PRICOPE FERDINAND STOICA IONUŢ BATTES KLAUS

PRODUCŢIA SECUNDARĂ A
ECOSISTEMELOR ACVATICE

EDITURA ALMA MATER

BACĂU – 2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PRICOPE, FERDINAND
Producţia secundară a ecosistemelor acvatice / Pricope Ferdinand,
Stoica Ionuţ, Battes Klaus ; referenţi ştiinţifici: conf. univ. dr. Maria Fetecău,
Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi, conf. univ. dr. Petre Cătălin Rang,
Universitatea "Vasile Alecsandri" din Bacău. - Bacău : Alma Mater, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-295-8

I. Stoica, Ionuţ
II. Battes, Klaus
III Fetecău, Maria
IV. Rang, Petre Cătălin

639.3/.6

2
 CUPRINS
Introducere 5
1. Conceptul de producţie şi productivitate a bazinelor acvatice 6
2. Producţia secundară 8
2.1. Factorii care influenţează producţia secundară 8
2.2. Producţia secundară a zoocenozelor planctonice 9
2.2.1. Importanţa zooplanctonului în ecosistemele acvatice 10
2.2.2. Caracteristici morfologice şi fiziologice ale 11
zooplancterilor
2.2.3. Adaptări ale organismelor zooplanctonice 17
2.2.4. Repartiţia zooplanctonului în ecosistemele acvatice 18
2.2.5. Migraţiile zooplanctonului 22
2.2.6. Acţiunea unor factori ecologici asupra 23
zooplanctonului
2.2.7. Formarea zoocenozelor planctonice în ecosistemele 27
acvatice antropogene
2.2.8. Producţia şi productivitatea zoocenozelor 29
planctonice
2.2.9. Metode de determinare şi evaluare a zooplanctonului 31
2.3. Producţia macronevertebratelor acvatice bentonice 42
2.3.1. Importanţa şi rolul zoobentosului în ecosistemele 42
acvatice
2.3.2. Macronevertebratele bentonice – bază trofică pentru 44
peşti
2.3.3. Categorii ecologice de macronevertebrate bentonice 46
2.3.4. Adaptări ale macronevertebratelor bentonice 48
2.3.5. Metodologia de determinare şi evaluare a 51
zoobentosului
2.3.5.1. Colectarea probelor 51
2.3.5.2. Aparate şi metode de colectat probe de 53
bentos
2.3.5.3. Conservarea probelor 57
2.3.5.4. Prelucrarea şi evaluarea probelor în laborator 58
3. Potenţialul productiv şi producţia piscicolă 60
3.1. Metodologia de investigare a faunei piscicole 60
3.1.1. Metode de colectare a ihtiofaunei 61
3.1.1.1. Colectarea probelor de peşti prin 62
electronarcoză
3.1.1.2. Pescuitul cu unelte filtratoare 68
3.1.2. Eşantionarea şi determinarea speciilor 71

3
 3.1.2.1. Determinarea parametrilor biometrici 73
3.1.2.2. Calcularea unor indici şi coeficienţi 76
biometrici
3.1.2.3. Calcularea unor coeficienţi de creştere şi 77
supravieţuire
3.1.2.4. Marcarea peştilor 78
3.1.3. Structura dimensională, pe vârste şi sexe 80
3.1.3.1. Determinarea vârstei 81
3.1.3.1.1. Determinarea vârstei după solzi 82
3.1.3.1.2. Determinarea vârstei după otolite 84
3.1.3.1.3. Determinarea vârstei după alte 85
structuri osoase
3.1.3.2. Determinarea ritmului de creştere şi a 87
supravieţuirii
3.1.3.2.1. Aprecierea gradului de valorificare 87
a hranei
3.1.3.2.2. Aprecierea stării de întreţinere a 88
peştilor
3.1.3.3. Determinarea creşterii 89
3.1.3.4. Determinarea raportului dintre sexe 94
3.1.3.5. Determinarea ratei mortalităţii 97
3.1.4. Determinarea stocului piscicol 98
3.1.4.1. Determinarea stocului prin metoda captură- 99
marcare-recaptura
3.1.4.2. Determinarea stocului prin metoda 99
populaţiilor virtuale
3.2. Producţia şi productivitatea piscicolă 100
3.2.1. Metode directe de determinare a productivităţii 101
piscicole
3.2.2. Metode indirecte de determinare a productivităţii 104
piscicole
3.3. Aprecierea stării ecologice a ihtiocenozelor prin 109
determinarea IBI
3.4. Zonele piscicole din apele curgătoare din România 112
3.5. Gestionarea resurselor acvatice şi managementul 124
populaţiilor piscicole
4. Glosar 127
Bibliografie selectivă 146

4
 Introducere

În ultimii 50 de ani ecosistemele acvatice au fost puternic afectate de

diverse acţiuni antropice. Impactul acţiunilor umane asupra apelor de
suprafaţă a avut ca efect degradarea fizică şi chimică a majorităţii
ecosistemelor acvatice, reducerea biodiversităţii acestora şi modificarea
productivităţii lor naturale.
Analizele fizice şi chimice ale apei după intervenţia umană asupra
ecosistemelor acvatice nu sunt suficiente pentru o apreciere exactă a
modificărilor apărute, astfel că se impune utilizarea unor tehnici de
investigare biologică, bazate pe analiza unor comunităţi de organisme care
reflectă adecvat transformările survenite în integritatea biologică a
ecosistemelor.
Astfel de informaţii se obţin prin monitoring biologic, sistem de
lucru ce permite aprecierea schimbărilor în lumea vie sub acţiunea unor
factori naturali sau antropici, prin utilizarea de organisme sensibile la astfel
de factori. Organisme bioindicatoare pot fi diverse specii de nevertebrate
planctonice sau bentonice, dar şi unele specii de peşti.
Prezenţa în planctonul animal a unor anumite specii de zooplancteri
oferă indicaţii asupra calităţii apei din acele bazine acvatice. Diferite specii
de zooplancton pot constitui indicatori ai saprobităţii şi troficităţii apelor din
ecosistemele acvatice.
Organismele din bentos sunt, de asemenea, excelente indicatoare
biotice ale calităţii apei. Din această cauză, studiul organismelor bentonice
are mult mai multă relevanţă şi este recomandat în locul unor analize
singulare a factorilor chimici ai apei, care indică o situaţie de moment a
calităţii apei.
Utilizarea peştilor ca indicatori ecologici ai stării ecosistemelor
acvatice prezintă avantajul că prin poziţia lor în lanţurile trofice şi durata
mai mare de viaţă comparativ cu nevertebratele, aceştia integrează răspunsul
altor compartimente din ecosistem la acţiunea factorilor antropici.
Efectele acestor factori perturbatori se manifestă prin modificări ale
structurii şi compoziţiei faunei acvatice şi prin modificarea productivităţii
comunităţilor de animale acvatice.
Cunoaşterea transformărilor apărute în structura şi funcţiile
ecosistemelor acvatice permite luarea de măsuri practice de reconstrucţie
ecologică a ecosistemelor degradate sau de conservare a celor mai puţin
afectate de activităţile umane.

5
 1. Conceptul de producţie şi productivitate a bazinelor acvatice

Rentabilitatea unui bazin acvatic este definită prin doi termeni, cel
de producţie biologică şi cel de productivitate.
Producţia unui bazin acvatic era definită de Thienemann (1931) ca
fiind cantitatea de materie organică, de pe o suprafaţă dată şi într-un anumit
interval de timp, furnizată de o comunitate biologică anumită.
Zernov (1949) considera producţia acvatică analoagă cu recolta,
aşadar este cantitatea de substanţă organică sintetizată de organismele
existente într-un anumit volum de apă, într-o anumită perioadă de timp, pe
calea acumulării, exceptând organismele care mor natural şi cele care
migrează din bazin sau sunt consumate de alte organisme acvatice sau
aeriene.
În accepţiunea lui Dussart (1966), noţiunile de producţie şi
productivitate se confundă: producţia unui bazin acvatic este cantitatea de
materie vie produsă în condiţii ce domină realmente ecosistemul sau cu alte
cuvinte productivitatea unei zone geometrice arbitrar delimitată.
Datorită complexităţii sale, noţiunea de producţie biologică a unui
bazin acvatic este greu de definit sub toate aspectele sale. Trebuie făcută
totuşi distincţie între producţie şi randament sau recoltă, iar la definirea
noţiunii trebuie ţinut cont de factorul energetic.
Producţia este cantitatea de materie vie şi excrete produsă în unitatea
de timp în cadrul ecosistemului, prin utilizarea unei anumite cantităţi de
energie potenţială exterioară sau interioară ecosistemului dat. Cum
acumularea de materie vie se produce prin acumularea de energie, producţia
este suma organoproducţiei şi a energoproducţiei la care se adaugă excretele
şi energia care se eliberează în procesele ce duc la excreţia acestor produşi
(Pora şi Oros, 1974).
În cadrul noţiunii de producţie, definită prin aprecierea schimburilor
energetice, se disting doi termeni, producţia brută şi producţia netă.
Producţia brută este cantitatea de energie asimilată de ecosistem într-un timp
dat, iar producţia netă este diferenţa dintre producţia brută şi pierderile
energetice produse prin metabolism sau respiraţie, în aceeaşi unitate de
timp.
Noţiunea de producţie primară a fost introdusă în ştiinţă de A. C.
Windberg şi L. Larovitiana (1939) şi a fost definită ca producţia de materie
organică a organismelor autotrofe pe seama energiei solare sau chimice şi a
sărurilor minerale din mediu. Aşadar, producţia primară poate fi considerată
sinonimă cu producţia autotrofă.
Substanţele organice sintetizate de producătorii primari sunt preluate
şi metabolizate parţial sau total de producătorii secundari. Producătorii
6
secundari, în sens larg, reprezintă toate organismele heterotrofe, iar în sens
restrâns populaţiile de animale.
Producţia secundară este producţia dată de consumatori (erbivore,
carnivore, paraziţi), de detritivori şi de descompunători şi reprezintă energia
acumulată în biomasa acestor organisme. Producţia secundară nu depinde
direct de o sursă de energie exterioară ecosistemului. Energia acumulată de
producătorii primari în biomasă se transmite prin lanţurile trofice, asigurând
baza energetică pentru sinteza proteinelor animale.
Productivitatea bazinelor acvatice este o noţiune mult mai complexă
şi mai abstractă decât cea de producţie şi de aici dificultatea de o defini sub
toate aspectele sale.
A.G. Tansley (1929) definea productivitatea ca un “nivel al
producţiei” iar pentru Dussard (1966) productivitatea se confundă cu
producţia. Definirea noţiunii de productivitate în cadrul limnologiei s-a
modificat continuu. Thienemann (1931) considera productivitatea “o
dezvoltare maximă a organismelor în condiţii optime de viaţă”, R.L.
Lindman (1942) ca fiind “viteza fluxului energetic al organismelor,
acumulat la nivelul trofic dat” iar V. Tonolli (1952) numea productivitatea
“rezultatul luptei dintre tendinţa organismelor de a creşte la infinit şi
tendinţa factorilor de mediu de a se opune acestei creşterii”.
Productivitatea unui bazin acvatic exprimă capacitatea acelui bazin
de a reproduce substanţa organică în organisme vii sau viteza cu care se
asigură transformările ce duc la reproducerea şi creşterea cantităţii de
materie vie din acel bazin (Pora şi Oros, 1974).
Această noţiune are două aspecte: productivitatea biologică, adică
capacitatea bazinului de a produce substanţă organică sub forma
organismelor vii şi productivitatea economică sau capacitatea bazinului de
produce organisme ce au importanţă economică.
Productivitatea unui bazin acvatic poate fi exprimată şi ca raportul
dintre producţie (P) şi biomasă (B) produsă în unitatea de timp (P/B). Acest
raport poartă numele de turnover sau valoare de reînoire a biomasei şi
reprezintă rata de înlocuire a biomasei din ecosistem.
Există o corelaţie pozitivă între turnover şi talia indivizilor. Speciile
de talie mică au turnover-ul cel mai scurt şi cresc mai repede decât cele de
talie mare, ca şi cum “unitatea lor biologică internă de timp ar fi cu mult mai
scurtă” (Frontier, 1991). De exemplu zooplactonul are turnover-ul de 6-33
de zile, în timp ce mamiferele au turnover-ul de 4-20 de ani.

7
 2. Producţia secundară

Producţia secundară este producţia dată de consumatori (erbivore,

carnivore, paraziţi), de detritivori şi de descompunători şi reprezintă energia
acumulată în biomasa acestor organisme.

2.1. Factorii care influenţează producţia secundară

Pentru producătorii secundari, factori precum lumina şi sărurile

minerale, care sunt esenţiali pentru producătorii primari, devin factori
accesorii, iar reproducerea, hrana, adaptarea la condiţiile de mediu devin
factori principali.
Hrana este un factor esenţial ce influenţează producţia secundară.
Nevoile alimentare ale organismelor animale diferă din punct de vedere
cantitativ şi calitativ în funcţie de specie, vârstă, zonă geografică, etc. Unele
organisme vegetale nu pot constitui hrană pentru anumite animale deoarece
conţin substanţe care nu sunt tolerate de acestea. Aşadar, la producătorii
secundari apare fenomenul de selectivitate a hranei.
În ecosistemele acvatice, după un maxim de dezvoltare a
fitoplanctonului apare un maxim de dezvoltare a zooplanctonului. În timpul
dezvoltării lor, zooplancterii elimină în apă produşi de excreţie ce conţin
azot şi fosfor şi care stimulează dezvoltarea fitoplanctonului. Apare deci
fenomenul de reciprocitate.
Reproducerea are o însemnătate deosebită pentru producţia
secundară, fiind influenţată de condiţiile de mediu. Reproducerea are loc în
condiţii normale numai la temperaturi optime pentru acea specie,
temperaturile scăzute mărind intervalul dintre ciclurile de reproducere.
Biotopul în care trăiesc producătorii secundari are o importanţă cu
atât mai mare cu cât aceştia sunt mai legaţi de substrat. Astfel, organismele
bentonice cresc, se înmulţesc şi formează biocenoze caracteristice, cu
producţie diferită, în funcţie de natura fundului bazinului respectiv.
Dacă toţi aceşti factori oferă condiţii optime de dezvoltare,
producătorii secundari valorifică la maximum potenţialul trofic al bazinului,
înregistrându-se o creştere semnificativă a producţiei secundare a
ecosistemului.
Sintetizând datele legate de transferul materiei şi energiei într-un
ecosistem acvatic, C. Elton reprezintă sub formă de piramidă evoluţia
materiei în aceste ecosisteme. Din analiza piramidei biomasei într-un
ecosistem acvatic rezultă că materia organică dizolvată se găseşte în
proporţie de 50% din întreaga masă organică a bazinului. Prin trecerea de la
un nivel trofic la altul biomasa se reduce cantitativ, întotdeauna masa
8
consumatorilor fiind mai mică decât cea a producătorilor, iar peştii, ca ultim
nivel al piramidei, au biomasa cea mai redusă.
Deoarece biomasa din diferite nivele ale piramidei trofice poate fi
exprimată în energie, se poate imagina o “piramidă energetică” într-un
ecosistem acvatic. La baza piramidei energetice stă energia solară acumulată
prin procese de fotosinteză, care este utilizată ulterior pentru clădirea materii
vii calitativ superioară etajului de bază. Transferul de la un nivel la altul al
piramidei se face prin pierdere de energie utilizată pentru respiraţie,
descompunerea substanţelor, producerea substanţelor organice de novo,
excreţie, etc.

2.2. Producţia secundară a zoocenozelor planctonice

Zooplanctonul, reprezintă o verigă importantă în lanţurile trofice

din ecosistemele acvatice, constituind cea mai valoroasă sursă de hrană
pentru speciile de peşti planctonofagi, dar şi pentru speciile carnivore în
primele stagii ontogenetice. În acelaşi timp, asigură în ecosisteme transferul
de substanţe şi energie de la producătorii primari către consumatorii de
ordin superior.
Alături de fitoplancton, organismele zooplanctonice compun
biocenoza planctonică din ecosistemele acvatice. Zooplancterii sunt
organisme de dimensiuni reduse, de la câţiva microni până la câţiva
centimetri. După mărimea lor organismele zooplanctonice pot fi încadrate în
următoarele patru grupe: nanoplancton, microplancton, mezopolancton şi
macroplancton
Nanoplanctonul este format din organisme cuprinse între 5 şi 50-60,
în special protozoare de talie mică ce trec, de regulă, prin fileul planctonic.
Acesta se separă din probe prin centrifugare, din acest motiv se mai numeşte
şi plancton centrifugat.
Microplanctonul cuprinde zooplancteri cu talia cuprinsă între 60 şi
500, precum infuzori, rotiferi şi crustacei de talie mică. Se colectează cu
fileul planctonic fin şi se separă din probe prin sedimentare.
Mezopolanctonul este format din organisme planctonice cu dimensiuni
cuprinse între 500 şi 1cm, ce sunt reţinute prin filtrare cu un fileu
planctonic obişnuit. Aici sunt incluse majoritatea rotiferelor, cladocerilor şi
copepodelor.
Macroplanctonul este format din zooplancteri marini cu dimensiuni
cuprinse între 1cm şi 100cm.

9
 2.2.1. Importanţa zooplanctonului în ecosistemele acvatice

Prin poziţia lor de consumatori primari, organismele

zooplanctonice au un rol determinant în circuitul materiei şi energiei în
ecosistemele acvatice. Ele asigură transferul de substanţe şi energie de la
producătorii primari, reprezentaţi de fitoplancton, către consumatorii de
ordin superior. Aceste specii algivore şi bacterivore intră în componenţa
unor lanţuri trofice scurte (alge → zooplancton → peşti), asigurând
transferul substanţei organice cu eficienţă maximă.
În ecosistemele acvatice, organismele zooplanctonice filtratoare
sunt principalii consumatori de detritus vegetal şi animal aflat în suspensie
în masa apei şi pe fundul bazinelor, transformând direct materia organică
moartă în biomasă pentru veriga trofică superioară, scurtând astfel lanţurile
trofice şi accelerând circuitul materiei în ecosisteme.
Unele specii precum cladocerii Chydorus sphaericus, Bosmina
longirostris, Leydigia leydigi se hrănesc atât cu alge cât şi cu detritus.
Aceste organisme aparţin astfel la două lanţuri trofice diferite şi constituie
puncte nodale în formarea unor reţele trofice complexe.
Speciile detritivore de zooplancteri împreună cu organismele
bacteriene împiedică aglomerarea pe fundul bazinelor acvatice a resturilor
organice vegetale şi animale, contribuind astfel la menţinerea calităţii apei
în ecosistemele acvatice.
Prezenţa în planctonul animal a unor anumite specii de zooplancteri
oferă indicaţii asupra calităţii apei din acele bazine acvatice. Aşadar, diferite
specii de zooplancton pot constitui indicatori ai saprobităţii şi troficităţii
apelor din ecosistemele acvatice.
Astfel, pentru apele oligosaprobe pot fi considerate specii
indicatoare rotiferii Kellicottia longispina, pentru apele -mezosaprobe
cladocerii Chydorus sphaericus, Daphnia hyalina, Diaphanosoma
brachyurum, pentru apele alfa-beta mezosaprode rotiferii Brachionus
calyciflorus şi Keratella cochlearis. Pentru apele eutrofe pot fi considerate
specii indicatoare cladocerii Bosmina longirostris, Daphnia longispina,
copepodele Cyclops vicinus, Eucyclops serrulatus (Rodica-Ileana Rujinschi,
1978).
Planctonul animal, prin valoarea lui biologică ridicată constituie o
importantă şi valoroasă sursă de hrană pentru diferite specii de peşti. Unele
specii din apele naturale precum obletele (Alburnus alburnus), porcuşorul
(Gobio gobio), cleanul (Leuciscus cephalus), plătica (Abramis brama) se
hrănesc cu zooplancton atât în stadiul de alevini cât şi în cel de adult.
Speciile carnivore, precum păstrăvul de râu (Salmo trutta fario) consumă
zooplancton numai în stadiile tinere de viaţă (alevini şi puiet în primul an).
10
 Introducerea pe scară largă în piscicultură a speciilor de peşti
planctonofagi din complexul sud-est asiatic (sânger, novac, cosaş, scoicar) a
adus în atenţia specialiştilor problema elaborării unor metode de cultură
intensivă a organismelor planctonice vegetale şi animale şi posibilitatea
utilizării lor în hrana acestor specii de ciprinide.

2.2.2. Caracteristici morfologice şi fiziologice ale zooplancterilor

Zooplancterii aparţin următoarelor grupe sistematice: protozoare,

rotifere, copepode, cladocere. Se consideră că ultimele trei grupe au cea mai
mare importanţă în economia ecosistemelor acvatice.
Rotiferele, din punct de vedere sistematic aparţin încrengăturii
Nemathelminthes clasa Rotatoria. Rotiferele sunt viermi liberi,
microscopici, cu corpul nesegmentat, transparent şi parţial acoperit cu cili
vibratili. Majoritatea sunt specii acvatice dulcicole. Dimensiunile corpului
sunt cuprinse între 0,04 – 0,5mm, rar până la 3mm lungime (în general 0,2 –
0,5 mm). Corpul este alungit, cilindric, fuziform sau excepţional sferic şi
este acoperit de o cuticulă chitinoidă, transparentă, netedă sau ornamentată,
cu o coloraţie ce variază de la roz la roşu şi de la portocaliu la brun. Corpul
este împărţit în trei segmente distincte: regiunea cefalică sau capul, regiunea
mijlocie sau trunchiul şi regiunea posterioară sau piciorul (figura 2.1.).
În regiunea cefalică se găseşte gura situată ventral şi aparatul rotator,
ce se prelungeşte la unele specii cu un rostru. La formele libere sunt prezenţi
1 – 2 oceli, situaţi pe aparatul rotator sau pe ganglionul cerebroid.
Aparatul rotator este o formaţiune caracteristică rotiferelor şi este
format din câmpuri de cili care înconjoară gura. Serveşte ca organ de fixare,
de mişcare sau ca organ senzitiv.
Trunchiul este acoperit de platoşă cuticulară numită lorică, iar la unele
specii este protejat de un înveliş gelatinos. Lorica poate fi prevăzută cu
prelungiri diferite, în general sub formă de ţepi, mai mari sau mai mici, în
legătură cu modul de viaţă şi cu condiţiile de viaţă şi sezoniere.
Piciorul sau coada este bine dezvoltat la formele fixate şi se termină
cu o furcă, constituită din 2 – 4 degete.
Rotiferele au sexe separate, este prezent fenomenul de dimorfism
sexual, masculii fiind mai mici decât femelele. La femele este întâlnit
fenomenul de ciclomorfoză, adică modificarea formei corpului în decursul
ciclului ontogenetic, legat de schimbarea condiţiilor de mediu.

11
 Figura 2.1. Brachionus urceolaris (A - femelă; B - mascul)

Înmulţirea rotiferelor este sexuată şi alternează cu cea partenogenetică.

În general, aceste organisme sunt ovipare, rar vivipare. Iarna sau pe timp de
secetă rezistă sub formă de ouă durabile din care primăvara ies femele ce se
înmulţesc partenogenetic. Spre sfârşitul verii apar masculii care se
împerechează cu femelele, rezultând ouă durabile. Alternanţa de generaţii
partenogenetice şi sexuate poartă denumirea de heterogonie monociclică.
Există însă şi specii biciclice sau policiclice, condiţionate de schimbarea de
două sau mai multe ori a condiţiilor de mediu, dar există şi unele specii care
se reproduc numai sexuat.
În condiţii vitrege de mediu, rotiferele elimină cea mai mare parte a
apei din organism, îşi încetinesc procesele vitale, depun în jurul lor o
secreţie care se întăreşte protejând organismul. În această stare de anabioză
rezistă perioade îndelungate de timp, revenind la viaţă când condiţiile de
mediu sunt favorabile. Fenomenul se numeşte reviviscenţă.
Durata de viaţă a femelelor este de numai două – trei săptămâni, astfel
că într-un sezon apar mai multe generaţii succesive. La masculi, durata de
viaţă este şi mai scurtă, de câteva ore până la 5 – 6 zile.
Dintre rotiferele prezente în lacurile şi bălţile din România cităm
Brachionus calyciflorus, Keratella cochleanis, Rotaria neptunia, Asplachna
priodonta, Notholca longispina (figura 2.2 şi figura 2.3.).

12
 Figura 2.2. Philodina roseola Figura 2.3. Notholca longispina

Cladocerele, din punct de vedere sistematic sunt încadrate în

încrengătura Arthropoda, clasa Crustacea, ordinul Cladocera. Sunt
crustacee de talie mică, cunoscute sub numele de purici de baltă. La unele
specii corpul este transparent, iar la altele culoarea variază de la galben, la
roz şi roşu.
Corpul crustaceelor este format din 10 segmente nedelimitate clar
între ele. Capul se prelungeşte cu un rostru sau cioc îndreptat în jos la
formele microfage (Daphnia, Bosmina) sau înainte, la formele răpitoare
(Leptodora). În zona capului prezintă o pereche de antenule sau apendici
senzoriali, iar perechea a doua de antene este foarte dezvoltată şi divizată în
două ramuri prevăzute cu peri penaţi şi serveşte la înot.
Corpul este acoperit cu o carapace formată din două valve, la unele
specii fiind prezentă numai valva dorsală. De corp se prind 4 – 6 perechi de
apendici toracici lăţiţi. La formele microfage pereche a 3-a şi a 4-a de
picioare formează câte o reţea filtrantă, cu peri lungi, deşi şi ordonaţi,
îndreptaţi spre faţa sternală a toracelui, unde se găseşte un şanţ care merge
de-a lungul corpului până la orificiul bucal. Abdomenul se continuă cu o
formaţiune numită cauda sau postabdomen care la unele specii se termină
cu o pereche de apendici numiţi gheare caudale sau furcale.

13
 Figura 2.4. Daphnia pulex

Figura 2.5. Cladocere din apele interioare

A-Bosmina logirostris; B- Polyphemus pediculus; C- Leptodora kindtii

Şi la cladocere sexele sunt separate, este prezent fenomenul de

dimorfism sexual, cel de heterogonie şi de ciclomorfoză (figura 2.6.) În
perioada caldă a anului femelele se înmulţesc partenogenetic. Toamna, din

14
ouă ies masculi care fecundează femelele, iar acestea vor depune ouă
durabile sau de rezistenţă care vor rezista peste iarnă. Primăvara din ouăle
durabile vor ieşi femele care se vor înmulţi partenogenetic tot timpul verii.

Figura 2.6. Fenomenul de ciclomorfoză la unele specii de cladocere

Dintre speciile de cladocere frecvent întâlnite în apele noastre cităm:

Daphnia pulex, Bosmina longirostris, Leptodora kindtii, Daphnia
longispina, Alona guttata, Diaphanosoma, Simocephalus (Figura 2.4 - 2.5).
Copepodele sunt organisme încadrate în încrengătura Arthropoda,
clasa Crustacea, ordinul Copepoda. Sunt crustacee acvatice, dulcicole şi
marine, de dimensiuni cuprinse între 0,5 – 2mm, excepţional până la 10mm.
Se deplasează lent, prin mişcări vibratorii sau sar cu ajutorul apendicilor
toracici.
Corpul este net segmentat, format din cinci segmente cefalice, şase
segmente toracice şi cinci abdominale. De regulă, primele segmente toracice
se contopesc cu capul şi formează cefalotoracele. În regiunea cefalotoracelui
se diferenţiază un ochi nepereche, median, de unde şi numele de ciclopi dat
grupului. Apendicii corpului prezintă modificări legate de modul de
deplasare. Antenulele sunt biramate, scurte, turtite, prevăzute cu numeroşi
perişori formând o ramă de înot. Antenele sunt uniramate, formate din 4 –
24 de articule. Ventral de cefalotorace se prind cinci perechi de picioare
biramate. Abdomenul este format din cinci segmente şi se termină cu o
furcă cu peri penaţi.

15
 Figura 2.7. Cyclops fuscus
A-faţa dorsală; B-faţa ventrală; C-larvă metanauplius; D-larvă copepodită

Sexele sunt separate, ouăle sunt depuse în mediul extern. Uneori ouăle
sunt învelite în unul sau doi saci ovigeri pe care femela îi poartă ataşaţi de
segmentul genital până la ecluziunea larvelor în stadiul de nauplius sau
metanauplius. Urmează stadiul de larvă copepodită (copepodit) apoi cel de
adult.

16
 Diaptomus sp. Acanthocyclops reductus propinguus
(A-femelă, B-mascul)

Figura 2.8. Ciclopide din apele interioare

Dintre speciile de copepode din apele dulci cităm Cyclops fuscus,

Acanthocyclops viridis, Acanthocyclops vernalis, Dioptomus, Eudioptomus,
Eurytemora (figura 2.7 şi figura 2.8)

2.2.3. Adaptări ale organismelor zooplanctonice

Zooplancterii se încadrează în grupa mare a organismelor

planctonice, adică a acelor forme de viaţă acvatică ce în toată perioada
ontogenetică sau numai în anumite stadii ale acesteia se menţin în stare de
plutire liberă, mai mult sau mai puţin pasivă, în masa apei. Organismele
zooplanctonice au organe de locomoţie slab dezvoltate, deplasarea lor în
masa apei fiind înlesnită de curenţii orizontali şi verticali precum şi de unele
adaptări morfologice şi fiziologice.
Adaptările organismelor zooplanctonice le asigură flotaţia şi
deplasarea în masa apei cu consum minim de energie. Flotaţia sau plutirea
activă este procesul prin care hidrobionţii se scufundă în masa apei cu o
viteză minimă datorită unor adaptări morfologice, fiziologice, biochimice şi
comportamentale. Aceste adaptări se fac prin scăderea greutăţii restante,

17
prin mărirea suprafeţei portante sau prin combinarea celor două mecanisme.
Greutatea restantă reprezintă diferenţa dintre greutatea organismului şi
greutatea apei dezlocuite de acesta.
Micşorarea greutăţii restante a organismelor zooplanctonice se
realizează prin diverse mecanisme, precum:
- micşorarea părţilor dense ale corpului, precum formaţiunile scheletice
ale unor crustacee;
- acumularea de produşi graşi în organism, ca substanţe de rezervă;
- apariţia unor incluziuni gazoase şi formaţiuni cu rol de flotori, precum la
unele sifonofore şi moluşte;
- înlăturarea din protoplasma celulelor a unor produşi grei de metabolism,
cum sunt ionii de Ca şi Mg şi acumularea unor produşi uşori;
- creşterea conţinutului de apă din organism prin hidratare celulară şi
tisulară, până la apropierea densităţii corpului de cea a mediului, cum se
întâmplă la rotiferul Asplachna.
Mărirea suprafeţei portante a zooplancterilor se poate realiza prin
diverse adaptări:
- micşorarea taliei organismului, fapt ce modifică raportul
volum/suprafaţă, crescând capacitatea de plutire;
- modificarea formei corpului, ce are ca rezultat mărirea suprafeţei
portante. Aşa se întâlneşte la cladocerul Holopedium, a cărui corp este
protejat de învelişuri gelatinoase bine dezvoltate;
- emiterea de prelungiri ale corpului sau apendicilor care măresc suprafaţa
portantă.

2.2.4. Repartiţia zooplanctonului în ecosistemele acvatice

În bazinele acvatice, zooplanctonul are o distribuţie neuniformă,

legată în principal de fenomenele de agregare şi migraţie activă a
zooplancterilor, ca urmare a influenţei unor factori biotici şi abiotici.
Cladocerii, copepodele şi rotiferii formează roiuri, cârduri sau nori
planctonici, care se deplasează în căutarea hranei şi a condiţiilor fizico –
chimice prielnice din mediul acvatic. Această repartizare grupată reprezintă
starea normală de distribuţie a zooplanctonului (C. Rujinschi, 1975, Rodica-
Ileana Rujinschi, 1978).
Răspândirea neuniformă a zooplanctonului în masa apei poate fi
condiţionată şi de unele fenomene dinamice din apă precum curenţii
orizontali şi verticali sau valurile care adună în anumite zone cantităţi mari
de organisme planctonice.
Rezultatele obţinute prin prelevarea succesivă de probe de
zooplancton dintr-o anumită staţie dau o valoare informativă relativă privind
18
situaţia din momentul colectării, deoarece populaţiile de zooplancton se află
într-o continuă mişcare şi deplasare în masa apei. Datorită acestui lucru au
fost imaginate şi alte metode de estimare a distribuţiei numerice a
zooplanctonului în bazinele acvatice precum sistemele sincrone de colectare
simultană a probelor (Semeonov, 1966) sau colectarea în serie a probelor
de-a lungul unei linii, împărţite în părţi echidistante (Botnariuc, 1954).
Răspândirea pe orizontală a zooplanctonului în ecosistemele
acvatice este influenţată de numeroşi factori, precum:
- caracteristicile morfologice şi hidrologice ale ecosistemului;
- structura reţelei de afluenţi;
- valorile parametrilor fizico – chimici ai apei;
- cantitatea şi calitatea hranei;
- prezenţa peştilor planctonofagi în bazin.
De exemplu, într-un lac de acumulare precum cel de la Bicaz, în
amonte, la coada lacului, unde se resimte influenţa râului de origine şi apa
are un grad mare de turbiditate, crustaceii planctonici sunt rari (sub 3000
ex/m3). Sunt prezenţi cladoceri nectobentonici (Leydigia leydigi) şi specii de
copepode, negativ fototoxice şi criofile precum Canthocamptus staphylinus.
Către baraj condiţiile de dezvoltare a zooplanctonului se ameliorează:
suspensiile minerale sunt puţine, transparenţa se măreşte, lumina pătrunde
adânc în masa apei, mărind zona trofogenă. Ca urmare, se produce o
dezvoltare abundentă a fitoplanctonului, substratul nutritiv pentru
majoritatea crustaceelor planctonice. În aceste condiţii, densitatea
copepodelor creşte la valori de peste 3000 ex/m3, iar a cladocerelor la peste
17000 ex/m3. Apar concentrări de indivizi adulţi precum şi stadii
ontogenetice tinere (C. Rujinschi, 1975).
Răspândirea pe verticală a zooplanctonului în masa apei este
neomogenă datorită mai multor cauze (Dussart, 1967):
- cauze fiziologice primare, cum sunt necesităţile energetice şi nutritive
ale zooplancterilor;
- cauze fiziologice secundare, precum efectele coabitării cu alte specii sau
prezenţa consumatorilor în ecosistem;
- cauze biologice, precum condiţiile specifice de reproducere, creştere şi
dezvoltare;
- cauze ecologice şi fizice, cum sunt relaţiile cu factorii de mediu,
influenţa luminii, temperaturii, curenţilor apei, etc.
Acţiunea combinată a acestor factori se manifestă diferit în timp,
atât în cadrul aceluiaşi ecosistem cât şi de la un ecosistem la altul. Repartiţia
neuniformă a zooplancterilor în masa apei este un fenomen complex,
determinat de mai mulţi factori din care unul sau câţiva devin dominanţi în
raport cu ceilalţi.
19
 Distribuţia neuniformă a crustaceelor la diferite nivele de
adâncime, este starea lor obişnuită, în condiţii normale. Dacă, în ecosistem
au loc variaţii bruşte ale unor factori biotici sau abiotici (vânt, viituri, etc.),
echilibrul relativ al populaţiilor este perturbat şi răspândirea pe verticală se
modifică.
Distribuţia pe verticală în masa apei a zooplanctonului are şi un
caracter nictemeral. Astfel, ziua cladocerii se aglomerează în lacurile mari
între 5 – 20m adâncime, stratul de la suprafaţă fiind populat cu un număr
mic. Noaptea, populaţiile de crustacee efectuează migraţii ascendente şi
populează cu precădere orizontul superficial al apei ( Rodica - Ileana
Rujinschi, C. Rujinschi, 1970).
Distribuţia neuniformă a zooplanctonului pe verticală nu este
numai numerică, ci şi din punct de vedere al speciilor şi al vârstelor. Astfel,
în straturile superioare ale apei lacurilor (până la 5m adâncime) predomină
formele tinere, juvenilii, în timp ce la adâncimi mai mari (5 – 20m)
predomină indivizii adulţi din speciile fitofage şi răpitorii lor.
Dinamica sezonală a zooplanctonului reprezintă o altă
caracteristică a acestor organisme privind distribuţia lor în ecosistemele
acvatice. Această dezvoltare neuniformă în timp, atât din punct de vedere
cantitativ cât şi calitativ se datorează în principal modului lor de înmulţire,
diferit în raport cu succesiunea anotimpurilor, influenţat de temperatura
apei, intensitatea şi durata perioadei luminoase, etc.
Variaţiile cantitative sezonale în dezvoltarea populaţiilor
zooplanctonice sunt relevate de existenţa în timpul anului a două maxime
numerice:
- la sfârşitul primăverii şi începutul verii (mai – iunie), odată cu ridicarea
temperaturii apei şi creşterea perioadei şi intensităţii luminoase, are loc o
dezvoltare explozivă a fitoplanctonului, fapt ce determină o dezvoltare
abundentă a zooplancterilor fitofagi;
- la începutul toamnei (sfârşit de august – început de septembrie), legat
tot de un maxim de dezvoltare a fitoplanctonului. În mod obişnuit densităţile
numerice înregistrate de zooplancton toamna sunt mai ridicate decât cele de
primăvară.
Variaţiile calitative sezonale înregistrate de zooplancton arată o
dezvoltare inegală a diferitelor grupe sistematice în timpul anului. Rotiferele
domină calitativ şi cantitativ iarna, primăvara şi vara în timp ce cladocerii şi
copepodele domină toamna, eliminând uneori în totalitate rotiferii din
componenta zooplanctonului.
În funcţie de dezvoltare lor tot timpul anului sau numai într-o
anumită perioadă a acestuia, organismele zooplanctonice pot fi perene sau
temporare.
20
 Speciile perene sau permanente populează ecosistemele acvatice tot
timpul anului. Aşa sunt specii de rotiferi precum Keratella cohlearis,
Asplachna priodonta, Brachionus calyciflorus, Rotaria neptunia. Dintre
cladocerii pereni cităm Daphnia hyalina, Daphnia cuculata, Bosmina
longirostris. Dintre copepode, sunt prezente tot timpul anului Cyclops
vicinus, Acanthocyclops vernalis.
Speciile temporare sau sezonale se dezvoltă în ecosisteme, în
anumite perioade, în funcţie de termica apei, în restul timpului există sub
forma unor stadii de rezistenţă. Aceste specii temporare sunt stenoterme, fie
de ape reci, fie de ape calde.
Speciile stenoterme de ape reci sau criofile se dezvoltă abundente
iarna sau la începutul primăverii. Aşa sunt specii de rotiferi precum
Notholca acuminata, Polyarthra dolicoptera.
Speciile stenoterme de ape calde sau termofile se dezvoltă cu
precădere în anotimpul cald. Din acest grup fac parte rotiferi cum sunt
Epiphanes macrurus şi Euchlanis incisa, cladoceri precum Daphnia
longispina, Alona guttata, Diaphanosoma brachyurum sau copepode
precum Eucyclops serrulatus.
Studii cantitative şi calitative asupra zooplanctonului din lacul de
acumulare Bicaz (C. Rujinschi, 1975, Rodica-Ileana Rujinschi, 1978) au
arătat că în perioada de iarnă se înregistrează cea mai redusă diversitate
specifică, majoritatea hidrobionţilor există sub formă de ouă de rezistenţă.
Cea mai redusă densitate dintre crustacee o înregistrează cladocerii,
majoritatea fiind stenoterme termofile. Copepodele sunt relativ mai multe,
ele sunt specii euriterme cu posibilităţi mari de adaptare la temperatură.
Primăvara, zooplanctonul este bogat calitativ, acum apar majoritatea
speciilor de cladoceri şi copepode. Valori maxime ale densităţii numerice
sunt atinse vara şi la începutul toamnei când peste 90% din speciile
zooplanctonice existente în lac au o dezvoltare cantitativă abundentă.
Unele organisme zooplanctonice, în funcţie de termica sezonală a
apei, prezintă un polimorfism sezonal cunoscut sub numele de ciclomorfoză.
Fenomenul este evident la cladocerii planctonici (Daphnia, Bosmina) şi la
rotiferi. Aceste modificări ciclomorfotice se produc în scop adaptativ, ca
răspuns la modificarea sezonală a unor parametri fizici ai apei, precum
densitatea şi vâscozitatea. Alungirea corpului şi a apendicilor constituie o
modalitate de mărire a flotabilităţii indivizilor în scopul economisirii
energiei în timpul deplasării şi plutirii libere în masa apei (Rodica-Ileana
Rujinschi, 1979).

