uscată.
c) se fierbe din nou craniul timp de 5 minute, într-o soluţie compusă din
amoniac - 25% concentraţie, pus în apă în proporţie de 5 cm 3/l apă; se recomandă,
în acest caz, susţinerea coarnelor cu mâna; apoi pe osul fierbinte, folosind pensula,
se aplică perhidrol 30%, fără alte adaosuri; uscarea se face la soare, după spălarea
completă a oaselor; metoda este cunoscută sub denumirea de „metodă de albire
rapidă”;
d) craniul curăţat şi spălat se înfăşoară în vată sau tifon, care se îmbibă cu
perhidrol de concentraţie 7-10%, la care se adaugă 5 ml amoniac în concentraţie de
25%.

Atenţie: la albire nu se foloseşte varul sau ipsosul deoarece

descompun legăturile dintre oase.
Pentru cei care doresc, craniul se poate lustrui cu o pastă specială până ia
aspect de porţelan alb sau se poate patina ţinându-se, timp de 3-6 zile, într-o soluţie
de hipermanganat de potasiu (H 3PO), în concentraţie de 1%. Se mai poate folosi,
cu efect similar, şi cloramidă 10%, timp de 6-7 zile.

23
 2.1.4. Lustruirea craniilor

După curăţire, degresare, albire sau patinare şi eventuală şlefuire, craniul se

poate lustrui. Nu este însă obligatoriu. Lustruirea prezintă doar avantajul că,
dispărând micile asperităţi şi fiind obturate orificiile din os, întreţinerea devine mai
uşoară, iar aspectul acestuia mai plăcut.
Operaţia începe printr-o şlefuire uşoară, cu un şmirghel fin, se continuă cu
un şmirghel foarte fin, ca de exemplu cel folosit în tinichigerie pentru lustruirea
caroseriilor de maşini, şi este urmată aplicarea unui strat de cretă dizolvată în spirt
tehnic, având consistenţa smântânii, cu care, după uscare, se continuă lustruirea.
Osul astfel pregătit se freacă, în final, cu talc sau cu un lac foarte fin, incolor ,
care astupă porii. În ambele cazuri, lustruirea se face imediat şi insistent până când
nu se mai observă deloc faptul că s-a intervenit anterior.
Se poate folosi, în acelaşi scop şi şerlacul dizolvat în spirt tehnic, dar acesta
imprimă craniului o culoare uşor gălbuie. Totul depinde de preferinţa vânătorului.
Atenţie: nu este admisă vopsirea craniilor în alb.

2.1.5. Prepararea craniilor vechi

În general, când nu sunt complet putrezite, carnea, pieliţa şi

ligamentele de pe craniile vechi rămân uscate şi puternic aderente la os. Chiar dacă
în această stare mirosul cadaveric nu este foarte puternic, prepararea este greoaie şi
neplăcută, deoarece, în timpul fierberii şi după această operaţiune, mirosurile
pestilenţiale sunt foarte puternice.
Trofeele, cel puţin cele de valoare, trebuie însă salvate.
Operaţiunea începe prin înmuierea acestor cranii vechi în apă călduţă, care
se impune a fi schimbată zilnic sau de două ori pe zi, timp de 5-6 zile. Mirosul
insuportabil cadaveric, din această perioadă şi de pe timpul fierberii, ne obligă să
facem prepararea în aer liber.

24
 Operaţiunile care urmează înmuierii au fost deja descrise în cadrul modului
de preparare a trofeelor proaspete. Deosebirea constă în faptul că apa în care se
fierbe craniul trebuie schimbată de mai multe ori, iar fierberea trebuie făcută cu
mai multă prudenţă pentru a se evita desfacerea oaselor, cu suturile deja afectate în
procesul putrezirii.
Albirea se realizează, la rândul ei, în mod repetat, fără a se putea obţine însă
vreodată culoarea de alb imaculat a craniului proaspăt. Cea mai indicată metodă, în
acest caz, este cea care utilizează soluţia de albire rapidă, eventual repetată prin
folosirea soluţiei ce conţine oxid alb de zinc, aplicată timp de două zile consecutiv.
Se mai cunosc şi alte procedee, mai vechi, de albire a craniilor putrezite:
a) scufundarea într-o soluţie de perhidrol 5%, timp de 5-6 ore;
b) scufundarea într-o soluţie de clorură de calciu - două pachete la 10 l apă -
timp de 10-15 ore;
c) scufundarea într-o soluţie compusă din 5 g peroxid de sodiu şi 7 g
magneziu la 1 l apă, timp de 2-3 ore. Atenţie: întâi se adaugă în apă magneziu,
apoi se adaugă, puţin câte puţin, peroxidul de sodiu.
Aceste ultime 3 soluţii puţin cunoscute, de înălbire a craniilor vechi, nu sunt
practic mai eficiente decât soluţiile de albire a craniilor proaspăt preparate. Totuşi,
în cazuri speciale, ele se pot folosi suplimentar primelor soluţii, pentru a se obţine
rezultate superioare ca urmare a aplicării lor succesive.

2.1.6. Curăţirea prăjinilor şi a tecilor

Prăjinile proaspete sunt, de foarte multe ori, murdare de noroi şi de sânge.
Pot prezenta şi resturi de piele uscată, care nu au putut fi eliminate în mod natural.
De asemenea, cu ocazia pregătirii trofeului, se pot unge cu grăsime. Toate aceste
pete dau trofeului un aspect neplăcut, care persistă în timp.
Curăţarea prăjinilor şi a tecilor se realizează cel mai uşor cu apă călduţă, în
care s-a dizolvat puţin detergent „Ultra”, folosindu-se pentru spălare o perie puţin
aspră. Doar rămăşiţele de piele rămase aderente la coarnele de cervide necesită
intervenţii cu perii aspre de rădăcină. Răşina, dacă apare, nu trebuie îndepărtată.

25
 Atenţie: toate trofeele cu care dorim să ne prezentăm în expoziţii, pentru
evaluare, se păstrează în această stare naturală.
Deseori avem ocazia să vedem prăjini pătate sau decolorate din cauza
vânării înainte de vreme sau a lăsării acestora în vânt şi ploaie. Ele se pot
recondiţiona prin colorare cu o soluţie de baiţ de nuc dizolvat în apă ori în acetonă
pentru a nu se spăla ulterior în contact cu apa. Intensitatea culorii se obţine prin
încercări, de la slab colorat spre închis. Băiţuirea se face doar în cazul prăjinilor
uscate, după o prealabilă spălare. Ulterior zvântării, perlele şi vârful prăjinilo r se
şterg cu o cârpă umedă şi eventual un glaspapir foarte fin pentru „repoleire”.
După curăţire şi obţinerea culorii dorite, prăjinile recondiţionate se tratează,
în continuare, printr-o ungere foarte fină. În final, prăjina se lustruieşte insistent cu
o perie moale de ghete, până ce ungerea nu mai poate fi percepută.
În scopul estompării deficienţelor de culoare, cauzate de petele albe rămase
în urma eliminării resturilor de piele uscată, poate fi folosit şi hipermanganatul de
potasiu dizolvat în apă. Chiar dacă la început culoarea obţinută nu pare naturală,
ulterior se oxidează de la sine şi se închide ca nuanţă, astfel încât pata albă
dobândeşte culoarea prăjinii.
În cazul tecilor de bovide, în special de capră neagră, după fierberea
craniului şi spălarea acestuia, se recomandă doar o foarte uşoară ungere a tecilor cu
o bucată de cârpă moale sau cu un mic tampon de vată pe care se pun câteva
picături de ulei de copită.

2.2. PREPARAREA ŞI CONSERVAREA COLŢILOR DE MISTREŢ

2.2.1. Detaşarea porţiunilor cu colţi din maxilar

Lucrarea începe prin jupuirea parţială a maxilarelor, pornindu-se de la rât,

pentru a se putea ulterior secţiona porţiunile cu colţi. Secţiunea se practică oblic, în
spatele alveolelor colţilor, astfel încât să fie evitat riscu l scurtării sau spargerii

26
bazei acestora (fig. 5).

Foarte important rămâne locul secţionării

maxilarului inferior, deoarece, în cazul celui superior,
cu greu se poate greşi. Pentru siguranţă se măsoară 3-
3,5 cm în spatele sudurii celor două jumătăţi de
maxilar inferior, stabilindu-se locul secţiunii,
aproximativ în dreptul premolarului 4. Nu are sens să
se exagereze cu o secţionare mult mai în spate
deoarece, pe de o parte, secţiunea se execută mai
dificil, iar, pe de altă parte, se mutilează inutil,
exagerat şi dizgraţios capul mistreţului împuşcat.
Este indicat ca secţionarea să fie realizată cu un
fierăstrău cu dantură măruntă, bine ascuţit, care să nu Fig. 5. Locul
secţionării
aşchieze osul şi să secţioneze fără dificultate dinţii duri
maxilarelor pentru
ai mistreţului. În lipsa unui astfel de fierăstrău se pot extragerea colţilor
folosi şi alte tipuri de fierăstraie, bomfaiere sau chiar un
toporaş bine ascuţit. Trebuie specificat că, în acest ultim caz, se impun măsuri de
protejare a colţilor astfel încât să se evite lovirea acestora între ei şi spargerea lor
provocată de şocul loviturilor date cu toporaşul în maxilar. Pentru aceasta se poate
introduce între maxilarele deschise un lemn suficient de gros, care să menţină colţii
depărtaţi. Detaşarea porţiunilor cu colţi din maxilar se va face prin lovituri
repetate, date alternativ şi uşor, din lateral, cu bărbia toporaşului.

După finalizarea acestei operaţiuni, premergătoare fierberii, porţiunile

de piele jupuite de pe râtul mistreţului se leagă între ele, acoperind tăietura.
Secţionarea porţiunilor cu colţi se poate face şi cu piele cu tot, dar într-o
astfel de situaţie rămâne vizibil aspectul neplăcut al râtului tăiat.

27
 2.2.2. Fierberea, extragerea şi răcirea colţilor

Cel mai simplu şi sigur procedeu de extragere a colţilor din maxilar rămâne
fierberea. Toate celelalte procedee sunt riscante, fie datorită posibilităţii de
spargere a colţilor, fie din cauza pătării sau a putrezirii bazei acestora.
Pentru o fierbere corectă, porţiunile cu colţi din maxilar se pun, de la
început, în vasul în care urmează să fie fierte. Se acoperă apoi cu apă rece sau
călduţă.
Atenţie: niciodată colţii – fie din maxilar, fie extraşi din acesta – nu se pun
în apă clocotită sau nu sunt scoşi dintr-o astfel de apă şi răciţi forţat în apă rece,
deoarece apar tensionări interne care, în timp, conduc la spargerea lor. Însăşi
fierberea, este recomandată să fie făcută, din acelaşi motiv, la foc molcom.
După circa 1/2 oră de fierbere, colţii se scot din maxilar cu mâna. În acest
scop ei sunt împinşi iniţial înapoi, apoi, prin clătinare, sun t forţaţi să iasă afară.
Atunci când colţii-armă se mişcă, dar nu pot fi extraşi din cauza bazei mai late
decât orificiul alveolelor dentare (numai în cazul mistreţilor tineri), extragerea se
face în sens invers. Pentru aceasta se secţionează mandibula din nou, exact la
nivelul „nucii alveolare”, de fapt la baza colţilor-armă. Operaţiunea nu este dificilă
şi nu există riscul secţionării bazei colţilor cu condiţia ca operatorul să posede un
minimum de experienţă. În caz contrar, secţionarea se face din aproa pe în aproape.
Colţii nu pot fi extraşi uşor nici în cazul unei fierberi insuficiente. În această
situaţie ei nu pot fi mişcaţi în alveole. De aceea se continuă fierberea timp de încă
5-10 minute, urmată de o nouă încercare ş.a.m.d.
După extragere, colţii sunt lăsaţi obligatoriu să se răcească lent în apa în care
au fiert. Această măsură se ia pentru evitarea apariţiei unor tensionări interne care
ar favoriza ulterior spargerea lor. Colţii se scot din apa în care au fiert, prin pelicula
de grăsime existentă la suprafaţa acesteia, când sunt încă uşor fierbinţi, pentru a
continua prepararea, cu extragerea pulpei dentare şi spălarea lor în apă călduţă şi
curată.
Este recomandat ca uscarea să se facă la umbră, la temperatura normală a

28
camerei.
După această operaţiune, colţii extraşi, spălaţi, parţial gresaţi în exterior şi
uscaţi sunt deja pregătiţi pentru umplere, montare sau păstrare.
Atenţie: niciodată colţii de mistreţi nu se degresează şi nu se albesc, fiindcă
devin sensibili la variaţiile de umiditate din atmosferă.

2.2.3. Conservarea colţilor

Conservarea colţilor de mistreţ constituie o mare problemă, chiar dacă

fierberea şi gresarea s-au executat corect. Aceasta din cauza faptului că „lucrează”
la variaţii de umiditate, tensionându-se până plesnesc.
În scopul evitării acestui neajuns s-au folosit, în timp, mai multe procedee,
fiecare cu avantajul şi dezavantajul său. Se vor reda, în continuare, cele mai uzitate
şi mai sigure.
Clasică rămâne umplerea colţilor, în interior, cu un amestec de ceară de
albine şi de parafină, ceară de albine simplă sau numai parafină şi ungerea lor pe
exterior cu grăsimi naturale sau cu ulei mineral fin. Este indicată şi ceruirea foarte
fină sau parafinarea pe exterior. Interesul este acela de a izola colţii contra
variaţiilor de umiditate, care îi pot afecta. Dar, într-un asemenea caz, praful aderă
permanent la colţi, dându-le un aspect neplăcut.
Modernă este umplerea colţilor cu diverse substanţe care se întăresc şi aderă
la pereţii interiori ai acestora, cum ar fi aracetul sau substanţele din două
componente, urmând lăcuirea foarte fină, insesizabilă, pe exterior sau ungerea
repetată cu grăsimi fine, minerale sau animale. Astfel colţii sunt bine protejaţi faţă
de variaţiile de umiditate din interior şi din exterior, fiind în plus aderenţi la un
„calapod” rigid, care nu-i lasă să se deformeze.
Suplimentar, în cazul ambelor procedee, se poate practica legarea strânsă, în
inele din argint sau din alte metale.
Atenţie: deşi este foarte eficientă, ungerea cu diverse tipuri de grăsimi, este

29
mai puţin recomandată, întrucât rămâne pericolul râncezirii şi al îngălbenirii
colţilor în timp, pe lângă favorizarea aderării prafului din atmosferă asupra lor.

2.3. PREPARAREA ŞI CONSERVAREA BLĂNURILOR

2.3.1. Consideraţii prealabile

Imediat după împuşcare, vânatul, al cărui trofeu îl constituie blana, trebuie

transportat şi jupuit. Ambele operaţiuni necesită atenţie. Prima, datorită faptului că
prin târâre sau prin frecare de sol ori de caroseria vehiculului în care este
transportat vânatul, blănurile se pot deprecia. A doua, deoarece modul de
practicare a tăieturilor şi modul de jupuire pot avea repercusiuni majore în privinţa
formei şi punctajului viitoarelor blănuri-trofeu. Important rămâne şi momentul
jupuirii, care nu trebuie întârziat foarte mult după împuşcare, pentru a nu se lăsa
timp declanşării fenomenului de alterare.
Speciile ale căror blănuri sunt considerate trofee convenţionale, care se
evaluează şi se omologhează în cadrul expoziţiilor de vânătoare, sunt cele de urs,
de lup, de râs şi de pisică sălbatică. Celelalte categorii de blănuri sunt reţinute şi
preparate doar ca trofee decorative, neconvenţionale.
Până de curând, s-a considerat că numai blănurile de urs şi de lup se pot
jupui cu blana deschisă (pe abdomen), celelalte fiind, mai frecvent, jupuite burduf.
Apreciem că este şi mai comod şi mai indicat ca toate blănurile care se prepară
covor şi se evaluează să fie jupuite normal, cu blana deschisă. Aceasta fiindcă, la
toate aceste specii rămâne extrem de importantă, pentru forma şi punctajul
viitorului trofeu, modalitatea de executare a tăieturilor de-a lungul picioarelor din
faţă, aspect asupra căruia vom reveni.
Pentru toate celelalte specii de mamifere, la care blana constituie doar trofeu
neconvenţional, este mai estetică jupuirea burduf, dar numai atunci când blana nu
se montează covor. Totul depinde, în final, de preferinţa vânătorilor.

