UNIVERSITATEA DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
CATEDRA DE BIOLOGIE
SPECIALIZAREA:
VALORIFICAREA ŞI PROTECŢIA RESURSELOR BIOLOGICE
MASTER POSTUNIVERSITAR

PRODUCŢIA SECUNDARĂ A ECOSISTEMELOR

ACVATICE

Conf. univ. dr. Pricope Ferdinand

Prof. univ. dr. Battes Klaus

BACĂU – 2008
 CUPRINS

1. Conceptul de producţie şi productivitate a bazinelor acvatice 4

2. Producţia secundară 5
1.1. Factorii care influenţează producţia secundară 5
1.2. Producţia secundară a zoocenozelor planctonice 6
1.2.1. Importanţa zooplanctonului în ecosistemele acvatice 7
1.2.2. Caracteristici morfologice şi fiziologice ale zooplancterilor 7
1.2.3. Adaptări ale organismelor zooplanctonice 13
1.2.4. Repartiţia zooplanctonului în ecosistemele acvatice 13
1.2.5. Migraţiile zooplanctonului 16
1.2.6. Acţiunea unor factori ecologici asupra zooplanctonului 17
1.2.7. Formarea zoocenozelor planctonice în ecosistemele 1.2.8.
acvatice antropogene
1.2.9. Producţia şi productivitatea zoocenozelor planctonice 21
1.2.10. Metode de determinare şi evaluare a zooplanctonului 23
1.3. Producţia macronevertebratelor acvatice bentonice 31
1.3.1. Importanţa şi rolul zoobentosului în ecosistemele acvatice 31
1.3.2. Categorii ecologice de macronevertebrate bentonice 31
1.3.3. Adaptări ale macronevertebratelor bentonice 33
2.3.3.1. Adaptări ale organismelor litofile 33
2.3.3.2. Adaptări ale organismelor psamofile 36
2.3.3.3. Adaptări ale organismelor pelofile 36
2.3.3.4. Adaptări ale organismelor argilofile 36
2.3.3.5. Adaptări ale organismelor fitofile 37
1.3.4. Macronevertebratele bentonice – bază trofică pentru peşti 37
1.3.5. Metodologia de determinare şi evaluare a zoobentosului 39
2.3.5.1. Colectarea probelor 40
2.3.5.2. Aparate şi metode de colectat bentos 41
2.3.5.3. Conservarea probelor 45
2.3.5.4. Prelucrarea probelor şi evaluarea rezultatelor 46
3. Potenţialul productiv şi producţia piscicolă 48
3.1. Conceptul de producţie piscicolă 49
3.2. Modalităţi de investigare a faunei piscicole 50
3.2.1. Metode de colectare a ihtiofaunei 51
3.2.1.1. Colectarea probelor de peşti prin electronarcoză 52
3.2.1.2. Pescuitul cu unelte filtratoare 57
3.2.2. Eşantionarea şi determinarea speciilor 60
3.2.2.1. Determinarea parametrilor biometrici 60
3.2.2.2. Calcularea unor indici şi coeficienţi biometrici 63
3.2.2.3. Calcularea unor coeficienţi de creştere şi supravieţuire 63
3.2.2.4. Identificarea şi clasificarea peştilor 64
3.2.2.5. Marcarea peştilor 1.3.6.

2
 3.2.3. Structura dimensională, pe vârste şi sexe 67
3.2.3.1. Determinarea vârstei 67
3.2.2.1.1. Determinarea vârstei după solzi 69
3.2.2.1.2. Determinarea vârstei după otolite 71
3.2.2.1.3. Determinarea vârstei după alte structuri osoase 71
3.2.3.2. Determinarea ritmului de creştere şi a supravieţuirii 72
3.2.3.2.1. Aprecierea gradului de valorificare a hranei 72
3.2.3.2.2. Aprecierea stării de întreţinere a peştilor 73
3.2.3.3. Determinarea creşterii 74
3.2.3.4. Determinarea raportului dintre sexe 78
3.2.3.5. Determinarea ratei mortalităţii 81
3.2.4. Determinarea stocului piscicol 82
3.2.4.1. Determinarea stocului prin metoda captură-marcare 82
3.2.4. 2. Determinarea stocului prin metoda populaţiilor virtuale 83
3.3. Producţia şi productivitatea piscicolă 84
3.3.1. Metode directe de determinare a productivităţii 84
3.3.2. Metode indirecte de determinare a productivităţii 88
3.4. Aprecierea stării ihtiocenozelor prin determinarea IBI 91
3.5. Zonele piscicole din apele curgătoare din România 94
3.6. Managementul populaţiilor piscicole 103
3.7. Gestionarea resurselor acvatice 107
Bibliografie selectivă 109

3
 1. Conceptul de producţie şi productivitate a bazinelor acvatice

Rentabilitatea unui bazin acvatic este definită prin doi termeni, cel de producţie
biologică şi cel de productivitate.
Producţia unui bazin acvatic era definită de Thienemann (1931) ca fiind cantitatea
de materie organică, de pe o suprafaţă dată şi într-un anumit interval de timp, furnizată de
o comunitate biologică anumită.
Zernov (1949) considera producţia acvatică analoagă cu recolta, aşadar este
cantitatea de substanţă organică sintetizată de organismele existente într-un anumit volum
de apă, într-o anumită perioadă de timp, pe calea acumulării, exceptând organismele care
mor natural şi cele care migrează din bazin sau sunt consumate de alte organisme
acvatice sau aeriene.
În accepţiunea lui Dussart (1966), noţiunile de producţie şi productivitate se
confundă: producţia unui bazin acvatic este cantitatea de materie vie produsă în condiţii
ce domină realmente ecosistemul sau cu alte cuvinte productivitatea unei zone
geometrice arbitrar delimitată.
Datorită complexităţii sale, noţiunea de producţie biologică a unui bazin acvatic
este greu de definit sub toate aspectele sale. Trebuie făcută totuşi distincţie între producţie
şi randament sau recoltă iar la definirea noţiunii trebuie ţinut cont de factorul energetic.
Producţia este cantitatea de materie vie şi excrete produsă în unitatea de timp în
cadrul ecosistemului, prin utilizarea unei anumite cantităţi de energie potenţială
exterioară sau interioară ecosistemului dat. Cum acumularea de materie vie se produce
prin acumularea de energie, producţia este suma organoproducţiei şi a energoproducţiei la
care se adaugă excretele şi energia care se eliberează în procesele ce duc la excreţia
acestor produşi (Pora şi Oros, 1974).
În cadrul noţiunii de producţie, definită prin aprecierea schimburilor energetice se
disting doi termeni, producţia brută şi producţia netă. Producţia brută este cantitatea de
energie asimilată de ecosistem într-un timp dat iar producţia netă este diferenţa dintre
producţia brută şi pierderile energetice produse prin metabolism sau respiraţie în aceeaşi
unitate de timp.
Noţiunea de producţie primară a fost introdusă în hidrobiologie de A. C.
Windberg şi L. Larovitiana (1939) şi a fost definită ca producţia de materie organică a
organismelor autotrofe pe seama energiei solare sau chimice şi a sărurilor minerale din
mediu. Aşadar, producţia primară poate fi considerată sinonimă cu producţia autotrofă.
Substanţele organice sintetizate de producătorii primari sunt preluate şi
metabolizate parţial sau total de producătorii secundari. Producătorii secundari, în sens
larg, reprezintă toate organismele heterotrofe iar în sens restrâns populaţiile de animale.
Producţia secundară este producţia dată de consumatori (erbivore, carnivore,
paraziţi), de detritivori şi de descompunători şi reprezintă energia acumulată în biomasa
acestor organisme. Producţia secundară nu depinde direct de o sursă de energie exterioară
ecosistemului. Energia acumulată de producătorii primari în biomasă se transmite prin
lanţurile trofice, asigurând baza energetică pentru sinteza proteinelor animale.
Productivitatea bazinelor acvatice este o noţiune mult mai complexă şi mai
abstractă decât cea de producţie şi de aici dificultatea de o defini sub toate aspectele sale.
A.G. Tansley (1929) definea productivitatea ca un “nivel al producţiei” iar pentru
Dussard (1966) productivitatea se confundă cu producţia. Definirea noţiunii de

4
productivitate în cadrul hidrobiologiei s-a modificat continuu. Thienemann (1931)
considera productivitatea “o dezvoltare maximă a organismelor în condiţii optime de
viaţă”, R.L. Lindman (1942) ca fiind “viteza fluxului energetic al organismelor, acumulat
la nivelul trofic dat” iar V. Tonolli (1952) numea productivitatea “rezultatul luptei dintre
tendinţa organismelor de a creşte la infinit şi tendinţa factorilor de mediu de a se opune
acestei creşterii”.
Productivitatea unui bazin acvatic poate exprima capacitatea acelui bazin de a
reproduce substanţa organică în organisme vii sau viteza cu care se asigură transformările
ce duc la reproducerea şi creşterea cantităţii de materie vie din acel bazin (Pora şi Oros,
1974).
Această noţiune are două aspecte:
- productivitatea biologică, adică capacitatea bazinului de a produce substanţă
organică sub forma organismelor vii;
- productivitatea economică sau capacitatea bazinului de produce organisme ce au
importanţă economică.
Productivitatea unui bazin acvatic poate fi exprimată şi ca raportul dintre
producţie (P) şi biomasă (B) produsă în unitatea de timp (P/B). Acest raport poartă
numele de “turnover” sau valoare de reînoire a biomasei şi reprezintă rata de înlocuire a
biomasei din ecosistem.
Există o corelaţie pozitivă între turnover şi talia indivizilor. Speciile de talie mică
au turnover-ul cel mai scurt şi cresc mai repede decât cele de talie mare, ca şi cum
“unitatea lor biologică internă de timp este cu mult mai scurtă” (Frontier, 1991). De
exemplu zooplactonul are turnover-ul de 6-33 de zile în timp ce mamiferele au turnover-
ul de 4-20 de ani.

2. Producţia secundară

2.1. Factorii care influenţează producţia secundară

Producţia secundară este producţia dată de consumatori (erbivore, carnivore,

paraziţi), de detritivori şi de descompunători şi reprezintă energia acumulată în biomasa
acestor organisme.
Pentru producătorii secundari factori precum lumina şi sărurile minerale, care
erau esenţiali pentru producătorii primari, devin factori accesorii, iar reproducerea, hrana,
adaptarea la condiţiile de mediu devin factori principali.
Hrana este un factor esenţial ce influenţează producţia secundară. Nevoile
alimentare ale organismelor animale diferă din punct de vedere cantitativ şi calitativ în
funcţie de specie, vârstă, zonă geografică, etc. Unele organisme vegetale nu pot constitui
hrană pentru anumite animale deoarece conţin substanţe care nu sunt tolerate de acestea.
Aşadar, la producătorii secundari apare fenomenul de selectivitate a hranei.
În ecosistemele acvatice după un maxim de dezvoltare a fitoplanctonului apare un
maxim de dezvoltare a zooplanctonului. În timpul dezvoltării lor zooplancterii elimină în
apă produşi de excreţie ce conţin azot şi fosfor şi care stimulează dezvoltarea
fitoplanctonului. Apare deci fenomenul de reciprocitate.
Reproducerea are o însemnătate deosebită pentru producţia secundară fiind
influenţată de condiţiile de mediu. Reproducerea are loc în condiţii normale numai la

5
temperaturi optime pentru acea specie, temperaturile scăzute mărind intervalul dintre
ciclurile de reproducere.
Biotopul în care trăiesc producătorii secundari are o importanţă cu atât mai mare
cu cât aceştia sunt mai legaţi de substrat. Astfel, organismele bentonice cresc, se
înmulţesc şi formează biocenoze caracteristice, cu producţie diferită, în funcţie de natura
fundului bazinului respectiv.
Dacă toţi aceşti factori oferă condiţii optime de dezvoltare, producătorii secundari
valorifică la maximum potenţialul trofic al bazinului, înregistrându-se o creştere
semnificativă a producţiei secundare a ecosistemului.
Sintetizând datele legate de transferul materiei şi energiei într-un ecosistem
acvatic, C. Elton reprezintă sub formă de piramidă evoluţia materiei în aceste
ecosisteme. Din analiza piramidei biomasei într-un ecosistem acvatic rezultă că materia
organică dizolvată se găseşte în proporţie de 50% din întreaga masă organică a bazinului.
Prin trecerea de la un nivel trofic la altul materia se reduce cantitativ, întotdeauna masa
consumatorilor fiind mai mică decât cea a producătorilor, iar peştii, ca ultim nivel al
piramidei, au biomasa cea mai redusă.
Deoarece biomasa din diferite nivele ale piramidei trofice poate fi exprimată în
energie, se poate imagina o “piramidă energetică” într-un ecosistem acvatic. La baza
piramidei energetice stă energia solară acumulată prin procese de fotosinteză, care este
utilizată ulterior pentru clădirea materii vii calitativ superioară etajului de bază.
Transferul de la un etaj la altul se face prin pierdere de energie utilizată pentru respiraţie
descompunerea substanţelor, producerea substanţelor organice de novo, excreţie, etc.

2.2. Producţia secundară a zoocenozelor planctonice

Zooplanctonul, reprezintă o verigă importantă în lanţurile trofice din

ecosistemele acvatice, constituind cea mai valoroasă sursă de hrană pentru speciile de
peşti planctonofagi, dar şi pentru speciile carnivore în primele stagii ontogenetice. În
acelaşi timp, asigură în ecosisteme transferul de substanţe şi energie de la producătorii
primari către consumatorii de ordin superior.
Alături de fitoplancton, organismele zooplanctonice compun biocenoza
planctonică din ecosistemele acvatice. Zooplancterii sunt organisme de dimensiuni
reduse, de la câţiva microni până la câţiva centimetri. După mărimea lor organismele
zooplanctonice pot fi încadrate în următoarele grupe:
- nanoplancton – organisme cuprinse între 5m şi 50-60m, format din protozoare de
talie mică ce trec, de regulă, prin fileul planctonic. Se separă din probe prin centrifugare,
din acest motiv se mai numeşte şi plancton centrifugat;
- microplancton – cuprinde zooplancteri cu talia cuprinsă între 60m şi 500m precum
infuzori, rotiferi şi crustacei de talie mică. Se colectează cu fileu planctonic fin şi se
separă din probe prin sedimentare;
- mezopolancton – format din organisme planctonice cu dimensiuni cuprinse între
500m şi 1 cm, ce sunt reţinute prin filtrare cu un fileu planctonic obişnuit. Aici sunt
incluse majoritatea rotiferelor, cladocerilor şi copepodelor;
- macroplancton – format din zooplancteri marini cu dimensiuni cuprinse între 1 cm
şi 100 cm.
2.2.1. Importanţa zooplanctonului în ecosistemele acvatice

6
 Prin poziţia lor de consumatori primari, organismele zooplanctonice au un rol
determinant în circuitul materiei şi energiei în ecosistemele acvatice. Ele asigură
transferul de substanţe şi energie de la producătorii primari, reprezentaţi de fitoplancton,
către consumatorii de ordin superior. Aceste specii algivore şi bacterivore intră în
componenţa unor lanţuri trofice scurte (alge – zooplancton – peşti)asigurând transferul
substanţei organice cu eficienţă maximă.
În ecosistemele acvatice, organismele zooplanctonice filtratoare sunt principalii
consumatori de detritus vegetal şi animal aflat în suspensie în masa apei şi pe fundul
bazinelor, transformând direct materia organică moartă în biomasă pentru veriga trofică
superioară, scurtând astfel lanţurile trofice şi accelerând circuitul materiei în ecosisteme.
Unele specii precum cladocerii Chydorus sphaericus, Bosmina longirostris,
Leydigia leydigi se hrănesc atât cu alge cât şi cu detritus. Aceste organisme aparţin astfel
la două lanţuri trofice diferite şi constituie puncte nodale în formarea unor reţele trofice
complexe.
Speciile detritivore de zooplancteri împreună cu organismele bacteriene
împiedică aglomerarea pe fundul bazinelor acvatice a resturilor organice vegetale şi
animale, contribuind astfel la menţinerea calităţii apei în ecosistemele acvatice.
Prezenţa în planctonul animal a unor anumite specii de zooplancteri oferă
indicaţii asupra calităţii apei din acele bazine acvatice. Aşadar, diferite specii de
zooplancton pot constitui indicatori ai saprobităţii şi troficităţii apelor din ecosistemele
acvatice.
Astfel, pentru apele oligosaprobe pot fi considerate specii indicatoare rotiferii
Kellicottia longispina, pentru apele b-mezosaprobe cladocerii Chydorus sphaericus,
Daphnia hyalina, Diaphanosoma brachyurum pentru apele alfa-beta mezosaprode
rotiferii Brachionus calyciflorus şi Keratella cochlearis. Pentru apele eutrofe pot fi
considerate specii indicatoare cladocerii Bosmina longirostris, Daphnia longispina,
copepodele Cyclops vicinus, Eucyclops serrulatus (Rodica-Ileana Rujinschi, 1978).
Planctonul animal, prin valoarea lui biologică ridicată constituie o importantă şi
valoroasă sursă de hrană pentru diferite specii de peşti. Unele specii din apele naturale
precum obletele (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), cleanul (Leuciscus
cephalus), plătica (Abramis brama) se hrănesc cu zooplancton atât în stadiul de alevini
cât şi în cel de adult. Speciile carnivore, precum păstrăvul de râu (Salmo trutta fario)
consumă zooplancton numai în stadiile tinere de viaţă (alevini şi puiet în primul an).
Introducerea pe scară largă în piscicultură a speciilor de peşti planctonofagi din
complexul sud-est asiatic (sânger, novac, cosaş, scoicar) a adus în atenţia specialiştilor
problema elaborării unor metode de cultură intensivă a organismelor planctonice vegetale
şi animale şi posibilitatea utilizării lor în hrana acestor specii de ciprinide.

2.2.2. Caracteristici morfologice şi fiziologice ale zooplancterilor

Zooplancterii aparţin următoarelor grupe sistematice: protozoare, rotifere,

copepode, cladocere. Se consideră că ultimele trei grupe au cea mai mare importanţă în
economia ecosistemelor acvatice.

7
 Rotiferele din punct de vedere sistematic aparţin încrengăturii Nemathelminthes
clasa Rotatoria. Rotiferele sunt viermi liberi, microscopici, cu corpul nesegmentat,
transparent şi parţial acoperit cu cili vibratili. Majoritatea sunt specii acvatice dulcicole.
Dimensiunile corpului sunt cuprinse între 0,04 – 0,5 mm, rar până la 3 mm lungime (în
general 0,2 – 0,5 mm). Corpul este alungit, cilindric, fuziform sau excepţional sferic şi
este acoperit de o cuticulă chitinoidă, transparentă, netedă sau ornamentată, cu o coloraţie
ce variază de la roz la roşu şi de la portocaliu la brun. Corpul este împărţit în trei
segmente distincte: regiunea cefalică sau capul, regiunea mijlocie sau trunchiul şi
regiunea posterioară sau piciorul (fig. 2.1.).
În regiunea cefalică se găseşte gura situată ventral şi aparatul rotator ce se
prelungeşte la unele specii cu un rostru. La formele libere sunt prezenţi 1 – 2 oceli, situaţi
pe aparatul rotator sau pe ganglionul cerebroid.
Aparatul rotator este o formaţiune caracteristică rotiferelor (rota = roată, ferre = a
purta) şi este format din câmpuri de cili care înconjoară gura. Serveşte ca organ de fixare,
de mişcare sau ca organ senzitiv.
Trunchiul este acoperit de platoşă cuticulară numită lorică, iar la unele specii este
protejat de un înveliş gelatinos. Lorica poate fi prevăzută cu prelungiri diferite, în general
sub formă de ţepi, mai mari sau mai mici, în legătură cu modul de viaţă şi cu condiţiile de
viaţă şi sezoniere.

Fig. 2.1. Brachionus urceolaris (A - femelă; B - mascul)

Piciorul sau coada este bine dezvoltat la formele fixate şi se termină cu o furcă,
constituită din 2 – 4 degete.
Rotiferele au sexe separate, este întâlnit dimorfismul sexual, masculii fiind mai
mici decât femelele. La femele este întâlnit fenomenul de ciclomorfoză adică modificarea
formei corpului în decursul ciclului ontogenetic legată de schimbarea condiţiilor de
mediu.
Înmulţirea rotiferelor este sexuată şi alternează cu cea partenogenetică. În general
aceste organisme sunt ovipare, rar vivipare. Iarna sau pe timp de secetă rezistă sub formă
de ouă durabile din care primăvara ies femele ce se înmulţesc partenogenetic. Spre
sfârşitul verii apar masculii care se împerechează cu femelele rezultând ouă durabile.

8
Alternanţa de generaţii partenogenetice şi sexuate poartă denumirea de heterogonie
monociclică. Există însă şi specii biciclice sau policiclice, condiţionate de schimbarea de
două sau mai multe ori a condiţiilor de mediu dar există şi unele specii care se reproduc
numai sexuat.
În condiţii vitrege de mediu, rotiferele elimină cea mai mare parte a apei din
organism, îşi încetinesc procesele vitale, depun în jurul lor o secreţie care se întăreşte
protejând organismul. În această stare de anabioză rezistă perioade îndelungate de timp,
revenind la viaţă când condiţiile de mediu sunt favorabile (reviviscenţă).
Durata de viaţă a femelelor este de numai două – trei săptămâni astfel că într-un
sezon apar mai multe generaţii succesive. La masculi durata de viaţă este şi mai scurtă, de
câteva ore până la 5 – 6 zile.
Dintre rotiferele prezente în lacurile şi bălţile din România cităm Brachionus
calyciflorus, Keratella cochleanis, Rotaria neptunia, Asplachna priodonta, Notholca
longispina (fig. 2.2 şi fig. 2.3.).

Fig. 2.2. Philodina roseola Fig. 2.3. Notholca longispina

Cladocerele, din punct de vedere sistematic sunt încadrate în încrengătura

Arthropoda, clasa Crustacea, ordinul Cladocera. Sunt crustacee de talie mică, cunoscute
sub numele de purici de baltă. La unele specii corpul este transparent, iar la altele
culoarea variază de la galben, la roz şi roşu.
Corpul crustaceelor este format din 10 segmente nedelimitate clar între ele. Capul
se prelungeşte cu un rostru sau cioc îndreptat în jos la formele microfage (Daphnia,
Bosmina) sau înainte, la formele răpitoare (Leptodora). În zona capului se observă o
pereche de antenule sau apendici senzoriali, iar perechea a doua de antene este foarte
dezvoltată şi divizată în două ramuri prevăzute cu peri penaţi şi serveşte la înot (fig. 2.4.).

9
 Fig. 2.4. Daphnia pulex

Corpul este acoperit cu o carapace formată din două valve , la unele specii fiind
prezentă numai valva dorsală. De corp se prind 4 – 6 perechi de apendici toracici lăţiţi. La
formele microfage pereche a 3-a şi a 4-a de picioare formează câte o reţea filtrantă, cu
peri lungi, deşi şi ordonaţi, îndreptaţi spre faţa sternală a toracelui, unde se găseşte un
şanţ care merge de-a lungul corpului până la orificiul bucal. Abdomenul se continuă cu o
formaţiune numită cauda sau postabdomen care la unele specii se termină cu o pereche
de apendici numiţi gheare caudale sau furcale.

Fig. 2.5. Cladocere din apele interioare

A-Bosmina logirostris; B- Polyphemus pediculus; C- Leptodora kindtii

10
 Şi la cladocere sexele sunt separate, este prezent fenomenul de dimorfism sexual şi
cel de heterogonie. În perioada caldă a anului femelele se înmulţesc partenogenetic.
Toamna, din ouă ies masculi care fecundează femelele, iar acestea vor depune ouă
durabile sau de rezistenţă care vor rezista peste iarnă. Primăvara din ouăle durabile vor
ieşi femele care se vor înmulţi partenogenetic tot timpul verii.
Dintre speciile de cladocere frecvent întâlnite în apele noastre cităm: Daphnia
pulex, Bosmina longirostris, Leptodora kindtii, Daphnia longispina, Alona guttata,
Diaphanosoma, Simocephalus (fig. 2.5).

Copepodele sunt organisme încadrate în încrengătura Arthropoda, clasa Crustacea,

ordinul Copepoda. Sunt crustacee acvatice, dulcicole şi marine, de dimensiuni cuprinse
între 0,5 – 2 mm, excepţional până la 10 mm. Se deplasează lent, prin mişcări vibratorii
sau sar cu ajutorul apendicilor toracici.
Corpul este net segmentat, format din 5 segmente cefalice, 6 toracice şi 5
abdominale. De regulă, primele segmente toracice se contopesc cu capul şi formează
cefalotoracele. În regiunea cefalotoracelui se diferenţiază un ochi nepereche, median, de
unde şi numele de ciclopi dat grupului. Apendicii corpului prezintă modificări legate de
modul de deplasare. Antenulele sunt biramate, scurte, turtite, prevăzute cu numeroşi
perişori formând o ramă de înot. Antenele sunt uniramate, formate din 4 – 24 de articule.
Ventral de cefalotorace se prind 5 perechi de picioare biramate. Abdomenul este format
din 5 segmente şi se termină cu o furcă cu peri penaţi (fig. 2.6).
Sexele sunt separate, ouăle sunt depuse în mediul extern. Uneori ouăle sunt învelite
în unul sau doi saci ovigeri pe care femela îi poartă ataşaţi de segmentul genital până la
ecluziunea larvelor în stadiul de nauplius sau metanauplius. Urmează stadiul de larvă
copepodită (copepodit) apoi cel de adult.
Dintre speciile de copepode din apele dulci cităm Cyclops fuscus,
Acanthocyclops viridis, Acanthocyclops vernalis, Dioptomus, Eudioptomus, Eurytemora
(fig. 2.7)

11
 Fig. 2.6. Cyclops fuscus A-faţa dorsală; B-faţa ventrală;
C-larvă metanauplius; D-larvă copepodită

Diaptomus sp. Acanthocyclops reductus propinguus

(A-femelă, B-mascul)
Fig. 2.7. Ciclopide din apele interioare

12
 2.2.3. Adaptări ale organismelor zooplanctonice

Zooplancterii se încadrează în grupa mare a organismelor planctonice adică a

acelor forme de viaţă acvatică ce în toată perioada ontogenetică sau numai în anumite
stadii ale acesteia se menţin în stare de plutire liberă, mai mult sau mai puţin pasivă, în
masa apei. Organismele zooplanctonice au organe de locomoţie slab dezvoltate,
deplasarea lor în masa apei fiind înlesnită de curenţii orizontali şi verticali precum şi de
unele adaptări morfologice şi fiziologice.
Adaptările organismelor zooplanctonice le asigură flotaţia şi deplasarea în masa
apei cu consum minim de energie.
Flotaţia sau plutirea activă este procesul prin care hidrobionţii se scufundă în
masa apei cu o viteză minimă datorită unor adaptări morfologice, fiziologice, biochimice
şi comportamentale. Aceste adaptări se fac prin scăderea greutăţii restante, prin mărirea
suprafeţei portante sau prin combinarea celor două mecanisme.
Micşorarea greutăţii restante (greutatea organismului – greutatea apei
dezlocuite) a organismelor zooplanctonice se realizează prin diverse mecanisme, precum:
- micşorarea părţilor dense ale corpului, precum formaţiunile scheletice ale unor
crustacee;
- acumularea de produşi graşi în organism, ca substanţe de rezervă;
- apariţia unor incluziuni gazoase şi formaţiuni cu rol de flotori, precum la unele
sifonofore şi moluşte;
- înlăturarea din protoplasma celulelor a unor produşi grei de metabolism, precum ionii
de Ca şi Mg şi acumularea unor produşi uşori;
- creşterea conţinutului de apă din organism prin hidratare celulară şi tisulară, până la
apropierea densităţii corpului de cea a mediului. Aşa se întâmplă la rotiferul
Asplachna.
Mărirea suprafeţei portante a zooplancterilor se poate realiza prin diverse
adaptări:
- micşorarea taliei organismului, fapt ce modifică raportul volum/suprafaţă, crescând
capacitatea de plutire;
- modificarea formei corpului ce are ca rezultat mărirea suprafeţei portante. Aşa se
întâlneşte la cladocerul Holopedium, a cărui corp este protejat de învelişuri
gelatinoase bine dezvoltate;
- emiterea de prelungiri ale corpului sau apendicilor care măresc suprafaţa portantă.

2.2.4. Repartiţia zooplanctonului în ecosistemele acvatice

În bazinele acvatice zooplanctonul are o distribuţie neuniformă legată în

principal de fenomenele de agregare şi migraţie activă a zooplancterilor, ca urmare a
influenţei unor factori biotici şi abiotici. Cladocerii, copepodele şi rotiferii formează
roiuri, cârduri sau nori planctonici, care se deplasează în căutarea hranei şi a condiţiilor
fizico – chimice prielnice din mediul acvatic. Această repartizare grupată reprezintă
starea normală de distribuţie a zooplanctonului (C. Rujinschi, 1975, Rodica-Ileana
Rujinschi, 1978).

13
 Răspândirea neuniformă a zooplanctonului în masa apei poate fi condiţionată şi
de unele fenomene dinamice din apă precum curenţii orizontali şi verticali sau valurile
care adună în anumite zone cantităţi mari de organisme planctonice.
Rezultatele obţinute prin prelevarea succesivă de probe de zooplancton dintr-o
anumită staţie dau o valoare informativă relativă privind situaţia din momentul colectării
deoarece populaţiile de zooplancton se află într-o continuă mişcare şi deplasare în masa
apei. Datorită acestui lucru au fost imaginate şi alte metode de estimare a distribuţiei
numerice a zooplanctonului în bazinele acvatice precum sistemele sincrone de colectare
simultană a probelor (Semeonov, 1966) sau colectarea în serie a probelor de-a lungul unei
linii, împărţite în părţi echidistante (Botnariuc, 1954).
Răspândirea pe orizontală a zooplanctonului în ecosistemele acvatice este
influenţată de numeroşi factori, precum:
- caracteristicile morfologice şi hidrologice ale ecosistemului;
- structura reţelei de afluenţi;
- valorile parametrilor fizico – chimici ai apei;
- cantitatea şi calitatea hranei;
- prezenţa peştilor planctonofagi în bazin.
De exemplu, într-un lac de acumulare precum cel de la Bicaz (C. Rujinschi,
1975), în amonte, la coada lacului, unde se resimte influenţa râului de origine şi apa are
un grad mare de turbiditate, crustacei planctonici sunt rari (sub 3000 ex/m 3). Sunt
prezenţi cladoceri nectobentonici (Leydigia leydigi) şi specii de copepode, negativ
fototoxice şi criofile precum Canthocamptus staphylinus. Către baraj condiţiile de
dezvoltare a zooplanctonului se ameliorează: suspensiile minerale sunt puţine,
transparenţa se măreşte, lumina pătrunde adânc în masa apei, mărind zona trofogenă. Ca
urmare, se produce o dezvoltare abundentă a fitoplanctonului, substratul nutritiv pentru
majoritatea crustaceelor planctonice. În aceste condiţii, densitatea copepodelor creşte la
valori de peste 3000 ex/m3, iar a cladocerelor la peste 17000 ex/m3. Apar concentrări de
indivizi adulţi precum şi stadii ontogenetice tinere.
Răspândirea pe verticală a zooplanctonului în masa apei este neomogenă datorită
mai multor cauze (Dussart, 1967):
- cauze fiziologice primare, cum sunt necesităţile energetice şi nutritive ale
zooplancterilor;
- cauze fiziologice secundare precum efectele coabitării cu alte specii sau prezenţa
consumatorilor în ecosistem;
- cauze biologice precum condiţiile specifice de reproducere, creştere şi dezvoltare;
- cauze ecologice şi fizice cum sunt relaţiile cu factorii de mediu, influenţa luminii,
temperaturii, curenţilor apei, etc.
Acţiunea combinată a acestor factori se manifestă diferit în timp, atât în cadrul
aceluiaşi ecosistem cât şi de la un ecosistem la altul. Repartiţia neuniformă a
zooplancterilor în masa apei este un fenomen complex, determinat de mai mulţi factori
din care unul sau câţiva devin dominanţi în raport cu ceilalţi.
Distribuţia neuniformă a crustaceelor la diferite nivele de adâncime, este starea
lor obişnuită, în condiţii normale. Dacă, în ecosistem au loc variaţii bruşte ale unor factori
biotici sau abiotici (vânt, viituri, etc.), echilibrul relativ al populaţiilor este perturbat şi
răspândirea pe verticală se modifică.

14
 Distribuţia pe verticală în masa apei a zooplanctonului are şi un caracter
nictemeral. Astfel, ziua cladocerii se aglomerează în lacurile mari între 5 – 20 m
adâncime, stratul de la suprafaţă fiind populat cu un număr mic. Noaptea, populaţiile de
crustacee efectuează migraţii ascendente şi populează cu precădere orizontul superficial
al apei ( Rodica - Ileana Rujinschi, C. Rujinschi, 1970).
Distribuţia neuniformă a zooplanctonului pe verticală nu este numai numerică ci
şi din punct de vedere al speciilor şi al vârstelor. Astfel, în straturile superioare ale apei
lacurilor (până la 5 m adâncime) predomină formele tinere, juvenilii, în timp ce la
adâncimi mai mari (5 – 20 m) predomină indivizii adulţi din speciile fitofage şi răpitorii
lor.
Dinamica sezonală a zooplanctonului reprezintă o altă caracteristică a acestor
organisme privind distribuţia lor în ecosistemele acvatice. Această dezvoltare neuniformă
în timp, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ se datorează în principal
modului lor de înmulţire, diferit în raport cu succesiunea anotimpurilor, influenţat de
temperatura apei, intensitatea şi durata perioadei luminoase, etc.
Variaţiile cantitative sezonale în dezvoltarea populaţiilor zooplanctonice sunt
relevate de existenţa în timpul anului a două maxime numerice:
- la sfârşitul primăverii (mai – iunie), odată cu ridicarea temperaturii apei şi creşterea
perioadei şi intensităţii luminoase, are loc o dezvoltare explozivă a fitoplanctonului, fapt
ce determină o dezvoltare abundentă a zooplancterilor fitofagi;
- la începutul toamnei (sfârşit de august – început de septembrie), legat tot de un
maxim de dezvoltare a fitoplanctonului. În mod obişnuit densităţile numerice înregistrate
de zooplancton toamna sunt mai ridicate decât cele de primăvară.
Variaţiile calitative sezonale înregistrate de zooplancton arată o dezvoltare
inegală a diferitelor grupe sistematice în timpul anului. Rotiferele domină calitativ şi
cantitativ iarna, primăvara şi vara în timp ce cladocerii şi copepodele domină toamna,
eliminând uneori în totalitate rotiferii din componenta zooplanctonului.
În funcţie de dezvoltare lor tot timpul anului sau numai într-o anumită perioadă a
acestuia organismele zooplanctonice pot fi perene sau temporare.
Speciile perene sau permanente populează ecosistemele acvatice tot timpul
anului. Aşa sunt specii de rotiferi precum Keratella cohlearis, Asplachna priodonta,
Brachionus calyciflorus, Rotaria neptunia. Dintre cladocerii pereni cităm Daphnia
hyalina, Daphnia cuculata, Bosmina longirostris. Dintre copepode, sunt prezente tot
timpul anului Cyclops vicinus, Acanthocyclops vernalis.
Speciile temporare sau sezonale se dezvoltă în ecosisteme, în anumite perioade,
în funcţie de termica apei, în restul timpului există sub forma unor stadii de rezistenţă.
Aceste specii temporare sunt stenoterme, fie de ape reci, fie de ape calde.
Speciile stenoterme de ape reci sau criofile se dezvoltă abundente iarna sau la
începutul primăverii. Aşa sunt specii de rotiferi precum Notholca acuminata, Polyarthra
dolicoptera.
Speciile stenoterme de ape calde sau termofile se dezvoltă cu precădere în
anotimpul cald. Din acest grup fac parte rotiferi cum sunt Epiphanes macrurus şi
Euchlanis incisa, cladoceri precum Daphnia longispina, Alona guttata, Diaphanosoma
brachyurum sau copepode precum Eucyclops serrulatus.
Studii cantitative şi calitative asupra zooplanctonului din lacul de acumulare
Bicaz (C. Rujinschi, 1975, Rodica-Ileana Rujinschi, 1978) au arătat că în perioada de

15
iarnă se înregistrează cea mai redusă diversitate specifică, majoritatea hidrobionţilor
există sub formă de ouă de rezistenţă. Cea mai redusă densitate dintre crustacee o
înregistrează cladocerii, majoritatea fiind stenoterme termofile. Copepodele sunt relativ
mai multe, ele sunt specii euriterme cu posibilităţi mari de adaptare la temperatură.
Primăvara, zooplanctonul este bogat calitativ, acum apar majoritatea speciilor de
cladoceri şi copepode. Valori maxime ale densităţii numerice sunt atinse vara şi la
începutul toamnei când peste 90% din speciile zooplanctonice existente în lac au o
dezvoltare cantitativă abundentă.
Unele organisme zooplanctonice, în funcţie de termica sezonală a apei, prezintă
un polimorfism sezonal cunoscut sub numele de ciclomorfoză. Fenomenul este evident la
cladocerii planctonici (Daphnia, Bosmina) şi la rotiferi. Aceste modificări ciclomorfotice
se produc în scop adaptativ, ca răspuns la modificarea sezonală a unor parametri fizici ai
apei, precum densitatea şi vâscozitatea. Alungirea corpului şi a apendicilor constituie o
modalitate de mărire a flotabilităţii indivizilor în scopul economisirii energiei în timpul
deplasării şi plutirii libere în masa apei(Rodica-Ileana Rujinschi, 1979).