21
 2.2.5. Migraţiile zooplanctonului

Organismele zooplanctonice pot efectua adevărate migraţii, adică

deplasări în masa apei, cu caracter periodic sau neregulat, în sens orizontal
sau vertical. Aceste organisme fac în special migraţii verticale, care apar ca
fenomene de masă, în care populaţii întregi sau părţi din populaţie se
deplasează pe distanţe de zeci de metri din orizontul superficial al apei în
profundal sau invers. Migraţiile nu sunt făcute de toţi indivizii populaţiei, ei
se comportă în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică şi condiţiile concrete
de mediu. De obicei, stadiile tinere se menţin cu precădere în păturile
superficiale ale apei.
Migraţiile zooplanctonului depind, în mare măsură, de existenţa
posibilităţilor de deplasare mai mult sau mai puţin active ale acestor
organisme. Unele organisme planctonice se deplasează odată cu masele de
apă datorită curenţilor, iar altele au posibilităţi de deplasare activă.
Majoritatea zooplancterilor se deplasează activ cu ajutorul cililor, flagelilor
sau a apendicilor. La formele lipsite de mijloace active de locomoţie,
deplasarea în plan vertical se realizează prin modificarea greutăţii specifice
a corpului.
Cauzele migraţiilor zooplanctonului sunt complexe şi nu sunt pe
deplin elucidate. Migraţiile verticale au de obicei un caracter ciclic fiind
condiţionate în special de variaţiile circadiene şi sezonale ale luminii,
temperaturii, regimului gazos al apei şi altor factori biotici şi abiotici. Mulţi
autori consideră că stimulul primar al migraţiilor pe verticală este lumina,
care însă poate fi modificată de acţiunea unor stimuli secundari. În general,
amplitudinea migraţiei este mai mare în apele limpezi şi mai mică în cele cu
transparenţă scăzută.
Migraţiile zooplanctonului par a fi cauzate şi de căutarea activă a
hranei, deci pot fi considerate migraţii de hrănire. Aceste organisme se
deplasează în căutarea populaţiilor algale cu care se hrănesc, dar uneori
celulele algale, în special cele senescente, elimină în apă cantităţi mari de
substanţe ectocrine care au efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării
cladocerelor şi copepodelor. În studii asupra cladocerelor s-a demonstrat că
aceste substanţe ectocrine determină şi o micşorare evidentă a vitezei de
filtrare a acestor crustacee. În general, se consideră că migraţiile circadiene
ale zooplancterilor în păturile superficiale ale apei, în timpul zilei, au rol
trofic, în timp ce deplasarea în adâncime, noaptea, are rol protector.
Majoritatea zooplancterilor efectuează migraţii nictimerale
ascendente: la sfârşitul zilei se ridică spre suprafaţa apei unde rămân toată
noaptea, apoi în zori coboară spre adâncime unde rămân toată ziua. Unele
specii şi stadii ontogenetice tinere fac migraţii inverse, adică descendente
22
noaptea şi ascendente ziua. Aşa sunt stadiile de naupliu ale ciclopidelor şi
unele rotifere.
Urmărirea migraţiei cladocerului Daphnia hyalina în lacul Bicaz
(C. Rujinschi, 1975) a arătat că ziua acest crustaceu populează cu precădere
orizontul de adâncime 10 – 20m, în amurg migrează către suprafaţa apei,
rămâne în pătura superficială toată noaptea apoi în zori coboară spre
adâncime, astfel că la ora prânzului se aglomerează la adâncimea de
aproximativ 20m.
Viteza de migraţie a zooplancterilor diferă de la o specie la alta. De
exemplu, Daphnia hyalina se deplasează cu o viteză de maximum 90
cm/min, în timp ce specii de Bosmina longirostris şi Diaphanosoma
brachyurum au viteze mai mici de deplasare. În general, viteza migraţiilor
ascendente este mai mică decât a celor descendente.

2.2.6. Acţiunea unor factori ecologici asupra zooplanctonului

Zooplancterii din ecosistemele acvatice se găsesc în interacţiune cu

diferiţi factori ecologici de natură abiotică şi biotică.
Factorii abiotici ce acţionează asupra hidrobionţilor se manifestă în
două moduri distincte:
- prin variaţii regulate, cu caracter periodic, precum alternanţa zi –
noapte, succesiunea anotimpurilor, etc. Aceşti factori provoacă modificări
privind repartiţia temporală şi spaţială a zooplanctonului, compoziţia
cantitativă şi calitativă a acestuia, declanşează şi influenţează procesele de
migraţie, determină schimbări morfologice şi comportamentale ale
indivizilor;
- prin variaţii neperiodice, precum viiturile puternice, vânturile, etc.
Aceşti factori determină perturbări bruşte ale populaţiilor de zooplancteri
din ecosisteme, atât în ce priveşte structura cantitativă şi calitativă cât şi
dinamica acestora.
Dintre factorii abiotici cu importanţă deosebită pentru zooplancton
menţionăm: temperatura apei, cantitatea şi calitatea luminii, concentraţia
oxigenului din apă, concentraţia substanţelor organice, reacţia ionică a apei.
Temperatura apei are rol determinant în răspândirea pe verticală a
zooplanctonului. Vara, când temperatura apei la suprafaţa lacurilor
depăşeşte 240C, în pătura superficială până la adâncimea de 4m se găsesc
foarte puţine crustacee, aceştia migrează spre profunzime, se aglomerează în
orizontul de 15 – 20m unde temperatura este mai mică, de unde revin la
suprafaţă în amurg, când temperatura apei a mai scăzut.
Termica apei determină şi structura pe vârste şi sexe a populaţiilor
de crustacee planctonice, în special a cladocerelor. Astfel, iarna când
23
temperatura apei lacurilor ajunge la 4 – 50C, cladocerii planctonici sunt
puţini şi apar numai în stadiul de adulţi, în timp ce copepodele, deşi puţine,
sunt reprezentate atât prin adulţi cât şi prin juvenili, fiind prezente ambele
sexe. Acest lucru se datorează faptului că unele copepode precum
Acantocyclops vernalis sau Macrocyclops albidus sunt policiclice, una din
generaţii apărând în timpul iernii. Primăvara, odată cu creşterea temperaturii
la 150C cladocerii încep să se înmulţească partenogenetic şi populaţiile lor
devin numeroase.
Variaţiile termice ale apei determină şi modificări ale morfologiei
corpului adică fenomenul de ciclomorfoză, observat la multe crustacee şi
rotiferi.
Din punct de vedere al rezistenţei la variaţia factorului termic,
speciile zooplanctonice pot fi:
- specii euriterme, care apar în plancton tot timpul anului şi suportă
variaţii termice mari, cuprinse între 0–240C. În această grupă se încadrează
cladoceri precum Daphnia hyalina, Daphnia cucullata, Bosmina
longirostris, Leydigia leydigi, unele copepode precum Cyclops vicinus,
Macrocyclops albidus, rotifer precum Asplanchna priodonta, Polyarthra
vulgaris;
- specii stenoterme termofile, care apar numai în perioada caldă a anului,
cum este cladocerul Diaphanosoma brachyurum, copepodul Eucyclops
serrulatus sau rotiferi ca Brachionus diversicornis;
- specii stenoterme criofile, care trăiesc cu precădere în perioada de iarnă
şi primăvara, cum sunt copepodele din speciile Mezocyclops dubowskii şi
Camtocamptus staphylinus sau rotiferii Synchaeta pectinata sau Notholca
acuminata.
Lumina influenţează organismele zooplanctonice prin variaţia
intensităţii luminoase, prin alternanţa lumină – întuneric şi prin lungimea
perioadei luminoase.
Creşterea intensităţii luminoase primăvara influenţează direct
dezvoltarea fitoplanctonului în ecosistemele acvatice, deci cantitatea de
hrană aflată la dispoziţia majorităţii speciilor de zooplancteri fitofagi.
Variaţiile ritmice ale luminii produsă de alternanţa zi – noapte
condiţionează desfăşurarea proceselor de migraţie a zooplanctonului. Se
consideră că lumina are rol de semnal în declanşarea migraţiilor. Faţă de
acest stimul zooplancterii reacţionează diferit în virtutea unei ritmicităţi
fiziologice şi comportamentale, înscrise în patrimoniul lor genetic şi
consolidat în decursul generaţiilor.
În raport cu lumina, zooplancterii pot fi negativ sau pozitiv
fototaxici. Majoritatea cladocerilor (Daphnia hyalina, Diaphanosoma
brachiurum, Leydigia leydigi) şi a ciclopidelor adulte manifestă o fototaxie
24
negativă pronunţată. Alte specii precum Alona affinis, Eucyclops serulatus
prezintă o fototaxie pozitivă. Unele ciclopide, prin modificarea unor factori
hidrochimici, precum creşterea concentraţiei CO2 din apă, îşi schimbă
fototaxia din pozitiva în negativă, devenind fotofobe.
Lungimea perioadei luminoase influenţează cu precădere
reproducerea zooplanctonului. Când lungimea perioadei luminoase
depăşeşte 13 – 14 ore pe zi, cladocerii se înmulţesc rapid prin
partenogeneză, iar în populaţie pe lângă indivizi adulţi apar şi numeroase
exemplare tinere. Scăderea perioadei de lumină sub 11 ore pe zi, face ca
ritmul partenogenezei să scadă treptat şi în cele din urmă să se oprească.
Exemplarele juvenile sunt tot mai rare în populaţie, apar masculii şi în scurt
timp femele depun ouă de rezistenţă.
Lumina poate acţiona şi indirect asupra zooplanctonului prin
modificarea calităţii şi cantităţii fitoplanctonului. Creşterea perioadei
luminoase la 12–14 ore pe zi, în prima jumătate a lunii mai, determină o
dezvoltare explozivă a fitoplanctonului, care este urmată imediat de
înmulţire în masă a rotiferilor, apărând astfel primul maxim de dezvoltare a
acestor organisme.
Reacţia ionică a apei (pH-ul) poate influenţa dezvoltarea
organismelor zooplanctonice în ecosistemele acvatice. Majoritatea speciilor
de zooplancton sunt neutrofile sau slab alcalinofile, rezistând la variaţii
reduse ale pH - ului. Există însă şi specii de ciclopide care pot suporta
variaţii foarte largi ale reacţiei ionice. Astfel, specia Acanthocyvlops viridis
trăieşte în ape cu pH cuprins între 4,4 şi 9,8 unităţi, Cyclops vicinus de la 5,9
la 9,13, iar Macrocyclops albidus de la 4,4 la 9,8 unităţi de pH.
Substanţe organice dizolvate sau în suspensie în apa ecosistemelor
pot acţiona asupra zooplanctonului în mod direct sau indirect. Influenţa
directă se manifestă prin faptul că majoritatea rotiferilor şi cladocerelor se
dezvoltă abundent în ape ce conţin substanţe organice. Aşa sunt specii de
Asplachna priodonta, Daphnia longispina, Bosmina longirostris, Chydorus
sphaericus, specii care realizează o biomasă deosebit de bogată în ape
încărcate cu substanţe organice.
Substanţele organice din apă acţionează şi în mod indirect asupra
zooplancterilor, în sensul că în ape încărcate cu cantităţi mari de substanţe
organice se dezvoltă populaţii algale specifice apelor cu un grad ridicat de
troficitate precum Scenedesmus quadricauda, Hyaloraphidium contortum,
pe seama cărora are loc o creştere puternică a biomasei zooplanctonice.
Vântul poate constitui un factor ecologic de mare însemnătate în
distribuţia zooplanctonului în ecosistemele acvatice. Prin acţiunea sa directă,
el modifică repartiţia zooplancterilor în masa apei. Vânturile puternice,
odată cu amestecarea masei de apă din lacuri, omogenizează şi populaţiile
25
de zooplancton, astfel că acestea, pentru o scurtă perioadă de timp, prezintă
o dispersie relativ omogenă în masa apei, contrar situaţiei de acalmie când
majoritatea zooplancterilor sunt grupaţi în orizonturile mai adânci. După
perioade cu vânt puternic, în zona litorală a lacurilor, opusă direcţiei
vântului, densitatea numerică a zooplanctonului creşte semnificativ. Vântul
mai poate transporta şi disemina ouăle de rezistenţă ale zooplancterilor,
contribuind astfel la îmbogăţirea biocenozei cu elemente alohtone.
Vântul poate influenţa şi indirect dezvoltarea zooplanctonului, fie
provocând modificarea temperaturii aerului şi a apei, fie aducând spre
suprafaţă săruri biogene, favorizând în acest fel dezvoltarea fitoplanctonului,
deci mărind cantitatea de hrană pentru zooplancterii erbivori.
Factorii biologici care acţionează asupra zooplanctonului sunt
reprezentaţi prin totalitatea organismelor din ecosistem cu care indivizii
populaţiilor de zooplancteri se află în interacţiune, fie prin relaţii
intraspecifice fie interspecifice.
Relaţiile intraspecifice se manifestă pregnant în perioada caldă a
anului când organismele zooplanctonice formează cârduri sau nori de
zooplancton. Scopul constituirii acestor cârduri pare a fi din necesităţi de
apărare. Prin formarea acestor aglomerări repartiţia zooplanctonului în
ecosistem devine discontinuă şi astfel se diminuează şansa consumatorilor
de a intercepta prada. Constituirea acestor nori planctonici apare şi ca
necesitate legată de nutriţie, deoarece viaţa în grup uşurează acţiunea de
căutare a hranei.
La unele specii de ciclopide s-au dezvoltat o serie de mijloace care
înlesnesc întâlnirea dintre sexe sau desfăşurarea reproducerii. Astfel, la
nivelul perechii a doua de antene există ţepi şi apendici senzoriali în formă
de măciucă sau bastonaşe care au la bază celule senzoriale ce percep
senzaţiile olfactive sau chimice. Aceste organe sunt mai dezvoltate la
masculi şi se presupune că au rol în găsirea femelelor în perioada de
reproducere sexuată.
La masculii unor specii de copepode precum Eucyclops serrulans,
Macrocyclops albidus, Cyclops vicinus pe ultimele articole ale antenulelor
se dezvoltă perişori simpli sau penaţi cu rol senzorial, dar şi în găsirea
partenerei de reproducere.
La unele organisme zooplanctonice se manifestă o oarecare grijă
faţă de urmaşi. La sfârşitul toamnei, înmulţirea partenogenetică este
înlocuită de înmulţirea sexuată. Femelele produc ouă durabile care sunt
protejate de efipii, în care vor rezista pe timp friguros. Ouăle de rezistenţă
sunt depuse în zone mai adânci, cu apă liniştită pe fundul bazinelor.
Primăvara, din aceste ouă, ies femele care se înmulţesc apoi partenogenetic,
asigurând astfel dezvoltarea populaţiilor de zooplancton în ecosistem.
26
 Relaţiile interspecifice ale organismelor zooplanctonice se
concretizează în relaţii trofice, zooplancterii fiind consumatori primari dar şi
consumatori secundari. Cantitatea şi calitatea hranei influenţează
prolificitatea zooplancterilor, viteza de dezvoltare, talia indivizilor, durata
de viaţă, răspândirea lor în timp şi spaţiu.
Multe specii de zooplancton sunt consumatori primari, adică specii
erbivore. Ele se hrănesc cu alge din diferite grupe sistematice: diatomee,
cianoficee, protococale, chrisomonadine. Aşa sunt specii de cladocere
precum Daphnia hyalina, Bosmina longirostris, Diaphanosoma brachyurum
sau de rotiferi, cum sunt Keratella cochlearis, Polyarthra vulgaris. Aceşti
zooplancteri au maximum de dezvoltare în lunile de vară, perioadă care
corespunde cu dezvoltarea explozivă a unor alge planctonice consumate
intens de zooplancteri.
Alte specii de zooplancton sunt consumatori secundari adică sunt
specii răpitoare. Aşa sunt multe specii de crustacee planctonice (ciclopide)
sau chiar rotifer (Asplachna priodonta, Synchaeta sp.) care consumă intens
rotiferi şi cladoceri de talie mică.
Unele specii de cladoceri şi copepode se hrănesc cu detritus organic
aflat în suspensie în masa apei sau pe fundul bazinului, sunt deci specii
detritofage.

2.2.7. Formarea zoocenzelor planctonice în ecosistemele

acvatice antropogene

Apele curgătoare au un plancton foarte puţin numeros şi cu puţine

specii, datorat în special vitezei mari de curgere a apei. Behning (1929) arăta
că un plancton adevărat nu poate exista decât în apele curgătoare a căror
viteză de curgere nu depăşeşte 1m / secundă. Planctonul apelor curgătoare
este cunoscut sub numele de potamoplancton.
Ecosistemele acvatice antropogene precum lacurile de baraj şi
acumulare sunt ecosisteme intermediare între cele curgătoare şi cele
stagnante, cu caracteristici mai apropiate de ale râului de origine sau lacului
în funcţie de coeficientul de circulaţie al apei. Hidrobionţii care populează
aceste lacuri constituie un amestec de forme reofile şi limnofile, cu
predominanţa unora sau altora, în funcţie de regimul hidrologic al
ecosistemului, tipul de lac, zona topografică a lacului sau vechimea lui.
În formarea unui ecosistem lacustru antropogen are loc o înlocuire
a biotopului lotic al râului de origine cu un biotop lentic, unde viteza de
curgere este încetinită, apa rămânând o perioadă mai lungă sau mai scurtă de
timp în cuveta lacului. Concomitent cu modificarea regimului hidrologic se
modifică şi parametrii fizico – chimici ai apei. Au loc intense procese de
27
sedimentare a substanţelor organice şi formarea unui substrat mâlos, mai
evident în zona superioară a lacurilor.
În primii ani de existenţă a lacurilor de acumulare se produc intense
procese de degradare a substanţelor organice, provenită în special din
vegetaţia de pe terenurile inundate. În acest fel are loc o îmbogăţire a apei
cu elemente biogene, ceea ce duce la proliferarea algelor planctonice. Este
aşa-numitul efect al îngrăşării. Concomitent, în zona profundală a lacurilor
cantitatea de oxigen dizolvat scade şi creşte concentraţia bioxidului de
carbon.
În cadrul procesului complex de formare a faunei de tip lentic, în
urma succesiunii de la biotopul lotic, se înscrie şi instalarea şi stabilizarea
relativă a unor zoocenoze caracteristice.
Imediat după formarea unui lac de acumulare are loc o diversificare
calitativă a speciilor de zooplancton, ca urmare a bogăţiei de resurse
organice şi minerale provenite din zonele inundate. Ulterior apar modificări
profunde ale factorilor de mediu, în special în chimismul apei, fapt ce
determină schimbări structurale în compoziţia biocenozei.
Astfel, unele specii dispar iar altele se adaptează şi se dezvoltă
exploziv. De exemplu, în lacul Bicaz diversitatea zooplanctonului a crescut
odată cu stabilizarea condiţiilor abiotice şi cu adaptarea zooplancterilor la
noile condiţii de viaţă. Dacă în 1961, la un an de la formarea lacului,
zooplanctonul cuprindea 63 de specii, în 1966 a ajuns la 72 de unităţi
taxonomice. Determinări făcute la aproape 20 de ani de la formarea lacului
au pus în evidenţă existenţa a numai 51 de unităţi sistematice (C. Rujinschi,
Rodica -Ileana Rujinschi, 1978).
Principalele surse de populare cu zooplancton a ecosistemelor
antropogene nou formate sunt râurile de origine, lacurile şi bălţile limitrofe,
păsările acvatice şi vântul.
Unele specii de zooplancton din lacurile de acumulare au origine
autohtonă, fiind aduse de râurile de origine a lacurilor de acumulare. Aceste
specii reofile sunt cantonate cu precădere în zona superioară a acestor lacuri
unde se resimte încă influenţa râului.
Alte specii de zooplancton provin din bălţile adiacente râurilor care
au, în general, elemente planctonice bogate şi variate. După o selecţie
naturală riguroasă, în noile condiţii au supravieţuit şi s-au dezvoltat numai
unele specii existente în biotopii lentici preexistenţi.
Păsările acvatice care trec dintr-un bazin acvatic în altul par a fi
cauza prezenţei unor specii de zooplancton în apele unor lacuri de
acumulare, specii care nu există nici în apa râului de origine nici a
ecosistemelor limnice învecinate. În acest mod se explică prezenţa în apele
lacului Bicaz a speciilor de Daphnia hyalina var. lacustris, Diaphanosoma
28
brachyurum sau Cyclops vicinus. Păsările pot transporta în special ouăle de
rezistenţă, care sunt eliminate în apa lacurilor odată cu excrementele sau le
transportă odată cu mâlul prins de picioare sau penaj.
Un alt factor care poate transporta organismele zooplanctonice
dintr-un bazin în altul este vântul. În perioadele de secetă, ouăle de
rezistenţă ale copepodelor pot fi transportate de vânt, contribuind astfel la
popularea ecosistemelor acvatice învecinate.

2.2.8. Producţia şi productivitatea zoocenozelor planctonice

Eficienţa producţiei secundare depinde de calitatea hranei ingerate

de consumatori, fiind mai mare la fitofage decât la carnivore. La
zooplancton, în general, eficienţa asimilării variază între 50% şi 90%, fiind
mai mare la speciile erbivore decât la cele prădătoare. Dar şi în cazul
speciilor erbivore, eficienţa asimilării depinde de natura hranei: este mai
scăzută la cele ce se hrănesc cu diatomee şi mai ridicată la cele ce consumă
preponderent cloroficee.
Factorii principali care condiţionează producţia secundară a
organismelor planctonice sunt cantitatea şi calitatea hranei, condiţiile de
reproducere, gradul de adaptare la condiţiile concrete ale biotopului. Atunci
când toţi aceşti factori oferă condiţii optime de dezvoltare, zooplancterii
valorifică la maximum potenţialul trofic al bazinului şi se înregistrează o
creştere semnificativă a producţiei secundare a acestora.
În cadrul ecosistemelor acvatice zooplanctonul deţine o poziţie
cheie în reţelele trofice. Datorită dezvoltării lor partenogenetice rotiferii,
copepodele şi cladocerele devin la un moment dat dominante în ecosistem,
atât numeric cât şi gravimetric. Aprecierea producţiei zooplanctonului într-
un ecosistem acvatic se face prin evaluarea densităţii numerice (număr de
exemplare / m3) şi a biomasei (mg / l sau mg /m3).
Biomasa zooplanctonică ce se dezvoltă într-un bazin acvatic
depinde de tipul ecosistemului, de sezon, de locul de prelevare a probei. De
exemplu, în lacuri, biomasa planctonică prezintă o dinamică sezonieră, cu
două maxime gravimetrice, corespunzătoare celor numerice: una la sfârşitul
lunii mai – început de iunie şi una la sfârşitul lunii septembrie.
Calitatea biomasei planctonice este determinată de variaţia
numerică şi ponderală a speciilor dominante. Spre exemplu, cladocerele şi
copepodele au o valoare nutritivă mai mare decât rotiferii, fiind folosite mai
eficient de către consumatorii secundari, în special de alevinii peştilor.
Productivitatea sau rata producţiei, reflectă viteza cu care se
realizează producţia în ecosistem. Plecând de la biomasă (standing crop) şi

29
raportând productivitatea la timp şi spaţiu, se obţin doi indici: P/B şi B/P (P
= producţia; B = biomasa).
Raportul producţie/biomasă (P/B) poartă denumirea turnover sau
rată de înnoire a biomasei şi reflectă viteza de înlocuire a materiei vii dintr-
un ecosistem sau numărul de generaţii care se succed în unitatea de timp. De
exemplu, dacă producţia zooplanctonului dintr-un ecosistem este de 10 g C /
m3 /zi, la o biomasă de 40 g /m3 /zi, rezultă că turnover-ul (P/B) este 0,25
(P/B = 0,25), adică într-o singură zi se reînnoieşte un sfert din numărul de
generaţii sau 25% din biomasă. Turnover-ul exprimă, de fapt, viteza de
circulaţie a materiei în ecosistem.
Raportul biomasă / producţie (B/P) exprimă durata de înlocuire a
întregii biomase vii din ecosistem. În cazul de mai sus, relaţia devine: B/P =
40/10 = 4, deci sunt necesare 4 zile pentru înlocuirea întregii biomase
zooplanctonice din ecosistem. Această valoare (4) a raportului B/P indică
durata de viaţă a unei generaţii.
Urmărind relaţia dintre producţie (P) şi respiraţie (R), concretizată
în raportul P/R, Odum (1976) deosebeşte la nivelul ecosistemelor acvatice,
cel puţin două situaţii:
- când P/R > 1, atunci ecosistemul are caracter autotrof, predomină
producţia, deci acumularea de materie organică;
- când P/R < 1, atunci ecosistemul are caracter heterotrof, se
caracterizează prin regresia producţiei şi predominanţa fenomenelor de
descompunere a substanţelor organice.
Estimarea producţiei secundare şi a productivităţii populaţiilor
zooplanctonice implică numeroase tehnici şi metode de lucru care au în
vedere calculul indirect al dimensiunii populaţiilor şi a datelor fiziologice
sau măsurarea indirectă a respiraţiei şi excreţiei. Această estimare se face
prin calcularea unor parametri care prin acţiunea lor asociată determină din
punct de vedere cantitativ producţia şi productivitatea: numărul de indivizi,
structura pe vârste şi sexe, biomasa, durata de dezvoltare a diferitelor stadii,
etc. Valorile acestor parametri pot fi determinate experimental sau pot fi
calculate după grafice şi tabele existente în literatura de specialitate, în
funcţie de dimensiunea indivizilor, de stadiul de dezvoltare, de structura pe
sexe, de temperatura apei şi cantitatea de hrană din biotopul studiat.
În practica curentă, aprecierea biopotenţialului productiv al unei
zoocenoze planctonice se face utilizând metoda grafică. Metoda foloseşte
mici aproximări la nivel de populaţie dar prin introducerea în calcul a unui
număr mare de componente structurale, gradul ei de precizie creşte la nivel
biocenotic.

30
 Pentru determinarea producţiei şi productivităţii zooplanctonului se
folosesc diferite metode grafice, diferenţiat în funcţie de grupul taxonomic
(Edmonson W.T., Winberg G.G., 1971):
- pentru rotiferi – metoda Winberg (1968);
- pentru cladoceri şi copepode – metode Winberg, Počhon şi Suşkina
(1965).
Valorile biomasei sunt exprimate în substanţă uscată, gravimetric
(mg) sau calorimetric (cal) pe unitatea de suprafaţă (m 2 ) sau volum (m3 sau
litru). Raportarea rezultatelor se face pe grupe taxonomice şi pe total
zooplancton în cazul calculării productivităţii zilnice şi ca valori globale
(total zooplancton) în cazul calculării producţiei. Conversia biomasei
zooplanctonice în energie se face după relaţia:
1g substanţă uscată = 5000 cal

2.2.9. Metode de determinare şi evaluare a zooplanctonului

O primă etapă în determinarea zooplanctonului din ecosistemele

acvatice o constituie colectarea probelor. Alegerea staţiilor de colectare
trebuie făcută în aşa fel încât să cuprindă cele mai semnificative zone
ecologice ale ecosistemelor cercetate (zone de adâncime, zone litorale, zone
cu substrat diferit, etc.).
Pentru lacurile naturale, lacuri de baraj şi acumulare sau bazine
piscicole probele se recoltează din zona de amonte (de alimentare), din zona
de aval (de evacuare) şi din zona centrală. În general, din zona de alimentare
şi evacuare probele se colectează de la orizontul de suprafaţă (0 metri) iar în
zona centrală de la suprafaţă, de la diferite orizonturi de adâncime (5 – 10 –
15m) şi din apropierea fundului bazinului.
Rezultatele obţinute prin prelevare succesivă de probe din diferite
staţii dau însă o situaţie relativă a numărului de zooplancteri dintr-un
ecosistem acvatic deoarece zooplanctonul se află într-o continuă deplasare şi
mişcare. Din acest motiv s-au imaginat diferite metode de estimare a
distribuţiei acestora:
- colectarea simultană a probelor din mai multe puncte de către mai
multe echipe de colectare (Monakov şi Semeonov, 1966);
- colectarea în serie a probelor cantitative de-a lungul unei linii drepte,
divizate în părţi echidistante de cca. 3m (Botnariuc, 1954).
Frecvenţa colectărilor este în funcţie de scopul cercetărilor şi poate
fi lunară, sezonieră sau când condiţiile ecologice s-au schimbat. În bazinele
piscicole probele se recoltează cu precădere în sezonul cald (începutul verii
20 mai – 1 iunie; mijlocul verii: 1 – 10 iulie; sfârşitul verii: 20 august – 1
septembrie). Pentru o caracterizare completă a acestor bazine este necesar să
31
se preleveze probe şi toamna (10 – 20 octombrie) şi la sfârşitul iernii (1 – 10
martie).
Uneltele de colectare sunt:
- filee planctonice de diferite construcţii şi mărimi făcute din pânză de
mătase cu diametrul ochiului de 40 – 50  (figura 2.9);
- filee planctonice dublu reversibile, pentru capturarea organismelor
zooplanctonice aflate la diferite adâncimi (figura 2.10.);
- batimetru cu volum de 5 – 10 l, cu deschiderea – închiderea declanşată
printr-un mesager trimis prin cablu. Cu acest aparat se realizează
colectări punctiforme, capturându-se zooplancterii aflaţi la un moment
dat la o anumită adâncime.

Figura 2.9. Fileu planctonic Figura 2.10. Fileu descendent reversibil

Probele de apă colectate cu batimetrul sunt filtrate prin fileul

planctonic prevăzut cu un pahar cilindric colector. Concentratul cu
zooplancton se pune în flacoane de plastic de 100 – 150m. pentru eliminarea
pierderilor de organisme fileul se clăteşte prin introducere în apă până în
apropierea inelului metalic, se agită puternic şi noul concentrat se adaugă
celui recoltat anterior. Proba astfel obţinută se conservă cu formol 4%.

32
 Volumul de apă filtrată depinde de gradul de troficitate al
bazinului. Din bazinele oligotrofe se filtrează 20 – 100 l de apă, din cele
eutrofe numai 10 l.
Probele aduse din teren, cu un volum de cca. 100 ml, se pregătesc
în vederea analizei microscopice. Prima operaţie ce se desfăşoară în
laborator este cea de concentrare, prin diverse metode:
- sedimentarea lentă – probele sunt lăsate nemişcate, pe suprafeţe plane
circa 3 săptămâni, perioadă în care se sedimentează tot materialul biologic.
Cu ajutorul unei trompe de vid se sifonează supernatantul iar sedimentul
care înglobează materialul biologic este trecut în flacoane de 10 ml, spre a fi
analizate microscopic;
- centrifugarea – este o metodă rapidă ce permite prelucrarea unui număr
mare de probe în vederea analizei microscopice. Probele se centrifughează 5
– 10 min. la 1000-1500 turaţii pe minut, se îndepărtează supernatantul,
obţinându-se probele de analizat (10 ml).
Zooplanctonul din probele astfel prelucrate se analizează calitativ şi
cantitativ la stereomicroscop şi microscop în celule tip Kolkwitz, Sedgwich-
Rafter sau în celule de numărare gradate, cu volum cunoscut.
Analiza calitativă a zooplanctonului din probe se face în scopul
determinării principalelor grupe taxonomice de zooplancteri (protozoare,
rotifere, copepode, cladocere) şi a întocmirii conspectului faunistic pe grupe
taxonomice şi nivele trofice (consumatori secundari sau prădători,
consumatori primari sau erbivori).
Analiza cantitativă se efectuează în scopul caracterizării structurale
a zoocenozei planctonice din punct de vedere cantitativ (densitate,
abundenţă, biomasă, etc.) şi se face prin mai multe metode:
- metode numerică – constă în numărarea tuturor organismelor din 10 ml
de probă redusă, determinându-se specia, sexul, stadiul ontogenetic de
dezvoltare. Valorile determinate la 10 ml de probă se extrapolează la m3 ;
- metoda gravimetrică – constă în determinarea greutăţii umede a
zooplancterilor în funcţie de specie. Se formează loturi de câte 100 de
indivizi din aceeaşi specie şi se cântăresc la balanţa analitică. Se obţine o
greutate medie a fiecărui organism din specia de analizat. Având datele de
greutate medie a fiecărei specii, se poate calcula biomasa totală a
zooplanctonului dintr-un volum de apă (litru, m3);
- metoda volumetrică – constă în măsurarea micrometrică a
zooplancterilor şi calcularea volumelor prin comparare cu forme geometrice
cunoscute, după tabele matematice uzuale. Deoarece organismele
planctonice nu se încadrează intr-o formă geometrică unitară, ele pot fi
descompuse teoretic în elementele componente, se calculează volumul
fiecărei părţi şi se face suma volumelor.
33
 Metode volumetrică a fost pusă la punct de A. Nauverck (1963)
care ajunge la concluzia că densitatea speciilor zooplanctonice este foarte
apropiată de valoarea 1 şi stabileşte relaţia 1 g zooplancton = 106 3. De
aici apare posibilitatea convertirii valorilor ponderale, obţinute mai uşor, în
unităţi de volum. Pentru o determinarea cantitativă exactă se pot folosi cele
trei metode combinate.
Rezultatele analizelor probelor sunt trecute în fişe speciale, în care
sunt înscrise date calitative şi cantitative rezultate în urma analizei
microscopice (tabelul 2.1.)

Tabelul 2.1.Fişa de analiză cantitativă şi calitativă a probelor de zooplancton

Fişa nr. ….
Staţia de colectare ………
Adâncimea apei …………
Data colectării …………..
Data analizei ……………
Cladocere Copepode Rotifere
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
Sp. Sp. Sp.
adulţi juvenili adulţi nauplii copepodiţi adulţi juvenili

Nr. indiv.
/ probă
Nr. indiv.
/ m3
Nr.
indivizi
(%)
Biomasa
(mg/m3)
Nr. total
indiv./pr
obă
Nr. total
indiv./m3
Total
biomasă
/ m3

34
 Aceste date se utilizează la calcularea unor parametri şi indici
ecologici cu ajutorul cărora se caracterizează structura zoocenozelor
planctonice din ecosistemele cercetate.
Densitatea numerică reprezintă numărul de indivizi raportat la
unitatea de volum. Se numără toţi indivizii aparţinând fiecărei specii, se
însumează numărul de indivizi din fiecare grup taxonomic, din adunarea
cărora rezultă numărul total de indivizi din proba analizată. Rezultatul se
exprimă în număr de exemplare la litru sau m3, ţinând cont de cantitatea de
apă filtrată iniţial.
Abundenţa numerică reprezintă raportul procentual dintre grupele
taxonomice (sau dintre specii) din punct de vedere numeric. Se calculează
raportând procentual numărul de indivizi al unui grup taxonomic la numărul
total de indivizi dintr-o probă (de exemplu, din numărul total de
zooplancteri: protozoarele 5%, rotiferi 45%, cladocere 25%, copepode
25%).
Constanţa este un indice care exprimă în procente gradul de frecvenţă
a speciilor, potrivit raporturilor:
- F ≥ 50%: forme constante;
- F= 25 – 50%: forme accesorii;
- F< 25%: forme accidentale.
Frecvenţa (F) indică numărul de probe în care se găseşte specia
urmărită, în raport cu numărul total de probe. Se calculează după formula:
F = P /Pt * 100 unde P = numărul de probe în care se găseşte specia;
Pt = numărul total de probe analizate
Indicele de dominanţă (ID) – evidenţiază rolul unei specii în
desfăşurarea procesului de transfer de substanţă şi energie în cadrul unui
ecosistem.
Structura şi funcţionarea biocenozei este influenţată de una sau mai
multe specii numite dominante. Specii dominante pot fi speciile cu
densitatea numerică cea mai mare, cele cu biomasa cea mai mare, cele care
ocupă cel mai mare spaţiu sau cele care prin diferite căi controlează sau
influenţează echilibrul dinamic al biocenozei.
Indicele de dominanţă (Mc Naugton şi Wolf ) exprimă gradul de
influenţă pe care îl au primele două specii, cu cea mai mare dezvoltare
numerică sau gravimetrică într-o biocenoză. Se calculează după formula:

Y1 – Y2
ID (%) = --------- x 100 unde:
Y
Y1 = densitatea numerică a speciei cele mai numeroase (cu biomasa
cea mai mare);
35
 Y2 = densitatea numerică (biomasa) a speciei secundar (care urmează
ca valoare numerică sau gravimetrică dominantei primare);
Y = densitatea numerică (biomasa) totală.
Raportarea rezultatelor, pentru fiecare probă se face prin menţionarea:
Specia primară / Specia secundară = ID%. Pentru aprecierea potenţialului
productiv al unui bazin acvatic trebuie luată în consideraţie, în primul rând,
dominanta gravimetrică (biomasa) care reflectă mai fidel starea trofică a
ecosistemului.
Diversitatea (d) este un indice care stabileşte pe bază matematică
relaţia existentă între bogăţia de specii dintr-o biocenoză şi gradul de
abundenţă al acestora, dând informaţii asupra gradului de stabilitate a
biocenozei respective. Se calculează după relaţia:
S-1
d = ------- unde: S = numărul de specii / probă;
ln N N = numărul total de indivizi;

Biomasa zooplanctonică se calculează în substanţă umedă sau

uscată, pe baza greutăţii medii specifice (g ), luată din tabele sintetizate în
literatura de specialitate, în funcţie de specie, sex, vârstă (tabelul 2.2.).

Tabelul 2.2. Greutatea specifică medie a unor specii de zooplancton

Greutatea
Greutatea
Dimensiuni specifică
Specia Stadiul (µm)
specifică
uscată
umedă (µg)
(µg x 10-3)
Rotatoria
Asplanchna sp. Adult Forme 10,5 525
mici
Forme 30 1.500
mari
Brachionus angularis Adult Forme 0,43 35
medii
Brachionus calyciflorus Adult Forme 0,4 32
mici
Forme 2.1 168
medii
Forme 6 480
mari
Brachionus Adult 3 300
diversicornis

36
Brachionus Adult Forme 1 80
quadridentatus mici
Forme 2 160
medii
Forme 5 400
mari
Brachionus rubens Adult 4 300
Brachionus urceolaris Adult Forme 0,3 24
mici
Forme 1 80
medii
Forme 4 400
mari
Euchlanis sp.. Adult Forme 1 100
medii
Filinia sp. Adult Forme 0,25 25
medii
Hexarthra sp. Adult Forme 0,7 100
medii
Kellicottia longispina Adult Forme 0,2 20
medii
Keratella cohlearis Adult Forme 0,2 22
medii
Keratella sp. Adult Forme 0,4 45
medii
Notholca sp. Adult Forme 0,25 25
mici
Forme 0,7 70
medii
Forme 3 300
mari
Polyarthra vulgaris Adult Forme 0,6 60
medii
Polyarthra sp. Adult Forme 0,4 40
medii
Rotaria rotatoria Adult 0,3 30
Rotaria neptunia Adult 1 90
Rotaria sp. Adult Forme 0,7 63
medii
Synchaeta pectinata Adult Forme 5 250
medii
Synchaeta sp. Adult Forme 2 100
medii

37
Testudinella sp. Adult Forme 0,6 60
medii
Trichocerca sp. Adult Forme 0,3 30
mici
Forme 0,9 90
medii
Forme 2,2 220
mari
Trochosphaera sp. Adult Forme 25 250
medii
Copepoda
Cyclops strenuus Adult Forme 200 20.000
medii
Cyclops vernalis Adult Forme 10,8 10.800
medii
Cyclops vicinus Adult Forme 25,7 5.300
medii
Copepodit Stadiul III 15 1.500
Copepodit Stadiul V 26 2.600
Cyclops sp. Naupliu Forme 3 300
mici
Forme 15 1.500
mari
Copepodit 17 2.500
Juvenil 18 2.700
Acanthocyclops vernalis Adult Forme 40 4.000
medii
Copepodit Stadiul II 8 800
Copepodit Stadiul V 30 3.000
Acanthocyclops viridis Adult Forme 85 8.500
medii
Eucyclops serrulatus Adult Forme 40 4.000
medii
Copepodit Forme 20 2.000
medii
Mesocyclops cithonoides Adult Forme 13 1.300
medii
Macrocyclops albidus Adult Forme 100 10.000
medii
Macrocyclops fuscus Adult Forme 150 15.000
medii
Macrocyclops gracilis Adult Forme 8 800
medii

38
Diaptomus sp. Adult Forme 45 4.500
medii
Copepodit Forme 33 3.300
medii
Naupliu Forme 4 400
medii
Ou Forme 0,7 70
medii
Eudiaptomus coeruleus Adult Forme 82 8.200
medii
Eudiaptomus graciloides Adult Forme 65 6.500
medii
Eudiaptomus gracilis Adult Forme 37 3.700
medii
Copepodit Forme 27 2.700
medii
Naupliu Forme 2,6 260
medii
Eudiaptomus vulgaris Adult Forme 250 25.000
medii
Copepodit Forme 85 8.500
medii
Eurytemora lacustris Adult Forme 87 8.700
medii
Copepodit Forme 20 2.000
medii
Ou 2 200
Cladocera
Alona affinis Adult Forme 7,5 750
medii
Alona gutata Adult Forme 4 400
medii
Alona sp. Adult Forme 40 4.000
medii
Bosmina coregoni Adult Forme 55 5.500
medii
Juvenil 6 600
Ou embr. 1,8 220
Bosmina longirostris Adult Forme 35 3.500
medii
Juvenil 7 700
Ou embr. 1,2 145

39
Ceriodaphnia reticulata Adult Forme 25 2.500
medii
Juvenil 10 1.000
Chydorus sphaericus Adult Forme 10 1.000
medii
Juvenil 2,3 230
Ou embr. 0,27 33
Daphnia cucullata Adult Forme 90 9.000
medii
Juvenil 20 200
Daphnia galeata Adult Forme 100 10.000
medii
Juvenil 30 300
Daphnia longispina Adult Forme 100 10.000
medii
Juvenil 20 200
Daphnia magna Adult Femelă 1.420 142.000
Mascul 260 26.000
Daphnia pulex Adult Forme 650 65.000
medii
Daphnia sp. Adult 1,1- 1.3 65 6.500
1,5- 1,7 230 23.000
2,3-2,5 600 60.000
Juvenil 0,9-1,0 30 3.000
Ou embr. 4,2 500
Diaphanosoma Adult Femelă 35 3.500
brachyurum
Mascul 14 1.400
Juvenil 9 900
Ou 2 250
Leptodora kindtii Adult Femelă 300 24.000
Mascul 65 5.200
Juvenil 100 8.000
Ou embr. 4,2 500
Leydigia leydigi Adult Forme 41 4.100
medii
Moina micrura Adult Forme 70 7.000
medii
Juvenil 40 4.000
Moina rectirostris Adult Forme 145 14.500
medii
Juvenil 34 3.400

40
Moina sp. Adult Forme 75 7.500
medii
Juvenil Forme 35 3.500
medii
Polyphemus pediculus Adult Femelă 84 8.400
Sida crystalina Adult Femelă 440 35.200
Mascul 65 5.200
Juvenil Forme 60 4.800
medii

Numărul de indivizi din fiecare specie se înmulţeşte cu valoarea

medie individuală corespunzătoare din tabel. Prin însumarea biomasei pe
grupe taxonomice se obţine biomasa totală din probă. Rezultatul se exprimă
în mg sau g pe unitatea de volum (mg/l sau g/m3).
Abundenţa biomasei reprezintă procentual biomasa unei specii
(grup sistematic) raportat la biomasa celorlalte specii din probă.