30
2.3.2. Jupuirea blănurilor

Jupuirea cea mai des uzitată, în cazul vânătorului, este jupuire deschisă sau
pe burtă (abdomen), care începe întotdeauna cu executarea tăieturilor.
Pentru aceasta, animalul se aşază cu picioarele în sus şi se execută o primă
tăietură, pe linia mediană a abdomenului, de la 3-5 cm de locul încheierii
maxilarelor până la vârful cozii. Tăietura din faţă perpendiculară pe cea
longitudinală, cunoscută şi sub denumirea de tăietură de-a lungul picioarelor din
faţă, cea mai importată pentru punctajul viitorului trofeu şi pentru aspectul blănii
montate covor, se execută de la mijlocul perniţei – talpă, prin partea anterioară a
perniţei-pinten, dar imediat pe lângă aceasta şi, în continuare, pe linia interioară de
demarcaţie a părului mai lung de cel scurt, până în dreptul cotului piciorului. De
aici, direcţia tăieturii se schimbă către capul sternului (tăietura A). Dacă se
exagerează şi tăietura este condusă spre un punct imaginar, situat aproximativ la
1/3 distanţă de la capătul sternului spre nodul lui Adam, are de suferit forma blănii,
prin subţierea inutilă pentru punctaj a bazei gâtului. Se mai poate practica şi altă
tăietură, pe marginea dinspre „degetul mare” a perniţei – talpă, şi, în continuare, pe
aceiaşi linie arătată sau pe una poziţionată puţin
mai în faţă (tăietura B). Prin ambele tăieturi se Fig. 6. Modalităţi de
executare a tăieturilor la
evită îngustarea blănii, care se poate constata în jupuirea normală a blănurilor
spatele picioarelor din faţă, la tăietura denumită
„în cruce” (tăietura C), executată perpendicular pe
stern (fig. 6). Atenţie să nu se exagereze deoarece,
într-o astfel de situaţie, se afectează inestetic
lăţimea gâtului în porţiunea dinspre umeri; din
contră, o tăietură mai estetică pare a fi cea
mediană între A şi C, care nu diminuează lăţimea
blănii în porţiunea din spatele picioarelor
interioare.

31
 Tăietura din spate este mai puţin importantă pentru punctaj, dar are rolul ei
din considerente estetice. Aceasta începe prin secţionarea în două jumătăţi a
perniţei – talpa sau pe lateralul dinspre degetul mic al acesteia până la călcâie şi se
continuă pe linia de demarcaţie a părului lung de cel scurt, terminându-se la anus.
Atenţie: să nu fie afectată porţiunea cu păr lung în detrimentul celeilalte; mai bine
se conduce tăietura pe interiorul picioarelor posterioare, prin porţiunile de piele
cu păr mai rar.
După executarea tăieturilor prezentate, începe jupuirea propriu-zisă, cu
jupuirea picioarelor. Se are grijă doar la desprinderea ghearelor, care trebuie să
rămână, cu ultima falangă ataşată la piele. Pentru aceasta, ghearele se desprind, una
câte una, de la prima încheietură, cu cuţitul sau cu un cleşte bine ascuţit.
Se continuă apoi cu jupuirea cozii, atunci când este cazul, şi a blănii.
Meticuloase rămân jupuirea cozii până la vârf şi a capului, cu pleoapele, urechile,
nasul şi buzele întregi. Pielea nu trebuie, de altfel, deloc crestată, mai ales la cap,
unde orice remediere ulterioară a tăieturii este extrem de dificilă.
Coada pe aproape 2/3 din lungime spre vârf la pisică şi la vulpe şi pe
aproape 1/2 din acestea la lup se scoate burduf, apoi se despică. Procedeul este
cunoscut: după ce porţiunea dinspre baza cozii este jupuită clasic, se prinde strâns,
între degetul mare şi arătător, coada jupuită, imediat deasupra porţiunii nejupuite,
şi se trage până ce blana cozii se desprinde şi alunecă pe vertebrele acesteia.
Ulterior, pielea caudală se despică până la vârf.
După jupuirea, cât mai curată (fără grăsime şi carne) a blănii, se procedează
la extragerea zgârciurilor urechii, scurtarea zgârciului nasului, desfacerea buzelor
şi subţierea perniţelor. Dacă jupuirea nu s-a făcut foarte curat, se continuă
operaţiunea cu o primă descărnare şi curăţire a „slăninii”, deoarece pielea nu poate
lua, ulterior, suficientă sare, prin aceasta.

Jupuirea burduf
Diferă de jupuirea clasică prin aceea că tăietura de pe burtă nu se mai
practică deloc, iar tăietura de la picioarele din faţă se opreşte la nivelul cotului.

32
Până la acest nivel, tăietura se execută după modelul de tăietură A sau C. Tăietura
posterioară se face identic ca în cazul jupuirii deschise.
Jupuirea burduf începe de la picioarele posterioare, apoi se atârnă animalul
cu capul în jos de un suport oarecare, la o înălţime convenabilă, şi se continuă,
comod, cu jupuirea pulpelor şi a cozii, a corpului, a picioarelor din faţă,
finalizându-se prin jupuirea capului. Amănunte s-au dat, în această privinţă, la
jupuirea deschisă.

Există şi o metodă de jupuire burduf întreg, practicată pe gură, la

mustilide. Nu o vom detalia, fiind în prezent practic inutilizabilă.

2.3.3. Curăţirea învelişului pilos al blănurilor crude

Se face cel mai simplu prin scărmănare şi scuturare insistentă. În acest fel
sunt îndepărtate din păr toate impurităţile şi este împrăştiat sângele absorbit de
blană. Spălarea cu apă rece - care de altfel nu este indicată deoarece favorizează
declanşarea fenomenului de alterare - se poate face numai atunci când blana este
puternic îmbibată cu sânge şi numai imediat după jupuire, urmată fiind de
scuturare repetată pentru îndepărtarea apei. Foarte importantă rămâne, în acest caz,
sărarea imediată a blănii pe interior.

2.3.4. Preconservarea blănurilor crude

Se face prin două modalităţi şi anume: prin congelare şi prin sărare şi uscare.
Congelarea blănurilor crude se practică pentru timp scurt, urmată fiind de
celelalte operaţiuni de conservare a blănii. Cel mai uzual procedeu de
preconservare rămâne sărarea şi uscarea acestora.
De fapt, se sărează pielea pe interior, nu blana. Rolul sării este de a scoate,
cât mai repede, apa din ţesutul pielii şi de a întări, prin contracţia pe care o

33
determină, rădăcina firelor de păr. Dacă în sarea, mai mult sau mai puţin grunjoasă,
care se aplică pe pielea crudă, se adaugă 10-15% praf de alaun, are loc şi o
distrugere parţială a grăsimilor, deci o preconservare mult superioară celei obţinute
prin simpla sărare.
Blana sărată din belşug, cu o cantitate de sare care se poate apropia de
greutatea ei crudă, se împachetează piele pe piele, pe linia mediană a spatelui.
Împachetarea blănii continuă prin plierea picioarelor spre interior şi rularea pielii
de la bot spre coadă. Astfel rulată, blana se leagă pachet cu sfoară. Niciodată nu
trebuie legată cu sârmă, fiindcă aceasta rugineşte din cauza sării şi pătează
iremediabil blana. Se are grijă ca la cap şi labe sarea să fie în exces.
Blana se ţine împachetată la rece 24 de ore, maximum 48 de ore în cazul
blănurilor mari cum sunt cele de urs şi de mistreţ, timp în care pielea îşi ia
suficientă sare.
Atenţie: nici sărată şi, mai ales, nesărată blana crudă nu trebuie închisă în
saci din material plastic, deoarece se poate înăbuşi surprinzător de repede.
În cazul în care blănurile crude nu se pot transporta repede, în stare sărată, la
un preparator specializat, ele trebuie scuturate energic şi zvântate câteva ore după
despachetare, iar ulterior întinse pentru uscare completă.
Cel mai indicat este ca, după despachetare, blănurile deschise să fie întinse
pe o „culme” sau pe o sfoară, cu pielea în sus, pentru a se scurge şi zvânta, iar
blănurile mici sau cele jupuite burduf să fie doar insistent scuturate şi agăţate, de
nas, cu pielea la aer.
După zvântare urmează, în mod firesc uscarea. Blănurile deschise se pot
pune la uscat cu pielea în sus, pe aceeaşi culme sau sfoară pe care au fost lăsate
pentru zvântare, dar pot fi şi întinse, simetric, în cuie, pe un suport de lemn (gard,
uşă, poartă), situat într-un loc uscat, aerisit şi umbrit (fig. 7).

34
 Cele burduf nu se pot usca decât pe
calapod din lemn, de mărime
corespunzătoare, cu pielea în spre
exterior. Formele şi suprafeţele
calapoadelor, de preferat cu goluri şi
cu muchiile tivite, trebuie astfel
alese şi, respectiv, rindeluite, încât să
permită scoaterea blănii fără
dificultăţi (fig. 8).
După 2-3 zile, blănurile se
Fig. 7. Întinderea blănurilor pe suport scot de pe suportul pe care au fost
de lemn pentru uscare.
întinse şi se întorc cu părul înspre
exterior.
Este momentul cel mai potrivit, care ţine până la rigidizarea pielii prin uscare,
pentru o primă curăţire a pieilor grase, prin răzuirea insistentă a acestora în vederea
îndepărtării grăsimilor rămase la suprafaţă sau sub epidermă (la pisica sălbatică,
urs, mistreţ, viezure, jder, vulpe etc.). Operaţiunea se realizează cu un cuţit sau cu
o cuţitoaie puţin ascuţite, prin răzuirea repetată a pielii agăţate de cap sau întinse
liber pe un suport adecvat din lemn.
În scopul eliminării cât mai complete a grăsimilor, se poate presăra, pe
parcursul operaţiunii, rumeguş uscat, mălai, amidon, talc sau orice material care
absoarbe grăsimile. Dacă înainte de finalizarea curăţirii de grăsime, în aceste
materiale se adaugă şi praf de alaun, se va produce şi o distrugere parţială a
grăsimilor din derma pielii, asigurându-se, astfel, condiţii pentru o păstrare mai
îndelungată în stare de „semiargăsire”.
După câteva zile, în funcţie de temperatura mediului ambiant, blănurile sunt
gata uscate şi se pot pune la păstrare, atârnate de nas sau sul, în locuri umbrite şi
uscate. Fiind atârnate, deci inaccesibile rozătoarelor, ele trebuie proteja te pe
parcurs doar împotriva moliilor, prin tratarea cu insecticide adecvate şi suficient de
remanente pentru o păstrare îndelungată.

35
2.3.5. Conservarea blănurilor

Se face prin argăsire sau tăbăcire, operaţiuni care este indicat să fie făcute de
către specialişti. Dacă, totuşi, vânătorii doresc să-şi argăsească sau să-şi tăbăcească
singuri blănurile de vânat, este bine să experimenteze acest lucru mai întâi pe
blănuri de mai mică valoare.
Argăsirea sau tăbăcirea blănurilor este precedată, ca operaţiune, de
ştrecuirea, înmuierea, spălarea, stoarcerea, pieptănarea şi descărnarea acestora şi
urmată, în final, de gresarea, degresarea, uscarea şi finisarea lor.

Ştrecuirea
Se face manual, cu ajutorul unui cuţit puţin ascuţit, în cazul blănurilor mici
şi a celor valoroase şi mecanic, cu ajutorul unei maşini speciale, în cazul blănurilor
mari. Scopul operaţiunii este de a obţine o relaxare a pielii în scopul asigurării unei
mai uşoare difuzii a lichidelor, în profunzimea acesteia, cu ocazia înmuierii şi
argăsirii ei.
Pentru înmuiere, blana se introduce în apă cu puţin detergent, în care se lasă
timp de 6-12 ore sau chiar 24 de ore în cazul blănurilor mari (de urs, mistreţ).
Înmuierea se poate face şi în apă curată sau rece, uşor sărată (5%), în care pielea se
lasă de la 1/2 oră, în cazul blănurilor mici, până la 2-3 ore, în cazul celor mari.
Dacă pielea este uscată, ea poate fi ţinută la înmuiat chiar şi mai mult, până la 24 -
36 de ore în cazul blănurilor mari. Nu trebuie, însă, exagerat.

Înmuierea
Scurtarea perioadei de înmuiere se poate realiza prin ridicarea temperaturii
apei până la 200C, agitarea pieilor, ştrecuirea intermediară şi eventual utilizarea
unor produse enzimatice, a unor săruri neutre, acizi sau alcool în soluţia folosită.
În afara procedeului de înmuiere a blănurilor prin scufundare, se poate
aplica, în cazul blănurilor mici, şi procedeul umectării repetate a acestora, direct

36
sau prin folosirea rumeguşului umectat în soluţie de înmuiere, aşezat pe pielea care
se împachetează, ca şi în cazul sărării acesteia.
Când este cazul mai multor blănuri, acestea se împachetează unele peste
altele pentru câteva ore până va trage suficientă soluţie pentru a se înmuia.
După ce blana, de fapt pielea acesteia, este perfect înmuiată, se spală bine în
apă şi detergent, la temperatură normală, apoi se limpezeşte repetat în apă curată,
astfel încât şi ultimele urme de detergent să fie eliminate.
Prin spălare se urmăreşte şi îndepărtarea ultimelor substanţe sebacee din
învelişul pilos al blănii, dar şi a altor impuri tăţi şi parte din grăsimile dermice.
Totodată, prin spălare se creşte moliciunea pielii.
Operaţiunea de înmuiere poate fi urmată de stoarcere şi pieptănare.

Stoarcerea
Se poate face prin scuturare energică, repetată, cu mâna sau prin
centrifugare, într-un tambur rotativ (cu Ø peste 1000 mm), confecţionat din tablă
inox sau tablă cauciucată găurită, care se roteşte cu o turaţie de peste 600
rotaţii/minut.

Pieptănarea
Are drept scop îndepărtarea ultimelor impurităţi din păr şi desfacerea
eventualelor smocuri sau suprafeţe împânzite. Se face manual, cu piepteni speciali
ori mecanizat, în maşini speciale cu valţuri.
Urmează o altă operaţiune, de descărnare a pielii, pentru îndepărtarea
ultimelor resturi de carne, grăsime, pieliţe şi tendoane, precum şi a s tratului
subcutanat, ca şi în cazul ştrecuirii cu ajutorul unui cuţit puţin ascuţit.

Descărnarea
Se poate face şi mecanic, cu ajutorul unei maşini speciale de descărnat.

37
 În ambele cazuri, sensul acţiunii asupra pielii trebuie să fie de la coadă spre
cap, pentru a nu fi afectată rădăcina părului, mai ales în cazul celui adânc înfipt cu
rădăcina în dermă.
Ulterior acestei operaţiuni pregătitoare, blana se afânează, procedeu
frecvent confundat cu piclarea şi argăsirea. Afânarea se realizează prin
introducerea blănii în diverse soluţii specifice, care au rolul de a distruge o parte
din legăturile interfibrilare din piele şi de a individualiza astfel fibrele, ceea ce face
ca pielea să devină moale şi elastică. Afânarea se poate realiza în soluţii de săruri
neutre de amoniu (clorură de amoniu,sulfat de amoniu, uree) în cazul blănurilor
pregătite, la care se poate trece peste această operaţiune, pentru ca acestea să
rămână întinse şi să nu-şi piardă din dimensiunile iniţiale.

Argăsirea sau tăbăcirea

Se poate face în continuare prin piclare ori cu săruri de crom, săruri de
aluminiu şi aldehide.
Prin aceste operaţiuni, pielea blănii se transformă din material putrescibil în
material imputrescibil; devine mai rezistentă la acţiunea apei, iar fib rele sale nu se
mai lipesc între ele după uscare, motiv pentru care pielea rămâne moale şi elastică
după prelucrare.
În fapt prin argăsire sau tăbăcire se urmăreşte încorporarea în piele a unor
cantităţi mari de tanin, care pătrund în profunzimea pielii şi transmit calităţile
expuse mai sus acesteia.
Atenţie: recipientul în care se va face argăsirea sau tăbăcirea, în soluţii
extrem de corozive, nu trebuie să fie oxidabil, deoarece rugina degradează
iremediabil blana. Sunt indicate vasele din sticlă, ceramică, lemn etc.