2.2.5. Migraţiile zooplanctonului

Organismele zooplanctonice pot efectua adevărate migraţii, adică deplasări în

masa apei, cu caracter periodic sau neregulat, în sens orizontal sau vertical. Aceste
organisme fac în special migraţii verticale, care apar ca fenomene de masă în care
populaţii întregi sau părţi din populaţie se deplasează pe distanţe de zeci de metri din
orizontul superficial al apei în profundal sau invers. Migraţiile nu sunt făcute de toţi
indivizii populaţiei, ei se comportă în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică şi condiţiile
concrete de mediu. De obicei, stadiile tinere se menţin cu precădere în păturile
superficiale ale apei.
Migraţiile zooplanctonului depind, în mare măsură, de existenţa posibilităţilor de
deplasare mai mult sau mai puţin active ale acestor organisme. Unele organisme
planctonice se deplasează odată cu masele de apă datorită curenţilor, iar altele au
posibilităţi de deplasare activă. Majoritatea zooplancterilor se deplasează activ cu ajutorul
cililor, flagelilor sau a apendicilor. La formele lipsite de mijloace active de locomoţie,
deplasarea în plan vertical se realizează prin modificarea greutăţii specifice a corpului.
Cauzele migraţiilor zooplanctonului sunt complexe şi nu sunt pe deplin
elucidate. Migraţiile verticale au de obicei un caracter ciclic fiind condiţionate în special
de variaţiile circadiene şi sezonale ale luminii, temperaturii, regimului gazos al apei şi
altor factori biotici şi abiotici. Mulţi autori consideră că stimulul primar al migraţiilor pe
verticală este lumina care însă poate fi modificată de acţiunea unor stimuli secundari. În
general, amplitudinea migraţiei este mai mare în apele limpezi şi mai mică în cele cu
transparenţă scăzută.
Migraţiile zooplanctonului par a fi cauzate şi de căutarea activă a hranei deci pot
fi considerate migraţii de hrănire. Aceste organisme se deplasează în căutarea populaţiilor
algale cu care se hrănesc, dar uneori celulele algale, în special cele senescente, elimină în
apă cantităţi mari de substanţe ectocrine care au efecte negative asupra creşterii şi
dezvoltării cladocerelor şi copepodelor. În studii asupra cladocerelor s-a demonstrat că
aceste substanţe ectocrine determină şi o micşorare evidentă a vitezei de filtrare a acestor
crustacee. În general, se consideră că migraţiile circadiene ale zooplancterilor în păturile

16
superficiale ale apei, în timpul zilei, au rol trofic în timp ce deplasarea în adâncime,
noaptea, are rol protector.
Majoritatea zooplancterilor efectuează migraţii nictimerale ascendente: la
sfârşitul zilei se ridică spre suprafaţa apei unde rămân toată noaptea, apoi în zori coboară
spre adâncime unde rămân toată ziua. Unele specii şi stadii ontogenetice tinere fac
migraţii inverse, adică descendente noaptea şi ascendente ziua. Aşa sunt stadiile de
naupliu ale ciclopidelor şi unele rotifere.
Urmărirea migraţiei cladocerului Daphnia hyalina în lacul Bicaz (C. Rujinschi,
1975) a arătat că ziua acest crustaceu populează cu precădere orizontul de adâncime 10 –
20 m, în amurg migrează către suprafaţa apei, rămâne în pătura superficială toată noaptea
apoi în zori coboară spre adâncime, astfel că la ora prânzului se aglomerează la
adâncimea de aproximativ 20 m.
Viteza de migraţie a zooplancterilor diferă de la o specie la alta. De exemplu,
Daphnia hyalina se deplasează cu o viteză de maximum 90 cm/min, în timp ce specii de
Bosmina longirostris şi Diaphanosoma brachyurum au viteze mai mici de deplasare. În
general, viteza migraţiilor ascendente este mai mică decât a celor descendente.

2.2.6. Acţiunea unor factori ecologici asupra zooplanctonului

Zooplancterii din ecosistemele acvatice se găsesc în interacţiune cu diferiţi

factori ecologici de natură abiotică şi biotică.
Factorii abiotici ce acţionează asupra hidrobionţilor se manifestă în două moduri
distincte:
- prin variaţii regulate, cu caracter periodic, precum alternanţa zi – noapte,
succesiunea anotimpurilor, etc. Aceşti factori provoacă modificări privind repartiţia
temporală şi spaţială a zooplanctonului, compoziţia cantitativă şi calitativă a acestuia,
declanşează şi influenţează procesele de migraţie, determină schimbări morfologice şi
comportamentale ale indivizilor;
- prin variaţii neperiodice, precum viiturile puternice, vânturile, etc. aceşti factori
determină perturbări bruşte ale populaţiilor de zooplancteri din ecosisteme, atât în ce
priveşte structura cantitativă şi calitativă cât şi dinamica acestora.
Dintre factorii abiotici cu importanţă deosebită pentru zooplancton menţionăm:
temperatura apei, cantitatea şi calitatea luminii, concentraţia oxigenului din apă,
concentraţia substanţelor organice, reacţia ionică a apei.
Temperatura apei are rol determinant în răspândirea pe verticală a
zooplanctonului. Vara, când temperatura apei la suprafaţa lacurilor depăşeşte 24 0C, în
pătura superficială până la adâncimea de 4 m se găsesc foarte puţine crustacee, aceştia
migrează spre profunzime, se aglomerează în orizontul de 15 – 20 m unde temperatura
este mai mică, de unde revin la suprafaţă în amurg, când temperatura apei a mai scăzut.
Termica apei determină şi structura pe vârste şi sexe a populaţiilor de crustacee
planctonice, în special a cladocerelor. Astfel, iarna când temperatura apei lacurilor ajunge
la 4 – 50C, cladocerii planctonici sunt puţini şi apar numai în stadiul de adulţi, în timp ce
copepodele, deşi puţine, sunt reprezentate atât prin adulţi cât şi prin juvenili, fiind
prezente ambele sexe. Acest lucru se datorează faptului că unele copepode precum
Acantocyclops vernalis sau Macrocyclops albidus sunt policiclice, una din generaţii

17
apărând în timpul iernii. Primăvara, odată cu creşterea temperaturii la 15 0C cladocerii
încep să se înmulţească partenogenetic şi populaţiile lor devin numeroase.
Variaţiile termice ale apei determină şi modificări ale morfologiei corpului adică
fenomenul de ciclomorfoză, observat la multe crustacee şi rotiferi.
Din punct de vedere al rezistenţei la variaţia factorului termic, speciile
zooplanctonice pot fi:
- specii euriterme, care apar în plancton tot timpul anului şi suportă variaţii termice
mari, cuprinse între 0–240C. În această grupă se încadrează cladoceri precum Daphnia
hyalina, Daphnia cucullata, Bosmina longirostris, Leydigia leydigi, unele copepode
precum Cyclops vicinus, Macrocyclops albidus, rotifer precum Asplanchna priodonta,
Polyarthra vulgaris;
- specii stenoterme termofile, care apar numai în perioada caldă a anului cum este
cladocerul Diaphanosoma brachyurum, copepodul Eucyclops serrulatus sau rotiferi ca
Brachionus diversicornis;
- specii stenoterme criofile, care trăiesc cu precădere în perioada de iarnă şi primăvara
cum sunt copepodele din speciile Mezocyclops dubowskii şi Camtocamptus staphylinus
sau rotiferii Synchaeta pectinata sau Notholca acuminata.
Lumina influenţează organismele zooplanctonice prin variaţia intensităţii
luminoase, prin alternanţa lumină – întuneric şi prin lungimea perioadei luminoase.
Creşterea intensităţii luminoase primăvara influenţează direct dezvoltarea
fitoplanctonului în ecosistemele acvatice, deci cantitatea de hrană aflată la dispoziţia
majorităţii speciilor de zooplancteri fitofagi.
Variaţiile ritmice ale luminii produsă de alternanţa zi – noapte condiţionează
desfăşurarea proceselor de migraţie a zooplanctonului. Se consideră că lumina are rol de
semnal în declanşarea migraţiilor. Faţă de acest stimul zooplancterii reacţionează diferit
în virtutea unei ritmicităţi fiziologice şi comportamentale, înscrise în patrimoniul lor
genetic şi consolidat în decursul generaţiilor.
În raport cu lumina, zooplancterii pot fi negativ sau pozitiv fototaxici.
Majoritatea cladocerilor (Daphnia hyalina, Diaphanosoma brachiurum, Leydigia leydigi)
şi a ciclopidelor adulte manifestă o fototaxie negativă pronunţată. Alte specii precum
Alona affinis, Eucyclops serulatus prezintă o fototaxie pozitivă. Unele ciclopide, prin
modificarea unor factori hidrochimici, precum creşterea concentraţiei CO2 din apă, îşi
schimbă fototaxia din pozitiva în negativă, devenind fotofobe.
Lungimea perioadei luminoase influenţează cu precădere reproducerea
zooplanctonului. Când lungimea perioadei luminoase depăşeşte 13 – 14 ore pe zi,
cladocerii se înmulţesc rapid prin partenogeneză, iar în populaţie pe lângă indivizi adulţi
apar şi numeroase exemplare tinere. Scăderea perioadei de lumină sub 11 ore pe zi, face
ca ritmul partenogenezei să scadă treptat şi în cele din urmă să se oprească. Exemplarele
juvenile sunt tot mai rare în populaţie, apar masculii şi în scurt timp femele depun ouă de
rezistenţă.
Lumina poate acţiona şi indirect asupra zooplanctonului prin modificarea
calităţii şi cantităţii fitoplanctonului. Creşterea perioadei luminoase la 12–14 ore pe zi, în
prima jumătate a lunii mai, determină o dezvoltare explozivă a fitoplanctonului, care este
urmată imediat de înmulţire în masă a rotiferilor, apărând astfel primul maxim de
dezvoltare a acestor organisme.

18
 Reacţia ionică a apei (pH-ul) poate influenţa dezvoltarea organismelor
zooplanctonice în ecosistemele acvatice. Majoritatea speciilor de zooplancton sunt
neutrofile sau slab alcalinofile, rezistând la variaţii reduse ale pH - ului. Există însă şi
specii de ciclopide care pot suporta variaţii foarte largi ale reacţiei ionice. Astfel, specia
Acanthocyvlops viridis trăieşte în ape cu pH cuprins între 4,4 şi 9,8 unităţi, Cyclops
vicinus de la 5,9 la 9,13, iar Macrocyclops albidus de la 4,4 la 9,8 unităţi de pH.
Substanţe organice dizolvate sau în suspensie în apa ecosistemelor pot acţiona
asupra zooplanctonului în mod direct sau indirect. Influenţa directă se manifestă prin
faptul că majoritatea rotiferilor şi cladocerelor se dezvoltă abundent în ape ce conţin
substanţe organice. Aşa sunt specii de Asplachna priodonta, Daphnia longispina,
Bosmina longirostris, Chydorus sphaericus, specii care realizează o biomasă deosebit de
bogată în ape încărcate cu substanţe organice.
Substanţele organice din apă acţionează şi în mod indirect asupra
zooplancterilor, în sensul că în ape încărcate cu cantităţi mari de substanţe organice se
dezvoltă populaţii algale specifice apelor cu un grad ridicat de troficitate precum
Scenedesmus quadricauda, Hyaloraphidium contortum, pe seama cărora are loc o
creştere puternică a biomasei zooplanctonice.
Vântul poate constitui un factor ecologic de mare însemnătate în distribuţia
zooplanctonului în ecosistemele acvatice. Prin acţiunea sa directă, el modifică repartiţia
zooplancterilor în masa apei. Vânturile puternice, odată cu amestecarea masei de apă din
lacuri, omogenizează şi populaţiile de zooplancton, astfel că acestea, pentru o scurtă
perioadă de timp, prezintă o dispersie relativ omogenă în masa apei, contrar situaţiei de
acalmie când majoritatea zooplancterilor sunt grupaţi în orizonturile mai adânci. După
perioade cu vânt puternic, în zona litorală a lacurilor, opusă direcţiei vântului, densitatea
numerică a zooplanctonului creşte semnificativ. Vântul mai poate transporta şi disemina
ouăle de rezistenţă ale zooplancterilor, contribuind astfel la îmbogăţirea biocenozei cu
elemente alohtone.
Vântul poate influenţa şi indirect dezvoltarea zooplanctonului, fie provocând
modificarea temperaturii aerului şi a apei, fie aducând spre suprafaţă săruri biogene,
favorizând în acest fel dezvoltarea fitoplanctonului, deci mărind cantitatea de hrană
pentru zooplancterii erbivori.
Factorii biologici care acţionează asupra zooplanctonului sunt reprezentaţi prin
totalitatea organismelor din ecosistem cu care indivizii populaţiilor de zooplancteri se
află în interacţiune, fie prin relaţii intraspecifice fie interspecifice.
Relaţiile intraspecifice se manifestă pregnant în perioada caldă a anului când
organismele zooplanctonice formează cârduri sau nori de zooplancton. Scopul constituirii
acestor cârduri pare a fi din necesităţi de apărare. Prin formarea acestor aglomerări
repartiţia zooplanctonului în ecosistem devine discontinuă şi astfel se diminuează şansa
consumatorilor de a intercepta prada. Constituirea acestor nori planctonici apare şi ca
necesitate legată de nutriţie, deoarece viaţa în grup uşurează acţiunea de căutare a hranei.
La unele specii de ciclopide s-au dezvoltat o serie de mijloace care înlesnesc
întâlnirea dintre sexe sau desfăşurarea reproducerii. Astfel, la nivelul perechii a doua de
antene există ţepi şi apendici senzoriali în formă de măciucă sau bastonaşe care au la bază
celule senzoriale ce percep senzaţiile olfactive sau chimice. Aceste organe sunt mai
dezvoltate la masculi şi se presupune că au rol în găsirea femelelor în perioada de
reproducere sexuată.

19
 La masculii unor specii de copepode precum Eucyclops serrulans, Macrocyclops
albidus, Cyclops vicinus pe ultimele articole ale antenulelor se dezvoltă perişori simpli
sau penaţi cu rol senzorial, dar şi în găsirea partenerei de reproducere.
La unele organisme zooplanctonice se manifestă o oarecare grijă faţă de urmaşi.
La sfârşitul toamnei, înmulţirea partenogenetică este înlocuită de înmulţirea sexuată.
Femelele produc ouă durabile care sunt protejate de efipii, în care vor rezista pe timp
friguros. Ouăle de rezistenţă sunt depuse în zone mai adânci, cu apă liniştită pe fundul
bazinelor. Primăvara, din aceste ouă, ies femele care se înmulţesc apoi partenogenetic,
asigurând astfel dezvoltarea populaţiilor de zooplancton în ecosistem.
Relaţiile interspecifice ale organismelor zooplanctonice se concretizează în
relaţii trofice, zooplancterii fiind consumatori primari dar şi consumatori secundari.
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează prolificitatea zooplancterilor, viteza de
dezvoltare, talia indivizilor, durata de viaţă, răspândirea lor în timp şi spaţiu.
Multe specii de zooplancton sunt consumatori primari, adică specii erbivore. Ele
se hrănesc cu alge din diferite grupe sistematice: diatomee, cianoficee, protococale,
chrisomonadine. Aşa sunt specii de cladocere precum Daphnia hyalina, Bosmina
longirostris, Diaphanosoma brachyurum sau de rotiferi, cum sunt Keratella cochlearis,
Polyarthra vulgaris. Aceşti zooplancteri au maximum de dezvoltare în lunile de vară,
perioadă care corespunde cu dezvoltarea explozivă a unor alge planctonice consumate
intens de zooplancteri.
Alte specii de zooplancton sunt consumatori secundari adică sunt specii
răpitoare. Aşa sunt multe specii de crustacee planctonice (ciclopide) sau chiar rotifer
(Asplachna priodonta, Synchaeta sp.) care consumă intens rotiferi şi cladoceri de talie
mică.
Unele specii de cladoceri şi copepode se hrănesc cu detritus organic aflat în
suspensie în masa apei sau pe fundul bazinului, sunt deci specii detritofage.

2.2.7. Formarea zoocenzelor planctonice în ecosistemele acvatice

antropogene

Apele curgătoare au un plancton foarte puţin numeros şi cu puţine specii, datorat

în special vitezei mari de curgere a apei. Behning (1929) arăta că un plancton adevărat nu
poate exista decât în apele curgătoare a căror viteză de curgere nu depăşeşte 1 m /
secundă. Planctonul apelor curgătoare este cunoscut sub numele de potamoplancton.
Ecosistemele acvatice antropogene precum lacurile de baraj şi acumulare sunt
ecosisteme intermediare între cele curgătoare şi cele stagnante, cu caracteristici mai
apropiate de ale râului de origine sau lacului în funcţie de coeficientul de circulaţie al
apei. Hidrobionţii care populează aceste lacuri constituie un amestec de forme reofile şi
limnofile, cu predominanţa unora sau altora, în funcţie de regimul hidrologic al
ecosistemului, tipul de lac, zona topografică a lacului sau vechimea lui.
În formarea unui ecosistem lacustru antropogen are loc o înlocuire a biotopului
lotic al râului de origine cu un biotop lentic, unde viteza de curgere este încetinită, apa
rămânând o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp în cuveta lacului. Concomitent cu
modificarea regimului hidrologic se modifică şi parametrii fizico – chimici ai apei. Au
loc intense procese de sedimentare a substanţelor organice şi formarea unui substrat
mâlos, mai evident în zona superioară a lacurilor.

20
 În primii ani de existenţă a lacurilor de acumulare se produc intense procese de
degradare a substanţelor organice, provenită în special din vegetaţia de pe terenurile
inundate. În acest fel are loc o îmbogăţire a apei cu elemente biogene, ceea ce duce la
proliferarea algelor planctonice. Este aşa-numitul efect al îngrăşării. Concomitent, în
zona profundală a lacurilor cantitatea de oxigen dizolvat scade şi creşte concentraţia
bioxidului de carbon.
În cadrul procesului complex de formare a faunei de tip lentic, în urma
succesiunii de la biotopul lotic, se înscrie şi instalarea şi stabilizarea relativă a unor
zoocenoze caracteristice.
Imediat după formarea unui lac de acumulare are loc o diversificare calitativă a
speciilor de zooplancton ca urmare a bogăţiei de resurse organice şi minerale provenite
din zonele inundate. Ulterior apar modificări profunde ale factorilor de mediu, în special
în chimismul apei, fapt ce determină schimbări structurale în compoziţia biocenozei.
Astfel, unele specii dispar iar altele se adaptează şi se dezvoltă exploziv. De
exemplu, în lacul Bicaz diversitatea zooplanctonului a crescut odată cu stabilizarea
condiţiilor abiotice şi cu adaptarea zooplancterilor la noile condiţii de viaţă. Dacă în
1961, la un an de la formarea lacului, zooplanctonul cuprindea 63 de specii, în 1966 a
ajuns la 72 de unităţi taxonomice. Determinări făcute la aproape 20 de ani de la formarea
lacului au pus în evidenţă existenţa a numai 51 de unităţi sistematice (C. Rujinschi,
Rodica -Ileana Rujinschi, 1978).
Principalele surse de populare cu zooplancton a ecosistemelor antropogene nou
formate sunt râurile de origine, lacurile şi bălţile limitrofe, păsările acvatice şi vântul.
Unele specii de zooplancton din lacurile de acumulare au origine autohtonă,
fiind aduse de râurile de origine a lacurilor de acumulare. Aceste specii reofile sunt
cantonate cu precădere în zona superioară a acestor lacuri unde se resimte încă influenţa
râului.
Alte specii de zooplancton provin din bălţile adiacente râurilor care au, în
general, elemente planctonice bogate şi variate. După o selecţie naturală riguroasă, în
noile condiţii au supravieţuit şi s-au dezvoltat numai unele specii existente în biotopii
lentici preexistenţi.
Păsările acvatice care trec dintr-un bazin acvatic în altul par a fi cauza prezenţei
unor specii de zooplancton în apele unor lacuri de acumulare, specii care nu există nici în
apa râului de origine nici a ecosistemelor limnice învecinate. În acest mod se explică
prezenţa în apele lacului Bicaz a speciilor de Daphnia hyalina var. lacustris,
Diaphanosoma brachyurum sau Cyclops vicinus. Păsările pot transporta în special ouăle
de rezistenţă, care sunt eliminate în apa lacurilor odată cu excrementele sau le transportă
odată cu mâlul prins de picioare sau penaj.
Un alt factor care poate transporta organismele zooplanctonice dintr-un bazin în
altul este vântul. În perioadele de secetă, ouăle de rezistenţă ale copepodelor pot fi
transportate de vânt, contribuind astfel la popularea ecosistemelor acvatice învecinate.

2.2.8. Producţia şi productivitatea zoocenozelor planctonice

Eficienţa producţiei secundare depinde de calitatea hranei ingerate de

consumatori, fiind mai mare la fitofage decât la carnivore. La zooplancton, în general,
eficienţa asimilării variază între 50% şi 90% fiind mai mare la speciile erbivore decât la

21
cele prădătoare. Dar şi în cazul speciilor erbivore eficienţa asimilării depinde de natura
hranei: este mai scăzută la cele ce se hrănesc cu diatomee şi mai ridicată la cele ce
consumă preponderent cloroficee.
Factorii principali care condiţionează producţia secundară a organismelor
planctonice sunt cantitatea şi calitatea hranei, condiţiile de reproducere, gradul de
adaptare la condiţiile concrete ale biotopului. Atunci când toţi aceşti factori oferă condiţii
optime de dezvoltare, zooplancterii valorifică la maximum potenţialul trofic al bazinului
şi se înregistrează o creştere semnificativă a producţiei secundare a acestora.
În cadrul ecosistemelor acvatice zooplanctonul deţine o poziţie cheie în reţelele
trofice. Datorită dezvoltării lor partenogenetice rotiferii, copepodele şi cladocerele devin
la un moment dat dominante în ecosistem, atât numeric cât şi gravimetric. Aprecierea
producţiei zooplanctonului într-un ecosistem acvatic se face prin evaluarea densităţii
numerice (nr. ex. / m3) şi a biomasei (mg / l sau mg /m3).
Biomasa zooplanctonică ce se dezvoltă într-un bazin acvatic depinde de tipul
ecosistemului, de sezon, de locul de prelevare a probei. De exemplu, în lacuri biomasa
planctonică prezintă o dinamică sezonieră, cu două maxime gravimetrice,
corespunzătoare celor numerice: una la sfârşitul lunii mai – început de iunie şi una la
sfârşitul lunii septembrie.
Calitatea biomasei planctonice este determinată de variaţia numerică şi
ponderală a speciilor dominante. Spre exemplu, cladocerele şi copepodele au o valoare
nutritivă mai mare decât rotiferii, fiind folosite mai eficient de către consumatorii
secundari, în special de alevinii peştilor.
Productivitatea sau rata producţiei, reflectă viteza cu care se realizează producţia
în ecosistem. Plecând de la biomasă (standing crop) şi raportând productivitatea la timp
şi spaţiu se obţin doi indici: P/B şi B/P (P = producţia; B = biomasa).
Raportul producţie/biomasă (P/B) poartă denumirea turnover sau rată de înnoire
a biomasei şi reflectă viteza de înlocuire a materiei vii dintr-un ecosistem sau numărul de
generaţii care se succed în unitatea de timp. De exemplu, dacă producţia zooplanctonului
dintr-un ecosistem este de 10 g C / m 3 /zi, la o biomasă de 40 g /m3 /zi, rezultă că
turnover-ul (P/B) este 0,25 (P/B = 0,25), adică într-o singură zi se reînnoieşte un sfert din
numărul de generaţii sau 25% din biomasă. Turnover-ul exprimă, de fapt, viteza de
circulaţie a materiei în ecosistem.
Raportul biomasă / producţie (B/P) exprimă durata de înlocuire a întregii
biomase vii din ecosistem. În cazul de mai sus, relaţia devine: B/P = 40/10 = 4, deci sunt
necesare 4 zile pentru înlocuirea întregii biomase zooplanctonice din ecosistem. Această
valoare (4) a raportului B/P indică durata de viaţă a unei generaţii.
Urmărind relaţia dintre producţie (P) şi respiraţie (R), concretizată în raportul
P/R, Odum (1976) deosebeşte la nivelul ecosistemelor acvatice, cel puţin două situaţii:
- când P/R > 1, atunci ecosistemul are caracter autotrof, predomină producţia, deci
acumularea de materie organică;
- când P/R < 1, atunci ecosistemul are caracter heterotrof, se caracterizează prin
regresia producţiei şi predominanţa fenomenelor de descompunere a substanţelor
organice.
Estimarea producţiei secundare şi a productivităţii populaţiilor zooplanctonice
implică numeroase tehnici şi metode de lucru care au în vedere calculul indirect al
dimensiunii populaţiilor şi a datelor fiziologice sau măsurarea indirectă a respiraţiei şi

22
excreţiei. Această estimare se face prin calcularea unor parametri care prin acţiunea lor
asociată determină din punct de vedere cantitativ producţia şi productivitatea: numărul de
indivizi, structura pe vârste şi sexe, biomasa, durata de dezvoltare a diferitelor stadii, etc.
Valorile acestor parametri pot fi determinate experimental sau pot fi calculate după
grafice şi tabele existente în literatura de specialitate, în funcţie de dimensiunea
indivizilor, de stadiul de dezvoltare, de structura pe sexe, de temperatura apei şi cantitatea
de hrană din biotopul studiat.
În practica curentă, aprecierea biopotenţialului productiv al unei zoocenoze
planctonice se face utilizând metoda grafică. Metoda foloseşte mici aproximări la nivel
de populaţie dar prin introducerea în calcul a unui număr mare de componente
structurale, gradul ei de precizie creşte la nivel biocenotic.
Pentru determinarea producţiei şi productivităţii zooplanctonului se folosesc
diferite metode grafice, diferenţiat în funcţie de grupul taxonomic (Edmonson W.T.,
Winberg G.G., 1971):
- pentru rotiferi – metoda Winberg (1968);
- pentru cladoceri şi copepode – metode Winberg, Počhon şi Suşkina (1965).
Valorile biomasei sunt exprimate în substanţă uscată, gravimetric (mg) sau
calorimetric (cal) pe unitatea de suprafaţă (m 2 ) sau volum (m3 sau litru). Raportarea
rezultatelor se face pe grupe taxonomice şi pe total zooplancton în cazul calculării
productivităţii zilnice şi ca valori globale (total zooplancton) în cazul calculării
producţiei. Conversia biomasei zooplanctonice în energie se face după relaţia:
1 g substanţă uscată = 5000 cal

2.2.9. Metode de determinare şi evaluare a zooplanctonului

O primă etapă în determinarea zooplanctonului din ecosistemele acvatice o

constituie colectarea probelor. Alegerea staţiilor de colectare trebuie făcută în aşa fel
încât să cuprindă cele mai semnificative zone ecologice ale ecosistemelor cercetate (zone
de adâncime, zone litorale, zone cu substrat diferit, etc.).
Pentru lacurile naturale, lacuri de baraj şi acumulare sau bazine piscicole probele
se recoltează din zona de amonte (de alimentare), din zona de aval (de evacuare) şi din
zona centrală. În general, din zona de alimentare şi evacuare probele se colectează de la
orizontul de suprafaţă (0 metri) iar în zona centrală de la suprafaţă, de la diferite
orizonturi de adâncime (5 – 10 – 15 m) şi din apropierea fundului bazinului.
Rezultatele obţinute prin prelevare succesivă de probe din diferite staţii dau însă
o situaţie relativă a numărului de zooplancteri dintr-un ecosistem acvatic deoarece
zooplanctonul se află într-o continuă deplasare şi mişcare. Din acest motiv s-au imaginat
diferite metode de estimare a distribuţiei acestora:
- colectarea simultană a probelor din mai multe puncte de către mai multe echipe de
colectare (Monakov şi Semeonov, 1966);
- colectarea în serie a probelor cantitative de-a lungul unei linii drepte, divizate în
părţi echidistante de cca. 3 m (Botnariuc, 1954).
Frecvenţa colectărilor este în funcţie de scopul cercetărilor şi poate fi lunară,
sezonieră sau când condiţiile ecologice s-au schimbat. În bazinele piscicole probele se
recoltează cu precădere în sezonul cald (începutul verii ¸ 20 mai – 1 iunie; mijlocul verii:
1 – 10 iulie; sfârşitul verii: 20 august – 1 septembrie). Pentru o caracterizare completă a

23
acestor bazine este necesar să se preleveze probe şi toamna (10 – 20 octombrie) şi la
sfârşitul iernii (1 – 10 martie).
Uneltele de colectare sunt:
- filee planctonice de diferite construcţii şi mărimi făcute din pânză de mătase cu
diametrul ochiului de 40 – 50 m (fig. 2.8);
- filee planctonice dublu reversibile, pentru capturarea organismelor zooplanctonice
aflate la diferite adâncimi (fig. 2.9);
- batimetru cu volum de 5 – 10 l, cu deschiderea – închiderea declanşată printr-un
mesager trimis prin cablu. Cu acest aparat se realizează colectări punctiforme,
capturându-se zooplancterii aflaţi la un moment dat la o anumită adâncime.

Fig. 2.8. Fileu planctonic Fig. 2.9. Fileu descendent reversibil

Probele de apă colectate cu batimetrul sunt filtrate prin fileul planctonic prevăzut
cu un pahar cilindric colector. Concentratul cu zooplancton se pune în flacoane de plastic
de 100 – 150 m. pentru eliminarea pierderilor de organisme fileul se clăteşte prin
introducere în apă până în apropierea inelului metalic, se agită puternic şi noul concentrat
se adaugă celui recoltat anterior. Proba astfel obţinută se conservă cu formol 4 %.
Volumul de apă filtrată depinde de gradul de troficitate al bazinului. Din
bazinele oligotrofe se filtrează 20 – 100 l de apă, din cele eutrofe numai 10 l.
Probele aduse din teren, cu un volum de cca. 100 ml, se pregătesc în vederea
analizei microscopice. Prima operaţie ce se desfăşoară în laborator este cea de
concentrare, prin diverse metode:
- sedimentarea lentă – probele sunt lăsate nemişcate, pe suprafeţe plane circa 3
săptămâni, perioadă în care se sedimentează tot materialul biologic. Cu ajutorul unei
trompe de vid se sifonează supernatantul iar sedimentul care înglobează materialul
biologic este trecut în flacoane de 10 ml, spre a fi analizate microscopic;

24
 - centrifugarea – este o metodă rapidă ce permite prelucrarea unui număr mare de
probe în vederea analizei microscopice. Probele se centrifughează 5 – 10 min. la 1000-
1500 turaţii pe minut, se îndepărtează supernatantul, obţinându-se probele de analizat (10
ml).
Zooplanctonul din probele astfel prelucrate se analizează calitativ şi cantitativ la
stereomicroscop şi microscop în celule tip Kolkwitz, Sedgwich-Rafter sau în celule de
numărare gradate, cu volum cunoscut.
Analiza calitativă a zooplanctonului din probe se face în scopul determinării
principalelor grupe taxonomice de zooplancteri (protozoare, rotifere, copepode,
cladocere) şi a întocmirii conspectului faunistic pe grupe taxonomice şi nivele trofice
(consumatori secundari sau prădători, consumatori primari sau erbivori).
Analiza cantitativă se efectuează în scopul caracterizării structurale a zoocenozei
planctonice din punct de vedere cantitativ (densitate, abundenţă, biomasă, etc.) şi se face
prin mai multe metode:
- metode numerică – constă în numărarea tuturor organismelor din 10 ml de probă
redusă, determinându-se specia, sexul, stadiul ontogenetic de dezvoltare. Valorile
determinate la 10 ml de probă se extrapolează la m3;
- metoda gravimetrică – constă în determinarea greutăţii umede a zooplancterilor în
funcţie de specie. Se formează loturi de câte 100 de indivizi din aceeaşi specie şi se
cântăresc la balanţa analitică. Se obţine o greutate medie a fiecărui organism din specia
de analizat. Având datele de greutate medie a fiecărei specii, se poate calcula biomasa
totală a zooplanctonului dintr-un volum de apă (litru, m3);
- metoda volumetrică – constă în măsurarea micrometrică a zooplancterilor şi
calcularea volumelor prin comparare cu forme geometrice cunoscute, după tabele
matematice uzuale. Deoarece organismele planctonice nu se încadrează intr-o formă
geometrică unitară, ele pot fi descompuse teoretic în elementele componente, se
calculează volumul fiecărei părţi şi se face suma volumelor.
Metode volumetrică a fost pusă la punct de A. Nauverck (1963) care ajunge la
concluzia că densitatea speciilor zooplanctonice este foarte apropiată de valoarea 1 şi
stabileşte relaţia 1 mg zooplancton = 106 m3. De aici apare posibilitatea convertirii
valorilor ponderale, obţinute mai uşor, în unităţi de volum. Pentru o determinarea
cantitativă exactă se pot folosi cele 3 metode combinate.
Rezultatele analizelor probelor sunt trecute în fişe speciale în care sunt înscrise
date calitative şi cantitative rezultate în urma analizei microscopice. Aceste date se
utilizează la calcularea unor parametri şi indici ecologici cu ajutorul cărora se
caracterizează structura zoocenozelor planctonice din ecosistemele cercetate.
Densitatea numerică – reprezintă numărul de indivizi raportat la unitatea de
volum. Se numără toţi indivizii aparţinând fiecărei specii, se însumează numărul de
indivizi din fiecare grup taxonomic, din adunarea cărora rezultă numărul total de indivizi
din proba analizată. Rezultatul se exprimă în număr de exemplare la litru sau m 3, ţinând
cont de cantitatea de apă filtrată iniţial.
Abundenţa numerică – reprezintă raportul procentual dintre grupele taxonomice
(sau dintre specii) din punct de vedere numeric. Se calculează raportând procentual
numărul de indivizi al unui grup taxonomic la numărul total de indivizi dintr-o probă (de
exemplu, din numărul total de zooplancteri: protozoarele 5%, rotiferi 45%, cladocere
25%, copepode 25%).

25
 Constanţa – indice care exprimă în procente gradul de frecvenţă a speciilor, potrivit
raporturilor: F ≥ 50%: forme constante; F= 25 – 50%: forme accesorii; F< 25%: forme
accidentale
Frecvenţa (F) – indică numărul de probe în care se găseşte specia urmărită, în
raport cu numărul total de probe. Se calculează după formula:
F = P /Pt * 100 unde P = numărul de probe în care se găseşte specia;
Pt = numărul total de probe analizate
Constanţa – indice care exprimă în procente gradul de frecvenţă a speciilor,
potrivit raporturilor
F≥ 50% - forme constante;
F= 25 – 50% - forme accesorii;
F< 25% - forme accidentale

Indicele de dominanţă (ID) – evidenţiază rolul unei specii în desfăşurarea

procesului de transfer de substanţă şi energie în cadrul unui ecosistem.
Structura şi funcţionarea biocenozei este influenţată de una sau mai multe specii
numite dominante. Specii dominante pot fi speciile cu densitatea numerică cea mai mare,
cele cu biomasa cea mai mare, cele care ocupă cel mai mare spaţiu sau cele care prin
diferite căi controlează sau influenţează echilibrul dinamic al biocenozei.
Indicele de dominanţă (Mc Naugton şi Wolf ) exprimă gradul de influenţă pe care îl
au primele două specii, cu cea mai mare dezvoltare numerică sau gravimetrică într-o
biocenoză. Se calculează după formula:

Y1 – Y2
ID (%) = --------- x 100 unde:
Y
Y1 = densitatea numerică a speciei cele mai numeroase (cu biomasa cea mai
mare);
Y2 = densitatea numerică (biomasa) a speciei secundar (care urmează ca valoare
numerică sau gravimetrică dominantei primare);
Y = densitatea numerică (biomasa) totală.
Raportarea rezultatelor, pentru fiecare probă se face prin menţionarea: Specia
primară / Specia secundară = ID%. Pentru aprecierea potenţialului productiv al unui
bazin acvatic trebuie luată în consideraţie, în primul rând, dominanta gravimetrică
(biomasa) care reflectă mai fidel starea trofică a ecosistemului.
Diversitatea (d) – este un indice care stabileşte pe bază matematică relaţia existentă
între bogăţia de specii dintr-o biocenoză şi gradul de abundenţă al acestora, dând
informaţii asupra gradului de stabilitate a biocenozei respective. Se calculează după
relaţia:
S-1
d = ------- unde: S = numărul de specii / probă; N = numărul total de indivizi;
ln N

Biomasa zooplanctonică – se calculează în substanţă umedă sau uscată, pe baza

greutăţii medii specifice (mg ), luată din tabele sintetizate în literatura de specialitate, în
funcţie de specie, sex, vârstă. Numărul de indivizi din fiecare specie se înmulţeşte cu

26
valoarea medie individuală corespunzătoare din tabel. Prin însumarea biomasei pe grupe
taxonomice se obţine biomasa totală din probă. Rezultatul se exprimă în mg sau g pe
unitatea de volum (mg/l sau g/m3).
Abundenţa biomasei – reprezintă procentual biomasa unei specii (grup
sistematic) raportat la biomasa celorlalte specii din probă.