41
 2.3. Producţia macronevertebratelor bentonice

În categoria macronevertebratelor bentonice sunt incluse organisme

din grupul viermilor acvatici, al crustaceelor, al larvelor de insecte şi al
moluştelor.

2.3.1. Importanţa şi rolul zoobentosului în ecosistemele acvatice

Nevertebratele care-şi duc viaţa pe sau în substratul de pe fundul

apelor joacă un rol deosebit în în circuitul materiei şi energiei în
ecosistemele acvatice. Majoritatea fiind speciile detritofage, transformă
substanţele organice moarte în biomasă şi o transferă consumatorilor de
diferite grade.
Zoobentosul este una dintre principalele verigi cu rol în procesele
ecologice fundamentale care asigură productivitatea ecosistemelor. Astfel,
participă la acumularea şi transferul de energie din sedimente către diferite
categorii de consumatori precum peştii bentofagi, nevertebratele constituind
o importantă bază trofică pentru aceştia. Pe de altă parte, zoobentosul joacă
un rol major în circuitele biogeochimice. În acest sens, intervin în circuitul
principalilor nutrienţi ca fosfor şi azot, elemente ce controlează starea
trofică a ecosistemelor acvatice. În acest sens excreţia nevertebratelor
bentonice poate fi interpretată ca un important proces biologic în eliberarea
nutrienţilor la interfaţa sediment/apă şi reintroducerea în circuit a acestora.
Organismele zoobentonice au un rol însemnat în menţinerea
gradului de saprobitate a apelor. Prin consumul de substanţe organice din
mâl, aceste organisme păstrează gradul de curăţenie a apelor, împiedică
acumularea de substanţe organice pe substrat, evitând degradarea lor
ulterioară, cu eliberare de amoniac, hidrogen sulfurat, metan. Aceste
organisme acumulează şi concentrează o serie de metale grele, detergenţi,
pesticide şi alte categorii de poluanţi şi participă la biodegradarea şi
bioconversia unora dintre aceştia. Organismele bentonice pelofage modifică
microstratificaţia substratului.
Prezenţa sau absenţa unor grupuri de nevertebrate bentonice,
densitatea şi abundenţa acestora, deci cu alte cuvinte, structura şi
diversitatea comunităţilor bentonice a fost şi continuă sa fie în atenţia
hidrobiologilor din toată lumea. Acest interes pentru bentos este justificat de
importanţa acestui grup de organisme în cadrul ecosistemelor acvatice,
precum şi de utilitatea acestora în studiile de biomonitorizare.
Organismele din bentos sunt excelente indicatoare biotice ale
calităţii apei, din această cauză studiul organismelor bentonice are mult mai
multă relevanţă şi este recomandat în locul unor analize singulare a
42
factorilor chimici ai apei, care indică o situaţie de moment a calităţii apei din
râu (Reice şi Wohlenberg, 1993).
Unele dintre componentele faunei bentonice oferă informaţii asupra
condiţiilor locale din ecosistem, prin calitatea lor de bioindicatori. Aceste
organisme din bentos sunt excelente indicatoare biotice ale calităţii apei,
prezentând următoarele avantaje:
- sunt larg răspândite şi abundente, fiind uşor de colectat şi relativ
uşor de identificat;
- prin ciclul lor de viaţă, mai lung decât al altor grupe, de exemplu
zooplanctonul, aceste organisme sunt expuse pentru mai mult timp acţiunii
substanţelor toxice;
- aceste organisme trăiesc în contact direct cu sedimentul râului,
amplificându-se astfel contactul lor cu mulţi poluanţi care se acumulează în
substrat, mai mult decât în masa apei, astfel că toxinele pot ajunge la
concentraţii care pot fi detectate în aceste organisme;
- organismele bentonice răspund repede la stres (cel puţin stadiile
sensibile), iar acest răspuns a fost stabilit la diferite tipuri de poluare. De
asemenea, se cunosc deja şi limitele de toleranţă a multor specii la diferiţi
poluanţi;
- există o mare varietate de taxoni în comunităţile bentonice şi deci,
este foarte probabil ca cel puţin câţiva dintre aceştia să reacţioneze la
modificarea calităţii apei.
Trebuie însă ţinută seama nu numai de prezenţa taxonilor
bioindicatori, ci şi de abundenţa lor, îndeosebi în situaţia speciilor
cosmopolite, adaptabile la o gamă largă de condiţii de mediu.
Structura asociaţiilor de nevertebrate bentonice constituie şi un
element deosebit în evaluarea tendinţelor de evoluţie a stării trofice a unui
ecosistem.
Ponderea pe care o deţine zoobentosul în economia unui bazin
acvatic este în corelaţie cu o serie de factori abiotici şi biotici, principali
fiind natura substratului şi viteza curentului apei. În acest sens, zoobentosul,
în comparaţie cu alte verigi ale lanţului trofic (zooplancton, fitoplancton),
este prioritar ca importanţă în apele curgătoare din zonele montane, unde
domină faciesul pietros şi viteza curentului apei oferă o bună oxigenare a
mediului. Un rol mai puţin important îl joacă macronevertebratele bentonice
în zona de şes a apelor curgătoare, ca şi în profundalul lacurilor.
Organismele zoobentonice reprezintă o verigă importantă în lanţurile
trofice din ecosistemele acvatice, constituind parţial sau în totalitate bază
trofică pentru peştii bentofagi.

43
 2.3.2. Macronevertebratele bentonice – bază trofică pentru peşti

Într-un bazin acvatic, mărimea bazei trofice, calitatea ei, precum şi

gradul de valorificare, se numără printre factorii ce influenţează producţia
piscicolă.
O mare parte dintre nevertebratele acvatice bentonice, unele cu o
deosebită valoare nutritivă, servesc drept hrană pentru peşti. Dar nu toate
animalele sunt consumate în aceeaşi măsură: unele constituie elemente de
bază, altele sunt utilizate mai puţin sau intră numai accidental în
componenţa hranei peştilor.
În anumite bazine acvatice interioare ale ţării noastre nevertebratele
macrobentice formează adevărate aglomerări, care atrag peştii în zonele
respective, iar în altele, deşi există o abundentă biomasă macrozoobentonică
remanentă, sunt puţini consumatori sau lipsesc.
Cea mai bogată şi variată bază trofică o constituie animalele
biocenozelor litoreofile din apele curgătoare montane, urmate de cele
pelofile din zonele colinare şi de şes.
Grupele taxonomice ce cuprind cei mai mulţi reprezentanţi
macrozoobentonici consumaţi de către peşti sunt insectele, crustaceii
amfipozi, viermii oligocheţi, moluştele gasteropode şi lamellibranchiate şi
în mai mică măsură crustaceii misidacei, cumacei, viermii policheţi.
Astfel, în ce privesc larvele de chironomide, destul de numeroase în
unele zoocenoze, marea parte a corpului lor (în afară de căsuţa unora)
reprezintă biomasă productivă. În Dunăre, în amonte de Sviniţa, ele sunt
consummate cu precădere de cegă şi de puietul de păstrugă. Chironomidele
din apele curgătoare montane ca şi din Dunăre şi zonele colinare şi de şes
ale râurilor mari, intră în hrana mrenei vinete, a cleanului dungat iar în bălţi
în cea a linului, crapului, caracudei, ghiborţului, şalăului, guvidului de baltă,
plăticii. În bălţile luncii inundabile în tubul digestiv de crap au fost
determinate dintre chironomide următorii taxoni: Cricotopus silvestris,
Cryptochironomus conjugens, Polypedilum nubeculosum, P.scalaenum,
Procladius sp., Tendipes semireductus (Virginia Marinescu, 2003).
Larvele de trichoptere, în marea lor parte având căsuţă, nu pot
constitui în totalitate biomasă productivă. Cele din Dunăre, în amonte de
Sviniţa, au reprezentat 10,8% în hrana puietului de cegă, 10% la cel de
nisetru, mai puţin la cel de morun. Abundente în râurile de munte, formele
larvare ale trichopterelor sunt consumate de către păstrăv, lipan, moioagă,
asprete, mihalţ, iar în zona colinară şi de şes a râurilor mari, de către cleanul
mic, beldiţa, cosacul cu bot turtit, văduviţa, morunaş.
Larvele de efemeroptere sunt în totalitate biomasă productivă. În
Dunăre constituie 8% din hrana puietului de păstrugă, iar indivizii de
44
Palingenia longicauda şi Polymitarcis virgo, reprezintă baza trofică pentru
puietul de morun. Efemeropterele ce populează în mod frecvent râurile de
munte sunt consumate de către păstrăv, lipan, mreană vânătă, iar în zona
colinară a râurilor mari constituie hrană pentru cleanul mic, beldiţă, somn,
iar în bălţi pentru caracudă.
Larvele de plecoptere reprezintă biomasă productivă foarte
valoroasă. Cele din amonte de Sviniţa constituie elememente în hrana
puietului de cegă, iar în râurile montane la adulţii de păstrăv şi lipan.
Crustaceele, numeroase în diferitele categorii de ape interioare, sunt
intens consumate de către peşti. Mare parte a corpului lor este biomasă
productivă. Rivulogammarus balcanicus ce populează apele de munte a fost
determinat din hrana unor specii de peşti, ca mreana vânătă, păstrăvul de
munte, păstrăvul de lac, lipanul, cleanul dungat, ţigănuşul mare. În situaţia
în care păstrăvii din crescătorii sunt hrăniţi intensiv cu gamaride, carnea lor
capătă o culoare roz, denumită “somonată
Dintre corofiide, specia cea mai răspândită în Dunăre este
Corophium curvispinum, care la Porţile de Fier, înainte de bararea fluviului
reprezenta peste 75% din hrana adulţilor de cegă. Anumite specii de
gamaride şi corofiide din Dunăre, deltă şi bălţile din lunca inundabilă intră
în hrana crapului, caracudei, carasului, roşioarei.
Misidele şi cumaceii, mai puţin numeroase în apele interioare decât
amfipodele, reprezintă şi ele în mare parte o bază trofică productivă pentru
mulţi peşti. Misidele conţin 59-73% proteine, fiind mai hrănitoare decât
gamaridele şi corofiidele. Dintre acestea Paramysis intermedia şi P.
lacustris, din Dunăre şi bălţile din lunca inundabilă s-au găsit în tubul
digestiv la plătică, babuşcă, somn, şalău pe când P. baeri bispinosa, P.
pectinatus şi P. kesslerii din Dunăre şi de la gurile fluviului, la acipenseride,
şalău, morunaş, plătică. Cumaceele au o valoare nutritivă apreciabilă prin
conţinutul în proteine, mai bogat chiar decât al misidelor. Specia Pterocuma
pectinata danubialis aproape cantonată la gurile Dunării, constituie un
element consumat intens de puietul de păstrugă şi de morunaş. Stenocuma
laevis din Dunăre s-a găsit în hrana puietului de şalău, biban, plătică.
Moluştele gasteropode şi lamelibranhiate, spre deosebire de
celelalte componente zoobentonice din apele interioare, sunt organisme la
care o mare parte din corp nu este biomasă productivă. Totuşi, o serie de
specii au fost găsite în conţinutul digestiv al multor peşti. Studii mai
amănunţite din acest punct de vedere au fost efectuate în zona inundabilă a
Dunării.
Destul de răspândit în Dunăre, Lithoglyphus naticoides intră în
hrana unor specii de ciprinide, iar la gurile fluviului în cea a puietului de
morun şi nisetru. Theodoxus, tot din Dunăre, s-a găsit în special în
45
intestinele adulţilor de cegă. Dintre lamelibranhiate, cea mai frecventă
specie din Dunăre, lacuri, bălţi şi ghiolurile deltei, este Dreissena
polymorpha, care intră în hrana crapului. In ghiolurile deltei, exemplarele de
Dreissena polymorpha de pe stuf, sunt consumate de babuşca mică şi
scoicar. In bălţile din zonele inundabile ale Dunării, lamelibranhiatele din
genurile Anodonta şi Unio au fost găsite în componenţa hranei somnului.
Viermii, îndeosebi speciile de oligocheţi din zoocenozele diferitelor
zone din apele curgătoare, inclusiv Dunărea, cât şi din lacuri, bălţile din
lunca inundabilă şi ghiolurile deltei, sunt consumaţi de către păstrăv, mreană
pătată, scobar, clean, mihalţ, lipan, beldiţă, zvârlugă, ţipar, lin, plătică,
morunaş, sabiţă, batcă, văduviţă, roşioară, biban, şalău, crap, somn, ghiborţ,
guvid de baltă. Polichetele dulcicole Hypania invalida şi Hypaniola
kowalewskii din Dunărea inferioară şi de la gurile fluviului, reprezintă hrana
preferată de puetul de morun, păstrugă ca şi de diferiţi guvizi (Virginia
Marinescu, 2003)

2.3.3.Categorii ecologice de macronevertebrate bentonice

Organismele bentonice au fost clasificate după diverse criterii

precum mărimea corpului, relaţia cu substratul, natura substratului, modul
de fixare, etc.
Luând drept criteriu lungimea organismelor bentonice, acestea au
fost împărţite în trei grupe: microbentonice, mai mici de 0,1 mm,
mezo(meio)bentonice, între 0,1 şi 2 mm şi macrobentonice, a căror organism
depăşeşte 2mm.
După relaţia existentă între hidrobionţi şi substratul pe care sau în
care trăiesc, se deosebesc două categorii de organisme: epibentonice şi
endobentonice. Organismele epibentonice îşi duc viaţa pe suprafaţa
substratului, iar cele endobentonice îşi sapă galerii în care se ascund sau se
înfundă în faciesul pe care îl populează.
Organismele epibentonice, după felul cum se fixează sau se mişcă pe
substrat se împart în două categorii: forme sesile sau fixe şi forme libere.
Printre formele sesile de zoobentos se numără spongierii Ephydatia
fluviatilis, Spongila lacustris, celenteratul Cordylophora lacustris,
polichetul Manayunkia caspica, briozoarul Plumatella repens,
kamptozoarul Urnatella gracilis, lamelibranchiatul Dreissena polymorpha.
Formele libere, după distanţele pe care le străbat în deplasările lor,
se împart în două categorii: sedentare şi erante.
Animalele sedentare, efectuează deplasări lente şi de mică
anvergură, pe un substrat dur, precum planariile Crenobia alpina, Polycelis

46
nigra, gasteropodele Viviparus acerosus, Viviparus viviparus, Ancylus
fluviatilis şi larva coleopterului Helmis.
Speciile erante sau vagile se deplasează mai rapid, pe distanţe mai
mari şi cu o amplitudine a mişcărilor mult mai mare decât cele sedentare.
Aşa sunt amfipodele din genurile Dikerogammarus, Pontogammarus,
decapodul Astacus leptodactylus, hidracarienii Hygrobates fluviatilis,
Sperchon clupeifer, larvele insectelor efemeroptere din genurile
Ecdyonurus , Ephemera şi plecopterelor Nemura, Perla.
Organismele endobentonice din ecosistemele acvatice se înfundă în
substratul mâlos sau nisipos ori îşi construiesc galerii în cel argilos. Din
categoria celor ce se înfundă în substrat fac parte majoritatea oligochetelor
limicole precum Branchiura, Limnodrilus, Tubifex, etc., lamelibranchiatele
Anodonta, Pisidium, Sphaerium, Unio. Organismele săpătoarele ce-şi
construiesc galerii, fac parte din mai multe grupe taxonomice,
reprezentantele cele mai tipice fiind larvele efemeropterului Palingenia
longicauda şi crustaceul Astacus leptodactylus.
Organismele bentonice, după natura substratului pe care îl
populează, deci şi al apartenenţei la zoocenozele respective, sunt clasificate
în mai multe categorii: litofile/litoreofile, psamofile/psamoreofile,
pelofile/peloreofile, argilofile/argiloreofile, fitofile/fitoreofile, perifitice.
Organismele litoreofile, sunt acelea care trăiesc pe un substrat dur,
în principal piatra, în prezenţa curentului apei. Ele aparţin zoocenozelor
litoreofile din pâraiele şi râurile montane, precum şi din zona montană a
marilor râuri şi fluvii. Pe faciesul pietros din zonele râurilor cu un curent
foarte slab ca şi pe pietrele digurilor din incintele amenajate sau pe alte
obiecte submerse din apele stagnanate, atât organismele cât şi zoocenozele
se numesc litofile.
Organismele psamoreofile populează faciesul nisipos de pe fundul
râurilor şi fluviilor unde se resimte curentul apei; în lipsa curentului
organismele sunt psamofile. Zoocenozele se numesc psamoreofile, respectiv
psamofile.
Organismele peloreofile sau cele pelofile populează faciesul mâlos
din apele curgătoare cu curent slab sau din cele stătătoare. Zoocenozele se
numesc în acest caz peloreofile sau pelofile.
Organismele argiloreofile sau cele argilofile sunt acelea ce-şi sapă
galerii, de obicei în malurile argiloase ale râurilor sau apelor stagnante, ori
habitează pe substratul argilos. Aceste animale sunt componente ale
zoocenozelor argiloreofile sau argilofile.
Organismele fitoreofile şi biocenozele respective se grupează pe
vegetaţia din apele curgătoare, iar cele fitofile sunt răspândite în lacuri, bălţi,

47
precum şi în ghiolurile şi japşele Deltei Dunării, constituind biocenoze
bogate, cu denumirile corespunzătoate.
Organismele perifitice, populează acele obiecte introduse în apă,
inclusiv pietrele acoperite cu microfite. Animalele din perifiton sunt foarte
apropiate de cele litoreofile sau litofile.

2.3.4. Adaptări ale macronevertebratelor bentonice

Principalii factori ce influenţează organismele zoobentonice sunt

natura substratului şi viteza curentului apei. În funcţie de factorii de mediu,
animalele bentonice prezintă o serie de adaptări morfologice, fiziologice şi
comportamentale care le permit traiul în condiţii uneori vitrige de mediu.
Cele mai multe adaptări apar la animalele bentonice care trăiesc în apele
curgătoare de munte şi în apele stagnante şi mai puţine la cele din apele
colinare şi de şes.
Organismele litoreofile trăiesc în pâraiele şi râurile de munte, unde
condiţii de mediu sunt foarte variate, unde domină faciesul pietros şi
curentul apei este rapid. Principalele adaptări ale organismelor litoreofile
sunt orientate către rezistenţa la viteza curentului apei prin fixarea sau
aderarea la substrat.
La formele libere, adaptările sunt de ordin morfologic şi constau în
aplatizarea dorso-ventrală a corpului, ceea ce facilitează alunecarea apei
peste acesta şi preîmtâmpină atrenarea organismelor în aval. Astfel de
adaptări sunt prezente la unele specii de planarii (Crenobia alpina, Polycelis
cornuta, P. nigra), hidracarieni (Hygrobates fluviatilis, Sperchon), larve de
plecoptere (Nemura, Perla), larve de trichoptere, gamaride, etc.
Aplatizarea corpului hidrobionţilor se întâlneşte şi la unele specii
bentonice fixate de substratul pietros sau lemnos din apele cu curent
puternic, precum la spongierii Ephydatia fluviatilis şi Spongilla lacustris sau
la briozoarul Plumatella repens, la care corpul parcă este concrescut cu
piatra sau lemnul.
O altă adaptare a formelor libere pentru a rezista la viteza curentului
apei este prinderea de substrat prin intermediul unor organe speciale
precum ventuze (larvele insectelor diptere Liponeura şi Blepharocera,
hirudineele Glossiphonia complanata şi Piscicola geometra) sau talpa
piciorului lată, ca la unii melci acvatici precum Ancylus fluviatilis,
Theodoxus danubialis, Th. fluviatilis, Th. transversalis, Viviparus acerosus,
V. viviparus.
Alte organisme acvatice se agaţă de substrat prin intermediul unor
organe specializate precum cârligele, ţepii, perii, ventuzele, pedunculul,
bissusul, etc. De exemplu, larvele de Simulium se fixează de substrat printr-
48
o coroană de cârlige subţiri, hidracarienii Hygrobates fluviatilis şi Sperchon
au la picioare cârlige solide, iar oligochetele din genul Nais au pe corpul lor
un mare număr de peri, care uneori la extremitatea liberă au forma de
cârlige cu ajutorul acestora se prind de briofitele ce acoperă pietrele.
Trichopterele prezintă cele mai complexe adaptări la viaţa în
curentul apei. De exeplu, larvele de Rhyacophila prezintă corpul turtit,
picioarele cu numeroase cârlige, secretă fire subţiri ce ţes o plasă fixă pe
substratul dur, cu care îşi acoperă corpul. Majoritatea speciilor de
trichoptere îşi construiesc încă din stadiile foarte tinere căsuţe, prin
aglutinarea diverselor materiale ca pietricele, nisip, resturi vegetale, cochilii
de gasteropode, etc. Pentru a rezista la curentul puternic din pâraiele şi
râurile montane, unele trichoptere poartă căsuţe grele mobile, altele le au
fixate, bine ancorate de substrat printr-o serie de firişoare sau prelungiri
laterale ca nişte aripi, ce măresc suprafaţa de aderare la substrat.
Pentru a rezista curentului apei unele organisme litoreofile se fixează
de substrat cu ajutorul unui peduncul sau prin fire de bisus. De exemplu,
celenteratul Cordylophora lacustris are corpul alungit care se fixează de
substrat printr-un peduncul iar lamelibranchiatul Dreissena polymorpha, ca
adult, se prinde de substrat cu ajutorul firelor de bissus, pe când puii au un
picior lung, lipicios, cu care se ţin solid de piatră.
O altă adaptare a organismelor reofile pentru mişcarea pe substratul
dur, în condiţiile unui curent puternic, este reotactismul, adică tendinţa de a
se urca în contra curent, compensând astfel puterea de spălare a apei în
mişcare. Larvele efemeropterului Epeorus şi plecopterului Perla se
deplasează pe substratul pietros, fără a se ridica de pe suport, cu ajutorul
picioarelor care sunt aşezate lateral, iar mişcările sunt coordonate în aşa fel
încât corpul este tras înainte. Turbelariatele litoreofile au pe faţa ventrală şi
pe marginile laterale celule lipicioase, care le permit deplasarea cu uşurinţă
pe pietre, chiar în condiţiile unui curent puternic iar larvele de blefaroceride
merg pe substratul dur prin prinderea alternativă a celor trei ventuze
anterioare cu cele trei posterioare.
Adaptarea pentru respiraţie a unor organisme litoreofile se
realizează prin prezenţa branchiilor externe, precum la larvele de
efemeroptere, plecoptere, trichoptere şi unele coleoptere, care îşi mişcă
continuu branhiile traheene, situate lateral pe segmentele abdominale,
venind astfel în contact cu o apă reânoită, al cărei oxigen difuzează în corp.
Coleopterul Helmis, în stadiul larvar, prezintă o adaptare mai aparte şi
anume are corpul acoperit cu peri fini şi poartă un înveliş de aer, ce permite
schimbul osmotic de oxigen cu apa înconjurătoare (Virginia Marinescu,
2003).

49
 Organismele litereofile prezintă şi diferite adaptări pentru prinderea
hranei. Astfel, larvele trichopterelor îşi construiesc diferite tipuri de plase.
Aceste adevărate capcane sunt îndreptate contra curentului, colectând hrana.
Un alt sistem de prindere a hranei îl constituie sifoanele de la
lamelibranchiate, ca la Dreissena polymorpha, prin care apa circulă în
corpul moluştei, aducând hrana.
Adaptări pentru perpetuarea speciei, în condiţiile unui curent
puternic, se observă la mai multe specii litoreofile. De exemplu, melcul
Ancylus fluviatilis are ponta rotundă, turtită dorso-ventral şi este lipită de
piatră, pentru a nu fi spălată de apele repezi. Un rol asemănător îl joacă
piciorul lipicios al puilor de Dreissena polymorpha.
În condiţiile grele din apele curgătoare din zonele montane, cu
temperaturi scăzute şi viteză crescută a curentului de apă, puii ieşiţi din
ouăle organismelor litoreofile trebuie să fie puternici, capabili să se opună
puterii de spălare a apei. În aceste condiţii, multe organisme litoreofile
depun un număr mic de ouă, unele chiar unul singur, dar de dimensiuni
mari, din care ies astfel de pui.
Organismele psamofile şi psamoreofile trăiesc pe un substrat
nisipos, instabil. Adaptările acestor animale merg în direcţia consolidării
substratului pe care trăiesc. Astfel, pe corpul unor specii de viermi precum
Otoplana şi Proppapus, există un număr foarte mare de celule lipicioase,
care secretă substanţe cu ajutorul cărora corpul animalului aderă la
granulele de nisip. Alte animale psamofile, precum larvele unor
chironomide din genul Cryptochironomus, au un înveliş gros şi solid, care
le permite acestora să trăiască în condiţiile unui substrat mobil.
Lamelibranchiatele Anodonta, Pisidium, Sphaerium, Unio rezistă pe
un astfel de substrat mobil prin îngroparea în nisip. Unele ditre ele chiar se
pot fixa pe corpul unor alte organisme, care le transportă dintr-un bazin în
altul.
Organismele pelofile trăiesc în ape cu concentraţii reduse de oxigen,
astfel încât principalele adaptări ale acestor organisme sunt în corelaţie cu
înrăutăţirea regimului de oxigen. Unele organisme pelofile precum
oligochetul Branchiura sowerbyi, prezintă branhii situate în treimea
posterioară a corpului. Moluştele lamelibranhiate Anodonta, Sphaerium,
Unio, înfundate în mâl, îşi ridică partea posterioară, cea cu sifoanele, prin
care trece apa şi hrana, într-un strat superior, mai oxigenat. Alte animale ce
populează mâlul de pe fundul apelor au adaptari fiziologice care le dă
posibilitatea să vieţuiască consumând cantităţi mai mici de oxigen.
Unele nevertebrate pelofile prezintă organe prehensile pentru vânat
prada, cum se observă la larvele unor odonate şi coleoptere. Reprezentativă
este masca larvelor ordonate pe care o aruncă asupra prăzii, animalul stând
50
la pândă complet imobil. În cazul coleopterelor care fugăresc prada, acestea
au căngi puternice cu care o apucă.
Majoritatea organismelor argiloreofile sau cele argilofile sapă
galerii în malurile argiloase cu ajutorul mandibulelor puternice şi cu nişte
excrescenţe, care au rol săpător, aşa cum au larvele efemeropterelor
Palingenia longicauda. La unele specii galeriile săpate sunt consolidate în
interior cu ajutorul diferitelor secreţii. Alte macronevertebrate, ca de
exemplu crustaceul decapod Astacus, dislocă substratul argilos cu ajutorul
apendicelor anterioare şi-l îndepărtează printr-un curent de apă.
Lamelibranchiatele Anodonta şi Unio, sapă în mâl cu ajutorul piciorului ca o
lamă de topor, iar viermii oligocheţi dislocă substratul cu ajutorul cheţilor.
Moluştele din genul Unio mai prezintă o altă adaptare, caracteristică
pentru perpetuarea speciei în condiţii de oxigen redus. Incubaţia are loc între
foiţele lamelelor branchiale externe, care îşi pierd funcţia respiratorie în
perioada reproducerii.
Organismele fitofile îşi apăra corpul prin săparea galeriilor în
ţesutul suculent al plantelor. Aşa fac larvele tendipedidelor din specia
Endochironomus nymphoides. Alte specii de trichoptere precum Phryganea
îşi construiesc căsuţe cilindrice care sunt prinse de plante. Alte organisme
fitoreofile, ca unele larve de insecte, au picioarele prevăzute cu gheare,
pentru a se apuca de plante, în special în apele cu curent puternic.

2.3.5. Metodologia de determinare şi evaluare a zoobentosului

În studiul zoobentosului din diferitele ecosisteme acvatice se utilizează

o serie de tehnici adecvate ce vizează prelevarea, prelucrarea, analiza
probelor şi evaluarea datelor obţinute. O parte dintre aceste acţiuni se
efectuează pe teren, altele la nivel de laborator.

2.3.5.1. Colectarea probelor

Indiferent de tipul probelor (calitative sau cantitative), trebuie să se

ţină cont de următoarele reguli generale (TR-19 Proceduri operaţionale
standard – prelevare, pretratare, manipulare macronevertebrate, 2005):
- zona de prelevare nu trebuie deranjată înainte de colectarea
probelor de bentos;
- probele de apă sau de sediment şi măsurătorile factorilor fizico-
chimici se fac întotdeauna după prelevarea probelor de bentos;
- dacă se colectează mai multe probe, întotdeauna se colectează din
aval spre în amonte;
- plasa aparatului de colectat se spală între colectări;
51
 - se scot materialele mari din probă (pietre, lemne), dar nu înainte de
a le inspecta şi curăţa de organisme sesile, iar toate organismele
găsite se introduc în vasul de probă;
- moluştele cu cochilii tari trebuie să fie puse separat de restul
probei.
- organismele mari, precum gasteropodele şi bivalvele, dar şi cele
rare, pot fi determinate pe teren şi apoi puse la loc;
Probele calitative au ca scop identificarea speciilor bentonice dintr-un
anumit ecosistem acvatic şi întocmirea conspectului faunistic al acestora iar
probele cantitative au ca scop prelevarea bentosului de pe o suprafaţă
cunoscută de substrat, astfel încât, după separarea şi numărarea
organismelor, prin raportarea lor la suprafaţa investigată şi extrapolarea la o
unitate de suprafaţă (m2), să se poată calcula anumiţi parametrii, care să
permită compararea comunităţilor bentonice din ecosisteme diferite, sau să
se urmărească evoluţia acestora în timp.
Punctele de unde se fac colectările de probe trebuie să fie astfel alese
încât acestea să fie reprezentative pentru tipul de ecosistem acvatic sau chiar
pentru un întreg bazinul hidrografic.
În alegerea numărului de staţii pentru prelevarea probelor de bentos
dintr-un râu, trebuie să se ţină cont de următoarele recomandări:
- într-un bazin hidrologic se stabilesc de regulă trei staţii, câte una
reprezentativă pentru fiecare sector de râu (superior, mediu şi inferior);
- dacă pe cursul râului există puncte în care se ştie sau se bănuieşte o
sursă de poluare, pentru a se urmări influenţa acesteia asupra faunei
bentonice, se recomandă stabilirea unui punct de colectare a probelor
amonte şi unul în aval faţă de aceasta;
- dacă există afluenţi care vin din zone poluate sau prezintă unii
parametrii fizico-chimici deosebiţi de cursul principal (care vin de pe calcar,
dintr-o turbărie, dintr-o regiune cu depozite de sare, etc.), se stabileşte câte o
staţie amonte de intrarea afluentului şi una în aval de punctul de confluenţă;
- pentru alegerea punctului de colectare se evită locurile din apropierea
barajelor, a podurilor, a malurilor taluzate, deoarece prezenţa acestora
determină modificarea factorilor de mediu (viteza apei, granulometria
substratului, tipul curgerii, etc).
- de regulă, la fiecare dintre staţii se colectează câte trei probe de
bentos, urmărindu-se dacă adâncimea apei permite, un transect în albia
râului.
La colectarea probelor de bentos din lacuri trebuie să se ţină cont de
mărimea bazinului. În general se fixează 3-5 staţii de colectare,
semnificative prin caracteristicile lor ecologice, din fiecare staţie
prelevându-se câte trei probe.
52
 2.3.5.2. Aparate şi metode de colectat probe de bentos

Aparatura de colectare a probelor de bentos se stabileşte în funcţie de

tipul de ecosistem acvatic (stagnant sau curgător), de natura fundului
bazinului (pietros, nisipos, mâlos), de adâncimea apei, de viteza curentului,
de felul probei (calitativă sau cantitativă).
Indiferent de aparatul utilizat, colectarea probelor cantitative trebuie
făcută în mod randomizat (aleatoriu). Această metodă va elimina orice
nuanţă subiectivă a colectării, cum ar putea fi: uşurinţa accesului la probe,
uşurinţa în manevrarea echipamentului de cercetare sau unele noţiuni
preconcepute ale hidrobiologului.
Pentru colectarea de probe calitative poate fi utilizat un fileu calitativ
sau draga fileu cu greblă (fig. 2.11), confecţionată dintr-un cadru metalic
dreptunghiular, de care este prins un sac de pânză deasă, cu diametrul
ochiurilor de 250 µm. De colţurile cadrului sunt prinse 4 frânghii care se
unesc pe o carabinieră metalică. În faţa cadrului este ataşată o greblă
metalică cu 12-14 dinţi. Prin târârea dispozitivului pe fundul bazinului
grebla dislocă substratul, organismele bentonice rămân în sacul colector iar
resturile minerale sunt eliminate prin spălare de către curentul de apă.

Figura 2.11. Dragă fileu cu greblă

a-poziţie de raclare, b-poziţie de semiplutire

53
 Pentru prelevarea probelor cantitative de bentos, aparatura de colectare
se alege în funcţie de natura substratului bazinului.
În cazul unui substrat alcătuit predominant din nisip şi mâl probele se
colectează cu o dragă apucătoare de tip Ekman - Birge. Acest aparat constă
dintr-o cutie rectangulară sau pătrată de inox cu laturile de 25cm. În partea
inferioară cutia este închisă de două fălci de metal acţionate de două arcuri
puternice. Partea de sus a cutiei este închisa de două capace subţiri care se
deschid în momentul în care aparatul este coborât şi se închid datorită
presiunii apei atunci când acesta este ridicat; în partea superioară există un
mecanism cu arc ce declanşează închiderea fălcilor.
Greutatea proprie a aparatului este suficientă pentru ca el să se
scufunde în mâl pe o adâncime de cel puţin egală cu înălţimea sa. După ce
acesta a ajuns pe substrat, declanşatorul este trimis în jos pe o funie şi
acţionează mecanismul care închide fălcile. Proba trebuie ridicată la
suprafaţa apei fără pierderi de material, după care aceasta e golită şi spălată
într-un fileu bentonic, cu dimensiunile ochiurilor de 250 µm.

Figura 2.12. Draga Ekman deschisă Figura 2.13. Draga Ekman închisă

Dacă se colectează mai multe probe de dimensiuni mici, se recomandă

utilizarea unui aparat sondă tip Core. Elementul comun al acestor aparate
este un tub sau un sistem de mai multe tuburi care sunt înfipte în sediment.
Acestea sunt confecţionate de obicei din plastic transparent care permite
observarea probei şi selectarea oricărei părţi din ea pentru a obţine o
subprobă. Pentru a se evita scurgerea materialului din aparat în momentul
ridicării acestuia la suprafaţa apei este necesară o valvă care închide capătul
inferior al tubului după penetrare în substrat. Proba astfel colectată, se spală
de mâl într-un fileu cu ochiurile de 250 µm.
Atunci când substratul este alcătuit predominant din pietriş, pietre şi
roci, aşa cum se întâlneşte în sectoarele superioare şi mijlocii ale râurilor,

54
cel mai utilizat aparat pentru prelevat probe este bentometru Surber. Acesta
constă dintr-un cadran ce izolează o arie de dimensiuni cunoscute din
substrat, având la una din laturi sudată o rama verticală pe care este montată
o plasă, confecţionată dintr-o sită cu ochiurile de 250 µm.

Aparatul se fixează bine

în substrat, cu deschiderea
plasei astfel orientată încât apa
să circule liber prin plasă.
Pietrele din cadran se spală cu
mâna la gura plasei şi se
răscoleşte bine substratul în
curentul de apă ce poartă
animalele în plasă, după care
aparatul este ridicat şi proba se
Figura 2.14. Bentometru Surber transferă într-un recipient.
Eficienţa acestui aparat depinde în primul rând în funcţie de
adâncimea apei, dar şi de viteza ei, cantitatea de detritus din substrat,
mărimea plasei, etc.
Atunci când substratul este acoperit de vegetaţie se impune utilizarea
de dispozitive care să permită colectarea organismele care populează talurile
plantelor acvatice şi care formează comunitatea fitofilă. Acestea sunt de
regulă macronevertebrate. O problemă inerentă în prelevarea probelor de
faună fitofilă este aceea că unitatea de prelevare este o plantă sau un grup de
plante şi nu o unitate de suprafaţă de substrat, fiind foarte dificil de a preleva
în aceste condiţii probe cantitative.
Probele cantitative se colectează prin acoperirea unei suprafeţe bine
determinate de substrat cu vegetaţie submersă, cu un fileu cu ochiuri fine,
după care se colectează plantele împreună cu fauna fitofilă. Unele alge (din
genul Cladophora) prezintă o problemă dificilă de colectare deoarece ele
sunt fixate puternic pe pietre; fauna lor este de asemenea strâns ataşată de
ele, astfel încât este necesară o răzuire puternică a pietrelor în cadrul acestui
fileu. Această metodă se utilizează în cazul unei adâncimi mici a apei.
Probele calitative se colectează cu un aparat alcătuit dintr-un cadru
metalic pliabil ca deschiderea unei poşete, de care este anexat un fileu cu
ochiuri fine. Acest aparat este plasat cu atenţie deasupra unei plante şi se
închide, după care planta este secţionată de la bază. Se ridică la suprafaţă şi
organismele se separă de vegetaţie prin spălare în fileu, după care izolează
în flacoane pentru conservare şi transport.

55
 Figura 2.15. Apucător sondă Figura 2.16. Dragă apucătoare
cantitativă

Pentru colectarea probelor de la adâncimi mari, din bazine acvatice cu

fundul tare, se utilizează draga, apucătorul sondă sau apucătoare cantitativă
(fig. 2.15, 2.16), care asigură colectarea de probe de bentos de pe o suprafaţă
bine delimitată.
Fiecare probă se identifică, atât prin inscripţionarea exterioară a
flaconului cu un marker, cât şi prin adăugarea în interiorul flaconului a unei
etichete de hârtie de calc, pe care se notează cu creionul bazinul hidrografic,
codul staţiei şi a probei, data şi aparatul cu care s-a colectat proba (dacă s-au
utilizat mai multe aparate de colectat).