Piclarea
Este cunoscută ca pseudotăbăcire. Blănurile piclate sunt moi şi elastice, dar
putrescibile. Soluţiile de piclaj folosite sunt de mai multe categorii. Dintre acestea
le prezentăm pe cele mai uzuale:

38
 a) Făina de orz grosier, se amestecă cu apă la temperatura de 45 0C, în
proporţie de 450 g/l de apă, în care se adaugă infuzie de tărâţe vechi, fermentate.
Se păstrează la temperatura de 370-400 C timp de 24-48 ore, până ce soluţia se
acidifică. Această soluţie de acid lactic se diluează apoi cu o cantitate de 3 ori mai
mare de apă, la care se adaugă 50-60 g de sare/litru.
Piclarea pieilor se face prin scufundarea în această soluţie, timp de 2-5 zile.
b) Făina de ovăz
În lipsă de făină de ovăz se poate folosi chiar şi ovăz pisat foarte mărunt.
Într-un vas de pământ, din sticlă sau din lemn se amestecă făina cu apă până ce se
obţine o pastă de consistenţa smântânii. Apa folosită pentru această cocă trebuie să
fie puţin sărată: 35 g sare/1 l apă.
Coca astfel obţinută se acoperă şi se pune la căldură, unde se ţine timp de 4-
6 zile, perioadă în care aceasta dospeşte şi creşte.
După ce dospirea a luat sfârşit, coca începe să degaje un miros spirtos. Este
momentul ca pielea să fie unsă cu un strat subţire de cocă, apoi să fie împăturită în
două (piele pe piele, cu părul în afară) pentru o zi întreagă.
După 12-24 de ore, pielea se despachetează şi se atârnă la uscat, la umbră şi
în loc aerisit, departe de orice sursă de căldură şi de soare, fără însă să se cureţe
coca de pe aceasta.
Coca se desprinde de la sine, pe măsură ce se usucă.
Ulterior, pielea se frământă energic în mâini. Dacă totuşi blana rămâne
rigidă, se încearcă înmuierea ei cu o soluţie specială, compusă din: 50 g de untură
de peşte, 30 cm3 de acid oleic şi 10 cm 3 de amoniac în concentraţie de 25%.
Amestecarea substanţelor de mai sus se face în două etape: mai întâi se amestecă
untura de peşte (sau de focă) cu acidul oleic, iar amoniacul cu 1 l de apă, apoi se
amestecă grăsimea obţinută cu soluţie amoniacală, la o temperatură de 25 -300C.
Pieile unse rămân să se zvânte şi să se usuce la loc uscat, umbros şi aerisit,
departe de orice sursă de căldură. Pe perioada uscării, pielea trebuie întinsă repetat
pentru a nu fi lăsată să se strângă.
Argăsirea se termină printr-o repetare a descărnării şi frământarea pielii,

39
făcută în scopul înmuierii acesteia.
Blănurile astfel obţinute sunt moi, nu absorb umezeală şi se pot păstra vreme
îndelungată.
c) Soluţia din făină de ovăz
Soluţia se prepară din 115 g făină de ovăz, 30 g sare de bucătărie şi 50 g apă
la 1 l de apă. Se amestecă făina cu apă caldă şi sărată, adăugându-se puţină drojdie.
Apoi se lasă să fermenteze. În argăseala astfel obţinută se introduc blănurile şi se
lasă până ce firele de la iia picioarelor încep să se smulgă uşor. În acel moment se
consideră procesul argăsirii terminat.
În continuare, pieile rigide se frământă şi se ung cu soluţia prezentată,
respectându-se procedeul descris la punctul a).
d) Soluţia de alaun
Soluţia de alaun are următoarea compoziţie: 25 g alaun, 25 g sare de
bucătărie şi ½ l apă la 1 l de apă. În funcţie de cantitatea de soluţie necesară, se
multiplică şi cantităţile de substanţă ce o compun.
În soluţia astfel pregătită şi omogenizată prin agitare repetată se introduc
blănurile pregătite pentru argăsire. Acestea se întoarce repetat, de două ori pe zi,
până ce argăsirea este considerată finalizată (când se smulg firele de păr de la iia
piciorului).
În continuare, se repetă, întocmai, operaţiunile descrise pentru argăsirea în
soluţie de făină de ovăz.
e) Soluţia de acid sulfuric
Într-un litru de apă se dizolvă 70-80 g de sare de bucătărie, la care se adaugă
7-15 cm3 de acid sulfuric concentrat.
În soluţia astfel pregătită şi omogenizată, se introduc pentru 10-12 ore pieile
descărnate, pregătite pentru argăsit.
După argăsire, pieile se scot şi se ţin, pentru scurgere şi zvântare, la umbră şi
în loc aerisit, timp de cel puţin 2 ore.
În această stare, pieile se ung cu amestecul de grăsime şi apă amoniacală,
deja prezentat. În continuare, operaţiunile de zvântare, uscare şi înmuiere sunt

40
identice ca la celorlalte procedee de argăsire descrise.
f) Soluţia de acid sulfuric, alaun şi formol
Este o soluţie mai nouă, folosită cu succes pentru blănurile ce urmează să fie
montate covor.
Se compune din:
- 2 g acid sulfuric concentrat;
- 2 g formol;
- 60 g sare de bucătărie;
- 50 g piatră acră (alaun);
- 10.000 ml apă
Atenţie: Ordinea amestecării substanţei este foarte importantă pentru a
evita reacţii chimice nedorite. Piatra acră se dizolvă în apă fiartă, după care se
adaugă sarea de bucătărie şi formolul. În final se picură acidul sulfuric şi se
amestecă bine soluţia pentru omogenizare.
În această soluţie blănurile se lasă circa 20 de zile, la o temperatură normală
(20-250C). Căldura şi soluţia proaspătă (folosită pentru primul rând de blănuri)
grăbesc argăsirea, motiv pentru care, după 15-16 zile, blănurile trebuie verificate.
Dacă firele de păr de la iia piciorului se smulg uşor, argăsirea se consideră
definitivată. O dată argăsite, blănurile se scot şi se atârnă să se usuce la loc uscat şi
umbros, departe de orice sursă de căldură şi de lumină. Frământarea şi curăţirea
finală se fac cu „scripca” sau alt instrument, presărându-se ipsos din abundenţă, pe
piele.
Când uscarea este la jumătate, pielea se poate pensula cu o soluţie de crom
10%. Prin acest tratament pieile devin insensibile la variaţiile de umezeală şi sunt
protejate împotriva atacurilor unor insecte dăunătoare.

Tăbăcirea cu săruri de crom

Ca materie primă se foloseşte alaunul de crom şi bicromatul de sodiu.
Aceste săruri bazice de crom pătrund repede şi uniform în piele, conservându-le
moliciunea şi elasticitatea.

41
 Tăbăcirea în crom se realizează prin scufundare în soluţie sau prin ungere.
Soluţia de crom folosită în tăbăcirea blănurilor este compusă din 2-4 g de
Cr2O3/litru. Pentru ungere (pensulare) se folosesc soluţii de 2-3 ori mai
concentrate.
În soluţia de tăbăcire se va adăuga obligatoriu şi 20-60 g de sare/litru.
După 8-10 ore de la scufundare în soluţie se realizează o tăbăcire uniformă
pe întreaga suprafaţă şi profunzime a pielii.
În practică, blănurile se lasă în soluţie timp de 12-16 ore, timp în care
blănurile se agită din timp în timp.
Blănurile tăbăcite cu crom se supun spălării, apoi neutralizării acidului liber
şi din nou spălării. Soluţia de neutralizare nu trebuie să aibă un PH mai mare de
6,0-6,5.
Ungerea (pensularea) repetată se preferă în cazul blănurilor care se
evaluează întinse pe calapod pentru a nu pierde din dimensiuni în timpul uscării.

Tăbăcirea cu săruri de aluminiu

Se foloseşte alaunul de potasiu şi aluminiu, alaunul de amoniu şi aluminiu,
sulfatul de aluminiu şi tananţi speciali de aluminiu.
Tananţii de aluminiu comercial conţin în plus răşini sintetice şi substanţe
groase, care fac blănurile şi mai stabile la apă.
Soluţia se prepară din 5-50 g sare de aluminiu şi 20-60 g sare (clorură de
sodiu) la 1 litru de apă, la temperatura de 30-350C, care se lasă timp de 6-8 ore.
Bazicitatea soluţiilor se poate mări printr-un adaos de 0,5-2 g sodă calcinată/litru
sau 2-10 g acetat de sodiu/litru soluţie.

Tăbăcirea cu aldehide
Se face cu formaldehidă, compusă la 20-300C din 1-5 ml. formol la 1 litru de
apă. Tăbăcirea durează în acest caz 5-6 ore.
Într-un mediu acid se folosesc 10-15 ml de formol/litru; deoarece legarea
formaldehidei cu pielea este mult mai slabă.

42
 Tăbăcirea blănurilor se mai poate face cu sulfacloruri, răşini sintetice,
tananţi vegetali şi sintetici etc.

Gresarea blănurilor
Operaţiunea de tăbăcire este urmată de gresarea blănurilor, folosindu-se
diverse substanţe grase de origine animală şi vegetală, grăsimi minerale şi sintetice,
precum şi ceruri.
Gresarea se poate face prin ungere, prin imersie în flotă sau prin văcuire.
Alegerea amestecului de gresare depinde de natura blănii şi tehnologia
gresării.
Multe produse comerciale de agresare conţin ceară de balenă sulfinată,
produse din untură de peşte, uleiuri minerale etc.
Gresarea prin ungere pe partea cărnoasă a blănurilor este cel mai vechi
procedeu.
Gresarea în flotă se face odată cu piclarea sau tăbăcirea, adăugându-se în
soluţia iniţială 1-6 g de substanţe grase/litru de soluţie.
Gresarea cu emulsii la butoi se face într-o soluţie de 2-10 g grăsimi anionice
sulfatate, la temperaturi de 35-400C timp de 1-2 ore.

Degresarea blănurilor
Se face cu solvenţi de tipul hidrocarburilor clorurate (tricloretanul şi
tetracloretanul) în neofalină, benzină etc. Tratarea cu solvenţi organici care produc
degresarea blănurilor, oferă şi posibilitatea introducerii unor substanţe în firele de
păr care le fac rezistente la molii.
De regulă degresarea se face mecanic, într-un cilindru rotativ, în care se
pune rumeguş de specii foioase (mesteacăn, paltin, tei etc.) îmbibat în solvent.
Se poate face şi manual prin frecarea repetată şi energică a părului cu un
astfel de rumeguş umectat.
La degresare nu trebuie să se îndepărteze însă întreaga cantitate de grăsime,
ci doar până rămâne 3-12% în piele.

43
 Cu titlu informativ precizăm că neofalina degresează mai puţin decât
tetracloretilena, iar aceasta mai puţin decât tricloretilena.
Pe parcursul argăsirii sau tăbăcirii, care durează mai multe sau mai puţine
zile în funcţie de compoziţia soluţiei, blana trebuie mişcată de 1-2 ori pe zi, astfel
încât să nu rămână porţiuni de piele lipite între ele sau de recipientul în care a fost
introdusă. Prin mişcarea blănii, se agită permanent şi soluţia, care în acest mod se
omogenizează continuu.
Momentul scoaterii blănurilor din soluţie se stabileşte aşa după cum s -a
arătat, atât în funcţie de compoziţia soluţiei, cât şi de temperatura mediului
ambiant, ce poate grăbi sau încetini operaţiunea cu câteva zile. De asemenea, se
prestabileşte ţinând seama şi de vechimea soluţiei şi de folosirea ei repetată.
Argăsitorii experimentaţi stabilesc exact momentul optim, din cadrul intervalului
prestabilit, prin încercări. De exemplu, scot blana din soluţia de argăsit atunci când
firele de păr de la iia piciorului încep să se smulgă relativ uşor.

Uscarea şi finisarea blănurilor

Blana argăsită sau tăbăcită, după gresare şi degresare, se lasă să se scurgă şi
apoi să se zvânte, atârnată de nas sau aşezată cu pielea în sus pe o culme, sfoară
sau orice alt suport necorozibil, la umbră şi în curent de aer. Atenţie: sub nici un
motiv blana nu se limpezeşte în apă, deoarece se poate „cruzi” şi redevine rigidă
după uscare.
O dată cu pierderea apei din structura sa, pielea devine mai puţin moale şi
mai puţin elastică, producându-se şi o anumită contractare a suprafeţei sale. De
aceea, înainte de pierderea apei blănurile-trofeu care urmează să fie montate covor
se pot întinde. Celelalte se curăţă de ultimele resturi de epidermă, folosindu-se
instrumente asemănătoare sau identice cu cele utilizate la descărnat, iar cele groase
se făţuiesc, prin uniformizarea grăsimii la o maşină specială. Operaţiunea ia sfârşit
prin tragerea şi întinderea pielii, eventual prin frământarea ei energică şi şlefuirea
acesteia folosind un material abraziv fin.

44
 O ultimă finisare se poate face prin frecarea pielii argăsite şi parţial şlefuite
cu talc. În cazul blănurilor care urmează să fie montate covor este
recomandată, aşa cum s-a precizat, întinderea lor pe calapod rigid în stare umedă.
Altfel spus, se recomandă ca uscarea să fie făcută pe suport din lemn, într-o formă
prestabilită, prin prindere în cuie. S-au imaginat şi confecţionat diverse „mese” de
întins blănuri (fig. 9). Cel mai la îndemână rămâne totuşi un suport neted din lemn,
care poate fi o uşă, o poartă, un grătar din şipci sau o masă special confecţionată în
acest scop.
Important este ca blana umedă să poată fi întinsă simetric, atât cât permite
în mod firesc, pielea, cu învelişul pilos spre calapod, şi să fie parţial uscată în
această poziţie.
Pentru aceasta se va avea grijă ca blănurile-trofeu să fie fixate mai întâi
lungimea, apoi picioarele în poziţie normală şi numai pe urmă, să se prindă
conturul întins în lateral, din aproape în aproape. Aşa se poate realiza o întindere
simetrică.
Trebuie să se acorde, tot odată, cuvenita atenţie paralelismului flancurilor
abdominal-toracale ale pielii, pentru a nu se pierde in util din punctajul blănii-trofeu
(fig. 6). De asemenea, se impune a se acorda atenţie, din motive pur estetice,
formei naturale a capului.
Pe parcursul uscării, pielea se poate pensula de 2-3 ori consecutiv cu o
soluţie de crom 10%, care are, pe de o parte, rolul de a determina insensibilitatea
ulterioară a blănii faţă de variaţiile de umiditate, iar, pe de altă parte, de a o face
toxică pentru unele categorii de insecte dăunătoare.

2.4. MONTAREA TROFEELOR

2.4.1. Generalităţi

Trofeele de vânat, foarte variate ca formă şi culoare, îşi găsesc cu greu locul
în ambianţa locuinţelor moderne, mai ales atunci când nu sunt montate în deplină

45
armonie cu mobilierul şi mediul în care se expun.
Din acest motiv, craniile şi trofeele cu craniu se expun pe plăci din lemn, iar
blănurile covor pe postav, recomandabil, dar nu obligatoriu, de culoare verde.
Ceea ce trebuie urmărit prin modul de expunere, este scoaterea în evidenţă a
„valorii” trofeelor, a mărimii şi a culorii acestora, astfel încât să nu se ajungă la
estomparea lor prin exagerarea dimensiunilor şi modelului plăcilor din lemn,
numite în mod curent „panoplii”.
Aşadar, modelul, dimensiunile şi culoarea plăcilor în cazul trofeelor craniu
sau craniu cu coarne, precum şi a nuanţelor de culoare ale suportului textil în cazul
blănurilor montate covor, trebuie alese în armonie cu spaţiul în care urmează să fie
expuse.
Se pot folosi, în acest scop, sufrageriile, antreurile şi bibliotecile, atunci când
vânătorul nu-şi poate permite luxul unui salon special de vânătoare.
Suporturile modeste, relativ simple şi de culoarea mobilei, se potrivesc, în
general, oricărei ambianţe moderne. La fel trofeele cu cranii întregi, care se expun
fără suport, direct pe perete.
Suporturile apreciate, de foarte mulţi vânători, ca fiind naturale sunt cele
secţionate oblic din lemn rotund şi plăcile simple, fără sculptură. Primele pot fi
cojite sau necojite, în cazul celor necojite este importantă structura şi culoarea
cojii. La cele simple (nesculptate) rămân importante doar forma, mărimea şi
culoarea, comparativ cu mărimea şi culoarea trofeului.
Ambele categorii de suporturi pot avea culoarea lemnului natural, eventual
uşor mai închise ca nuanţă, pentru a scoate în evidenţă desenul inelelor anuale, ori
pot fi vopsite şi lustruite, recomandabil mat. Ceea ce trebuie urmărit şi în acest caz
este ca prin culoare să fie scos în evidenţă trofeul. De exemplu pentru colţii de
mistreţ şi pentru diverse cranii care sunt albe se potrivesc mai bine culorile închise,
iar pentru cerb şi căprior sunt recomandate panopliile de culoarea cornului (brun
sau brun închis), bineînţeles dacă se asortează cu mobilierul, tapiţeria, covorul etc.
Pentru trofeele de cervide şi mistreţi sunt recomandate plăcile cu grosimea
uniformă (fig. 15), în timp ce pentru cele de capră neagră, de muflon şi pentru

46
craniile de prădători sunt potrivite cele cu adaosuri speciale (fig. 12 şi 13).
În privinţa plăcilor sculptate, hotărâtoare rămân preferinţele şi imaginaţia
artistului. Nu putem însă să nu recomandăm o relativă simplitate. Amestecul de
motive sculptate, care încarcă exagerat imaginea „panopliei”, poate deveni
dizgraţios şi diminuează categoric din valoarea aparentă a trofeului. De exemplu
amestecul ghirlandelor de frunze de stejar, cu ramuri de brad şi conuri, la care se
adaugă scene nereuşite de vânătoare, nu poate fi considerat decât de prost gust.
Rare sunt sculpturile în care se regăsesc astfel de combinaţii complexe, cu adevărat
valoroase.
În final reamintim că, pe verso-ul plăcii de lemn sau pe o plăcuţă modestă
din metal gravat, trebuie înscris un minimum de date despre vânător şi trofeu:
când, unde şi de către cine a fost dobândit, punctajul C.I.C. ş.a.m.d.