Tabelul 2.1. Fişa de analiză cantitativă şi calitativă a probelor de zooplancton

Data Obs.
analizei
Fişa nr. ….
Staţia de colectare ………
Adâncimea apei …………
Data colectării …………..
Cladocere Copepode Rotifere
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
Specia Specia Specia
adulţi juvenili adulţi nauplii copepodiţii adulţi juvenili

Nr. indiv. /
probă
Nr. indiv. / m3
Nr. indivizi (%)
Biomasa
(mg/m3)
Nr. total
indiv./probă
Nr. total
indiv./m3
Total
biomasă / m3

Tabelul 2.2. Greutatea specifică medie a unor specii de zooplancton

Greutatea
Greutatea
Dimensiuni specifică
Specia Stadiul specifică
(µm) uscată
umedă (µg)
(µg x 10-3)
Rotatoria
Asplanchna sp. Adult Forme mici 10,5 525
Forme mari 30 1.500
Brachionus angularis Adult Forme medii 0,43 35
Brachionus calyciflorus Adult Forme mici 0,4 32
Forme medii 2.1 168
Forme mari 6 480
Brachionus diversicornis Adult 3 300
Brachionus quadridentatus Adult Forme mici 1 80

27
 Forme medii 2 160
Forme mari 5 400
Brachionus rubens Adult 4 300
Brachionus urceolaris Adult Forme mici 0,3 24
Forme medii 1 80
Forme mari 4 400
Euchlanis sp.. Adult Forme medii 1 100
Filinia sp. Adult Forme medii 0,25 25
Hexarthra sp. Adult Forme medii 0,7 100
Kellicottia longispina Adult Forme medii 0,2 20
Keratella cohlearis Adult Forme medii 0,2 22
Keratella sp. Adult Forme medii 0,4 45
Notholca sp. Adult Forme mici 0,25 25
Forme medii 0,7 70
Forme mari 3 300
Polyarthra vulgaris Adult Forme medii 0,6 60
Polyarthra sp. Adult Forme medii 0,4 40
Rotaria rotatoria Adult 0,3 30
Rotaria neptunia Adult 1 90
Rotaria sp. Adult Forme medii 0,7 63
Synchaeta pectinata Adult Forme medii 5 250
Synchaeta sp. Adult Forme medii 2 100
Testudinella sp. Adult Forme medii 0,6 60
Trichocerca sp. Adult Forme mici 0,3 30
Forme medii 0,9 90
Forme mari 2,2 220
Trochosphaera sp. Adult Forme medii 25 250
Copepoda
Cyclops strenuus Adult Forme medii 200 20.000
Cyclops vernalis Adult Forme medii 10,8 10.800
Cyclops vicinus Adult Forme medii 25,7 5.300
Copepodit Stadiul III 15 1.500
Copepodit Stadiul V 26 2.600
Cyclops sp. Naupliu Forme mici 3 300
Forme mari 15 1.500
Copepodit 17 2.500
Juvenil 18 2.700
Acanthocyclops vernalis Adult Forme medii 40 4.000
Copepodit Stadiul II 8 800
Copepodit Stadiul V 30 3.000
Acanthocyclops viridis Adult Forme medii 85 8.500
Eucyclops serrulatus Adult Forme medii 40 4.000
Copepodit Forme medii 20 2.000
Mesocyclops cithonoides Adult Forme medii 13 1.300
Macrocyclops albidus Adult Forme medii 100 10.000
Macrocyclops fuscus Adult Forme medii 150 15.000
Macrocyclops gracilis Adult Forme medii 8 800
Diaptomus sp. Adult Forme medii 45 4.500
Copepodit Forme medii 33 3.300

28
 Naupliu Forme medii 4 400
Ou Forme medii 0,7 70
Eudiaptomus coeruleus Adult Forme medii 82 8.200
Eudiaptomus graciloides Adult Forme medii 65 6.500
Eudiaptomus gracilis Adult Forme medii 37 3.700
Copepodit Forme medii 27 2.700
Naupliu Forme medii 2,6 260
Eudiaptomus vulgaris Adult Forme medii 250 25.000
Copepodit Forme medii 85 8.500
Eurytemora lacustris Adult Forme medii 87 8.700
Copepodit Forme medii 20 2.000
Ou 2 200
Cladocera
Alona affinis Adult Forme medii 7,5 750
Alona gutata Adult Forme medii 4 400
Alona sp. Adult Forme medii 40 4.000
Bosmina coregoni Adult Forme medii 55 5.500
Juvenil 6 600
Ou embr. 1,8 220
Bosmina longirostris Adult Forme medii 35 3.500
Juvenil 7 700
Ou embr. 1,2 145
Ceriodaphnia reticulata Adult Forme medii 25 2.500
Juvenil 10 1.000
Chydorus sphaericus Adult Forme medii 10 1.000
Juvenil 2,3 230
Ou embr. 0,27 33
Daphnia cucullata Adult Forme medii 90 9.000
Juvenil 20 200
Daphnia galeata Adult Forme medii 100 10.000
Juvenil 30 300
Daphnia longispina Adult Forme medii 100 10.000
Juvenil 20 200
Daphnia magna Adult Femelă 1.420 142.000
Mascul 260 26.000
Daphnia pulex Adult Forme medii 650 65.000
Daphnia sp. Adult 1,1- 1.3 65 6.500
1,5- 1,7 230 23.000
2,3-2,5 600 60.000
Juvenil 0,9-1,0 30 3.000
Ou embr. 4,2 500
Diaphanosoma brachyurum Adult Femelă 35 3.500
Mascul 14 1.400
Juvenil 9 900
Ou 2 250
Leptodora kindtii Adult Femelă 300 24.000
Mascul 65 5.200
Juvenil 100 8.000
Ou embr. 4,2 500

29
Leydigia leydigi Adult Forme medii 41 4.100
Moina micrura Adult Forme medii 70 7.000
Juvenil 40 4.000
Moina rectirostris Adult Forme medii 145 14.500
Juvenil 34 3.400
Moina sp. Adult Forme medii 75 7.500
Juvenil Forme medii 35 3.500
Polyphemus pediculus Adult Femelă 84 8.400
Sida crystalina Adult Femelă 440 35.200
Mascul 65 5.200
Juvenil Forme medii 60 4.800

30
 2.3. Producţia macronevertebratelor bentonice

În categoria macronevertebratelor bentonice sunt incluse organisme din grupul

viermilor acvatici, al crustaceelor, al larvelor de insecte şi al moluştelor.

2.3.1. Importanţa şi rolul zoobentosului în ecosistemele acvatice

Nevertebratele care-şi duc viaţa pe sau în substratul de pe fundul apelor joacă un

rol deosebit în economia bazinelor acvatice. Structura asociaţiilor de nevertebrate este un
element deosebit în evaluarea tendinţelor de evoluţie a stării trofice a unui ecosistem.
Zoobentosul este una dintre principalele verigi cu rol în procesele ecologice
fundamentale care asigură productivitatea ecosistemelor. Astfel, participă la acumularea
şi transferul de energie din sedimente către diferite categorii de consumatori precum
peştii bentofagi, nevertebratele constituind o importantă bază trofică pentru aceştia. Pe de
altă parte, zoobentosul joacă un rol major în circuitele biogeochimice. În acest sens,
intervin în circuitul principalilor nutrienţi ca fosfor şi azot; elemente ce controlează starea
trofică a ecosistemelor acvatice.
Excreţia nevertebratelor bentonice trebuie interpretată ca un important proces
biologic în eliberarea nutrienţilor la interfaţa sediment/apă şi reintroducerea în circuit a
acestora. De asemenea, organismele zoobentonice acumulează şi concentrează o serie de
metale grele, detergenţi, pesticide şi alte categorii de poluanţi şi participă la
biodegradarea şi bioconversia unora dintre acestea. Organismele bentonice pelofage
modifică microstratificaţia substratului.
Unele dintre componentele faunei bentonice oferă informaţii asupra condiţiilor
locale din ecosistem, prin calitatea lor de bioindicatori. Trebuie însă ţinută seama nu
numai de prezenţa taxonilor bioindicatori, ci şi de abundenţa lor, îndeosebi în situaţia
speciilor cosmopolite, adaptabile la o gamă largă de condiţii de mediu.
Ponderea pe care o deţine zoobentosul în economia unui bazin acvatic este în
corelaţie cu o serie de factori abiotici şi biotici, principali fiind natura substratului şi
viteza curentului apei. În acest sens, zoobentosul, în comparaţie cu alte verigi ale lanţului
trofic (zooplancton, fitoplancton), este prioritar ca importanţă în apele curgătoare din
zonele montane, unde domină faciesul pietros şi viteza curentului apei oferă o bună
oxigenare a mediului. Un rol mai puţin important îl joacă macronevertebratele bentonice
în zona de şes a apelor curgătoare, ca şi în profundalul lacurilor.

2.3.2.Categorii ecologice de macronevertebrate bentonice

Organismele bentonice au fost clasificate după o serie întreagă de criterii.

Luând drept criteriu lungimea organismelor ce vieţuiesc pe fundul apelor, acestea
au fost împărţite în trei grupe: microbentonice (mai mici de 0,1 mm),
mezo(meio)bentonice (între 0,1 şi 2 mm) şi macrobentonice (peste 2 mm). Obiectivul
nostru îl va constitui macrozoobentosul, mai precis nevertebratele bentonice ai căror
adulţi depăşesc 2 mm.
După relaţia existentă între hidrobionţi şi substratul pe care sau în care habitează,
se deosebesc două categorii de organisme şi anume: epibentonice şi endobentonice.

31
Epibentonicele îşi duc viaţa pe suprafaţa substratului iar endobentonicele îşi sapă galerii
în care se ascund sau se înfundă în faciesul pe care îl populează.
Componentele epibentosului, după felul cum se fixează sau se mişcă pe substrat
se împart în două categorii şi anume: forme sesile sau fixe şi forme libere.
Printre formele sesile de zoobentos se enumeră spongierii Ephydatia fluviatilis,
Spongila lacustris, celenteratul Cordylophora lacustris, polichetul Manayunkia caspica,
briozoarul Plumatella repens, kamptozoarul Urnatella gracilis, lamelibranchiatul
Dreissena polymorpha.
Formele libere sunt cea de a doua categorie de zoobentonte, care la rândul lor se
subâmpart în sedentare şi erante. Animalele sedentare, efectuează deplasări lente şi de
mică anvergură, pe un substrat dur, cum se observă la planariile Crenobia alpina,
Polycelis nigra, gasteropodele Viviparus acerosus, V.viviparus, Ancylus fluviatilis şi larva
coleopterului Helmis. Erantele sau vagilele înglobează hidrobiontele zoobentonice ce se
deplasează rapid, cu o amplitudine a mişcărilor mult mai mare decât sedentarele. Printre
acestea sunt amfipodele din genurile Dikerogammarus, Pontogammarus, decapodul
Astacus leptodactylus, hidracarienii Hygrobates fluviatilis, Sperchon clupeifer, larvele
insectelor efemeroptere din genurile Ecdyonurus , Ephemera şi plecopterelor Nemura,
Perla.
Componentele endobentosului din apele dulci se înfundă în substratul mâlos sau
nisipos ori îşi construiesc galerii în cel argilos.
Din categoria celor ce se înfundă în substrat fac parte majoritatea oligochetelor
limicole Branchiura, Limnodrilus, Tubifex, etc., lamelibranchiatele Anodonta, Pisidium,
Sphaerium, Unio, polichetele amfaretide Hypania invalida, Hypaniola kowalewskii
(forme tubicole).
Organismele săpătoarele ce-şi construiesc galerii, fac parte din mai multe grupe
taxonomice, reprezentantele cele mai tipice fiind larvele efemeropterului Palingenia
longicauda şi crustaceul Astacus leptodactylus.
Privite din punctul de vedere al naturii substratului pe care îl populează, implicit
al apartenenţei la zoocenozele respective, organismele zoobentonice au fost clasificate în
mai multe categorii principale.
Organismele litoreofile, sunt acelea ce habitează pe un substrat dur, în principal
piatra, în prezenţa curentului apei. Ele aparţin zoocenozelor litoreofile din pâraiele şi
râurile montane, precum şi din zona montană a marilor râuri şi fluvii. Pe faciesul pietros
din zonele râurilor cu un curent foarte slab ca şi pe pietrele digurilor din incintele
amenajate sau pe alte obiecte submerse din apele stagnanate, atât organismele cât şi
zoocenozele se numesc litofile.
Organismele psamoreofile populează faciesul nisipos de pe fundul râurilor şi
fluviilor unde se resimte curentul apei; în lipsa curentului organismele sunt psamofile.
Zoocenozele se numesc psamoreofile, respectiv psamofile.
Organismele peloreofile sau cele pelofile populează faciesul mâlos din apele
curgătoare cu curent slab sau din cele stătătoare. Zoocenozele se numesc în acest caz
peloreofile sau pelofile.
Organismele argiloreofile sau cele argilofile sunt acelea ce-şi sapă galerii, de
obicei în malurile argiloase ale râurilor sau apelor stagnante, ori habitează pe substratul
argilos. Aceste animale sunt componente ale zoocenozelor argiloreofile sau argilofile.

32
 Organismele fitoreofile şi biocenozele respective se grupează pe vegetaţia din
apele curgătoare; cele fitofile sunt răspândite în lacuri, bălţi, precum şi în ghiolurile şi
japşele Deltei Dunării, constituind biocenoze bogate, cu denumirile corespunzătoate.
V.I.Jadin (1950) include clar această ultimă categorie de animale şi biocenoze în cele
bentonice. Părerea altor hidrobiologi este că organismele fitofile nu constituie un bentos
propriu zis, ci ele pot fi considerate ca un etaj superior al bentosului.
Organismele perifitice, populează acele obiecte introduse în apă, inclusiv pietrele
acoperite cu microfite. Animalele din perifiton sunt foarte apropiate de cele litoreofile sau
litofile.
2.3.3. Adaptări ale macronevertebratelor bentonice

Principalii factori ce influenţează în mod complex organismele zoobentonice sunt

natura substratului şi viteza curentului apei. In interdependenţă cu factorii mediali,
animalele care duc viaţa bentonică, prezintă o serie de adaptări. Cele mai multe şi mai
spectaculoase se găsesc în apele curgătoare de munte, mai puţine în cele colinare şi de
şes, precum şi în apele stagnante.

2.3.3.1. Adaptări ale organismelor litoreofile

In praiele şi râurile de munte ca şi în zona montană a marilor râuri şi fluvii, unde

sunt cele mai variate condiţii de mediu, organismele zoobentonice prezintă o largă gamă
a formelor de adaptare la habitat.
În apele de munte, unde domină faciesul pietros şi curentul apei este rapid,
principalele modificări ce se găsesc la organismele litoreofile sunt orientate către
rezistenţa la viteza curentului apei prin fixarea sau aderarea la substrat.
Astfel, la formele libere, se observă adaptări ale corpului, ce constau în
aplatizarea lui dorso-ventrală, încât apa să alunece mai uşor. Exemple în acest sens oferă
hidrobionţi din diferite grupe taxonomice, precum turbelariatul Palaeodendrocoelum
romanodanubiale şi isopodul Jaera istri, din Dunăre, iar din râuri planariile Crenobia
alpina, Polycelis cornuta, P. nigra, hidracarienii Hygrobates fluviatilis, Sperchon şi larva
coleopterului Helmis. Alt exemplu, este cel oferit de larva efemeroterpului Ecdyonurus, a
cărui corp turtit prezintă capul ca un scut larg şi puternic, iar picioarele articulate într-un
plan orizontal concură la mărirea suprafeţei de contact cu substratul, ca şi branhiile şi
cercii abdominali. Aceleaşi trăsături de adaptare prezente la Ecdyonurus, dar nu atât de
pronunţate, se găsesc la larvele plecopterelor Nemura şi Perla. Multe larve de trichoptere
realizează chiar turtirea căsuţei.
Modificarea formei corpului se întâlneşte şi la gamaride, însă la acestea turtirea
este în sens lateral, care, corelată cu mişcările de înaintare, tot în sens lateral, permite
animalelor să utilizeze la maximum neregularităţile substratului, pentru a rezista la
acţiunea curentului apei.
Aplatizarea corpului hidrobionţilor se găseşte nu numai la formele libere, ci şi la
unii taxoni fixaţi de substratul pietros sau lemnos din apele cu curent puternic. Este cazul
spongierilor Ephydatia fluviatilis şi Spongilla lacustris, care formează un înveliş, ca un
manşon, ce îmbracă substratul. La briozoarul Plumatella repens corpul parcă este
concrescut cu piatra sau lemnul.

33
 Tot o adaptare a formelor libere, pentru rezistenţa la viteza curentului apei, este
alipirea de substrat, însă nu numai prin aplatizarea corpului, ci şi datorită existenţei unor
organe speciale. Aşa este cazul larvelor insectelor diptere Liponeura şi Blepharocera,
care prezintă o serie de ventuze. Larvele de Liponeura se găsesc uneori în mare număr
chiar pe faţa superioară a pietrelor aşezate în bătaia şuvoiului apelor de munte. Tot prin
ventuze, hirudineele Erpodella octoculata, Glossiphonia complanata şi Piscicola
geometra se prind de suportul dur. La gasteropode însă, alipirea de substrat se face cu
ajutorul talpei piciorului lată, ca la Ancylus fluviatilis, Theodoxus danubialis, Th.
fluviatilis, Th. transversalis, Viviparus acerosus, V. viviparus. Prima specie enumerată
prezintă şi o altă adaptare la viaţa în condiţiile unui curent al apei puternic şi anume,
aplatizarea cochiliei în sens dorso-ventral.
Altă categorie de organe de fixare sau de agăţare de substrat, sunt cârligele, ţepii,
perii, ventuzele, pedunculul, bissusul,etc. Astfel, larvele de Simulium se fixează de suport
printr-o coroană de cârlige subţiri, ceea ce le dă posibilitatea de a înfrunta curentul apei.
Hidracarienii Hygrobates fluviatilis şi Sperchon au picioarele înarmate cu cârlige solide.
Oligochetele din genul Nais au pe corpul lor un mare număr de peri, care uneori la
extremitatea liberă au forma de cârlige; cu ajutorul acestora se prind de briofitele ce
acoperă pietrele.
Cele mai variate şi originale dispozitive de adaptare la viaţa în curent se găsesc la
trichoptere. In acest sens, larvele de Rhyacophila prezintă corpul turtit, picioarele cu
numeroase cârlige, în plus secretă fire subţiri ce ţes o plasă fixă pe substratul dur, cu care
îşi acoperă corpul. Majoritatea speciilor de trichoptere îşi construiesc încă din stadiile
foarte tinere căsuţe, prin aglutinarea diverselor materiale ca pietricele, nisip, resturi
vegetale, cochilii de gasteropode, etc. Pentru rezistenţa la curentul puternic din pâraiele şi
râurile montane, unele trichoptere poartă căsuţe grele mobile, altele le au fixate, bine
ancorate de substrat printr-o serie de firişoare sau prelungiri laterale ca nişte aripi, ce
măresc suprafaţa de aderare la substrat. Atât forma cât şi materialul din care sunt
constuite căsuţele trichopterelor diferă. Astfel, corpul larvei de Potamophylax şi de
Odontocerum, pe cele două treimi posterioare, este acoperit de o căsuţă cilindrică, solidă,
dar elastică, construită din nisip grosier. Nimfele aceloraşi specii vieţuiesc în căsuţe
asemănătoare cu cele ale larvelor, însă închise la ambele capete şi strâns ancorate pe
pietre. Un cilindru delicat, din nisip fin, curbat la ambele capete şi balastat cu pietricele
mici, reprezintă căsuţa nimfei de Setodes. Tot cilindru din nisip, dar cu un soi de aripioare
laterale din pietricele relativ mari, este construcţia larvelor genurilor Goera, Lithax, Silo.
Sub formă de galerii realizate dintr-un material elastic, cenuşiu, complet lipite de piatră,
sunt căsuţele de Tinodes. Larvele de Synagapetus abia se observă de sub pălăria (căsuţă),
din fragmente minerale, pe care o poartă pe spate. Helicopsyche însă, o întrece în
originalitate, prin forma căsuţei ca o cochilie de melc, realizată din nisip sticlos. Tot
căsuţe îşi construesc şi larvele unor tendipedide. Cea de Tanytarsus are patru muchii
longitudinale şi se fixează pe substrat printr-un peduncul.
Foarte interesante sunt construcţiile amfipodului Corophium, care constau dintr-
un păienjeniş impregnat cu detritus. Acestea sunt lipite între ele şi strâns fixate de pietre,
adesea formând un strat gros de câţiva centimetri, care îmbracă substratul. Sunt acele aşa
zise perniţe de Corophium, în care mişună zeci de mii de indivizi, ale căror antene se
agită.

34
 Altă modalitate de fixare pe substratul pietros a organismelor acvatice, se găseşte
la celenteratul Cordylophora lacustris ca şi la kamptozoarul Urnatella gracilis. La
acestea, corpul alungit este fixat de suport printr-un peduncul, ambele specii fiind
adaptate la apele cu un curent al apei mai lent. Polichetul Manyunkia caspica (formă
tubicolă) se prinde de substrat cu ajutorul tuburilor. Printre moluştele ce populează
faciesul pietros sau lemnos se enumeră lamelibranchiatul Dreissena polymorpha care ca
adult se prinde de substrat cu ajutorul firelor de bissus, pe când puii (până la fixarea prin
bissus), au un picior lung, lipicios, cu care se ţin solid de piatră.
Dintre adaptările pentru mişcarea pe substratul dur, în condiţiile unui curent
puternic, caracteristic organismelor reofile, este reotactismul, adică tendinţa de a se urca
în contra curent, compensând astfel puterea de spălare a apei în mişcare.
Deplasarea pe faciesul pietros, fără a se ridica de pe suport, se efectuează de către
larvele efemeropterului Epeorus şi plecopterului Perla, la care picioarele aşezate lateral
au mişcările coordonate de aşa manieră încât corpul să fie tras înainte. Acelaşi mers îl
prezintă şi larva efemeropterului Ecdyonurus, dar datorită aderenţei de substrat mult mai
mare, mersul are un caracter de târâre mai accetuat. La larvele răpitoare de plecoptere
muşchii puternici de la picioare le permit chiar să fugă. Pentru mişcarea larvei de Simlium
sunt utilizate alternativ cele două coroane de cârlige, cea de la extremitatea posterioară cu
care este fixată de substrat şi cea situată pe primul inel toracic. Turbelariatele litoreofile
au pe faţa ventrală şi pe marginile laterale celule lipicioase, care le permit deplasarea cu
uşurinţă pe pietre, chiar în condiţiile unui curent puternic. Larvele de blefaroceride
realizează mersul pe substratul dur prin deplasarea şi prinderea alternativă a celor trei
ventuze anterioare cu cele trei posterioare. Adaptarea pentru respiraţie a unor
organisme litoreofile se realizează prin prezenţa branchiilor externe, aşa cum se observă
la o serie întreagă de insecte. Larvele de efemeroptere, plecoptere, trichoptere, unele
coleoptere, îşi mişcă neâncetat branhiile traheene (situate lateral pe segmentele
abdominale), venind astfel în contact cu o apă reânoită, al cărei oxigen difuzează în corp.
Coleopterul Helmis, în stadiul larvar, prezintă o adaptare mai aparte şi anume are corpul
acoperit cu peri fini şi poartă un înveliş de aer, ce permite schimbul osmotic de oxigen cu
apa înconjurătoare.
Dintre adaptările organismelor litereofile pentru prinderea hranei, cele mai tipice
sunt plasele construite de către larvele trichopterelor. Forma acestor adevărate capcane
este diferită, deschiderea lor este îndreptată contra curentului apei. Astfel, capcana larvei
de Plectrocnemia, ce se întinde între câteva pietricele este ca o adevărată vârşă, de la care
pleacă o galerie iar la capătul ei se află animalul. Capcana larvei de Neupeclipsis
bimaculata are forma unui fileu planctonic sau de trompetă. La larva de Polycentropus
flavomaculatus, capcana are forma unui buzunar rotunjit, partea posterioară unde stă
animalul este ascunsă între pietre şi nisip. Unele trichoptere construiesc capcane sub
forma unor galerii, de consistenţă pieloasă, fixate de substratul pietros, ca la Lype şi
Tinodes. Galeriile de Psychomyia pusilla înscriu pe piatră adevărate hieroglife. Un alt
sistem de prindere a hranei o constituie sifoanele de la lamelibranchiate, ca la Dreissena
polymorpha, prin care apa circulă în corpul moluştei, aducând hrana.
Adaptări pentru perpetuarea speciei, în condiţiile unui curent puternic, se observă
la mai multe hidrobionte, printre care sunt planariile ale căror ponte de forma unei
capsule sferice, netedă şi solidă, stau printre pietrele de pe fundul apei, fără a fi târâte de
curent. La Ancylus fluviatilis ponta rotundă, turtită dorso-ventral, este lipită de piatră, tot

35
pentru a nu fi spălată de apele repezi. Un rol asemănător îl joacă piciorul lipicios al puilor
de Dreissena polymorpha. Pe de altă parte, la unii hidracarieni litoreofili ouăle într-un
număr restrâns, chiar unul singur (Sperchon), sunt, în schimb, foarte mari. În aceste
cazuri dezvoltarea înceată generează pui puternici, capabili să reziste în condiţiile grele
din apele curgătoare din zonele montane.

2.3.3.2 Adaptări ale organismelor psamofile

Această categorie de hidrobionţi înglobează atât elemente ale epifaunei cât şi ale
endofaunei.
În ceea ce priveşte epifauna, una dintre adaptări, comună pentru mai multe specii
de viermi printre care Otoplana şi Proppapus, este dezvoltarea foarte mare a celulelor
lipicioase, care secretă substanţa cu ajutorul căreia corpul animalului aderă la granulele
de nisip. Tot cu ajutorul secreţiei lipicioase sunt fixate pontele respectivelor animale pe
firele de nisip. O altă adaptare o găsim la larvele chironomidelor Cryptochironomus
demeijerei, C. zabolotzkii, etc. care sunt prevăzute cu un înveliş gros şi solid, care le
permite acestora să trăiască în condiţiile unui substrat mobil.
La componentele endofaunei, cea mai reprezentativă adaptare este îngroparea în
nisip, cum se observă la lamelibranchiatele Anodonta, Pisidium, Sphaerium şi Unio.
Primele două prezintă şi o fixare temporară, atunci când devin epibionte pe corpul unor
alte organisme, care le transportă chiar dintr-un bazin în altul.

2.3.3.3. Adaptări ale organismelor pelofile

Principala adaptare a acestei categorii de componente ale endofaunei este în

corelaţie cu înrăutăţirea regimului de oxigen. Astfel, oligochetul Branchiura sowerbyi,
vieţuitoare din medii sărace în oxigen, prezintă branhii situate în treimea posterioară a
corpului. Polichetul Hypania invalida are tuburile lungi, înfundate în mâl, dar cu o
extremitate la suprafaţa substratului; branhiile de la lobul cefalic permit animalului să
preia oxigenul solvit în apă, nu numai prin respiraţia cutanată. Moluştele lamelibranhiate
Anodonta, Sphaerium, Unio, înfundate în mâl, îşi ridică partea posterioară, cea cu
sifoanele, prin care trece apa şi hrana, într-un strat superior, mai oxigenat. Alte animale
ce populează mâlul de pe fundul apelor au adaptari fiziologice care le dă posibilitatea să
vieţuiască consumând cantităţi mai mici de oxigen.
Unele nevertebrate pelofile prezintă organe prehensile pentru vânat prada, cum se
observă la larvele unor odonate şi coleoptere. În acest sens, reprezentativă este masca
larvelor ordonate pe care o aruncă asupra prăzii, animalul stând la pândă complet imobil.
În cazul coleopterelor care fugăresc prada, acestea au căngi puternice cu care o apucă.

2.3.3.4. Adaptări ale organismelor argilofile

Majoritatea organismelor argiloreofile sau cele argilofile sapă galerii în malurile

argiloase, dar şi în mâl. Printre ele se găsesc reprezentanţi din diferite grupe taxonomice
ca oligochete, moluşte, crustacei, insecte. Unul din exemplele tipice de adaptare pentru
această acţiune se găseşte la larvele efemeropterelor Ephemera vulgata, Palingenia
longicauda, Polymitarcis virgo. La Palingenia longicauda, de exemplu, capul este

36
înarmat cu mandibule puternice şi cu nişte excrescenţe, care au rol săpător. Galeriile
săpate de unii hidrobionţi sunt consolidate în interior cu ajutorul diferitelor secreţii.
Alte macronevertebrate, ca de exemplu crustaceul decapod Astacus, dislocă
substratul argilos cu ajutorul apendicelor anterioare şi-l îndepărtează printr-un curent de
apă. Galeriile săpate de raci sunt situate la locul de îmbinare a malului abrupt cu fundul
râului. Adesea, în cotloanele formate de Astacus, se ascund larve de efemeroptere sau
gamaridul Dikerogammarus haemobaphes fluviatilis.
Tot săpătoare pot fi socotite şi lamelibranchiatele Anodonta şi Unio, al căror
picior ca o lamă de topor, cu poziţia ventrală faţă de corp, are vârful îndreptat anterior.
Moluştele unionide mai prezintă o altă adaptare, caracteristică pentru perpetuarea speciei
şi anume, incubaţia are loc între foiţele lamelelor branchiale externe. Acestea ultime pierd
funcţia respiratorie în perioada reproducerii. Mai puţin perfecţionate sunt organele de
săpat ale oligochetelor; viermii dislocă substratul cu ajutorul cheţilor.

2.3.3.5. Adaptări ale organismelor fitofile

În ceea ce privesc adaptările hidrobionţilor fitoreofili şi fitofili, tot trichopterele

deţin primul loc. În lacurile şi bălţile din câmpie, pe plante, se observă formaţiuni
cilindrice, alcătuite dintr-o ţesătură vegetală solidă. Nu sunt alceva decât căsuţele
nimfelor de Phryganea. De asemenea dintr-o ţesătură, dar construită din filamente de
alge înglobate într-o substanţă secretată de animal, care are forma unui toc de ochelari,
este căsuţa larvei de Agraylea. Tot cu acelaşi aspect, dar constituită numai din secreţia
larvei, este căsuţa de Oxyethira. Pe lângă aceste construcţii fine se află însă şi cele
greoaie şi massive, ca la larvele de Glyphotaelius, pentru care animalul utilizează frunze
întregi.
Altă modalitate a organismelor fitofile de a-şi apăra corpul este săparea galeriilor
în ţesutul suculent al plantelor. Acest procedeu se găseşte la larvele tendipedidelor din
specia Endochironomus nymphoides. Alte hidrobionte, ca unele larve de insecte, au
picioarele prevăzute cu gheare, pentru a se apuca de plante, în deosebi în apele cu curent
puternic. Oligochetele au perişori pe corp ce permit să se agaţe de briofite sau macrofite.

2.3.4. Macronevertebratele bentonice – bază trofică pentru peşti

Într-un bazin acvatic, mărimea bazei trofice, calitatea ei, precum şi gradul de
valorificare, se enumeră printre factorii ce influenţează producţia piscicolă.
O mare parte dintre nevertebratele acvatice bentonice, unele cu o deosebită
valoare nutritivă, servesc drept hrană pentru peşti. Dar nu toate animalele sunt consumate
în aceeaşi măsură: unele constituie elemente de bază, altele sunt utilizate mai puţin sau
intră numai accidental în componenţa hranei peştilor.
În anumite bazine acvatice interioare ale ţării noastre nevertebratele macrobentice
formează adevărate aglomerări, care atrag peştii în zonele respective; în altele, deşi există
o abundentă biomasă macrozoobentonică remanentă, sunt puţini consumatori sau lipsesc.
Cea mai bogată şi variată bază trofică o constituie animalele biocenozelor
litoreofile din apele curgătoare montane, urmate de cele pelofile din zonele colinare şi de
şes.

37
 Grupele taxonomice ce cuprind cei mai mulţi reprezentanţi macrozoobentonici
consumaţi de către peşti sunt insectele, crustaceii amfipozi, viermii oligocheţi, moluştele
gasteropode şi lamellibranchiate şi în mai mică măsură crustaceii misidacei, cumacei,
viermii policheţi.
Astfel, în ce privesc larvele de chironomide, destul de numeroase în unele
zoocenoze, marea parte a corpului lor (în afară de căsuţa unora) reprezintă biomasă
productivă. În Dunăre, în amonte de Sviniţa, ele sunt consummate cu precădere de cegă
şi de puietul de păstrugă. Chironomidele din apele curgătoare montane ca şi din Dunăre şi
zonele colinare şi de şes ale râurilor mari, intră în hrana mrenei vinete, a cleanului dungat
iar în bălţi în cea a linului, crapului, caracudei, ghiborţului, şalăului, guvidului de baltă,
plăticii. În bălţile luncii inundabile în tubul digestiv de crap au fost determinate dintre
chironomide următorii taxoni: Cricotopus silvestris, Cryptochironomus conjugens,
Polypedilum nubeculosum, P.scalaenum, Procladius sp., Tendipes semireductus.
Larvele de trichoptere, în marea lor parte având căsuţă, nu pot constitui în
totalitate biomasă productivă. Cele din Dunăre, în amonte de Sviniţa, au reprezentat
10,8% în hrana puietului de cegă, 10% la cel de nisetru, mai puţin la cel de morun.
Abundente în râurile de munte, formele larvare ale trichopterelor sunt consumate de către
păstrăv, lipan, moioagă, asprete, mihalţ, iar în zona colinară şi de şes a râurilor mari, de
către cleanul mic, beldiţa, cosacul cu bot turtit, văduviţa, morunaş.
Larvele de efemeroptere sunt în totalitate biomasă productivă. În Dunăre
constituie 8% din hrana puietului de păstrugă, iar indivizii de Palingenia longicauda şi
Polymitarcis virgo, reprezintă baza trofică pentru puietul de morun. Efemeropterele ce
populează în mod frecvent râurile de munte sunt consumate de către păstrăv, lipan,
mreană vânătă, iar în zona colinară a râurilor mari constituie hrană pentru cleanul mic,
beldiţă, somn, iar în bălţi pentru caracudă.
Larvele de plecoptere reprezintă biomasă productivă foarte valoroasă. Cele din
amonte de Sviniţa constituie elememente în hrana puietului de cegă, iar în râurile
montane la adulţii de păstrăv şi lipan.
Crustaceele, numeroase în diferitele categorii de ape interioare, sunt intens
consumate de către peşti. Mare parte a corpului lor este biomasă productivă.
Rivulogammarus balcanicus ce populează apele de munte a fost determinat din hrana
unor specii de peşti, ca mreana vânătă, păstrăvul de munte, păstrăvul de lac, lipanul,
cleanul dungat, ţigănuşul mare. În situaţia în care păstrăvii din crescătorii sunt hrăniţi
intensiv cu gamaride, carnea lor capătă o culoare roz, denumită “somonată
Dintre corofiide, specia cea mai răspândită în Dunăre este Corophium
curvispinum, care la Porţile de Fier, înainte de bararea fluviului reprezenta 76,60% din
hrana adulţilor de cegă. Această specie, alături de C. chelicorne, a fost determinată în
hrana exemplarelor de plătică şi roşioară, pescuite în Dunăre, ca şi din cea a cegii
capturată la gurile fluviului. Anumite specii de gamaride şi corofiide din Dunăre, deltă şi
bălţile din lunca inundabilă intră în hrana crapului, caracudei, carasului, roşioarei.
Misidele şi cumaceii, mai puţin numeroase în apele interioare decât amfipodele,
reprezintă şi ele în mare parte o bază trofică productivă pentru mulţi peşti. Misidele
conţin 59-73% proteine, fiind mai hrănitoare decât gamaridele şi corofiidele. Dintre
acestea Paramysis intermedia şi P. lacustris, din Dunăre şi bălţile din lunca inundabilă s-
au găsit în tubul digestiv la plătică, babuşcă, somn, şalău pe când P. baeri bispinosa, P.
pectinatus şi P. kesslerii din Dunăre şi de la gurile fluviului, la acipenseride, şalău,

38
morunaş, plătică. Cumaceele au o valoare nutritivă apreciabilă prin conţinutul în proteine,
mai bogat chiar decât al misidelor. Specia Pterocuma pectinata danubialis aproape
cantonată la gurile Dunării, constituie un element consumat intens de puietul de păstrugă
şi de morunaş. Stenocuma laevis din Dunăre s-a găsit în hrana puietului de şalău, biban,
plătică.
Moluştele gasteropode şi lamelibranhiate, spre deosebire de celelalte componente
zoobentonice din apele interioare, sunt organisme la care o mare parte din corp nu este
biomasă productivă. Totuşi, o serie de specii au fost găsite în conţinutul digestiv al multor
peşti. Studii mai amănunţite din acest punct de vedere au fost efectuate în zona
inundabilă a Dunării.
Destul de răspândit în Dunăre, Lithoglyphus naticoides intră în hrana unor specii
de ciprinide, iar la gurile fluviului în cea a puietului de morun şi nisetru. Theodoxus, tot
din Dunăre, s-a găsit în special în intestinele adulţilor de cegă. Dintre lamelibranhiate, cea
mai frecventă specie din Dunăre, lacuri, bălţi şi ghiolurile deltei, este Dreissena
polymorpha, care intră în hrana crapului (în bălţile din lunca inundabilă cu o freacvenţă
chiar de 33,33% la crapii de patru ani). In ghiolurile deltei, exemplarele de Dreissena
polymorpha de pe stuff, sunt consumate de babuşca mică şi scoicar. In bălţile din zonele
inundabile ale Dunării, lamelibranhiatele din genurile Anodonta şi Unio au fost găsite în
componenţa hranei somnului. De subliniat că majoritatea exemplarelor mari de
lamelibranchiate nu găsesc printre peştii autohtoni consumatori adecvaţi.
Viermii, îndeosebi speciile de oligocheţi din zoocenozele diferitelor zone din
apele curgătoare, inclusiv Dunărea, cât şi din lacuri, bălţile din lunca inundabilă şi
ghiolurile deltei, sunt consumaţi de către păstrăv, mreană pătată, scobar, clean, mihalţ,
lipan, beldiţă, zvârlugă, ţipar, lin, plătică, morunaş, sabiţă, batcă, văduviţă, roşioară,
biban, şalău, crap, somn, ghiborţ, guvid de baltă. Polichetele dulcicole Hypania invalida
şi Hypaniola kowalewskii din Dunărea inferioară şi de la gurile fluviului, reprezintă hrana
preferată de puetul de morun, păstrugă ca şi de diferiţi guvizi.