Model de etichetare a unei probe cantitative

Bazinul hidrografic: Crişul Repede

Râul: Valea Drăganului
Staţia: Aval Tranişu
Proba nr: 2
Aparat: Surber
Data:

56
Tabelul 2.3. Model de fişă de teren la colectarea probelor de bentos

Râul………………… Staţia ………………... Data……… Ora……………..

Altitudinea………………Echipa…………………………………………………
Lăţime albie…….Adâncime max….….. Adâncime min: ......... Adâncime medie:
Vegetaţia ripariană (specii)……........................…grad de acoperire albie……%
Vegetaţia submersă (specii)………................…grad de acoperire substrat...…%
Conditii meteo………………….............Temp. aer……..0C Temp. apa……0C
Viteza apei mal stâng….m/s. Tipul curgerii: laminar……turbulent…………..
Viteza apei centru……….m/s. Tipul curgerii: laminar….. turbulent……….
Viteza apei mal drept…..m/s. Tipul curgerii: laminar……. turbulent……….
Chimism - Conductivitate (µS/cm)……. …….. Salinitate (mg/l).
- Oxigen (%) ……………...Oxigen (mg/l) …… pH……………
Granulometrie
Lespezi (%)…Bolovani mari (%)… Bolovani mici (%)… Pietriş (%)… Nisip
grosier(%)… Nisip fin(%)… Argila(%)…
Probe bentos
Proba I Distanta mal........ (m)........... Adâncime (cm) ……… Viteza apei
Substrat (%): Bolovani.…Pietriş…Nisip…Argila……
Proba II Distanta mal.....(m)......Adâncime (cm)…. Viteza apei…
Substrat (%): Bolovani….…Pietriş…Nisip ……Argila…..….
Proba III Distanta mal......… (m)........... Adâncime (cm)………… Viteza apei
Substrat (%): Bolovani.…Pietriş…Nisip…..Argila…..….

Pentru fiecare probă se completează o fişă de teren care cuprinde

datele generale ale habitatului, principalele caracteristici hidrochimice
determinate, date de granulometrie, date privind modul de colectare a
probelor (tabelul 2.3.).

2.3.5.3. Conservarea probelor

Se recomandă conservarea probelor în teren chiar dacă timpul până la

prelucrarea în laborator este mai mic de 3-4 ore, în cazul în care probele
conţin organisme care fiind prădătoare (de genul unor larve de trihoptere),
pot ataca şi distruge organisme pradă (larvelor de efemeroptere,
chironomide, etc.). De asemenea, se poate observa în probele neconservate
în teren, până la sosirea în laborator, chiar şi fenomenul de emergenţă (la
larvele de efemeroptere şi chironomide aflate în ultimul stadiu).
Conservarea în teren se face prin adăugarea de formol (soluţie de
formaldehidă 40%) 2% în soluţia finală. Pentru a se evita deteriorarea
cochiliilor de moluşte şi a părţilor chitinoase ale unor insecte, se recomandă
ca formolul să fie tamponat cu bicarbonat de sodiu.

57
 2.3.5.4. Prelucrarea şi evaluarea probelor în laborator

Trierea probelor. Probele cantitative colectate şi conservate în teren

conţin o mixtură de mâl, pietre, nisip, detritus şi organisme. În laborator
acestea se spală de formaldehidă printr-o sită cu dimensiunile ochiurilor
egală cu cea a fileului aparatului cu care s-a efectuat colectarea probelor în
teren. Proba astfel pregătită se triază la stereomicroscop, unde organismele
se separă de substrat, detritus, frunze, lemne, alge, etc., pe diferite categorii
taxonomice, se numără şi apoi se păstrează pentru identificări ulterioare în
alcool etilic 70%.
Materiale necesare pentru determinarea probelor cantitative de bentos
sunt:
- stereomicroscop, microscop, sită de 250 m, tavă, cutii Petri;
- pahare Berzelius, lame şi lamele, pensete fine;
- determinatoare nevertebrate, fişe de triat probe cantitative.

Tabelul 2.4. Model de fişă de prelucrare primară în laborator

a probelor de bentos
Râul.............................................................Staţia........................................................
Proba............................................................Data.........................................................

Taxon Total
Nematoidea
Oligochaeta
Cladocera
Copepoda
Ostracoda
Amphipoda
Izopoda
Hydrachnidia
Colembola
Ephemeroptera
Plecoptera
Trichoptera
Chironomidae larve
pupe
Alte diptere Ceratopogonidae
Blepharoceridae
Limoniidae

Coleoptere larve
adulţi
Alte specii

58
 Toate datele obţinute în urma sortării organismelor dintr-o probă
cantitativă, se trec încă din timpul trierii pe o fişă unică, după modelul
următor (tabelul 2.4).
De asemenea, pe fiecare fişă se mai notează particularităţi precum
prezenţa sau absenţa din probă a algelor filamentoase, a resturilor menajere
(metale, plasticuri, hârtie), tipul de substrat colectat odată cu proba (pietre,
pietriş sau nisip), tipul de materie organică alohtonă (detritus fin sau grosier,
bucăţi de lemn, crenguţe, rumeguş, bucăţi de frunze sau chiar frunze
întregi).
Determinarea biomasei bentosului. Pentru determinarea biomasei se
cântăresc la o balanţă electronică de mare precizie organismele din fiecare
specie, fie ca greutate umedă, fie ca greutate uscată după eliminarea apei
libere, până la greutate constantă.
În studiile de producţie secundară la insectele acvatice este
recomandată utilizarea greutăţii uscate, care se obţine prin eliminarea
completă a apei din corpul organismelor până la greutate constantă. Uscarea
trebuie făcută astfel încât să nu se piardă grăsimile prin volatilizare sau
descompunere şi astfel să se obţină o greutate mai mică decât cea reală. Se
recomandă pentru uscarea probelor biologice o temperatură cuprinsă între
50–1050 C, în funcţie de grupul taxonomic studiat şi de mărimea probelor.
Winberg (1971) recomandă pentru organismele bentonice o temperatură de
uscare de 600C.
Materiale necesare pentru determinarea biomasei bentonice sunt:
- nevertebrate bentonice vii identificate;
- coşuleţe din staniol pentru cântărire;
- pahare Berzelius;
- pensete fine;
- balanţă electronică cu o precizie de ±0.0001 g.
Greutatea organismelor care au fost conservate diferă de cea iniţială
(înainte de conservarea în formol), acesta stabilizându-se la 4 luni de la
conservare (Borutski, 1934, după Winberg, 1971). Pentru a evita aceste
erori, la calculul ecuaţiilor de regresie dintre parametrii metrici corporali şi
greutatea uscată, se utilizează numai animale vii. Acestea vor fi aduse din
teren în genţi frigorifice, ulterior în laborator ele fiind identificate în scurt
timp, măsurate şi uscate în etuvă la 600 C, timp de 24 de ore.

59
 3. Potenţialul productiv şi producţia piscicolă

Producţia în sens biologic este dată de cantitatea totală de materie

organică produsă “de novo ” în ecosistem. Partea utilizată de om din
această producţie (producţia în sens economic) o constituie recolta.
Producţia piscicolă este dată de totalitatea populaţiilor de peşti
dintr-un ecosistem acvatic. Ea este denumită şi producţie terţiară, termenul
fiind corect pentru speciile omnivore şi carnivore. Există însă numeroase
specii erbivore sau detritivore, ce nu pot fi incluse în categoria producţiei
terţiare.
Producţia piscicolă se calculează după formule care ţin cont de
structura lanţurilor trofice. Organismele de la un nivel trofic (n) sunt
consumate de organismele situate la nivelul trofic imediat următor (n + 1).
O parte din materia şi energia nivelului “n” sunt transferate nivelului “n +
1”. Rata de transformare a materiei şi energiei de la nivelul “n” la nivelul “n
+ 1” este data de coeficientul ecotrofic ( n + 1) care arată ce cantitate din
biomasa unui organism de la un anumit nivel trofic (n) este transformată în
biomasa unui organism de la nivelul “n + 1” într-o perioadă de timp.

3.1. Metodologia de investigare a faunei piscicole

Eficienţa şi randamentul metodelor de colectare depind de cunoaşterea

bazinului hidrografic, de biologia speciilor de peşti existenţi şi de mânuirea
corectă a sculelor de pescuit. În funcţie de aceşti factori va trebui aleasă cea
mai eficientă metodă, care să dea un randament maxim în condiţiile concrete
din teren.
Selectivitatea metodelor de colectare depinde de factori extrinseci
precum tipul constructiv al dispozitivului de pescuit sau de modelul
operaţional de aplicare a metodei de pescuit şi de factori intrinseci cum sunt
diferenţe de comportament în funcţie de specie, sex, talie, mediu ambiant,
timpul şi sezonul pescuitului. În evaluarea selectivităţii se poate compara
randamentul la pescuit în funcţie de tipul de unealtă utilizată (năvod, setcă,
talian etc.) În cazul pescuitului cu scule identice în tipuri diferite de ape,
randamentul capturii variază şi în funcţie de perioada de colectare.
La capturi mari este imposibil de analizat întregul material colectat,
astfel că se impune prelevarea de mostre reprezentative din captură. Acestea
trebuie alese în aşa fel încât să reflecte cu fidelitate structura capturii.
Prelevarea mostrelor din captură trebuie făcută randomizat, deoarece o
caracteristică generală în capturile de peşti o constituie aglomerarea
indivizilor de aceeaşi talie şi vârstă în grupuri omogene dimensional.

60
 Optimizarea procedurilor de evaluare a ihtiofaunei se relizează prin
cunoaşterea anterioară a caracteristicilor populaţiilor piscicole pe care vor fi
aplicate acestea şi prin evaluarea statistică a acestora.
Datele obţinute în teren trebuie să fie înregistrate cu exactitate, iar
mostrele din capturi trebuie prelevate corect şi conservate necorespunzător.
Pentru analiza comparativă a populaţiilor piscicole din diferite ecosisteme
mostrele trebuie conservate în acelaşi fel (îngheţare, conservare în formol
sau alcool, etc). În cazul în care mostrele au fost conservate diferit, pentru a
obţine date comparabile se aplică anumiţi factori de conversie.

3.1.1. Metode de colectare a ihtiofaunei

Există o multitudine de metode de capturare şi observare a peştilor.

Colectarea propriu-zisă a peştilor în stare vie sau moartă se poate face prin
eliminarea apei din bazine (prin scurgere sau pompare), prin anestezia sau
intoxicare peştilor cu diferite substanţe, prin diferite metode de pescuit activ
(cu năvoade, traulere, etc.) sau de pescuit pasiv (cu setci, taliene etc.). Peştii
mai pot fi colectaţi prin prin harponare, prin şoc fizic (lovire), prin
electronarcoză şi galvanatoxie sau prin utilizarea de bariere şi capcane.
Observarea directă a peştilor, în mediu natural, se poate realiza
prin filmări şi fotografieri subacvatice, prin televiziune subacvatică, prin
utilizare de sonare, prin folosirea unor sisteme electronice de detectare a
zgomotelor emise de peşti.
Fiecare din metodele prezentate prezintă avantaje şi dezavantaje.
Sculele filtratoare se utilizează cu precădere în ape de întindere şi adâncime
mare. Prin acest mod de colectare, capturile pot fi importante cantitativ,
uşurând activitatea de cercetare. Dezavantajul acestor metode este că aceste
sculele sunt greu de manipulat, sunt costisitoare şi necesită o echipă de lucre
numeroasă.
Electronarcoza se utilizează în special în ape curgătoare, de preferinţă
cu adâncime redusă şi lăţime mică. Aici metoda este foarte precisă,
colectarea putându-se face integral, adică întreaga populaţie. În lacuri şi ape
adânci, sistemul nu mai este aşa de precis.
Narcoza şi paralizia chimică se aplică în ape puţin adânci, lin
curgătoare. Este o medotă precisă, realizând colectarea întregii populaţii
piscicole, însă metoda trebuie utilizată cu reţinere datorită efectului toxic nu
numai asupra peştilor, dar şi asupra întregului ecosistem, putându-se ajunge
la eliminarea brutală a majorităţii organismelor vii din zona cercetată. Nu se
aplică în bazinele ce servesc ca surse de apă potabilă.
Tehnicile acustice, folosite în bazinele acvatice largi şi adânci, sunt
utilizate în special pentru aprecierea abundenţei sau a biomasei totale a
61
populaţiilor pelagice. Metodă nu este precisă şi se utilizează mai mult în
pescuitul marin şi oceanic.
Bazinele de pasaj se amenajează pe cursuri de apă unde au loc de
obicei migraţii, făcând posibilă înregistrarea migraţiilor anadrome şi
catadrome a peştilor migratori. Metoda înregistrează numai deplasarea
indivizilor, fără a putea aprecia specia şi clasa dimensională.
Modul de colectare a probelor trebuie să fie diferit în funcţie de tipul
de ecosistem cercetat. În practică, în ape curgătoare se recomandă utilizarea
electronarcozei, care prezintă avantajul că nu omoară peştele şi colectarea
este totală în punctele de lucru, iar în apele stagnante, cu volum şi suprafaţă
mare, precum lacurile de baraj şi de acumulare, iazurile mari, se utilizează
scule filtratoare active (năvoade), scule filtratoare pasive (setci) sau capcane
(taliene, vârşe).

3.1.1.1. Colectarea probelor de peşti prin electronarcoză

Pescuitul electric se bazează pe apariţia unui câmp electric între anod

şi catod la o tensiune dată. Liniile de forţă ale câmpului electric leagă
catodul (-) de anod (+) şi corespund traiectoriilor particulelor încărcate
electric ce parcurg acest câmp de la catod la anod.
Aparatul de pescuitul electric este o instalaţie generatoare de câmp
electric care produce un curent continuu, pulsatoriu sau alternativ. Câmpul
electric apărut în apă între anod şi catod se datorează ionilor încărcaţi
electric, dizolvaţi în apă.
Curentul continuu este cea mai adecvată formă de curent utilizat în
capturarea peştilor, nefiind periculoas pentru peşti şi om. Se utilizează un
curent cu o tensiune de 600-750 V. Curentul alternativ are o tensiune de
220 V şi o frecvenţă de circa 600Hz şi este periculos atât pentru peşte cât şi
pentru om. Curentul pulsatoriu, este constituit din impulsuri electrice
întrerupte de pauze. Analog cu curentul alternativ, are o anumită frecvenţă.
Tensiunea maximă utilizată este de 1000V. Produce cele mai mari pierderi
în efectivul piscicol datorită rupturilor de muşchi şi de coloană. Acest tip de
curent este puţin agreat, în majoritatea ţărilor fiind interzis ca tehnică de
capturare a peştilor.
Comportamentul peştilor în câmpul electric se datorează
permeabilităţii tegumentului peştilor la acţiunea câmpului şi a activităţii
nervoase proprii din muşchii în contracţie. Diferenţa de potenţial dintre cap
şi coadă, cu atât mai mare cu cât peştele este mai mare, se datorează
întretăierii liniilor de forţă ale câmpului electric. Diferenţa de potenţial
acţionează asupra nervilor şi muşchilor care intră în contracţie şi orientează
peştele cu capul spre anod. Fenomenul se numeşte galvanotaxie.
62
 Reacţiile unui peşte în câmpul electric pot fi de mai multe feluri:
- fuga, atunci când peştele sesizează câmpul electric, dar diferenţa de
potenţial este prea mică pentru declanşarea galvanotaxiei;
- paralizia, care apare alternativ cu fuga, se produce la un câmp electric
mai puternic şi de regulă se transformă în galvanotaxie;
- galvanotaxia, care se manifestă prin înotul orientat spre anod şi apare,
de regulă, la utilizarea curentului continuu;
- galvanonarcoza, care apare când diferenţa de potenţial între cele două
extremităţi ale corpului este mare. Apar contracţii tetanice, mai ales la
utilizarea curentului alternativ sau pulsatoriu. Efectul ţine de starea
fiziologică a peştelui, de temperatura apei, de felul şi tensiunea
curentului, iar peştii îşi revin după un timp (minute, ore);
- moartea peştelui intervine, de regulă, la utilizarea unor tensiuni foarte
mari (600V), la curent alternativ sau pulsatoriu.
Pentru evitarea efectelor nocive asupra peştilor, în pescuitul electric se
utilizează de regulă numai curent continuu. Tensiunea acestuia se adaptează
conductivităţii apei, evitându-se tensiunile foarte mari. Acţiunea curentului
asupra peştilor depinde de diametrul anodului: cu cât diametrul acestuia
este mai mare cu atât şi efectul asupra peştelui este mai mare.
Standardul european CEN/TC 230 Water analysis stabileşte
modalitatea de evaluare a compoziţiei specifice, abundenţei şi diversităţii
comunităţilor de peşti din râuri, lacuri şi ape costiere, în scopul clarificării şi
stabilirii statutului lor ecologic. Aceste norme standardizează metodele de
colectare a peştilor, pentru ca rezultatele obţinute de diferiţi cercetători să
poată fi comparabile.
Principalele componente ale unui aparat de pescuit electric sunt sursa
de putere, panoul de control, cablurile, întrerupătoarele de siguranţă şi
electrozii. Poate fi utilizat la pescuitul electric curentul continuu direct
(CCD) sau curentul continuu pulsator (CCP). Curentul alternativ este foarte
dăunător pentru peşti şi nu se utilizează.
Toate echipamentele de pescuit care generează curent electric trebuie
să se încadreze în standardele CENELEC şi IEC şi să respecte legislaţia
europeană în vigoare. Aceste aparate trebuie să fie capabile să scoată
voltajul şi amperajul dorit pe durata de funcţionare.
Aparatele portabile, care se transportă în spate în timpul funcţionării,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă sisteme automate de întrerupere a curentului electric
atunci când butonul întrerupătorului nu este apăsat;
- să fie uşoare, pentru a fi transportate fără mare efort de cel care îl
poartă;
- să aibă baterii din care nu se varsă conţinutul;
63
 Este recomandat ca echipamentele noi de pescuit să fie calibrate după
modelele consacrate, utilizând metodele standard.
Colectarea corectă a probelor de peşti este direct legată de densitatea
populaţie din staţia de colectare. Strategia de colectare a probelor trebuie să
ţină cont de suprafaţa de colectare, echipamentul de pescuit, măsurile de
siguranţă, calificarea personalului şi scopul estimărilor pe care dorim să le
efectuăm (abundenţa numerică, compoziţia specifică, structura populaţiei pe
vârstă şi mărime, etc).
Abundenţa, în acest context, poate fi relativă sau absolută, evaluarea
fiind bazată pe o singură pescuire pe o suprafaţă cunoscută. Când se practică
pescuiri multiple pe o anumită suprafaţă trebuie evaluată cu grijă eficienţa
efortului de pescuit, pentru a face o estimare corectă a densităţii populaţiei.
Pentru a asigura posibilitatea de comparare a rezultatelor se utilizează
acelaşi efort de pescuit, echipament şi protocol de pescuit. Locul de
colectare a probelor va fi identificat utilizând un GPS sau alte puncte de
reper bine stabilite (de exemplu poduri, borne). Este recomandată
fotografierea locurilor în care s-au colectat probe. Când se schimbă
echipamentul de pescuit trebuie să se compare rezultatele cu cele obţinute
cu echipamentul vechi de pescuit.
Procedeele de pescuit şi echipamentele utilizate depind de adâncimea
apei din locul de colectare. Selectarea tipului de curent utilizat (curent
continuu direct sau curent continuu pulsator) depinde de conductivitatea
apei, dimensiunile bazinului acvatic şi speciile de peşti existente.
În pâraie şi râuri mici colectarea de probe de peşti poate fi făcută prin
pescuitul electric de la mal sau în vad, utilizând curent continuu direct sau
curent continuu pulsator. Acolo unde condiţiile o permit, este preferabil să
se utilizeze doi anozi. În aceste ape se pot utiliza cu succes echipamente
portabile de pescuit, deoarece permit o mai mare mobilitate.
În râurile mari şi adânci, pescuitul electric trebuie combinat cu alte
tehnici de pescuit. Colectarea probelor se face din zonele litorale ale râului.
Atunci când adâncimea apei depăşeşte 0,5-0,7m este de preferat ca pescuitul
electric să se facă din barcă, utilizând CCD sau CCP.
În general, în râurile mari este dificil de estimat structura populaţiilor
piscicole folosind numai pescuitul electric. În aceste ape, proba colectată
într-o anumită staţie este de fapt un număr de subprobe, proporţional cu
diversitatea habitatului investigat. Metoda aceasta este mai eficientă pentru
estimări calitative privind ihtiocenoza decât pentru cele cantitative. Pentru
mărirea eficienţei pescuitului există posibilitatea de a monta mai mulţi
electrozi pe barcă, în funcţie de conductivitatea apei şi de puterea
generatorului aparatului de pescuit.

64
 Locul de colectare a probelor se alege în funcţie de lăţimea şi
adâncimea râului. În râurile mici, probele se pescuiesc pe vad, iar în râurile
mari probele se colectează din apropierea malurilor. În ambele cazuri
mărimea probei trebuie să fie suficient de mare încât să includă speciile
dominante şi să cuprindă setul complet de specii caracteristice râului
respectiv, pentru a asigura reprezentativitate comunităţii respective de peşti.
Numărul şi mărimea suprafeţelor de pescuit, de pe care se colectează
probele de peşti, depinde de scopul studiului efectuat şi anume dacă se
evaluează abundenţa şi structura pe vârste a unei populaţii ţintă din bazinul
unui râu sau dacă se evaluează compoziţia pe specii, abundenţa şi structura
pe vârste a comunităţii piscicole găsită într-un anumit loc.
Pentru a trage concluzii valide privind abundenţa şi structura pe vârste
a unei populaţii ţintă, este necesar să se facă pescuiri într-un număr suficient
de staţii. Acest număr depinde de diferenţele dintre staţii şi dacă evaluam
dinamica populaţiei în timp, ori facem comparaţii între populaţii în acelaşi
timp. Diferenţele dintre staţii (variaţia spaţială) sunt exprimate prin
coeficientul de variaţie al abundenţei (număr de peşti/staţie). Pentru
comparaţii între populaţii, în tabelul 3.1. sunt prezentate numărul minim de
staţii (n) pentru diferiţi coeficienţi de variaţie. Coeficientul de variaţie poate
fi determinat prin studii experimentale sau date de la populaţii similare.
Pentru determinarea dinamicii temporare se fac pescuiri mai puţine decât în
cazul precedent.

Tabelul 3.1. Numărul minim de staţii de colectare a probelor de peşti

Coeficientul de variaţie (CV) Numărul minim de staţii

0,2 3
0,4 4
0,6 9
0,8 16

Staţiile de pescuit trebuie să fie reprezentative pentru habitatele

respective. Pentru o estimare exactă a abundenţei şi structurii pe vârste, în
râurile supuse unor factori mediali de stres, acolo unde numărul de
exemplare este redus sau unde CV este mare, se recomandă creşterea
numărului de staţii de colectare.
Suprafaţa de râu pe care se colectează probele depinde de lăţimea
râului, adâncime şi variabilitatea habitatului. Lungimea minimă pe care
trebuie pescuit în diferite ape este prevăzută în tabelul 3.2.
În râurile mici, cu densitate mare de peşti de talie mică (cum este
cazul pâraielor în care se reproduce păstrăvul) se recomandă o lungime mai

65
mică a staţiei. Este suficient dacă colectăm 200 de peşti, dar suprafaţa totală
a zonei de colectare să fie de minim 100 m2.

Tabelul 3.2. Lungimea minimă a staţiilor de colectare

Dimensiunea râului Lungimea minimă a staţiei

Pâraie mici cu lăţimea <5m 20 m
Râuri mici, cu lăţimea 5-15 m 50 m
Râuri mari şi canale, lăţimea >15 m >50 m pe un mal sau pe ambele
Ape cu vadul larg, cu adâncimea apei <70 cm 200 m2
Ape întinse (lacuri) >50 m în zona litorală

Datorită diferenţelor mari între pâraie, între râuri şi regiuni, în scopul

asigurării unei caracterizări exacte a comunităţilor de peşti din locul unde s-
a făcut pescuitul electric, se recomandă anumite lungimi minime. În pâraie
lungimea minimă pe care se face colectarea este de cel puţin 20 ori lăţimea.
În râuri cu albia largă (sub 30 m), unde deja se cunoaşte faptul că
ihtiocenozele sunt uniforme, este suficient să se pescuiască pe o lungime de
10 de ori cât lăţimea râului.
Perioada de recoltare a probelor de peşti trebuie aleasă în funcţie de
biologia speciei ţintă. În majoritatea cazurilor colectarea de probe trebuie
făcută la sfârşitul sezonului de creştere, când juvenilii sunt destul de mari
pentru a fi capturaţi prin pescuit electric. Uneori pescuitul electric nu poate
fi folosit la temperaturi ale apei sub 50C, datorită faptului că peştii sunt
inactivi şi prin urmare şi eficienţa metodei este redusă.
Pescuirile repetate în aceeaşi staţie trebuie făcute în aceleaşi perioade
ale anului şi în condiţii similare de viteză a curentului, de debit. Prelevarea
probelor de peşte se face numai în timpul zilei.
Prelevarea probelor de peşti prin pescuit electric este însoţită de
completarea unor fişe privind locul de colectare, echipamentul utilizat, staţia
de prelevare, obiectivele urmărite (tabelul 3.3.).

Tabelul 3.3. Fişa staţiei de colectare a probelor de peşti

Locul de colectare, echipa şi obiectivele

Numele râului (pârâului)
Denumirea locului de colectare
Tipul de apă (pârâu, râu, lac)
Coordonatele geografice ale locului ( GPS)
Echipa (numele şefului şi al membrilor)
Metoda de pescuit (în vad, la mal, din barcă)

66
Perioada de colectare (începutul şi sfârşitul colectării)
Obiectivele (monitoring, proiecte de cercetare)
Alte detalii
Echipamentul de pescuit electric
Aparatul de pescuit electric (modelul)
Tipul de curent utilizat (CC /CCP)
Frecvenţa curentului (Hz)
Voltajul (V)
Amperajul (A)
Nivelul apei (crescut, scăzut, mediu)
Condiţii atmosferice (temperatură, precipitaţii, vânt)
Conductivitatea apei (µS / cm)
Temperatura apei (0C)
Transparenţa sau turbiditatea apei
Tipul de anod (lungime, diametru, număr de anozi)
Suprafaţa catodului (m2)
Utilizarea de plase (da/nu)
Caracteristicile staţiei de colectare
Lungimea zonei de colectare (m)
Lăţimea medie a staţie (m)
Adâncimea medie (cm)
Adâncimea maximă (cm)
Suprafaţa zonei pescuite (m2) sau lungimea malului (m)
Curentul apei (puternic, mediu, slab)(m/s)
Tipul de habitat
Vegetaţia malurilor (săracă, bogată, medie)
Tipul dominant de vegetaţie a malurilor (alge, muşchi,
fanerogame)
Date privind captura
Speciile găsite (denumirea populară şi ştiinţifică)
Numărul total al exemplarelor colectate
Numărul exemplarelor din fiecare specie
Greutatea exemplarelor din fiecare specie
Lungimea exemplarelor colectate
Anomalii externe pe specii

Sexul
Gradul de maturitate sexuală
Conţinutul stomacal / intestinal
Paraziţi

67
 Pescuitul electric sau galvanonarcoza se utilizează preponderant în
colectarea materialului piscicol din apele curgătoare şi din lacuri cu o masă
redusă de apă.
Avantajele utilizării pescuitului electric sunt semnificative:
- colectarea totală a ihtiofaunei pe porţiunea pescuită;
- revenirea peştilor la o stare fiziologică normală relativ rapid,
peştii nesuportând alte efecte dăunătoare.
În pescuitul electric parametrii tehnici ai aparatului trebuiesc adaptaţi
la mărimea şi sensibilitatea peştilor, masa şi conductivitatea apei şi la natura
fundului.

3.1.1.2. Pescuitul cu unelte filtratoare

Pentru lacurile naturale, lacurile de acumulare şi de baraj, ecosisteme

cu o suprafaţă şi o masă mare de apă, pescuitul se face cu unelte filtratoare
pasive (setci) sau active (năvoade).
Colectarea pasivă a peştilor se realizează cu ajutorul setcilor. Acestea
pot diferi prin dimensiunea ochilor, prin lungime şi înălţime, prin fineţea
firului, prin prezenţa uneia sau a mai multor pânze.
După modul de utilizare, setcile se împart în următoarele categorii:
- setci de suprafaţă, care sunt uşor lestate şi calcă o masă de apă de
înălţimea pânzei;
- setci pentru masa apei, la care lestarea este egală cu flotabilitatea şi se
poziţionează în masa apei la adâncimea dorită;
- setci de fund, care sunt puternic lestate, amplasate pe fundul apei şi
calcă un strat de apă egal cu înălţimea pânzei.

Tabelul 3.4. Tipuri de setci

Grosimea
Dimensiune Lungime Înălţime
Tip firului
ochi (mm) (m) (m)
(mm)
10,00 20,00 2,00 0,10
1
15,00 20,00 2,00 0,10
20,00 20,00 5,00 0,12
27,00 30,00 5,00 0,12
2
35,00 30,00 5,00 0,12
45,00 50,00 5,00 0,16
3
60,00 50,00 5,00 0,16

68
 După caracteristicile plasei utilizate în confecţionarea setcilor,
acestea pot avea mărimea ochilor cuprinsă între 10 şi 60mm, grosimea
firului din care e confecţionată pânza variază între 0,10 şi 0,16mm, iar
lungimea acestor setci este cuprinsă între 20 şi 50m. Aceste caracteristici
diferă însă şi în funcţie de constructor (tabelul 3.4.).
Pentru a colecta toate dimensiunile existente dintr-o populaţie
piscicolă se realizează un montaj în paralel al setcilor de lungimi egale pe
mai multe rânduri, în mijloc fiind plasate setcile cu ochi mici, iar la exterior
cele cu ochiurile cele mai mari. Aranjarea setcilor trebuie făcută atât în
zonele litorale (suprafaţă şi fund) cât şi în zonele pelagice (suprafaţă,
pelagic, fund).
Staţiile de colectare se fixează în poziţii caracteristice, de regulă la
coada lacului, în zona centrală şi la baraj. Pentru a avea o imagine corectă a
structurii cantitative şi calitative a unei ihtiocenoze trebuie făcute colectări
de cel puţin două ori pe an (primăvară/vară şi toamnă/iarnă) şi în cel puţin
doi – trei ani consecutivi.
Numărul de colectări trebuie să fie suficient de mare care să asigure
statistic rezultatele obţinute, la o marjă de eroare de maximum 20%.
Lungimea totală a setcilor este dată de abundenţa diverselor specii şi grupe
dimensionale de captură. Durata de colectare trebuie să fie cuprinsă între 12
şi 24 de ore.
Randamentul în colectare se apreciază prin determinarea efortului
de pescuit (CPUE), care exprimă numărul exemplarelor sau biomasa de
peşti din captură (total sau pe specii) colectate la 100m2 plasă, în 12 sau 24
de ore. Efortul de pescuit depinde de natura, dimensiunea, poziţia şi
proporţia setcilor utilizate.
Eşantionarea exemplarelor pentru analize se poate face pe întreaga
captură, pe fiecare specie în parte sau pentru fiecare tip de setcă utilizată.
Modul de eşantionare este esenţial pentru evidenţierea structurii reale a
populaţiei. O eşantionare incorect efectuată sau cu un număr insuficient de
exemplare, duce la concluzii greşite şi la abateri grave de la situaţia reală a
populaţiilor.
Datele obţinute prin utilizarea setcilor în capturarea peştilor ne permit
să realizăm analiza cantitativă şi calitativă a ihtiocenozei, proporţia speciilor
din captură, dinamica populaţiilor de peşti în cursul unui an sau sezon,
analiza randamentului de colectare, analiza repartiţiei claselor dimensionale
în funcţie de mărimea ochiului plaselor. Diagramele cu repartiţia pe clase
dimensionale pentru fiecare specie indică starea populaţiei respective şi ne
permit să facem prognoze asupra evoluţiei populaţiilor piscicole din
bazinele respective.

69
 Prin astfel de studii se poate urmări ecologia şi biologia unor specii,
ciclul vital de creştere şi dezvoltare, migraţiile, în condiţii de specifice de
habitat ( Barbier, 1985).
Colectarea activă a materialului piscicol se efectuează cu ajutorul
năvoadelor, care pot fi năvoade pungă, manipulate de ambarcaţiuni sau de
echipe de pescari şi năvoade tractate. Năvoadele de dimensiuni mici au de
regulă deschiderea de 2,5 – 3,5m, dimensiunea ochiului de 9mm şi sunt
utilizate în pescuiri experimentale, în ape mici.
Năvoadele de dimensiuni mari se utilizează în pescuiri industriale, în
ape dulci şi în ape marine şi permit efectuarea de studii de comportament,
migraţie, biologia hrănirii şi a creşterii. Utilizarea acestora se poate face şi
în combinaţie cu pescuitul electric. Aceste năvoade pot fi, din punct de
vedere al modului de lucru, pelagice sau bentonice. Pot colecta material
ihtiologic de la suprafaţă (năvoadele pelagice) sau de la diferite adâncimi, de
pe fundul bazinului (năvoadele bentonice).
Eficacitatea năvoadelor în colectarea materialului piscicol este dată de
selectivitatea acestora. Năvoadele confecţionate dintr-o singură pânză, cu o
dimensiune dată a ochiului, pot fi uşor traversate de indivizi cu talia mai
redusă decât această dimensiune.
Selectivitatea năvodului pentru o anumită specie se stabileşte prin
calcularea aşa numitului coeficient de pasaj specific, care este dat de
raportul dintre lungimea exemplarelor din captură şi dimensiunile ochiurilor
plasei. Acest coeficient are o valoare fixă pentru anumite lungimi şi
dimensiuni ale ochiurilor la o specie dată. La talii egale ale aceleiaşi specii
se poate determina abundenţa relativă a speciei în bazine diferite, dacă
condiţiile de colectare sunt similare.
Eficacitatea colectării este dată şi de capacitatea de evitare a
năvoadelor de către peşti. Evitarea se face prin vizualizarea sau prin
percepţia vibraţiilor pe care acestea le produc.
Eficacitatea colectării este influenţată de mărimea năvodului (cu cât
acesta este mai mare cu atât eficacitatea este mai mare), de momentul
colectării (diferit în funcţie de specie, de habitat, de regimul alimentar, de
comportamentul specific al populaţiei), de sezonul de colectare ( majoritatea
speciilor fac migraţii periodice şi au un comportament specific în funcţie de
temperatura apei, asigurarea de hrană, etc).
Din aceste motive, pentru compararea a două populaţii din bazine
diferite este necesară prelevarea de eşantioane în perioade apropiate, cel
puţin doi ani succesivi, în acelaşi sezon, în condiţii termice comparabile
(Gerdeaux D., 1985)

70
 3.1.2. Eşantionarea şi determinarea speciilor

Eşantionarea probelor din captură se face randomizat, în aşa fel

încât eşantionul prelevat să reflecte cât mai exact structura şi compoziţia
capturii. Dacă numărul de exemplare capturate este redus (50 – 100 de
exemplare) toată captura se foloseşte la determinări. Dacă captura este mare,
numărul de exemplare prelevate din fiecare staţie de colectare trebuie să fie
în medie de 200 – 300 exemplare. Numărul de eşantioane depinde şi de felul
şi numărul determinărilor ce vor fi executate. Cifrele de mai sus se referă în
special la măsurători biometrice.
Eşantioanele prelevate din captură sunt identificate pe specii,
numărate, măsurate şi cântărite.
Se procedează la identificarea tuturor speciilor din captură, pe baza
caracterelor morfologice externe. Procedurile de identificare a speciilor
comportă cunoaşterea particularităţilor morfo-anatomice ale individului
precum mărime, formă, culoare, număr de înotătoare, numărul şi felul
radiilor, prezenţa, absenţa şi numărul solzilor pe linia laterală, diversele
raporturi între parametri biometrici, prezenţa de excrescenţe particulare cum
ar fi spinii etc.
Pentru determinarea precisă se mai foloseşte compararea peştelui cu
imagini (desene, fotografii ale speciei), cu descrierea ştiinţifica amănunţită,
determinarea arealului de răspândire, compararea cu mostre similare din
muzee şi colecţii.
Dacă prin aceste modalităţi este dificil de a determina cu precizie
specia din care face parte exemplarul colectat se apelează la metode
speciale, cum ar fi:
- preparate de schelet sau alte organe;
- utilizarea razelor X (Roengen) pentru determinarea numărului de
vertebre;
- stabilirea numărului de cromozomi;
- determinarea de proteine specifice din sânge sau alte organe (forme
ale hemoglobinelor, transferinelor etc);
- determinarea faunei parazite;
- diferenţa în parametrii fiziologici (parametri hematologici, serologici,
hormonali etc.);
Aceste metode speciale fac posibilă determinarea nu numai a speciei
dar şi a subspeciilor, liniilor, raselor geografice ce fac parte din specia
respectivă.
În cazul exemplarelor cu caractere externe neconcludente (hibrizi,
juvenili) se iau subprobe care sunt examinate în laborator. În cazul în care
există diferenţe mari de lungime în cadrul aceleiaşi clase de vârstă, se iau
71
probe pentru stabilirea exactă a vârstei (solzi, otolite). Când numărul de
exemplare dintr-o specie colectată într-o staţie este mai mare de 30, pentru
stabilirea vârstei se iau probe reprezentative din captură.
Este recomandat ca înainte de măsurare, peştii să fie anesteziaţi cu
anestezice specifice. În anumite condiţii, se cere ca echipamentul utilizat la
pescuit să fie dezinfectat pentru a preîntâmpina transferul de paraziţi, boli
sau specii patogene.
Pentru determinarea vârstei se prelevează solzi, sau alte ţesuturi
dure (opercule, otolite, dinţi faringieni). Se procedează la determinarea
sexului şi gradului de evoluţie al gonadelor, a gradului de infestare cu
paraziţi, se determină frecvenţa indivizilor cu malformaţii şi se conservă
tubul digestiv pentru analiza hranei consumate sau pentru determinarea
gradului de acumulare a lipidelor (scara îngrăşării) etc. De asemenea, pentru
atestarea colectării, se conservă eşantioane reprezentative prelevate din
captură (indivizi pe specii, normali şi afectaţi etc).
Peştele colectat trebuie manipulat cu grijă pentru a nu fi omorât.
Atunci când este necesar, este preferabil să fie parcat provizoriu în tancuri
cu apă bine oxigenată sau aerata, pentru a rezista în condiţii cât mai bune.
Cu excepţia peştilor opriţi pentru examinări ulterioare, toţi peştii
capturaţi sunt eliberaţi în zona din care au fost colectaţi. Eliberarea peştilor
se face într-o zonă liniştită în apropierea malului, nu în mijlocul curentului
apei. Dacă peştii au fost anesteziaţi, se pun în bazine cu apă curată să-şi
revină, apoi sunt eliberaţi. Se urmăreşte indicele de mortalitate în timpul
capturii şi se exprimă procentual.
Un aspect particular al acţiunii de identificare şi clasificare îl
constituie realizarea de colecţii ştiinţifice pentru investigaţii taxonomice.
Aceasta activitate începe prin etichetarea şi înregistrarea eşantionului, întâi
în carnete şi fişe speciale pentru activitatea din teren, apoi în registre
speciale sau pe calculator. Prezentăm mai jos un posibil model de etichetă
pentru colecţii de peşti.

UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT (CERCETARE)

 Locul colectării, ţara, localitatea, bazin acvatic
 Tipul de bazin acvatic (caracteristici hidrobiologice, calitatea apei, vegetaţie,
bentofauna)
 Date asupra capturii (mărime, distanţă de mal, adâncime, temperatură, apă, aer)
 Metode de colectare
 Data colectării
 Mod de conservare
 Colecţionar

72
 Pentru păstrarea pe timp îndelungat a peştilor în colecţii, aceştia sunt
mai întâi ţinuţi timp de 24-48 de ore în următoarea soluţie:
- formol 40% - 150 ml;
- azotat de potasiu – 10 g;
- acetat de potasiu – 30 g;
- apă distilată – 1000 ml;
Piesele mari se injectează cu această soluţie. După această perioadă
necesară fixării materialului piscicol, piesele se spală bine cu apă de robinet
apoi se zvântă cu hârtie de filtru. În continuare se pune piesa în alcool 80%
timp de 12 ore, după care se ţine în alcool 96% circa 2 ore, timp în care
coloraţia naturală revine. Soluţia de conservare pe timp îndelungat a
materialului ihtiologic are următoarea compoziţie:
- glicerină - 500 ml;
- acetat de potasiu – 30 g;
- apă distilată – 500 ml;
Peştele se leagă de o baghetă de sticlă cu aţă sau nylon de pescuit şi
se introduce în vasul de conservare, care se umple cu soluţia de conservare,
se închide cu un capac de sticlă şi se lipeşte etanş. Vasul cu piesa astfel
conservată se etichetează. Eticheta coprinde genul, specia, familia,
denumirea populară, data şi locul colectării.