2.4.2. Montarea trofeelor de cervide, capră neagră şi muflon

Trei reguli se impun a fi respectate în această privinţă:

– să nu se practice găuri inutile în craniu;
– să se folosească o prindere uşor de demontat;
– să se aplice prinderile din spatele trofeului, aşa încât, dinspre faţă, acestea
să nu fie deloc vizibile.
Trofeele cu craniu întreg ne oferă posibilitatea stabilirii vârstei după
maxilarul superior sau inferior. Cele care nu au nici măcar maxilarul superior
întreg ne dau doar informaţii aproximative, după sutura oaselor şi, în unele cazuri,
după înălţimea şi grosimea cilindrilor frontali. De aceea, cel puţin în cazul trofeelor
cu craniul incomplet, dar şi în cazul celorlalte, se recomandă păstrarea şi expunerea
unei jumătăţi din maxilarul inferior, secţionat după ultimul molar. Corect este ca
această porţiune din maxilar să fie prinsă îngropat, pe spatele suportului din lemn
(fig. 10).
Trofeele cu craniu întreg se montează comod, după efectuarea lăcaşurilor

47
pentru dentiţie şi pentru spinii bulbilor rahidieni, prin intermediul cunoscutului
dispozitiv în formă de U (fig. 11).
În lipsa unui astfel de dispozitiv, prinderea se poate face cu un holşurub
puternic, fixat prin placă în porţiunea de sub bulbul rahidian, unde osul este mai
gros şi rezistă. Pentru aceasta se găureşte mai întâi placa, se însemnează prin
orificiu plăcii, locul unde trebuie perforat osul şi se execută gaura cu un burghiu
mai mic cu 1-2 mm în diametru, decât în grosimea holşurubului ce se va folosi.
Pentru siguranţă, craniul se mai poate prinde cu încă un holşurub, poziţionat sub
cel dintâi, la circa 1,5 cm distanţă.
Trofeele cu craniul tăiat parţial pot fi prinse prin intermediul a două
holşuruburi cu cap semirotund, trecute prin cele două găuri, uşor lărgite, ale osului
frontal. Pot fi prinse, mai puţin vizibil, şi cu două holşuruburi situate imediat în
spatele cilindrilor frontali, ascunse astfel vederii.
Indiferent unde sunt poziţionate, capetele holşuruburilor se pot şlefui şi
vopsi în alb, astfel încât să devină mai greu vizibile.
Trofeele de capră neagră se prind asemănător, cu singura deosebire că, dată
fiind poziţia coarnelor (tecilor) pe craniu, se impun a fi montate pe un suport
înclinat (fig. 12). Asemănător pot fi montate şi trofeele de muflon, însă suportul
înclinat trebuie să fie suficient de înalt pentru a permite această expunere (fig. 13).

2.4.3. Montarea colţilor de mistreţ

Se face pe plăci de lemn, de preferat închise la culoare, pentru a scoate colţii

în evidenţă.
În prealabil colţii se pot rigidiza între ei, prin bucăţi scurte din lemn, lăsând
între capetele lor o distanţă de 3-4 cm la colţii armă şi de 2-3 cm la cei ascuţitori
(fig. 14). După montare (fig. 15) această porţiune se acoperă, de regulă cu o frunză
sculptată.
Această prindere pentru rigidizarea colţilor serveşte şi la fixarea bazei

48
colţilor de suport. Colţii mai trebuie însă prinşi în cel puţin câte un punct, situat
aproximativ la jumătatea distanţei dintre bază şi vârf.
Această a doua prindere se realizează peste colţi, printr-o brăţară din argint
sau din alt metal, ori printr-un holşurub invizibil poziţionat din spatele plăcii. În
acest ultim caz, orificiul practicat în colţ trebuie să fie doar cu puţin mai mic decât
diametrul holşurubului, astfel încât prin înşurubarea acestuia peretele colţului să nu
fie forţat, tensionat ori crăpat.
Dacă dorim să nu găurim deloc colţii, ceea ce este într-adevăr indicat, atunci
folosim primul procedeu sau un altul puţin mai complicat. Se fixează, în acest caz,
baza colţilor în tablă din alpaca, din alamă sau din cupru, de 0,4-0,5 mm grosime,
pe 2-3 cm lungime, mulată strâns pe forma colţilor şi lipită de aceştia cu o
substanţă puternic adezivă. Ulterior, cele două baze metalice se rigidizează între
ele printr-o altă bucată de tablă, din acelaşi material, care se cositoreşte de primele.
La rândul ei, această montură se prinde rigid de panoplie. Ea prezintă doar
dezavantajul că nu lasă vizibilă toată lungimea colţilor, dacă nu se practică o fantă
sau un orificiu în tablă, prin care să se poată observa baza acestora.

2.4.4. Montarea blănurilor covor

Blănurile de urs, de lup, de râs şi de pisică sălbatică care se evalue ază, dar şi
altele, se pot monta covor şi pot fi expuse pe jos sau pe pereţi, după posibilităţi şi
după preferinţe.
De regulă, blănurile argăsite sunt căptuşite cu unul sau mai multe straturi de
vatelină sau din alt material moale, peste care se coase un dos din doc sau din alt
material textil. În acest fel blana devine mai groasă şi mai pufoasă, dobândind un
aspect mai natural.
De jur-împrejur, blana se garniseşte cu o broderie simplă sau dublă, de
regulă din postav de coloare potrivită cu blana, dar şi cu tapiţeria interiorului unde
se expune.
Se preferă postavul „de biliard”, de culoare verde închis, verde sau verde

49
crud, dar şi diferite nuanţe de maro şi roşu aprins. Mai rar sunt întâlnite broderiile
de altă culoare.
Lăţimea acestei „broderii” şi modelul ei sunt alese în funcţie de mărimea
blănii şi de gustul vânătorului. De regulă, în cazul blănurilor mari (de urs, de
mistreţ, de lup) această bordură depăşeşte marginea blănii cu cca 4,5 -5,5 cm, pe
când în cazul celor mici (pisică sălbatică, vulpe) cu doar 3,0-4,5 cm. La o broderie
dublă, partea de deasupra este mai îngustă, de circa 3 cm, pentru a o lăsa vizibilă
pe cea de dedesubt.
Această broderie, denumită şi „bordură”, este de fapt o formă terminală a
suportului textil, obţinută prin „ştanţarea” postavului pe 1,0-1,5 cm cu o ştanţă
special confecţionată în acest scop (fig. 16). Nu este indicată folosirea altor
materiale textile, deoarece se destramă în zona prelucrată prin ştanţare.
Importante rămân, în continuare, montarea labelor, cu ghearele cât mai
evidente şi mai deschise, precum şi montarea cât mai naturală a capului. De fapt,
mărimea şi forma capului, cu ochii, urechile şi buzele corect poziţionate, precum şi
mimica naturală a acestuia, sunt cele mai dificile lucruri de realizat. În func ţie de
mărime, formă şi mai ales de fizionomie, blănurile montate covor sunt apreciate,
din punct de vedere estetic şi valoric. Avem exemplul unor blănuri recorduri
naţionale şi chiar mondiale deformate prin întinderea exagerată şi nejustificată în
lăţime, cu capete dizgraţios aranjate, care au atras mai mult critici, decât laude.
Este timpul să se înveţe câte ceva din aceste exagerări care au făcut în final să nu
mai fie evaluate blănuri record.
În caz contrar există riscul încurajării intenţiei semioficiale a membrilor
Comisiei de Expoziţii şi Trofee din C.I.C. de a nu mai evalua şi omologa noi
recorduri pentru blănurile de vânat ca trofee. Motivul reprezentat de întinderea
exagerată, în special în lăţime, şi de aspectul dizgraţios al unor blănuri evalu ate
este numai parţial adevărat, întrucât nici o blană, indiferent de tehnica prelucrării,
nu poate câştiga, prin întindere, mai mult de 10-12%, maximum 15-16% puncte
faţă de punctajul blănii crude. Aşadar, această posibilitate de întindere a blănurilor
este limitată şi nu poate influenţa decât în limite rezonabile punctajul pentru

50
mărime al blănurilor corect prelucrate. Problema este legată exclusiv de tehnica
prelucrării.
Din contra, printr-o prelucrare neadecvată blana poate pierde mult din
punctajul iniţial, dat de mărimea blănii în stare crudă. Acestea sunt, de fapt,
cazurile cele mai frecvente, care pot fi uşor sesizate prin corelarea mărimii
craniului cu mărimea blănii crude a aceluiaşi animal. Indiferent de ceea ce se
afirmă, experienţa a demonstrat că între mărimea blănii şi mărimea craniului
există, în general, o bună corelaţie.

2.4.5. Montarea craniilor de prădători

Se prind, din motive estetice, în mod asemănător a trofeelor de capră neagră,

pe suport uşor înclinat, prin monturi invizibil e din faţa trofeului.

2.5. NOŢIUNI DE EVALUARE A TROFEELOR DE VÂNAT

2.5.1. Istoria formulelor de evaluare

Deşi colecţii de vânătoare au existat din vremuri străvechi organizarea

expoziţiilor de vânătoare este de dată relativ recentă. Mărturii sigure referitoare la
astfel de manifestări competiţionale se regăsesc pentru prima oară în secolul al
XVIII-lea.
În cadrul primelor expoziţii de vânătoare, aprecierea valorii trofeelor de
vânat s-a făcut „din ochi”, prin comparaţie, în conformitate cu impresia pe care
acestea o lăsau asupra evaluatorilor. Trofeele erau categorisite simplu, de către un
juriu de onoare, în trofee foarte bune, bune, mijlocii şi slabe.
Desigur că această apreciere, oricât de sincer s-ar fi dorit a fi făcută, a
generat permanent discuţii şi nemulţumiri. De aceea, în 1896 au fost propuse şi

51
aplicate primele „formule de evaluare a trofeelor de vânat”, care, din păcate, s-au
dovedit a fi la fel de criticabile şi de nesigure, încât a determinat, după numai un
an, revenirea la „aprecierea din ochi”.
Mult mai târziu, în anul 1925 – după abandonarea temporară a ideii
formulelor de evaluare criza generată de primul război mondial, care a întrerupt
şirul expoziţiilor cinegetice – au fost promovate noi „formule şi instrucţiunile de
evaluare denumite Nadler” cunoscute ulterior în toată Europa. Nici aplicarea
acestor formule nu a dat satisfacţie deplină, deoarece avantajau anumite aspecte,
cum ar fi de exemplu numărul de ramuri la trofeul de cerb carpatin, comparativ cu
grosimea prăjinilor, greutatea trofeului ş.a.m.d.
A fost motivul pentru care încă de la înfiinţare, din 1930, Consiliu
Internaţional al Vânătoarei şi Protecţiei Vânatului (C.I.C.) şi-a stabilit, printre
obiectivele prioritare şi pe acela al elaborării unor formule de evaluare, completate
prin instrucţiuni corespunzătoare, de natură să elimine discuţiile neprincipiale şi
subiectivismul de care s-a dat dovadă la expoziţiile de vânătoare precedente. În
acest scop la Adunarea Generală de la Varşovia, din 1934, a fost desemnată o
comisie de specialişti, formată din reprezentanţi a 13 state, care au început să
lucreze în acest scop. Din multitudinea de propuneri, date şi documentaţii strânse
de Secretariatul C.I.C., 17 membri ordinari ai Comisiei desemnate în 1934 şi 29 de
experţi invitaţi din diferite ţări europene printre care şi România, au selecţionat,
între 4 şi 27 mai 1937, la Praga, criteriile unitare de evaluare a trofeelor
convenţionale de vânat.
În fapt Comisia şi-a desfăşurat activitatea pe 4 grupe de lucru, diferenţiate pe
categorii de trofee, după cum urmează:
- cerb şi căprior;
- lopătar, ren şi elan;
- capră neagră, ibex, muflon şi zimbru;
- urs, lup, râs, pisică sălbatică şi mistreţ.

52
 După discuţii ample şi verificarea practicarea diverselor formule propuse
pentru diferitele tipuri de trofee au fost omologate aceste formule unitare de
evaluarea trofeelor europene de vânat.
Formulele de evaluare şi instrucţiunile aferente acestora au fost consacrate,
în acelaşi an, în cadrul Expoziţiei mondiale de la Berlin, din 2 -28 noiembrie 1937.
România a fost prezentă la această mare expoziţie cu 768 de trofee şi a
cucerit 364 de medalii, numerotate de la 1.606 la1.970 printre care recordul
mondial de capră neagră, prin trofeul Hesseimmer din Făgăraş şi recordul mondial
de urs. Acest succes de răsunet a fost al doilea al României, după Expoziţia
Internaţională de la Leipzig, din 1930, unde ţara noastră a dobândit trei recorduri,
prin trofeul de cerb Kosch din Călimani, trofeul de căprior Witting de la Sibiu şi un
trofeu de mistreţ imbatabil la acea vreme.
Aceste formule şi instrucţiunile de evaluare ale C.I.C., cu unele modificări
aduse în 1952, dar experimentate în 1954 cu ocazia Expoziţiei Internaţionale de la
Düserldorf, au rămas valabile, după aprobarea lor în cadrul Adunării generale a
C.I.C., din 1955 de la Copenhaga, până în zilele noastre.
Pe parcurs li s-au mai adus uşoare îmbunătăţiri în sensul detalierii unor
criterii pe baza cărora să fie acordate, mai exact, punctele de frumuseţe şi
penalizările. Aşadar, îmbunătăţirea a vizat doar aprecierea mai exactă şi mai
obiectivă a elementelor care nu se măsoară exact.
Toate precizările de mai sus, referitoare la „formulele de evaluare” C.I.C.,
privesc doar istoria formulelor şi instrucţiunilor specifice pentru trofeele de vânat
european. Celelalte trofee caracteristice speciilor de vânat din alte continente, se
evaluează după formule puţin deosebite în privinţa concepţiei, elaborate pe
continentul american.

2.5.2. Instrumente şi aparate de măsură

Lungimile, lăţimile, grosimile, înălţimile şi deschiderile se măsoară cu

banda metalică (ruletă), recomandabil de 0,5 cm lăţime, pentru a asigura

53
flexibilitatea necesară. Această bandă, gradată în cm şi mm, poate fi înlocuită, fără
probleme, cu o bandă neextensibilă pe suport textil sau din material plastic, de 10
mm lăţime, gradată identic. Important este ca banda să nu permită absolut deloc
întinderea şi, prin aceasta, măsurători inexacte. Banda metalică poate fi înlocuită
parţial şi printr-un fir metalic rotund, prevăzut sau nu cu un cursor, care se mulează
mult mai bine pe lungimea elementelor măsurabile. După marcarea dimensiunilor,
firul se întinde pe o bandă metalică pentru determinarea dimensiunii măsurate.
Anumite lungimi, lăţimi sau deschideri, ca de exemplu la craniile de
prădători sau la trofeul de muflon, se măsoară, mai exact şi mai comod, cu
şublerul, adecvat ca deschidere şi lungime a braţelor mărimii trofeului evaluat.
Pentru măsurarea înălţimii şi deschiderii trofeului de capră neagră se pot
utiliza şi rigle gradate speciale (fig. 17).
Indiferent însă de instrumentul cu care se măsoară lungimile, lăţimile,
grosimile, înălţimile şi deschiderile, precizia măsurătorilor va fi de ordinul
milimetrilor pentru toate dimensiunile care se măsoară în centimetri şi de ordinul
zecimilor de milimetru pentru toate dimensiunile care se măsoară în milimetri.
Greutăţile se stabilesc prin cântărire, cu ajutorul unor cântare care asigură
precizia necesară. Pentru trofeele la care greutatea se stabileşte în kilograme,
precizia cerută este de 10 grame, iar pentru cele care se cântăresc în grame,
precizia necesară este de un gram.
Volumul, doar în cazul trofeului de căprior, se determină cu ajutorul unui
cântar hidrostatic (fig. 18). Prin operarea simplei diferenţe dintre greutatea
trofeului cântărit în aer şi greutatea trofeului cântărit cu partea, cele două prăjini
scufundate în apă, până deasupra rozetelor se obţine diferenţa în grame care
corespunde volumului în cm 3, deoarece greutatea specifică a apei de 1g/cm 3.
Pornindu-se de la aceste instrumente clasice de măsură, au fost imaginate
diverse combinaţii ale acestora sau îmbunătăţiri aduse în scopul facilitării
operaţiunilor de evaluare implicate. Dăm ca exemplu doar rigla pentru măsurarea
înălţimii şi deschiderii trofeelor de capră neagră precum şi perfecţionarea adusă
ruletei (ciocul ruletei) pentru măsurarea circumferinţelor coarnelor (fig. 19).