2.3.5. Metodologia de determinare şi evaluare a zoobentosului

Prezenţa sau absenţa unor grupuri de nevertebrate bentonice, densitatea şi

abundenţa acestora, deci cu alte cuvinte, structura şi diversitatea comunităţilor bentonice
a fost şi continuă sa fie în atenţia hidrobiologilor din toată lumea. Acest interes pentru
bentos este justificat de importanţa acestui grup de organisme în cadrul ecosistemelor
acvatice, precum şi de utilitatea acestora în studiile de biomonitorizare.
Organismele din bentos sunt excelente indicatoare biotice ale calităţii apei,
prezentând următoarele avantaje:
- sunt larg răspândite şi abundente, fiind uşor de colectat şi relativ uşor de
identificat;
- prin ciclul lor de viaţă, mai lung decât al altor grupe, de exemplu zooplanctonul,
aceste organisme sunt expuse pentru mai mult timp acţiunii substanţelor toxice;
- aceste organisme trăiesc în contact direct cu sedimentul râului, amplificându-se
astfel contactul lor cu mulţi poluanţi care se acumulează în substrat, mai mult decât în
masa apei, astfel că toxinele pot ajunge la concentraţii care pot fi detectate în aceste
organisme;

39
 - organismele bentonice răspund repede la stres (cel puţin stadiile sensibile), iar
acest răspuns a fost stabilit la diferite tipuri de poluare. De asemenea, se cunosc deja şi
limitele de toleranţă a multor specii la diferiţi poluanţi;
- există o mare varietate de taxoni în comunităţile bentonice şi deci, este foarte
probabil ca cel puţin câţiva dintre aceştia să reacţioneze la modificarea calităţii apei.
De aceea studiul organismelor bentonice are mult mai multă relevanţă şi este
recomandat în locul unor analize singulare a factorilor chimici ai apei, care indică o
situaţie de moment a calităţii apei din râu (Reice şi Wohlenberg, 1993).
Pentru studiul zoobentosului din diferitele ecosisteme acvatice se utilizează o serie
de tehnici adecvate ce vizează prelevarea, prelucrarea, analiza probelor şi evaluarea
datelor obţinute. O parte dintre aceste acţiuni se efectuează pe teren, altele la nivel de
laborator.

2.3.5.1. Colectarea probelor

Indiferent de tipul probelor (calitative sau cantitative), trebuie să se ţină cont de

următoarele reguli generale (TR-19 Proceduri operaţionale standard – prelevare,
pretratare, manipulare macronevertebrate, 2005):
- zona de prelevare nu trebuie deranjată înainte de colectarea probelor de bentos.
Probele de apă sau de sediment şi măsurătorile factorilor fizico-chimici se fac
întotdeauna după prelevarea probelor de bentos;
- dacă se colectează mai multe probe, întotdeauna se colectează din aval spre în
amonte;
- plasa aparatului de colectat se spală între colectări;
- se scot materialele mari din probă (pietre, lemne) nu înainte de a le inspecta şi
curăţa de organisme sesile; toate organismele găsite se introduc în vasul de
probă (cu gura largă);
- organismele mari (Gasteropoda, Bivalvia) şi cele rare pot fi determinate pe teren
şi apoi puse la loc; este bine ca moluştele cu cochilii tari să fie puse separat de
restul probei.
Probele calitative au ca scop identificarea speciilor bentonice dintr-un anumit
ecosistem acvatic şi întocmirea conspectului faunistic al acestora iar probele cantitative
au ca scop prelevarea bentosului de pe o suprafaţă cunoscută de substrat, astfel încât,
după separarea şi numărarea organismelor, prin raportarea lor la suprafaţa investigată şi
extrapolarea la o unitate de suprafaţă (m 2), să se poată calcula anumiţi parametrii, care să
permită compararea comunităţilor bentonice din ecosisteme diferite, sau să se urmărească
evoluţia acestora în timp.
Punctele de unde se fac colectările de probe trebuie să fie astfel alese încât acestea
să fie reprezentative pentru tipul de ecosistem acvatic sau chiar pentru un întreg bazinul
hidrografic.
În alegerea numărului de staţii pentru prelevarea probelor de bentos dintr-un râu,
trebuie să se ţină cont de următoarele recomandări:
- într-un bazin hidrologic se stabilesc de regulă trei staţii, câte una reprezentativă
pentru fiecare sector de râu (superior, mediu şi inferior);

40
 - dacă pe cursul râului există puncte în care se ştie sau se bănuieşte o sursă de
poluare, pentru a se urmări influenţa acesteia asupra faunei bentonice, se recomandă
stabilirea unui punct de colectare a probelor amonte şi unul în aval faţă de aceasta;
- dacă există afluenţi care vin din zone poluate sau prezintă unii parametrii fizico-
chimici deosebiţi de cursul principal (care vin de pe calcar, dintr-o turbărie, dintr-o
regiune cu depozite de sare, etc.), se stabileşte câte o staţie amonte de intrarea afluentului
şi una în aval de punctul de confluenţă;
- pentru alegerea punctului de colectare se evită următoarele: apropierea barajelor, a
podurilor, a malurilor taluzate, a căror prezenţă determină modificarea factorilor de
mediu (viteza apei, granulometria substratului, tipul curgerii, etc).
- de regulă, la fiecare dintre staţii se colectează câte trei probe de bentos,
urmărindu-se dacă adâncimea apei permite, un transect în albia râului.
La colectarea probelor de bentos din lacuri trebuie să se ţină cont de mărimea
bazinului. În general se fixează 3-5 staţii de colectare, semnificative prin caracteristicile
lor ecologice, din fiecare staţie prelevându-se câte 3 probe.

2.3.5.2. Aparate şi metode de colectat probe de bentos

Aparatura de colectare a probelor de bentos se stabileşte în funcţie de tipul de

ecosistem acvatic (stagnant sau curgător), de natura fundului bazinului (pietros, nisipos,
mâlos), de adâncimea apei, de viteza curentului, de felul probei (calitativă sau
cantitativă).
Indiferent de aparatul utilizat, colectarea probelor cantitative trebuie făcută în mod
randomizat (aleatoriu). Această metodă va elimina orice nuanţă subiectivă a colectării,
cum ar putea fi: uşurinţa accesului la probe, uşurinţa în manevrarea echipamentului de
cercetare sau unele noţiuni preconcepute ale hidrobiologului.
Pentru colectarea de probe calitative poate fi utilizat un fileu calitativ sau draga
fileu cu greblă (fig. 2.10), confecţionată dintr-un cadru metalic dreptunghiular, de care
este prins un sac de pânză deasă, cu diametrul ochiurilor de 250 µm. De colţurile cadrului
sunt prinse 4 frânghii care se unesc pe o carabinieră metalică. În faţa cadrului este ataşată
o greblă metalică cu 12-14 dinţi. Prin târârea dispozitivului pe fundul bazinului grebla
dislocă substratul, organismele bentonice rămân în sacul colector iar resturile minerale
sunt eliminate prin spălare de către curentul de apă.

41
 Fig. 2.10. Dragă fileu cu greblă
a-poziţie de raclare, b-poziţie de semiplutire

Pentru prelevarea probelor cantitative de bentos, aparatura de colectare se alege în

funcţie de natura substratului bazinului.
În cazul unui substrat alcătuit predominant din nisip şi mâl probele se colectează cu
o dragă apucătoare de tip Ekman - Birge. Acest aparat constă dintr-o cutie rectangulară
sau pătrată de inox cu laturile de 25 cm; în partea inferioară cutia este închisă de două
fălci de metal acţionate de două arcuri extrem de puternice. Partea de sus a cutiei este
închisa de două capace subţiri care se deschid în momentul în care aparatul este coborât
şi se închid datorită presiunii apei atunci când acesta este ridicat; în partea superioară
există un mecanism cu arc ce declanşează închiderea fălcilor.
Greutatea proprie a aparatului este suficientă pentru ca el să se scufunde în mâl pe o
adâncime de cel puţin egală cu înălţimea sa; după ce acesta a ajuns pe substrat,
declanşatorul este trimis în jos pe o funie şi acţionează mecanismul care închide fălcile.
Proba trebuie ridicată la suprafaţa apei fără pierderi de material, după care aceasta e
golită şi spălată într-un fileu bentonic, cu dimensiunile ochiurilor de 250 µm.

Fig. 2.11. Draga Ekman deschisă Fig. 2.12. Draga Ekman închisă

42
 Dacă sunt de preferat mai multe probe de dimensiuni mici, se recomandă utilizarea
unui aparat sondă tip Core; elementul comun al acestor aparate este un tub sau un sistem
de mai multe tuburi care sunt înfipte în sediment; acestea sunt confecţionate de obicei din
plastic transparent care permite observarea probei şi selectarea oricărei părţi din ea pentru
a obţine o subprobă. Pentru a se evita scurgerea materialului din aparat în momentul
ridicării acestuia la suprafaţa apei este necesară o valvă care închide capătul inferior al
tubului după penetrare în substrat. Proba astfel colectată, se spală de mâl într-un fileu cu
ochiurile de 250 µm.
Atunci când substratul este alcătuit predominant din pietriş, pietre şi roci, aşa cum
se întâlneşte în sectoarele superioare şi mijlocii ale râurilor, cel mai utilizat aparat pentru
prelevat probe este bentometru Surber. Acesta constă dintr-un cadran ce izolează o arie
de dimensiuni cunoscute din substrat, având la una din laturi sudată o rama verticală pe
care este montată o plasă, confecţionată dintr-o sită cu ochiurile de 250 µm.
Aparatul se fixează bine în substrat,
cu deschiderea plasei astfel orientată încât
apa să circule liber prin plasă. Pietrele din
cadran se spală cu mâna la gura plasei şi se
răscoleşte bine substratul în curentul de
apă ce poartă animalele în plasă, după care
aparatul este ridicat şi proba se transferă
într-un recipient.
Eficienţa acestui aparat depinde în
primul rând în funcţie de adâncimea apei,
Fig. 2.13. Bentometru Surber dar şi de viteza ei, cantitatea de detritus
din substrat, mărimea plasei, etc.
Atunci când substratul este acoperit de vegetaţie se impune utilizarea de dispozitive
care să permită colectarea organismele care populează talurile plantelor acvatice şi care
formează comunitatea fitofilă. Acestea sunt de regulă macronevertebrate. O problemă
inerentă în prelevarea probelor de faună fitofilă este aceea că unitatea de prelevare este o
plantă sau un grup de plante şi nu o unitate de suprafaţă de substrat, fiind foarte dificil de
a preleva în aceste condiţii probe cantitative.
Probele cantitative se colectează prin acoperirea unei suprafeţe bine determinate de
substrat cu vegetaţie submersă, cu un fileu cu ochiuri fine, după care se colectează
plantele împreună cu fauna fitofilă. Unele alge (din genul Cladophora) prezintă o
problemă dificilă de colectare deoarece ele sunt fixate puternic pe pietre; fauna lor este de
asemenea strâns ataşată de ele, astfel încât este necesară o răzuire puternică a pietrelor în
cadrul acestui fileu. Această metodă se utilizează în cazul unei adâncimi mici a apei.
Probele calitative se colectează cu un aparat alcătuit dintr-un cadru metalic pliabil
ca deschiderea unei poşete, de care este anexat un fileu cu ochiuri fine. Acest aparat este
plasat cu atenţie deasupra unei plante şi se închide, după care planta este secţionată de la
bază. Se ridică la suprafaţă şi organismele se separă de vegetaţie prin spălare în fileu,
după care izolează în flacoane pentru conservare şi transport.

43
 Fig. 2.4. Apucător sondă Fig. 2.15. Dragă apucătoare
cantitativă

Pentru colectarea probelor de la adâncimi mari, din bazine acvatice cu fundul tare,
se utilizează draga, apucătorul sondă sau apucătoare cantitativă (fig. 2.14, 2.15), care
asigură colectarea de probe de bentos de pe o suprafaţă bine delimitată.
Fiecare probă se identifică, atât prin inscripţionarea exterioară a flaconului cu un
marker, cât şi prin adăugarea în interiorul flaconului a unei etichete de hârtie de calc, pe
care se notează cu creionul bazinul hidrografic, codul staţiei şi a probei, data şi aparatul
cu care s-a colectat proba (dacă s-au utilizat mai multe aparate de colectat).

12.04.2005
Bazinul hidrografic: Crişul Repede
Râul: Valea Drăganului
Staţia: Aval Tranişu
Proba nr: 2
Aparat: Surber
Model de etichetare a unei probe cantitative

Pentru fiecare probă se completează o fişă de teren care cuprinde datele generale
ale habitatului, principalele caracteristici hidrochimice determinate, date de
granulometrie, date privind modul de colectare a probelor.

44
Model de fişă de teren

Râul…………………………….. Staţia …………………... Data…………… Ora……………..

Altitudinea………………Echipa…………………………………………………………………
Lăţime albie…….Adâncime max….….. Adâncime min: ............... Adâncime medie: ...............
Vegetaţia ripariană (specii)……....................................…………grad de acoperire albie……%
Vegetaţia submersă (specii)………............................…………grad de acoperire substrat...…%
Conditii meteo…………………………....................……Temp. aer……..0C Temp. apa……0C
Viteza apei mal stâng……………...m/s. Tipul curgerii: laminar .... turbulent ... .

Viteza apei centru…………………...m/s. Tipul curgerii: laminar .... turbulent ... .

Viteza apei mal drept………………...m/s. Tipul curgerii: lamina .... turbulent ... .
Chimism - Conductivitate (µS/cm)……. …….. Salinitate (mg/l) ……………………………..
- Oxigen (%) ……………...Oxigen (mg/l) …….......………..… pH……………
Granulometrie
Lespezi (%)…Bolovani mari (%)… Bolovani mici (%)… Pietriş (%)… Nisip grosier(%)…
Nisip fin(%)… Argila(%)…
Probe bentos
Proba I Distanta mal.................… (m)........... Adâncime (cm) ……… Viteza apei …...………
Substrat (%): Bol.mari…Bol mici.…Pietriş…Nisip grosier…Nisip fin … Argila….
Proba II Distanta mal...........… (m)........... Adâncime (cm)………… Viteza apei …...…………
Substrat (%): Bol.mari…Bol mici.…Pietriş…Nisip grosier…Nisip fin…Argila…..….
Proba III Distanta mal......… (m)........... Adâncime (cm)…………… Viteza apei …...…………
Substrat (%): Bol.mari…Bol mici.…Pietriş…Nisip grosier…Nisip fin…Argila…..….

2.3.5.3. Conservarea probelor

Se recomandă conservarea probelor în teren chiar dacă timpul până la prelucrarea în

laborator este mai mic de 3-4 ore, în cazul în care probele conţin organisme care fiind
prădătoare (de genul unor larve de trihoptere), pot ataca şi distruge organisme pradă
(larvelor de efemeroptere, chironomide, etc.). De asemenea, se poate observa în probele
neconservate în teren, până la sosirea în laborator, chiar şi fenomenul de emergenţă (la
larvele de efemeroptere şi chironomide aflate în ultimul stadiu).
Conservarea în teren se face prin adăugarea de formol (soluţie de formaldehidă
40%) 2% în soluţia finală. Pentru a se evita deteriorarea cochiliilor de moluşte şi a
părţilor chitinoase ale unor insecte, se recomandă ca formolul să fie tamponat cu
bicarbonat de sodiu.

45
2.3.5.4. Prelucrarea şi evaluarea probelor în laborator

2.3.5.4.1. Trierea probelor

Probele cantitative colectate şi conservate în teren conţin o mixtură de mâl, pietre,

nisip, detritus şi organisme. În laborator acestea se spală de formaldehidă printr-o sită cu
dimensiunile ochiurilor egală cu cea a fileului aparatului cu care s-a efectuat colectarea
probelor în teren. Proba astfel pregătită se triază la stereomicroscop, unde organismele se
separă de substrat, detritus, frunze, lemne, alge, etc., pe diferite categorii taxonomice, se
numără şi apoi se păstrează pentru identificări ulterioare în alcool etilic 70%.
Materiale necesare pentru determinarea probelor cantitative de bentos sunt:
- sită de 250 mm; - tavă;
- stereomicroscop; - microscop
- cutii Petri; - pahare Berzelius
- lame şi lamele; - pensete fine
- determinatoare nevertebrate; - fişe triat probe cantitative
Toate datele obţinute în urma sortării organismelor dintr-o probă cantitativă, se trec
încă din timpul trierii pe o fişă unică, după modelul următor..

Model de fişă de prelucrare primară în laborator a probelor de bentos

Râul.............................................................Staţia........................................................
Proba............................................................Data.........................................................

Taxon Total
Nematoidea
Oligochaeta
Cladocera
Copepoda
Ostracoda
Amphipoda
Izopoda
Hydrachnidia
Colembola
Ephemeroptera
Plecoptera
Trichoptera
Chironomidae larve
pupe
Ceratopogonidae
Alte diptere

Blepharoceridae
Limoniidae

Coleoptere larve
adulţi
Alte
le

46
 De asemenea, pe fiecare fişă se mai notează particularităţi ca: prezenţa sau absenţa
din probă a algelor filamentoase, a resturilor menajere (metale, plasticuri, hârtie), tipul de
substrat colectat odată cu proba (pietre, pietriş sau nisip), tipul de materie organică
allohtonă (detritus fin sau grosier, bucăţi de lemn, crenguţe, rumeguş, bucăţi de frunze
sau chiar frunze întregi).

2.3.5.4.2. Determinarea biomasei bentosului

Pentru determinarea biomasei se cântăresc la o balanţă electronică de mare precizie

organismele din fiecare specie, fie ca greutate umedă, fie ca greutate uscată după
eliminarea apei libere, până la greutate constantă.
În studiile de producţie secundară la insectele acvatice este recomandată utilizarea
greutăţii uscate, care se obţine prin eliminarea completă a apei din corpul organismelor
până la greutate constantă. Uscarea trebuie făcută astfel încât să nu se piardă grăsimile
prin volatilizare sau descompunere şi astfel să se obţină o greutate mai mică decât cea
reală. Se recomandă pentru uscarea probelor biologice o temperatură cuprinsă între 50–
1050 C, în funcţie de grupul taxonomic studiat şi de mărimea probelor. Winberg (1971)
recomandă pentru organismele bentonice o temperatură de uscare de 600 C.
Materiale necesare pentru determinarea biomasei bentonice sunt:
- nevertebrate bentonice vii identificate
- coşuleţe din staniol pentru cântărire
- pahare Berzelius
- pensete fine;
- balanţă electronică cu o precizie de ±0.0001 g
Greutatea organismelor care au fost conservate diferă de cea iniţială (înainte de
conservarea în formol), acesta stabilizându-se la 4 luni de la conservare (Borutski, 1934,
după Winberg, 1971). Pentru a evita aceste erori, la calculul ecuaţiilor de regresie dintre
parametrii metrici corporali şi greutatea uscată, se utilizează numai animale vii. Acestea
vor fi aduse din teren în genţi frigorifice, ulterior în laborator ele fiind identificate în scurt
timp, măsurate şi uscate în etuvă la 600 C, timp de 24 de ore.

47
 Tabelul 2.3. Principalele grupe taxonomice de nevertebrate bentonice

Încrengătura Clasa Ordinul Familia

I. Porifera
II. Coelenterata
III. Turbellaria
IV. Nematoda
V. Nematomorpha
VI. Bryozoa
VII. Mollusca 1. Gasteropoda
2. Bivalvia
VIII. Annelida 1. Oligochaeta
2. Hirudinea
IX. Arthropoda 1. Crustacea Amphipoda
Isopoda
Decapoda
2. Arachnida Hydrachnidia

3. Insecta Collembola
Ephemeroptera
Odonata
Plecoptera
Heteroptera
Neuroptera
Megaloptera
Trichoptera
Coleoptera
Diptera
Nematocera Blephariceridae
Ceratopogonidae
Chaoboridae
Chironomidae
Culicidae
Deuterophlebiidae
Dixidae
Psychodidae
Ptycopteridae
Simuliidae
Tipulidae
Brach Athericidae
ycera Empididae
Ephydirdae
Muscidae
Straitomyidae
Tabanidae

48
 3. Potenţialul productiv şi producţia piscicolă

3.1. Conceptul de producţie piscicolă

În ecosistemele acvatice prin activitatea biologică se produce materie organică.

O parte din această este recoltată de om şi utilizată în alimentaţie, industrie, etc.
Producţia în sens biologic este dată de cantitatea totală de materie organică
produsă “de novo ” în ecosistem. Partea utilizată de om din această producţie (producţia
în sens economic) o constituie recolta.
Producţia piscicolă este dată de totalitatea populaţiilor de peşti dintr-un
ecosistem acvatic. Ea este denumită şi producţie terţiară, termenul fiind corect pentru
speciile omnivore şi carnivore. Există însă numeroase specii ce consumă direct plantele
verzi (erbivore) sau detritus (detritivore) ce nu pot fi incluse în categoria producţiei
terţiare.
În definirea conceptului de producţie piscicolă a unui ecosistem trebuie să
cunoaştem şi să definim următorii termeni:
N - mărimea populaţiei - cuprinde numărul de indivizi ce o formează aşa numitul
stoc;
W - greutatea individuală a exemplarelor (exprimate în g);
W - variaţia greutăţii - în cadrul populaţiei (exprimate în g)(sau greutatea
medie);
B - biomasa - cantitatea de biomasă a populaţiei (exprimată în unităţi de
greutate, ca greutate umedă = nr. indivizi x greutatea individuală sau greutatea uscată;
desemnează aşa numitul standing - crop);
B - bioconţinutul, reprezintă cantitatea de biomasă din populaţie exprimată în
unităţi energie (KJ);
C - consumul - reprezentat prin cantitatea totală de hrană consumată în unitatea
de timp (h – zi – etc.) de o populaţie (heterotrofă). Se calculează după formula:
F = egesta - reprezintă partea nedigerată şi eliminată la exterior din totalul de
hrană consumată, la nivelul tubului digestiv;
Absorbţia = C – F – reprezintă partea din hrană absorbită la nivelul tubului
digestiv;
U = excreta - este reprezentată de acea parte din materialul absorbit la nivel
celular şi apoi eliminat la exterior prin rinichi, branhii (urină). Aici nu sunt incluse
produsele sexuale;
Rejecta = F + U - este formată din ejecta şi din excreta;
A = asimilatul (= R+ P = C – F - U) - este constituit din partea absorbită din
hrană minus excreta (aceasta este desemnată prin termenul de energie metabolizabilă);
R = respiraţia - este constituită din acea parte a substanţei absorbite care este
transformată în energie necesară proceselor vitale din organismul animal (se transformă
în căldură sau alte forme de energie biologică);
P = producţia (1) (= C – F – U – R = K C) – partea din partea asimilată (C)
transformată în biomasă (B). Cuprinde şi produsele sexuale (icre şi spermatozoizi), K
fiind un coeficient (constantă) de utilizare (coeficient de creştere);

49
 P = producţia (2) - reprezintă partea din hrană asimilată (C) în care nu sunt
incluse produsele seminale. Acest indice se calculează mai degrabă la nivelul populaţiei
decât al individului;
Y = recolta - este reprezentată de acea parte din producţia biologică care este
utilizată de om.
Producţia piscicolă se calculează după formule speciale care ţin cont de structura
lanţurilor trofice. Organismele de la un nivel trofic (producători primari etc.) (n) sunt
consumate de organismele situate la nivelul trofic imediat următor (n + 1) prin care o
parte din materia şi energia nivelului “n” sunt transferate nivelului “n + 1”. Rata de
transformare a materiei şi energiei de la nivelul “n” la nivelul “n + 1” este data de un
coeficient ecotrofic (E n + 1) introdus pentru prima oară de Ivlev în 1945. Aceasta ne arată
ce cantitate din biomasa unui organism de la un anumit nivel trofic (n) este transformată
în biomasa unui organism de la nivelul “n + 1” într-o perioadă de timp.

3.2 Metodologia de investigare a faunei piscicole

Cunoaşterea metodelor de colectare este un factor important privind randamentul în

colectare. Eficienţa şi randamentul metodelor de colectare depind de cunoaşterea
bazinului hidrografic, de biologia speciilor de peşti existenţi şi de mânuirea corectă a
sculelor de pescuit. În funcţie de aceşti factori va trebui aleasă cea mai eficientă metodă
care să dea un randament maxim în condiţiile concrete din teren.
Selectivitatea metodelor de colectare depinde de factori extrinseci (tipul constructiv
al dispozitivului de pescuit sau de modelul operaţional în aplicarea metodei de pescuit) şi
de factori intrinseci (diferenţe de comportament în funcţie de specie, sex, talie, mediu
ambiant, timpul şi sezonul pescuitului). În evaluarea selectivităţii se pot compara
randamentul (în pescuit – captură) în funcţie de tipul de unealtă utilizată (năvod, setcă,
talian etc.) În cazul pescuitului cu scule identice în tipuri diferite de ape, randamentul
capturii variază şi în funcţie de perioada de colectare.
Prelevarea mostrelor din captură. Este imposibil de a măsura (investiga) la capturi
mari întregul material colectat, prelevându-se mostre reprezentative pentru analize.
Acestea trebuiesc făcute în aşa fel încât să reflecte structura capturii. Prelevarea acestor
mostre trebuie făcut randomizat, mai ales că o caracteristică generală în capturile cu peşti
o constituie aglomerarea indivizilor de aceeaşi talie şi vârstă în grupuri omogene
dimensional.
Optimizarea procedurilor de evaluare este cel mai bine realizat prin cunoaşterea
anterioară a caracteristicilor populaţiilor pe care vor fi aplicate acestea. Aceasta se face
cel mai bine când la început sunt obţinute informaţii generale despre populaţii şi dacă
procedurile care vor fi aplicate sunt mai întâi evaluate statistic.
Modul manipulării înregistrărilor şi mostrelor. Datele şi mostrele îşi pierd din
valoare când sunt inconsistente şi pline de omisiuni. Mostrele nu se pot folosi dacă sunt
prelevate şi conservate necorespunzător. La o comparaţie atentă între diversele mostre
diferit conservate (peşti proaspeţi, îngheţaţi sau îmbălsămaţi chimic) trebuie utilizaţi
factori de conversie pentru a obţine date comparabile. Limitele preciziei în tehnicile de
măsurare şi numerotare trebuiesc stabilite şi cunoscute.

50
 Datele colectate din câmpul experimental pentru studii de laborator trebuie
înregistrate şi stocate într-un sistem de înregistrare şi analiză eficient (calculator
electronic).

3.2.1. Metode de colectare a ihtiofaunei

Există o multitudine de metode de capturare şi observare a peştilor. Colectarea

propriu-zisă a peştilor în stare vie sau morţi, se poate face prin:
- eliminarea apei din bazine (scurgere, pompare);
- anestezia sau intoxicare cu otravă;
- pescuit cu undiţa sau alte metode manuale;
- captura manuală prin harponare.;
- capturarea prin şoc fizic (lovire);
- electronarcoză şi galvanatoxie;
- pescuit activ (năvoade, traulere, etc.);
- pescuit pasiv (setci, taliene etc.);
- utilizarea de bariere şi capcane;
- pescuit sportiv subacvatic.
Observarea directă, în mediu natural, se poate face prin:
- utilizarea directă a tehnicilor de plonjare subacvatică;
- fotografie subacvatică;
- televiziune subacvatică;
- utilizare de sonare, radare;
- observare în infraroşu;
- sisteme electronice de detectare a zgomotelor emise de peşti.
- modalităţi speciale de colectare pentru icre, larve şi puietul de peşte.
Fiecare din metodele prezentate prezintă avantaje şi dezavantaje. Sculele filtratoare
se utilizează în ape de întindere şi adâncime mare. Prin acest mod de colectare, capturile
pot fi importante cantitativ uşurând activitatea de cercetare. Sculele sunt greu de
manipulat şi costisitoare. Utilizarea este greoaie şi dificilă.
Electronarcoza se utilizează în special în ape curgătoare, de preferinţă cu adâncime
redusă şi lăţime mică. Aici metoda este foarte precisă, colectarea putându-se face
integral, adică întreaga populaţie. În lacuri şi ape adânci, sistemul nu mai este aşa de
precis.
Narcoza şi paralizia chimică se aplică în ape puţin adânci, lin curgătoare. Este
precisă prin colectarea întregii populaţii piscicole. Metoda trebuie utilizată cu reţinere
datorită efectului toxic nu numai asupra peştilor dar şi asupra întregului ecosistem
putându-se ajunge la eliminarea brutală a majorităţii organismelor vii din zona utilizată.
Nu se aplică în bazinele ce servesc ca surse de apă potabilă.
Tehnicile acustice, folosite în bazinele acvatice largi şi adânci, sunt utilizate în
aprecierea abundenţei (biomasei) totale a populaţiilor pelagice. Nu este o metodă precisă
şi se utilizează mai mult în pescuitul marin şi oceanic.
Bazinele cu pasaj se amenajează pe cursuri de apă unde au loc de obicei migraţii,
făcând posibilă înregistrarea migraţiilor anadrome şi catadroame a peştilor migratori.
Metoda înregistrează numai deplasarea indivizilor fără a putea aprecia specia şi clasa
dimensională.

51
 Colectarea de icre, larve şi puiet de peşte se poate face în ape curgătoare, lacuri,
iazuri, etc. Această metodă face posibilă aprecierea stocului potenţial de peşti din aceste
bazine.
Modul de colectare a probelor trebuie să fie diferit în funcţie de tipul de ecosistem
cercetat. În practică, cele mai folosite metode sunt:
- în ape curgătoare se recomandă utilizarea electronarcozei, care prezintă avantajul că nu
omoară peştele, iar colectarea este totală în punctele de lucru;
- în apele stagnante cu volum şi suprafaţă mare (lacuri de baraj şi acumulare, iazuri mari)
se vor utiliza scule filtratoare active (năvoade), scule filtratoare pasive (setci) sau capcane
(taliene, vârşe).

3.2.1.1. Colectarea probelor de peşti prin electronarcoză

Pescuitul electric se bazează pe apariţia unui câmp electric între anod şi catod la o
tensiune dată. Liniile de forţă ale câmpului electric leagă catodul (-) de anod (+) şi ele
corespund traiectoriilor particulelor încărcate electric ce parcurg acest câmp de la catod la
anod. Aceste linii se concentrează în electrozi.
Pescuitul electric se bazează pe o instalaţie generatoare de câmp electric (generator)
şi care poate fi dat de un curent continuu, pulsatoriu sau alternativ. Câmpul electric apărut
în apă între anod şi catod se datorează particulelor (ionilor) încărcaţi electric dizolvaţi în
apă.
Curentul continuu este cea mai adecvată formă de curent utilizat în capturarea
peştilor, fiind şi cea mai nepericuloasă pentru peşti şi om. Se utilizează un curent cu o
tensiune de 600-750 V.
Curentul alternativ, prezent în reţeaua normală, are o tensiune de 220 V şi o
frecvenţă de circa 600Hz. Este periculos pentru peşte şi om.
Curentul pulsatoriu, este constituit din impulsuri electrice întrerupte de pauze.
Analog cu curentul alternativ are o anumită frecvenţă, măsurată în Hz. Tensiunea maximă
utilizată este de 1000V. Produce cele mai mari pierderi în efectivul piscicol datorită
rupturilor de muşchi şi de coloană.. Este puţin agreat şi în majoritatea ţărilor pescuitul cu
acest tip de curent este interzis.
Comportarea peştilor în câmpul electric se datorează permeabilităţii tegumentului
peştilor la acţiunea câmpului şi a activităţii nervoase proprii din muşchii în contracţie.
Diferenţa de potenţial dintre cap şi coadă, cu atât mai mare cu cât peştele este mai mare,
se datorează întretăierii liniilor de forţă ale câmpului electric. Diferenţa de potenţial
acţionează asupra nervilor şi muşchilor care intră în contracţie şi orientează peştele cu
capul spre anod. Fenomenul se numeşte galvanotaxie.
Reacţiile unui peşte în câmpul electric pot fi de mai multe feluri:
- fuga – peştele sesizează câmpul electric, dar diferenţa de potenţial este
prea mică pentru declanşarea galvanotaxiei;
- paralizia – apare alternativ cu fuga şi apare la un câmp electric mai
puternic. Nu durează mult şi se transformă în fugă galvanotaxie;
- galvanotaxia – care este dată de înotul orientat spre anod. De regulă apare
la utilizarea de curent continuu;
- galvanonarcoza – apare când diferenţa de potenţial între cele două
extremităţi ale corpului este mare. Apar contracţii tetanice, mai ales la utilizarea

52
 curentului alternativ sau pulsatoriu. Efectul ţine de starea fiziologică a peştelui, de
temperatura apei şi de felul şi tensiunea curentului. De regulă peştii îşi revin după un
timp (minute, ore);
- moartea – intervine de regulă la utilizarea unor tensiuni foarte mari
(600V), de regulă la curent alternativ sau pulsatoriu.
Pentru evitarea efectelor nocive asupra peştilor în pescuitul electric, se utilizează de
regulă numai curent continuu. Tensiunea acestuia se adaptează conductivităţii apei (se
evită tensiuni foarte mari); se utilizează întrerupătorul de curent. Acţiunea curentului
asupra peştilor depinde de diametrul anodului, cu atât mai mare cu cât diametrul acestora
este mai mare.
Standardul european CEN/TC 230 Water analysis stabileşte modalitatea de evaluare
a compoziţiei specifice, abundenţei şi diversităţii comunităţilor de peşti din râuri, lacuri şi
ape costiere, în scopul clarificării şi stabilirii statutului lor ecologic. Aceste norme
standardizează metodele de colectare a peştilor, pentru ca rezultatele obţinute de diferiţi
cercetători să poată fi comparabile.
Principalele componente ale unui aparat de pescuit electric sunt sursa de putere,
panoul de control, cablurile, întrerupătoarele de siguranţă şi electrozii. Poate fi utilizat la
pescuitul electric curentul continuu direct (CCD) sau curentul continuu pulsator (CCP).
Curentul alternativ este foarte dăunător pentru peşti şi nu se utilizează.
Toate echipamentele de pescuit care generează curent electric trebuie să se
încadreze în standardele CENELEC şi IEC şi să respecte legislaţia europeană în vigoare.
Aceste aparate trebuie să fie capabile să scoată voltajul şi amperajul dorit pe durata de
funcţionare.
Aparatele portabile, care se transportă în spate în timpul funcţionării, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă sisteme automate de întrerupere a curentului electric atunci când butonul
întrerupătorului nu este apăsat;
- să fie uşoare, pentru a fi transportate fără mare efort de cel care îl poartă;
- să aibă baterii din care nu se varsă conţinutul;
Este recomandat ca echipamentele noi de pescuit să fie calibrate după modelele
consacrate, utilizând metodele standard.
Colectarea corectă a probelor de peşti este direct legată de densitatea populaţie din
staţia de colectare. Strategia de colectare a probelor trebuie să ţină cont de suprafaţa de
colectare, echipamentul de pescuit, măsurile de siguranţă, calificarea personalului şi
scopul estimărilor pe care dorim să le efectuăm (abundenţa numerică, compoziţia
specifică, structura populaţiei pe vârstă şi mărime, etc).
Abundenţa, în acest context, poate fi relativă sau absolută, evaluarea fiind bazată pe
o singură pescuire pe o suprafaţă cunoscută. Când se practică pescuiri multiple pe o
anumită suprafaţă trebuie evaluată cu grijă eficienţa efortului de pescuit, pentru a face o
estimare corectă a densităţii populaţiei.
Pentru a asigura posibilitatea de comparare a rezultatelor se utilizează acelaşi efort
de pescuit, echipament şi protocol de pescuit. Locul de colectare a probelor va fi
identificat utilizând un GPS sau alte puncte de reper bine stabilite (de exemplu poduri,
borne). Este recomandată fotografierea locurilor în care s-au efectuat probe. Când se
schimbă echipamentul de pescuit trebuie să se compare rezultatele cu cele obţinute cu
echipamentul vechi de pescuit.