3.1.2.1. Determinarea parametrilor biometrici

În scopul evidenţierii grupelor de vârstă şi a ritmului de creştere a

peştilor trebuie efectuate o serie de măsurători biometrice. Prelucrarea
biometrică a peştilor constă în determinarea variabilităţii caracterelor la
indivizi izolaţi sau la grupe de indivizi, pe baza măsurării, cântăririi şi
prelucrării statistice a datelor obţinute.
Caracterele determinate prin studii de biometrie sunt:
- caractere metrice: lungimi, grosimi;
- caractere gravimetrice: greutatea;
- caractere meristice: numărul de solzi, radii, spini branhiali;
Materialele necesare acestor operaţiuni sunt : riglă gradată, şubler sau
compas, balanţă tehnică. Pentru efectuarea de măsurători mai rapide ale
lungimii şi grosimii peştelui se utilizează un dispozitiv special numit
ihtiometru (figura 3.1). Acest instrument este construit dintr-o scândură cu
lungimea de circa 1m şi lăţimea de 40-60cm. Pe lungimea şi pe lăţimea
scândurii se prind cap în cap două scânduri de 30-45cm înălţime. Peştele
conservat în alcool sau formol sau în stare vie, dar anesteziat cu diferite
soluţii, este cântărit şi măsurat.

73
 Prin măsurători directe se determină următorii parametri biometrici
(figura 3.2.).
- lungimea totală a corpului (L) – distanţa de la vârful botului până
la vârful înotătoarei caudale (cm) ;
- lungimea standard a corpului (l) – distanţa de la vârful botului la
baza înotătoarei caudale (cm);
- lungimea capului(lc)- distanţa de la vârful botului la marginea
posterioară a osului opercular (cm);
- înălţimea (H) – distanţa de la marginea spatelui până la linia
abdomenului ,în regiunea cea mai lată a corpului (cm) ;
- grosimea corpului (G) – distanţa cea mai mare dintre flancurile
peştelui(cm) ;
- circumferinţa corpului(C)– măsurată în zona grosimii maxime a
peştelui (cm) ;

Figura 3.1. Măsurarea peştilor cu ihtiometru

a-ihtiometru pentru peşti mari, b-ihtiometru pentru puiet, c-modalitatea de măsurare

74
 Figura 3.2. Schema măsurătorilor biometrice la peşti
I-înotătoare dorsală, II-înotătoare codală, III-înotătoare pectorală, IV-înotătoare ventrale, V-
înotătoare codală, VI-înotătoare adipoasă, 9-20 linia laterală, 1-2 lungimea totală-absolută a
corpului, 1-3 lungimea corpului până la scobitura lobului înotătoarei codale, 1-4 lungimea
corpului până la înotătoarea codală, 1-5 lungimea capului, 28-15 lungimea între ochi şi
opercul, 1-12 lungimea botului, 13-14 diametrul ochiului, 17-22 înălţimea maximă a
corpului, 26-27 înălţimea minimă a corpului, 1-17 distanţa anti-dorsală, 1-18 distanţa anti-
ventrală, distanţa anti-anală, 10-20 lungimea postdorsală, 16-18 distanţa între înotătoarele
pectorale şi ventrale, 18-19 distanţa între înotătoarele ventrale şi anală, 17-29 lungimea
bazei înotătoarei dorsale, 19-25 lungimea bazei înotătoarei, 17-23 lungimea bazei laterale a
înotătoarei dorsale, 19-25 înălţimea înotătoarei anale, 16-24 lungimea înotătoarei pectorale,
18-6 înălţimea înotătoarei ventrale

În studiile de sistematică a peştilor, pentru identificarea exactă a unei

specii, subspecii, linii sau populaţii se realizează o serie de măsurători
specifice (biometrie taxonomică) cum sunt:
- lungimea botului (lb) – distanţa de la vârful botului la marginea
anterioară a orbitei, pe linia mediană a capului;
- înălţimea capului (hc) – se măsoară pe linia verticală ce porneşte de la
extremitatea posterioară a deschiderii branhiale;
- înălţimea frunţii (hf) – se măsoară pe verticală, de la marginea superioară
a orbitei până la linia dorsală a capului;
- lungimea pedunculului caudal (lp) - distanţa de la extremitatea
posterioară a înotătoarei anale la baza înotătoarei caudale;
- distanţa predorsală (D)- se măsoară de la vârful botului la baza primei
radii a înotătoarei dorsale;
- distanţa postdorsală (Dl )- se măsoară de la baza primei radii a
înotătoarei dorsale la baza înotătoarei caudale;

75
- distanţa preventrală (Dv)- se măsoară de la vârful botului la baza
înotătoarei ventrale;
- distanţa preanală (Da)- distanţa de la vârful botului la extremitatea
anterioară a înotătoarei anale;
- înălţimea pectoralei (hp)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi
radii din înotătoarea pectorală;
- înălţimea ventralei (hv)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi
radii din înotătoarea ventrală;
- distanţa dintre pectorală şi ventrală (Dpv)- se măsoară de la baza
pectoralei la baza ventralei;
- diametrul ochiului (do) – se măsoară de la extremitatea anterioară la cea
posterioară a orbitei pe linia mediană ;
Caracterele gravimetrice se determină cu ajutorul balanţelor tehnice
sau analitice, în funcţie de precizia dorită. Greutatea totală (g) este masa
peştelui exprimată în grame. Greutatea individuală se determină pe
exemplare vii (normale sau anesteziate), pe exemplare moarte de curând sau
pe exemplare congelate. Greutatea exemplarelor moarte scade foarte rapid,
în funcţie de specie şi de condiţiile de păstrare a probelor. Pot fi înregistrate
scăderi de 20-30% în numai 4 ore de la captură. Din acest motiv, la
aprecierea greutăţii pe material conservat se fac anumite corecţii în funcţie
de modalitatea de conservare.
Caracterele meristice care pot fi determinate sunt:
- numărul solzilor de pe linia laterală;
- rândurile transversale de solzi ( se numără în regiunea cea mai înaltă a
corpului);
- numărul radiilor din înotătoare;
- formula dinţilor faringieni;
- numărul spinilor branhiali;

3.1.2.2. Calcularea unor indici şi coeficienţi biometrici

Pe baza parametrilor biometrici determinaţi anterior pot fi calculaţi

următorii indici şi coeficienţi biometrici:
- indicele de profil – este raportul dintre lungimea totală a corpului
(L) şi înălţimea corpului (H). La crapul de cultură selecţionat pentru
formarea loturilor de reproducători acest indice trebuie să fie mai mare de 3.
- indicele de grosime – este raportul dintre grosimea maximă a
corpului (G) şi lungimea totală a corpului (L) înmulţit cu 100. Cu cât acest
indice este mai mare cu atât peştele este mai valoros din punct de vedere
economic.
76
 - indicele de circumferinţă ( Kiselev ) – este raportul dintre lungimea
standard a corpului (l) şi circumferinţa corpului (C);
- coeficientul de îngrăşare ( Fulton ) – este raportul dintre greutatea
peştelui şi lungimea standard a corpului la cub, înmulţit cu 100. Acest
coeficient se mai numeşte şi coeficient de întreţinere. Cu cât peştele este
mai bine hrănit cu atât acest coeficient est mai mare.

3.1.2.3. Calcularea unor coeficienţi de creştere şi supravieţuire

Cu ajutorul indicilor şi coeficienţilor biometrici determinaţi sau

calculaţi anterior se poate aprecia ritmul de creştere a peştilor într-un anumit
interval de timp, prin calcularea unor coeficienţi de creştere (tabelul 3.5):
- sporul de creştere (creştere absolută) este diferenţa dintre greutatea
peştelui la finalul testului (G) şi greutatea la începutul acestuia (g);
- indicele de creştere sau indicele de multiplicare a greutăţii iniţiale
este raportul dintre greutatea peştelui la final de test şi cea de la începutul
testului şi arată de câte ori a crescut peştele în intervalul cercetat;
- creşterea specifică zilnică, este cel mai sintetic mod de apreciere a
creşterii şi se calculează după formula din tabelul 6.3.

Tabelul 3.5. Principalii indici biometrici şi coeficienţi

de creştere la peşti
Relaţia de calcul a indicelui
Denumirea indicelui
desfăşurată prescurtată
Lungimea totală a corpului L
Indice de profil Înălţimea maximă a corpului H
Indice de grosime Grosimea maximă a corpului G x 100
Lungimea maximă a corpului L
Indice de circumferinţă Lungimea standard a corpului l
Circumferinţa corpului C
Coeficient de îngrăşare Greutatea x 100 g x100
3
Lungimea standard l3
Spor de creştere Greutatea finală – greutatea iniţială G–g
Indice de creştere Greutatea finală G
greutatea iniţială g
(ln gr. finală – ln gr. initială)x100 (ln G – ln g) 100
Creştere specifică zilnică număr zile de test nr. zile

77
 Aprecierea gradului de supravieţuire a unor loturi de peşti pe
parcursul desfăşurării unui experiment se face prin calcularea următorilor
indici:
- indicele de supravieţuire (%) – este raportul dintre numărul de
exemplare vii de la finalul testului şi numărul de exemplare de la începutul
testului înmulţit cu 100;
- indicele de mortalitate (%) – este raportul dintre exemplare moarte
până la finalul testului şi numărul de exemplare de la începutul testului;

3.1.2.4. Marcarea peştilor

Marcarea peştilor face posibilă o identificare rapidă, pe grupe sau

individuală a eşantioanelor din captură. Prin marcare este posibilă estimarea
numărului exemplarelor dintr-o populaţie în mod indirect sau urmărirea pe
exemplare individuale marcate a creşterii individuale şi apoi a producţiei
biologice.
Marcarea este utilizabilă în studii privind parametri populaţionali
(densitate, rata mortalităţii, rata de exploatare, rate de revenire – refacere
etc), migraţiile, creşterea şi determinarea vârstei, comportamentul peştilor.
Metode optime de marcare trebuie să asigure o marcare pe timp cât
mai îndelungat şi preferabil a fiecărui individ în parte, în aşa fel încât
metoda să nu afecteze starea de sănătate şi comportamentul indivizilor.
Marcarea poate fi făcută în grup sau individual.
Marcarea în grup se face fără utilizarea de mărci confecţionate
special, ci numai prin folosirea unor regiuni corporale sau organe (ţesuturi)
ale indivizilor. Durata de marcare este cuprinsă între câteva zile (săptămâni)
şi unul – doi ani.
Metodele de marcare în grup pot fi foarte diverse:
- marcarea prin amputarea parţială sau totală a diferitelor aripioare
înotătoare;
- practicarea de orificii în opercule şi aripioare;
- termocauterizarea sau criocauterizarea unor semne distinctive pe
diferite zone (regiuni) ale corpului peştilor, prin utilizarea unui
termocauterizator electric sau unul ţinut în azot lichid;
- tatuarea cu tuş, subepidermică a unor semne de recunoaştere;
- injectarea subcutanată a unor substanţe colorate fluorescente care sunt
invizibile cu ochiul liber, dar vizibile în lumină UV;
- prin cufundarea într-o baie cu colorant (roşu neutru 1/300.000) foarte
diluat a unui întreg lot;

78
- folosirea de negru de Sudan care amestecat în hrana consumată de
femelele de păstrav duce la depunerea unor icre închise la culoare,
culoare ce se menţine şi la larve şi pui;
- injectii intraperitoneale cu substanţe radioactive (dioxid de thoriu), care
apoi sunt detectate cu ajutorul unui detector cu raze X, etc.
Marcarea individuală are avantajul că indivizii pot fi marcaţi
numeric, ceea ce face posibilă identificarea individuală a peştelui. Există o
multitudine de mărci care fie se introduc în cavităţile corpului, fie se fixează
pe corp prin diverse dispozitive (figura 3.3). Pentru marcarea exemplarelor
mari de peşti se pot utiliza mărci speciale, radio emiţătoare miniaturizate,
prin care se poate urmări deplasarea în habitat a acestora.
Modul de marcare depinde de obiectivele urmărite în testul
experimental de marcare, de durata testului, de metodele utilizate în
recuperarea mărcilor, de specia şi numărul de peşti marcaţi, de personalul
disponibil pentru această acţiune.
Capturarea peştilor în vederea marcării trebuie făcută printr-o
metodă ce lasă peştii în viaţă şi asigură integritatea lor corporală. Rezultatele
bune se obţin prin electronarcoză, evitându-se şocurile prea puternice, prin
utilizarea de capcane (vârşe, taliene etc.) şi prin capturarea de eşantioane
prin pescuit activ.
Peştele capturat se ţine în juvulnice sau în bazine special concepute
pentru marcare, care se plasează împreună cu peştele capturat în mediu
natural de viaţă. Marcarea propriu-zisă se face direct pe peştele viu
neanesteziat sau pe peştii anesteziaţi pe durata procedurii de marcare. Cu
rezultate foarte bune s-a utilizat anestezicul MS – 222 Sandoz, în diluţii de
1/12.000 – 1/25.000. După marcare peştii sunt eliberaţi în mediul natural.
Recapturarea peştilor marcaţi se face de regulă prin aceleaşi metode
ca şi capturarea iniţială, ţinându-se cont de durata testului, de metoda de
marcare, de întinderea bazinului şi mărimea populaţiei. Recapturarea
exemplarelor marcate poate fi făcută şi în afara echipei de investigare, cu
ujutorul pescarilor profesionişti sau amatori. În vederea recuperării mărcilor
şi obţinerii de informaţii asupra locului de recaptură, numărul de exemplare
recapturate, starea generală a acestora, etc. pescarii trebuie cointeresaţi
moral şi material la colectarea unor astfel de exemplare.

79
Figura 3.3. Tipuri de mărci utilizate în marcarea peştilor (Ricker W., 1971)

Pentru ca operaţiunea de marcare să fie eficientă şi să-şi atingă

scopul, echipa de cercetare trebuie să dispună de un echipament adecvat
pentru marcare (cleşti speciali, seringi, tipuri de mărci adecvate speciei şi
dimensiunilor peştilor).

3.1.3 Structura dimensională, pe vârste si sexe

Cunoaşterea vârstei peştilor este esenţială în biologia creşterii

acestora. Lucrări în domeniu există de mult timp. Amintim aici lucrările lui
Dahl (1909), Suvorov (1948, 1959), Henderström (1959), Ricker (1958),
Bertalanffy (1938, 1957), Beverton si Holt (1956), Mohr (1927), Graham
(1929), Bückmann (1929), Ciugunova (1959, 1963), etc.

80
 3.1.3.1. Determinarea vârstei

Determinarea vârstei peştilor dintr-un ecosistem acvatic natural sau

antropic are o importanţă teoretică şi practică deosebită. În studiile asupra
ihtiofaunei dintr-un bazin acvatic se impune cunoaşterea exactă a vârstei
peştilor pentru a putea stabili structura pe vârste a populaţiilor din fiecare
specie. Aceste date indică capacitatea de reproducere a populaţiei şi arată
dacă populaţia este stabilă în acel ecosistem. Importanţa practică constă în
faptul că în cadrul crescătoriilor piscicole, la formarea loturilor de
reproducători, trebuie aleşi peşti de o anumită vârstă, care să aibă o
prolificitate maximă, iar elementele seminale să aibă o viabilitate maximă.
Pentru determinarea vârstei peştilor pot fi utilizate mai multe metode:
- metoda empirică, care se bazează pe observarea directă a
indivizilor aflaţi în captivitate sau a indivizilor marcaţi şi recapturaţi;
- metoda statistică (metoda Peterson), care are la bază determinarea
frecvenţei distribuţiei dimensionale a peştilor în populaţie;
- metoda anatomică, bazată pe analiza solzilor, a oaselor şi a altor
organe dure.
Principiul metodei anatomice constă în faptul că la peşti, impregnarea
cu calciu a unor organe osoase (solzi, otolite, radii, vertebre) nu este
uniformă în cursul anului, ceea ce determină apariţia unor inele de creştere
la nivelul acestor organe.
Apariţia inelelor de creştere este mai evidentă la speciile de peşti din
zonele temperate. În zonele tropicale apariţia inelelor de creştere este
indusă de modificări ale regimului de hrană, modificări ale bazei trofice
naturale a bazinelor acvatice sau de anumite faze ale ciclului ontogenetic al
peştilor (dezvoltarea gonadelor, reproducere).
Metodele cele mai utilizate în stabilirea vârstei peştilor constau în
determinarea şi interpretarea zonelor sau inelelor de creştere ce apar pe
porţiuni dure ale corpului peştilor. Aceste inele anuale apar diferenţiate, în
funcţie de anotimp. Iarna, când peştii nu se hrănesc sau se hrănesc puţin,
inele au o creştere redusă, în timp ce vara, perioada de hrănire intensă
induce şi o creştere mai rapidă a inelelor.
În zonele tropicale, apariţia inelelor este dată de modificări induse de
cantitatea de hrană ingerată în diferite stadii ale dezvoltării ontogenetice
(maturarea gonadelor, reproducere) sau de modificarea sezonieră a bazei
trofice naturală ca urmare a unor fenomene meteorologice specifice acestor
zone (ploi musonice, variaţii termice etc.).
Inele anuale de creştere apar şi pot fi determinate pe solzi, pe
vertebre, otolite şi radii, pe opercule. Determinările sunt îngreunate de

81
apariţia unor inele suplimentare (de pui, de reproducere etc.) care pot
perturba mult determinarea precisă a vârstei.
Inele de creştere nu apar în mod explicit la toate speciile. Forma,
mărimea şi claritatea acestor inele depinde de ecologia speciei şi de
condiţiile concrete de creştere a fiecărei populaţii. Experienţa şi
îndemânarea cercetătorului sunt deosebit de importante în determinarea cu
precizie a vârstei peştelui..
În situaţia în care metoda urmăririi inelelor anuale nu este
satisfăcătoare se pot aplica şi în alte metode. Una dintre acestea, este metoda
determinării frecvenţei distribuţiei dimensionale în populaţie (metoda
Petersen). Nu este însă o metodă precisă şi este necesară analiza unui număr
mare de exemplare.
O metodă precisă dar laborioasă constă în marcarea unor populaţii de
peşti cu vârsta şi dimensiuni cunoscute, urmată de recapturarea acestora
după o anumită perioadă de timp. În cazurile în care o metodă nu dă
rezultate mulţumitoare este indicat utilizarea concomitentă a două sau chiar
mai multe metode.

3.1.3.1.1. Determinarea vârstei după solzi

Determinarea vârstei peştilor după solzi poartă denumirea de

scalimetrie.
Materiale necesare determinării vărstei peştelui după solzi sunt lupă
binoculară, pense, lame de microscop, soluţie de amoniac 5%, soluţie de
albastru de metil 5 %, peşti de diferite vârste.
Modul de lucru este relativ simplu. De la fiecare peşte se prelevează
câte 10-20 de solzi de deasupra şi de sub linia laterală, din dreptul
înotătoarei dorsale (figura 3.4).
Numărul solzilor trebuie să fie mai mare, pentru a putea alege solzii la
care inelele de creştere sunt bine evidenţiate. Se introduc solzii în soluţia de
amoniac 2-3 minute apoi se scot şi se îndepărtează mucusul cu o bucata de
tifon. Se introduc solzii apoi într-un vas cu soluţie de albastru de metil, se
ţin 1-2 minute pentru colorare, se spală cu apă distilată, după care se pun pe
lame de sticlă pentru a fi examinaţi la lupa binoculară sau la microscop.
Aceştia vor fi orientaţi cu suprafaţa ornamentată spre sursa de lumină şi cu
partea anterioară în sus.
În câmpul optic al lupei se disting straturi concentrice de sclerite, mai
opace, care alternează cu zone mai transparente, dispuse în jurul centrului
solzului numit şi focar.

82
 Figura 3. 4. Zonele de prelevare a solzilor la diferite specii de peşti

În timpul iernii când metabolismul peştelui este redus, scleritele sunt

mai apropiate şi mai puţin calcifiate, apărând mai transparente în imagine.
În sezonul cald, odată cu accelerarea metabolismului, scleritele se
distanţează, se îngroaşă, se impregnează puternic cu calciu şi apar în
imagine ca zone mai întunecate. Numărarea acestor zone mai opace arată
numărul de veri (ani) pe care le are peştele respectiv.
Fiecare specie de peşte are o formă şi un desen caracteristic al
solzului, fapt ce poate constitui un caracter de determinare sistematică a
acestora. Solzii cicloizi, cum sunt cei de la cod, somon, păstrăv, au striuri
care înconjoară complet focarul cât timp durează creşterea (fig. 3.5).
La solzii ctenoizi, de la biban sau ghiborţ, în partea posterioară a
focarului striurile nu sunt clar definite şi pot fi ascunse de spini proeminenţi.
Din această cauză se examinează partea anterioară a solzului (figura 3.6 şi
figura 3.7).

83
 Figura 3.5. Inele anuale pe un solz de păstrăv

Figura 3.6. Solz de crap de 3 ani Figura 3.7. Solz de biban de 6 ani

Solzii regeneraţi, care se formează în urma pierderii solzilor primari,

nu vor fi folosiţi la determinarea vârstei peştilor deoarece aceştia nu prezintă
toate striurile solzilor primari. Focarul lor prezintă o zonă clară înconjurată
de striuri neregulate.

3.1.3.1.2. Determinarea vârstei după otolite

Otolitele sunt formaţiuni calcaroase de formă oval-turtită până la

fuziformă, de dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la peşti. La
teleosteeni sunt în număr de trei: sagitta, aflat în saculă, care fiind cel mai
mare este preferat pentru determinarea vârstei, lapillus, în utricolă şi
asteriscus, în lagenă. Pe faţa concavă a otolitului se observă o depresiune
centrală, numită sulcus acusticus, care se întinde de la capătul anterior la cel
posterior şi care este foarte utilă pentru localizarea centrului otolitului
(figura 3.8).
84
 Figura 3.8. Otolit de cambulă de 5 ani

După prelevarea otolitelor aceştia se păstrează în alcool, glicerină sau

amestec de alcool şi glicerină în proporţie de 2:3, pentru clarificare. Nu se
foloseşte formol sau acizi deoarece aceşti conservanţi dizolvă otolitele..
Pentru o bună evidenţiere a inelelor de creştere sunt necesare şi unele
operaţiuni speciale. De exemplu, otolitele de dimensiuni mici cum sunt cele
de la hering şi scrumbie, sunt fixate în răşină pentru a deveni mai clare.
Răşina măreşte contrastul dintre zonele întunecate şi cele luminoase. La
speciile cu otolite mari se impune examinarea acestora în secţiune
transversală, după ce acestea au fost şlefuite fin până când toate inelele
devin vizibile.
Straturile depuse în timpul creşterii active din perioadele calde apar ca
zone luminoase, iar cele depuse în perioadele de creştere lentă (toamna şi
iarna) apar ca zone întunecate sau hialin-translucide. O zonă întunecată şi
una luminoasă reprezintă împreună un an de creştere. Vârsta în ani se
stabileşte prin numărarea zonelor întunecate.
Avantajul folosirii otolitelor la determinarea vârstei peştilor constă în
faptul că această metodă reflectă cu precizie toate momentele dezvoltării
ontogenetice, deoarece acestea se formează în timpul dezvoltării
embrionare. Dezavantajul major este că prelevarea otolitelor presupune
sacrificarea peştelui, ceea ce devine o problemă pentru speciile cu mare
valoare economică, pentru trofee şi pentru speciile ameninţate.

3.1.3.1.3. Determinarea vârstei după alte structuri osoase

La peştii osoşi fără solzi sau sau care au otolite nesatisfăcătoare pentru
determinarea vârstei se folosesc alte structuri osoase: radiile înotătoarelor
dorsale, vertebrele, oasele operculare, cleitrum (figura 3.9 şi figura 3.10).
Radiile înotătoarelor sunt preferate vertebrelor deoarece prelevarea lor
nu necesită sacrificarea animalului, operaţiunea se realizează uşor atât în
85
teren cât şi în laborator, prepararea lor este rapidă iar inelele false apar mai
rar decât în cazul solzilor. În radii, inelele anuale de creştere apar
concentrice în jurul cavităţii centrale, iar la vertebre în jurul corpului central.
La oasele operculare striurile de creştere se găsesc de-a lungul marginii lor
de creştere.

Figura 3.9. Secţiune transversală printr-o Figura 3.10. Opercul de babuşcă de 9 ani
radie din aripioara dorsală a unui biban de 7
ani

La elasmobranhi determinarea vârstei nu se poate face după structurile

folosite la teleosteeni deoarece scheletul este în cea mai mare parte
cartilaginos. Singura structură care poate fi folosită este centrul vertebral,
care este însă incomplet mineralizat. La această structură inelele anuale sunt
dispuse concentric şi reflectă perioadele de creştere lentă sau rapidă. O
bandă luminoasă şi una întunecoasă constituie o zonă anuală de creştere.
Determinarea vârstei peştilor cu ajutorul inelelor de creştere este
uneori dificil de efectuat datorită apariţiei unor inele suplimentare (de pui,
de reproducere) care îngreunează aprecierea exactă a vârstei. La multe
specii inelele de creştere nu apar clar delimitate şi prin urmare este greu de
apreciat corect vârsta peştelui. Forma, mărimea şi claritatea inelelor de
creştere depinde de ecologia speciei, de condiţiile concrete de creştere a
fiecărei populaţii.
Pe unele structuri osoase analizate în vederea determinării vârstei
peştilor apar o serie de inele aberante, fie întrerupte, fie inele false de
creştere. Acestea pot apare ca urmare a unor modificări fiziologice normale
din timpul vieţii peştilor sau ca o consecinţă a stresului suportat de peşte în
condiţiile concrete de mediu, procese ce încetinesc creşterea. De obicei,
inelele întrerupte apar în perioadele de creştere rapidă iar inelele false în
perioadele de creştere lentă. Aceste anomalii se deosebesc greu de inelele
adevărate şi pot conduce la estimări greşite ale vârstei peştilor.

86
 3.1.3.2. Determinarea ritmului de creştere şi a supravieţuirii

3.1.3.2.1. Aprecierea gradului de valorificare a hranei

Pentru aprecierea gradului de valorificare a diferitelor reţete de furaje

concentrate utilizate în creşterea intensivă a peştilor se calculează o serie de
coeficienţi de valorificare a hranei.
Coeficientul de conversie a hranei (CCH) este raportul dintre
cantitatea de hrană consumată într-o anumită perioadă de timp şi sporul de
creştere realizat în aceeaşi perioadă. Cu cât valoarea coeficientului de
conversie este mai mică cu atât hrana este mai bine valorificată de către
peşte. În cadrul experimentelor de nutriţie acest coeficient se calculează
periodic, la intervale de 30-40 de zile şi pe întreaga perioadă experimentală.

Cantitatea de hrană consumată ( g )

CCH = --------------------------------------------
Sporul de creştere ( g )

Coeficientul de eficacitate proteică (CEP) este raportul dintre sporul

de greutate realizat de peşti într-o anumită perioadă de timp şi cantitatea de
proteină din furaje consumată de peşti în aceeaşi perioadă de timp. Acest
coeficient se calculează în special când se compară reţete de hrană cu acelaşi
conţinut de proteine dar de natură diferită. Cu cât CEP este mai mare cu atât
proteina din hrană este mai bine valorificată de peşte. Pentru calcularea CEP
se impune cunoaştere compoziţiei biochimice a hranei, în special a
concentraţiei proteinei.
Sporul în greutate ( g )
CEP = ---------------------------------------------
Cantitatea de proteina consumată ( g )

Indicele de umplere a intestinului (IU) este raportul dintre greutatea

conţinutului intestinal şi greutatea peştelui eviscerat înmulţit cu 10 000.

Greutatea conţinutului intestinal ( g )

IU = -------------------------------------------- x 10 000
Greutatea peştelui eviscerat ( g )

Acest indice arată gradul de intensitate a hrănirii. Indicele de umplere

a intestinului se determină pe minimum 15 exemplare, se calculează lunar
sau de minimum trei ori într-o perioadă de creştere.

87
 3.1.3.2.2. Aprecierea stării de întreţinere a peştilor

Aprecierea gradului de îngrăşare a peştilor poate fi făcută prin mai

multe metode:
- metode chimice, prin care se analizează conţinutul de lipide din
carnea de peşte, prin extracţie la un aparat Soxhlet;
- metode gravimetrice, bazate pe faptul că o mare parte din
grăsimea peştilor se depune pe organele interne. Aceasta poate fi
îndepărtată relativ uşor şi cântărită. Se calulează coeficientul de
îngrăşare, care este procentul cantităţii de grăsime din greutatea
totală a corpului.
- metode morfometrice, bazate pe aprecierea cantităţii de grăsime
depuse de-a lungul intestinului.

Tabelul 3.6. Scara conţinutului în grăsime la peşti (G. V. Nikolski, 1962)

Gradul
de Caracteristici
îngrăşare
- grăsimea lipseşte pe tubul digestiv;
- uneori tubul digestiv este acoperit cu o peliculă albă şi subţire de ţesut
0 conjunctiv;
- între ansele tubului digestiv sunt prelungiri filiforme ale ţesutului
conjunctiv;
- între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o dungă subţire de
grăsime;
1
- uneori pe marginea de sus a porţiunii a doua a tubului digestiv o zonă
foarte îngustă şi întreruptă de grăsime;
- între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o zonă de grăsime
îngustă şi destul de compactă;
- pe marginea de sus a porţiunii a doua, o zonă de grăsime îngustă şi
2
continuă;
- pe marginea interioară a porţiunii a treia a tubului digestiv, din loc în loc
mici porţiuni izolate de grăsime;
- între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o zonă îngustă de
grăsime;
- pe marginea superioară a porţiunii a doua şi pe cea inferioară a porţiunii
3 a treia se întind zone late de grăsime;
- la extremitatea cefalică a tubului digestiv o proeminenţă de grăsime de
formă triunghiulară;
- capătul anal al tubului digestiv acoperit de un strat subţire de grăsime;

88
 - tubul digestiv acoperit aproape în întregime cu grăsime, cu excepţia unor
mici spaţii libere situate pe ansa a doua şi pe porţiunea a treia a tubului
4
digestiv;
- straturile de grăsime de pe ambele anse sunt foarte dezvoltate;
- tot tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime;
- pe tubul digestiv nu există spaţii libere de grăsime;
5
- pe ambele anse ale tubului digestiv există straturi foarte dezvoltate de
grăsime;

Figura 3.11. Aprecierea îngrăşării la voblă (după Prozorovskaia, 1952)

Această ultimă categorie de metode a fost pusă la punct de

M.L.Prozorovskaia(1952) pentru vobla din Marea Caspică, dar poate fi cu
uşurinţă aplicată şi la ciprinidele din zona noastră. Această cercetătoare a
imaginat o scară cu 6 grade, de la gradul 0, la care grăsimea de pe tubul
digestiv lipseşte, la gradul 5 la care tot tubul digestiv este acoperit cu un
strat gros de grăsime (tabelul 3.6. şi figura 3.11).

3.1.3.3. Determinarea creşterii

Metodele de determinare a creşterii peştilor diferă în funcţie de specie

şi de condiţiile concrete de lucru. Cele mai utilizate metode sunt observarea
directă, marcarea peştilor, recalcularea lungimii după mărimea inelelor de
creştere, determinarea prin metoda de calcul Bertalanffy.
În observarea directă, creşterea se urmăreşte pe cale experimentală
prin plasarea unor peşti cu vârstă şi greutate cunoscută în bazinele de

89
creştere (iazuri, heleşteie, etc.). Se urmăreşte creşterea pe diferite perioade
de timp (an, sezon, lună). Nu este o metodă foarte precisă, deoarece în
aceste bazine artificiale există alte condiţii de mediu şi de hrănire decât în
bazinele naturale.
Marcarea peştilor este o metodă precisă, cu condiţia ca modul de
marcare să nu afecteze negativ creşterea. Amputarea, tatuarea, colorarea
sunt metode de marcare care dau rezultate relativ bune, spre deosebire de
mărcile exterioare care nu sunt indicate a se folosi. În primul az, marcarea
reduce ritmul de creştere cu 10-17%, în al doilea caz cu 21 – 39% în raport
cu creşterea în condiţii naturale.
O metodă eficientă de determinare a creşterii este recalcularea
lungimii peştilor pe baza mărimii razelor inelelor anuale de pe solzi.
Această metodă de calcul se bazează pe o anumită proporţionalitate directă
între creşterea lineară în lungime a peştilor şi creşterea dimensiunii solzilor
(raza inelelor anuale). Această metodă a fost elaborată şi prezentată pentru
prima oară în 1920 de Roşa Lee. Formula de calcul este următoarea:
s
ln  n 1
s
unde: ln – lungimea peştelui la formarea inelului anual “n”
sn – mărimea razei inelului de creştere “n” la lungimea ln
s - mărimea razei inelului de creştere la momentul colectării
l - lungimea peştelui la momentul colectării

În creşterea peştilor relaţia lineară prezentată mai sus este variabilă în

funcţie de specie şi faza de creştere. Această creştere poate fi lineară, dar nu
şi direct proporţională. Uneori creşterea nu este nici măcar lineară, caz în
care se aplică un mod de calcul cu utilizarea valorilor logaritmice (log x) a
lungimilor peştilor şi a razelor inelelor anuale (figura 3.12).
Rezultatele privind evaluarea creşterii peştilor prin această metodă
sunt în general mai puţin precise decât cele obţinute prin măsurători directe.
Ca posibile cauze pot fi utilizarea unui procedeu incorect de recalculare a
lungimii corpului peştilor pe baza mărimii inelelor anuale, o prelevare
nerandomizată a eşantioanelor, o mortalitate naturală selectivă sau o
mortalitate selectivă la colectare ca urmare a folosirii de tehnici inadecvate
de capturare.

90
 Figura 3.12. Recalcularea lungimii peştilor pe baza mărimii razelor
inelelor anuale de pe solzi la oblete (Biro P., 1975)

Determinarea creşterii peştilor prin metoda de calcul Bertalanffy.

În vederea unor aprecieri cât mai exacte a creşterii în lungime şi greutate a
peştilor se poate utiliza o metodă de calcul bazată pe aplicarea funcţiilor lui
Bertalanffy (figura 3. 13 ).
După Von Bertalanffy, creşterea la peşti se face în conformitate cu
mai multe particularităţi, prezentate în mai multe postulate:
- creşterea este rezultatul a două procese antagonice: anabolismul şi
catabolismul;
- creşterea se opreşte când cele două aspecte ale metabolisului sunt egale;
- catabolismul este proporţional cu greutatea peştilor;
- anabolismul este proporţional cu intensitatea respiratorie;
- respiraţia este proporţională cu suprafaţa respiratorie;
- creşterea este limitată de suprafeţele respiratorii care cresc proporţional
cu pătratul lungimii (l2) (creştere izometrică);
La exemplarele de talie redusă, datorită raportului mare dintre
suprafaţa branhiilor şi greutate, aportul crescut în oxigen determină un
anabolism mai mare în raport cu catabolismul, ca urmare creşterea este mai
mare. La exemplarele de talie mare, valoarea raportului suprafaţă branhii /
greutate corporală scade, ducând la reducerea aportului în oxigen în raport
cu greutatea, ceea ce duce la reducerea anabolismului şi creşterea
catabolismului proteic. Când aceste două procese devin egale creşterea

91
încetează. Această situaţie este atinsă la dimensiunile fiziologice maxime
(L∞ şi W∞), când curba creşterii în lungime şi greutate devine asimetrică.

Figura 3.13. Lungimea (l) recalculată, pe grupe de vârstă, la oblete utilizând

metoda de calcul a lui Bertalanffy (Biro P., 1975)

Formula iniţială de de calcul a creşterii în lungime este următoarea:


Lt  L 1  e  k t to   în care:

Lt – lungimea standard pe grupe de vârstă (valoarea medie a lungimii

pe grupe de vârsta);
L - lungimea fiziologică maximă spre care tinde să crească peştele
în condiţii mediale concrete;
K - constanta vitezei de creştere (o măsură a vitezei de creştere –
relativă, având o valoare abstractă); este constantă pentru o populaţie
crescută în condiţii de mediu concrete mereu aceleaşi;
L0 - lungimea larvei la eclozare;
e - baza a logaritmilor naturali;
92
 t0 - cu semnul negativ indică lungimea perioadei de incubare a
embrionului până la eclozare;
t - perioada experimentală (intervalul de măsurare a creşterii – un an,
un sezon);
1 – eK - coeficientul ratei anuale de creştere, arată diminuarea
relativă a creşterii în lungime la apropierea de dimensiunile fiziologice
maxime.

Creşterea în greutate se determină prin acelaşi procedeu de calcul,

ţinându-se seama de relaţia dintre lungime şi greutate, unde greutatea se
poate determina din lungime la cub prin înmulţirea cu un coeficient (q):

W = q x 13 unde,
W - greutatea peştelui;
l - lungimea standard;
q - coeficient lungime – greutate.

Formula de calcul este identică cu cea pentru lungime, doar ca aceasta

se înlocuieşte cu valoarea 3 W unde parametri determinaţi au aceeaşi
semnificaţie ca la creşterea în lungime. Cum greutatea este proporţională cu
lungimea la cub – pentru derularea calculelor formula devine:

3 W  3 W  1  e  k t t o 
t  
Dacă 3 W W  Yt
1/ 3
t t

formula de calcul a creşterii în greutate devine


Yt  Y 1  e  k t to  

93
 3.1.3.4. Determinarea raportului dintre sexe

Stabilirea raportului dintre sexe la peşti (sex ratio) are o importanţă

teoretică şi practică în stabilirea capacităţii de reproducere a populaţiilor
naturale sau în estimarea numărului de reproducători în cadrul unităţilor
piscicole.
Pentru determinarea sexului peştilor se studiază gonadele. La stadiile
mature de dezvoltare, determinarea sexului este uşor de realizat: la femelele
adulte ovulele se disting uşor în ovare iar la masculi testiculele sunt netede,
albicioase, în aparenţă negranulate.
La multe specii de peşti există dimorfism sexual, mai evident în
perioadele de reproducere (boişte), evidenţiat în schimbarea culorii (mai vii
la masculi), în proporţiile corpului (de obicei mai mari la femele), apariţia
de excrescenţe (butoni nupţiali la masculii unor ciprinide) (tabelul 3.7.).