54
2.5.3. Reguli de evaluare general valabile

Pentru recunoaşterea internaţională a valorii trofeelor de vânat este necesară

evaluarea acestora de către o comisie oficială neutră, numită de C.I.C., din care
trebuie să facă parte cel puţin un expert internaţional din afara ţării care supune
trofeele evaluării, în cazul expoziţiilor cu caracter naţional şi cel puţin 3 astfel de
experţi internaţionali în cazul expoziţiilor internaţionale. Bineînţeles că experţii în
discuţie, din ţara gazdă şi cei internaţionali, trebuie să fie absolvenţi ai unui curs
organizat de Comisia de Expoziţii şi Trofee din C.I.C.
În plus, nu pot face parte din comisie în cazul expoziţiilor cu caracter
naţional sunt necesari minimum trei experţi C.I.C., în cazul celor internaţionale
sunt necesari minimum cinci astfel de experţi, iar în cazul celor mondiale şapte.
Trofeele mai pot fi evaluate şi, respectiv, omologate internaţional şi cu
ocazia reuniunilor C.I.C., în cadrul „Comisiei de expoziţii şi trofee” sau în plenul
Adunărilor Generale ale acestui organism.
În cadrul expoziţiilor cu caracter naţional, evaluarea trofeelor se face, de
fapt, de către „Comisia naţională de evaluare a trofeelor”, numită de şeful
delegaţiei ţării respective în C.I.C. Din ea fac parte, în primul rând, experţii atestaţi
internaţional, dar şi alţi specialişti recunoscuţi de către aceştia şi de şeful delegaţiei
ţării respectivă în C.I.C. Evaluarea făcută de această comisie naţională este doar
verificată, prin sondaj, în cazul expoziţiilor naţionale, de către comisia
internaţională de evaluare, compusă, aşa cum am precizat, din cel puţin trei experţi
C.I.C. Se insistă, de regulă, asupra trofeelor care îndeplinesc punctajul medaliei de
aur. În mod obligatoriu, se verifică însă, toate vârfurile de serie, mai ales atunci
când acestea reprezintă noi recorduri sau vicerecorduri mondiale.
Pentru evaluare oficială şi omologare internaţională, trofeele trebuie să aibă
o vechime mai mare de 3 luni de la preparare şi să fie tipice. Trofee atipice sunt
cele care nu se pot evalua. De regulă, dacă unul dintre elementele din formula de
evaluare nu se poate măsura, trofeul este considerat atipic şi nu se evaluează. Mai

55
există şi alte situaţii de atipicitate, care se iau în considerare cu ocazia evaluării
trofeelor de comisia oficială de omologare.
În toate cazurile, trofeele evaluate şi omologate oficial sunt înscrise în
cataloagele expoziţiilor. Doar în cazul trofeelor evaluate în cadrul unor reuniuni
C.I.C. nu există, imediat, această posibilitate, dar trofeele se înscriu în catalogul
primei expoziţii la care participă ţara deţinătoare a trofeului astfel omologat.
O dată evaluat de o comisie oficială a C.I.C. un trofeu rămâne, cu punctajul
acordat, pentru totdeauna. Cu un astfel de trofeu se poate participa şi la alte
expoziţii, dar acesta preia punctajul deja stabilit, fără ca trofeul să mai poată fi
evaluat (chiar în situaţia în care prima evaluare ar fi discutabilă). În catalogul
expoziţiei se va indica, într-un astfel de caz, locul şi anul primei omologării.
La evaluarea trofeelor de vânat, la care ambele sexe poartă coarne este
obligatorie, în plus, indicarea sexului exemplarului de la care provine trofeul.
Trofeele considerate allohtone, dar nu se evaluează după formule originale a
C.I.C., dar când există o metodă acceptată în acest sens de acest organism. Este, de
exemplu, cazul cerbului de Virginia şi al altor trofee la care evaluarea are în vedere
formule stabilite în America (locul de origine al acestei specii).
În cazul unor rupturi ale unor elemente măsurabile, se stabilesc doar
dimensiunile părţilor rămase, care se înscriu în fişa de evaluare. Din acest motiv,
trofeul cu părţi rupte nu este considerat atipic, iar părţile rupte nu sunt luate drept
neregularităţi. Din acelaşi motiv nu se operează nici scăderi de punctaj (penalizări)
pentru rupturi, ele fiind „sancţionate” odată prin măsurătorile făcute.
Adaosurile şi scăderile se fac, întotdeauna, în puncte întregi şi, respectiv, în
jumătăţi de punct.

2.5.4. Elemente măsurabile şi elemente apreciabile

Valoarea trofeelor convenţionale de vânat, exprimată în puncte C.I.C. şi

categorii de medalii, se poate obţine prin aplicarea formulelor de evaluare aspra

56
elementelor trofeelor, în conformitate cu instrucţiunile elaborate în acest sens, sub
egida acestui organism internaţional în vânătoare. Actualele formule şi instrucţiuni
de evaluare au fost adoptate încă din 1937 şi au fost aplicate pentru prima dată la
Expoziţia Internaţională de la Berlin din acel an.
Elementele trofeelor convenţionale care se iau în considerare sunt împărţite
în două categorii:
 elemente măsurabile, care nu pot da diferenţe considerabile de punctaj la
evaluările efectuate de diverşi evaluatori;
 elemente apreciabile, care lasă o oarecare libertate de estimare a
punctajului, în funcţie de impresia pe care o lasă calitatea acestora supra
evaluatorilor.
Cu excepţia craniilor, la care se măsoară lungimea şi lăţimea acestora, la
toate celelalte trofee convenţionale de vânat se întâlnesc atât elemente măsurabile,
cât şi elemente apreciabile.
De exemplu, la coarnele de cerb carpatin se măsoară lungimile prăjinilor, ale
ramurilor ochiului şi mijlocie, circumferinţele rozetelor şi ale prăjinilor în două
porţiuni ale acestora, deschiderea coarnelor, greutatea acestora şi se numără
terminaţiile, apreciindu-se doar culoarea coarnelor, aspectul perlajului, aspectul
vârfurilor terminaţiilor, mărimea ramurii de gheaţă şi frumuseţea coroanei.
În cazul altor specii de vânat sunt alte măsurători şi alte aprecieri care se fac.
De exemplu, în cazul blănurilor de urs şi lup se măsoară lungimea acestora, până la
vârful cozii (scurte) şi respectiv până la baza cozii (lungi), şi lăţimea acesteia în
porţiunea dintre picioarele interioare şi cele posterioare unde este mai îngustă,
apreciindu-se lungimea părului, desimea şi regularitatea acestuia, culoarea şi luciul
ei sau respectiv, mărimea gulerului şi a coamei.
Fără a intra în amănunte pentru alte specii de vânat, trebuie reţinut că la
evaluarea trofeelor acestora, cu excepţia craniilor, se iau în considerare elemente
măsurabile şi elemente apreciabile specifice.
În legătură cu aprecierile care se fac, mai trebuie reţinut faptul că acestea nu
pot fi făcute foarte subiectiv, deoarece în timp au fost perfecţionate formulele de

57
evaluare, prin conceperea unor scări de valori în funcţie de care se pot face aceste
aprecieri. De exemplu, aprecierile pentru lungimea părului din blană se fac în
funcţie de lungimea efectivă a firului de păr, culoarea se apreciază în funcţie de
scări de nuanţe ş.a.m.d.
În plus, pentru mai multă rigurozitate, s-au stabilit imagini standard ale
diferitelor elemente apreciabile (perlaj, culoare, mărime guler şi coamă etc.) în
funcţie de care punctajul apreciat se stabileşte uşor şi corect.
În concluzie, evaluarea trofeelor convenţionale de vânat se face cu suficientă
exactitate, pentru ca evaluările făcute de diverşi evaluatori, să fie sensibil
apropiate.

2.5.5. Punctaje necesare acordării medaliilor

Nr. Specia Medalia

crt. Bronz Argint Aur
1 Cerb comun 170,00 - 190,00 - 210,00 +
(Cervus elaphus L.) 189,99 209,99
2 Cerb lopătar 160,00 - 170,00 - 180,00 +
(Dama dama L.) 169,99 179,99
3 Căprior 105,00 - 115,00 - 130,00 +
(Capreilus capreilus 114,99 129,99
L.)
4 Elan 250,00 - 275,00 - 300,00 +
(Alces alces L.) 274,99 299,99
5 Capra neagră – 100,00 - 105,00 - 110,00 +
(Rupicapra rupicapra Mascul
– 104,99
95,00 - 99,99 109,99-
100,00 105 +
L.)
6 Muflon Femelă 185,00 - 104,99-
195,00 205,00 +
(Ovis aries musimon 194,99 204,99
P.)
7 Zimbru 130,00 - 150,00 - 170,00 +
(Bison bonasus L.) 149,99 169,99
8 Mistreţ 110,00 - 115,00 - 120,00 +
(Sus scrofa attila T.) 114,99 119,99
9 Urs – Blană 250,00 - 275,00 - 300,00 +
(Ursus arctos L.) – 274,99
51,00 - 52,99 299,99-
53,00 55,00 +
10 Lup Craniu
– Blană 100,00 - 54,99 -
110,00 120,00 +
(Canis lupus L.) – 109,99
37,00 - 38,99 119,99-
39,00 41,00 +
Craniu 40,99
58
11 Râs – Blană 105,00 - 115,00 - 125,00 +
(Lynx lynx L.) – 114,99
23,00 - 24,49 124,99-
24,50 26,00 +
12 Pisică sălbatică –Craniu
Blană 40,00 - 44,99 25,99-
45,00 50,00 +
(Felis silvestris L.) – – 23,00 - 24,49 49,99-
16,00 17,00 +
13 Vulpe –Craniu 24,00 - 24,49 16,99-
24,50 25,00 +
(Vulpes vulpes L.) Craniu 24,99
14 Viezure – 22,00 - 22,49 22,50 - 23,00 +
(Meles meles L.) Craniu 22,99
15 Câine enot 20,50 - 20,99 21,00 - 21,50 +
(Nyctereutes 21,49
16 procionoides G.)
Şacal * 25,00-25,49 25,50-25,99 26,00
(Canis aurelus L.)
* Propunere de punctaje adoptate doar în principiu la nivelul Comisiei de
Expoziţii
şi Trofee din C.I.C.

2.6. EXPOZIŢII ŞI MUZEE DE VÂNĂTOARE

2.6.1. Categorii de expoziţii de vânătoare

Expoziţiile de vânătoare sunt manifestări cinegetice, care, după provenienţa

materialului prezentat şi a locului manifestării, pot fi: locale, zonale, naţionale şi
internaţionale.
Expoziţiile locale sunt organizate de regulă în scop instructiv-educativ, cu
trofee obţinute în raza unor unităţi apropiate de gestionare a fondurilor de
vânătoare, în decursul unui interval relativ scurt de timp. Pentru a-şi realiza scopul
instructiv-educativ, trofeele se impun a fi analizate prin prisma extragerii justificate
şi la momentul oportun. Sunt, deci, criticabile extragerile greşite, înainte de
atingerea apogeului la trofeele de vârf şi apreciate extragerile selective corect şi la
timp făcute. Astfel, aceste expoziţii nu rămân doar simple expoziţii decorative, ci
contribuie la educarea şi instruirea personalului şi a vânătorilor interesaţi.
Expoziţiile zonale depăşesc scopul instructiv-educativ al expoziţiilor locale,
prin preocuparea îndreptăţită spre promovarea imaginii activităţii de vânătoare în
59
afara cadrului celor cu preocupări concrete în domeniu. Astfel de expoziţii s-au
organizat în România în aproape toate judeţele ţării, pentru descoperirea de noi
trofee de vânat, în prealabil organizatorii expoziţiilor internaţionale din 1978 şi
1997. Sporadic s-au mai organizat expoziţii zonale şi în alte perioade, cu prilejul
unor manifestări cinegetice de interes zonal.
Expoziţiile naţionale sunt legate în general, ca organizare, de alte
manifestări cinegetice de interes naţional. Ele trebuie să oglindească în mod
nemijlocit situaţia trofeelor de vânat la un moment şi, indirect, rezultatul
managementului cinegetic în timp.
O astfel de manifestare cinegetică a fost organizată în 1935 în pavilioanele
din Parcul Carol – Bucureşti, o a doua în 1940 cu ocazia Lunei Bucureştiului, o a
treia în anul 2003, la Piteşti, cu ocazia reuniunii Consiliului AGVPS din România,
iar ultima, mai mult simbolică, în anul 2004, cu ocazia Adunării Generale a CIC.
Pe lângă trofee de vârf şi de selecţie, la toate aceste manifestări au fost
expuse şi trofee neconvenţionale de vânat, lucrări de artă în cinegetică şi
echipament de vânătoare etc.
Toate aceste expoziţii naţionale au avut un caracter instructiv-educativ, de
promovare a imaginii activităţii de vânătoare şi de sensibilizare a nevânătorilor în
sensul ocrotirii vânatului şi a naturii.
Expoziţiile internaţionale sunt manifestări expoziţionale cu participare mai
largă, care se adresează deopotrivă vânătorilor şi nevânătorilor, interesaţi mai mult,
mai puţin sau deloc de vânătoare.
Fie că este vorba de expoziţii naţionale cu participare internaţională precum
Expoziţia de la Bucureşti din 1997, fie că este vorba de expoziţii naţionale cu
participare largă din străinătate, precum expoziţia de la Bucureşti din 1978, fie că
este vorba de expoziţii cu pretenţii de a fi mondiale, toate aceste expoziţii
internaţionale, pe lângă expunerile de trofee de vârf şi, în antiteză, de selecţie, au
organizate şi expoziţii, inclusiv cu vânzare, de tablouri, de fotografii, de arme, de
echipament de vânătoare ş.a.m.d.

60
 În paralel se pot organiza şi concursuri de tir vânătoresc şi de chinologie
vânătorească, simpozioane pe anumite teme de interes cinegetic şi alte astfel de
manifestări care lărgesc aria participării şi interesului pentru activitate.
În acest mod, expoziţiile internaţionale de vânătoare, care rămân deschise
amatorilor de regulă 7-14 zile, oferă ocazia unor documentări ample şi pentru
vânători, şi pentru nevânători.
Dezideratele acestor manifestări generate iniţial din dorinţa simplistă „de
întrecere” între vânători, au evoluat spre o uniune clar conturată de interese a
vânătorilor, dar şi a nevânătorilor, în sprijinul conservării naturii şi frumuseţilor
acesteia, sub „cerul semn al vânătorii”.

2.6.2. Participări ale României la expoziţii internaţionale

Prima participare a României la o expoziţie internaţională de vânătoare

datează din 1867. La Paris, unde s-a organizat această expoziţie, ţara noastră a
expus trofee de cerb, de căprior, de urs şi de lup, şi, pe lângă alte trofee
neconvenţionale, o pereche de coarne de bour, aparţinând d-lui D. Begner din
Craiova.
La următoarea expoziţie internaţională de vânătoare de la Viena, din 1910,
România nu a putut să participe.
A participat în schimb, la expoziţia de la Leipzig, în 1930. La această
expoziţie, ţara noastră a obţinut 3 recorduri mondiale: la cerb, cu trofeul Kosche
dobândit în 1927 în Munţii Căliman (219,32 pct. Nadler), la căprior cu trofeul E.
Witing şi la colţi de mistreţ.
România nu a putut participa nici la următoarea Eexpoziţie de la Köln, din
anul 1933. La această expoziţie au fost totuşi prezentate două trofee de cerb
valoroase provenite din România.
În perioada 3-28.II.1937, la Berlin a fost organizată cea mai reprezentativă
expoziţie internaţională de vânătoare din perioada interbelică, la care trofeele

61
convenţionale de vânat au fost evaluate după formulele şi instrucţiunile adoptate în
acel an de C.I.C., rămase valabile, cu mici completări şi detalieri, până în zilele
noastre. La această expoziţie, România s-a remarcat prin imbatabilul record
mondial de capră neagră – cornul Hessheimer, Gârdoman – Făgăraş, 1934 – şi prin
încă un record mondial la blană de urs, doborât ulterior.
După cel de-al doilea război mondial, care a întrerupt pentru mult timp şirul
manifestărilor de acest gen, primele două expoziţii internaţionale s-au organizat la
Düseldorf, în 1954, şi la Florenţa, în 1960. La aceste expoziţii România nu a putut
participa. Totuşi la expoziţia de la Düseldorf apar înscrise în catalog 22 trofee de
cerb, 11 de capră neagră şi 2 de căprior provenite din România.
România a participat în schimb, la Expoziţia de la Florenţa, din 24.10-
8.11.1964, unde a dobândit două noi recorduri mondiale, la colţi de mistreţi
(137,65 pct.) şi blană de urs (356,66 pct.).
România a mai participat, în continuare, la următoarele expoziţii
internaţionale de vânătoare:
 în 22.09-5.10.1967, la Novi Sad, unde România a obţinut patru recorduri
mondiale şi anume: la cerb (243,17 pct.), la craniu de urs (64,10 pct.), la craniu de
lup (43,90 pct.) şi la craniu de pisică sălbatică (21,40 pct.);
 în 27.08-30.09.1971, la Budapesta, unde România a obţinut încă 3 plachete
pentru alte 3 recorduri mondiale noi: craniu de urs (65,75 cpt), craniu de lup (44,17
pct.) şi blană de lup (160,64 pct.);
 în 24.02-5.03.1972 şi 2.03.-12.03.1973 la Torino, unde România a obţinut
5 plachete, de această dată pentru recorduri ale expoziţiei, nu pentru noi recorduri
mondiale;
 în 1976, la Ceske Budejovice, unde România a obţinut două noi recorduri
mondiale şi anume la: craniu de urs (66,15 pct.) şi blană de urs (465,28 pct.);
 în 1977, la Marsilia, unde România a obţinut doar o plachetă pentru un
record al expoziţiei, fără a fi nou record mondial;

62
  în 1978, la Bucureşti, unde România, în calitate de ţară organizatoare, a
reuşit să-şi doboare propriile recorduri la: craniu de urs (cu 66,15 pct.) şi blană de
urs (cu 598,53 pct.);
 în 1980, la Nitra, unde România a obţinut două noi recorduri mondiale la:
colţi de mistreţi (144,00 pct.) şi blană de lup (172,64 pct.);
 în 1981, la Plovdiv, unde România a obţinut, pentru scurt timp, recordul
mondial la coarne de cerb (261,25 pct.);
 în 1985, la Brno, unde România a obţinut încă două recorduri mondiale noi
la: craniu de urs (68,30 pct.), la blană de urs (687,70 pct.);
 în 1986, la Nürenberg, unde România nu a mai putut prezenta nici un nou
record mondial;
 în 1997, la Bucureşti, unde România a fost pentru a doua oară ţara
organizatoare şi a reuşit să recâştige recordul mondial la craniu de urs (69,47 pct.)
şi să-şi doboare propriul record mondial la blană de lup (187,17 pct.).