53
 Procedeele de pescuit şi echipamentele utilizate depind de adâncimea apei din locul
de colectare. Selectarea tipului de curent utilizat (curent continuu direct sau curent
continuu pulsator) depinde de conductivitatea apei, dimensiunile bazinului acvatic şi
speciile de peşti existente.
În pâraie şi râuri mici colectarea de probe de peşti poate fi făcută prin pescuitul
electric de la mal sau în vad, utilizând curent continuu direct sau curent continuu pulsator.
Acolo unde condiţiile o permit, este preferabil să se utilizeze doi anozi. În aceste ape se
pot utiliza cu succes echipamente portabile de pescuit, deoarece permit o mai mare
mobilitate.
În râurile mari şi adânci, pescuitul electric trebuie combinat cu alte tehnici de
pescuit. Colectarea probelor se face din zonele litorale ale râului. Atunci când adâncimea
apei depăşeşte 0,5-0,7m este de preferat ca pescuitul electric să se facă din barcă,
utilizând CCD sau CCP. În general, în râurile mari este dificil de estimat structura
populaţiilor piscicole folosind numai pescuitul electric. În aceste ape, proba colectată
într-o anumită staţie este de fapt un număr de subprobe, proporţional cu diversitatea
habitatului investigat. Metoda aceasta este mai eficientă pentru estimări calitative privind
ihtiocenoza decât pentru cele cantitative. Pentru mărirea eficienţei pescuitului există
posibilitatea de a monta mai mulţi electrozi pe barcă, în funcţie de conductivitatea apei şi
de puterea generatorului aparatului de pescuit.
Locul de colectare a probelor se alege în funcţie de lăţimea şi adâncimea râului,
astfel:
- în râurile mici, probele se pescuiesc pe vad;
- în râurile mari probele se colectează din apropierea malurilor;
În ambele cazuri mărimea probei trebuie să fie suficient de mare încât să includă
speciile dominante şi să cuprindă setul complet de specii caracteristice râului respectiv,
pentru a asigura reprezentativitate comunităţii respective de peşti. Pentru mărirea
eficienţei pescuitului există posibilitatea de a monta mai mulţi electrozi pe barcă, în
funcţie de conductivitatea apei şi de puterea generatorului aparatului de pescuit.
Numărul şi mărimea suprafeţelor de pescuit, de pe care se colectează probele de
peşti, depinde de scopul studiului efectuat şi anume:
- dacă se evaluează abundenţa şi structura pe vârste a unei populaţii ţintă din bazinul unui
râu;
- dacă se evaluează compoziţia pe specii, abundenţa şi structura pe vârste a comunităţii
piscicole găsită într-un anumit loc.
Pentru a trage concluzii valide privind abundenţa şi structura pe vârste a unei
populaţii ţintă, este necesar să se facă pescuiri într-un număr suficient de staţii. Acest
număr depinde de diferenţele dintre staţii şi dacă evaluam dinamica populaţiei în timp, ori
facem comparaţii între populaţii în acelaşi timp. Diferenţele dintre staţii (variaţia spaţială)
sunt exprimate prin coeficientul de variaţie al abundenţei (număr de peşti/staţie). Pentru
comparaţii între populaţii, în tabelul 3.1. sunt prezentate numărul minim de staţii (n)
pentru diferiţi coeficienţi de variaţie. Coeficientul de variaţie poate fi determinat prin
studii experimentale sau date de la populaţii similare. Pentru determinarea dinamicii
temporare se fac pescuiri mai puţine decât în cazul precedent.

54
 Tabelul 3.1. Numărul minim de staţii de colectare a probelor de peşti

Coeficientul de variaţie (CV) Numărul minim de staţii

0,2 3
0,4 4
0,6 9
0,8 16

Staţiile de pescuit trebuie să fie reprezentative pentru habitatele respective. Pentru

o estimare exactă a abundenţei şi structurii pe vârste, în râurile supuse unor factori
mediali de stres, acolo unde numărul de exemplare este redus sau unde CV este mare, se
recomandă creşterea numărului de staţii de colectare.
Suprafaţa de râu pe care se colectează probele depinde de lăţimea râului,
adâncime şi variabilitatea habitatului. Lungimea minimă pe care trebuie pescuit în diferite
ape este prevăzută în tabelul 3.2.
În râurile mici, cu densitate mare de peşti de talie mică (cum este cazul pâraielor
în care se reproduce păstrăvul) se recomandă o lungime mai mică a staţiei. Este suficient
dacă colectăm 200 de peşti, dar suprafaţa totală a zonei de colectare să fie de minim 100
m2.

Tabelul 3.2. Lungimea minimă a staţiilor de colectare

Dimensiunea râului Lungimea minimă a staţiei

Pâraie mici cu lăţimea <5m 20 m
Râuri mici, cu lăţimea 5-15 m 50 m
Râuri mari şi canale, lăţimea >15 m >50 m pe un mal sau pe ambele
Ape cu vadul larg, cu adâncimea apei <70 cm 200 m2
Ape întinse (lacuri) >50 m în zona litorală

Datorită diferenţelor mari între pâraie, între râuri şi regiuni, în scopul asigurării unei
caracterizări exacte a comunităţilor de peşti din locul unde s-a făcut pescuitul electric, se
recomandă anumite lungimi minime. În pâraie lungimea minimă pe care se face
colectarea este de cel puţin 20 ori lăţimea. În râuri cu albia largă (sub 30 m) unde deja se
cunoaşte faptul că ihtiocenozele sunt uniforme, este suficient să se pescuiască pe o
lungime de 10 de ori cât lăţimea râului.
Perioada de recoltare a probelor de peşti trebuie aleasă în funcţie de biologia
speciei ţintă. În majoritatea cazurilor colectarea de probe trebuie făcută la sfârşitul
sezonului de creştere, când juvenilii sunt destul de mari pentru a fi capturaţi prin pescuit
electric. Uneori pescuitul electric nu poate fi folosit la temperaturi ale apei sub 5 0C,
datorită faptului că peştii sunt inactivi şi prin urmare şi eficienţa metodei este redusă.
Pescuirile repetate în aceeaşi staţie trebuie făcute în aceleaşi perioade ale anului şi
în condiţii similare de viteză a curentului, de debit. Prelevarea probelor de peşte se face
numai în timpul zilei.
Prelevarea probelor de peşti prin pescuit electric este însoţită de completarea unor
fişe privind locul de colectare, echipamentul utilizat, staţia de prelevare, obiectivele
urmărite (anexa 3.1.).

55
Anexa 3.1.
Locul de colectare, echipa şi obiectivele
Numele râului (pârâului)
Denumirea locului de colectare
Tipul de apă (pârâu, râu, lac)
Coordonatele geografice ale locului ( GPS)
Echipa (numele şefului şi al membrilor)
Metoda de pescuit (în vad, la mal, din barcă)
Perioada de colectare (începutul şi sfârşitul colectării)
Obiectivele (monitoring, proiecte de cercetare)
Alte detalii
Echipamentul de pescuit electric
Aparatul de pescuit electric (modelul)
Tipul de curent utilizat (CC /CCP)
Frecvenţa curentului (Hz)
Voltajul (V)
Amperajul (A)
Nivelul apei (crescut, scăzut, mediu)
Condiţii atmosferice (temperatură, precipitaţii, vânt)
Conductivitatea apei (µS / cm)
Temperatura apei (0C)
Transparenţa sau turbiditatea apei
Tipul de anod (lungime, diametru, număr de anozi)
Suprafaţa catodului (m2)
Utilizarea de plase (da/nu)
Caracteristicile staţiei de colectare
Lungimea zonei de colectare (m)
Lăţimea medie a staţie (m)
Adâncimea medie (cm)
Adâncimea maximă (cm)
Suprafaţa zonei pescuite (m2) sau lungimea malului (m)
Curentul apei (puternic, mediu, slab)(m/s)
Tipul de habitat
Vegetaţia malurilor (săracă, bogată, medie)
Tipul dominant de vegetaţie a malurilor (alge, muşchi,
fanerogame)
Date privind captura
Speciile găsite (denumirea populară şi ştiinţifică)
Numărul total al exemplarelor colectate
Numărul exemplarelor din fiecare specie
Greutatea exemplarelor din fiecare specie
Lungimea exemplarelor colectate
Anomalii externe pe specii

Sexul
Gradul de maturitate sexuală
Conţinutul stomacal / intestinal
Paraziţi

56
 Pescuitul electric sau galvanonarcoza se utilizează preponderant în colectarea
materialului piscicol din apele curgătoare şi din lacuri (iazuri) cu o masă redusă de apă.
Avantajele utilizării pescuitului electric sunt:
- colectarea totală a ihtiofaunei pe porţiunea pescuită;
- revenirea peştilor la o stare fiziologică normală relativ rapid, peştii
nesuportând alte efecte dăunătoare.
În pescuitul electric parametrii tehnici ai aparatului trebuiesc adaptaţi la mărimea şi
sensibilitatea peştilor, masa şi conductivitatea apei şi la natura fundului.

3.2.1.2. Pescuitul cu unelte filtratoare

Pentru lacurile naturale şi artificiale (de acumulare şi baraj) cu o suprafaţă şi o masă
foarte mare de apă, pescuitul se face cu unelte filtratoare pasive (setci) sau active
(năvoade).
Tehnici pasive de colectare. Colectarea pasivă se realizează cu ajutorul setcilor.
Acestea pot diferi prin mărimea (dimensiunea) ochilor, prin lungime, înălţime, prin
fineţea firului, prin prezenţa uneia sau a mai multor pânze.
După modul de utilizare setcile se împart în următoarele categorii:
- setci de suprafaţă – care sunt uşor lestate; calcă o masă de apă de înălţimea pânzei;
- setci pentru masa apei – la care lestarea este egală cu flotabilitatea; se poziţionează
în masa apei la adâncimi dorite;
- setci de fund – care sunt puternic lestate, amplasate pe fundul apei şi calcă un strat
de apă egal cu înălţimea pânzei.
După caracteristicile plasei utilizate în confecţionarea setcilor există între 6 şi 8
grupe dimensionale (10, 15, 20, 27, 35, 40, 45, 60 mm mărimea ochilor); după
grosimea firului din care e confecţionată pânza, există fire de 0,10 mm ;0,12 mm şi
0,16 mm; după dimensiunea acestora - cu lungime totală, înălţime avem mai multe
grupe. În tabelul 3.3. de mai jos se prezintă o grupare după aceste trei criterii.

Tabel 3.3. Tipuri de setci

Dimensiune Lungime Înălţime Grosimea firului

Tip
ochi (mm) (m) (m) (mm)
10,00 20,00 2,00 0,10
1
15,00 20,00 2,00 0,10
20,00 20,00 5,00 0,12
27,00 30,00 5,00 0,12
2
35,00 30,00 5,00 0,12
45,00 50,00 5,00 0,16
3
60,00 50,00 5,00 0,16

Aceste caracteristici diferă şi în funcţie de constructor. Există setci care au o

lungime mare şi care încorporează toate tipurile dimensionale pentru ochiuri diferit
inserate(100 x 2 mm; dimensiune ochi 10, 14, 22, 26, 30, 34, 40, 44, 50, 55).
Dezavantajul constă în dimensiunile reduse ale suprafeţelor cu ochiuri diferit inserate în
serie.

57
 Pentru a colecta dintr-o populaţie piscicolă toate dimensiunile existente se
realizează un montaj în paralel al setcilor de lungimi egale pe mai multe rânduri, în
mijloc fiind plasate setcile cu ochi minimali, iar la exterior cele cu ochiurile cele mai
mari. Aranjarea setcilor trebuie făcută în zonele litorale (suprafaţă şi fund) şi zonele
pelagice (suprafaţă, pelagic, de fund).
De regulă staţiile de colectare se fixează în poziţii caracteristice (coadă lac, mijloc,
baraj). O colectare semnificativă se face de cel puţin două pe an (primăvară/vară şi
toamnă/iarnă) şi în cel puţin doi – trei ani consecutivi.
Numărul de colectări trebuie să fie suficient de mare care să asigure statistic
rezultatele obţinute la o marjă de eroare de maximum 20%. Lungimea totală a setcilor
este dată de abundenţa diverselor specii şi grupe dimensionale de captură. Durata de
colectare să fie de minim 12 h (noaptea) sau 24 h.
Se apreciază randamentul în colectare prin determinarea efortului de pescuit
(CPUE), care exprimă numărul exemplarelor sau biomasa (f) de peşti din captură (total
sau pe specii) colectate la 100 m2 plasă în 24 h sau 12 h).
Eşantionarea (alegerea) exemplarelor pentru analize se poate face pe întreaga
captură, pe fiecare specie în parte, pentru fiecare tip de setcă utilizată.
Utilizarea setcilor în capturarea peştilor ne permite să realizăm:
- o analiză cantitativă şi spaţială (pe specii);
- o analiză cantitativă – proporţia speciilor din captură; dinamica
populaţiilor de peşti în cursul unui an, sezon, etc.
- o analiză a randamentului de colectare prin raportare numărului (biomasei)
peştilor la 100 m2 de setcă;
- o analiză a repartiţiei claselor dimensionale (dispersia) în funcţie de
mărimea ochiului plaselor;
Diagrama cu repartiţia pe clase dimensionale pentru fiecare specie indică starea
populaţiei respective (în limita exemplarelor eşantionate). Această structură depinde de:
- structura reală a populaţiei;
- efortul de pescuit realizat şi care depinde de natura, dimensiunea, poziţia
şi proporţia setcilor utilizate
- modul de eşantionare (un număr insuficient de exemplare duce la
concluzii greşite şi la abateri grosiere de la situaţia reală a populaţiilor);
- o analiză a evoluţiilor diverselor populaţii în bazine acvatice diferite; sau
în perioade (ani) diferite. Se pot determina tipurile din punct de vedere piscicol al
diferitelor bazine acvatice prin dominanţa anumitor tipuri ecologice de peşti
(stenobionte, euribionte, oxifile, etc.).
Prin aceste studii se pot urmări ecologia şi biologia unor specii în ciclul vital de
creştere şi dezvoltare în condiţii de habitat specifice ( Barbier B., 1985).
Tehnici active de colectare. Colectarea activă se face cu ajutorul năvoadelor,
care pot fi:
- năvoade pungă manipulate de două ambarcaţiuni;
- năvoade tractate care pot fi de dimensiuni mici (deschiderea 2,5 m) pentru
ape mici şi care pot fi pelagice sau de fund. Au lungimi mici (3,5 m) cu dimensiunea
ochiului de 9 mm. Se utilizează în pescuiri experimentale.
Năvoadele de dimensiuni mari se utilizează în pescuiri industriale, de obicei în ape
marine. Se utilizează în studii de comportament, migraţie, biologia hrănirii şi a creşterii.

58
 Utilizarea acestora se poate face în combinaţie cu pescuitul electric (anodul se
montează la intrarea în năvod). Aceste năvoade pot fi, din punct de vedere al modului de
lucru, pelagice sau bentonice. Pot colecta material ihtiologic de la suprafaţă (năvoadele
pelagice) sau de la diferite adâncimi de pe fundul bazinului (bentonice).
Viteza de lucru este de 2-5 km/h la durate de 5-15-20 min. Năvoadele pot fi tractate
de unul sau două vase cu motoare de 10-80 CP sau de pe mal.
Eficacitatea năvoadelor în colectare este dată de selectivitatea acestora. La un
năvod confecţionat dintr-o singură pânză (cu o dimensiune dată a ochiului) aceasta poate
fi uşor traversată de indivizi cu talia mai redusă decât această dimensiune. Dimensiunea
la care jumătate din indivizii unei specii (populaţii) rămân în năvod şi jumătate trec prin
ochiurile pânzei se notează cu L50.
Există o curbă talie - frecvenţă în captură prin care se stabileşte aşa numitul
coeficient de pasaj specific (C) care este dat de raportul dintre lungimea exemplarelor din
captură şi dimensiunile ochiurilor plasei şi care măsoară selectivitatea năvodului pentru o
specie anume. Acest coeficient are o valoare fixă pentru anumite lungimi şi dimensiuni
ale ochiurilor la o specie dată. La talii egale ale aceleiaşi specii se poate determina
abundenţa relativă a speciei în bazine diferite dacă condiţiile de colectare se menţin egale.
Eficacitatea colectării este dată şi de capacitatea de evitare a acestuia de către peşti.
Evitarea se face prin vizualizarea sau prin percepţia vibraţiilor pe care acesta le produce.
Eficacitatea colectării este influenţată de:
- mărimea năvodului – cu cât acesta este mai mare cu atât eficacitatea este mai mare;
- momentul colectării – care diferă în funcţie de specie, de habitat, de regimul
alimentar, migraţie adică de comportamentul specific al populaţiei;
- utilizarea curentului electric care permite capturarea speciilor de talie mică;
- de sezonul de colectare – majoritatea speciilor execută migraţii periodice şi au un
comportament specific în funcţie de temperatura apei, asigurarea de hrană, etc.
Din aceste motive pentru compararea a două populaţii din bazine diferite este
necesară prelevarea de eşantioane în perioade apropiate, cel puţin doi ani succesivi, în
acelaşi sezon, în condiţii termice comparabile (Gerdeaux D., 1985)
Peştele colectat trebuie manipulat cu grijă pentru a nu fi omorât. Atunci când este
necesar, este preferabil să fie parcat provizoriu în tancuri cu apă bine oxigenată sau
aerata, pentru a rezista în condiţii cât mai bune.
Se procedează la identificarea tuturor speciilor din captură, pe baza caracterelor
morfologice externe. În cazul exemplarelor cu caractere externe neconcludente (hibrizi,
juvenili) se iau subprobe care sunt examinate în laborator.
Se măsoară lungimea peştilor în mm. În cazul în care există diferenţe mari de
lungime în cadrul aceleiaşi clase de vârstă, se iau probe pentru stabilirea exactă a vârstei
(solzi, otolite). Când numărul de exemplare dintr-o specie colectată într-o staţie este mai
mare de 30, pentru stabilirea vârstei se iau probe reprezentative din captură.
Este recomandat ca înainte de măsurare, peştii să fie anesteziaţi cu anestezice
specifice. În anumite condiţii, se cere ca echipamentul utilizat la pescuit să fie dezinfectat
pentru a preîntâmpina transferul de paraziţi, boli sau specii patogene.
Cu excepţia peştilor opriţi pentru examinări ulterioare, toţi peştii capturaţi sunt
eliberaţi în zona din care au fost colectaţi. Eliberarea peştilor se face într-o zonă liniştită
în apropierea malului, nu în mijlocul curentului apei. Dacă peştii au fost anesteziaţi se

59
pun în bazine cu apă curată să-şi revină, apoi sunt eliberaţi. Se urmăreşte indicele de
mortalitate în timpul capturii şi se exprimă procentual.

3.2.2. Eşantionarea şi determinarea speciilor

Prelevarea probelor din captură (eşantionarea) se face randomizat, în aşa fel

încât eşantionul prelevat să reflecte cât mai exact structura şi compoziţia capturii.
Dacă numărul de exemplare capturate este redus (sub 50 – 100 exemplare) toată
captura se foloseşte la determinări. Dacă captura este mare, numărul de eşantioane
prelevate trebuie să fie minim 50 – 100 exemplare (în medie 200 – 500 exemplare).
Numărul de eşantioane depinde şi de felul şi numărul determinărilor ce vor fi executate.
Cifrele de mai sus se referă în special la măsurători biometrice.
Examinarea peştilor (eşantioanelor) în vederea determinării producţiei se referă,
uzual, la numărarea, măsurarea şi cântărirea lor; prelevarea de solzi, sau alte ţesuturi dure
(opercule, otolite, dinţi faringieni) pentru determinarea vârstei; determinarea sexului şi
gradului de evoluţie al gonadelor; gradul de infestare cu paraziţi; frecvenţa indivizilor cu
malformaţii; conservarea tubului digestiv pentru analiza hranei consumate; gradul de
acumulare a lipidelor (scara îngrăşării) etc. De asemenea, pentru atestarea colectării, se
conservă eşantioane reprezentative prelevate din captura (indivizi pe specii, normali şi
afectaţi etc).

3.2.2.1. Determinarea parametrilor biometrici

În scopul evidenţierii ritmului de creştere a peştilor trebuie efectuate o serie de

măsurători biometrice. Prelucrarea biometrică a peştilor constă în determinarea
variabilităţii caracterelor la indivizi izolaţi sau la grupe de indivizi, pe baza măsurării,
cântăririi şi prelucrării statistice a datelor obţinute.
Caracterele determinate prin studii de biometrie sunt:
- caractere metrice: lungimi, grosimi;
- caractere gravimetrice: greutatea;
- caractere meristice: numărarea de solzi, radii, spini branhiali;
Materialele necesare acestor operaţiuni sunt : riglă gradată , şubler sau compas,
balanţă tehnică. Pentru efectuarea de măsurători mai rapide ale lungimii şi grosimii
peştelui se utilizează un dispozitiv special numit ihtiometru (fig.3.1). Acest instrument
este construit dintr-o scândură cu lungimea de circa 1 m şi lăţimea de 40-60 cm. Pe
lungimea şi pe lăţimea scândurii se prind cap în cap două scânduri de 30-45 cm înălţime.
Peştele conservat în alcool sau formol sau în stare vie, dar anesteziat cu diferite soluţii,
este cântărit şi măsurat.
Prin măsurători directe se determină următorii parametri biometrici (fig. 3.2.).
- lungimea totală a corpului (L) – este distanţa de la vârful botului până la vârful
înotătoarei caudale (cm) ;
- lungimea standard a corpului (l) – distanţa de la vârful botului la baza
înotătoarei caudale (cm);
- lungimea capului(lc)- distanţa de la vârful botului la marginea posterioară a
osului opercular (cm);

60
 - înălţimea (H) – distanţa de la marginea spatelui până la linia abdomenului ,în
regiunea cea mai lată a corpului (cm) ;
- grosimea corpului (G) – distanţa cea mai mare dintre flancurile peştelui(cm) ;
- circumferinţa corpului(C)– măsurată în zona grosimii maxime a peştelui (cm) ;

Fig. 3.1. Măsurarea peştilor cu ihtiometru

a-ihtiometru pentru peşti mari, b-ihtiometru pentru puiet, c-modalitatea de măsurare

Fig.3.2. Schema măsurătorilor biometrice la peşti

I-înotătoare dorsală, II-înotătoare codală, III-înotătoare pectorală, IV-înotătoare ventrale, V-înotătoare
codală, VI-înotătoare adipoasă, 9-20 linia laterală, 1-2 lungimea totală-absolută a corpului, 1-3 lungimea
corpului până la scobitura lobului înotătoarei codale, 1-4 lungimea corpului până la înotătoarea codală, 1-5
lungimea capului, 28-15 lungimea între ochi şi opercul, 1-12 lungimea botului, 13-14 diametrul ochiului,
17-22 înălţimea maximă a corpului, 26-27 înălţimea minimă a corpului, 1-17 distanţa anti-dorsală, 1-18
distanţa anti-ventrală, distanţa anti-anală, 10-20 lungimea postdorsală, 16-18 distanţa între înotătoarele
pectorale şi ventrale, 18-19 distanţa între înotătoarele ventrale şi anală, 17-29 lungimea bazei înotătoarei
dorsale, 19-25 lungimea bazei înotătoarei, 17-23 lungimea bazei laterale a înotătoarei dorsale, 19-25
înălţimea înotătoarei anale, 16-24 lungimea înotătoarei pectorale, 18-6 înălţimea înotătoarei ventrale

61
 În studiile de sistematică a peştilor, pentru identificarea exactă a unei specii,
subspecii, linii sau populaţii se realizează o serie de măsurători specifice (biometrie
taxonomică) cum sunt:
- lungimea botului (lb) – distanţa de la vârful botului la marginea anterioară a orbitei, pe
linia mediană a capului;
- înălţimea capului (hc) – se măsoară pe linia verticală ce porneşte de la extremitatea
posterioară a deschiderii branhiale;
- înălţimea frunţii (hf) – se măsoară pe verticală, de la marginea superioară a orbitei
până la linia dorsală a capului;
- lungimea pedunculului caudal (lp) - distanţa de la extremitatea posterioară a
înotătoarei anale la baza înotătoarei caudale;
- distanţa predorsală (D)- se măsoară de la vârful botului la baza primei radii a
înotătoarei dorsale;
- distanţa postdorsală (Dl )- se măsoară de la baza primei radii a înotătoarei dorsale la
baza înotătoarei caudale;
- distanţa preventrală (Dv)- se măsoară de la vârful botului la baza înotătoarei ventrale;
- distanţa preanală (Da)- distanţa de la vârful botului la extremitatea anterioară a
înotătoarei anale;
- înălţimea pectoralei (hp)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii din
înotătoarea pectorală;
- înălţimea ventralei (hv)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii din
înotătoarea ventrală;
- distanţa dintre pectorală şi ventrală (Dpv)- se măsoară de la baza pectoralei la baza
ventralei;
- diametrul ochiului (do) – se măsoară de la extremitatea anterioară la cea posterioară a
orbitei pe linia mediană ;
Caracterele gravimetrice se determină cu ajutorul balanţelor tehnice sau analitice,
în funcţie de precizia dorită. Greutatea totală (g) este masa peştelui exprimată în grame.
Greutatea individuală se determină pe exemplare vii (normale sau anesteziate), pe
exemplare moarte de curând sau pe exemplare congelate. Greutatea exemplarelor moarte
scade foarte rapid, în funcţie de specie şi de condiţiile de păstrare a probelor. Pot fi
înregistrate scăderi de 20-30% în numai 4 ore de la captură. Din acest motiv, la
aprecierea greutăţii pe material conservat se fac anumite corecţii în funcţie de modalitatea
de conservare.
Caracterele meristice care pot fi determinate sunt:
- numărul solzilor de pe linia laterală;
- rândurile transversale de solzi ( se numără în regiunea cea mai înaltă a corpului);
- numărul radiilor din înotătoare;
- formula dinţilor faringieni;
- numărul spinilor branhiali;

62
 3.2.2.2. Calcularea unor indici şi coeficienţi biometrici

Pe baza parametrilor biometrici determinaţi anterior pot fi calculaţi următorii indici

şi coeficienţi biometrici:
- indicele de profil – este raportul dintre lungimea totală a corpului (L) şi
înălţimea corpului (H). La crapul de cultură selecţionat pentru formarea loturilor de
reproducători acest indice trebuie să fie mai mare de 3.
- indicele de grosime – este raportul dintre grosimea maximă a corpului (G) şi
lungimea totală a corpului (L) înmulţit cu 100. Cu cât acest indice este mai mare cu atât
peştele este mai valoros din punct de vedere economic.
- indicele de circumferinţă ( Kiselev ) – este raportul dintre lungimea standard a
corpului (l) şi circumferinţa corpului (C);
- coeficientul de îngrăşare ( Fulton ) – este raportul dintre greutatea peştelui şi
lungimea standard a corpului la cub, înmulţit cu 100. Acest coeficient se mai numeşte şi
coeficient de întreţinere. Cu cât peştele este mai bine hrănit cu atât acest coeficient est
mai mare.

3.2.2.3. Calcularea unor coeficienţi de creştere şi supravieţuire

Cu ajutorul indicilor şi coeficienţilor biometrici determinaţi sau calculaţi anterior

se poate aprecia ritmul de creştere a peştilor într-un anumit interval de timp, prin
calcularea unor coeficienţi de creştere (tab. 3.4):
- sporul de creştere (creştere absolută) - este diferenţa dintre greutatea peştelui la
finalul testului (G) şi greutatea la începutul acestuia (g);
- indicele de creştere sau indicele de multiplicare a greutăţii iniţiale – este raportul
dintre greutatea peştelui la final de test şi cea de la începutul testului şi arată de câte ori a
crescut peştele în intervalul cercetat;
Tabelul 3.4. Principalii indici biometrici şi coeficienţi de creştere la peşti
Relaţia de calcul a indicelui
Denumirea indicelui
desfăşurată prescurtată
Lungimea totală a corpului L
Indice de profil Înălţimea maximă a corpului H
Indice de grosime Grosimea maximă a corpului G x 100
Lungimea maximă a corpului L
Indice de circumferinţă Lungimea standard a corpului l
Circumferinţa corpului C
Coeficient de îngrăşare Greutatea x 100 g x100
Lungimea standard3 l3
Spor de creştere Greutatea finală – greutatea G–g
iniţială
Indice de creştere Greutatea finală G
greutatea iniţială g
(ln gr. finală – ln gr. initială)x100 (ln G – ln g) 100
Creştere specifică număr zile de test nr. zile
zilnică

63
 - creşterea specifică zilnică, este cel mai sintetic mod de apreciere a creşterii şi se
calculează după formula din tabelul 6.3.
Aprecierea gradului de supravieţuire a unor loturi de peşti pe parcursul
desfăşurării unui experiment se face prin calcularea următorilor indici:
- indicele de supravieţuire (%) – este raportul dintre numărul de exemplare vii de
la finalul testului şi numărul de exemplare de la începutul testului înmulţit cu 100;
- indicele de mortalitate (%) – este raportul dintre exemplare moarte până la
finalul testului şi numărul de exemplare de la începutul testului;

3.2.2.4. Identificarea şi clasificarea peştilor.

Principala sarcină legată de această fază de lucru este identificarea, clasificarea şi

studiul speciei. Interesează în mod special identificarea şi clasificarea exactă a peştelui
colectat, în studiile ecologice de productivitate, nutriţie, creştere şi reproducere.
În zone geografice mai puţin investigate (tropice), unde şi abundenţa de specii este
foarte mare, accentul cercetărilor cade pe taxonomia speciilor (clasificarea corectă şi
răspândirea geografică).
În zone geografice mai bine investigate (zona temperată, Europa şi America de
Nord) speciile sunt deja bine stabilite şi cunoscute (atât ca taxonomie cât şi ca răspândire
geografică) – accentul cade pe studii ecologice şi productivitate .
Procedurile de identificare a speciilor comportă cunoaşterea particularităţilor
morfo-anatomice ale individului (mărime, formă, culoare, număr de înotătoare, numărul
şi felul radiilor, prezenţa, absenţa şi numărul solzilor pe linia laterală, diversele raporturi
între parametri biometrici, prezenţa de excrescenţe particulare cum ar fi spinii etc.). Pe
baza acestor particularităţi se întocmeşte o cheie de determinare (vezi Bănărescu - 1964).
Pentru determinarea precisă se mai foloseşte compararea peştelui cu imagini
(desene, fotografii ale speciei) cu descrierea ştiinţifica amănunţită, determinarea arealului
de răspândire, compararea cu mostre similare din muzee şi colecţii.
Dacă prin aceste modalităţi este dificil de a determina cu precizie categoria din care
face parte exemplarul se apelează la metode speciale, cum ar fi:
- preparate de schelet sau alte organe;
- utilizarea razelor X (Roengen) pentru determinarea numărului de vertebre;
- stabilirea numărului de cromozomi;
- determinarea de proteine specifice din sânge sau alte organe (ochi) cum ar fi forme
ale hemoglobinelor, transferinelor etc.
- determinarea faunei parazite;
- diferenţa în parametrii fiziologici (parametri hematologici, serologici, hormonali
etc.);
Aceste metode speciale fac posibilă determinarea nu numai a speciei dar şi a
subspeciilor, liniilor, raselor geografice ce fac parte din specia respectivă.
Un aspect particular al acţiunii de identificare şi clasificare îl constituie realizarea
de colecţii ştiinţifice pentru investigaţii taxonomice. Aceasta activitate începe prin
etichetarea şi înregistrarea eşantionului întâi în carnete şi fişe speciale pentru activitatea
din teren (vezi modulul de mai jos) şi apoi în registre speciale sau pe calculator în
memorie magnetică:

64
 Prezentăm un model de etichetă pentru colecţii de peşti:

UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT (CERCETARE)

- Nr. colecţie .............................................................................................................
- Locul colectării, ţara, localitatea, bazin acvatic .....................................................
- Tipul de bazin acvatic (caracteristici geologice, hidrobiologice, calitatea apei,
vegetaţie, bentofauna) ..................................................................................................
- Date asupra capturii (mărime, distanţă de mal, adâncime, temperatură, apă,
aer)........
- Metode de
colectare ......................................................................................................
- Data
colectării ...............................................................................................................
- Colecţionar ................................................................................................................
....
- Mod de
conservare ........................................................................................................

Conservarea se face în formol 10% (1 parte formol 40% şi 9 părţi apă).

Concentraţia poate varia între 5 – 20% în funcţie de dimensiunea peştelui. Se pot utiliza
şi alte substanţe precum alcool 75%.Vasele utilizate vor fi din sticlă, din metal galvanizat
sau masă plastică (pentru transport).
Pentru identificarea şi clasificarea peştilor există o literatură de specialitate,
cuprinzătoare pe zone geografice (continente) care face posibilă această acţiune în
condiţii optime. Pentru Europa şi pentru România, pot fi utilizate lucrările lui Bănărescu
P., Fauna RPR şi lista speciilor de apă dulce din Europa (editată de FAO - în limbile de
circulaţie).

3.2.2.5. Marcarea peştilor

Marcarea peştilor face posibilă o identificare rapidă, pe grupe sau individuală a

eşantioanelor din captură. Prin marcare este posibilă estimarea numărului exemplarelor
dintr-o populaţie în mod indirect, sau urmărirea pe exemplare individuale marcate,
creşterea individuală şi apoi producţia biologică.
Marcarea este utilizabilă în studii privind parametri populaţionali (densitate, rata
mortalităţii, rata de exploatare, rate de revenire – refacere etc), deplasările în migraţiune,
creşterea şi determinarea vârstei, comportamentul peştilor.
Metode ideale de marcare trebuie să asigure o marcare pe timp cât mai îndelungat
şi preferabil a fiecărui individ în parte şi metoda să nu afecteze starea de sănătate şi
comportamentul indivizilor.
Marcarea poate fi făcută în grup sau individual.
Marcarea în grup se face fără utilizarea de mărci confecţionate special, ci numai
prin folosirea unor regiuni corporale sau organe (ţesuturi) ale indivizilor. Metodele de
marcare în grup pot fi foarte diverse:

65
 - marcarea prin amputarea parţială sau totală a diferitelor aripioare
înotătoare;
- practicarea de orificii în opercule şi aripioare;
- termocauterizarea sau criocauterizarea unor semne distinctive pe diferite
zone (regiuni) ale corpului peştilor, prin utilizarea unui termocauterizator electric sau
unul ţinut în azot lichid (la peste – 1700C);
- tatuarea cu tuş, subepidermică a unor semne de recunoaştere;
- injectarea subcutanată a unor substanţe colorate fluorescente (sulfit de
mercur, albastru alcan, compuşi ai tetraciclinei) care sunt invizibili cu ochiul liber dar
vizibili în lumină UV;
- prin cufundarea într-o baie cu colorant (roşu neutru 1/300.000) foarte
diluat a unui întreg lot. Se mai foloseşte negru de Sudan care amestecat în hrana
consumată de femelele de păstrav duce la depunerea unor icre închise la culoare,
culoare ce se menţine şi la larve şi pui;
- injectii profunde (intraperitoneale) cu substanţe radioactive (dioxid de
thoriu) care apoi sunt detectate cu ajutorul unui detector cu raze X, etc.
Durata de marcare este cuprinsă între câteva zile (săptămâni) şi unul – doi ani.
Marcarea individuală are marele avantaj că indivizii pot fi marcaţi numeric, ce
face posibilă identificarea individuală a peştelui. Există o multitudine de mărci care se
introduc în cavităţile corpului sau se fixează pe corp în exterior prin care se poate realiza
acest lucru (vezi fig. 3.2).
Există şi mărci speciale, radio emiţătoare miniaturizate prin care se poate urmări
deplasarea în habitat a peştelui.
Mărcile biologice constau în particularitatea meristică diferită la două specii,
subspecii, rase, apropiat înrudite sau în faună de paraziţi diferită. De asemenea se poate
utiliza ca marcă biologică diferenţele în grupe de sânge şi în compoziţia serului sanguin.
Modul de marcare depinde diferiţi factori, precum:
- obiectivele urmărite în testul experimental de marcare;
- durata testului;
- metodele utilizate în recuperarea mărcilor;
- specia şi numărul de peşti utilizaţi;
- personalul disponibil în marcare.
Capturarea peştilor în vederea marcării trebuie făcută printr-o metodă ce lasă
peştii în viaţă şi asigură integritatea corporală. Rezultatele bune se obţin prin
electronarcoză, evitându-se şocurile prea puternice; prin utilizarea de capcane (vârşe,
taliene etc.) şi prin capturarea de eşantioane prin pescuit activ.
Peştele capturat se ţine în juvulnice, sau în bazine special concepute pentru
marcare care se plasează împreună cu peştele capturat în mediu natural de viaţă.
Marcarea propriu-zisă se face direct pe peştele viu neanesteziat, dar mai bine pe peştii
anesteziaţi pe durata procedurii. Cu rezultate foarte bune s-a utilizat anestezicul MS – 222
Sandoz în diluţii de 1/12.000 – 1/25.000. Peştii marcaţi sunt eliberaţi în mediul natural.
Recapturarea se face de regulă prin aceleaşi metode, ţinându-se cont de durata
testului şi de metoda de marcare, de întinderea bazinului şi mărimea populaţiei.
Recapturarea exemplarelor marcate poate fi făcută şi în afara echipei de investigare, prin
pescari profesionişti sau amatori, braconieri etc. În vederea recuperării mărcilor şi
obţinerii de informaţii asupra locului de recaptură, numărul de exemplare recapturate,

66
starea generală a acestora, etc. pescarii trebuiesc cointeresaţi moral şi material la
colectarea unor astfel de exemplare.