Tabelul 3.7. Caractere distinctive între sexe la unele specii de peşti dulcicoli

Caracterul sexual
Specia
Mascul Femelă
Păstrăv şi - corpul viu colorat, capul alungit, falca - botul rotunjit, cu
lostriţă inferioară mai lungă şi curbată în sus; fălcile egale;
- înotătoarea dorsală înaltă, ventrala mai
Lipanul
lungă, botul mai alungit;
- în perioada de reproducere mici - de obicei mai mare
Crapul
granulaţii pe cap, puţin numeroase; decât masculul;
- înotătoarele ventrale cu marginea - înotătoarele ventrale
externă(a doua radie)mai îngroşată, fără margine îngroşată ,
Linul
întinse ajung aproape de înotătoarea întinse ajung până la
anală; anus;
- în epoca reproducerii are pe cap noduli - înotătoarea anală mai
Mreana
iar pe corp linii mici, paralele, albicioase; alungită;
- în epoca de reproducere, pe corp şi pe - înotătoarele ventrale
Plătica
înotătoare noduli rugoşi alb-gălbui; mai scurte;
- talie mai mică decât femela, - talie mai mare decât
Caracuda
înotătoarele ventrale mai lungi; masculul;
- în perioada reproducerii, pe cap mici - înotătoarele mai
Obleţul
noduli albi, cu vârful ascuţiţ; scurte;
- în epoca reproducerii, pe corp mici
Babuşca
noduli albicioşi;
- în perioada reproducerii, pe cap şi pe
Roşioara înotătoare mici granulaţii de culoare albă-
cenuşie;

94
 - în epoca reproducerii, corpul cu luciu - nu are pe corp noduli;
Văduviţa metalic, operculele aurii, înotătoarele
roşii;
- în timpul reproducerii pe cap şi spate
mici tuberculi albicioşi, cu vârful
Scobarul
ascuţit;înotătoarele ventrală şi anală de
culoare roşie portocalii;
- în epoca reproducerii pe corp mici - pe abdomen, lângă
Plevuşca tuberculi cenuşii; orificiul anal, două mici
proeminenţe;
- în perioada reproducerii culori vii; pe - o proeminenţă genitală
Boarţa bot şi deasupra ochilor mici granulaţii de culoare roşie-
albicioase; portocalie;
Boişteanu - în epoca reproducerii abdomenul
l colorat în roşu;
Ştiuca - talie mai mică decât femelele;
- înotătoarele pectorale
Bibanul
şi ventrale mai scurte
şi şalăul
decât masculii;
- la înotătoarele pectorale, baza celei de a
Zvârluga
doua radii este mult lăţită

La indivizii imaturi forma, culoarea şi consistenţa gonadelor indică

sexul peştilor. Pentru a uşura stabilirea diferitelor stadii ale ciclului sexual
au fost întocmite diferite scale ale gradului de maturare a gonadelor. La baza
acestora stă evidenţierea maturaţiei gonadelor în diferite stadii ontogenetice
(tabelul 3.8.).
Tabelul 3.8. Stadiile de maturare a gonadelor (scara Meyer corelată după
Holden-Raitt)

Stadii Caracteristici
- gonadele (ovarele şi testiculele) foarte mici, ocupă o treime din
cavitatea abdominală;
I
- gonadele situate aproape de coloana vertebrală;
Imatur
- ovarele de culoare roz-deschis spre alb, nu se disting elementele
sexuale;
- gonadele ocupă jumătate din cavitatea abdominală, au culoare
II cenuşie –roz, sunt mai mult sau mai puţin simetrice;
Început de - la indivizii adulţi, acesta este stadiul de repaus ce se instalează după
maturare depunerea elementelor sexuale; la o viitoare maturare dezvoltarea
gonadelor începe de la stadiul II;

95
 - gonadele ocupă aproape două treimi din cavitatea abdominală;
III - ovarele au culoare roşie - portocalie, icrele se disting cu ochiul
Dezvoltare liber;
- testiculele au culoare albă-cremoasă, la apăsare nu lasă lapţi;
- gonadele ocupă toată cavitatea abdominală;
IV - testiculele au culoare alb-lăptoasă, la presare emit lapţi;
Maturare - ovarele au culoare portocalie-roşiatică, icrele sunt de formă sferică
şi sunt vizibile cu ochiul liber;
- produsele sexuale sunt eliminate la o uşoară presare a abdomenului;
V
- icrele sunt transparente şi mari, în ovare se disting şi icre opace,
Reproducere
imature;
VI - gonadele moi şi zbârcite ocupă circa jumătate din cavitatea
Atrezie abdominală;
(după - ovarele sunt puternic vascularizate, mai pot conţine icre degenerate;
reproducere) - testiculele cu resturi de spermă neeliminate;

Deoarece între greutatea gonadelor, numărul de icre şi greutatea

corpului există o strânsă corelaţie, pentru stabilirea prolificităţii femelelor
pot fi calculaţi diferiţi coeficienţi precum coeficientul de fertilitate şi
raportul gonosomatic.
Coeficientul de fertilitate (Cf) sau indicele Behning se determină la
reproducători femele după sacrificarea acestora şi numărarea icrelor
existente în ovare. Calculul se face după formula:
lxg
Cf = ---------- unde:
N
l – lungimea standard a corpului;
g - greutatea corpului;
N - numărul total de icre existente;
Raportul gonosomatic (Rgs) are la bază corelaţia dintre greutatea
ovarelor şi greutatea corpului femelei şi se calculează după relaţia:
Go x 100
Rgs = ------------ unde:
g
- Go - greutatea ovarelor;
- g - greutatea peştelui;

96
 3.1.3.5. Determinarea ratei mortalităţii

Evaluarea mortalităţii unei populaţii piscicole poate fi făcută după o

formulă de calcul bazată pe frecvenţa taliilor:

Nt = N0 e(-Zt) unde:

N0 – reprezintă numărul iniţial de exemplare din colecţie

Nt – reprezintă numărul supravieţuitorilor
t – reprezintă vârsta

Mortalitatea unei populaţii este determinată de o multitudine de

factori precum:
- factori naturali: calitatea fizico – chimică a apei, bolile, predatorismul,
care dau mortalitatea naturală notată cu “ M” ;
- factori antropici precum pescuitul, care dau mortalitatea “F” .
Aceste două tipuri mortalitate însumate dau mortalitatea totală, notată
cu ” Z”, care este efectul cumulat al acţiunii factorilor limitativi naturali şi
antropici.
Mortalitatea totală (Z) se determină după formula:
L L
Z k  unde:
L  l'
k = constanta creşterii (după Bertalanffy);
L = lungimea fiziologică maximă;
L = lungimea unde captura este maximă;
l ' = lungimea standard minimă din captură;

- k si L se determină din formula de creştere în lungime a lui Bertalanffy;

- L se determină după relaţia:
 L  L2 
 c 1
 2 

L iar
n
- l ' - depinde de dimensiunea ochilor plaselor utilizate în colectarea
peştilor.
Cu ajutorul datelor calculate prin metodele prezentate mai sus se
poate determina vârsta peştilor la dimensiunile l ' si L prin relaţia:

97
 1  L 
t'  t0   ln 1   pentru grupa dimensională L sau
k  L 
1  l' 
t '  t 0   ln 1   pentru grupa dimensională l ' .
k  L 

Valoarea lui "t0" se determină din formula de determinare a creşterii

după formula lui Bertalanffy.
Mortalitatea naturală (M), cauzată de factorii mediali naturali
(temperatura, pH, oxigenare, etc.) se determină după relaţia lui PAULY:

M = 0,8 x e (-0,0152 - 0,271 ln L + 0,6543 ln k + 0,463 ln T)

unde:
- "T" este temperatura medie anuala (120C).
- k si L parametrii determinaţi prin aplicarea formulei de creştere a lui
Bertalanffy

Mortalitatea cauzată prin pescuit (F) se determină prin scăderea

mortalităţii naturale (M) din mortalitatea totală (Z) după relaţia:

F=Z–M

Determinarea valorilor celor trei tipuri de mortalitate este necesară în

determinarea stocului de peşti prin metoda populaţiilor virtuale.

3.1.4. Determinarea stocului piscicol

Monitorizarea variaţiilor numerice a stocului unei populaţii piscicole

pe o perioadă dată de timp este esenţială în cunoaşterea dinamicii şi
productivităţii acestei populaţii şi stă la baza unui management raţional în
piscicultură.
Determinarea stocului unei populaţii piscicole poate fi făcut prin
metoda captură - marcare – recaptură sau prin metoda populaţiilor virtuale.
Aceste două metode asigură obţinerea unor date relativ precise ale stocurilor
din bazinele acvatice mari.

98
 3.1.4.1. Determinarea stocului prin metoda captură - marcare –
recaptură

În aprecierea stocului, o metodă sigură, care duce la obţinerea unor

rezultate reale şi concrete, este metoda captură - marcare – recaptură, care se
bazează pe recapturarea unor populaţii marcate anterior.
Formula de calcul a stocului prin această metodă este următoarea:
^ mc
N unde:
r
N - numărul total al peştilor din populaţie (necunoscut);
m - numărul total al peştilor marcaţi;
c - numărul de peşti din captură;
r - numărul de peşti marcaţi din recaptură;
^
N - numărul ce estimează stocul de peşte existent.
Eroarea standard pentru N desemnată prin SE (N) se determină prin
relaţia:
 ^  ^ N  m  N  c 
SE  N   N
  mc N  1
Pentru precizia determinarii stocului este necesar ca numărul peştilor
marcaţi ce se găsesc în recaptură, să fie de cel putin 7 sau mai mare (r  7),
iar raportul numeric dintre mostrele din recaptură şi stocul natural de peşte
dintr-un bazin trebuiesc să depaşească 1 – 3%. Cu cât aceasta valoare este
mai mare cu atât precizia determinărilor stocului creşte, cu alte cuvinte un
număr mai mare de recapturi creşte precizia determinărilor.
Pentru mărirea fesabilitătii metodei este bine ca aceasta să fie testată
în prealabil pe populaţii cunoscute numeric şi dimensional, în bazine
acvatice (iazuri şi heleşteie) cu condiţii mediale comparabile cu cele din
bazinele de analizat.

3.1.4.2. Determinarea stocului prin metoda populaţiilor virtuale

O altă metodă de determinare a stocului este metoda populaţiilor

virtuale, bazată pe aprecierea raporturilor cantitative dintre grupele
dimensionale şi de vârstă ale unei populaţii date.
Determinarea stocului prin această metodă pleacă de la date obţinute
prin pescuit industrial în bazine acvatice mari, precum râuri mari, lacuri
naturale sau de acumulare.
Captura realizată pe o perioadă (sezon, an) este structurată pe grupe
dimensionale sau de vârstă, pentru fiecare specie în parte.

99
 Se calculează stocul pe grupe dimensionale sau de vârste, începând cu
cele maxime. Formulele de calcul iau în consideraţie indicii de mortalitate
Z, M si F, numărul de exemplare din captură pe grupe de vârstă (C) şi
numărul total de exemplare pe grupe de vârsta (N). Prin însumarea
stocurilor pe grupe de vârste se poate determina în final stocul total pe
întreaga populaţie a unei specii.
Sunt utilizate următoarele formule de calcul:
C n  N n  1  e  Z 
F
2
N n 1  N n  e Z

C ( n 1)  N n  e Z 
F
2

1  e Z 
C ( n 1)
Nn

Z

F  Z 1
e 
C (n  1)
Nn

F
FM
e  F  M 1  
unde: - n = număr grupa dimensională sau de vârstă;
- Cn = captura din clasa dimensională "n";
- Nn = stocul din clasa dimensională "n";
- Z = mortalitatea totală;
- M = mortalitatea naturală;
- F = pierderi prin colectare.

La grupele dimensionale mici (0+ si 1+) unde nu avem exemplare în

captură sau numărul acestora este redus, se determină un stoc virtual care
aproximează stocul real existent.

3.2. Producţia şi productivitatea piscicolă

Producţia piscicolă reprezintă cantitatea totală de peşte produsă de un

bazin acvatic într-o unitatea de timp şi este numită uneori şi producţie
terţiară.
Productivitatea piscicolă a bazinelor acvatice poate fi încadrată în
categoria productivităţii economice şi poate fi determinată prin metode
directe şi prin metode indirecte

100
 3.2.1. Metode directe de determinare a productivităţii piscicole

Determinarea productivităţii piscicole poate fi făcută prin metoda

grafică, metoda numerică şi modelul exponenţial. Cea mai utilizată metodă
directă de determinare este modelul exponenţial.
Principalii parametrii necesari pentru determinarea productivităţii
piscicole sunt:
- B1 - biomasa existentă la momentul "t 1" al determinării;
- B2 - biomasa existentă la momentul "t 2" al determinării;
- B - biomasa medie pe perioada t  t 2  t1
B = B2-B1
B =N2 x W2 - N1W1 unde
N - numărul de indivizi;
W - greutatea medie individuală;

- G - coeficientul de creştere instantanee în greutate sau sporul în

biomasă la un moment dat (t) (sau t  t 2  t1 );
- Z - coeficientul mortalităţii instantanee sau pierderea de
exemplare la un moment dat (t) (sau t  t 2  t1 );
- P - producţia piscicolă a unei populaţii este biomasa produsă
într-o anumită perioadă de timp t ( t  t 2  t1 ):
P  GB

- T - turnoverul sau rata de înoire a biomasei:

P
T
B

Modelul exponenţial de determinare a productivităţii piscicole este

o metodă laborioasă de estimare, dar destul de exactă.
Pentru determinarea potenţialului productiv a unei populaţii piscicole
este necesar să cunoaştem următoarele date:
N= numărul de exemplare din stoc;
Wt= greutatea individuală medie, pe grupe dimensionale sau de
vârstă;
B0= greutatea unei grupe de vârstă (grupe dimensionale);
G= coeficientul creşterii instantanee, determinat după relaţia:

101
 ln W2  ln W1
G ( t  t 2  t1 );
t
Z= coeficientul mortalităţii instantanee, determinat după relaţia:

 ln N 2  ln N1
Z  ( t  t 2  t1 );
Δt

Rata netă a creşterii pe perioada t de la biomasa B1 la biomasa B2 se

calculează în funcţie de raportul dintre valoarea coeficientului creşterii
instantanee (G) şi a coeficientului mortalităţii instantanee (Z), astfel:
- atunci când G > Z se produce o creştere a biomasei, rata netă se notează cu
" + " şi se determină după relaţia:
B0 (e G  Z  1)
B
GZ
- atunci când Z > G are loc o scădere a biomasei, rata netă se notează cu " - "
şi se determină prin relaţia:

B
 
B0 1  e  G  Z 
Z G
Utilizarea raportului P/B a simplificat foarte mult modalităţile de
calcul a potenţialului productiv a unor populaţii piscicole, cu condiţia
cunoaşterii biomasei medii a speciei studiate dintr-un habitat dat.
O serie de autori (Waters, 1969; Allen, 1971; Leveque şi colab., 1977;
din Culy Ph., 1985) au stabilit o relaţie între valorile lui P/B şi longevitatea
acestor specii şi între valorile lui P/B şi vârsta medie a indivizilor dintr-o
populaţie.

Considerând mortalitatea şi creşterea de tip exponenţial, determinate

după formulele lui Bertalanffy, avem:

log P/B = a logT + b unde:

- T – este longevitatea speciei (ani);
- a şi b – coeficienţi calculaţi în funcţie de rata supravieţuirii.

Dacă este utilizată vârsta medie în luni, relaţia se mai poate scrie:

Log P/B = -1,0904 A + 1,1902

unde: A – reprezintă vârsta medie în luni a populaţiei investigate.

102
 Relaţia dintre supravieţuire şi valoarea coeficienţilor „a” şi „b” este
prezentată în tabelul 3.9.

Tabel 3.9. Valorile supravieţuirii corelate cu coeficienţii „a” şi „b”

S % (supravieţuire în Valoare coeficienţi

funcţie de longevitate) a b
0,01 -1,0257 0,9895
0,05 -1,0179 0,8990
0,10 -1,0167 0,8595
1,00 -1,0018 0,6799
2,50 -1,0074 0,5981
5,00 -1,0139 0,5319
10,00 -0,9992 0,4488
30,00 -0,9994 0,3157

În aplicarea acestor formule apar dificultăţi legate de determinarea

longevităţii reale a unei specii şi de nivelele reale de supravieţuire. De
regulă, vârsta medie din captură nu este similară cu vârsta medie a
populaţiei în ansamblu şi este dificil de stabilit numărul real al exemplarelor
ce ating vârsta reproducerii şi vârsta maximă. O altă limită a metodei rezidă
în faptul că selectivitatea sculelor de pescuit nu asigură echivalenţa dintre
structura din captură şi structura reală a stocului. De asemenea, este dificil
de stabilit o distincţie clară între durata maximă de supravieţuire şi durata
efectivă de viaţă observată în condiţii reale de mediu.
Pentru eliminarea acestor neajunsuri s-a încercat corelarea lui P/B cu
greutatea medie la maturitatea sexuală ( după Bause şi Mesher,1980; din
Culy Ph, 1985) sau corelarea valorii P/B cu respiraţia (după
Humphrey,1979; din Culy Ph.,1985).

Tabelul 3.10. Corelaţia dintre mortalitate (Z), turnover (T), vârsta maximă
şi ratele de mortalitate

Specia Indici Vârstă Mortalitate %

maximă (după...ani) Autorul
Z T (ani) 1% 2% 4%
Ştiucă 0,85 0,64 0,64 8,0 - - Backiel, 1971
Şalău 0,864 0,67 0,67 8,0 - - Backiel, 1971
Şalău 0,566 0,60 0,60 10,0 8,0 6,0 Battes, 2001
Somn 0,36 0,35 0,35 - 17,0 - Backiel, 1971
103
 Clean 0,723 0,37 0,37 9,5 - - Backiel, 1971
Clean 0,862 0,86 0,86 8,5 7,5 - Battes, 2001
Biban 0,48 0,30 0,30 - 13,0 - Backiel, 1971
Avat 0,635 0,49 0,49 11,0 - - Backiel, 1971
Biban 0,43 1,05 1,05 - 12 - Battes, 2001
Ghiborţ 0,63 0,72 0,72 - 7,0 - Battes, 2001
Plătică 0,43 0,53 0,53 10,7 9,5 - Battes, 2001
Caras 1,25 - - 6,5 5,5 - Battes, 2001
Morunaş 0,71 0,51 0,51 10,5 8,5 - Battes, 2001
Roşioară 0,92 0,74 0,74 5,0 4,0 - Battes, 2001
Oblete 1,34 0,57 0,57 4,0 3,5 - Battes, 2001

În tabelul 3.10. sunt prezentate corelaţiile dintre indicele de

mortalitate (Z), turnover(T), durata maximă de viaţă (ani) şi ratele de
supravieţuire de 1%, 2% şi 4% (după Leveque şi colab.,1977 şi Battes şi
colab., 2001)

3.2.2. Metode indirecte de determinare a productivităţii piscicole

Metodele indirecte de calcul a productivităţii piscicole au fost iniţiate

de Leger (1910) şi apoi completate de Huet.
Modalitatea de calcul a productivităţii piscicole a apelor naturale a
fost elaborată iniţial de Leger (1910, 1937, 1945) care stabileşte formule de
calcul diferite pentru apele curgătoare şi pentru cele stătătoare.
Pentru apele curgătoare, formula de calcul a productivităţii piscicole
este:
K = B x L x h unde:
K = productivitatea anuală , în Kg /Km de râu;
B = capacitatea biogenică;
L = lăţimea albiei râului;
h = coeficient în funcţie de pH-ul apei (pentru ape acide = 1; pentru
ape alcaline = 1,5)
Pentru apele stătătoare, relaţia de calcul a productivităţii piscicole
este:
K = S / 10 x B x h unde:
K = productivitatea piscicolă, în Kg /ha;
S = suprafaţa bazinului, în ha;
B = capacitatea biogenică;
h = coeficient în funcţie de pH-ul apei (pentru ape acide = 3; pentru
ape alcaline = 4,5)

104
 Capacitatea biogenică este definită ca expresia valorii nutritive a
unui curs de apă, analizat din punct de vedere al bogăţiei lui în componente
vegetale şi animale ce constituie hrana peştilor.
Pe baza analizei caracteristicilor fizico-chimice, fizio – geografice şi
biologice, Leger încadrează bazinele acvatice în 10 clase de capacitate
biogenică, fiecare cu un anumit punctaj, începând de la clasa I cu 56 de
puncte şi până la clasa X cu 140 de puncte (tabelul 3.11.).

Tabelul 3.11. Clasele de capacitate biogenică şi punctajul corespunzător

Clasa de capacitate Clasa de capacitate

Punctajul Punctajul
biogenică biogenică
I 56.00 VI 102,66
II 65.33 VII 112.00
III 74,66 VIII 121,33
IV 84,00 IX 130,66
V 93,33 X 140,00

M. Huet (1949, 1964) căutând să generalizeze aplicarea relaţiei lui

Leger la diferite categorii de bazine acvatice situate în zone geografice
diferite, completează formula de calcul a productivităţii piscicole adăugând
coeficientul de productivitate (K) şi astfel se ajunge la relaţia cunoscută ca
formula lui Leger-Huet.
Pentru ape curgătoare aceasta este:

Pn = L x B x K unde:

Pn = productivitatea naturală, în Kg / Km de râu;

L = lăţimea albiei râului, în metri;
B = capacitatea biogenică; K = coeficientul de productivitate;
Pentru bazinele acvatice amenajate, formula de calcul a productivităţii
piscicole naturale este:
Na
Pn= xBxK
10
unde: Pn  productivitatea piscicolă naturală totală (kg);
Na  suprafaţa bazinului (ari)
B  capacitatea biogenică a bazinului
K  coeficientul de productivitate

Coeficientul de productivitate (K) este produsul a patru coeficienţi

secundari fiecare corespunzând unui anumit factor ce influenţează mărimea
105
productivităţii piscicole a bazinului sau cursului de apă: temperatura apei
(K1), reacţia apei (K2), speciile de peşti (K3), vârsta acestora (K4). Ca
valoare, coeficientul de productivitate variază între 1-15,75 (tabelul 3.12.).

K = k1 x k 2 x k3 x k 4
Tabelul 3.12. Valoarea coeficienţilor secundari de productivitate
k1 k2 k3 k4
Temperatura medie Reacţia ionică Specii de peşti Vârsta
anuală a apei a apei peştilor
Regiuni temperate Ape acide Salmonide Peste 6 luni
10o C – K1 = 1 K2 = 1 K3 = 1 K4 = 1
Reg.temperate calde Ciprinide de ape
16 o C – K1 = 2 Ape alcaline curgătoare Sub 6 luni
Reg. intertropicale K2 = 2 K3 = 1.5 K4 = 1,5
22 o C – K1 = 3 Ciprinide de ape
Reg. ecuatoriale stătătoare
24 o C – K1 = 4 K3 = 2
Productivitatea lacurilor naturale depinde de încadrarea lor într-un
anumit grad de trofie (eutrof, oligotrof, distrof) şi este corelată cu aşa
numitul “coeficient al malului” prin care se înţelege raportul dintre lungimea
malului şi suprafaţa bazinului. Bazinele cu o linie a malului mai sinuoasă au
o productivitate piscicolă mai crescută.
O apreciere mai exactă a capacităţii biogenice a iazurilor şi
heleşteielor ciprinicole poate fi făcută prin analiza principalilor indicatori ce
condiţionează productivitatea piscicolă a acestor bazine acvatice
(Gheracopol şi colab. 1977). În funcţie de valoarea acestor indicatori
bazinele acvatice amenajate sunt încadrate în 3 categorii:
- ape productive – notate cu 10;
- ape cu productivitate medie – notate cu 7;
- ape slab productive – notate cu 4.
La fiecare bazin sunt determinaţi 14 parametrii (temperatura apei,
oxigen, pH, transparenţă, raport Ca/Mg, duritate, alcalinitate, azotaţi, fosfaţi,
azotiţi, fitoplancton, zooplancton, zoobentos, vegetaţie submersă) cărora li
se acordă o notă ( 4, 7 sau 10 în funcţie de încadrarea într-una din cele trei
categorii). Se pot acorda note lunare sau trimestriale şi se calculează media
lor aritmetică. Suma acestor note determină încadrarea bazinului într-una
din cele 10 clase ale capacităţii biogenice (de la clasa I  60 puncte până la
clasa X  140 puncte). Se calculează apoi productivitatea piscicolă naturală
a bazinului respectiv prin aplicarea formulei lui Leger-Huet, modificată:

106
 Pn = 10 x B x K unde:
Pn = productivitatea piscicolă naturală, în Kg / hectar;
B = capacitatea biogenică (I- X);
K = coeficientul de productivitate;

Tabelul 3.13. Valorile indicatorilor de apreciere a capacităţii biogenice a

iazurilor şi heleşteielor ciprinicole
Ape slab Ape medii
Ape productive
Indicatori productive productive
(nota 10)
(nota 4) (nota 7)
Temperatura ( o C) 10-15 15-20 10-25
25-30
Oxigen ( mg/l) 0-4 4-7 7-12
> 14 12-14
pH <5 5-7,2 7,2-7,6
>8 7,6-8
Transparenţa (cm) 0-15 30-100 15-30
> 100
Ca /Mg 1-3 3-4 4-5
1 1 1
Duritate totală 1-10 10-15 15-20
(o G) > 20
Alcalinitate 0 –0,5 0,5-1,8 1,8-4
( ml HCl/l) >6 4-6
Azotiţi ( mg/l) > 0,3 0,005-0,3 < 0,005
Azotaţi (mg/l) 0-1 3-30 1-3
> 30
Fosfaţi (mg/l) < 0,005 0,005 0,05-1,5
>7 1,5-3
Fitoplancton Cianoficee- Cloroficee + Cloroficee
dominante diatomee dominante

Zooplancton Rotiferi – prezent Crustacee Crustacee +

Crustacei- lipsă/slab +rotiferi copepode
Bentos Tubifex- prezent Tubifex + Chironomide
Chironomide- chironomide dominante
lipsă/slab
Vegetaţie Lipsă Slab dezvoltată Dezvoltată
submersă

107
 Tabelul 3. 14. Productivitatea piscicolă naturală a unui iaz pentru
creşterea ciprinidelor – studiu de caz

Aprilie Iulie Septembrie

Indicatori Media
Val. nota Val. nota Val. nota
o
Temperatura ( C) 15.5 7 26 4 22 10 7
Oxigenul (mg/l) 14,9 4 5,24 7 5,30 7 6
pH 7.8 7 7,7 7 7,60 7 7
Transparenţă (cm) 30 10 20 10 20 10 10
Ca / Mg 4,9 4 1,3 4 1,18 4 4
Duritate tot. (0 G) 15,7 10 19,4 10 20,3 7 9
Alcalinitate 3,16 10 5,3 7 7,49 4 7
Azotiţi (mg/l) 0,024 7 0,097 7 0,024 7 7
Azotaţi (mg/l) 0,299 4 0,605 4 0,310 4 4
Fosfaţi (mg/l) 0,46 10 1,80 7 0,60 10 9
Fitoplancton Cloroficee Cianoficee 4 Cloroficee
6
(frecvent) Cianoficee 7 Cianoficee 7
Zooplancton Crustacee 10 Rotifere Rotifere
8
(frecvent) Crustacee 7 Crustacee 7
Bentos Chironomide 10 Tubifex 7 Chironom. 10
9
(frecvent)
Vegetaţie Lipsă 4 Dezvoltată 10 Slab dezv. 7
7
submersă
Clasa de
capacitate 104 95 98 100 VI
biogenică
k1 1
k2 2
k3 2
k4 1
K 4
Productivitatea
piscicolă naturală Pn = 10 x 6 x 4 = 240 Kg de peşte / hectar
( Kg / ha)

În tabelul 3.14. este prezentat modul de calcul a productivităţii

piscicole naturale a unui iaz din care s-au recoltat probe hidrochimice şi
biologice în lunile aprilie, iulie şi septembrie, folosind metoda arătată
anterior.

108
 3.3. Aprecierea stării ecologice a ihtiocenozelor prin
determinarea indicelui de integritate biologică

Indicele de integritate biologică (IBI) dă o imagine reală asupra

modificărilor survenite în structura şi funcţionarea ecosistemelor acvatice.
Integritatea biologică reprezintă capacitatea unui mediu de a susţine şi
menţine comunităţi integrate şi adaptate de organisme, având o compoziţie
specifică, o diversitate şi o organizare funcţională comparabilă cu cea a
habitatelor mai puţin afectate (Fausch, 1990).
Prin determinarea IBI poate fi cunoscută starea de echilibru biologic
a ihtiocenozelor, ca rezultat al interacţiunii organismelor acvatice din
ecosistem cu mediul abiotic dar şi cu cel biotic.
Integritatea biologică este rezultatul interacţiunii mai multor grupe
de factori variabili (Karr şi Dudley, 1981):
- variabile fizico - chimice ale mediului: temperatură, chimism;
- regimul hidrologic al apelor: suprafaţă, adâncime, debit, viteză
de curgere, etc.;
- natura şi cantitatea resurselor energetice: intensitatea radiaţiilor
solare, producţia primară, aportul exogen de materie organică;
- structura habitatului: natura fundului bazinului, vegetaţia, etc.;
- interacţiunile biologice dintre organismele prezente în ecosistem:
hrănire, reproducere, parazitism, morbiditate, etc.
Avantajele utilizării peştilor ca indicatori ecologici ai stării
ecosistemelor acvatice sunt multiple:
- prezenţa peştilor în toate habitatele acvatice, chiar şi în ape foarte
puternic poluate;
- peştii formează populaţii stabile, cu fluctuaţii sezoniere reduse;
- peştii integrează răspunsul altor compartimente din ecosistem
prin poziţia lor în lanţurile trofice şi durata mai mare de viaţă
comparativ cu nevertebratele;
- peştii sunt uşor de identificat în teren;
Calcularea indicelui de integritate biologică arată modificările
survenite în structura ihtiocenozelor sub acţiunea factorului antropic şi
cuantifică cu exactitate compoziţia specifică şi abundenţa populaţiilor de
peşti din bazinele acvatice naturale.
Metoda utilizată constă în analiza şi cuantificarea factorilor ce
condiţionează numărul, compoziţia specifică şi abundenţa comunităţilor de
peşti neperturbate sau perturbate. Se apreciază gradul de bonitate al
ihtiocenozelor în punctele de colectare prin trei grupe de parametrii:
- numărul de specii şi compoziţia specifică (cu 7 parametrii);
- compoziţia trofică a ihtiocenozei (cu 4 parametrii);
109
- abundenţa, biomasa şi starea de sănătate a ihtiocenozei (cu 4 parametrii).
Aceşti 15 parametrii pot fi evaluaţi, în funcţie de situaţia de la
punctul de colectare, cu 5 puncte pentru valori optime, cu 3 puncte pentru
valori medii şi cu 1 punct pentru valori slabe ( tabelul 3.15.).

Tabelul 3.15. Criterii pentru determinarea indicelui de integritate biologică

(IBI)(după Karr şi colab., 1986; Miller D. şi colab., 1989)
Categoria de Clasa de bonitare
Parametri
parametri 5 3 1
Nr. total de specii (din cele >90% 50 - 90% <50%
existente)
Nr. total de ciprinide (grup >45% 20 - 45% <20%
specii conducătoare)
Compoziţia >5% 1 - 5% <1%
Nr. total salmonide
şi bogăţia în >20% 5 - 20% <5%
Nr. total al celorlalte specii
specii >68% 35 - 67% <34%
Nr. total specii autohtone
Nr. specii introduse
<1% 10% >10%
(aclimatizate)
Total specii dispărute
0 sp. 2 sp >2 sp
Proporţia speciilor >45% 20- 45% <20%
zoobentonofage
Proporţia speciilor carnivore >5% 1 - 5% <1%
Compoziţia
trofică a
Proporţia speciilor carnivore şi <20% 20 - 45% >45%
populaţiilor
zooplanctonofage
Proporţia speciilor erbivore şi <25% 25 - 50% >50%
detritofage
Biomasa totală (g/100 m2 >1500 500 - 1500 <500
Abundenţa
Număr total de indivizi >100 2 - 10 ex <2 ex
individuală şi
(ex/100 m2) din care: ex
starea
Număr de hibrizi 0 - 1% 1%
populaţiei
Număr de indivizi cu 0% 0 - 1% >1%
anomalii, tumori, boli 0%

110
 Tabelul 3.16. Nivelele de încadrare a gradului de integritate biologică a
asociaţiilor piscicole

Punctaj
Modul de Râuri mici Râuri, bazine mari
Nr. Clasa de
apreciere (Miller şi Miller şi colab. Battes K.
bonitare
colab.1986) (1990) (1991)
1 Excelent 37 - 40 (18 - 20) 57 - 60 70 - 75 I
2 Excelent - bine - 53 - 56 66 - 68 II
3 Bine 30 - 33 (14 - 16) 48 - 52 59 - 65 III
4 Moderat - bine - 45 - 47 55 - 58 IV
5 Moderat 23 - 27 (11 - 12) 39 - 44 47 - 54 V
6 Slab - moderat - 36 - 38 43 - 46 VI
7 Slab 12 - 20 (7- 9) 28 - 35 35 - 42 VI
8 Slab - foarte slab - 24 - 27 20 - 34 VIII
9 Foarte slab 13 (7) 23 20 IX

Punctele obţinute pentru fiecare parametru sunt adunate rezultând

punctajul total al IBI. În funcţie de acest punctaj, ihtiocenoza este repartizată
în "clase de integritate". Punctajul se acordă şi în funcţie de mărimea
ecosistemului: lacuri şi râuri mari, râuri şi pâraie, etc. După numărul de
puncte acumulate, ihtiocenozele se pot clasifica în 9 clase de integritate, de
la excelent la foarte slab (tabelul 3.16.).

111
 3.4. Zonele piscicole din apele curgătoare din România

Distribuţia speciilor de peşti în lungul unei ape curgătoare se face în

funcţie de viteza apei şi factorii ecologici care îi determină (temperatura,
oxigen, etc). Astfel, în lungul unei ape curgătoare se disting mai multe zone,
caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. In România pot fi
distinse următoarele cinci zone piscicole: zona păstrăvului, zona lipanului,
zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului.
Zona păstrăvului este cantonată în ape curgătoare cu pante
pronunţate, cu debit relativ constant, viteză mare de curgere, cu maluri
neregulate şi neconsolidate. În albie sunt bolovani şi din loc in loc nisip.
Apa nu îngheaţă iarna iar vara este rece şi bine oxigenată.
Zona păstrăvului se întinde în regiunea pâraielor şi râurilor de munte,
limita superioară fiind limita superioara a pădurilor, iar cea inferioară este
Bistriţa Moldovenească (900 m altitudine), iar în Banat coboară până la
altitudinea de 180 de metri.
Speciile caracteristice acestei zone sunt păstrăvul de râu, zglăvoaca,
grindelul şi boişteanul (figura 3.16.).

Salmo trutta fario (păstrăv de râu) Cottus gobio (zglăvoacă)

Noemacheilus barbatulus (grindel) Phoxinus phoxinus (boiştean)

Figura 3.14. Specii de peşti din zona păstrăvului

Salmo trutta fario (păstrăvul de râu) este o specie criofilă şi oxifilă, cu

dimensiuni medii de 20-30 cm şi 200-300 g. Variabilitatea coloristică şi

112
dimensională este mare. Reproducerea are loc în noiembrie-decembrie, la
temperatura apei de 6-8 0C. Exemplarele mature fac migraţii spre izvoarele
pâraielor şi depun ponta în pietriş şi gropi săpate de masculi. Prolificitatea
este de 1000-1500 de icre/kg de peşte. Hrana consta în insecte acvatice şi
aeriene, peşti mărunţi din zonă (zglăvoc, grindel, boiştean) sau chiar puiet
de păstrăv.
Cottus gobio (zglăvoaca) este un peşte de talie mică, cu dimensiuni
medii de 8-10cm. Trăieşte exclusiv în pâraie de munte, mai rar în lacurile de
munte. Reproducerea are loc primăvara, în martie-aprilie, maturitatea
sexuală este atinsă la 2 ani, iar fecundaţia este internă.
Noemacheilus barbatulus (grindel sau molan) este un peşte de talie
mică (obişnuit 10-15 cm), coloraţia este foarte variabilă. Maturitatea sexuală
este atinsă la 1 an, reproducerea are loc din aprilie până în iunie. Hrana este
formată din nevertebrate bentonice, perifiton şi detritus organic.
Phoxinus phoxinus (boiştean, crai) este un peşte de talie mică, obişnuit
9-10cm. Coloraţia este mai vie în perioada de reproducere când apar şi
tuberculi nupţiali. Reproducerea are loc din aprilie până în iunie, hrana este
formată din insecte aeriene şi acvatice, crustacee şi mai rar vegetaţie sau
detritus.
Zona lipanului este zona apelor montane şi submontane, cu albia mai
largă, cu viteza curentului mai moderată, cu debit crescut. Fundul albiei este
acoperit cu pietriş şi nisip, variaţiile medii de temperatură sunt de 5-100C.
Speciile de peşti caracteristice zonei sunt lipanul, lostriţa, cleanul, moioaga,
(figura 3.15).
Thymallus thymallus (lipanul)este un peşte de talie mijlocie, cu
dimensiuni obişnuite de 30-35cm. Reproducerea are loc primăvara, în
martie-aprilie, icrele sunt depuse pe pietriş. Puietul se hrăneşte cu plancton,
iar adulţii cu larve de insecte, crustacei şi ocazional cu icre şi puiet de peşte.
Barbus meridionalis (mreana vânătă sau moioaga) este o specie de
talie mijlocie, cu dimensiuni maxime de 28cm. Arealul ei se extinde şi în
partea superioară a zonei colinare. Reproducerea are loc primăvara, iar
hrana este formată din nevertebrate acvatice bentonice.
Leuciscus cephalus (cleanul) este un peşte de talie mijlocie spre mare
cu dimensiuni obişnuite de 25-30 cm dar poate ajunge şi până la 75 cm şi 4
kg. Arealul lui se întinde din zona lipanului până la vărsarea râurilor în
Dunăre. Reproducerea se desfăşoară din aprilie până în iunie, hrana este
formată din nevertebrate acvatice şi puiet de peşte.
Hucho hucho (lostriţa) este o specie de talie mare, dimensiunile
obişnuite sunt de 2-3 kg, dar poate ajunge şi la 1 m şi 10-12 kg. Trăieşte în
râurile de munte mari, cu apa adâncă şi curent puternic. Este prezentă şi în
lacurile de acumulare montane.
113
 Reproducerea se desfăşoară primavara la temperaturi ale apei de 7-
0
8 C. Femelele depun între 3000 şi 12.000 de icre, în functie de talie.
Maturitatea sexuală are loc la 5 ani. Puietul se hraneşte cu zooplancton apoi
cu larve de insecte acvatice iar adulţii sunt aproape exclusiv ihtiofagi.

Thymallus thymallus (lipan) Hucho hucho (lostriţă)

Barbus meridionalis petenyi (moioagă) Leuciscus cephalus (clean)

Figura 3.15. Specii de peşti din zona lipanului

Zona scobarului se întinde în zona colinară, în ape cu fundul pietros,

nisipos şi uneori argilos. Apa rămâne tulbure mare parte din an cu oscilaţii
termice sezoniere de 18-200C. Speciile caracteristice zonei scobarului sunt
scobarul, porcuşorul, morunaşul (figura 3.16).
Chondrostoma nasus (scobarul) este o specie de talie mare, obişnuit
40 cm şi 1 kg, dar poate ajunge la 60-70 cm şi 6 kg. Gura este inferioară,
transversală, falca inferioară este acoperita cu o placa cornoasă cu care rade
bioderma de pe pietre. Traieşte în zona colinară până la varsarea râurilor în
Dunăre , este o specie reofilă, intra în bălţi rareori.
Reproducerea are loc primăvara, în aprilie-mai, la temperaturi ale apei
de 8-100C. Hrana este preponderent vegetală formată din biodermă algală,
alge filamentoase, detritus organic.
Gobio gobio (porcuşorul) este un peşte de talie mică, cu variabilitate
dimensională şi coloristică foarte pronunţată. Traieşte în apele din zona
submontană şi colinară dar este prezent uneori şi în ape stătătoare, bălţi sau
iazuri alimentate din râuri.
Vimba vimba carinata (morunaşul) este o specie de talie mijlocie, cu
dimensiuni obişnuite de 30-35 cm. Este o specie reofila arealul se întinde

114
din zona colinară, până în Dunăre. Este prezentă uneori şi în apele salmastre
de la gurile Dunării sau în Razelm. Hrana constă din gamaride,
chironomide, viermi, resturi vegetale şi mai rar puiet de peşte.

Chondrostoma nasus (scobar) Gobio gobio (porcuşorul)

Vimba vimba carinata

morunaş)

Figura 3.16. Specii de peşti din zona scobarului

Zona mrenei cuprinde zona colinară şi de şes a apelor curgătoare, cu

fundul albiei acoperit cu nisip şi mâl, albia formează numeroase meandre.
Apa este tulbure în mare parte a anului, cu debite mari, oxigenarea este
moderată, variaţiile termice anuale sunt de 10-150C. Speciile caracteristice
zonei mrenei sunt mreana, obletele, avatul, somnul (figura 3.17):
Barbus barbus (mreana) este o specie de talie mare cu dimensiuni
obişnuite de 40-50 cm şi 1kg, dar poate ajunge până la 85 cm şi 8-
10kg.Traieşte exclusiv în apele curgătoare mari din zona colinară şi de şes.
Prefera apele adânci, cu fund nisipos, relativ curate. Este o specie în regres.
Reproducerea are loc în perioada mai-iulie, în ape adânci. Maturitatea
sexuală este atinsă la 3-5 ani. Femelele depun icrele pe nisip sau crengi.
Hrana mrenei constă din insecte acvatice, viermi, crustacee, rar consumă
plante sau icrele altor specii.