2.6.5. Colecţiile de trofee şi muzeele de vânătoare

Spre deosebire de expoziţiile de vânătoare, care sunt temporare, colecţiile de

trofee de vânat şi muzeele de vânătoare au caracter permanent. În astfel de
colecţii, dar mai ales în muzee, sunt expuse în primul rând trofee de vânat, dar şi de
vârf şi de selecţie, diverse tipuri arme, echipament auxiliar de vânătoare, lucrări de
artă (sculpturi, picturi, bibelouri, tapiţerii etc.) şi alte asemenea obiecte de interes
cinegetic, de regulă ţinând seamă de evoluţia lor istorică.
Colecţiile de trofee de vânat, organizate de sine stătător ori în cadrul altor
muzee, şi muzeele de vânătoare trebuie, prin modul de concepere, să transmită
celor interesaţi un cumul minim şi complex de cunoştinţe în domeniul cinegetic,
aşa încât să servească deopotrivă instrucţiei viitorilor specialişti, perfecţionării
pregătirii practicienilor şi unei atitudini mai binevoitoare faţă de vânat şi vânătoare
a publicului larg.
63
 Dintre colecţiile de trofee de vânat, cunoscute în prezent, trei merită a fi
menţionate:
 colecţia de trofee a AGVPS din România, existentă la sediul acesteia din
Bucureşti, care prin valoarea trofeelor şi modul de expunere este reprezentativă
pentru calitatea vânatului românesc; pe lângă trofee de cerb de o reală valoare, în
această colecţie găsim recordul mondial de capră neagră, recordul naţional de
căprior care până de curând a fost vicerecord mondial, renumitul trofeu de cerb
Romeo Stănescu şi alte trofee de valoare, printre care de mistreţ, de capră neagră şi
de cerb carpatin, cu istorie puţin cunoscută;
 colecţia de trofee de vânătoare din Muzeul Brukental – Sibiu, care pe lângă
trofee autohtone şi din Africa, cuprinde şi echipament vânătoresc din vremuri
trecute; vechimea exponatelor şi modul de prezentare sunt interesante pentru
vânătorii zilelor noastre;
 colecţia de trofee din cadrul Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări
Forestiere din Braşov, care este interesantă în primul rând prin colecţia de trofee de
selecţie, foarte instructive pentru viitorii specialişti şi, în egală măsură, pentru
angajaţii în domeniu, dornici de perfecţionarea cunoştinţelor de specialitate.
Comparativ cu colecţiile de trofee, din categoria cărora am prezentat pe cele
trei mai importante, muzeele de vânătoare sunt mult mai cuprinzătoare.
În România, un astfel de muzeu naţional de vânătoare a fost înfiinţat în anul
1931, în pavilioanele din Parcul Carol. La acea dată era considerat unul d intre cele
dintâi muzee de vânătoare existente pe continent. Clădirea muzeului conţinea 3 săli
impunătoare, cu hol şi galerii spaţioase, impresionând prin multitudinea şi
varietatea exponatelor, multe dintre acestea adevărate lucrări de artă dermoplastică.
Din păcate muzeul în discuţie a dispărut, cu exponate cu tot, într-un nefericit
incendiu, după numai un deceniu de funcţionare.
La zeci de ani distanţă, ca urmare a iniţiativelor conducerii AGVPS din
România, s-a luat decizia guvernamentală, dusă la îndeplinire într-un interval de
numai câteva luni, de înfiinţare a unui nou muzeu naţional de vânătoare, intitulat
sugestiv Muzeul Cinegetic al Carpaţilor Posada.
64
 Muzeul actual a fost amenajat, cu sprijinul de specialitate al AGVPS din
România, într-o clădire generoasă din complexul Castelului Bibescu, situat într-un
peisaj adecvat şi uşor accesibil. A fost inaugurat în 20.11.1996 şi reamenajat în
anul 2004, de această dată prin efortul financiar al Regie Naţionale a Pădurilor
Romsilva. Muzeul se prezintă astăzi ca fiind, de departe, cel mai elegant din
Europa.
În acest muzeu tematic, vânătoarea îşi regăseşte expresia cuvenită prin
transfigurarea valorii numeroaselor trofee de vânat românesc şi a celorlalte
exponate de o excepţională calitate, în emoţie estetică şi dimensiune culturală
autentică.
Tablourile, bibelourile, miniaturile din corn de cerb şi de fildeş, broderiile,
tapiţeriile, articolele de mobilier, panopliile de arme şi echipamentul auxiliar
expus, alături de câteva lucrări de specialitate apărute prin grija unor autori
cunoscuţi, stau mărturie în ceea priveşte evoluţia vânatului şi vânătoarei, a
managementul vânatului şi a artei în legătură cu vânătoarea, din spaţiul nostru
carpato-dunărean.
Fără un scop în sine, trofeele de vânat şi toate celelalte exponate reprezintă
expresia triplei lor valori: sentimentale - pentru cine le-a dobândit sau creat,
materiale - pentru cine le deţine, şi estetice - pentru cine are privilegiul să le vadă.

65
 CAPITOLUL III

PREPARAREA ŞI CONSERVAREA
TROFEELOR NECONVENŢIONALE
DE VÂNAT

66
 3.1. CATEGORII DE TROFEE NECONVENŢIONALE DE VÂNAT

După cum s-a putut constata din capitolul introductiv al lucrării, trofeele de
vânat denumite mai puţin inspirat neconvenţionale, pentru a le putea deosebi de
celelalte supuse evaluării, sunt extrem de numeroase şi de diversificate, aşa încât o
abordare nesistematizată a acestora ar lungi exagerat textul lucrării şi ar face
dificile de reţinut cunoştinţele în materie.
Din acest motiv se va încerca o categorisire a acestora, du pă cum urmează:
 pampoane din păr şi din pene;
oase peniene;
 păsări întregi sau bust naturalizate;
 mamifere întregi sau bust naturalizate;
 blănuri şi cranii, ce nu pot fi supuse evaluării;
 alte categorii de trofee neconvenţionale.

Toate aceste trofee (fig. 20), confecţionate ori preparate cu profesionalism şi

conservate cu grijă, rezistă în timp şi constituie pentru cei ce le-au dobândit,
asemenea trofeelor convenţionale, amintiri deosebit de plăcute şi surse aparte de
inspiraţie în istorisirile ce prind contur din ce în ce mai misterios, cu trecerea
vremii, la simpla vedere şi revedere a lor. Semnificaţia acestor trofee depăşeşte
aşadar, pentru vânătorul care le-a dobândit, interesul material, sporind aura
sentimentală cu care memoria înlocuieşte, treptat-treptat, conturul precis al
întâmplărilor demult trăite.

3.2. PAMPOANE DIN PĂR ŞI DIN PENE DE VÂNAT

Cele mai frecvente pampoane, purtate în general la pălării, sunt cele

confecţionate din păr de mistreţ, de capră neagră, de viezure şi de cerb, precum şi
cele confecţionate din penele întoarse ale cozii răţoiului sălbatic, din „peniţele” de
67
sitar, becaţină şi cocoş de munte, din guşa şi coada fazanului, din penele oglinzii de
gaiţă şi, mai rar, din inelul pufos existent în jurul glandei uropigiene a sitarului etc.
(fig. 20, c).
În raport cu pampoanele menţionate, multitudinea şi diversitatea celorlalte,
nemenţionate distinct, este extraordinară şi denotă o fantezie recunoscută în cazul
vânătorilor cu gust artistic. De la perii lungi şi ţepoşi din mustăţile iepurilor,
vulpilor şi motanilor sălbatici, precum şi de la cozile acestora sau vârfurile cozilor
acestora, până la cele mai diverse pene şi fulgi din penajul diferitelor păsări admise
la vânătoare, toate servesc inspiraţiei vânătorilor pentru confecţionarea
pampoanelor şi ornarea pălăriilor şi chiar a vestimentaţiei vânătoreşti.
Toate aceste pampoane fac parte din categoria trofeelor neconvenţionale de
vânat şi foarte multe dintre acestea ajung în expoziţii, mai ales personale, atunci
când nu mai sunt de actualitate şi nu mai sunt purtate la pălărie.
Modul de alegere, de aşezare, de legare, de lipire şi de uniformizare a
penelor şi perilor în pampoane nu este foarte simplu, dar realizabil după câteva
încercări, mai ales dacă operaţia a fost la început urmărită în atelierul unui
specialist. În continuare, fixarea acestor pompoane, prin lipire, în cornete din
diverse metale, dar nu numai, dă acestora rezistenţa necesară în timp şi
posibilitatea prinderii la pălării sau vestimentaţie printr -un dispozitiv adecvat.
Important este ca aceste pampoane să fie curăţate din când în când şi
eventual şterse cu uleiuri şi substanţe volatile, atât în scopul reîmprospătării
aspectului, cât şi al îndepărtării şi combaterii microorganismelor care le-ar putea
degrada în timp.

3.3. OASE PENIENE

Investite altădată cu puteri miraculoase, oasele peniene de urs, lup, râs şi

vidră, precum şi cele de vulpe, viezure, jder, dihor şi alte specii de mamifere -vânat
care prezintă astfel de oase, sunt considerate astăzi, doar de către unii vânători,

68
trofee interesante, motiv pentru care au fost şi sunt încă preparate şi păstrate. Astfel
de oase, mai ales strânse în colecţii, ne pot oferi, asemenea trofeelor convenţionale
de vânat, informaţii în privinţa vigurozităţii masculilor de la care provin şi,
indirect, calităţii populaţiilor de prădători din areal.
Din acest motiv se atrage atenţia asupra acestora, precum şi a modului
simplu de prelevare, preparare, degresare şi păstrare a lor.
Detaşarea penisului la mamiferele care prezintă oase peniene se face
întotdeauna în porţiunea de după terminarea părţii osificate, la cel puţin 1-2 cm
distanţă de os.
Nu trebuie încercată în nici un caz curăţarea, fie şi parţială, a acestor oase în
stare crudă, cu cuţitul, deoarece există riscul mutilării osului penian, mai ales în
porţiunea de trecere spre ţesutul spongios-cartilaginos.
Cea mai sigură modalitate de preparare şi singura recomandată rămâne „prin
fierbere”, pieliţele şi ţesuturile spongioase curăţindu-se ulterior foarte uşor.
Ca şi în cazul oaselor craniene se recomandă degresarea în soluţie de
pehidrol şi uscarea la soare. Cu aceasta, operaţiunea de preparare ia sfârşit.
Modul de păstrare şi expunere nu este însă special. Se pot găuri aceste oase
spre partea finală şi agăţa de craniul sau blana animalului de la care provin, se pot
agăţa separat de un suport, împreună cu sau fără o etichetă de identificare, se pot
pun în vitrină ori, pur şi simplu, se păstrează în sertare pentru aduceri aminte,
susţineri şi exemplificări în discuţie etc.

3.4. PĂSĂRI ÎNTREGI SAU BUST NATURALIZATE

Sunt cunoscute două procedee uzuale de naturalizare a păsărilor şi anume:

prin împăiere şi prin mumifiere.
În cazul ambelor procedee, încă de la împuşcare, păsările trebuie corect
pregătite în vederea preparării ce urmează.

69
 Pentru început, păsările împuşcate vor fi scuturate relativ energic ţinându-se
de picioare, apoi mai uşor ţinându-se de cioc, în scopul îndepărtării impurităţilor şi
a stropilor de sânge, precum şi pentru aşezarea penajului. Cu ajutorul unor
tampoane de vată sau de hârtie igienică vor fi curăţate, în continuare, petele de
sânge proaspăt şi vor fi închise orificiile bucale şi anale. Când împuşcătura a fost
făcută cu glonţ sau cu alice mari, este indicat ca şi orificiile lăsate de aceste
proiectile să fie obturate cu dopuri din vată sau de hârtie igienică, prin îndesare cu
un beţişor ascuţit.
Mai departe, este indicat ca piesa întreagă să fie lăsată să se răcească, cu
penele natural aşezate, eventual atârnată de cioc.
Dacă ne grăbim, pasărea astfel pregătită trebuie să fie lăsată să „curgă” cu
ciocul înainte într-un cornet de hârtie (planşa I, a), într-un ciorap sau într-o mânecă
de cămaşă ori de flanel pentru a ne asigura de protecţia penajului şi absorbţia
sângelui care încă mai supurează în timpul transportului (mişcării). O atenţie
deosebită se va acorda cozii, care trebuie să rămână întreagă şi neşifonată. Nu este
indicată, în nici un caz, introducerea păsărilor în pungi de plastic, fiindcă în acestea
corpul proaspăt transpiră iar penajul se umezeşte şi se murdăreşte .
Transportul păsării corect împachetate nu mai incumbă probleme.