Fig.3.3. Tipuri de mărci utilizate în marcarea peştilor (Ricker W., 1971)

Foarte important este să se dispună de un echipament adecvat pentru marcare de

la cleşti, speciali, seringi, tipuri adecvate de mărci (din oţel inoxidabil, celuloid, aluminiu,
etc.).

3.2.3 Structura dimensională, pe vârste si sexe

Cunoaşterea vârstei peştilor este esenţială în biologia creşterii acestora. Lucrări în

domeniu există de mult timp. Amintim aici lucrările lui Dahl (1909), Suvorov (1948,
1959), Henderström (1959), Ricker (1958), Bertalanffy (1938, 1957), Beverton si Holt
(1956), Mohr (1927), Graham (1929), Bückmann (1929), Ciugunova (1959, 1963), etc.

3.2.3.1. Determinarea vârstei

Determinarea vârstei peştilor dintr-un ecosistem acvatic natural sau antropic are o
importanţă teoretică şi practică deosebită. În studiile asupra ihtiofaunei dintr-un bazin

67
acvatic se impune cunoaşterea exactă a vârstei peştilor pentru a putea stabili structura pe
vârste a populaţiilor din fiecare specie. Aceste date indică capacitatea de reproducere a
populaţiei şi arată dacă populaţia este stabilă în acel ecosistem. Importanţa practică
constă în faptul că în cadrul crescătoriilor piscicole, la formarea loturilor de
reproducători, trebuie aleşi peşti de o anumită vârstă, care să aibă o prolificitate maximă
iar elementele seminale să aibă o viabilitate maximă.
Pentru determinarea vârstei peştilor pot fi utilizate mai multe metode:
- metoda empirică care se bazează pe observarea directă a indivizilor aflaţi în
captivitate sau a indivizilor marcaţi şi recapturaţi;
- metoda statistică (metoda Peterson) care are la bază determinarea frecvenţei
distribuţiei dimensionale a peştilor în populaţie;
- metoda anatomică – bazată pe analiza solzilor, a oaselor şi a altor organe dure.
Principiul metodei anatomice constă în faptul că la peşti, impregnarea cu calciu a
unor organe osoase (solzi, otolite, radii, vertebre) nu este uniformă în cursul anului, ceea
ce determină apariţia unor inele de creştere la nivelul acestor organe.
Apariţia inelelor de creştere este mai evidentă la speciile de peşti din zonele
temperate. În zonele tropicale apariţia inelelor de creştere este indusă de modificări ale
regimului de hrană, modificări ale bazei trofice naturale a bazinelor acvatice sau de
anumite faze ale ciclului ontogenetic al peştilor (dezvoltarea gonadelor, reproducere).
Metodele cele mai utilizate în stabilirea vârstei peştilor constau în determinarea şi
interpretarea zonelor de creştere (inelelor) ce apar pe porţiuni dure ale corpului peştilor.
Aceste inele anuale apar diferenţiate în funcţie de anotimp (iarna o perioada de inaniţie cu
o hrănire redusă; vara – perioada de hrănire intensă cu o creştere intensă). Acest lucru
este variabil în climatul temperat.
În zonele tropicale, apariţia inelelor este dată de modificări induse de nutriţie
(maturare gonade şi reproducere) în baza trofică naturală (ploi musonice, variaţii termice
etc.).
Inele anuale, apar şi pot fi determinate în primul rând pe solzi, apoi pe vertebre,
otolite şi radii (în secţiune), pe opercule. Determinările sunt îngreunate de apariţia unor
inele suplimentare (de pui, de reproducere etc.) care pot perturba mult determinarea de
vârstă. Nu la toate speciile, aceste inele apar în mod explicit. Forma, mărimea şi claritatea
acestor inele depinde foarte mult de ecologia speciei şi de condiţiile concrete de creştere a
fiecărei populaţii. Experienţa şi îndemânarea sunt iarăşi importante.
În situaţia în care metoda urmăririi inelelor anuale nu este satisfăcătoare se pot
aplica şi în alte metode.
Una dintre acestea, este metoda determinării frecvenţei distribuţiei dimensionale în
populaţie (metoda Petersen). Nu este precisă şi este necesară analiza unui număr mare de
exemplare.
O metodă precisă dar laborioasă, constă în marcarea unor populaţii de peşti cu
vârsta şi dimensiuni cunoscute. În cazurile în care o metodă nu dă rezultate mulţumitoare
este indicat utilizarea concomitentă a două sau chiar mai multe metode.
În determinările asupra vârstei peştilor trebuiesc respectate câteva condiţii:
- procurarea unor eşantioane reprezentative de indivizi din speciile existente,
reprezentând tot spectrul dimensional;
- înregistrarea pentru fiecare specie a datei şi locul colectării şi cine a realizat
determinările;

68
- determinarea şi înregistrarea sexului, gradului de evoluţie a gonadelor, lungimea
şi greutatea fiecărui individ;
- utilizarea celei mai adecvate metode de determinare a vârstei;
- determinarea creşterii pentru fiecare sex în parte;
- determinările pe ansamblul populaţiei poate duce la diferenţe (erori) semnificative
(mai ales la speciile cu dimorfism sexual);
- stabilirea corelaţiei între lungime şi greutate la fiecare sex în parte şi pentru
întreaga populaţie;
- determinarea indicelui (coeficientului) de condiţie, în funcţie de vârsta, sex,sezon,
etc.

3.2.3.1.1. Determinarea vârstei după solzi

Determinarea vârstei peştilor după solzi poartă denumirea de scalimetrie.

Materiale necesare: lupă binoculară, pense, lame de microscop, soluţie de amoniac
5%, soluţie de albastru de metil 5 %, peşti de diferite vârste.
Modul de lucru: de la fiecare peşte se prelevează câte 10-20 de solzi de deasupra şi
de sub linia laterală, din dreptul înotătoarei dorsale (fig. 3.4).

Fig. 3. 4. Zonele de prelevare a solzilor la diferite specii de peşti

Numărul solzilor trebuie să fie mai mare pentru a putea alege solzii la care inelele
de creştere sunt bine evidenţiate. Se introduc solzii în soluţia de amoniac 2-3 minute apoi
se scot şi se îndepărtează mucusul cu o bucata de tifon. Se introduc solzii apoi într-un vas
cu soluţie de albastru de metil, se ţin 1-2 minute pentru colorare, se spală cu apă distilată
după care se pun pe lame de sticlă pentru a fi examinaţi la lupa binoculară sau la
microscop. Aceştia vor fi orientaţi cu suprafaţa ornamentată spre sursa de lumină şi cu
partea anterioară în sus.
În câmpul optic al lupei se disting straturi concentrice de sclerite , mai opace, care
alternează cu zone mai transparente, dispuse în jurul centrului solzului numit şi focar. În

69
timpul iernii când metabolismul peştelui este redus, scleritele sunt mai apropiate şi mai
puţin calcifiate, apărând mai transparente în imagine. În sezonul cald, odată cu
accelerarea metabolismului, scleritele se distanţează, se îngroaşă, se impregnează
puternic cu calciu şi apar în imagine ca zone mai întunecate. Numărarea acestor zone mai
opace arată numărul de veri (ani) pe care le are peştele respectiv. Fiecare specie de peşte
are o formă şi un desen caracteristic al solzului, fapt ce poate constitui un caracter de
determinare sistematică a acestora
Solzii cicloizi, cum sunt cei de la cod, somon, păstrăv, au striuri care înconjoară
complet focarul cât timp durează creşterea (fig. 3.5). La solzii ctenoizi , de la biban sau
ghiborţ, în partea posterioară a focarului striurile nu sunt clar definite şi pot fi ascunse de
spini proeminenţi. Din această cauză se examinează partea anterioară a solzului (fig. 3.6
şi fig. 3.7).

Fig.3..5. Inele anuale pe un solz de păstrăv

Fig. 3.6. Solz de crap de 3 ani Fig. 3.7. Solz de biban de 6 ani

Solzii regeneraţi, care se formează în urma pierderii solzilor primari, nu vor fi

folosiţi la determinarea vârstei peştilor deoarece aceştia nu prezintă toate striurile solzilor
primari. Focarul lor prezintă o zonă clară înconjurată de striuri neregulate.

70
 3.2.3.1.2. Determinarea vârstei după otolite

Otolitele sunt formaţiuni calcaroase de formă oval-turtită până la fuziformă, de

dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la peşti. La teleosteeni sunt în număr de
trei: sagitta, aflat în saculă, care fiind cel mai mare este preferat pentru determinarea
vârstei, lapillus, în utricolă şi asteriscus, în lagenă. Pe faţa concavă a otolitului se observă
o depresiune centrală, numită sulcus acusticus, care se întinde de la capătul anterior la cel
posterior şi care este foarte utilă pentru localizarea centrului otolitului (fig. 3.8).

Fig. 3.8. Otolit de cambulă de 5 ani

După prelevarea otolitelor aceştia se păstrează în alcool, glicerină sau amestec de

alcool şi glicerină în proporţie de 2:3, pentru clarificare. Nu se foloseşte formol sau acizi
deoarece aceşti conservanţi dizolvă otolitele..
Pentru o bună evidenţiere a inelelor de creştere sunt necesare şi unele operaţiuni
speciale. De exemplu, otolitele de dimensiuni mici cum sunt cele de la hering şi
scrumbie, sunt fixate în răşină pentru a deveni mai clare. Răşina măreşte contrastul dintre
zonele întunecate şi cele luminoase. La speciile cu otolite mari se impune examinarea
acestora în secţiune transversală, după ce acestea au fost şlefuite fin până când toate
inelele devin vizibile.
Straturile depuse în timpul creşterii active din perioadele calde apar ca zone
luminoase, iar cele depuse în perioadele de creştere lentă (toamna şi iarna) apar ca zone
întunecate sau hialin-translucide. O zonă întunecată şi una luminoasă reprezintă împreună
un an de creştere. Vârsta în ani se stabileşte prin numărarea zonelor întunecate.
Avantajul folosirii otolitelor la determinarea vârstei peştilor constă în faptul că
această metodă reflectă cu precizie toate momentele dezvoltării ontogenetice, deoarece
acestea se formează în timpul dezvoltării embrionare. Dezavantajul major este că
prelevarea otolitelor presupune sacrificarea peştelui, ceea ce devine o problemă pentru
speciile cu mare valoare economică, pentru trofee şi pentru speciile ameninţate.

3.2.3.1.3. Determinarea vârstei după alte structuri osoase

71
 La peştii osoşi fără solzi sau otolite nesatisfăcătoare pentru determinarea vârstei se
folosesc alte structuri osoase: radiile înotătoarelor dorsale, vertebrele, oasele operculare,
cleitrum (fig. 3.9 şi 3.10).
Radiile înotătoarelor sunt preferate vertebrelor deoarece prelevarea lor nu necesită
sacrificarea animalului, operaţiunea se realizează uşor atât în teren cât şi în laborator,
prepararea lor este rapidă iar inelele false apar mai rar decât în cazul solzilor. În radii,
inelele anuale de creştere apar concentrice în jurul cavităţii centrale iar la vertebre în jurul
corpului central. La oasele operculare striurile de creştere se găsesc de-a lungul marginii
lor de creştere.

Fig. 3.9. Secţiune transversală printr-o radie din Fig. 3.10. Opercul de babuşcă de 9 ani
aripioara dorsală a unui biban de 7 ani

La elasmobranhi determinarea vârstei nu se poate face după structurile folosite la

teleosteeni deoarece scheletul este în cea mai mare parte cartilaginos iar dinţii se
reînoiesc. Singura structură care poate fi folosită este centrul vertebral, care este însă
incomplet mineralizat. La această structură inelele anuale sunt dispuse concentric şi
reflectă perioadele de creştere lentă sau rapidă. O bandă luminoasă şi una întunecoasă
constituie o zonă anuală de creştere.
Determinarea vârstei peştilor cu ajutorul inelelor de creştere este uneori dificil de
efectuat datorită apariţiei unor inele suplimentare (de pui, de reproducere) care
îngreunează aprecierea exactă a vârstei. La multe specii inelele de creştere nu apar clar
delimitate şi prin urmare este greu de apreciat corect vârsta peştelui. Forma, mărimea şi
claritatea inelelor de creştere depinde de ecologia speciei, de condiţiile concrete de
creştere a fiecărei populaţii.
Pe unele structuri osoase analizate în vederea determinării vârstei peştilor apar o
serie de inele aberante, fie întrerupte, fie inele false de creştere. Acestea pot apare ca
urmare a unor modificări fiziologice normale din timpul vieţii peştilor sau ca o consecinţă
a stresului suportat de peşte în condiţiile concrete de mediu, procese ce încetinesc
creşterea. De obicei, inelele întrerupte apar în perioadele de creştere rapidă iar inelele
false în perioadele de creştere lentă. Aceste anomalii se deosebesc greu de inelele
adevărate şi pot conduce la estimări greşite ale vârstei peştilor.

3.2.3.2. Determinarea ritmului de creştere a peştilor şi a supravieţuirii

3.2.3.2.1. Aprecierea gradului de valorificare a hranei

72
 Pentru aprecierea gradului de valorificare a diferitelor reţete de furaje concentrate
utilizate în creşterea intensivă a peştilor se calculează o serie de coeficienţi de
valorificare a hranei.
Coeficientul de conversie a hranei (CCH) este raportul dintre cantitatea de hrană
consumată într-o anumită perioadă de timp şi sporul de creştere realizat în aceeaşi
perioadă. Cu cât valoarea coeficientului de conversie este mai mică cu atât hrana este mai
bine valorificată de către peşte. În cadrul experimentelor de nutriţie acest coeficient se
calculează periodic, la intervale de 30-40 de zile şi pe întreaga perioadă experimentală.
Cantitatea de hrană consumată ( g )
CCH = --------------------------------------------
Sporul de creştere ( g )

Coeficientul de eficacitate proteică (CEP) este raportul dintre sporul de greutate

realizat de peşti într-o anumită perioadă de timp şi cantitatea de proteină din furaje
consumată de peşti în aceeaşi perioadă de timp. Acest coeficient se calculează în special
când se compară reţete de hrană cu acelaşi conţinut de proteine dar de natură diferită. Cu
cât CEP este mai mare cu atât proteina din hrană este mai bine valorificată de peşte.
Pentru calcularea CEP se impune cunoaştere compoziţiei biochimice a hranei, în special a
concentraţiei proteinei.
Sporul în greutate ( g )
CEP = ---------------------------------------------
Cantitatea de proteina consumată ( g )

Indicele de umplere a intestinului (IU) este raportul dintre greutatea conţinutului

intestinal şi greutatea peştelui eviscerat înmulţit cu 10 000. Acest indice arată gradul de
intensitate a hrănirii. Indicele de umplere a intestinului se determină pe minimum 15
exemplare, se calculează lunar sau de minimum 3 ori într-o perioadă de creştere.
Greutatea conţinutului intestinal ( g )
IU = -------------------------------------------- x 10 000
Greutatea peştelui eviscerat ( g )

3.2.3.2.2. Aprecierea stării de întreţinere a peştilor

Aprecierea gradului de îngrăşare a peştilor poate fi făcută prin mai multe metode:
- metode chimice, prin care se analizează conţinutul de lipide din carnea de peşte prin
extracţie la un aparat Soxhlet;
- metode gravimetrice, bazate pe faptul că o mare parte din grăsimea peştilor se depune
pe organele interne. Aceasta poate fi îndepărtată relativ uşor şi cântărită. Se calulează
coeficientul de îngrăşare, care este procentul cantităţii de grăsime din greutatea totală a
corpului.
- metode morfometrice, bazate pe aprecierea cantităţii de grăsime depuse de-a lungul
intestinului.
Această ultimă categorie de metode a fost pusă la punct de
M.L.Prozorovskaia(1952) pentru vobla din Marea Caspică, dar poate fi cu uşurinţă
aplicată şi la ciprinidele din zona noastră. Această cercetătoare a imaginat o scară cu 6

73
grade, de la gradul 0, la care grăsimea de pe tubul digestiv lipseşte, la gradul 5 la care tot
tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime (fig. 3.11 şi tab.3.5.).

Tabelul 3.5. Scara conţinutului în grăsime la peşti (după G. V. Nikolski, 1962)

Gradul de
Caracteristici
îngrăşare
0 - grăsimea lipseşte pe tubul digestiv;
- uneori tubul digestiv este acoperit cu o peliculă albă şi subţire de ţesut
conjunctiv;
- între ansele tubului digestiv sunt prelungiri filiforme ale ţesutului conjunctiv;
1 - între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o dungă subţire de grăsime;
- uneori pe marginea de sus a porţiunii a doua a tubului digestiv o zonă foarte
îngustă şi întreruptă de grăsime;
2 - între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o zonă de grăsime îngustă şi
destul de compactă;
- pe marginea de sus a porţiunii a doua, o zonă de grăsime îngustă şi continuă;
- pe marginea interioară a porţiunii a treia a tubului digestiv, din loc în loc mici
porţiuni izolate de grăsime;
3 - între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o zonă îngustă de grăsime;
- pe marginea superioară a porţiunii a doua şi pe cea inferioară a porţiunii a treia
se întind zone late de grăsime;
- la extremitatea cefalică a tubului digestiv o proeminenţă de grăsime de formă
triunghiulară;
- capătul anal al tubului digestiv acoperit de un strat subţire de grăsime;
4 - tubul digestiv acoperit aproape în întregime cu grăsime, cu excepţia unor mici
spaţii libere situate pe ansa a doua şi pe porţiunea a treia a tubului digestiv;
- straturile de grăsime de pe ambele anse sunt foarte dezvoltate;
5 - tot tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime;
- pe tubul digestiv nu există spaţii libere de grăsime;
- pe ambele anse ale tubului digestiv există straturi foarte dezvoltate de grăsime;

74
 Fig. 3.11. Aprecierea îngrăşării la voblă (după Prozorovskaia, 1952)

3.2.3.3.Determinarea creşterii

Determinarea creşterii peştilor se face în lungime şi greutate. Metodele utilizate

diferă de la specie la specie şi în funcţie de condiţiile concrete de lucru. Cele mai utilizate
metode sunt observarea directă, marcarea peştilor, recalcularea lungimii după mărimea
inelelor de creştere, determinarea prin metoda de calcul Bertalanffy.
Observarea directă. Creşterea se urmăreşte pe cale experimentală prin plasarea
unor peşti cu vârstă şi greutate cunoscută în bazinele de creştere (iazuri, heleşteie, etc.).
Se urmăreşte creşterea pe diferite perioade de timp (sezon, an, etc.). Nu este o metodă
foarte precisă, pentru că de regulă în aceste bazine artificiale există alte condiţii (de
mediu, trofie) decât în bazinele naturale.
Marcarea peştilor este o metodă precisă, cu condiţia ca metoda de marcare să nu
afecteze negativ creşterea. Amputarea, tatuarea, colorarea etc., sunt metode de marcare
care dau rezultate bune; mărcile exterioare nu sunt indicate a se folosi. În primul az,
marcarea reduce ritmul de creştere cu 10-17%, în al doilea caz 21 – 39% în raport cu
creşterea în condiţii naturale. solzi (otolite, radii etc.).
Recalcularea lungimii peştilor pe baza mărimii razelor, inelelor anuale de pe
solzi (otolite, radii. Această metodă de calcul, se bazează pe o anumită proporţionalitate
directă între creşterea lineară în lungime a peştilor şi creşterea dimensiunii solzilor (raza
inelelor anuale). Această metodă a fost elaborată şi prezentată pentru prima oară în 1920
de Roşa Lee. Formula de calcul este următoarea:

unde: ln – lungimea peştelui la formarea inelului anual “n”

sn – mărimea razei inelului de creştere “n” la lungimea ln
s - mărimea razei inelului de creştere la momentul colectării
l - lungimea peştelui la momentul colectării
Exemplu: l = 500 mm, s = 10 mm si sn = 2 mm

În creşterea peştilor relaţia lineară prezentată mai sus este variabilă pentru unele
specii sau faze de creştere. Această creştere poate fi lineară dar nu şi direct proporţională;
sau ea nu este nici măcar lineară, în care caz se aplică un mod de calcul cu utilizarea
valorilor logaritmice (log x) a valorilor lungimilor peştilor şi a razelor inelelor anuale
(fig. 4.11).
Trebuie precizat ca rezultatele privind creşterea peştilor obţinute prin această
metodă sunt în general mai reduse decât cele obţinute prin măsurători directe. Ca posibile
cauze pot fi:

75
 - un procedeu incorect de recalculare a lungimii corpului peştilor pe baza
mărimii inelelor anuale;
- o prelevare nerandomizată a eşantioanelor;
- o mortalitate naturală selectivă sau mai exact o mortalitate selectivă la
colectare (datorită tehnicilor de colectare).

Fig. 3.12. Recalcularea lungimii peştilor pe baza mărimii razelor

inelelor anuale de pe solzi la oblete (Biro P., 1975)

Determinarea creşterii peştilor prin metoda de calcul Bertalanffy. În vederea

unor aprecieri cantitative cât mai exacte se poate utiliza o metodă de calcul mai deosebită
prin aplicarea funcţiilor lui Bertalanffy, care caracterizează cel mai bine creşterea în
lungime şi greutate a peştilor (fig. 3. 13 )
După Von Bertalanffy creşterea la peşti se face în conformitate cu mai multe
particularităţi prezentate în mai multe postulate:
- creşterea este rezultatul a două procese antagonice – anabolismul şi
catabolismul;
- creşterea se opreşte când cele două aspecte ale metabolisului sunt egale;
- catabolismul este proporţional cu greutatea peştilor;
- anabolismul este proporţional cu intensitatea respiratorie;
- respiraţia este proporţională cu suprafaţa respiratorie;
- creşterea este limitată de suprafeţele respiratorii care cresc proporţional cu
pătratul lungimii (l2) (creştere izometrică);
La exemplarele de talie redusă datorită raportului mare suprafaţă branhii – greutate,
aportul crescut în oxigen determină un anabolism mai mare în raport cu catabolismul –
creşterea fiind mare. La exemplarele de talie mare, valoarea raportului suprafaţă branhii –
greutate corporală scade, ducând la reducerea aportului în oxigen în raport cu greutatea

76
ceea ce duce la reducerea anabolismului şi creşterea catabolismului proteic. Când aceste
două procese devin egale creşterea încetează. Această situaţie este atinsă la dimensiunile
fiziologice maxime (L∞ şi W∞) când curba creşterii în lungime şi greutate devine
asimetrică.

Fig. 3.13. Lungimea (l) recalculată, pe grupe de vârstă, la oblete utilizând metoda de
calcul a lui Bertalanffy (Biro P., 1975)

Formula iniţială de creştere prezentată are următoarea structură:

în care:

Lt – lungimea standard pe grupe de vârstă (valoarea medie a lungimii pe grupe de

vârsta);
L¥ - lungimea fiziologică maximă spre care tinde sa crească peştele în condiţii
mediale concrete
K - constanta vitezei de creştere (o măsură a vitezei de creştere – relativă, având o
valoare abstractă); este constantă pentru o populaţie crescută în condiţii de mediu
concrete mereu aceleaşi;
L0 - lungimea larvei la eclozare;
e - baza a logaritmilor naturali;
t0 - cu semnul negativ indică lungimea perioadei de incubare a embrionului până
la eclozare;
t - perioada experimentală (intervalul de măsurare a creşterii – un an, un sezon);

77
 1 – eK - coeficientul ratei anuale de creştere, arată diminuarea relativă a creşterii în
lungime la apropierea de dimensiunile fiziologice maxime.

Creşterea în greutate – se determină prin acelaşi procedeu de calcul ţinându-se

seama de relaţia dintre lungime şi greutate, unde greutatea se poate determina din
lungime la cub prin înmulţirea cu un coeficient (q):

W = q x 13 unde,
W - greutatea peştelui;
l - lungimea standard;
q - coeficient lungime – greutate.

Formula de calcul este identică cu cea pentru lungime, doar ca aceasta se

înlocuieşte cu valoarea unde parametri determinaţi au aceeaşi semnificaţie ca la
creşterea în lungime. Cum greutatea este proporţională cu lungimea la cub – pentru
derularea calculelor formula devine:

Dacă formula de calcul a creşterii în greutate devine

Modul de calcul şi parametri ajutători vor fi prezentaţi la determinarea concretă a

creşterii la o populaţie de morunaş din lacurile de pe Siret (ANEXA 1).

3.2.3.4. Determinarea raportului dintre sexe

Stabilirea raportului dintre sexe la peşti (sex ratio) are o importanţă teoretică şi
practică în stabilirea capacităţii de reproducere a populaţiilor naturale sau în estimarea
numărului de reproducători în cadrul unităţilor piscicole.
Pentru determinarea sexului peştilor se studiază gonadele. La stadiile mature de
dezvoltare determinarea sexului este uşor de realizat: la femelele adulte ovulele se disting
uşor în ovare iar la masculi testiculele sunt netede, albicioase, în aparenţă negranulate.
La multe specii de peşti există dimorfism sexual, mai evident în perioadele de
reproducere (boişte), evidenţiat în schimbarea culorii (mai vii la masculi), proporţiile
corpului (de obicei mai mari la femele), apariţia de excrescenţe (butoni nupţiali la
masculii unor ciprinide) (tab.3.6.).

Tabelul 3.6. Caractere distinctive între sexe la unele specii de peşti dulcicoli

Caracterul sexual
Specia
Mascul Femelă
Păstrăv şi - corpul viu colorat, capul alungit, - botul rotunjit, cu
lostriţă falca inferioară mai lungă şi curbată fălcile egale;

78
 în sus;
Lipanul - înotătoarea dorsală înaltă, ventrala
mai lungă, botul mai alungit;
Crapul - în perioada de reproducere mici - de obicei mai mare
granulaţii pe cap, puţin numeroase; decât masculul;
Linul - înotătoarele ventrale cu marginea - înotătoarele ventrale
externă(a doua radie)mai îngroşată, fără margine îngroşată ,
întinse ajung aproape de înotătoarea întinse ajung până la
anală; anus;
Mreana - în epoca reproducerii are pe cap - înotătoarea anală mai
noduli iar pe corp linii mici, paralele, alungită;
albicioase;
Plătica - în epoca de reproducere, pe corp şi - înotătoarele ventrale
pe înotătoare noduli rugoşi alb-gălbui; mai scurte;
Caracuda - talie mai mică decât femela, - talie mai mare decât
înotătoarele ventrale mai lungi; masculul;
Obleţul - în perioada reproducerii, pe cap mici - înotătoarele mai
noduli albi, cu vârful ascuţiţ; scurte;
Babuşca - în epoca reproducerii, pe corp mici
noduli albicioşi;
Roşioara - în perioada reproducerii, pe cap şi
pe înotătoare mici granulaţii de
culoare albă-cenuşie;
Văduviţa - în epoca reproducerii, corpul cu - nu are pe corp noduli;
luciu metalic, operculele aurii,
înotătoarele roşii;
Scobarul - în timpul reproducerii pe cap şi
spate mici tuberculi albicioşi, cu
vârful ascuţit;înotătoarele ventrală şi
anală de culoare roşie portocalii;
Plevuşca - în epoca reproducerii pe corp mici - pe abdomen, lângă
tuberculi cenuşii; orificiul anal, două mici
proeminenţe;
Boarţa - în perioada reproducerii culori vii; - o proeminenţă genitală
pe bot şi deasupra ochilor mici de culoare roşie-
granulaţii albicioase; portocalie;
Boişteanul - în epoca reproducerii abdomenul
colorat în roşu;
Ştiuca - talie mai mică decât femelele;
Bibanul şi - înotătoarele pectorale
şalăul şi ventrale mai scurte
decât masculii;
Zvârluga - la înotătoarele pectorale, baza celei
de a doua radii este mult lăţită

79
 La indivizii imaturi forma, culoarea şi consistenţa gonadelor indică sexul peştilor.
Pentru a uşura stabilirea diferitelor stadii ale ciclului sexual au fost întocmite diferite
scale ale gradului de maturare a gonadelor. La baza acestora stă evidenţierea maturaţiei
gonadelor în diferite stadii ontogenetice (tab. 3.7.).
Tabelul 3.7. Stadiile de maturare a gonadelor (scara Meyer corelată după Holden-Raitt)

Stadii Caracteristici
I - gonadele (ovarele şi testiculele) foarte mici, ocupă o treime din
Imatur cavitatea abdominală;
- gonadele situate aproape de coloana vertebrală;
- ovarele de culoare roz-deschis spre alb, nu se disting
elementele sexuale;
II - gonadele ocupă jumătate din cavitatea abdominală, au culoare
Început de maturare cenuşie –roz, sunt mai mult sau mai puţin simetrice;
- la indivizii adulţi, acesta este stadiul de repaus ce se instalează
după depunerea elementelor sexuale; la o viitoare maturare
dezvoltarea gonadelor începe de la stadiul II;
III - gonadele ocupă aproape două treimi din cavitatea abdominală;
Dezvoltare - ovarele au culoare roşie - portocalie, icrele se disting cu ochiul
liber;
- testiculele au culoare albă-cremoasă, la apăsare nu lasă lapţi;
IV - gonadele ocupă toată cavitatea abdominală;
Maturare - testiculele au culoare alb-lăptoasă, la presare emit lapţi;
- ovarele au culoare portocalie-roşiatică, icrele sunt de formă
sferică şi sunt vizibile cu ochiul liber;
V - produsele sexuale sunt eliminate la o uşoară presare a
Reproducere abdomenului;
- icrele sunt transparente şi mari, în ovare se disting şi icre opace,
imature;
VI - gonadele moi şi zbârcite ocupă circa jumătate din cavitatea
Atrezie abdominală;
(după reproducere) - ovarele sunt puternic vascularizate, mai pot conţine icre
degenerate;
- testiculele cu resturi de spermă neeliminate;

Deoarece între greutatea gonadelor, numărul de icre şi greutatea corpului există o

strânsă corelaţie, pentru stabilirea prolificităţii femelelor pot fi calculaţi diferiţi
coeficienţi precum coeficientul de fertilitate şi raportul gonosomatic.
Coeficientul de fertilitate (Cf) sau indicele Behning se determină la reproducători
femele după sacrificarea acestora şi numărarea icrelor existente în ovare. Calculul se face
după formula:
lxg
Cf = ---------- unde:
N
l – lungimea standard a corpului;
g - greutatea corpului;
N - numărul total de icre existente;
Raportul gonosomatic (Rgs) are la bază corelaţia dintre greutatea ovarelor şi
greutatea corpului femelei şi se calculează după relaţia:

80
 Go x 100
Rgs = ------------ unde:
g
- Go - greutatea ovarelor; g - greutatea peştelui;

4.4.2.5. Determinarea ratei mortalităţii

Există foarte multe modalităţi de evaluare a mortalităţii unei populaţii. Formula

iniţială de calcul bazată pe frecvenţa taliilor este uşor accesibilă şi se poate scrie:

Nt = N0 e(-Zt) unde:
N0 – reprezintă numărul iniţial de exemplare din colecţie
Nt – reprezintă numărul supravieţuitorilor
t – reprezintă vârsta

Mortalitatea unei populaţii este condiţionată de o multitudine de factori care pot

fi:
- factori naturali (fizico - chimici , patologici, predatorismul) şi care dau
mortalitatea naturală “ M” ;
- prin pescuit şi care dau mortalitatea “F” .
Aceste două tipuri însumate dau mortalitatea totală ” Z”
Mortalitatea poate fi:
- totală (Z) ca efect al acţiunii factorilor limitativi naturali şi antropici. Se
determină după formula:
unde:
k = constanta creşterii (după Bertalanffy);
= lungimea fiziologică maximă;
= lungimea unde captura este maximă;
= lungimea standard minimă din captură;

- k si se determină din formula de creştere în lungime a lui Bertalanffy;

- se determină după relaţia:

iar

- - depinde de dimensiunea ochilor plaselor utilizate în colectarea peştilor.

Cu ajutorul datelor calculate prin metodele prezentate mai sus se poate determina
vârsta peştilor la dimensiunile si prin relaţia:

pentru grupa dimensională sau

pentru grupa dimensională .

81
 Valoarea lui "t0" se determină din formula de determinare a creşterii după formula
lui Bertalanffy.
- naturală (M) care este cauzată de factorii mediali naturali (temperatura, pH,
oxigenare, etc.) şi care se determină după relaţia lui PAULY:

M = 0,8 x e (-0,0152 - 0,271 ln + 0,6543 ln k + 0,463 ln T)

unde:
- "T" este temperatura medie anuala (120C).
- k si parametrii determinaţi prin aplicarea formulei de creştere a lui Bertalanffy

- mortalitatea cauzată prin pescuit (F) şi care se determină prin scăderea mortalităţii
naturale (M) din mortalitatea totală (Z) după relaţia:

F=Z–M

Determinarea valorilor celor 3 tipuri de mortalitate este necesară în determinarea

stocului de peşti prin metoda populaţiilor virtuale.
În studiul de caz, privind biologia creşterii morunaşului în lacurile de acumulare de
pe Siretul mijlociu este prezentat un model de calcul al acestor indici (Anexa 2).

3.2.4. Determinarea stocului

Monitorizarea schimburilor numerice a stocului la nivelul unei populaţii piscicole

pe o perioadă dată de timp este esenţială în cunoaşterea dinamicii, productivităţii acestei
populaţii şi stă la baza unui management raţional în piscicultură.
Inaccesibilitatea peştilor pentru o observaţie directă în determinarea stocului
complică şi mai mult metodele de investigare. O metodologie sigură care duce la
obţinerea unor rezultate reale şi concrete este recapturarea unor populaţii marcate anterior
în aprecierea stocului.
O altă metodă de determinare a stocului este aşa numita metodă a populaţiilor
virtuale prin aprecierea raporturilor cantitative dintre grupele dimensionale şi de vârstă
ale unei populaţii date. Aceste două metode asigură obţinerea unor date relativ precise ale
stocurilor din bazinele acvatice mari (râuri - lacuri).

3.2.4.1. Determinarea stocului prin metoda captură - marcare – recaptură

Cea mai precisă în aprecierea stocului unei populaţii piscicole.

Se utilizează relaţia:
unde:
N - numărul total al peştilor din populaţie (necunoscut);
m - numărul total al peştilor marcaţi;
c - numărul de peşti din captură;
r - numărul de peşti marcaţi din recaptură;
- numărul ce estimează stocul de peşte existent.
Eroarea standard pentru N desemnată prin SE (N) se determină prin relaţia:

82
 Pentru precizia determinarii stocului este necesar ca numărul peştilor marcaţi ce
se găsesc în recaptură, să fie de cel putin 7 sau mai mare (r 7); raportul numeric dintre
mostrele din recaptură şi stocul natural de peşte dintr-un bazin trebuiesc să depaşească 1
– 3% .Cu cât aceasta valoare este mai mare cu atât precizia determinărilor stocului creşte.
De asemenea, un număr mai mare de recapturi creşte precizia determinărilor.
Pentru mărirea fesabilitătii metodei este bine ca aceasta să fie testată în prealabil pe
populaţii cunoscute numeric şi dimensional în bazine acvatice (iazuri şi heleşteie) cu
condiţii mediale comparabile cu cele din bazinele de testat.