115
 Barbus barbus (mreana) Alburnus alburnus (obleţ)

Aspius aspius (avat) Silurus glanis (somn)

Figura 3.17. Specii de peşti din zona mrenei

Aspius aspius (avatul) este un peşte de talie mijlocie-mare, cu

dimensiuni obişnuite 30-40 cm, uneori până la 80 cm. Trăieşte în zona
colinară şi de şes, în Dunăre, în bălţile mari dar şi în lacuri dulci şi
salmastre. Reproducerea are loc în aprilie-mai la temperaturi ale apei de 6-
100C, maturitatea sexuală este atinsă la 4-5 ani. Puietul se hrăneşte cu
plancton, iar adulţii sunt ihtiofagi, răpitori de zi. Avatul este singurul
ciprinid răpitor din apele noastre.
Alburnus alburnus (obleţ, sorean) este o specie de talie mijlocie mică,
cu dimensiuni obişnuite de 12-15 cm. Trăieşte din regiunea submontană
până în Delta Dunării dar şi în lacuri dulci sau uşor salmastre. Hrana este
constituită din plancton şi insecte aeriene şi acvatice.
Silurus glanis (somnul) este un peşte de talie mare, greutatea obişnuită
a adulţilor pescuiţi este de 30-40 kg. În mod excepţional poate ajunge la 5 m
şi 400-500 kg. Este o specie reofilă, trăieşte în râurile mari din zona colinara
până în Dunăre, intra în bălţile Dunării primăvara pentru reproducere apoi se
retrage.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 18-
0
20 C. Femelele depun icrele pe plante, în locuri cu curent slab de apă. Icrele
sunt toxice. Puietul se hrăneşte cu larve de diptere şi efemeride, peşti de
talie mică iar adulţii cu peşti şi alte animale acvatice vânate noaptea.

116
 Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, Dunărea
românească şi bălţile din lungul ei. Apele au curs lent, sunt tulburi cea mai
mare parte a anului, slab oxigenate, cu fund nisipos, argilos sau mâlos.
Variaţiile termice anuale ating 200C. Speciile dominante din zona crapului
sunt crapul, carasul argintiu, linul, roşioara, plătica, bibanul, batca, ştiuca
(figura 3.18).
Cyprinus carpio (crapul) este o specie de talie mare, cu dimensiuni
obişnuite de 50cm şi 2-3kg, maxim 1m şi 27kg. Crapul salbatic prezinta trei
varietăţi diferite prin conformaţia corpului (gibbosus, hungaricus si
oblongus) iar crapul de cultura cel putin trei rase principale (Lausitz,
Galiteana şi Aischgründ). Arealul său cuprinde zona colinară şi de şes a
apelor curgătoare, Dunărea si bălţile adiacente.
Reproducerea are loc pe terenuri întinse, proaspăt inundate, în ape
curgătoare sau uşor stătătoare, în perioada aprilie-mai la temperaturi ale apei
de 180C. Puietul de crap este zooplanctonofag apoi trece la hrană bentonică,
iar adulţii au un regim de hrana omnivor.
Carassius auratus gibelio (carasul argintiu) este o specie de mărime
mijlocie, cu dimensiuni obişnuite de 20-25 cm. Traieşte în toate apele
stătătoare din zona colinară şi de şes, chiar şi în zona scobarului.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 18-
200C. Masculii sunt rari sau lipsesc în unele populaţii. Fecundatia este
ginogenetică, icrele pot fi “fecundate” şi de spermatozoizi de crap sau
caracudă. Hrana constă din zooplancton, alge, nevertebrate bentonice.

Abramis barma (plătică) Rutilus rutilus (babuşcă)

Perca fluviatilis (biban) Blicca bjoerkna (batcă)

117
Carassius carassius (caracudă) Carassius auratus gibelio (caras)
argintiu)

Acerina cernua (ghiborţ) Cyprinus carpio (crap)

Tinca tinca (lin) Stizostedion lucioperca (şalău)

Esox lucius (ştiucă) Scardinius erythrophthalmus (roşioară)

Figura 3.18. Specii de peşti din zona crapului

118
 Tinca tinca (linul) este un peşte de talie mijlocie, dimensiunile
obişnuite fiind de 25-30 cm, uneori 40 cm si 1 kg. Trăieşte aproape exclusiv
în ape stătătoare cu vegetaţie bogata; foarte rar este întâlnit în râuri.
Scardinius erythrophthalmus (roşioara) este o specie de talie mijlocie,
cu dimensiuni obişnuite de 20-25 cm. Trăieşte în apele stagnante din zona
colinară până în bălţile Dunării dar este prezentă şi în cursul inferior al
râurilor mici de şes.
Abramis brama danubii (plătica) este un peşte de ape stătătoare sau
uşor curgătoare, prezentă în Dunăre şi bălţile ei dar în cursul inferior al
râurilor. Dimensiunile obişnuite sunt de 25-50 cm dar uneori poate ajunge la
70 cm si 4 kg. Puietul se hrăneşte cu zooplancton şi zoobentos, iar adulţii cu
animale bentonice: larve de chironomide, nematode, oligochete.
Perca fluviatilis (bibanul) este o specie de ape stătătoare şi lin
curgătoare, prezent în râuri din zona colinară şi de şes dar şi în lacuri şi
bălţi. Dimensiunile obişnuite sunt de 20-30 cm maxim 50 cm. Puietul de
biban se hrăneşte iniţial cu zooplancton apoi cu alevinii altor specii, iar
adulţii cu nevertebrate acvatice şi peşti.
Stizostedion lucioperca (şalăul) este o specie de ape stătătoare şi lin
curgătoare dar suportă şi apele salmastre. Preferă apele relativ curate şi bine
oxigenate. Dimensiunile obişnuite sunt de 40-70 cm şi de 2-3 kg dar uneori
ajunge la 1,3 m şi 12-15 kg.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 14-
160C, icrele sunt depuse pe vegetaţie sau crengi căzute în apă. Alevinii şi
puii se hrănesc cu zooplancton şi crustacee mici iar adulţii sunt aproape
exclusiv ihtiofagi.
Esox lucius (ştiuca) este o specie dulcicolă foarte euriocă, puţin
oxifilă, trăieşte în râuri din zona colinară şi de şes dar şi în apele stătătoare şi
salmastre. Greutatea obişnuită este de 2-3 kg dar poate ajunge la 1 m şi 15-
16 kg.
Reproducerea are loc la sfârşitul lui februarie – începutul lunii martie
la temperaturi ale apei de 6-80C. Maturitatea sexuală este atinsă la 3-4 ani.
Alevinii şi puii se hrănesc iniţial cu zooplancton apoi cu puiet de peşte iar
adulţii sunt exclusiv ihtiofagi.
Această împărţire în zone piscicole nu este absolută, adesea ele se
întrepătrund sau există ape în care una sau mai multe din zonele prezentate
lipsesc sau lipsesc anumite specii considerate caracteristice acelei zone.
Între viteza apei, mărimea bazinului, unghiul pantei şi speciile de peşti
din acel bazin se stabilesc anumite corelaţii concretizate în regula pantei:
într-un spaţiu biogeografic dat, apele curgătoare de aceeaşi importanţa în ce
priveşte lungimea, lăţimea şi adâncimea lor şi având pante comparabile, au

119
caractere biologice asemănătoare, în special în ceea ce priveşte structura
populaţiilor piscicole.

Tabelul 3.17. Lista speciilor de peşti dulcicoli şi salmaştri din România

(după T. Nalbant, 2003)

Familia Nr Denumirea ştiinţifică Denumirea

populară
1. Eudontomyzon danfordi (Regan, 1911) cicar, hadină
I.Familia
2. Eudontomyzon mariae (Berg, 1931) nouă ochi, cicar
PETROMYZONTIDAE
3. Lampetra planeri (Bloch, 1784) cicar
4. Huso huso (Linnaeus, 1758) morun
5. Acipenser nudiventris Lovetzky, 1828 viză
II. Familia 6. Acipenser ruthenus Linnaeus, 1758 cegă
ACIPENSERIDAE 7. Acipenser gueldenstaedti Brandt, 1833 nisetru
8. Acipenser sturio Linnaeus, 1758 şip
9. Acipenser stellatus Pallas, 1771 păstrugă
10. Clupeonella cultriventris (Nordmann,
sardeluţă
1840)
11. Caspialosa pontica (Eichwald, 1838) scrumbie de
III. Familia
Dunăre
CLUPEIDAE
12. Caspialosa maeotica (Grimm, 1901) scrumbie de
mare
13. Caspialosa nordmanni (Antipa, 1904) rizeafcă
14. Salmo fario (Linnaeus, 1758) păstrăv
15. Salmo labrax (Pallas, 1814) păstrăv de mare
IV. Familia 16. Salvelinus fontinalis( Mitchill, 1814) fântânel
SALMONIDAE 17. Rhabdofario mykiss (Walbaum, 1792) păstrăv
curcubeu
18. Hucho hucho (Linnaeus 1758) lostriţă
V.Familia 19. Thymallus thymallus (Linnaeus, 1758)
lipan
THYMALLIDAE
VI.Familia 20. Umbra krameri (Walbaum, 1792)
ţigănuş
UMBRIDAE
VII.Familia 21. Esox lucius Linnaeus, 1758
ştiucă
ESOCIDAE
22. Cyprinus carpio (Linnaeus, 1758) crap
23. Carassius carassius (Linnaeus, 1758) caracudă
24. Carassius gibelio (Bloch, 1783) caras
25. Barbus barbus (Linnaeus, 1758) mreană
26. Barbus petenyi (Heckel, 1852) mreană vânătă,
VIII.Familia moioagă
CYPRINIDAE 27. Barbus balcanicus (Kotlik, moioagă de
Tsigenopoulous, Ráb & Berrebi, 2002) Nera
28. Barbus carpathicus (Kotlik, moioagă de
Tsigenopoulous, Ráb & Berrebi, 2002) Someş
29. Rhodeus amarus (Bloch, 1782) boarţă, Plutică
30. Gobio obtusirostris (Valenciennes, porcuşor,

120
 1844 ) pietroşel
31. Rheogobio uranoscopus (Agassiz,
porcuşor de vad
1828)
32. Romanogobio antipai (Bănărescu, porcuşor de
1953) Dunăre
33. Romanogobio banaticus (Bănărescu, porcuşor
1953) bănăţean
34. Romanogobio kessleri (Dybowski, porcuşor de
1862) nisip
35. Romanogobio vladykovi (Fang, 1943) porcuşor de şes
36. Pseudorasbora parva (Schlegel, 1842) murgoi bălţat
37. Rutilus carpathorossicus (Vladykov, babuşcă,
1930) ocheană
38. Rutilus heckeli (Nordmann, 1840) tarancă
39. Rutilus virgo (Heckel, 1852) babuşcă
cenuşie
40. Pararutilus frisii (Nordmann, 1840) babuşcă lungă,
virezub
41. Telestes agassizi (Valenciennes, 1844) clean dungat
42. Leuciscus leuciscus (Linnaeus, 1758) clean mic
43. Squalius cephalus (Linnaeus, 1758) clean
44. Squalius borysthenicus (Kessler, 1859) clean de deltă
45. Squalius celesticus (Crăciun, 1997) clean de
Comana
46. Idus idus (Linnaeus, 1758) văduviţă
47. Phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) boiştean,
verdete
48. Scardinius erythrophthalamus
roşioară
(Linnaeus, 1758)
49. Scardinius racovitzai (Müller, 1958) roşioară de
Peţea
50. Leucaspius delineatus (Heckel, 1843) fufă
51. Alburnoides bipunctatus (Bloch, 1782) beldiţă
52. Alburnus alburnus (Linnaeus, 1758) obleţ
53. Chalcalburnus mento (Agassiz, 1832) obleţ mare,
obleţ de Dunăre
54. Aspius aspius (Linnaeus, 1758) avat, haun
55. Blicca bjoerkna (Linnaeus, 1758) batcă
56. Vimba carinata (Pallas, 1814) morunaş
57. Abramis brama (Linnaeus, 1758) plătică
58. Abramis ballerus (Linnaeus, 1758) cosac
59. Abramis sapa (Linnaeus, 1758) cosac cu bot
turtit
60. Chondrostoma nasus (Linnaeus, 1758) scobar, Poduţ
61. Pelecus cultratus (Linnaeus, 1758) sabiţă, Săbioară
IX.Familia 62. Orthrias barbatulus (Linnaeus, 1758)
grindel, Molan
NEMACHEILIDAE
63. Misgurnus fossilis (Linnaeus, 1758) ţipar
X. Familia
64. Cobitis danubialis Băcescu, 1993 zvârlugă
COBITIDAE
65. Cobitis elongatoides (Băcescu & zvârlugă

121
 Mayer,1969)
66. Cobitis tanaitica (Băcescu & Mayer, zvârlugă de
1969) Don
67. Cobitis megaspila (Nalbant, 1993) zvârlugă de
deltă
68. Cobitis elongata (Heckel & Kner 1858) fâţă
69. Cobitis peschevi (Sivkov &
câră
Dobrovolov, 1984)
70. Sabanejewia romanica (Băcescu,
nisipariţă
1943)
71. Sabanejewia balcanica (Karaman,
câră
1922)
72. Sabanejewia bulgarica (Drensky,
dunariţă
1929)
73. Sabanejewia radnensis (Bănărescu,
sfârlează
Müller & Nalbant, 1960)
74. Sabanejewia vallachica (Nalbant, câră de
1957) Muntenia
XI. Familia 75. Silurus glanis (Linnaeus, 1758)
somn
SILURIDAE
XII.Familia 76. Ictalurus nebulosus (Le Sueur, 1814) somn american
ICTALURIDAE 77. Ictalurus melas (Rafinesque, 1820) somn american
XIII.FamANGUILLIDA 78. Anguilla anguilla (Linneaus, 1758)
anghilă, hel
E
XIV.Familia 79. Lota lota (Linnaeus, 1758)
mihalţ
GADIDAE
80. Pungitius platygaster (Kessler, 1859) plevuşcă de
baltă
XV.Familia 81. Gasterosterus aculeatus (Linnaeus,
ghidrin
GASTEROSTEIDAE 1758)
82. Gasterosterus crenobiontus (Băcescu
ghidrin auriu
& Mayer, 1956 )
XVI. Familia 83. Syngnathus abaster (Risso, 1826)
ac de baltă
SYNGNATHYDAE
XVII.Familia 84. Gambusia holbrooki (Agassiz, 1854)
gambuie
POECILIIDAE
85. Mugil cephalus( Linnaeus, 1758) laban, chefal
mare
XVIII.Familia
86. Liza aurata (Risso, 1810) singhil
MUGILIDAE
87. Liza saliens (Risso, 1810) ostreios
88. Liza ramada (Risso, 1826) platarin
XIX.Familia 89. Atherina boyeri Risso, 1810
aterină
ATHERINIDAE
90. Perca fluviatilis (Linneaus, 1758) biban
91. Stizostedion lucioperca (Linnaeus,
şalău
1758)
XX. Familia
92. Stizostedion volgensis (Gmelin, 1788) şalău vărgat
PERCIDAE
93. Zingel streber (Siebold, 1868) fusar
94. Zingel zingel (Linnaeus, 1758) pietrar
95. Zingel nerensis (Bănărescu & Nalbant, fusar de Nera

122
 1979)
96. Gymnocephalus cernuus (Linnaeus,
ghiborţ
1758)
97. Gymnocephalus baloni (Holčik &
ghiborţ lat
Hensel, 1974)
98. Gymnocephalus schraetzer (Linnaeus,
răspăr, şpârliu
1758)
99. Percarina demidoffi (Nordmann, 1840) bobâr
100. Romanichthys valsanicola
(Dumitrescu, Bănărescu & Stoica, 1957 asprete
)
XXI.Familia 101. Lepomis gibbosus (Linnaeus, 1758) biban soare,
CENTRARCHIDAE sorete
102. Pomatoschistus leopardinus guvidaş de
(Nordmann, 1840) nisip
103. Knipowitschia longecaudata (Kessler, guvidaş de
1877) melea
104. Knipowitschia caucasica (Kawrajsky, guvidaş de
1899) Berg, 1916) Dunăre
105. Knipowitschia cameliae (Nalbant & guvidaş
Oţel, 1995) albăstrui
106. Caspiosoma caspium (Kessler, 1877) guvidaş de
Caspica
107. Benthophilus stellatus (Sauvage, 1874) umflatură
108. Benthophiloides brauneri (Beling &
guvid de adânc
Iljin, 1927)
109. Proterorhinus marmoratus (Pallas, moacă de
XXII.Familia 1814) brădiş
GOBIIDAE 110. Zosterisessor ophiocephalus (Pallas,
guvid de iarbă
1814)
111. Neogobius fluviatilis (Pallas, 1814) guvid de baltă
112. Apollonia melanostomus (Pallas, 1814) stronghil
113. Ponticola syrman (Nordmann, 1840) sirman
114. Ponticola ratan (Nordmann, 1840) ratan
115. Ponticola cephalargoides (Pinchuk,
guvid de mare
1977)
116. Ponticola eurycephalus (Kessler,
guvid de liman
1874)
117. Babka gymnotrachelus (Kessler, 1857) mocănaş
118. Muellerigobius kessleri (Günther, guvid cu cap
1861) turtit
119. Mesogobius batracocephalus (Pallas,
hanus
1814)
XXIII.Familia 120. Odontobutis glenii (Dybowski, 1877)
guvid adormit
ODONTOBUTIDAE
XXIV.Familia 121. Cottus gobio (Linnaeus, 1758 ) zglăvoc
COTTIDAE 122. Cottus poecilopus (Heckel, 1836) zglăvoc pătat

123
 3.5. Gestionarea resurselor acvatice şi managementul
populaţiilor piscicole

Gestiunea şi managementul ecosistemelor acvatice au ca scop final

conservarea biodiversităţii şi a integrităţii biologice a acestor ecosisteme şi
obţinerea unei producţii piscicole durabile. Gestiunea şi managementul
acestor ecosisteme trebuie să cuprindă atât mediul de viaţă cât şi
comunităţile de organisme care îl populează.
Gestiunea judicioasă a unui ecosistem acvatic constă în demersurile
prin care se obţine un profit maximal. Acest profit depinde de perspectiva
din care este privit. Pentru piscicultor, profit înseamnă maximizarea recoltei
produsă de una sau mai multe specii ţintă de peşti, în timp ce pentru ecologi
profitul constă în prezervarea biodiversităţii şi a integrităţii ecosistemelor.
Pentru gestionarea raţională a resurselor piscicole se impun trei grupe
importante de măsuri:
- măsuri de reducere a exploatării;
- acţiuni asupra mediului;
- acţiuni asupra populaţiei.
Măsurile de reducere a exploatării constau în introducerea şi
respectarea perioadelor de prohibiţie, introducerea cotelor de exploatare,
limitarea numărului uneltelor de pescuit şi a anumitor tipuri de unelte şi
introducerea taliei legale minime la colectare.
Perioadele de prohibiţie protejează speciile de peşti în locurile de
reproducere şi sunt însoţite de acţiuni de combatere a braconajului, de
limitarea numărului şi mărimii uneltelor de pescuit.
Fixarea cotelor de pescuit necesită cunoaşterea stocurilor existente
şi a ratei mortalităţii acestora şi permite refacerea şi conservarea populaţiilor
ameninţate.
Fixarea unei talii minime a indivizilor colectaţi permite ca toţi indivizii
unei populaţii să se reproducă cel puţin o dată, măsura se referă în mod
special speciile carnivore. În fixarea taliei minime legale este utilizat
modelul de dinamică populaţională a lui Leslie, după care prelevările
maximale din efectiv se vor face din grupul dimensional cel mai numeros,
independent de vârsta maturităţii.
Producţia piscicolă poate fi crescută şi prin acţiuni asupra habitatului
care constau în creşterea numărului refugiilor, creşterea suprafeţei şi
numărului locurilor de reproducere şi asigurarea zonelor de apărare şi
protecţie. Aceste măsuri sunt necesare mai ales în lacurile cu oscilaţii mari
de nivel, cu efecte negative asupra randamentului reproducerii.
Acţiunile asupra populaţiilor pradă constau în manipularea unei
populaţii în competiţie pentru hrană şi care este afectată de prădători. În
124
acest sens se elimină exemplarele capitale din rândul prădătorilor sau se
procedează la introducerea unor specii pradă care să preia asupra lor
presiunea de consum a altei specii (de exemplu, presiunea de consum
asupra mrenei s-a redus prin introducerea obletelui în bazin).
Intervenţia în populaţie trebuie făcută însă cu discernământ, altfel
rezultatele sunt contrarii celor aşteptate (de exemplu, eliminarea
exemplarelor capitale de ştiucă din râul Frome a dus la creşterea numerică a
ştiucii de talie mică, care a dus la decimarea păstrăvului şi a puilor de
somon).
Introducerea de specii exotice poate ameliorarea funcţionarea unor
ecosisteme prin construcţia unor noi comunităţi de organisme adaptate
condiţiilor de habitat. Această metodă s-a practicat mai ales în ecosistemele
antropogene, unde speciile reofile au dispărut, iar în noile condiţii trofice
speciile stagnofile nou introduse au dus la o mai completă valorificare
abazei trofice a acestora.
Pe lângă o creştere a productivităţii piscicole au apărut însă şi
numeroase efecte negative. Speciile nou introduse s-au dovedit foarte
rezistente şi au devenit concurente la hrană cu cele autohtone (cazul
murgoiului bălţat - Pseudorasbora parva introdus accidental odată cu
speciile de ciprinide est – asiatice). Aceste specii au adus şi o serie de
paraziţi ce au trecut rapid pe speciile native;
Refacerea populaţiilor de peşti din speciile native periclitate
reprezintă o altă direcţie de conservare a fondului piscicol şi constă în
introducerea în bazine a puietului bine dezvoltat, cu o hrănire activă, care să
crească şi să asigure viitorul stoc de reproducători. Popularea bazinelor cu
puiet de dimensiuni foarte reduse, cu hrănirea mixtă endogen-exogenă, va
duce la mortalităţi în masă a puietului şi la compromiterea acţiunii de
refacere a stocurilor la speciile periclitate.
Valorificarea durabilă şi managementul ştiinţific al populaţiilor
piscicole este condiţionat de existenţa unor informaţii privind cunoaşterea
structurii şi evoluţiei populaţiilor piscicole, cunoaşterea parametrilor de
exploatare (biomasa exploatabilă, efortul de pescuit, dimensiunea medie a
primei capturi), cunoaşterea şi inventarierea tipului şi numărului de unelte
de pescuit, cuantificarea forţei de muncă disponibile.
Pe baza informaţiilor înregistrate se vor determina parametrii
creşterii fiecărei populaţii, evaluarea stocului prin diferite metode, evaluarea
randamentului în exploatare.
În final se întocmeşte un model de optimizare a pescuitului prin
elaborarea de programe matematice pentru exploatarea durabilă a
stocurilor.

125
 Determinarea randamentului în exploatare a stocului piscicol se face
prin monitorizarea activităţii la nivelul pescăriilor privind:
- captura lunară pe specii, zone de pescuit şi unelte utilizate;
- efortul de pescuit (lunar, anual, etc.);
- statistica capturilor lunare, anuale sau multianuale;
- statistica efortului de pescuit (lunar, anual sau multianual);
Monitorizarea se realizează pe o perioadă de 3 –5 ani şi urmăreşte
efectele reglementărilor pescuitului, identificarea zonelor de reproducere, a
zonelor de creştere şi de exploatare, identificarea factorilor de mediu ce
influenţează dinamica stocurilor.
Estimarea recoltelor medii în pescuitul sportiv (recreativ) dă
informaţii importante asupra stării stocurilor din râuri şi lacuri exploatate
piscicol. Este necesară o strânsă colaborare dintre gestionarii apelor naturale
şi pescarii amatori. Pentru ca rezultatele să fie corecte, pescarii trebuie să
completeze în fişe capturile realizate pe specii, dimensional şi gravimetric,
pe bazine, număr de unelte. În funcţie de datele obţinute se pot lua măsuri
de protecţie sau de populare a unor bazine, se poate evalua impactul
pescuitului asupra stocului existent şi efectul populărilor de peşti. Utilizarea
directă a datelor neverificate de la pescari este problematică datorită
subevaluării capturilor realizate. Dacă aceste statistici se întind pe mai mulţi
ani, se poate cuantifica impactul măsurilor de management asupra
ihtiocenozelor în cauză.

126
 4. GLOSAR

Adâncime de compensare – adâncimea la care macrofitele acvatice

produc cantităţi minime de oxigen prin fotosinteză; se întinde între 20-100
m, în funcţie de intensitatea luminii solare, de unghiul de incidenţă al razelor
luminoase, de cantitatea de seston din apă;
Alevin – stadiul ontogenetic în dezvoltarea peştilor cuprins între
resorbţia sacului vitelin şi apariţia solzilor(sin. prepui);
Alloplancton – plancton provenit din alte bazine acvatice(sin.
plancton alohton);
Amenajări piscicole – lucrări de terasament şi construcţii efectuate
în vederea amenajării de iazuri şi heleşteie, destinate creşterii peştilor;
Amfibionte – organisme care sunt adaptate atât traiului în apă cât şi
pe uscat (sin. diadrome);
Autoepurarea biologică a apelor – ansamblu de procese fizice,
chimice şi biologice prin care substanţele care impurifică un bazin acvatic
îşi reduc treptat concentraţia, prin diferite mecanisme biologice, prin
acţiunea bacteriilor, algelor, ciupercilor sau a unor organisme animale
filtratoare;

Bacterioplancton – diferite specii de bacterii care populează

întreaga masă a apei;
Barofilă – specie care se dezvoltă în locuri cu presiune foarte
ridicată;
Batibentonici – peşti marini care trăiesc pe substratul bazinului, la
adâncimi mai mari de 200 m;
Batimetru – aparat cu ajutorul căruia se iau probe de apă de la
diverse adâncimi; format dintr-un cilindru metalic sau din masă plastică şi
două capace, care închid etanş cilindrul la adâncimea dorită, prin acţionarea
unui mecanism produsă de o piesă metalică numită mesager şi care alunecă
pe frânghia cu care este legat batimetru;
Batiplancton – planctonul din zonele profundale ale mărilor, care
serveşte ca hrană animalelor de mare adâncime;
Bazin hidrografic – zona de pe cuprinsul căreia îşi strânge apele o
apă curgătoare sau stătătoare;
Bazin piscicol – ecosistem acvatic delimitat de maluri naturale sau
artificiale, unde trăiesc, cresc şi se reproduc peştii;
127
 Bentos – populaţii de organisme vegetale şi animale a căror
existenţă este legată tot ciclul ontogenetic sau numai o parte a acestuia de
substratul bazinului;
Bentos neritic – organisme vegetale şi animale care trăiesc pe
platforma continentală a mărilor şi oceanelor, până la o adâncime de 200 m;
Biodebit – cantitatea de substanţă organică, exprimată în grame,
care trece printr-un punct al unui curs de apă, în timp de o secundă;
Biodermă – organisme vegetale sau animale care trăiesc în apă,
lipite de diferite suporturi solide vii sau moarte (sin. biotecton);
Biomasă – cantitatea de materie vie, exprimată în unităţi de masă
sau de volum, raportată la unitatea de suprafaţă sau volum a bazinului
acvatic (mg /l ; g / m 2 ; g / m 3);
Biomasă planctonică – cantitate totală de organisme planctonice
dintr-un bazin acvatic, exprimată în g / m 3 sau mg/l;
Boişte – denumire populară pentru reproducerea naturală a peştilor
(sin. bătaie);
Bonitarea apelor piscicole – stabilirea productivităţii naturale a
bazinelor acvatice pe baza determinării caracteristicilor fizice, chimice şi
biologice ale acestora, în vederea creşterii, dezvoltării şi reproducerii
peştilor;

Capacitate biogenică – valoarea nutritivă a unei ape, analizată din

punct de vedere a bogăţiei ei în organisme vegetale şi animale ce constituie
hrana naturală a peştilor;
Catadromi – specii de peşti care migrează în sensul curentului apei,
din râuri şi fluvii în mări (sin. thalasotoci);
Celulă Kolkwitz – dispozitiv pentru numărarea organismelor
planctonice, în vederea stabilirii densităţii numerice şi a biomasei;
Ciclomorfoză – variaţie morfologică sezonieră a unor organisme
planctonice, determinată în special de temperatura apei;
Coeficient de fertilitate (al lui Behning) – serveşte la calcularea
prolificităţii unei femele de peşte;
Coeficient de mal – raportul dintre lungimea malului unui lac şi
suprafaţa lui; cu cât este mai mare cu atât productivitatea biologică a lacului
este mai ridicată;
Coeficientul de productivitate piscicolă (K) - utilizat la stabilirea
productivităţii piscicole a unui bazin acvatic; este produsul a patru
coeficienţi secundari fiecare corespunzând unui anumit factor ce
influenţează mărimea productivităţii piscicole a bazinului sau cursului de
128
apă: temperatura apei (K1), reacţia apei (K2), speciile de peşti (K3), vârsta
acestora (K4). Ca valoare, coeficientul de productivitate variază între 1-
15,75. K = k1 x k2 x k3 x k4
Coeficientul de transparenţa – raportul dintre cantitatea de lumină
căzută pe suprafaţa apei şi cantitatea de energie luminoasă absorbită de apă;
se determină cu ajutorul unui fotometru;
Coeficientul adâncimii specifice – raportul dintre adâncimea medie
şi adâncimea maximă a unui bazin acvatic;
Coeficientul de troficitate – raportul dintre biomasa consumatorilor
şi biomasa componentelor nutritive dintr-un bazin acvatic;
Coeficientul F/B al lui Alm – caracterizează productivitatea unui
bazin acvatic; este raportul dintre cantitatea de peşte prins anual şi biomasa
bentosului, ambele exprimate în Kg/ha;
Coeficientul lui Lundbeck – se utilizează pentru determinarea
producţiei piscicole a unui bazin acvatic, ţinând cont de faptul că producţia
piscicolă reprezintă 10% din biomasa totală din bazin;
Colorit bentonic – specific peştilor bentonici: spatele cu nuanţe
întunecate, pe laturi cu pete mai închise, abdomenul în culori deschise;
Colorit nupţial – coloraţie vie pe care o au peştii în perioada
reproducerii; este mai evidentă la masculi;
Colorit pelagic – specific peştilor pelagici: spatele cu nuanţe verzui
sau albăstrui, abdomenul şi laturile argintii;
Consum biochimic de oxigen (CBO)- cantitatea de oxigen necesară
oxidării substanţelor organice din apă, sub acţiunea microorganismelor, într-
o anumită perioadă de timp (5 zile), la o anumită temperatură(20 0 C)(CBO5
20
);constituie un indicator principal al aprecierii gradului de poluare a apelor
cu substanţe organice;
Consum chimic de oxigen (CCO) – cantitatea de oxigen, exprimată
în mg /l, necesară pentru oxidarea totală a substanţelor organice dintr-un
anumit volum de apă;
Consum imediat de oxigen (CIO) – variaţia cantităţii de oxigen
dintr-un bazin piscicol, într-un interval de 24 de ore; se stabileşte prin dozări
repetate ale oxigenului solvit în apă şi indică cantitatea de substanţe
organice care sunt degradate rapid;
Consum mediu specific de hrană – raportul dintre cantitatea de
hrană consumată de peşte şi creşterea lui în greutate (sin. coeficient de
conversie a hranei);

129
 D

Demersale – organisme acvatice care trăiesc în zona litorală şi vin în

contact direct cu fundul apei (de exemplu, madreporarii, echinodermele,
algele Zostera, Posidonia);
Detritofage – organisme animale care se hrănesc cu detritus (sin.
detritivore);
Detritus – particule de resturi vegetale şi animale care se depun pe
fundul bazinelor acvatice, pe obiectele din apă sau pe vegetaţie;
Discul lui Secchi – instrument care serveşte la măsurarea
transparenţei apei; este un disc de culoare albă cu diametru de 20-25 cm,
legat cu o sfoară de câţiva metri;
Dimorfism sexual – fenomen prin care în cadrul aceleaşi specii,
indivizii de sexe diferite se deosebesc între ei printr-un ansamblu de
caractere distincte; prezent şi la peşti şi amfibieni, mai ales în perioada de
reproducere;
Dragă apucătoare – dispozitiv pentru colectarea probelor
cantitative de bentos din ape curgătoare sau stagnante; formată dintr-o cutie
metalică, de care sunt ataşate două fălci metalice, care se închid brusc cu
ajutorul unui resort declanşat prin lovirea unei greutăţi ce alunecă pe
frânghia care susţine aparatul; în funcţie de modul de construcţie şi de
destinaţia lor drăgile pot fi de diferite tipuri: Eckman-Birge, Băcescu,
Marinescu, Mălăcea, etc.(sin. bodengreifer);
Dragă târâtoare – dispozitiv pentru colectat organisme bentonice,
format dintr-o ramă metalică triunghiulară, prevăzută la fiecare colţ cu un
inel de care se leagă lanţuri, care sunt unite într-un inel central, de care este
legat o frânghie. De rama metalică este prinsă o pungă în care sunt adunate
organismele bentonice, confecţionată dintr-o pânză specială, rezistentă;

Endobentos – organisme animale şi microorganisme care trăiesc în

grosimea substratului unui bazin acvatic, în interstiţii, fisuri, galerii şi
cavităţi ale acestuia;
Epibentos – organisme vegetale şi animale care trăiesc pe
suprafaţa substratului bazinului acvatic;
Epilimnion – stratul de apă de la suprafaţa bazinelor acvatice
stătătoare, bine luminat şi oxigenat, populat abundent cu organisme
planctonice (sin. zona trofogenă);

130
 Epifitoneuston – producători primari care trăiesc în pătura
superioară a peliculei de apă;
Epineuston – organisme acvatice care folosesc pelicula
superficială a ape ca substrat de susţinere;
Epipelagial – straturile superioare ale apelor marine; corespunde
zonei de desfăşurare a fotosintezei şi se întinde de la suprafaţa apei până la
adâncimi de 50-60 m, uneori până la 100 m, în funcţie de transparenţa apei;
Epipsamon – comunităţi de organisme ce trăiesc la suprafaţa
nisipurilor marine submerse, alcătuind biocenoze marine în zonele litorale şi
bentale (de exemplu, echinoderme, moluşte, peşti bentonici);
Epizooneuston – organisme acvatice animale care trăiesc în partea
superioară a peliculei de apă
Erupţie nupţială – mici noduli cornoşi, de culoare albă, dispuşi în
serii pe cap, corp şi înotătoare; apar în special la masculii de ciprinide în
perioada de reproducere;
Euplancton – organisme vegetale sau animale la care tot ciclul
vital activ se desfăşoară în masa apei, cu excepţia unor stadii latente (sin.
holoplancton );
Eulimnoplancton – organisme euplanconice din lacuri;
Euribate – organisme acvatice care pot trăi la diverse adâncimi în
masa apei deoarece suportă variaţii mari ale presiunii hidrostatice;
Eurifage – organisme animale care se hrănesc cu un număr mare
de specii vegetale şi animale;
Eurihaline – organisme care trăiesc în ape cu o salinitate foarte
variabilă;
Eurione – organisme care pot trăi atât în ape acide cât şi în ape
alcaline;
Eurioxibionte – organisme care vieţuiesc în ape cu variaţii mari
ale concentraţiei oxigenului;
Euriterme – organisme care suportă variaţii mari de temperatură;
Eutrofizarea apelor – proces de creştere a fertilităţii apelor prin
îmbogăţirea lor în elemente biogene, în special azotaţi şi fosfaţi, fenomen ce
are ca urmare proliferarea fitoplanctonului şi a macrofitelor acvatice,
accelerarea sedimentării suspensiilor în apă, colmatarea lacurilor şi
succesiunea lor spre mlaştini;
F
Factor limitant – factor de mediu, biotic sau abiotic, care intervine
în oprirea dezvoltării unei specii sau populaţii;
Factorul rhopic – raportul în care se găsesc diferiţi ioni în apă şi
care acţionează sinergic sau antagonic asupra parametrilor funcţionali ai
organismului (sin. rhopie);
131
 Faună interstiţială – faună caracteristică apelor infiltrate în nisip
sau alte roci, care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare
(de exemplu, crustacee inferioare din genurile Niphargus şi Gammarus,
hidracarieni, miriapode, gasteropode din genul Ancylus);
Fileu planctonic – instrument pentru colectat organismele
planctonice din masa apei; se compune dintr-un cerc metalic de care se
fixează un sac conic din sită deasă de mătase, la vârful căruia se leagă etanş
un pahar metalic prevăzut cu un robinet (sin. ciorpac limnologic);
Fitofage – organisme care se hrănesc cu vegetale;
Fitoplancton – organisme planctonice de origine vegetală,
prezente în zona luminată a pelagialului, de regulă monocelulare;
Fitopsamon – asociaţie vegetală formată din alge şi bacterii care
populează nisipurile de pe fundul albiilor apelor dulci;
Fixativ Stockard – reactiv utilizat pentru evidenţierea icrelor
embrionate; este format din 5 ml acid acetic, 5 ml glicerol, 5 ml formalină şi
85 ml apă distilată;
Fizoclişti – peşti care nu au vezica înotătoare în legătură cu tubul
digestiv;
Fizostomi – peşti care au vezica înotătoare în legătură cu tubul
digestiv printr-un canal numit ductus pneumaticus;
Flacon Winkler – sticle transparente cu dop rodat, de 125-150 ml,
cotate exact şi utilizate la determinarea concentraţiei oxigenului solvit în
apă;
Flotaţie – procesul prin care hidrobionţii se scufundă în masa apei
cu o viteză minimă datorită unor adaptări fizice, morfologice, biochimice şi
comportamentale (sin. plutire activă);
Flux roşu – fenomen care apare pe arii restrânse în oceane, în
special în golfuri, fiorduri şi estuare şi durează 2-15 zile; apa capătă o
culoare roşie sau violacee datorită proliferării dinoflagelatelor din genurile
Gonyaulax, Glenodium sau bacteriilor din familia Athiorhodaceae;
Forante – organisme animale endobentonice care au adaptări
morfologice şi biochimice care le permit să perforeze substraturi mai mult
sau mai puţin dure (sin. sfredelitoare);
Furaje granulate – amestecuri de produse vegetale şi animale, în
proporţii bine stabilite, încât să asigure necesarul de nutrienţi, minerale şi
vitamine specific fiecărei specii şi categorii de vârstă; ingredientele sunt
amestecate cu un liant, sunt presate cu un dispozitiv special, rezultând
granule stabile, accesibile dimensional peştilor, uşor de digerat şi nu
provoacă intoxicaţii;

132
 G

Gamodromi – peşti care întreprind migraţii pentru reproducere;

Ginogeneză – diviziunea şi formarea embrionului în icră, prin
stimularea spermatozoidului, fără a avea loc o fecundare propriu-zisă
(contopirea nucleului icrei cu nucleul spermatozoidului); procesul se
întâlneşte la Carassius gibelio;
Gonopodium – partea anterioară a înotătoarei anale, transformată în
organ de acuplare; prezent la unele specii de peşti osoşi vivipari;
Grade- zi – echivalentul expunerii icrelor la o temperatură de 1 0 C,
timp de 24 de ore;
Greutate restantă – diferenţa dintre greutatea unui organism şi
greutatea apei dezlocuite de acesta; micşorarea greutăţii restante a
organismelor planctonice se face prin diferite adaptări morfologice şi
fiziologice în scopul îmbunătăţirii flotaţiei;
Greutate specifică a apei – este egală cu forţa cu care sunt împinse
în sus corpurile scufundate în apă; variază direct proporţional cu salinitatea
şi invers proporţional cu temperatura ei;
Grupe de vârstă – categorii de indivizi din aceeaşi populaţie,
apăruţi în aceeaşi perioadă de timp; într-o populaţie poate exista: vârsta
prereproducătoare sau tineretul (indivizi de la naştere şi până la prima
reproducere), vârsta reproducătoare sau adulţii (indivizii reproducători) şi
vârsta postreproducătoare (indivizi în perioada de la ultima reproducere şi
până la moarte);

Haină nupţială – colorit viu sau erupţii nodulare, care apar pe cap şi
pe corp; în special la peştii masculi în perioada de reproducere;
Heleoplancton – planctonul specific iazurilor;
Heleşteu – bazin piscicol artificial cu diferite folosinţe (de creştere a
puietului, de reproducere, de creştere a alevinilor, etc), de suprafaţă relativ
redusă, care se poate vida; este amenajat prin îndiguire şi săpătură, este
prevăzut cu canale de alimentare şi evacuare a apei;
Hemimetabole – organisme a căror evoluţie ontogenetică de la ou la
adult decurge progresiv, fără a se înregistra o histoliză şi o histogeneză
accentuată; se evidenţiază la peşti;
Heterozis – obţinerea în prima generaţie a unor caractere
valoroase, superioare genitorilor, prin metisare sau hibridare;