Împăierea păsărilor

Operaţiunea de împăiere a păsărilor începe cu jupuirea acestora, demarată

printr-o incizie practicată între anus şi capul sternului. În mod excepţional, în cazul
păsărilor cu foarte multă grăsime sub abdomen, jupuirea se poate face şi pe spate,
caz în care incizia se practică de la mijlocul acestuia până la coadă. În continuare
pielea se desprinde cu degetele până se dezgoleşte corpul păsării, având grijă să
presărăm permanent, pe carne şi pe piele, amidon, mălai, rumeguş, ghips, cenuşă
ori alte materiale absorbante, în scopul reţinerii grăsimilor şi a sângelui. Grija cea
mai mare trebuie acordată, în această fază, evitării ungerii penelor. Picioarele se

70
desprind de la încheietura de sus a femurului (planşa I, b), se jupoaie burduf până
la tars (planşa I, c) şi se curăţă bine de carne. Tendoanele se extrag prin talpa
piciorului (planşa I, d). Aripile se desprind de la umăr, iar oasele acestor a se curăţă
total de muşchi (planşa I, f) sau printr-o incizie făcută pe interiorul acestora (planşa
I, g). Similar se procedează la jupuirea burduf a gâtului şi a părţii posterioare a
capului, care se scoate prin orificiul gâtului şi se curăţă, de asemen ea, complet de
carne, de grăsimi, de creier, de globii oculari etc. (planşa I, h şi i). În cazul
păsărilor cu cap foarte mare, care nu poate fi scos prin orificiul gâtului, se practică
o tăietură scurtă pe ceafă, atâta încât capul să poată fi scos şi curăţ at, tăietură care
ulterior se coase (planşa I, j).
Vertebrele codale se secţionează şi ele în porţiunea terminală, de obicei
înaintea glandei uropigiene, apoi se curăţă cu atenţie de carne şi de grăsime, fără a
leza însă, în vreun fel, baza rectricelor (planşa I, e).
După operaţiunea de jupuire, pielea se întoarce pe dos şi se curăţă cât se
poate de bine de ultimele resturi de carne şi de grăsime, inclusiv prin frecare cu
amidon, mălai, gips sau rumeguş.
Planşa I
Penajul se curăţă şi el, iar dacă este cazul, pielea cu penaj cu tot se spală pur
şi simplu în apă călduţă cu detergent, se clăteşte bine în apă curată, se usucă cu
fönul şi se scutură pentru reaşezarea penajului în poziţie normală.
Pielea astfel jupuită şi curăţată, precum şi oasele aripilor, tarsului şi capului,
vor fi în continuare tratate cu substanţe conservante, apoi pielea va fi reîntoarsă cu
penajul spre exterior, având grijă ca penele să fie corect aşezate.
În situaţia în care lipsesc porţiuni din oasele aripilor şi picioarelor, acestea
vor fi completate cu bucăţi de lemn sau sârmă, iar dacă lipsesc oase din cap, acesta
va fi completat cu pastă de hârtie, plastilină, lut etc.
Repararea eventualelor rupturi ale pielii se face prin coasere pe interior.
Soluţiile sau pastele de conservare a pielii, prin ungere pe interior, precum şi
a oaselor se pot procura din import ori se pot obţine de naturalizator prin

71
combinarea unor substanţe chimice cu efect toxic remanent pentru
microorganisme, insecte dăunătoare, larve ale acestora etc.
Două combinaţii, pe bază de arsenic, s-au folosit cu rezultate foarte bune în
trecut:
1. Săpunul arsenial obţinut din 32 g arsenic, 12,5 g carbonat de Marsilia,
5 g camfor, 10 g naftalină şi 1000 ml de apă. Primele trei substanţe se amestecă
bine într-un vas de sticlă cu apă călduţă, apoi se pune camforul şi naftalina şi se
amestecă din nou. Soluţia este puternic toxică şi se păstrează doar de persoane
autorizate, în recipiente din sticlă ermetic închise, inscripţionate corespunzător.
2. Soluţie saturată de arseniat de sodiu se obţine prin amestecul a 1000 g
apă distilată, 100 g arsenic, 50 g piatră acră şi 50 g camfor, care se amestecă la
temperatura camerei.
Cele două soluţii prezentate sunt considerate acum, foarte periculoase,
inclusiv pentru operator, aşa încât se recomandă să fie procurate din import
substanţe conservante moderne, inofensive pentru animalele cu sânge cald.
După încheierea operaţiunii de jupuire şi de conservare a pielii păsării,
aceasta se introduce într-un frigider, împachetată cu pielea întoarsă într-o pungă de
plastic, pentru a se evita uscarea ei.
În faza următoare, se trece la confecţionarea corpului artificial (planşa II, a),
dacă nu cumva se poate procura unul standardizat, deja confecţionat.
Corpul se poate confecţiona din talaş fin, polistiren, resturi textile, turbă etc.
Foarte important este ca mărimea şi forma corpului artificial să corespundă
întru totul celui natural (jupuit), pe care este bine să-l avem permanent la vedere,
drept model.
Urmează confecţionarea gâtului (planşa II, c), care poate fi puţin mai plin şi
mai scurt decât cel natural, precum şi a picioarelor şi a aripilor, prin umplerea
locului lăsat de muşchi cu diverse materiale, aşa încât vechile dimensiuni naturale
să fie respectate.
Craniul se completează cu lut, plastilină sau pastă de hârtie până i se dă
forma iniţială.

72
 Prin picioare (planşa II, b), prin aripi (planşa II, c, d) şi prin gât şi cap
(planşa II, f) se introduc sârme de dimensiuni diferite, cu capete ascuţite, suficient
de groase, pentru menţinerea corpului, capului şi aripilor în poziţie naturală.
Cel mai important lucru, pentru redarea poziţiei naturale a viitoarei păsări-
trofeu, rămâne locul de străpungere a corpului cu sârmele înfipte în prelungirea
oaselor picioarelor şi aripilor, precum şi a gâtului (planşa III, a, b). De regulă,
capetele sârmelor perechi (picioare şi aripi) se leagă între ele după străpungerea
corpului pentru o mai bună rigidizare.
Pe măsura experienţei, atât grosimea sârmelor, cât şi locul de înfigere a
acestora în corp vor fi mai bine alese.
Spre final sunt eventual completate anumite porţiuni din corp pentru
umplerea pielii (planşa III, c), sunt amplasaţi ochii (planşa III, d) şi este modelat
capul şi corpul. Operaţiunea se încheie prin închiderea inciziei practicate cu ocazia
jupuirii, lucru care se face prin coasere, şi aşezarea penajului.
Degetele vor fi fixate de suport, până la uscare, cu ace de gămălie, iar
penajul corpului, aripilor şi cozii va fi fixat prin fâşii de hârtie prinse bolduri
(planşa III, e,f,g,). Toate vor fi îndepărtate după uscarea completă.
Planşa II
Remodelarea corpului şi aşezarea repetată a penajului va continua până la
finele uscării piesei naturalizate, preferabil comparând piesa astfel naturalizată cu
imagini sau fotografii reprezentând pasărea vie.
Montarea păsării pe suport (cracă, imitaţie de apă, sol, stâncă, panoplie etc.)
trebuie să fie făcută, de asemenea, profesional.
Nimic nu este mai dezagreabil în cazul păsărilor naturalizate decât stâlcirea
acestora cu ocazia împăierii şi a montării lor în poziţii şi pe suporturi ieşite din
normalitatea imaginii naturale a acestora.
Păsările pot fi naturalizate şi bust şi sub formă de „panoplii” atârnate de
picior.
Diferenţele constau în modul de confecţionare a corpului artificial sau a
porţiunii de corp, restul operaţiilor de preparare a pielii rămânând identice.

73
 Astfel de busturi şi panoplii cu păsări-vânat sunt de regulă mai uşor de
naturalizat, motiv pentru care sunt mai rar întâlnite kitsch -urile de acest gen.
Toate însă – păsările întregi sau bust naturalizate şi panopliile cu păsări –
reprezintă în fond trofee interesante de vânătoare, care decorează imobilele
deţinătorilor şi le readuc în memorie amintiri plăcute din trecut.

Mumifierea păsărilor
Reprezintă un procedeu mult mai facil de naturalizare şi în acelaşi timp mai
economic.
Se pot mumifia orice fel de păsări, mai ales cele cu penaj foios, însă de mici
dimensiuni, maximum de mărimea unei ciori.
Păsările mumifiate se păstrează ani de zile fără schimbări vizibile de formă
şi fără să fie atacate de molii, alte insecte, larve, microorganisme etc.
Prezintă totuşi marele de dezavantaj al mirosului remanent de formol, fapt
care le face improprii în colecţiile personale.
Mumifierea se face de regulă cu formol, în care se adaugă substanţe de
conservare, în proporţii egale. O astfel de substanţă de conservare larg utilizată în
trecut a fost soluţia arsenială.
Pregătirea iniţială a păsărilor pentru naturalizare şi transportul acestora se fac
similar procedeelor descrise pentru împăiere.
În cazul mumifierii păsărilor, acestea nu se mai jupoaie. Numai păsările de
dimensiuni mai mari (ciori, porumbei, raţe mici etc.) se eviscerează şi se umplu,
uşor presat, cu diverse materiale folosite la împăiere (talaş, vată, materiale textile,
polistiren etc.). Apoi se cos pentru reînchiderea corpului incizat în scopul
eviscerării.
Urmează fixarea corpului prin introducerea unor sârme potrivite ca
dimensiuni, ascuţite la capete, într-o anumită ordine.
Mai întâi se introduce o sârmă lungă, care are un ochet la mijloc, prin anus,
de-a lungul corpului şi al gâtului, până străpunge capul. Ochetul de la mijlocul

74
sârmei, rămas în abdomen, împiedică deplasarea acestuia înainte şi înapoi, precum
şi răsucirea ei.
Capătul sârmei ieşite prin cap se întoarce înapoi şi se reînfige în aces ta.
În continuare, prin talpa fiecărui picior se introduce câte o sârmă, de-a
lungul tendoanelor tarsului şi ale femurului, ca să fie conduse mai departe spre
umărul opus piciorului, unde se scot capetele sârmelor şi se întorc cârlig înapoi.
Operaţiunea se încheie prin tragerea sârmei, pentru o bună fixare, înapoi prin talpa
piciorului, ceea ce determină înfigerea cârligului în corp.
Similar se procedează şi în cazul aripilor. Sârmele se pot introduce dinspre
umărul opus aripii ce urmează a fi rigidizate, prin corp şi de-a lungul oaselor
aripilor până la „peniţă”, unde ies în exterior, ori invers.
Pentru susţinerea cozii se introduce subcaudal o sârmă în formă de „U”,
suficient de lungă pentru a se opri cu vârfurile în torace.
Prin aceste operaţiuni corpul este deja armat cu sârmă şi pregătit pentru
cealaltă operaţiune, de mumifiere propriu-zisă.
Soluţia conservantă se injectează sistematic, în toate părţile corpului (cap,
gât, trunchi, aripi, picioare şi baza cozii), urmărindu-se ca centrele injectării să fie
apropiate la 1-3 cm distanţă între ele, aşa încât soluţia să poată difuza în tot
organismul.
La scurt timp după injectare începe rigidizarea corpului păsării, motiv pentru
care modelarea poziţiei naturale a acesteia trebuie să se facă imediat şi repetată
periodic, până la rigidizarea completă.
Ochii se montează imediat, sau la una – două zile de la injectare.
Mumiile astfel preparate sunt gata naturalizate şi rezistă uneori mai mult
decât păsările împăiate.

3.5. MAMIFERE ÎNTREGI SAU BUST NATURALIZATE

Asemenea păsărilor, mamiferele se pot naturaliza prin împăiere, iar cele

foarte mici ca dimensiuni, precum nevăstuica, se pot mumifia.

75
 Tehnica mumifierii mamiferelor, care se practică doar în mod excepţional,
este similară cu cea descrisă pentru păsări. Din acest motiv nu se va relua
expunerea.
Tehnica împăierii mamiferelor diferă însă în mai mare măsură şi necesită în
plus o oarecare specializare pentru realizarea unui trofeu acceptabil.
Operaţiunea de împăiere a mamiferelor începe, ca şi în cazul păsărilor, cu
jupuirea acestora.
În cazul mamiferelor mari, cu blană relativ slabă (urs, cerb, capră neagră etc.),
se recomandă jupuirea la locul împuşcării acestora pentru a se evita orice
posibilitate de degradare a blănii, mai ales dacă transportul trebuie făcut în teren
dificil. Regula se aplică de altfel şi în cazul altor mamifere, mai ales dacă
apropierea de mijlocul de transport nu se poate face decât prin târâre.
Din contră, dacă vânatul a fost împuşcat în loc accesibil sau de dimensiuni
reduse, jupuirea este preferabil să fie făcută în loc comod. În cazul vânatului mare,
atenţia se va îndrepta spre aşezarea acestuia în mijlocul de transport în aşa fel încât
să se evite orice roadere a părului din blană.
Jupuirea se face de regulă deschis, dar se va avea grijă ca tăieturile de sub
bărbie şi eventual de la labe să nu fie duse până la capăt. Aşadar, la cap pielea se
poate scoate burduf chiar de la gât, iar la picioare de la coate sau chişiţe ori labe,
după caz. În cazul jupuirii burduf de la coate, este indicat să fie păstrate şi oasele
piciorului, curăţate bine de carne şi de ligamente, care se argăsesc odată cu pielea.
O atenţie deosebită se va acorda jupuirii buzelor, pleoapelor, nasului şi
urechilor pentru a nu fi crestate sau mutilate în vreun fel, fiindcă orice astfel de
greşeală se va remedia ulterior greoi şi doar parţial. Zgârciurile urechilor trebuie
scoase integral, operaţie migăloasă şi extrem de dificilă pentru începători.
Pielea astfel jupuită se curăţă şi se argăseşte printr-unul din procedeele deja
descrise în subcapitolul referitor la naturalizarea covor a blănurilor. La mamiferele
mai mici, precum la păsări, se pot utiliza diverse substanţe din import pentru
argăsire directă şi tratare împotriva degradării în timp. Aceste substanţe se

76
pensulează pe partea din interior a pielii, mai înainte de îmbrăcarea corpului
artificial.
În paralel, pe perioada argăsirii blănii, se pregăteşte corpul artificial, ce
urmează a fi „îmbrăcat” în blana argăsită şi tratată pentru conservare îndelungată.
Fie că este vorba de un animal întreg sau numai de un bust al acestuia, trebuie
acordată atenţia cuvenită formelor şi dimensiunilor corpului artificial, ce se impune
a fi similar celui natural sau poate cu ceva mai mic. De aceea este foarte important
să fie măsurate dimensiunile corpului natural şi chiar desenat conturul animalului
sau bustului acestuia pe hârtie. În plus, este important să avem în faţă fotografii ale
speciei, pentru a le compara permanent cu corpul artificial realizat.
Un naturalizator cu experienţă realizează de la început corpul artificial, aşa
încât să nu mai trebuiască ulterior decât să-l „îmbrace” în blană, nicidecum să-l
mai umple pe alocuri, pentru a completa eventuale lipsuri din corp sau pentru a
reface forma iniţială a animalului.
Confecţionarea corpului artificial, întreg sau bust, rămâne aşadar partea cea
mai dificilă de realizat, mai ales în cazul animalelor mari.
Chiar dacă este vorba de un animal mare întreg sau de un bust al acestuia,
corpul se confecţionează pe un schelet alcătuit din lemn şi fier beton ori sârmă
suficient de grasă pentru susţinerea corpului.
În cazul mamiferelor mici, până la dimensiunea unei păsări, corpul se poate
confecţiona similar corpului artificial confecţionat pentru naturalizarea păsărilor,
folosindu-se material textil, talaş, polistiren şi sârmă.
Scheletul artificial al unui mamifer sau bust de mamifer mare se poate
confecţiona dintr-o scândură de lemn, conturată prin tăiere cu fierăstrăul după
imaginea secţiunii mediane longitudinale a animalului ce se doreşte a fi împăiat.
De această scândură, care trebuie să aibă o grosime de cel puţin 4,5 cm în cazul
mamiferelor mari, se prind rigid perechi de sârme groase sau fiare beton care vor
susţine corpul artificial al animalului. Sunt preferate câte două sau chiar trei sârme
groase pe fiecare picior, pentru a putea rigidiza ulterior mai bine viitorul corp
artificial.

77
 Scheletul capului se prinde rigid, la rândul lui, de scândura ce se continuă,
prin zona gâtului, forma secţiunii corpului, până la baza capului.
Odată realizat scheletul viitorului animal naturalizat se trece la confecţionarea
corpului, a picioarelor şi a gâtului, din talaş sau din diverse materiale textile.
Acestea se aşază în straturi, suficient de bine strânse, matisându-se fiecare strat,
până se obţine forma iniţială a corpului. Un astfel de corp întreg sau bust trebuie să
arate precum forma animalului şi să aibă suprafaţa externă suficient de netedă
pentru ca odată îmbrăcată în blană să nu zbârlească părul acolo unde prezintă
eventuale neuniformităţi (umflături).
De aceea, după confecţionare corpul trebuie îmbrăcat într-un ultim înveliş
moale, din vată lipită cu aracet pe interior de corp sau dintr-o folie subţire
expandată lipită asemănător.
Coada se confecţionează de la început prinsă de corp sau separat, caz în care
se ataşează ulterior, în poziţie cât mai normală, de corp.
Procedeul clasic prezentat pentru confecţionarea corpurilor artificiale şi
busturilor animalelor de mari dimensiuni a fost înlocuit de curând prin corpuri
artificiale standard, de dimensiuni mici, medii şi mari, prefabricate din diverse
materiale sintetice. De fapt se toarnă, în forme perechi, substanţe uşoare care în
contact direct sau în contact cu aerul se solidifică. Cele două părţi perechi obţinute
prin turnare în forme, de cca. 0,5-0,8 mm grosime, se prind solid între ele prin
holdşuruburi, apoi se retuşează cu aceeaşi substanţă din care sunt confecţionate
părţile corpului.
Astfel de corpuri sau busturi prefabricate, similar confecţionării craniilor unor
animale, au creat posibilitatea industrializării activităţii de naturalizare, considerate
până nu demult o artă, care cerea îndemânare, răbdare şi multă imaginaţie.
Busturile artificiale mai pot fi realizate şi printr-un alt procedeu mai accesibil
începătorilor. Este vorba de turnarea acestuia într-un mulaj obţinut direct de pe
forma bustului natural.