3.2.4.2. Determinarea stocului prin metoda populaţiilor virtuale

În determinarea stocului prin această metodă se pleacă de la date privind pescuitul

industrial în bazine acvatice mari (râuri mari, lacuri naturale sau de acumulare exploatate
prin pescuit industrial). Captura realizată pe o perioadă (sezon, an) este structurată pe
grupe dimensionale sau de vârstă pentru fiecare specie în parte. Începând cu grupele
dimensionale sau de vârste maxime pentru populaţia unei specii, prin utilizarea unor
formule de calcul care iau în considerare indicii de mortalitate Z, M si F, numărul de
exemplare din captura pe grupe de vârstă (C) şi numărul total de exemplare pe grupe de
vârsta (N) se poate determina, în final stocul total pe întreaga populaţie a unei specii.
Astfel, deşi la grupele dimensionale mici (0+ si 1+) unde nu avem sau avem un număr
redus de exemplare, în captură se determină un stoc virtual care aproximează stocul real
existent.
Sunt utilizate următoarele formule de calcul:

unde: - n = număr grupa dimensională sau de vârstă;

- Cn = captura din clasa dimensională "n";
- Nn = stocul din clasa dimensională "n";
- Z = mortalitatea totală;
- M = mortalitatea naturală;
- F = pierderi prin colectare.

83
 3.3. Producţia şi productivitatea piscicolă

Producţia piscicolă este cantitatea totală de peşte dintr-un anumit bazin acvatic şi
este numită uneori şi producţie terţiară, termen ce nu cuprinde însă toate grupele
ecologice de peşti existente într-un bazin acvatic (omnivori, carnivori, detritivori,
erbivori, etc.).
Productivitatea piscicolă a bazinelor acvatice poate fi încadrată în categoria
productivităţii economice şi poate fi determinată prin metode directe şi prin metode
indirecte

3.3.1. Metode directe de determinare a productivităţii piscicole

Cele mai utilizate metode directe de determinare a productivităţii piscicole sunt

metoda grafică, metoda numerică, modelul exponenţial.
Parametrii necesari pentru determinarea productivităţii piscicole:
B1 - biomasa existenţială la momentul "t1" al determinării;
B2 - biomasa existenţială la momentul "t2" al determinării;
- biomasa medie pe perioada
= B2-B1
= sau mai exact N2 x W2 - N1W1 unde
N - numărul de indivizi;
- greutatea medie individuală;
G - coeficientul de creştere instantanee în greutate sau sporul în biomasă la un moment
dat (t) (sau );
Z - coeficientul mortalităţii instantanee sau pierderea de exemplare la un moment dat (t)
(sau );
P - producţia piscicolă a unei populaţii = cantitatea de ţesut (biomasă) produs în o
anumită perioadă ( );

T - turnoverul - sau rata de înoire a biomasei.

Metoda grafică (ALLEN) este utilizabilă în determinările producţiei pe perioade

scurte de timp.
N1 - N2 - curba descreşterii numerice a stocului în momentele t1 si t2;
- variaţia mediei greutăţii individuale a peştilor în momentele t1 si t2;
P - producţia
- producţia se poate stabili prin determinarea suprafeţei sub curba stocului (prin
planimetrie)

84
 Fig. 3.14. Estimarea grafică a
producţiei de peşte (Ricker W.,
1971)
Fig. 315. Reprezentarea grafică a curbelor
ALLEN (când Z = 0,6 si G = 1,0) pentru
diferite tipuri de populaţii ( juvenile şi adulte)
şi pentru perioade de timp variabile (Ricker
W., 1971)

APDC - populaţie fără mortalitate

QBCD - populaţie cu mortalitate bruscă în momentul de început

ARBCD - descreşterea N şi creşterea W este lineară ( - scurt)

ASBCD - descreştere N este exponenţială creştere W - este lineară ( - lung)
(migrări, populaţii adulte pescuite) ( >1 an)
ATBCD - descreşterea N (puiet) şi creşterea W este exponenţială ( < 3 luni) (la
populaţii de puiet) (FIG. .14; 3.15).

În metoda numerică suprafeţele sunt înlocuite prin valori numerice

Modelul exponenţial pentru caracterizarea potenţialului productiv este o

metodă mai laborioasă de estimare dar destul de exactă.
Pentru determinarea potenţialului productiv al unei populaţii piscicole date, este
necesar să cunoaştem:
N = numărul de exemplare din stoc;
` Wt = greutatea individuală medie, pe grupe dimensionale sau de vârstă;
B0 = greutatea unei grupe de vârstă (grupe dimensionale);
G = coeficientul creşterii instantanee determinat după relaţia:

( );

Z = coeficientul mortalităţii instantanee determinat după relaţia:

85
 ( );

- rata netă a creşterii pe perioada de la biomasa B1 la biomasa B2. Când:

G > Z avem o creştere în biomasă şi rata netă se notează cu " + "
Z > G avem o descreştere în biomasă şi rata netă se notează cu " - "
Când G > Z rata netă a biomasei se determină prin relaţia:

Când Z > G rata netă a biomasei se determină prin relaţia:

Utilizarea raportului P/B a simplificat foarte mult modalităţile de calcul ale

potenţialului productiv al unor populaţii piscicole cu condiţia cunoaşterii biomasei medii
a speciei studiate dintr-un habitat dat.
O serie de autori (Watwrs, 1969; Allen, 1971; Leveque şi colab., 1977; din Culy Ph.,
1985) au stabilit o relaţie între valorile lui P/B şi longevitatea acestor specii; între valorile
lui P/B şi vârsta medie a indivizilor dintr-o populaţie. Considerând mortalitatea şi
creşterea de tip exponenţial, determinate după formulele lui Bertalanffy, avem:

log P/B = a logT + b unde: T – este longevitatea speciei (ani);

a şi b – coeficienţi calculaţi în funcţie de
rata supravieţuirii.
Relaţia supravieţuire – valoare coeficienţi este prezentată mai jos

Tabel 3.7. Valorile supravieţuirii corelate cu coeficienţii „a” şi „b”

S % (supravieţuire în Valoare coeficienţi

funcţie de longevitate a b
0,01 -1,0257 0,9895
0,05 -1,0179 0,8990
0,10 -1,0167 0,8595
1,00 -1,0018 0,6799
2,50 -1,0074 0,5981
5,00 -1,0139 0,5319
10,00 -0,9992 0,4488
30,00 -0,9994 0,3157

86
 Dacă este utilizată vârsta medie în luni, relaţia se mai poate scrie.
Log P/B = -1,0904 A + 1,1902

unde: A – reprezintă vârsta medie în luni a populaţiei investigate.

În aplicarea acestor formule apar dificultăţi legate de:

- determinarea longevităţii reale a unei specii;
- nivelele reale de supravieţuire;
- de regulă vârsta medie din captură nu este similară cu vârsta medie a populaţiei în
ansamblu;
- este dificil de stabilit numărul real al exemplarelor ce ating vârsta reproducerii şi
vârsta maximă;
- selectivitatea sculelor de pescuit nu asigură echivalenţa dintre structura din captură şi
structura reală a stocului;
- de asemenea este dificil de a stabili o distincţie între durata maximală (potenţialul
maxim de supravieţuire şi durata efectivă de viaţă observată în condiţii date de mediu.
Pentru eliminarea acestor neajunsuri s-a încercat corelarea lui P/b cu greutatea medie
la maturitatea sexuală ( după Bause şi Mesher,1980; din Culy Ph, 1985) sau corelarea
valorii P/B cu respiraţia (după Humphrey,1979; din Culy Ph.,1985).
În tabelul de mai jos sunt prezentate aceste corelaţii dintre indicele de mortalitate (Z),
turnover(T), durata maximă de viaţă (ani) şi ratele de supravieţuire de 1%, 2% şi 4%
(după Leveque şi colab.,1977 şi datele unor specii din lacurile de pe cursul mijlociu al
Siretului (Tabelul 3.7.)

Tabel 3.7. Corelaţia dintre mortalitate (Z), turnover (T), vârsta maximă
şi ratele de mortalitate

Vârstă Mortalitate %
Indici
Specia maximă (după..... ani) Observaţii
Z T (ani) 1% 2% 4%
1 Ştiucă 0,85 0,64 9,0 8,0 - - Backiel, 1971
2 Şalău 0,864 0,67 10,0 8,0 - - Backiel, 1971
3 Şalău 0,566 0,60 10,0 10,0 8,0 6,0 Battes K.2001
4 Somn 0,36 0,35 17,0 - 17,0 - Backiel, 1971
5 Avat 0,635 0,49 13,0 11,0 - - Backiel, 1971
6 Clean 0,723 0,37 13,0 9,5 - - Backiel, 1971
7 Clean 0,862 0,86 11,0 8,5 7,5 - Battes K.2001
8 Biban 0,48 0,30 13,0 - 13,0 - Backiel, 1971
9 Biban 0,43 1,05 13 - 12 - Battes K.2001
10 Ghiborţ 0,63 0,72 7,0 - 7,0 - Battes K.2001
11 Plătică 0,43 0,53 13,0 10,7 9,5 - Battes K.2001
12 Caras 1,25 - 8,0 6,5 5,5 - Battes K.2001
13 Morunaş 0,71 0,51 11,5 10,5 8,5 - Battes K.2001
14 Roşioară 0,92 0,74 8,5 5,0 4,0 - Battes K.2001
15 Oblete 1,34 0,57 6,0 4,0 3,5 - Battes K.2001

87
 3.3.2. Metode indirecte de determinare a productivităţii piscicole

. Metodele indirecte de calcul a productivităţii piscicole au fost iniţiate de Leger

(1910) şi apoi completate de Huet.
Modalitatea de calcul a productivităţii piscicole a apelor naturale a fost
elaborată iniţial de Leger (1910, 1937, 1945) care stabileşte formule de calcul diferite
pentru apele curgătoare şi pentru cele stătătoare.

Pentru apele curgătoare, formula de calcul a productivităţii piscicole este:

K = B x L x h unde:
K = productivitatea anuală , în Kg /Km de râu;
B = capacitatea biogenică;
L = lăţimea albiei râului;
h = coeficient în funcţie de pH-ul apei (pentru ape acide = 1; pentru ape alcaline =
1,5)
Pentru apele stătătoare, relaţia de calcul a productivităţii piscicole este:
K = S / 10 x B x h unde:
K = productivitatea piscicolă, în Kg /ha;
S = suprafaţa bazinului, în ha;
B = capacitatea biogenică;
h = coeficient în funcţie de pH-ul apei (pentru ape acide = 3; pentru ape alcaline =
4,5)
Capacitatea biogenică este definită ca expresia valorii nutritive a unui curs de apă,
analizat din punct de vedere al bogăţiei lui în componente vegetale şi animale ce
constituie hrana peştilor.
Pe baza analizei caracteristicilor fizico-chimice, fizio – geografice şi biologice,
Leger încadrează bazinele acvatice în 10 clase de capacitate biogenică, fiecare cu un
anumit punctaj, începând de la clasa I cu 56 de puncte şi până la clasa X cu 140 de puncte
(tab. 3.8.).

Tabelul 3.8. Clasele de capacitate biogenică şi punctajul corespunzător

Clasa de capacitate Clasa de capacitate

Punctajul Punctajul
biogenică biogenică
I 56.00 VI 102,66
II 65.33 VII 112.00
III 74,66 VIII 121,33
IV 84,00 IX 130,66
V 93,33 X 140,00

M. Huet (1949, 1964) căutând să generalizeze aplicarea relaţiei lui Leger la diferite
categorii de bazine acvatice situate în zone geografice diferite, completează formula de
calcul a productivităţii piscicole adăugând coeficientul de productivitate (K) şi astfel se
ajunge la relaţia cunoscută ca formula lui Leger-Huet.
Pentru ape curgătoare aceasta este: Pn = L x B x K unde:
Pn = productivitatea naturală, în Kg / Km de râu;
L = lăţimea albiei râului, în metri;

88
 B = capacitatea biogenică; K = coeficientul de productivitate;
Pentru bazinele acvatice amenajate, formula de calcul a productivităţii piscicole
naturale este:
Na
Pn= xBxK
10
unde: Pn = productivitatea piscicolă naturală totală (kg);
Na = suprafaţa bazinului (ari)
B = capacitatea biogenică a bazinului
K = coeficientul de productivitate
Coeficientul de productivitate (K) este produsul a patru coeficienţi secundari
fiecare corespunzând unui anumit factor ce influenţează mărimea productivităţii piscicole
a bazinului sau cursului de apă: temperatura apei (K1), reacţia apei (K2), speciile de peşti
(K3), vârsta acestora (K4). Ca valoare, coeficientul de productivitate variază între 1-15,75
(tab. 3.9.).
K = k1 x k2 x k3 x k4
Tabelul 3.9. Valoarea coeficienţilor secundari de productivitate
k1 k2 k3 k4
Temperatura medie Reacţia ionică Specii de peşti Vârsta
anuală a apei a apei peştilor
Regiuni temperate Ape acide Salmonide Peste 6 luni
10o C – K1 = 1 K2 = 1 K3 = 1 K4 = 1
Reg.temperate calde Ciprinide de ape
16 o C – K1 = 2 Ape alcaline curgătoare Sub 6 luni
Reg. intertropicale K2 = 2 K3 = 1.5 K4 = 1,5
22 o C – K1 = 3 Ciprinide de ape
Reg. ecuatoriale stătătoare
24 o C – K1 = 4 K3 = 2

Productivitatea lacurilor naturale depinde de încadrarea lor într-un anumit grad de

trofie (eutrof, oligotrof, distrof) şi este corelată cu aşa numitul “coeficient al malului”
prin care se înţelege raportul dintre lungimea malului şi suprafaţa bazinului. Bazinele cu
o linie a malului mai sinuoasă au o productivitate piscicolă mai crescută.
O apreciere mai exactă a capacităţii biogenice a iazurilor şi heleşteielor ciprinicole
poate fi făcută prin analiza principalilor indicatori ce condiţionează productivitatea
piscicolă a acestor bazine acvatice (Gheracopol şi colab. 1977). În funcţie de valoarea
acestor indicatori bazinele acvatice amenajate sunt încadrate în 3 categorii: ape
productive – notate cu 10; ape cu productivitate medie – notate cu 7; ape slab productive
– notate cu 4.
La fiecare bazin sunt determinaţi 14 parametrii (temperatura apei, oxigen, pH,
transparenţă, raport Ca/Mg, duritate, alcalinitate, azotaţi, fosfaţi, azotiţi, fitoplancton,
zooplancton, zoobentos, vegetaţie submersă) cărora li se acordă o notă ( 4, 7 sau 10) în
funcţie de încadrarea într-una din cele trei categorii (se pot acorda note lunare sau
trimestriale şi se calculează media lor aritmetică). Suma acestor note determină
încadrarea bazinului într-una din cele 10 clase ale capacităţii biogenice (de la clasa I = 60
puncte până la clasa X = 140 puncte). Se calculează apoi productivitatea piscicolă
naturală a bazinului respectiv prin aplicarea formulei lui Leger-Huet, modificată:

89
 Pn = 10 x B x K unde:
Pn = productivitatea piscicolă naturală, în Kg / hectar;
B = capacitatea biogenică (I- X);
K = coeficientul de productivitate;

Tabelul 3.10. Valorile indicatorilor de apreciere a capacităţii biogenice a iazurilor şi

heleşteielor ciprinicole
Ape medii
Ape slab productive Ape productive
Indicatori productive
(nota 4) (nota 10)
(nota 7)
Temperatura ( o C) 10-15 15-20 10-25
25-30
Oxigen ( mg/l) 0-4 4-7 7-12
> 14 12-14
pH <5 5-7,2 7,2-7,6
>8 7,6-8
Transparenţa (cm) 0-15 30-100 15-30
> 100
Ca /Mg 1-3 3-4 4-5
1 1 1
Duritate totală (o G) 1-10 10-15 15-20
> 20
Alcalinitate 0 –0,5 0,5-1,8 1,8-4
( ml HCl/l) >6 4-6
Azotiţi ( mg/l) > 0,3 0,005-0,3 < 0,005
Azotaţi (mg/l) 0-1 3-30 1-3
> 30
Fosfaţi (mg/l) < 0,005 0,005 0,05-1,5
>7 1,5-3
Fitoplancton Cianoficee- dominante Cloroficee + Cloroficee dominante
diatomee
Zooplancton Rotiferi – prezent Crustacee Crustacee + copepode
Crustacei- lipsă/slab +rotiferi
Bentos Tubifex- prezent Tubifex + Chironomide dominante
Chironomide-lipsă/slab chironomide
Vegetaţie submersă Lipsă Slab dezvoltată Dezvoltată

Prezentăm mai jos modul de calcul a productivităţii piscicole naturale a unui iaz din
care s-au recoltat probe hidrochimice şi biologice în lunile aprilie, iulie şi septembrie,
folosind metoda arătată anterior (tab. 3.11.).

90
 Tabelul 3. 11. Productivitatea piscicolă naturală a unui iaz pentru creşterea
ciprinidelor – studiu de caz

Aprilie Iulie Septembrie

Indicatori Media
Val. nota Val. nota Val. nota
Temperatura (o C) 15.5 7 26 4 22 10 7
Oxigenul (mg/l) 14,9 4 5,24 7 5,30 7 6
pH 7.8 7 7,7 7 7,60 7 7
Transparenţă (cm) 30 10 20 10 20 10 10
Ca / Mg 4,9 4 1,3 4 1,18 4 4
Duritate tot. (0 G) 15,7 10 19,4 10 20,3 7 9
Alcalinitate 3,16 10 5,3 7 7,49 4 7
Azotiţi (mg/l) 0,024 7 0,097 7 0,024 7 7
Azotaţi (mg/l) 0,299 4 0,605 4 0,310 4 4
Fosfaţi (mg/l) 0,46 10 1,80 7 0,60 10 9
Fitoplancton (frecv) Cloroficee Cianoficee 4 Cloroficee 6
Cianoficee 7 Cianoficee 7
Zooplancton (frecv) Crustacee 10 Rotifere Rotifere 8
Crustacee 7 Crustacee 7
Bentos (frecv) Chironomide 10 Tubifex 7 Chironom. 10 9
Vegetaţie submersă Lipsă 4 Dezvoltată 10 Slab dezv. 7 7
Clasa de capacitate 104 95 98 100 VI
biogenică
k1 1
k2 2
k3 2
k4 1
K 4
Productivitatea
piscicolă naturală Pn = 10 x 6 x 4 = 240 Kg de peşte / hectar
( Kg / ha)

3.4. Aprecierea stării ihtiocenozelor prin determinarea indicelui de

integritate biologică

Indicele de integritate biologică (IBI) dă o imagine reală asupra modificărilor

survenite în structura şi funcţionarea ecosistemelor acvatice. După Fausch (1990)
integritatea biologică constă în " capacitatea unui mediu de a susţine şi menţine
comunităţi integrate şi adaptate de organisme, având o compoziţie specifică, o diversitate
şi o organizare funcţională comparabilă cu cea a habitatelor mai puţin afectate ".
Prin determinarea IBI poate fi cunoscută starea de echilibru biologic a
ihtiocenozelor, ca rezultat al interacţiunii organismelor acvatice din ecosistem cu mediul
abiotic dar şi cu cel biotic.
Integritatea biologică este rezultatul interacţiunii mai multor grupe de factori
variabili. Aceştia, după Karr şi Dudley ( 1981), pot fi :
- variabile fizico - chimice ale mediului: temperatură, chimism, etc.;
- regimul hidrologic al apelor: suprafaţă, adâncime, debit, viteză de curgere, etc.;

91
- natura şi cantitatea resurselor energetice: intensitatea radiaţiilor solare, producţia
primară, aportul exogen de materie organică, etc.;
- structura habitatului: natura fundului bazinului, vegetaţia, etc.;
- interacţiunile biologice dintre organismele prezente în ecosistem: hrănire, reproducere,
parazitism, morbiditate, etc.
Indicele biotic al integrităţii piscicole a fost introdus în anii 90 în SUA. Există
numeroase avantaje în utilizarea peştilor ca indicatori ecologici:
- prezenţa peştilor în toate habitatele acvatice, chiar şi în ape foarte puternic poluate;
- peştii formează populaţii stabile cu fluctuaţii sezoniere reduse;
- integrează răspunsul altor compartimente din ecosistem prin poziţia lor în lanţurile
trofice şi durata mai mare de viaţă comparativ cu nevertebratele;
- peştii sunt uşor de identificat în teren;
Calcularea indicelui de integritate biologică arată modificările survenite în
structura ihtiocenozelor sub acţiunea factorului antropic şi cuantifică cu exactitate
compoziţia specifică şi abundenţa populaţiilor de peşti din bazinele acvatice naturale.
Metoda utilizată constă în analiza şi cuantificarea factorilor ce condiţionează
numărul, compoziţia specifică şi abundenţa comunităţilor de peşti neperturbate sau
perturbate. Se apreciază gradul de bonitate al ihtiocenozelor în punctele de colectare prin
trei grupe de parametrii:
- numărul de specii şi compoziţia specifică (cu 7 parametrii);
- compoziţia trofică a ihtiocenozei (cu 4 parametrii);
- abundenţa, biomasa şi starea de sănătate a ihtiocenozei (cu 4 parametrii).
Aceşti 15 parametrii pot fi punctaţi, în funcţie de situaţia de la punctul de
colectare cu 5 puncte pentru valori optime, cu 3 puncte pentru valori medii şi cu 1 punct
pentru valori slabe ( tabelul 3.11.).

Tabelul 3.11. Criterii pentru determinarea indicelui de integritate biologică (IBI)

(adaptat după Karr şi colab., 1986; Miller D. şi colab., 1989)

Categoria Clasa de bonitare

de Parametri
5 3 1
parametri
Nr. total de specii (din cele >90% 50 - 90% <50%
existente)
Nr. total de ciprinide (grup specii >45% 20 - 45% <20%
>5% 1 - 5% <1%
conducătoare) 5 - 20%
>20% <5%
Compoziţia >68% 35 - 67% <34%
şi bogăţia în Nr. total salmonide <1% 10% >10%
specii Nr. total al celorlalte specii 0 sp. 2 sp >2 sp
Nr. total specii autohtone
(native)
Nr. specii introduse
(aclimatizate)
Total specii dispărute

92
 Proporţia speciilor >45% 20- 45% <20%
zoobentonofage >5% 1 - 5% <1%
Compoziţia Proporţia speciilor carnivore
trofică a Proporţia speciilor carnivore şi <20% 20 - 45% >45%
populaţiilor zooplanctonofage
Proporţia speciilor erbivore şi <25% 25 - 50% >50%
detritofage
Biomasa totală (g/100 m2)(în
funcţie de dimensiunea
Abundenţa bazinului, a altor factori) >1500 500 - 1500 <500
individuală şi Număr total de indivizi
starea (ex/100 m2) din care: >100 ex 2 - 10 ex <2 ex
populaţiei Număr de hibrizi 0% 0 - 1% 1%
Număr de indivizi cu anomalii,
tumori, boli 0% 0 - 1% >1%
Punctele obţinute pentru fiecare parametru sunt adunate rezultând punctajul total
al IBI. În funcţie de acest punctaj, ihtiocenoza este repartizată în "clase de integritate".
Punctajul se acordă şi în funcţie de mărimea ecosistemului: lacuri şi râuri mari, râuri şi
pâraie, etc. După numărul de puncte acumulate, ihtiocenozele se pot clasifica în 9 clase
de integritate (tabelul 3.12.).

Tabelul 3.12. Nivelele de încadrare a gradului de integritate biologică a asociaţiilor

piscicole
Punctaj
Modul de Râuri, bazine mari
Nr. Râuri mici
apreciere Miller şi colab. Battes K. Clasa de bonitare
(Miller şi colab.1986)
(1990) (1991)
1 Excelent 37 - 40 (18 - 20) 57 - 60 70 - 75 I
2 Excelent - bine - 53 - 56 66 - 68 II
3 Bine 30 - 33 (14 - 16) 48 - 52 59 - 65 III
4 Moderat - bine - 45 - 47 55 - 58 IV
5 Moderat 23 - 27 (11 - 12) 39 - 44 47 - 54 V
6 Slab - moderat - 36 - 38 43 - 46 VI
7 Slab 12 - 20 (7- 9) 28 - 35 35 - 42 VI
8 Slab - foarte slab - 24 - 27 20 - 34 VIII
9 Foarte slab 13 (7) 23 20 IX

93
 3.5. Zonele piscicole din apele curgătoare din România

Distribuţia speciilor de peşti în lungul unei ape curgătoare se face în funcţie de

viteza apei şi factorii ecologici care îi determină (temperatura, oxigen, etc). Astfel, în
lungul unei ape curgătoare se disting mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor
specii de peşti. In România pot fi distinse următoarele zone piscicole:
1. Zona păstrăvului este cantonată în ape curgătoare cu pante pronunţate, cu debit
relativ constant, viteză mare de curgere, cu maluri neregulate şi neconsolidate. În albie
sunt bolovani şi din loc in loc nisip. Apa nu îngheaţă iarna iar vara este rece şi bine
oxigenată.
Zona păstrăvului se întinde în regiunea pâraielor şi râurilor de munte, limita
superioară fiind limita superioara a pădurilor, iar cea inferioară este Bistriţa
Moldovenească (900 m altitudine), iar în Banat coboară până la altitudinea de 180 de
metri.
Specii caracteristice acestei zone sunt (fig. 3.16.):

Salmo trutta fario (păstrăv de râu) Cottus gobio (zglăvoacă)

Noemacheilus barbatulus (molan, grindel) Phoxinus phoxinus

(boiştean)
Fig. 3.16. Specii de peşti din zona păstrăvului

Salmo trutta fario (păstrăvul de râu), specie criofilă şi oxifilă cu dimensiuni medii
de 20-30 cm şi 200-300 g. Variabilitatea coloristică şi dimensională este mare.
Reproducerea are loc în noiembrie-decembrie, la temperatura apei de 6-8 0C.
Exemplarele mature fac migraţii spre izvoarele pâraielor şi depun ponta în pietriş şi gropi
săpate de masculi. Prolificitatea este de 1000-1500 de icre/kg de peşte. Hrana consta în
insecte acvatice şi aeriene, peşti mărunţi din zonă (zglăvoc, grindel, boiştean) sau chiar
puiet de păstrăv.
Cottus gobio (zglăvoaca), peşte de talie mică cu dimensiuni medii de 8-10 cm.
Trăieşte exclusiv în pâraie de munte mai rar în lacurile de munte. Reproducerea are loc
primăvara (martie-aprilie), maturitatea sexuală este atinsă la 2 ani, fecundaţia este internă.

94
 Noemacheilus barbatulus (grindel sau molan) este un peşte de talie mică (obişnuit
10-15 cm), coloraţia este foarte variabilă. Maturitatea sexuală este atinsă la 1 an,
reproducerea are loc din aprilie până în iunie. Hrana este formată din nevertebrate
bentonice, perifiton şi detritus organic.
Phoxinus phoxinus (boiştean, crai) este un peşte de talie mică (obişnuit 9-10 cm).
Coloraţia este vie în perioada de reproducere când apar şi tuberculi nupţiali.
Reproducerea are loc din aprilie până în iunie, hrana este formată din insecte aeriene şi
acvatice, crustacee şi mai rar vegetaţie sau detritus.
2. Zona lipanului este zona apelor montane şi submontane, cu albia mai largă, cu
viteza curentului mai moderată, cu debit crescut. Fundul albiei este acoperit cu pietriş şi
nisip, variaţiile medii de temperatură sunt de 5-100C.
Speciile de peşti caracteristice zonei sunt (fig. 3.17):

Thymallus thymallus (lipan) Hucho hucho (lostriţă)

Barbus meridionalis petenyi (moioagă) Leuciscus cephalus (clean)

Fig. 3.17. Specii de peşti din zona lipanului

Thymallus thymallus (lipanul), peşte de talie mijlocie, cu dimensiuni obişnuite de

30-35 cm. Reproducerea are loc primăvara, în martie-aprilie, icrele sunt depuse pe pietriş.
Puietul se hrăneşte cu plancton, iar adulţii cu larve de insecte, crustacei şi ocazional cu
icre şi puiet de peşte.
Barbus meridionalis (mreana vânătă sau moioaga) este o specie de talie mijlocie, cu
dimensiuni maxime de 28 cm. Arealul ei se extinde şi în partea superioară a zonei
colinare. Reproducerea are loc primăvara, iar hrana este formată din nevertebrate acvatice
bentonice.
Leuciscus cephalus (cleanul) este un peşte de talie mijlocie spre mare cu
dimensiuni obişnuite de 25-30 cm dar poate ajunge şi până la 75 cm şi 4 kg. Arealul lui
se întinde din zona lipanului până la vărsarea râurilor în Dunăre. Reproducerea se
desfăşoară din aprilie până în iunie, hrana este formată din nevertebrate acvatice şi puiet
de peşte.

95
 Hucho hucho (lostriţa) este o specie de talie mare, dimensiunile obişnuite sunt de 2-
3 kg, dar poate ajunge şi la 1 m şi 10-12 kg. Trăieşte în râurile de munte mari, cu apa
adâncă şi curent puternic. Este prezentă şi în lacurile de acumulare montane.
Reproducerea se desfăşoară primavara la temperaturi ale apei de 7-80C. Femelele
depun între 3000 şi 12.000 de icre, în functie de talie. Maturitatea sexuală are loc la 5 ani.
Puietul se hraneşte cu zooplancton apoi cu larve de insecte acvatice iar adulţii sunt
aproape exclusiv ihtiofagi.
3. Zona scobarului se întinde în zona colinară, în ape cu fundul pietros, nisipos şi
uneori argilos. Apa rămâne tulbure mare parte din an cu oscilaţii termice sezoniere de 18-
200C.
Speciile caracteristice zonei scobarului sunt (fig.3.18):

Chondrostoma nasus (scobar) Gobio gobio (porcuşorul)

Vimba vimba carinata

(morunaş)
Fig. 3.18. Specii de peşti din zona scobarului

Chondrostoma nasus (scobarul) este o specie de talie mare, obişnuit 40 cm şi 1 kg,

dar poate ajunge la 60-70 cm şi 6 kg. Gura este inferioară, transversală, falca inferioară
este acoperita cu o placa cornoasă cu care rade bioderma de pe pietre. Traieşte în zona
colinară până la varsarea râurilor în Dunăre , este o specie reofilă, intra în bălţi rareori.
Reproducerea are loc primăvara, în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 8-10 0C.
Hrana este preponderent vegetală formată din biodermă algală, alge filamentoase, detritus
organic.
Gobio gobio (porcuşorul) este un peşte de talie mică, cu variabilitate dimensională
şi coloristică foarte pronunţată. Traieşte în apele din zona submontană şi colinară dar este
prezent uneori şi în ape stătătoare, bălţi sau iazuri alimentate din râuri.
Vimba vimba carinata (morunaşul) este o specie de talie mijlocie, cu dimensiuni
obişnuite de 30-35 cm. Este o specie reofila arealul se întinde din zona colinară, până în
Dunăre. Este prezentă uneori şi în apele salmastre de la gurile Dunării sau în Razelm.

96
Hrana constă din gamaride, chironomide, viermi, resturi vegetale şi mai rar puiet de
peşte.
4. Zona mrenei cuprinde zona colinară şi de şes a apelor curgătoare, cu fundul
albiei acoperit cu nisip şi mâl, albia formează numeroase meandre. Apa este tulbure în
mare parte a anului, cu debite mari, oxigenarea este moderată, variaţiile termice anuale
sunt de 10-150C.
Speciile caracteristice zonei mrenei sunt (fig. 3.19):
Barbus barbus (mreana) este o specie de talie mare cu dimensiuni obişnuite de 40-
50 cm şi 1kg, dar poate ajunge până la 85 cm şi 8-10kg.Traieşte exclusiv în apele
curgătoare mari din zona colinară şi de şes. Prefera apele adânci, cu fund nisipos, relativ
curate. Este o specie în regres. Reproducerea are loc în perioada mai-iulie, în ape adânci.
Maturitatea sexuală este atinsă la 3-5 ani. Femelele depun icrele pe nisip sau crengi.
Hrana mrenei constă din insecte acvatice, viermi, crustacee, rar consumă plante sau icrele
altor specii.

Barbus barbus (mreana) Alburnus alburnus (obleţ)

Aspius aspius (avat) Silurus glanis (somn)

Fig. 3.19. Specii de peşti din zona mrenei

Aspius aspius (avatul) este un peşte de talie mijlocie-mare, cu dimensiuni obişnuite

30-40 cm, uneori până la 80 cm. Trăieşte în zona colinară şi de şes, în Dunăre, în bălţile
mari dar şi în lacuri dulci şi salmastre.
Reproducerea are loc în aprilie-mai la temperaturi ale apei de 6-100C, maturitatea
sexuală este atinsă la 4-5 ani. Puietul se hrăneşte cu plancton, iar adulţii sunt ihtiofagi,
răpitori de zi. Avatul este singurul ciprinid răpitor din apele noastre.
Alburnus alburnus (obleţ, sorean) este o specie de talie mijlocie mică, cu
dimensiuni obişnuite de 12-15 cm. Trăieşte din regiunea submontană până în Delta
Dunării dar şi în lacuri dulci sau uşor salmastre. Hrana este constituită din plancton şi
insecte aeriene şi acvatice.
Silurus glanis (somnul) este un peşte de talie mare, greutatea obişnuită a adulţilor
pescuiţi este de 30-40 kg. În mod excepţional poate ajunge la 5 m şi 400-500 kg. Este o

97
specie reofilă, trăieşte în râurile mari din zona colinara până în Dunăre, intra în bălţile
Dunării primăvara pentru reproducere apoi se retrage.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 18-200C. Femelele
depun icrele pe plante, în locuri cu curent slab de apă. Icrele sunt toxice. Puietul se
hrăneşte cu larve de diptere şi efemeride, peşti de talie mică iar adulţii cu peşti şi alte
animale acvatice vânate noaptea.
5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, Dunărea românească şi
bălţile din lungul ei. Apele au curs lent, sunt tulburi cea mai mare parte a anului, slab
oxigenate, cu fund nisipos, argilos sau mâlos. Variaţiile termice anuale ating 200C.
Speciile dominante din zona crapului sunt (fig. 3.20):
Cyprinus carpio – este o specie de talie mare, cu dimensiuni obişnuite de 50 cm şi
2-3 kg, maxim 1 m şi 27 kg. Crapul salbatic prezinta trei varietăţi diferite prin
conformaţia corpului (gibbosus, hungaricus si oblongus) iar crapul de cultura cel putin
trei rase principale (Lausitz, Galiteana si Aischgründ). Arealul său cuprinde zona colinară
şi de şes a apelor curgătoare, Dunărea si bălţile adiacente.
Reproducerea are loc pe terenuri întinse, proaspăt inundate, în ape curgătoare sau
uşor stătătoare, în perioada aprilie-mai la temperaturi ale apei de 18 0C. Puietul de crap
este zooplanctonofag apoi trece la hrană bentonică, iar adulţii au un regim de hrana
omnivor.
Carassius auratus gibelio (carasul argintiu) este o specie de mărime mijlocie, cu
dimensiuni obişnuite de 20-25 cm. Traieşte în toate apele stătătoare din zona colinară şi
de şes, chiar şi în zona scobarului.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 18-20 0C. Masculii
sunt rari sau lipsesc în unele populaţii. Fecundatia este ginogenetică, icrele pot fi
“fecundate” şi de spermatozoizi de crap sau caracudă. Hrana constă din zooplancton,
alge, nevertebrate bentonice.

Abramis barma (plătică) Rutilus rutilus (babuşcă)

Perca fluviatilis (biban) Blicca bjoerkna (batcă)

98
 Carassius carassius (caracudă) Carassius auratus gibelio
(caras argintiu)

Acerina cernua (ghiborţ) Cyprinus carpio (crap)

Tinca tinca (lin) Stizostedion lucioperca

(şalău)

Esox lucius (ştiucă) Scardinius erythrophthalmus (roşioară)

Fig. 3.20. Specii de peşti din zona crapului

Tinca tinca (linul) este un peşte de talie mijlocie, dimensiunile obişnuite fiind de
25-30 cm, uneori 40 cm si 1 kg. Trăieşte aproape exclusiv în ape stătătoare cu vegetaţie
bogata; foarte rar este întâlnit în râuri.