133
 Hibridare – încrucişare unei femele cu un mascul din specii diferite,
din acelaşi gen sau genuri diferite; procesul poate avea loc pe cale naturală
sau artificială iar hibrizii rezultaţi sunt de regulă sterili;
Hidrobion – recipient de forme şi mărimi diferite, din tablă,
material plastic, fibră de sticlă sau lemn, care serveşte la transportul în stare
vie a organismelor acvatice;
Hidrobionţi – nume generic dat tuturor organismelor vegetale şi
animale care populează mediul acvatic;
Hidrofite – plante care trăiesc în mediul acvatic şi sunt acoperite
parţial sau total de apă (de exemplu, Vallisneria, Nimphaea, Myriophyllum,
Sagittaria);
Hidropsamon – totalitatea organismelor dulcicole sau marine care
trăiesc în nisipurile saturate cu apă din zona din apropierea râurilor,
lacurilor, mărilor şi oceanelor;
Hidroserie – succesiunea unei biocenoze de la un teren umed spre
unul uscat (de exemplu, secarea unei bălţi, transformarea ei în mlaştină şi
apoi în câmpie);
Hidrosfera – totalitatea apelor circulante de pe Pământ; are un
volum de circa 1,5 miliarde Km 3 şi o greutate de 13.660Gg (1Gg = 10 20 g);
Hifalmirobiont – organism acvatic a cărui dezvoltare se petrece în
mediul salmastru iar în cel dulcicol sau marin apar sporadic (de exemplu,
turbelariatul Macrostomum, moluştele Dreissena şi Teadoxus, sturionii,
guvizii);
Hipolimnion – zona de fund a pelagialului unui bazin acvatic, lipsită
de lumină solară şi de plante şi unde temperatura este aproximativ
constantă;
Hiponeuston –grupare de organisme acvatice, aparţinând unor
specii heterotope, care populează pătura superficială a apei cu o grosime de
1-5 cm, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat; este format din specii de
diatomee, flagelate, protozoare, viermi, moluşte, crustacee, insecte, etc.;
Holeurihaline – organisme care pot trăi atât în apele dulci cât şi în
cele salmastre şi marine;
Holobiotici – peşti care migrează în acelaşi mediu: pot fi thalasobii
(migratori marini) sau potamobii (migratori dulcicoli);
Holoplancton – grupare de organisme planctonice vegetale sau
animale care îşi desfăşoară tot ciclul vital activ în masa apei, cu excepţia
unor stadii latente (sin. euplancton);
Homeosmotice – organisme care păstrează constantă presiunea
osmotică a mediului intern, indiferent de salinitatea mediului (de exemplu,
algele, nevertebratele dulcicole, vertebratele);

134
 Hrană naturală – organismele vegetale şi animale din apă, care
servesc ca hrană pentru peşti; poate fi de bază, secundară, ocazională sau
impusă;
Hrană suplimentară – furaje simple sau combinate, care se
distribuie peştilor în creşterea dirijată şi care contribuie esenţial la obţinerea
unor producţii economic rentabile;

Iaz – ecosistem acvatic antropogen amenajat în albia unei ape

curgătoare sau în depresiuni, în scopul creşterii peştilor, ca sursă de apă
pentru irigaţii, etc; prezintă două maluri naturale şi un baraj construit pentru
reţinerea apei; este alimentat din apă de precipitaţii şi izvoare ori din canale
deviate din apele curgătoare;
Icre demersale – icre mai grele decât apa; evacuate în apă cad la
fund şi se lipesc de substrat (la crap) sau sunt libere (la păstrăv);
Icre pelagice – icre mai uşoare decât apa; plutesc datorită prezenţei
picăturilor de ulei în icră sau datorită măririi volumului în contact cu apa;
Ihtiologie – ştiinţa care se ocupă cu sistematica, ecologia şi
răspândirea geografică a peştilor;
Ihtiomasă – cantitatea de peşte, indiferent de specie, dintr-un bazin
acvatic; se exprimă în kg;
Ihtiometru – instrument care serveşte la determinarea parametrilor
biometrici ai peştilor;
Ihtiopatologia – ramură a patologiei animale, care are ca obiect de
studiu stările de boală ale peştilor; se ocupă cu depistare bolilor, studiază
efectul lor patogen, ciclul evolutiv al agenţilor patogeni şi stabileşte
metodologia curativă şi preventivă a îmbolnăvirilor;
Incubator – dispozitiv în care se ţin icrele fecundate în timpul
dezvoltării embrionare, până la eclozare; apa care alimentează incubatorul
este nepoluată, cu un anumit debit şi o temperatură aproximativ constantă,
caracteristică speciei date;
Indice planctonic – cantitatea globală de organisme planctonice,
exprimată în cm 3 şi raportată la 1 m 3 de apă, dintr-un bazin acvatic;
Infaună – asociaţii de animale care trăiesc în profunzimea
substratului de pe fundul apelor; este formată din organisme sfredelitoare
sau perforante care penetrează substraturi dure (unele specii de moluşte) şi
organisme săpătoare, care se îngroapă în substrat (specii de echinoderme,
viermi, moluşte);
Izvoare termo-minerale – izvoare termale cu mineralizare ridicată;

135
Î
Înflorirea apelor – dezvoltarea excesivă a fitoplanctonului în
ecosistemele acvatice; fenomen periculos care afectează în special peştii: în
timpul zilei datorită cantităţilor mari de oxigen produs prin fotosinteză are
loc o suprasaturaţie a apei în oxigen care determină apariţia bolii bulelor de
gaz (embolie gazoasă) iar noaptea datorită consumului mare de oxigen prin
respiraţie apar fenomene de hipoxie sau anoxie;
Împotmolire – procesul de invadare cu plante şi sedimente a unui
bazin acvatic, având drept consecinţă ridicarea substratului solid pe care
curge sau stă apa;
J
Japşă – baltă de dimensiuni reduse, specifică Deltei Dunării, care în
perioadele secetoase poate seca; caracterizată prin adâncime mică, oscilaţii
sezoniere ale nivelului apei; luciul apei este acoperit în întregime de
populaţii de lintiţă, peniţa apei, brădiş iar pe margine se dezvoltă stuf; poate
proveni din colmatarea ghiolurilor sau a bălţilor;

Linia laterala – organ senzorial, caracteristic peştilor, constituit

dintr-un canal lateral sub tegument, ramificat în canalicule care străbat solzii
şi în care sunt dispuse celule mucoase şi senzoriale, care sunt în legătură cu
nervul lateral;
Limnobiologie – definită iniţial ca ştiinţa care se ocupă cu studiul
complex al lacurilor; denumirea vine de la cuvântul latin limnei - lac şi
cuvântul grecesc logos - ştiinţă, vorbire; actualmente se consideră că
limnobiologia are ca obiect de studiu lacurile, apele curgătoare şi pânzele
freatice, adică apele interioare (sin. biologia apelor interioare);
Limnologie – ştiinţa care studiază hidrologia apelor interioare de la
suprafaţa uscatului;
Limnopsamon – totalitatea organismelor care trăiesc în nisipul
apelor dulci stagnante şi curgătoare;
Lotică – specie care trăieşte în apele curgătoare (sin. reobiontă);
Lungimea bazinului acvatic – distanţa, măsurată în linie dreaptă pe
suprafaţa apei, dintre cele mai depărtate două puncte de pe linia ţărmului;

M
Macroplancton – organisme planctonice cu dimensiuni de
peste 1 cm, de obicei marine (de exemplu, polichete pelagice, meduze,
moluşte, chetognate);

136
 Malacologie – ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul
moluştelor (lamelibranhiate, gasteropode pulmonate, prosobranhiate,
opistobranhiate, cefalopode);
Megaplancton – organisme planctonice a căror talie depăşeşte 1 m;
aşa sunt unele sifonofore, salpe coloniale, etc;
Merohiponeuston – organisme acvatice care populează pătura
superficială a apei, cu o grosime de 1-5 cm, numai în primele stadii de
dezvoltare (ou, larve, pui) precum unele specii de polichete, moluşte,
crustacee, insecte sau peşti sau numai în stadiul de adult precum unele
gasteropode pulmonate, unele specii de hemiptere, diptere sau coleoptere;
Meroplancton – organisme acvatice care numai într-o etapă a
ciclului ontogenetic trăiesc în plutire liberă în masa apei, în rest pot fi
bentonice sau nectonice; aşa sunt larvele pelagice de anelide, moluşte,
crustacee, echinoderme;
Metabolismul curent al peştilor – consumul mediu de oxigen în
stare de activitate moderată;
Metaximioste – oase mici sub formă de Y sau baghete, izolate în
masa musculară a peştilor;
Mezoplancton – organisme planctonice cu dimensiuni cuprinse între
1-10 mm; specii fitoplanctonice mari şi majoritatea zooplancterilor;
Microfage – organisme animale care se hrănesc cu vieţuitoare mici,
sub 1 mm mărime;
Microfite – plante inferioare de dimensiuni mici;
Microfitobentometru – aparat pentru colectat alge bentonice de la
interfaţa apă - mâl a bazinelor acvatice;
Microplancton – organisme planctonice cu talia cuprinsă între 50 µ
şi 1 mm; format din microfite coloniale, infuzori, rotifere şi crustacee de
talie mică; se colectează cu fileul planctonic şi se separă din probă prin
sedimentare;
Mlaştină – ecosistem natural care ocupă o poziţie intermediară între
mediul acvatic propriu-zis şi cel terestru; sunt terenuri cu umiditate ridicată
şi ochiuri de apă, pe care se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă specifică şi în care
are loc frecvent formarea turbei;
Monofage – organisme care se hrănesc cu o singură specie vegetală
sau animală;
Musură – sectorul de mare situat între gurile a două braţe ale unui
fluviu (de exemplu, Golful Musura între braţul Chilia şi braţul Sfântu
Gheorghe); (sin. melea);

137
 N

Nanoplancton – organisme planctonice cu dimensiuni cuprinse între

5-50µ, format din alge unicelulare şi protozoare de talie mică, care de regulă
trec prin fileul planctonic; se separă din probă prin centrifugare(sin.
plancton centrifugat sau de cameră);
Natante – plante care plutesc pe suprafaţa apei, parţial submerse şi
cu rădăcinile fixate pe substrat (de exemplu, nuferii);
Natantia – populaţii de plante acvatice care plutesc la suprafaţa apei
şi nu prezintă rădăcini fixate în substrat (de exemplu, Lemna, Hydrocharis);
Năvod – instrument de pescuit activ, confecţionat din plasă cu
ochiuri de diferite dimensiuni, folosit la pescuitul în larg sau pe lângă
maluri; este format dintr-un sac (matiţă) şi două plase laterale (aripi) de care
se leagă câte o frânghie lungă care serveşte la tras năvodul după ce a fost
întins în apă;
Necroplancton – plancton format din cadavre care plutesc la
suprafaţa apei;
Necton – organisme animale acvatice care au organe de locomoţie
bine dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei în căutarea de locuri de
hrănire, iernare sau reproducere;
Neritice – organisme care trăiesc în zona platoului continental al
mărilor şi oceanelor;
Neuston – organisme acvatice vegetale şi animale a căror ciclu vital
este legat de pelicula superficială a apei; în funcţie de zona în care trăiesc
organismele la interfaţa apă-aer, acestea pot forma epineustonul sau
hiponeustonul;
Nod marin – unitate de măsură pentru viteza navelor; este egală cu
viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1853 m) pe oră;
Nutrienţi – elemente chimice prezente în apă, necesare dezvoltării
organismelor vegetale acvatice; în principal, azotaţi şi fosfaţi (sin. elemente
biogene);

Oceanodrom – specii de peşti care migrează numai în interiorul

mediului marin (de exemplu, scrumbia albastră, pălămida, tonul, etc.);
Oglinda apei – suprafaţa inundată a unui bazin acvatic, neacoperită
cu vegetaţie (sin. luciu de apă);
Oligoelemente – elemente chimice prezente în apă în concentraţii de
ordinul mg /l ;

138
 Onfaună – asociaţii de animale bentonice, care trăiesc în partea
superficială a fundului apelor (de exemplu, rizopode, polichete,
lamelibranhiate, cefalopode);
Organe fotofore – formaţiuni tegumentare prezente la unii peşti
marini abisali sau batipelagici şi care produc lumină; sunt formate dintr-un
grup de celule glandulare, care secretă luciferină, un canal excretor, un strat
de celule cu guanină (guanofori) iar la exterior un strat de celule cu
melanină (melanofori);
Organe suprabranhiale – formaţiuni generate prin transformarea
primului arc branhial într-un ţesut spongios; prezente la unele specii de peşti
din familia Anabantidae şi servesc la captarea aerului atmosferic în actul
respiraţiei;
Organomasa – ansamblul materiei organice vii şi nevii dintr-un
ecosistem; însumează biomasa organismelor, produsele lor de asimilaţie şi
de dezasimilaţie;
Ostracofili – denumire dată peştilor care depun icre în cavitatea
paleală a scoicilor;
Ostreicultură – ramură a acvaculturii care se ocupă cu creşterea,
protejarea şi comercializarea stridiilor;
Overfishing – fenomen ce apare atunci când după un efort de
pescuit sporit urmează o perioadă cu un randament mai scăzut (sin.
suprapescuit);
Ovopari – peşti la care fecundarea este internă iar dezvoltarea
embrionară este externă (de exemplu, la vatos);
Ovovivipari – peşti la care fecundarea şi dezvoltarea embrionară
este internă (de exemplu, la câinele de mare);
Ovulipari – peşti la care fecundarea şi dezvoltarea embrionară sunt
externe (majoritatea speciilor);

Pârâu – apă curgătoare care se varsă, de cele mai multe ori, într-un
râu; caracterizat prin pantă accentuată, viteză mare de curgere, debit redus,
temperatură scăzută tot timpul anului şi cu variaţii sezoniere reduse,
concentraţii ridicate de oxigen, cantităţi reduse de suspensii;
Pelagial – masa apei unui bazin acvatic;
Pelagos – comunităţi de organisme vegetale şi animale care
populează masa apei;
Pelofage – organisme animale care se hrănesc cu mâl;
Pelofile – organisme care trăiesc în mâl;

139
 Pepinieră piscicolă – amenajare piscicolă destinată producerii de
puiet de peşte în vederea creşterii intensive sau repopulării bazinelor
acvatice naturale;
Perifiton – comunităţi de organisme acvatice vegetale care trăiesc
fixate pe substraturi dure, vii sau moarte; majoritatea sunt specii sesile
printre care trăiesc animale sedentare şi vagile (sin. biotecton);
Peşti cu evoluţie asincronă a celulelor sexuale – peşti la care
depunerea icrelor se face în câteva porţii, distanţate în timp, în cursul unui
an;
Peşti cu evoluţie sincronă a celulelor sexuale – peşti la care, în
cursul anului, depunerea icrelor se face într-o singură porţie;
Peşti litorali – peşti marini care trăiesc în prejma ţărmului, în zona
de influenţă a valurilor, până la adâncimea de 20 m;
Peşti monociclici – specii de peşti care în timpul vieţii se reproduc o
singură dată şi mor după depunerea elementelor seminale (de exemplu,
anghilele şi somonii);
Peşti policiclici – peşti care în timpul vieţii se reproduc de mai
multe ori;
Peşti potamodromi – peşti care migrează dintr-o zonă în alta a
apelor dulci (din zona colinară în cea de şes sau invers) sau dintr-un râu în
altul (de exemplu, cleanul, mreana, ştiuca, etc.);
Peşti reofili – peşti care depun icrele în curentul apei;
Piscicultură – ramură a acvaculturii, care se ocupă cu creşterea,
reproducerea şi îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a populaţiilor
piscicole, prin amenajarea apelor, selecţia, furajarea şi exploatarea peştilor,
reglementarea pescuitului etc;
Placă hipurală – arc hemal puternic dezvoltat, situat la vertebrele de
la extremitatea coloanei vertebrale de la peşti; se găseşte la baza înotătoarei
caudale homocercă;
Plancteri – organisme planctonice, vegetale şi animale;
Plancton – organisme vegetale şi animale care întreaga lor perioadă
ontogenetică sau numai în anumite stadii ale acesteia se menţin în stare de
plutire liberă, mai mult sau mai puţin pasivă, în masa apei;
Planctonofage – organisme animale care se hrănesc cu plancton;
Pleuston – comunităţi de organisme acvatice vegetale sau animale,
al căror corp parţial emers, pluteşte la suprafaţa apei iar deplasările lor
pasive sunt condiţionate, în cea mai mare parte, de curenţii de aer(de
exemplu, lintiţa, peştişoara, unele sifonofore marine precum Physalia,
Velella, etc);

140
 Poikilosmotice – organisme la care presiunea osmotică a mediului
intern este egală cu cea a mediului extern, deci este variabilă; aşa sunt
nevertebratele marine;
Potamologie – disciplina hidrobiologică ce se ocupă cu studiul
apelor curgătoare;
Potamon – porţiunea a doua a unui curs de apă (urmează după
rhitron), unde temperaturile medii lunare depăşesc 20 0C, viteza curentului
de apă este mai redusă, apare un deficit moderat de oxigen, substratul este
format din nisip şi mâl; populat cu hidrobionţi euritermi şi reotoleranţi care
pot fi întâlniţi şi în ape stătătoare;
Potamoplancton – organisme planctonice care trăiesc în apele
curgătoare;
Potamotoci – peşti care migrează împotriva curentului apei, adică
din mare în fluvii (sin. anadromi);
Productivitatea biologică – capacitatea unui bazin acvatic de a
reproduce substanţa organică în organisme vii;
Productivitate economică – capacitatea unui bazin acvatic de a
produce organisme ce au importanţă economică;
Productivitatea piscicolă – capacitatea unei ape de a întreţine o
anumită cantitate de peşte;
Producţie biologică – cantitatea de materie vie şi excrete produsă în
unitatea de timp în cadrul unui ecosistem, prin utilizarea unei anumite
cantităţi de energie potenţială, exterioară sau interioară ecosistemului dat;
Producţie primară – producţia de materie organică a organismelor
autotrofe, pe seama energiei solare sau chimice şi a sărurilor minerale din
mediu;
Producţia secundară – producţia dată de consumatori (erbivore,
carnivore, paraziţi), de detritivori şi descompunători şi reprezintă energia
acumulată în biomasa acestor organisme;
Prolificitate absolută – numărul total de icre din ovarele unui peşte
femel;
Prolificitate relativă –numărul de icre raportat la unitatea de
greutate (kg);
Pterigopodii – organe de acuplare provenite din transformarea
regiunii anterioare a înotătoarelor ventrale (la rechinii Batoidei);
Puiet – etapă în dezvoltarea ontogenetică a peştilor, care ţine de la
apariţia solzilor şi până la dezvoltarea elementelor sexuale;
Pungă incubatoare – formaţiune tegumentară situată pe partea
ventrală la masculii de Syngnathus şi Hippocampus; serveşte la incubarea
icrelor depuse de femelă şi fecundate de mascul;

141
 R

Râmnic – iaz primitiv, cu suprafaţă mică, fără scurgere;

Regula pantelor a lui Huet – în aceeaşi regiune biogeografică,
apele curgătoare cu aceeaşi lăţime, adâncime şi pantă, au o faună piscicolă
asemănătoare;
Reobionte – organisme adaptate la apă curgătoare;
Reofile – organisme iubitoare de apă cu viteză mare de curgere;
Reotactice – organisme care se deplasează contra curentului de
curgere al apei;

Saprobiologie – disciplina care studiază aspectele biologice,

fiziologice şi biochimice ale degradării bazinelor acvatice impurificate cu
substanţe organice putrescibile;
Saprobionte – organisme care se dezvoltă în apele puternic
impurificate cu substanţe organice;
Saprofage – organisme care se hrănesc cu detritus organic;
Saprofile – organisme care se dezvoltă în ape încărcate cu substanţe
organice dar şi în cele mai puţin poluate;
Saprofobe – organisme care nu trăiesc în ape poluate;
Săpătoare – animale endobentonice care pătrund parţial sau total în
substratul bazinului, prin dislocarea sa activă; fac galerii în substrat, uneori
consolidate cu secreţii;
Scalimetrie – studiul determinării vârstei peştilor după solzi;
Scară colorimetrică Forel – Uhle – instrument folosit pentru
aprecierea culorii apei dintr-un bazin acvatic; este un stativ cu 22 de tuburi
colorimetrice, pline cu soluţii colorate, rezultate din combinarea în diferite
proporţii a unor soluţiilor de sulfat de cupru şi cromat de potasiu;
Sedentare – animale bentonice care trăiesc pe substrat dar pot
efectua deplasări pe distanţe scurte(de exemplu, unele gasteropode de talie
mare, echinodermele şi unii peşti bentonici precum gobiidele şi
pleuronectidele);
Sediment pelagic – depunere de fundul bazinelor oceanice provenită
din resturile de organisme marine, în care se dezvoltă numeroase
microorganisme cu rol în descompunerea şi mineralizarea substanţelor
organice;
Semimigratori – peşti care fac migraţii de hrănire, reproducere sau
iernare, pe distanţe scurte, în acelaşi fel de ape din punct de vedere al
salinităţii (de exemplu, din Dunăre în bălţi sau râuri şi invers);
142
 Sesile – organisme bentonice care trăiesc fixate pe substrat;
Seston – totalitatea corpurilor vii (bioseston) sau moarte
(abioseston), de mărimi diferite, care plutesc sau înoată în masa apei şi pot
fi reţinute prin filtrare; biosestonul cuprinde planctonul, neustonul,
pleustonul şi nectonul iar abiosestonul sau triptonul poate fi format din
detritus autohton, rezultat din activitatea hidrobionţilor din bazinul respectiv
şi din detritus alohton, adus de apele ce intră în acel bazin;
Setci – instrumente de pescuit pasiv, formate din una sau două reţele
de aţă fină, cu dimensiuni diferite ale ochiurilor, suprapuse; marginea de sus
a reţelelor este prinsă de o frânghie pe care sunt înşirate plute iar marginea
de jos de o frânghie cu bucăţi de plumb;
Solzi cicloizi – solzi elasmoizi, cu marginea rotunjită şi lipsiţi
posterior de ţepi (spinuli); prezenţi la clupeide şi ciprinide;
Solzi cosmoizi – formaţiuni dermice din pielea crosopterigienilor;
Solzi ctenoizi – solzi elasmoizi, prevăzuţi la partea posterioară cu
spinuli; prezenţi la peşti din ordinul Perciformes;
Solzi elasmoizi – formaţiuni dermice, subţiri şi transparente din
pielea peştilor osoşi;
Solzi ganoizi – formaţiuni dermice, romboidale, din tegumentul
unor specii de peşti; prezenţi la Amia, Lepidosteus, Polypterus;
Solzi placoizi – formaţiuni dermice din pielea rechinilor;
Specii ponto-caspice – specii de animale acvatice care trăiesc în
M.Caspică, M. de Azov şi în limanurile salmastre ale M. Negre (de
exemplu, sturionii, unele clupeide, guvizii marini, căluţul-de-mare, etc); îşi
au originea în M. Sarmatică, un braţ al M. Tethys care în miocen a pierdut
legătura cu marea, devedind o apă izolată şi uşor salmastră;
Spor de creştere – diferenţa dintre greutatea medie individuală
iniţială şi greutatea medie individuală, după un anumit interval de timp;
Stadiu de prepui – etapă ontogenetică în dezvoltarea peştilor, de la
ecloziune şi până la apariţia solzilor;
Stadiul larvar – etapa de dezvoltare a peştilor de la ecloziune şi
până la resorbţia sacului vitelin;
Sturionicultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea şi
reproducerea sturionilor precum şi cu repopularea apelor curgătoare cu puiet
de acipenseride;

Talasofilă – specie care trăieşte exclusiv în mări şi oceane (de

exemplu, balena, caşalotul, delfinul, caracatiţa);

143
 Telmatologie – ramură a hidrobiologiei care se ocupă cu studiul
mlaştinilor;
Telmatoplancton – plancton specific mlaştinilor;
Termostenoterme – organisme adaptate la anumite temperaturi
ridicate;
Thalasotoci – peşti care migrează în sensul curentului apei, din
fluvii în mare (sin. catadromi);
Tihohiponeuston – organisme neustonice care se menţin în pelicula
superficială a apei numai în timpul nopţii;
Toxicologie acvatică – disciplina care se ocupă cu studiul acţiunii
diferitelor substanţe toxice asupra organismelor acvatice;
Tripton – totalitatea particulelor moarte care plutesc în masa apei şi
pot fi reţinute prin filtrare (sin. abioseston);
Turn-over – raportul dintre producţie (P) şi biomasa (B) produsă în
unitatea de timp într-un ecosistem; exprimă rata de înlocuire a biomasei din
ecosistem (sin. valoarea de reînnoire a biomasei);

Ultaplancton – organisme planctonice cu dimensiuni sub 5 µ;

Vagile – animale bentonice care pot efectua deplasări mari pe

substrat (de exemplu, crustaceele decapode, selacienii batoizi);
Valvulă spirală – cută a mucoasei intestinului mediu, dispusă sub
formă de spirală; prezentă la sturioni şi rechini;
Vegetaţie emersă – plante superioare acvatice la care tulpina şi
frunzele sunt parţial ieşite din apă iar rădăcina este fixată în substratul
bazinului;
Vegetaţie plutitoare – plante superioare acvatice care plutesc la
suprafaţa apei; pot fi libere sau fixate prin rădăcini;
Vegetaţie submersă – plante superioare acvatice complet cufundate
în masa apei;
Voloc – instrument de pescuit confecţionat dintr-o plasă de 10-50 m
lungime şi 1-2 m lăţime, însforat pe margini cu câte o frânghie iar la capăt
are ataşat câte un băţ; pe funia de sus sunt înşirate plute, iar pe cea de jos
plumbi;

144
 Z

Zamor – mortalitate în masă a peştilor datorată scăderii

concentraţiei oxigenului dizolvat în apă (hipoxie), sub necesarul speciei;
poate avea loc iarna (zamor de iarnă), datorită întreruperii difuziei
oxigenului atmosferic în apă, prin formarea podului de gheaţă la suprafaţa
bazinelor şi consumului ridicat de oxigen, necesar oxidării substanţelor
organice din apă sau poate avea loc vara (zamor de vară), din cauza
proliferării algelor planctonice, care în timpul nopţii consumă mare parte din
oxigenul dizolvat, prin procesul de respiraţie;
Zăloage – tufe de sălcii care ocupă suprafeţe de maxim 2-3 ha, pe
locuri mai ridicate, în interiorul stufăriilor; constituie locuri bune de cuibărit
pentru păsările de baltă;
Zăpor – aglomerări de sloiuri în albia apelor curgătoare; generate de
bararea albiei cu sloiuri îngrămădite pe porţiuni de apă încă îngheţată;
Zile - grade – durata de incubare a icrelor fecundate până la
eclozare, la o anumită temperatură a apei; reprezintă suma temperaturilor
medii zilnice dintre fecundarea icrelor şi eclozare;
Zona trofogenă – zona a pelagialului unde energia solară este
captată de organismele autotrofe şi utilizată la sintetiza substanţelor
organice; se confundă cu zona fotică;
Zona trofolitică – zona pelagială marină cuprinsă între 200-500 m,
în care bilanţul fotosintezei scade foarte mult iar plantele consumă mai mult
oxigen decât produc;
Zonare piscicolă – distribuţia speciilor de peşti în lungul unei ape
curgătoare în funcţie de viteza apei şi de factorii ecologici care îi determină
(temperatură, oxigen, etc.); în România pot fi distinse următoarele zone
piscicole principale: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona
mrenei, zona crapului;
Zooplancton – organisme microscopice de origine animală care
plutesc liber în masa apei;

145
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ANTIPA GR., 1909 – Fauna ihtiologică a României, Ed. Carol

Gobel, Bucureşti
2. ANTIPA GR., 1910 – Regiunea inundabilă a Dunării, Bucureşti
3. ANTONESCU C. S., 1963 – Biologia apelor, Ed. Dididactică şi
Pedagogică Bucureşti
4. ARRIGNON J., 1978 – Amenagement ecologique et piscicole des
eaux douces, Ed. Gauther – Villars, Paris
5. BARNABE G., 1991 - Bases biologiques et ecologiques de
l'accvaculture, Ed. Lavoisier TEC & DOC , Paris
6. BARTHELMES D., 1981 – Hydrobiologische Grundlagen der
Binnenfischerei, Veb GustavFisher Verlag, Jena
7. BATTES K., MĂZĂREANU, C., PRICOPE, F.,CĂRĂUŞ, I.,
MARINESCU VIRGINIA, RUJINSCHI RODICA, 2003- Producţia
şi productivitatea ecosistemelor acvatice, Ed. Ion Borcea, Bacău
8. BĂNĂRESCU P., 1964 – Fauna R.P.R. Pisces-Osteichthyes, Vol
XIII, Ed. Academiei Bucureşti
9. BEGOM M., HARPER J. L., TOWNSEND C.R., 1986 – Ecology-
individuals, populations and comunities, Sin. Assoc. Inc. publ. –
Sunderland, Massa chusetts
10. BIRO P., 1975 – The growth of bleak (Alburnus alburnus) in lake
Balaton and assessment of mortality and production rate, in Anal. of
Biology, Tihany, p. 139-156
11. BOIŞTEANU TAISIA, 1980 – Hidrobiologia, Universitatea. “Al. I.
Cuza “ Iaşi
12. CĂRĂŞU S., 1952 – Tratat de ihtiologie, Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti
13. CĂRĂUŞ I., 1990 – Cercetări privind creşterea în masă a algei
Spirulina platensis, Lucr. SCP Piscicola Iaşi
14. CĂRĂUŞU I., 1969 – Fitoplanctonul lacului de acumulare Bicaz,
Lucrarile Staţiunii Biologice şi Geografice “Stejarul”, 2, Pângăraţi
15. CHIRIAC E., UDRESCU M., 1965 – Ghidul naturalistului în lumea
apelor dulci, Ed. Ştiinţifică Bucureşti
16. CURTEAN-BĂNĂDUC ANGELA, 2001- Practicum de
hidrobiologie, Ed. Mira Design, Sibiu
17. DAMIAN-GEORGESCU ANDRIANA, 1963 – Fauna RPR-
Crustacea-Copepoda, vol. IV, fasc. 6, Ed. Academiei RPR
18. EDMONDSON, W.T., WINDBERG, G.G., 1971 – A Manual on
Methods for the Assessment of Secondary Productivity in Fresh

146
 Waters, IBP Handbook No. 17, International Biological Programme
by Blackwell Scientific Publications, Oxford and Edinburgh
19. FAUSCH K.D., KARR J.R., 1984 – Regional aplication of on Index
of biotic integrity base don stream fish communities, in Transam.
An. Fishiers Society 113, p. 39-55
20. FAUSCH K.D., 1990 – Fish communities as indicators of
environmental degradation, in Am. Fishiers Society Symposion 8,
p. 123-144
21. GÂŞTESCU P., 1971 – Lacurile din România, Ed. Academiei
Bucureşti
22. GHERACOPOL OCTAVIA, BOGATU D., MUNTEANU G., 1977
– Valorificarea unor indicatori fizico-chimici şi biologici pentru
aprecierea capacităţii biogenice a heleşteielor ciprinicole, Tehnică.
Piscicolă. Vol v, p.51-58, Univ. Galaţi
23. GODEANU S., 1997 – Elemente de monitoring ecologic / integrat,
Ed. Bucura Mond, Bucureşti
24. HUET M., 1964 – The evaluation of the fish productivity in fresh
water, Verh.Internat. Verein. Limnol. 15, p. 524-528
25. HUET M., 1970 – Traite de pisciculture, Bruxelles
26. HUET M., 1980 – Qualite’s de eaux a exiger pour le poisson,
Hydrobiologie Groenendael, p. 1-11
27. HOHENDORF, K., 1996 – Eine Diskussion der Bertalanffy-
Funktionen und ihre Anwwendung zur Charakterisierung des
Wachstum von Fischen, in Kieler Meeresforschungen, Band XXII,
Heft 1
28. KARR, J.R., 1991- Biological integrity: a long neglected aspect of
water resource management, Application 1, p. 66-84
29. KARR, J.R., 1994 – Landscapes and management for ecology
integrity, Biodiv. And Landscapes, Cambridge Univ.Press, 229-251,
New York
30. LAMPERT W., SOMMER U., 1993 – Limnookologie, G. Thieme
Verlag Stuttgart, New York
31. MATTHEUS, J.W., 1998- Patterns in Freshwater Fish Ecology,
International Tomson Publishing, Thomson Science, Washington
32. MĂZĂREANU C., PRICOPE F., 2007 – Ecologie generală,
Universitatea Bacău, 229 p.
33. MUSTAŢĂ GH., 1998 – Hidrobiologie, Ed. Universităţii. “Al. I.
Cuza” Iaşi
34. NALBANT, T.T., 2003- Checklist of the fishes of Romania. Part
one: Freshwater and brackishwater fishes, Studii şi Cercetări,
Biologie, vol. 8, pp. 122-127, Universitatea din Bacău
147
35. NEACŞU P., APOSTOLACHE ZOE, 1982- Dicţionar ecologic, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
36. NEGREA ŞT., 1983- Fauna RSR – Crustacea – Cladocera, vol. IV,
fasc. 12, Ed. Academiei RSR
37. NICOARĂ M., 2002 – Ecologie acvatică, Ed. Venus, Iaşi
38. NIKOLSKI G.V., 1962 – Ecologia peştilor, Ed. Academiei R. P.R,
Bucureşti
39. OPREA L., GEORGESCU RODICA, 2000 - Nutriţia şi alimentaţia
peştilor , Ed. Tehnică, Bucureşti
40. OŢEL V., BĂNĂRESCU P., NALBANT T., BACALU P., COCIAŞ
S., 1992 – Investigaţii asupra ihtiofaunei dulcicole a Deltei Dunării
– Rezervaţia Biosferei în 1991, Ann. Şt. ale I.C.P.D.D., p. 141-153
41. OŢEL V., 1996 – Strategia evaluării genofondului de specii
sălbatice pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, Ann.
Ştiinţifice ale I.C.P.D.D, p. 3-13
42. PAPADOPOL M., 1978 – Hidobiologie (Limnologie biologică),
Facultatea de Biologie Universitatea Bucureşti
43. PĂTROESCU C., GĂNESCU I., 1980 – Analiza apelor, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova
44. PRICOPE F., 1999 – Hidrobiologie, Ed. Ion Borcea, Bacău
45. PRICOPE F., BATTES K., URECHE D., 2001 – Growth biology
and productive potential of red-eye populations (Scardinius
erithrophthalmus L.) from Siret middle reach dam reservoirs, in
Studii şi cercetări ştiinţifice, Biologie, Vol. 6, Universitatea din
Bacău, p. 191-196
46. PRICOPE F, BATTES K.W., URECHE D., 2004- Metodologia de
monitorizare a ihtiofaunei din bazinele acvatice naturale şi
antropice, Studia Universitatis Vasile Goldiş, Seria Ştiinţele Vieţii
nr. 14,pp. 27-33, Arad
47. PRICOPE F., BATTES K., PETROVICI MILCA, 2007-
Hidrobologie. Lucrări practice, Editura Alma Mater, Bacău, 143 p.
48. PRICOPE F., 2007 - Hidrobiologie, Editura Rovimed Publishers,
Bacău, 204p.
49. REICE, S.R. AND WOHLENBERG. M., 1993 - Monitoring
Freshwater Benthic Macroinvertebrates and Benthic Process:
Measures for Assessment of Ecosystem Health, pp: 287-305 in:
D.M. Rosenberg and V.H. Resh (eds.): “Freshwater biomonitoring
and benthic macroinvertebrates”. Chapman & Hall. New York.
50. RICKER W.E., 1971 – Methods for Assessment of Fish Production
in Fresh Water, in IBP Handbook 3, Oxford and Edinburgh

148
51. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, RUJINSCHI C., 1970 - Unele
aspecte privind dinamica nictemerală a zooplanctonului din lacul
Bicaz, Lucr. Staţ. "Stejarul ", 3, p 267-280.
52. RUJINSHI C, 1975 – Studiul ecologic al crustaceelor planctonice
din lacul de acumulare Bicaz, Teză de doctorat, Universitatea
Bucureşti, 200p
53. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, 1978 – Dinamica zooplanctonului
lacurilor de acumulare de pe valea Bistriţei, cu referiri speciale
asupra rotiferelor, Teză de doctorat, Institutul de Ştiinţe Biologice
Bucureşti, 200 p.
54. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, 1979 – Comparative boimetrical
variations of some rotifer species from the dam lakes on the Bistriţa:
Bicaz, Pângăraţi, Racova and Şerbăneşti, Trav. Stat. "Stejarul",
Limnol., p. 193-196.
55. RUJINSCHI C., RUJINSCHI RODICA-ILEANA, 1981 – Aspecte
ale integralităţii biocenotice în lacul Bicaz, ), Stud. Cerc. Biol.,
Seria Biol. Anim., 33,1, p. 45-49.
56. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, RUJINSCHI C., 1981 – Aspecte
ale organizării zoocenozei planctonice din lacul de baraj Poiana
Uzului (judeţul Bacău), Stud. Cerc. Biol., Seria Biol. Anim., 33,2, p.
153-160.
57. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, RUJINSCHI C., 1981 – Dates
about zooplankton productivity în the Bicaz dam lake, Ann. Instit.
Biolog. Tihany, Hung. Acad. Scient., vol. XLVIII, p. 160-165.
58. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, RUJINSCHI C., 1982 – New dates
about zooplankton production in the Bicaz dam lake, Trav. Stat.
"Stejarul", Limnol.,8, Piatra Neamt, p.70-77.
59. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, RUJINSCHI C., 1982 – Aspecte
comparative ale structurii, producţiei şi productivităţii
zooplanctonului din lacurile de baraj Bicaz şi Poiana Uzului, , Trav.
Stat. "Stejarul", Limnol.,8, Piatra Neamt, p. 25-31.
60. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, RUJINSCHI C., 1982 –
Productivitatea zooplanctonului din lacul de baraj Bicaz, Trav. Stat.
"Stejarul", Limnol.,8, Piatra Neamt, p. 52-61.
61. RUJINSCHI C., RUJINSCHI RODICA-ILEANA, 1982 – Cercetări
privind obţinerea unor surse neconvenţionale de proteine prin
creşterea intensivă a unor specii de crustacee planctonice, Trav.
Stat. "Stejarul", Limnol.,8, Piatra Neamt, p. 80-87.
62. RUJINSCHI C., RUJINSCHI RODICA-ILEANA, 1985 – Ecologia
zooplanctonului din lacurile de baraj de pe Bistriţa, Lucrare
monografică, Ed. Acad. R.S.R.
149
63. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, 1992 – Obţinerea şi utilizarea
biomasei zooplanctonice neconvenţionale în creşterea larvelor şi
puietului de peşte, Conf. Nat. V de Ecologie, "Redresarea ecologică
a ambianţei" Cluj – Napoca, p. 304-309.
64. WATERS, T.F., 1969 - The turnover ratio in production ecology of
fresh water invertebrate, in Amer. Nat., 103, p. 173-185
65. WOOTTON, R.J., 1998 - Ecology of Teleost Fish, Fish and
Fisheries, Series 24, Kluwer Academic Publishers,
Dordrecht/Boston/London
66. *** Limnologia sectorului românesc al Dunării-studiu monografic,
1967, Ed.Academiei R.S.R.,Bucureşti
67. *** Monografia zonei Porţile de Fier-studiu hidrobiologic al
Dunării şi afluenţilor săi, 1970, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti
68. *** Lacul de acumulare Izvoru Muntelui-Bicaz. Monografie
limnologică, 1983, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti
69. *** Producţia şi productivitatea ecosistemelor acvatice, 1981, Ed.
Academiei RSR;
70. *** Lacurile de acumulare din România-tipologie, valorificare,
protecţie, 1993, Simpozion 1, Potoci, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza’,
Iaşi
71. *** Diversitatea lumii vii. Determinatorul ilustrat al florei şi faunei
României, vol. I, Mediul marin, 1995, Ed. Bucura Mond – Bucureşti
72. *** Diversitatea lumii vii. Determinatorul ilustrat al florei şi faunei
României, vol. II, Apele continentale, 2002, Ed. Bucura Mond –
Bucureşti
73. ***Fishways: biological basis, design criteria and monitoring,
2002, Bulletin Francais de la Peche et de la Pisciculture nr. 364.
74. *** DOC.CEN/TC 230/WG 2/TG 4 N 27- 2002- Water analysis-
sampling of fish with electricity
75. *** Controlul calităţii mediului. Lucrări practice de laborator,
2003, Agenţia Internaţională de Cooperare a Japoniei, Agenţia de
Protecţia Mediului Bucureşti, Facultatea de Chimie Industrială
Bucureşti, InterMediu Bucureşti, Ed. Cartea Universitară Bucureşti
76. ***TR-19 Proceduri operaţionale standard – prelevare, pretratare,
manipulare macronevertebrate, 2005

150