78
 Mulajul se obţine într-o cutie potrivită ca dimensiuni, din lemn, din carton sau
din alte materiale, în care se toarnă, până spre jumătatea înălţimii, pastă fluidă de
ghips.
În această pastă se introduce bustul natural al animalului ce urmează a fi
naturalizat, după ce acesta a fost introdus în apă cu săpun pentru a evita aderarea la
pasta de ghips. Bustul natural se apasă aşa încât să se aşeze în poziţia în care dorim
să-l naturalizăm.
După solidificarea pastei de ghips, ungem suprafaţa gipsului solidificat cu
vaselină sau argilă.
Urmează turnarea celei de-a doua reprize de pastă de ghips, cu care se acoperă
bustul. După solidificarea gipsului turnat a doua oară, cutia se desface, bustul
natural se scoate şi ne rămân două negative a două jumătăţi de bust. Acestea se
căptuşesc cu parafină topită şi sunt astfel gata pentru turnarea bustului artificial din
ghips în ele, armat cu fâşii de pânză, câlţi etc.
Vom prepara din nou o pastă de ghips ceva mai fluidă, în care vom înmuia
bucăţi de pânză sau de câlţi, pe care le vom aşeza în straturi paralele până la
suprafaţa negativului mulajului. După solidificarea gipsului obţinem mulajul dorit.
Prin simpla încălzire a mulajului, parafina se topeşte şi cele două părţi ale bustului
artificial se desprind uşor.
Acestea se rigidizează între ele şi se lasă 10-12 zile pentru uscare completă.
După uscare se definitivează forma prin executarea orificiilor şi retuşarea
eventualelor inexactităţi. Din acest stadiu, bustul artificial se poate îmbrăca în
blană.
Vânătorii care doresc să-şi prepare singuri trofeele de vânat pot apela la
oricare din metodele de confecţionare a corpurilor şi a busturilor artificiale
descrise, numai că busturile sau corpurile artificiale confecţionate din diverse
materiale plastice nu se găsesc decât în străinătate şi numai pentru anumite specii
de mamifere.
Pentru reuşita naturalizării, trebuie să se asiste de câteva ori la o astfel de
operaţiune sau să fie asistaţi începătorii, la primele piese, de un specialist.

79
 În continuare, dacă corpul sau bustul artificial au fost corect confecţionate, nu
ne rămâne decât să le îmbrăcăm în blană umedă, să aşezăm întins blana pe corp, să
închidem prin coasere vechile incizii şi să fixăm temporar blana în diferite puncte,
cu ace de gămălie sau cuie ascuţite, de corpul artificial.
Dacă corpul artificial nu a fost corect realizat, atunci înainte de coaserea
vechilor incizii trebuie completat cu vată în anumite zone pentru a i se recontura
forma dorită.
O atenţie deosebită se va acorda prinderii buzelor, urechilor şi picioarelor,
precum şi formei nasului, deoarece acestea redau expresivitatea animalului
naturalizat. Ochii coloraţi identic ochiului natural, se montează la terminarea
operaţiunii descrise, când pleoapele sunt încă umede şi permit modelarea.
Până la uscarea definitivă a corpului, blana trebuie periodic vizionată şi
eventual reaşezată prin în tindere şi repieptănare.
Urmează prinderea animalului sau bustului naturalizat pe suport sau panoplie,
operaţii cu care operaţiunea de naturalizare la sfârşit.

3.6. BLĂNURI ŞI CRANII CARE NU SE EVALUEAZĂ

Exceptând blănurile şi craniile de urs, de lup, de râs şi de pisică sălbatică,

precum şi craniile de vulpe, de viezure şi de câine enot, care se evaluează, motiv
pentru care sunt considerate trofee convenţionale, toate celelalte blănuri şi cranii de
prădători (vidră, jder, dihor, hermelină mică, nevăstuică), precum şi blănurile de
vulpe, de viezure şi de câine enot, dar şi de mistreţ, capră neagră, căprior, cerb etc.,
sunt considerate trofee neconvenţionale de vânat, care nu se evaluează, şi nu sunt
considerate decât decor la expoziţiile de vânătoare.
Doar craniile şi blănurile de şacal mai pot face, ca urmare a intervenţiilor
delegaţiei României în Consiliul Internaţional de Vânătoare, obiectul evaluării în
viitor, aşadar al trecerii acestora din categoria trofee neconvenţionale, în categoria
trofee convenţionale de vânat.

80
 Atât craniile cât şi blănurile de vânat care nu se evaluează în cadrul
expoziţiilor de vânătoare, au semnificaţia, pentru vânătorii care le-au dobândit, de
trofee de vânătoare, motiv pentru care sunt pregătite, conservate şi păstrate ca şi
trofeele convenţionale.
Craniile se pregătesc şi se montează identic.
Blănurile se pot pregăti şi monta covor sau pot fi jupuite burduf ori deschis
şi păstrate în această formă după argăsire.
Oricum ar fi pregătite şi păstrate, colecţiile de cranii şi de blănuri din
categoria trofeelor neconvenţionale de vânat sunt valoroase din punct de vedere
ştiinţific şi vânătoresc, atât pentru cinegeticieni, cât şi pentru vânătorii şi
cercetătorii interesaţi în materie.

3.7. ALTE CATEGORII DE TROFEE NECONVENŢIONALE

Din categoria multitudinii trofeelor neconvenţionale de vânat încă

neprezentate, fac parte şi anumite părţi caracteristice din ori găsite în corpul
mamiferelor sau păsărilor dobândite prin vânătoare.
Dintre acestea cele mai importante şi cunoscute sunt următoare:
 caninii atrofiaţi, denumiţi şi „perle” sau „granduri” la ciută şi cerb (fig. 20
d);
 „crucea Hubertus”, o formaţiune osoasă care se găseşte în inimile de cerb
şi capră neagră (fig. 20 e);
 „piatra Bezoar” o formaţiune nedigerabilă, relativ sferică, de mărimea unui
ou, alcătuită din păr, din resturi de răşină şi din rămăşiţe vegetale, care se găseşte
în stomacul caprei neagre;
 „gastroliţii” rotunjiţi şi lustruiţi la cocoşii de munte, care nu sunt altceva
decât pietricele, de la mărimea unui bob de grâu până la mărimea unui bob de
mazăre, culese de păsări din mediul înconjurător pentru favorizarea detriturării
hranei în pipotă;
81
  „peniţa” sau „pana pictorului” la sitar, dar şi la becaţine, la cocoşul de
munte şi chiar la alte păsări, în fapt ultima remige redusă ca dimensiuni din aripile
acestora;
 „părul” din barba caprei negre şi din coama mistreţului;
 penele răsucite din coada răţoiului mare sălbatic;
 penele lungi din coada fazanului;
 cozile de pisică sălbatică, vulpe şi chiar de iepure etc.
Demn de reţinut este faptul că, pentru un vânător care se respectă, trofeul,
indiferent de categoria din care face parte, reprezintă şi un însemn al reuşitei sale
într-o întrecere care a avut loc între vânatul dotat cu simţuri de excepţie şi persoana
sa, dotată cu arme potrivite şi cunoştinţe suficiente în materie.
De aceea, valoarea simbolică a trofeelor convenţionale şi neconvenţionale de
vânat nu diferă foarte mult şi nu poate fi cuantificată.
Simpla revedere a trofeelor dobândite îl face pe vânător să retrăiască, de
fiecare dată, palpitanta pândire, urmărire şi dobândire a vânatului, într-un mediu
mai „natural” decât cel în care vieţuieşte zi de zi.

82
 CAPITOLUL IV. ÎNTREŢINEREA TROFEELOR DE VÂNAT

Colecţiile de blănuri şi de pampoane în primul rând, dar şi cele de coarne, de

cranii şi din alte oase, se pot degrada în timp din cauza acţiunii unor factori de
mediu abiotic (soare, umezeală, variaţii bruşte de temperatură etc.) sau al acţiunii
unor factori biotici dăunători (insecte, larve de insecte, mucegaiuri,
microorganisme etc.).
De aceea, colecţiile menţionate trebuie ţinute în spaţii corespunzătoare,
verificate periodic şi intervenit în scopul conservării lor îndelungate, ori de câte ori
este necesar.
Dacă conservarea coarnelor, craniilor şi altor trofee de natură cornoasă sau
osoasă nu ridică foarte multe probleme, mai ales atunci când sunt păstrate în locuri
umbrite, aerate şi la temperaturi normale, colţii de mistreţ, precum şi blănurile şi
pampoanele sunt permanent ameninţate cu distrugerea din cauza variaţiilor de
umiditate şi temperatură, a activităţii unor microorganisme şi a atacului unor
insecte dăunătoare şi/sau a larvelor acestora.
Astfel de trofee relativ sensibile ar trebui păstrate la temperaturi constante,
de 180-200C şi la o umiditate relativă de cca. 45%.
Coarnele, craniile şi alte trofee de natură osoasă se pot înnegri, în timp
sau se pot îngălbeni, din diverse motive. De aceea ele trebuie curăţate periodic de
praf, iar coarnele şterse cu tampoane din vată sau din material textil îmbibate
discret cu ulei de copită sau cu alte uleiuri care nu râncezesc, în scopul redării
prospeţimii acestora.
Craniile înnegrite periodic se pot spăla în apă călduţă, în care la nevoie se
dizolvă puţin săpun, caz în care limpezirea trebuie să se facă repetat până avem
garanţia înlăturării ultimelor reziduuri ale acestora. Uscarea este indicată să se facă
la soare.
În caz de îngălbenire a craniilor sau a altor trofee din os, în general din cauza
grăsimilor absorbite cu ocazia preparării, se impune refierberea acestora pentru

83
scurt timp şi degresarea lor în soluţie perhidol, repetându-se procedeele descrise la
prepararea craniilor.
Colţii de mistreţ se pot crăpa sau se pot aşchia din cauza variaţiilor de
umiditate şi de temperatură din spaţiul în care sunt păstraţi, mai ales în situaţia în
care nu s-au preparat atent, tensionându-se din start. În astfel de cazuri, colţii ori
aşchiile se lipesc la loc şi se matisează strâns pentru a se lipi în forma iniţială.
După uscarea adezivului, se lăcuiesc din nou foarte fin pentru a-i face
insensibili la variaţiile de umiditate şi se reprind pe panoplie.
De obicei, a doua oară nu mai crapă.
Blănurile şi pampoanele din pene şi păr sunt însă mai sensibile decât
coarnele, craniile, colţii şi alte trofee de natură cornoasă sau osoasă. În afara
riscului decolorării în timp a acestora, din cauza acţiunii razelor solare, şi a
eventualei rânceziri, din cauza grăsimilor rămase în piele şi păr, ele pot fi atacate
de câţiva dăunători specifici ori de şi larvele acestora, printre care:
 molia (Tinea pellionella);
 gândacul de piei (Dermestes lardarius);
 gândacul muzeelor (Anthrenus muzeorum);
coriul (Bostricus sp.).
Aceste insecte atacă pielea, penele şi părul pieselor din colecţie, le
degradează şi le fac improprii păstrării în continuare. Atacul acestor insecte se
poate descoperi în stadiu incipient scuturând periodic trofeele deasupra unor coli
albe de hârtie. Dacă din trofee cad fire de păr sau pene, înseamnă că avem un
început de degradare a acestora datorat larvelor de molii sau gândacilor. Dacă
odată cu firele de păr sau pene cad şi nişte excremente mici şi sferice, de culoare
cenuşie-negricioasă, este indiscutabilă prezenţa larvelor de molii.
Anotimpul cel mai favorabil dezvoltării moliilor şi gândacilor este
primăvara.
Dacă din blănuri cad smocuri întregi de păr cu porţiuni de epidermă, atunci
avem de-a face cu putrezirea blănurilor, datorată proastei argăsiri, mucegaiurilor şi
altor microorganisme cu acţiune specifică. În acest ultim caz, nu sunt decât şanse
84
minime de salvare a trofeelor, prin reprelucrare. În general se renunţă imediat la
blănurile şi la pampoanele parţial putrezite, deoarece nu mai avem cum le salva.
Ca şi craniile, şi blănurile trebuie periodic curăţate de praf, cel mai uşor prin
folosirea unui aspirator electric.
În plus, în cazul blănurilor se pot folosi substanţe repelente sau ot răvitoare
pentru combaterea dăunătorilor acestora, cum este naftalina, dar numai în colecţiile
de trofee, nu şi în locuinţe, fiindcă dăunează grav sănătăţii oamenilor care respiră
involuntar astfel de substanţe volatile. Aceste substanţe se pun sub şi prin tre
blănuri, în cutii deschise şi, respectiv, în săculeţi adecvaţi din pânză deasă.
Insectele dăunătoare mai pot fi combătute cu ajutorul unor substanţe clasice
(D.D.T., analcid etc.) care se pulverizează pe învelişul pilos ori cu ajutorul
bioxidului de sulf, obţinut prin arderea sulfului în spaţiile închise ale colecţiilor. În
acest caz se folosesc 13 gr. de sulf la 1 m 3 de spaţiu.
Cel mai eficient conservant pentru blănuri şi pampoane rămâne soluţiile de
arseniat de sodiu (NaSO 2) şi arseniat sau de potasiu (KaSO2) în concentraţie de
25%. Soluţiile se pensulează pe piele. Atenţie: soluţia este toxică şi foarte
periculoasă şi pentru om.
În sfârşit, împotriva mucegaiurilor şi putrezirii blănurilor se poate utiliza
acidul carbonic sau acidul fenic (fenolul), care poate deveni mai eficient în amestec
cu arseniaţii de natriu sau de potasiu, în proporţie de 50-65%. Atenţie: fenolul este
toxic şi caustic.
Şi blănurile prea uscate, rigidizate, se pot trata cu ulei sulfurat, în soluţie
apoasă de 50%, prin ştergerea pielii cu tampoane de tifon sau vată umectate în
soluţie.
Panopliile, la rândul lor, se impun a fi şterse prin pensulare, cu ulei de
terebentină sau/şi petrol lampant, contra acţiunii cariilor.
Iată, succint, câteva dintre metodele uzitate pentru prelungirea vieţii şi
valorii trofeelor de vânat.

85
 BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Bodea şi colab. - Recoltarea şi valorificarea vânatului - Editura

Agro-silvică, Bucureşti, 1966.
2. Bueger, W., Nüsslein, F. - Die formelmässige Bewertung der
europäischen Jadgtrophäen (Formule de măsurare pentru evaluarea trofeelor de
vânat european) - Editura Paul Parey, Hamburg şi Berlin, 1956.
3. Iosef Hromas - Trophäenbewertung der wichtigsten europäischen
Wildarten (Evaluarea trofeelor la cele mai importante specii de vânat european) -
Brno, 1997.
4. Josef Hromoşi, Michel Nolens – Les plus fort trophé – Editura Vega,
Praga, 2001.
5. Briedermann Lutz - Die Jagdtrophäem (Trofee de vânătoare) - Editura
pentru agricultură, Berlin, 1979.
6. Aurelian Neacşu şi colab. - Vânatul cu trofee - Editura Ceres, Bucureşti
1982.
7. Nino Ninov -
8. Werner Trense, A.J. Hettier de Boislamert, G. Keneth Whitehead - Die
Jagdtrophäen der Welt, Les Trophčes de Chasse du Monde, The Game Trophies of
the World (Trofeele de vânătoare ale lumii) - Editura Paul Parey, Hamburg şi
Berlin, 1981.
9. Velijko Varicok - Ocjenjivanje lovackih trofeeja Euroteam (Evaluarea
trofeelor de vânat european), 1997.
10. Veljko Varicok – Trophäerbewertung der europäischen wildarten –
Editura Hubertus, Viena, 2001.

86
 11. Nicolas Franco - Les catégories de médailles pour les trophées de chasse
du Monde (Categoriile medaliilor pentru trofeele de vânătoare din lume) - Editura
Strips, Madrid, 1986.
12. *** - Formules du Conseil International de la chasse, pour l’appréciation
des trophées, adoptées par l’Assemblée Générale réunie ŕ Madrid, le 7 Novembre
1952, Paris (Formulele Consiliului internaţional al vânătorii, pentru aprecierea
trofeelor, adoptate de către Adunarea Generală reunită la Madrid, 7 Noiembrie
1952, Paris).
13. *** - Formen des Internationalen Jagdrates zur Erhaltung des Wildes für
die Bewertung der Trophäen europäischen Wildes (Formulele Consiliului
internaţional de vânătoare pentru evaluara trofeelor de vânat europene), Druck,
1977.
14. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia internaţională de trofee de
vânătoare, Budapesta, 1971.
15. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia internaţională de trofee de
vânătoare, Ceské Budejovice, 1976.
16. *** - Ungarn - Wild und Jagd, Ausstellung vom 20 mai - 11 iunie 1978
(Vânat şi vânătoare, Expoziţia din 20 mai - 11 iunie 1978), Wien - Hermesvilla.
17. *** - Katalog celňstatney polovnika vystava s medzinárodnon ůcrstou,
Nitra, 1980, (Catalogul cu trofee de vânătoare prezentate la Expoziţia
internaţională, Nitra, 1980).
18. *** - Katalog der Jagdtrophäen (Catalog al trofeelor de vânătoare),
Sofia, 1981.
19. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia internaţională de trofee de
vânătoare, Brno, 1985.
20. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia internaţională de trofee de
vânătoare, Nürnberg, 1986.
21. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia internaţională de vânătoare, Nitra,
1990.
22. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia internaţională de trofee de

87
vânătoare, Budapesta, 1996.
23. *** - Catalogue international de trophees. Exposition internationale de la
chasse et de la protection de la nature (Catalog internaţional al trofeelor. Expoziţia
internaţională a vânătorii şi protecţiei naturii), Marseille 1997.
24. *** - Catalogul trofeelor - Expoziţia naţională de vânătoare, Bucureşti,
1997.
25. *** - Catalogul trofeelor – Expoziţia naţională de vânătoare, Piteşti,
2003.

88