99
 Scardinius erythrophthalmus (roşioara) este o specie de talie mijlocie, cu
dimensiuni obişnuite de 20-25 cm. Trăieşte în apele stagnante din zona colinară până în
bălţile Dunării dar este prezentă şi în cursul inferior al râurilor mici de şes.
Abramis brama danubii (plătica) este un peşte de ape stătătoare sau uşor
curgătoare, prezentă în Dunăre şi bălţile ei dar în cursul inferior al râurilor. Dimensiunile
obişnuite sunt de 25-50 cm dar uneori poate ajunge la 70 cm si 4 kg. Puietul se hrăneşte
cu zooplancton şi zoobentos, iar adulţii cu animale bentonice: larve de chironomide,
nematode, oligochete.
Perca fluviatilis (bibanul) este o specie de ape stătătoare şi lin curgătoare, prezent
în râuri din zona colinară şi de şes dar şi în lacuri şi bălţi. Dimensiunile obişnuite sunt de
20-30 cm maxim 50 cm. Puietul de biban se hrăneşte iniţial cu zooplancton apoi cu
alevinii altor specii, iar adulţii cu nevertebrate acvatice şi peşti.
Stizostedion lucioperca (şalăul) este o specie de ape stătătoare şi lin curgătoare dar
suportă şi apele salmastre. Preferă apele relativ curate şi bine oxigenate. Dimensiunile
obişnuite sunt de 40-70 cm şi de 2-3 kg dar uneori ajunge la 1,3 m şi 12-15 kg.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, la temperaturi ale apei de 14-160C, icrele sunt
depuse pe vegetaţie sau crengi căzute în apă. Alevinii şi puii se hrănesc cu zooplancton şi
crustacee mici iar adulţii sunt aproape exclusiv ihtiofagi.
Esox lucius (ştiuca) este o specie dulcicolă foarte euriocă, puţin oxifilă, trăieşte în
râuri din zona colinară şi de şes dar şi în apele stătătoare şi salmastre. Greutatea obişnuită
este de 2-3 kg dar poate ajunge la 1 m şi 15-16 kg.
Reproducerea are loc la sfârşitul lui februarie – începutul lunii martie la temperaturi
ale apei de 6-80C. Maturitatea sexuală este atinsă la 3-4 ani. Alevinii şi puii se hrănesc
iniţial cu zooplancton apoi cu puiet de peşte iar adulţii sunt exclusiv ihtiofagi.

Această împărţire în zone piscicole nu este absolută, adesea ele se întrepătrund sau
există ape în care una sau mai multe din zonele prezentate lipsesc sau lipsesc anumite
specii considerate caracteristice acelei zone.
Între viteza apei, mărimea bazinului, unghiul pantei şi speciile de peşti din acel
bazin se stabilesc anumite corelaţii concretizate în regula pantei: într-un spaţiu
biogeografic dat, apele curgătoare de aceeaşi importanţa în ce priveşte lungimea, lăţimea
şi adâncimea lor şi având pante comparabile, au caractere biologice asemănătoare, în
special în ceea ce priveşte structura populaţiilor piscicole.

Tabelul 6.8. Lista speciilor de peşti dulcicoli şi salmaştri din România

(după T. Nalbant, 2003)

Familia Nr Denumirea ştiinţifică Denumirea populară

1. Eudontomyzon danfordi (Regan, 1911) Cicar, Hadină
I.Familia
2. Eudontomyzon mariae (Berg, 1931) Nouă ochi, Cicar
PETROMYZONTIDAE
3. Lampetra planeri (Bloch, 1784) Cicar
4. Huso huso (Linnaeus, 1758) Morun
5. Acipenser nudiventris Lovetzky, 1828 Viză
II. Familia 6. Acipenser ruthenus Linnaeus, 1758 Cegă
ACIPENSERIDAE 7. Acipenser gueldenstaedti Brandt, 1833 Nisetru
8. Acipenser sturio Linnaeus, 1758 Şip
9. Acipenser stellatus Pallas, 1771 Păstrugă

100
 10. Clupeonella cultriventris (Nordmann, Sardeluţă
1840)
III. Familia
11. Caspialosa pontica (Eichwald, 1838) Scrumbie de Dunăre
CLUPEIDAE
12. Caspialosa maeotica (Grimm, 1901) Scrumbie de mare
13. Caspialosa nordmanni (Antipa, 1904) Rizeafcă
14. Salmo fario (Linnaeus, 1758) Păstrăv
15. Salmo labrax (Pallas, 1814) Păstrăv de mare
IV. Familia
16. Salvelinus fontinalis( Mitchill, 1814) Fântânel
SALMONIDAE
17. Rhabdofario mykiss (Walbaum, 1792) Păstrăv curcubeu
18. Hucho hucho (Linnaeus 1758) Lostriţă
V.Familia 19. Thymallus thymallus (Linnaeus, 1758) Lipan
THYMALLIDAE
VI.Familia UMBRIDAE 20. Umbra krameri (Walbaum, 1792) Ţigănuş
VII.Familia ESOCIDAE 21. Esox lucius Linnaeus, 1758 Ştiucă
VIII.Familia 22. Cyprinus carpio (Linnaeus, 1758) Crap
CYPRINIDAE 23. Carassius carassius (Linnaeus, 1758) Caracudă
24. Carassius gibelio (Bloch, 1783) Caras
25. Barbus barbus (Linnaeus, 1758) Mreană
26. Barbus petenyi (Heckel, 1852) Mreană vânătă,
Moioagă
27. Barbus balcanicus (Kotlik, Moioagă de Nera
Tsigenopoulous, Ráb & Berrebi, 2002)
28. Barbus carpathicus (Kotlik, Moioagă de Someş
Tsigenopoulous, Ráb & Berrebi, 2002)
29. Rhodeus amarus (Bloch, 1782) Boarţă, Plutică
30. Gobio obtusirostris (Valenciennes, 1844 ) Porcuşor,Pitroc,
Pietroşel
31. Rheogobio uranoscopus (Agassiz, 1828) Porcuşor de vad
32. Romanogobio antipai (Bănărescu, 1953) Porcuşor de Dunăre
33. Romanogobio banaticus (Bănărescu, 1953) Porcuşor bănăţean
34. Romanogobio kessleri (Dybowski, 1862) Porcuşor de nisip
35. Romanogobio vladykovi (Fang, 1943) Porcuşor de şes
36. Pseudorasbora parva (Schlegel, 1842) Murgoi bălţat
37. Rutilus carpathorossicus (Vladykov, 1930) Babuşcă, Ocheană
38. Rutilus heckeli (Nordmann, 1840) Tarancă
39. Rutilus virgo (Heckel, 1852) Babuşcă cenuşie
40. Pararutilus frisii (Nordmann, 1840) Babuşcă lungă,
Virezub
41. Telestes agassizi (Valenciennes, 1844) Clean dungat
42. Leuciscus leuciscus (Linnaeus, 1758) Clean mic
43. Squalius cephalus (Linnaeus, 1758) Clean
44. Squalius borysthenicus (Kessler, 1859) Clean de deltă
45. Squalius celesticus (Crăciun, 1997) Clean de Comana
46. Idus idus (Linnaeus, 1758) Văduviţă
47. Phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) Boiştean, Verdete
48. Scardinius erythrophthalamus (Linnaeus, Roşioară
1758)
49. Scardinius racovitzai (Müller, 1958) Roşioară de Peţea
50. Leucaspius delineatus (Heckel, 1843) Fufă
51. Alburnoides bipunctatus (Bloch, 1782) Beldiţă
52. Alburnus alburnus (Linnaeus, 1758) Obleţ
53. Chalcalburnus mento (Agassiz, 1832) Obleţ mare, Obleţ de
Dunăre
54. Aspius aspius (Linnaeus, 1758) Avat, Haun
55. Blicca bjoerkna (Linnaeus, 1758) Batcă
56. Vimba carinata (Pallas, 1814) Morunaş

101
 57. Abramis brama (Linnaeus, 1758) Plătică
58. Abramis ballerus (Linnaeus, 1758) Cosac
59. Abramis sapa (Linnaeus, 1758) Cosac cu bot turtit
60. Chondrostoma nasus (Linnaeus, 1758) Scobar, Poduţ
61. Pelecus cultratus (Linnaeus, 1758) Sabiţă, Săbioară
IX.Familia 62. Orthrias barbatulus (Linnaeus, 1758) Grindel, Molan
NEMACHEILIDAE
63. Misgurnus fossilis (Linnaeus, 1758) Ţipar
64. Cobitis danubialis Băcescu, 1993 Zvârlugă
65. Cobitis elongatoides (Băcescu & Zvârlugă
Mayer,1969)
66. Cobitis tanaitica (Băcescu & Mayer, 1969) Zvârlugă de Don
67. Cobitis megaspila (Nalbant, 1993) Zvârlugă de deltă
68. Cobitis elongata (Heckel & Kner 1858) Fâţă
X. Familia COBITIDAE 69. Cobitis peschevi (Sivkov & Dobrovolov, Câră
1984)
70. Sabanejewia romanica (Băcescu, 1943) Nisipariţă
71. Sabanejewia balcanica (Karaman, 1922) Câră
72. Sabanejewia bulgarica (Drensky, 1929) Dunariţă
73. Sabanejewia radnensis (Bănărescu, Müller Sfârlează
& Nalbant, 1960)
74. Sabanejewia vallachica (Nalbant, 1957) Câră de Muntenia
XI. Familia SILURIDAE 75. Silurus glanis (Linnaeus, 1758) Somn
XII.Familia 76. Ictalurus nebulosus (Le Sueur, 1814) Somn american
ICTALURIDAE 77. Ictalurus melas (Rafinesque, 1820) Somn american
XIII.Familia 78. Anguilla anguilla (Linneaus, 1758) Anghilă, Hel
ANGUILLIDAE
XIV.Familia GADIDAE 79. Lota lota (Linnaeus, 1758) Mihalţ
80. Pungitius platygaster (Kessler, 1859) Plevuşcă de baltă
XV.Familia 81. Gasterosterus aculeatus (Linnaeus, 1758) Ghidrin
GASTEROSTEIDAE 82. Gasterosterus crenobiontus (Băcescu & Ghidrin auriu
Mayer, 1956 )
XVI. Familia 83. Syngnathus abaster (Risso, 1826) Ac de baltă
SYNGNATHYDAE
XVII.Familia 84. Gambusia holbrooki (Agassiz, 1854) Gambuie
POECILIIDAE
85. Mugil cephalus( Linnaeus, 1758) Laban, Chefal mare
XVIII.Familia 86. Liza aurata (Risso, 1810) Singhil
MUGILIDAE 87. Liza saliens (Risso, 1810) Ostreios
88. Liza ramada (Risso, 1826) Platarin
XIX.Familia 89. Atherina boyeri Risso, 1810 Aterină
ATHERINIDAE
XX. Familia PERCIDAE 90. Perca fluviatilis (Linneaus, 1758) Biban
91. Stizostedion lucioperca (Linnaeus, 1758) Şalău
92. Stizostedion volgensis (Gmelin, 1788) Şalău vărgat
93. Zingel streber (Siebold, 1868) Fusar
94. Zingel zingel (Linnaeus, 1758) Pietrar
95. Zingel nerensis (Bănărescu & Nalbant, Fusar de Nera
1979)
96. Gymnocephalus cernuus (Linnaeus, 1758) Ghiborţ
97. Gymnocephalus baloni (Holčik & Hensel, Ghiborţ lat
1974)
98. Gymnocephalus schraetzer (Linnaeus, Răspăr, Şpârliu
1758)
99. Percarina demidoffi (Nordmann, 1840) Bobâr
100. Romanichthys valsanicola (Dumitrescu, Asprete
Bănărescu & Stoica, 1957 )

102
 XXI.Familia 101. Lepomis gibbosus (Linnaeus, 1758) Biban soare, Sorete
CENTRARCHIDAE
102. Pomatoschistus leopardinus (Nordmann, Guvidaş de nisip
1840)
103. Knipowitschia longecaudata (Kessler, Guvidaş de melea
1877)
104. Knipowitschia caucasica (Kawrajsky, Guvidaş de Dunăre
1899) Berg, 1916)
105. Knipowitschia cameliae (Nalbant & Oţel, Guvidaş albăstrui
1995)
106. Caspiosoma caspium (Kessler, 1877) Guvidaş de Caspica
107. Benthophilus stellatus (Sauvage, 1874) Umflatură
108. Benthophiloides brauneri (Beling & Iljin, Guvid de adânc
XXII.Familia 1927)
GOBIIDAE
109. Proterorhinus marmoratus (Pallas, 1814) Moacă de brădiş
110. Zosterisessor ophiocephalus (Pallas, 1814) Guvid de iarbă
111. Neogobius fluviatilis (Pallas, 1814) Guvid de baltă
112. Apollonia melanostomus (Pallas, 1814) Stronghil
113. Ponticola syrman (Nordmann, 1840) Sirman
114. Ponticola ratan (Nordmann, 1840) Ratan
115. Ponticola cephalargoides (Pinchuk, 1977) Guvid de mare
116. Ponticola eurycephalus (Kessler, 1874) Guvid de liman
117. Babka gymnotrachelus (Kessler, 1857) Mocănaş
118. Muellerigobius kessleri (Günther, 1861) Guvid cu cap turtit
119. Mesogobius batracocephalus (Pallas, 1814) Hanus
XXIII.Familia 120. Odontobutis glenii (Dybowski, 1877) Guvid adormit
ODONTOBUTIDAE
XXIV.Familia 121. Cottus gobio (Linnaeus, 1758 ) Zglăvoc
COTTIDAE 122. Cottus poecilopus (Heckel, 1836) Zglăvoc pătat

3.6. Managementul populaţiilor piscicole

Condiţiile generale care asigură o valorificare şi un management ştiinţific se

referă la :
- cunoaşterea structurii şi evoluţiei populaţiilor piscicole;
- cunoaşterea parametrilor de exploatare (biomasa exploatabilă; efortul de pescuit;
lungimea medie a primei capturi);
- cunoaşterea şi inventarierea tipului şi numărului de unelte de pescuit;
- cuantificarea forţei de muncă (număr pescari);
- recoltarea şi eşantionarea unui număr suficient de mare de exemplare (minim 500,
optim 1000-2000 de exemplare);
- determinarea lungimii standard şi a greutăţii individuale.
Pe baza informaţiilor înregistrate se vor determina:
- parametrii creşterii fiecărei populaţii (după formula lui Von Bertalanffy;
- evaluarea populaţiilor virtuale;
- evaluarea randamentului pe recrut.
În final se poate trece la un model de optimizare a pescuitului prin elaborarea de
programe matematice pentru exploatarea durabilă a stocurilor.
Obţinerea datelor pentru determinarea randamentului în exploatare a stocului se
face prin monitorizarea activităţii, la nivelul pescăriilor, referitor la:
- captura lunară, pe specii, zone de pescuit şi unelte utilizate;

103
- efortul de pescuit (lunar, anual, etc.);
- statistica capturilor lunare, anuale sau multianuale;
- statistica efortului de pescuit (lunar, anual sau multianual);
Monitorizarea realizată pe o perioadă de 3 –5 ani urmăreşte:
- efectele reglementărilor pescuitului;
- identificarea zonelor de reproducere, a zonelor de creştere şi de exploatare;
- identificarea factorilor de mediu ce influenţează dinamica stocurilor.
În determinarea randamentului în pescuit sunt utilizaţi o serie de indici şi
parametri:
- C – captura realizată prin pescuit în unitatea de timp (ex. / zi, etc.);
- Unitatea de efort – unealtă de pescuit (năvod, setcă);
- CPUE = captură / unitatea de efort – reprezintă cantitatea de peşte colectat pe unealta
de pescuit / zi;
- R – recrutul – reprezintă numărul de exemplare capturate;
- Y – recolta (yeld) – este reprezentată de cantitatea de peşte colectat în unitatea de
timp – ca biomasă (Kg / zi, etc.);
- MSY (PME) – producţie maximă echilibrată – nivel maxim al capturii în condiţiile
de conservare a stocului;
- F – efortul de pescuit (F/L);
- f (MSY) – efort de pescuit pentru obţinerea MSV;
- Y/R – producţia per recrut – reprezintă captura (biomasă) raportată la numărul de
peşti recrutaţi (colectaţi);
- Lc – lungimea medie a primei capturi (când 50% din peşti pot fi capturaţi cu o unealtă
dată);
- Lr – lungimea medie per recrut;
- q – coeficientul de capturabilitate (fracţiunea din stoc raporatată la unitatea de efort);
- t – vârsta absolută;
- tc – vârsta peştilor la prima captură;
- tr – vârsta medie per recrut;
- tmin – vârsta minimă din captură;
- tmax – vârsta maximă din eşantion;
- t0 – vârsta prenatală (dezvoltarea embrionară);
- Z – mortalitatea totală a unei populaţii;
- F – pierderea prin pescuire;
- M – mortalitatea naturală;
- ∆t – interval de creştere;
- E = F/Z – partea din mortalitatea totală datorată pescuirilor;
- ∆l – diferenţa în lungime într-un interval de creştere;
- ∆T – diferenţa de temperatură între iarnă şi vară.
Sunt utilizaţi parametrii:L∞; W∞; k; t0 – determinaţi la creşterea în lungime şi
greutate prin utilizarea formulei creşterii a lui Von Bertalanffy.
Starea unui stoc anume la un moment dat este rezultatul interacţiunii a două grupe
de factori:
- creşterea şi recrutarea de noi indivizi care duc la sporirea stocului;
- pescuitul şi mortalitatea naturală care duc la reducerea stocului.

104
 Beverton şi Holt (1957) – au prezentat pentru prima dată un model privind
randamentul în colectarea prin abordarea a trei grupe importante de parametric:
- studiul supraexploatării;
- studiul creşterii şi al mortalităţii;
- cunoaşterea taliei primei capturi.
Formula iniţială era:dY/dt = F N(t) W(t) dt
unde: Y – captură (recoltă)
F – mortalitatea indusă prin pescuiri;
N(t) – numărul de exemplare la momentul “t”;
W(t)–greutatea medie a exemplarelor la momentul “t”
Dt – intervalul de timp între prima captură şi vârsta maximă.
În 1964, Beverton şi Holt au stabilit o nouă relaţie de calcul al randamentului în
pescuit, în care sunt implicate trei grupe de parametri:
- raportul M/K;
- nivelul exploatării E (= F/M+Fl).
Relaţia se scrie:
Y/R=Y’/RּW∞ּe[-M(tr-t0)] unde:
Y/R – este randamentul relativ per recrut şi care se determină după relaţia:

Actualmente valorificarea optimă a stocurilor de peşti presupune existenţa unor

condiţii specifice.
Analiza randamentului în exploatarea şi gestionarea stocurilor presupune
determinarea următorilor indici:
- parametrii creşterii (lungime – greutate; creşterea în lungime şi greutate după formula
lui Von Bertalanffy);
- determinarea parametrilor mortalităţii – M, F, Z (Z – după Beverton şi Holt şi M –
după formula empirică a lui Pauly);
- ecuaţia curbei capturii şi a ogivelor de selecţie;
- determinarea lungimii recrutului;
- determinarea producţiei per recrut, după Beverton şi Holt (1957, 1964), în
determinarea randamentului per recrut (Y’/R);
- determinarea cohortelor pe grupe dimensionale (după Johnes, 1976);
- determinarea biomasei şi a capturii optime exploatabile (MSY) şi a efortului de
pescuit pentru obţinerea MSY (după modelul Meoneson – Bell, 1989);
- determinarea producţiei maxime durabile prin utilizarea modelelor surplusului de
producţie (Schaffer şi Fox – seminar EIFAC – 1992);
Aceste calcule fac posibile reglementările privind cantitatea maximă de peşte
exploatabil în condiţiile conservării stocurilor existente şi determinarea lungimilor
minime de colectare a numărului şi tipului de unelte utilizate în pescuit.
Cantitatea de peşte pe unitatea de efort (CPUE) este un indicator de acurateţe în
evaluarea durabilă a resurselor piscicole. Valoarea CPUE este proporţională cu abundenţa
absolută a stocului.

105
 Producţia maximă sustenabilă (MSY) şi efortul de pescuit compensator (f (MSY)) se
mai poate determina prin utilizarea metodei “surplusului de producţie” a lui Schaffer.
Metoda se bazează pe corelaţia existentă între captura pe efort (Y/f) şi efortul de pescuit
(f) pe baza datelor statistice multianuale de pescuit. Relaţia de calcul este:

Y/f = a + bּf unde: “a” şi “b” sunt coeficienţi ai analizei regresiei

Producţia maximă admisibilă se determină prin relaţia:

La un efort optim de pescuit determinat prin relaţia

(Strass M. şi colab., 1994; Năvodaru I. şi colab., 1997; Irina Cernişencu şi colab., 1997)
Pe baza modelului elaborat de Beverton şi Holt în 1957 au fost elaborate modele
grafice bidimensionale în funcţie de:
Tc – vârsta primei capturi;
F – mortalitatea prin pescuire
Trasându-se linii (izoplete) ce unesc toate punctele ce vizează capturile (C) s-au valorile
raprtului captură – producţie (C/P).
Pentru captură ( C ) s-au trasat izopleta pentru valori de “0” până la 60% din stoc,
iar pentru C/P pentru valori de la “0” la 0,6 a capturii din producţie. Graficele s-au
întocmit pentru specii cu vârste maximale diferite (3 ani, 5 ani, 10 ani, 20 ani), aşa încât
se poate stabili relativ uşor valoarea mortalităţii F şi vârsta peştilor (în luni) la diferite
nivele de exploatare – prin raportul captură stoc sau captură producţie (Cury Ph., 1985;
Strass M.; Irina Cernişencu 1994).
Estimarea recoltelor medii în pescuitul sportiv (recreativ) ne pot da informaţii
importante asupra stării stocurilor din râuri şi lacuri exploatate piscicol pe această cale.
Este necesară o strânsă colaborare dintre gestionarii apelor naturale şi pescarii amatori.
Pentru ca rezultatele să fie corecte, pescarii trebuie să completeze în fişe (carnete
speciale capturile realizate pe specii, dimensional şi gravimetric, pe bazine, număr de
unelte, etc.
Astfel pe anumite perioade (hrană, sezon, an, etc.) se poate urmări captura totală,
respectivă per pescar, captura per bazin, etc. În funcţie de datele obţinute se pot lua
măsuri de protecţie, popularea unor bazine, etc. Se poate evalua impactul pescuitului
asupra stocului existent, efectul populărilor de peşti, etc.
De regulă se ţine o evidenţă strictă la speciile carnivore (salmonide, esocide,
ciprinide carnivore) şi mai puţin la speciile ciprinide necarnivore.
Totuşi acest fel de statistică trebuie utilizată într-o manieră prudentă. Utilizarea
directă a datelor neverificate de la pescari este problematică datorită subevaluării
capturilor realizate.
Mai aproape de realitate sunt datele culese de garda ecologică, supraveghetori
angajaţi ai diverselor bazine special amenajate pentru pescuit sportiv.
Dacă aceste statistici se întind pe mai mulţi ani de zile, putem cuantifica impactul
măsurilor de management asupra ihtiocenozelor în cauză (Pattay D. şi colab., 1985).

106
 3.7. Gestionarea resurselor acvatice

Gestiunea şi managementul ecosistemelor acvatice au ca scop final pe lângă

conservarea acestora vizând biodiversitatea şi integritatea biologică şi obţinerea unei
producţii piscicole.
Acţiunile legate de gestiunea şi managementul acestor ecosisteme se referă la:
- mediul de viaţă (habitatul);
- comunităţile de organisme (în sens ecologic);
- populaţiile piscicole (în sens strict).
Dificultatea în gestiunea şi managementul acestor ecosisteme începe încă de la
definirea exactă a unei unităţi funcţionale unitare a ecosistemului ! Care este unitatea cea
mai mică care poate fi considerată un ecosistem?
Exemplul clasic – “lacul” – poate fi tratat ca, comunitatea tuturor vieţuitoarelor din
habitatul acvatic, deşi dacă considerăm că şi versanţii fac parte din acest ecosistem datele
problemei se modifică.
Din punct de vedere halieutic, gestiunea unui ecosistem acvatic constă în
demersurile prin care se obţine un profit maximal. Se va pune accent pe acţiunea de
maximizare a recoltei produsă de una sau mai multe specii ţintă (peşti). Acest mod de
rezolvare va trebui să ţină cont şi de opinia ecologilor (prezervarea biodiversităţii şi a
integrităţii ecosistemelor), de cea a directorilor de baze turistice (prezervarea purităţii
apei şi a landşaftului), de cea a energeticienilor (utilizarea apei, a resurselor energetice),
de cea a agricultorilor (surse de irigare), etc.
În respectarea tuturor acestor norme şi cerinţe se impun trei grupe importante de
măsuri şi anume:
- măsuri de reducere a exploatării;
- introducerea “dimensiunilor minime” admise în captură;
- acţiuni asupra populaţiei şi mediului.
Măsurile de reducere a exploatării se referă la:
- introducerea perioadelor de interdicţie (prohibiţie);
- introducerea cotelor de exploatare;
- utilizarea “rezervelor”;
- limitarea numărului uneltelor de pescuit şi a anumitor tipuri de unelte;
- introducerea taliei legale minime la colectare.
Perioadele de interdicţie – protejează speciile de peşti în locurile de reproducere;
include şi acţiunile de combatere a braconajului, limitarea numărului şi taliei uneltelor de
pescuit, etc. Fixarea cotelor de pescuit are în vedre supravieţuirea populaţiilor ameninţate
şi necesită cunoaşterea stocurilor existente şi a ratei mortalităţii acestora.
Fixarea unei talii minime a indivizilor colectaţi are în vedere ca toţi indivizii unei
populaţii să se reproducă cel puţin o dată. Nu priveşte speciile de ciprinide ci în mod
special speciile carnivore. În fixarea taliei minime legale este utilizat modelul de
dinamică populaţională a lui Leslie – după care prelevările maximale din efectiv se vor
face din grupul dimensional cel mai numeros, independent de vârsta maturităţii.
Ricker – 1980, a propus utilizarea următoarei formule:
R = a P e-bp unde: R – numărul indivizilor colectaţi
P – stocul parentalilor

107
 În această relaţie se ţine cont de densitatea populaţiei – între numărul adulţilor şi al
exemplarelor mature fiind o relaţie inversă.
Producţia (recolta) poate fi crescută prin acţiuni asupra habitatului, referitoare la:
- creşterea numărului refugiilor;
- creşterea suprafeţei (numărului) locurilor de reproducere;
- asigurarea zonelor de apărare.
Aceste măsuri sunt necesare mai ales în lacurile cu oscilaţii mari de nivel, cu efecte
negative asupra randamentului reproducerii.
Acţiuni asupra populaţiilor pradă se referă la manipularea unei populaţii în
competiţie pentru hrană şi care este afectată de producători. Se elimină exemplarele
capitale din rândul prădătorilor. Protejarea unor specii pradă care să preia asupra ei
presiunea de consum asupra primei specii (presiunea asupra mrenei se reduce prin
introducerea obletelui în bazin).
Acţiunea asupra populaţiilor de prădător are efecte mai ales în râuri. Pentru
conservarea unor specii necarnivore se va realiza o reducere drastică a carnivorelor care
pot determina eliminarea unor specii din habitat. Totuşi acţiunile trebuie private cu
reţinere. Astfel eliminarea exemplarelor capitale de ştiucă din râul Frome – a dus la
creşterea numerică a ştiucii de talie redusă, care a dus la decimarea păstrăvului şi a puilor
de somon.
Introducerea de specii exotice – vizează ameliorarea funcţionării unor ecosisteme
prin construcţia unor comunităţi adaptate condiţiilor de habitat. S-a practicat mai ales la
populaţiile lacustre unde speciile reofile au dispărut, iar în noile condiţii trofice speciile
nou introduse au dus la o mai completă valorificare a acesteia.
Trebuie multă prudenţă pentru că reacţiile ecosistemelor sunt rar lineare, pentru că
pe lângă o creştere a productivităţii se constată şi o rapidă eutrofizare a apelor lacurilor.
Un alt efect nedorit a fost introducerea de specii foarte rezistente şi concurente la
hrană cu cele native. Este cazul murgoiului bălţat (Pseudorasbora parva) introdus
accidental odată cu speciile de ciprinide est – asiatice (cosaş, sânger, novac, scoicar). De
asemenea aceste specii au adus şi o serie de paraziţi ce au trecut rapid pe speciile native.
De asemenea trebuie ţinut cont că noile specii introduse vor concura la baza trofică
cu speciile autohtone (cum a fost cazul cu speciile de Ciprinellus, importate din America
de Nord pentru valorificarea superioară a bentofaunei din lacurile artificiale).
La speciile native (autohtone) periclitate, pentru refacerea stocurilor se recomandă
introducerea puietului deja bine dezvoltat, cu o hrănire activă, care să crească şi să
asigure viitorul stoc de reproducători. Popularea la dimensiuni foarte reduse cu hrănirea
naturală, activă incompletă va duce la mortalităţi în masă a puietului.

108
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ANTIPA GR. – 1909 – Fauna ihtiologică a României, Ed. Carol Gobel,

Bucureşti
2. ANTIPA GR. – 1910 – Regiunea inundabilă a Dunării, Bucureşti
3. ANTONESCU C. S. – 1963 – Biologia apelor, Ed. Dididactică şi Pedagogică
Bucureşti
4. ARRIGNON J. – 1978 – Amenagement ecologique et piscicole des eaux
douces, Ed. Gauther – Villars, Paris
5. BARNABE G. – 1991- Bases biologiques et ecologiques de l'accvaculture, Ed.
Lavoisier TEC & DOC , Paris
6. BARTHELMES D. – 1981 – Hydrobiologische Grundlagen der
Binnenfischerei, Veb GustavFisher Verlag, Jena
7. BATTES K., MĂZĂREANU, C., PRICOPE, F.,CĂRĂUŞ, I., MARINESCU
VIRGINIA, RUJINSCHI RODICA – 2003- Producţia şi productivitatea
ecosistemelor acvatice, Ed. Ion Borcea, Bacău
8. BĂNĂRESCU P. – 1964 – Fauna R.P.R. Pisces-Osteichthyes, Vol XIII, Ed.
Academiei Bucureşti
9. BEGOM M., HARPER J. L., TOWNSEND C.R. – 1986 – Ecology-individuals,
populations and comunities, Sin. Assoc. Inc. publ. – Sunderland, Massa
chusetts
10. BOIŞTEANU TAISIA – 1980 – Hidrobiologia, Universitatea. “Al. I. Cuza “ Iaşi
11. CĂRĂŞU S. – 1952 – Tratat de ihtiologie, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti
12. CĂRĂUŞ I. – 1990 – Cercetări privind creşterea în masă a algei Spirulina
platensis, Lucr. SCP Piscicola Iaşi
13. CĂRĂUŞU I. – 1969 – Fitoplanctonul lacului de acumulare Bicaz, Lucrarile
Staţiunii Biologice şi Geografice “Stejarul”, 2, Pângăraţi
14. CHIRIAC E., UDRESCU M. – 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor
dulci, Ed. Ştiinţifică Bucureşti
15. CURTEAN-BĂNĂDUC ANGELA – 2001- Practicum de hidrobiologie, Ed.
Mira Design, Sibiu
16. DAMIAN-GEORGESCU ANDRIANA – 1963 – Fauna RPR- Crustacea-
Copepoda, vol. IV, fasc. 6, Ed. Academiei RPR
17. EDMONDSON, W.T., WINDBERG, G.G. – 1971 – A Manual on Methods for
the Assessment of Secondary Productivity in Fresh Waters, IBP Handbook
No. 17, International Biological Programme by Blackwell Scientific Publications,
Oxford and Edinburgh
18. GÂŞTESCU P. – 1971 – Lacurile din România, Ed. Academiei Bucureşti
19. GHERACOPOL OCTAVIA, BOGATU D., MUNTEANU G. – 1977 –
Valorificarea unor indicatori fizico-chimici şi biologici pentru aprecierea
capacităţii biogenice a heleşteielor ciprinicole, Tehnică. Piscicolă. Vol v, p.51-
58, Univ. Galaţi
20. GODEANU S. – 1997 – Elemente de monitoring ecologic / integrat, Ed.
Bucura Mond, Bucureşti
21. HUET M – 1964 – The evaluation of the fish productivity in fresh water,
Verh.Internat. Verein. Limnol. 15, p. 524-528

109
22. HUET M. – 1970 – Traite de pisciculture, Bruxelles
23. HUET M. – 1980 – Qualite’s de eaux a exiger pour le poisson, Hydrobiologie
Groenendael, p. 1-11
24. KARR, J.R. – 1994 – Landscapes and management for ecology integrity,
Biodiv. And Landscapes, Cambridge Univ.Press, 229-251, New York
25. KISS J., BOTOND – 1997 – Cartea Deltei, Ed. Fund. Ares. Odorhei
26. LAMPERT W., SOMMER U. – 1993 – Limnookologie, G. Thieme Verlag
Stuttgart, New York
27. MATTHEUS, J.W.- 1998- Patterns in Freshwater Fish Ecology, International
Tomson Publishing, Thomson Science, Washington
28. MĂZĂREANU C., PRICOPE F., 2007 – Ecologie generală, Universitatea Bacău,
229 p.
29. MUSTAŢĂ GH. – 1998 – Hidrobiologie, Ed. Universităţii. “Al. I. Cuza” Iaşi
30. NALBANT, T.T.- 2003- Checklist of the fishes of Romania. Part one:
Freshwater and brackishwater fishes, Studii şi Cercetări, Biologie, vol. 8, pp.
122-127, Universitatea din Bacău
31. NEACŞU P., APOSTOLACHE ZOE – 1982- Dicţionar ecologic, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti
32. NEGREA ŞT. – 1983- Fauna RSR – Crustacea – Cladocera, vol. IV, fasc. 12,
Ed. Academiei RSR
33. NICOARĂ M. – 2002 – Ecologie acvatică, Ed. Venus, Iaşi
34. NIKOLSKI G.V. –1962 – Ecologia peştilor, Ed. Academiei R. P.R, Bucureşti
35. OPREA L., GEORGESCU RODICA – 2000 - Nutriţia şi alimentaţia peştilor ,
Ed. Tehnică, Bucureşti
36. OŢEL V., BĂNĂRESCU P., NALBANT T., BACALU P., COCIAŞ S – 1992 –
Investigaţii asupra ihtiofaunei dulcicole a Deltei Dunării – Rezervaţia
Biosferei în 1991, Ann. Şt. ale I.C.P.D.D., p. 141-153
37. OŢEL V. – 1996 – Strategia evaluării genofondului de specii sălbatice pe
teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, Ann. Ştiinţifice ale I.C.P.D.D, p.
3-13
38. PAPADOPOL M. – 1978 – Hidobiologie (Limnologie biologică), Facultatea de
Biologie Universitatea Bucureşti
39. PĂTROESCU C., GĂNESCU I. – 1980 – Analiza apelor, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova
40. PRICOPE FD. – 1999 – Hidrobiologie, Ed. Ion Borcea, Bacău
41. PRICOPE F, BATTES K.W., URECHE D.- 2004- Metodologia de monitorizare
a ihtiofaunei din bazinele acvatice naturale şi antropice, Studia Universitatis
Vasile Goldiş, Seria Ştiinţele Vieţii nr. 14,pp. 27-33, Arad
42. PRICOPE F., BATTES K., PETROVICI MILCA , 2007- Hidrobologie. Lucrări
practice, Editura Alma Mater, Bacău, 143 p.
43. PRICOPE F., 2007 - Hidrobiologie, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 204p.
44. REICE, S.R. AND WOHLENBERG. M. – 1993 - Monitoring Freshwater
Benthic Macroinvertebrates and Benthic Process: Measures for Assessment
of Ecosystem Health, pp: 287-305 in: D.M. Rosenberg and V.H. Resh (eds.):
“Freshwater biomonitoring and benthic macroinvertebrates”. Chapman & Hall.
New York.

110
45. WOOTTON, R.J. – 1998- Ecology of Teleost Fish, , Fish and Fisheries, Series
24, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht/Boston/London
46. *** Limnologia sectorului românesc al Dunării-studiu monografic, 1967,
Ed.Academiei R.S.R.,Bucureşti
47. *** Monografia zonei Porţile de Fier-studiu hidrobiologic al Dunării şi
afluenţilor săi, 1970, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti
48. *** Lacul de acumulare Izvoru Muntelui-Bicaz. Monografie limnologică,
1983, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti
49. *** Lacurile de acumulare din România-tipologie, valorificare, protecţie,
1993, Simpozion 1, Potoci, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza’, Iaşi
50. *** Diversitatea lumii vii. Determinatorul ilustrat al florei şi faunei
României, vol. I, Mediul marin, 1995, Ed. Bucura Mond – Bucureşti
51. *** Diversitatea lumii vii. Determinatorul ilustrat al florei şi faunei
României, vol. II, Apele continentale, 2002, Ed. Bucura Mond – Bucureşti
52. ***Fishways: biological basis, design criteria and monitoring, 2002, Bulletin
Francais de la Peche et de la Pisciculture nr. 364.
53. *** DOC.CEN/TC 230/WG 2/TG 4 N 27- 2002- Water analysis-sampling of fish
with electricity
54. *** Controlul calităţii mediului. Lucrări practice de laborator, 2003, Agenţia
Internaţională de Cooperare a Japoniei, Agenţia de Protecţia Mediului Bucureşti,
Facultatea de Chimie Industrială Bucureşti, InterMediu Bucureşti, Ed. Cartea
Universitară Bucureşti

111