LOGO

CURSUL IV

PATOGENII SPECIILOR
FORESTIERE
 PATOGENII SPECIILOR FORESTIERE

Agentii patogeni ai speciilor forestiere au în comun faptul ca au actiune

infectioasa si contagioasa.

Au actiune contagioasa, pentru ca

se transmit de la un copac bolnav
la unul sanatos.

Au actiune infectioasa pentru ca invadeaza

anumite tesuturi ale gazdei si se multiplică
1.4. PATOGENII SPECIILOR FORESTIERE

1.4.1. Ciupercile

1.4.2.Organisme fungiforme

1.4.3. Bacteriile

1.4.4.Fitoplasmele

1.4.5.Virusurile

1.4.6. Nematozii

1.4.7. Plantele parazite

 1.4.1. Ciupercile

Multă vreme, ciupercile au fost încadrate în clasa vegetalelor. La

momentul de faţă, ciupercile „adevărate” sau Eumycetele, formează un regn
separat - Regnul fungic.

Ele au o serie de caracteristici comune:

sunt eucariote, cromozomii lor fiind incluşi într-un nucleu;

sunt heterotrofe, pentru că trebuind să se hrănească depind

de diverşi constituenţi organici preexistenţi, produşi de
organisme animale sau vegetale;

se hrănesc prin absorbţia directă prin peretele lor celular a

nutrienţilor prezenţi în mediu în stare dizolvată;

dezvoltă un organism, de formă, în general, tubulară,

ramificat şi difuz şi se reproduc prin spori.
 1.4.1. Ciupercile
ORGANIZARE

 Ciupercile sunt organisme simple, cu eficacitate crescută.

 Ciupercile, la fel ca şi algele prezintă o structură vegetativă

nediferenţiată, talul, numit şi miceliu la formele mai evoluate.

 Acesta constă dintr-un ansamblu de filamente cilindrice cu un diametru

destul de uniform (de la 5 la 10μm), respectiv hifele.

 Hifele sunt separate în compartimente ce conţin unul sau mai mulţi

nuclei, care, în general, sunt haploizi.

Initial se formeaza tubul

de germinare, care creste
si rezulta o hifa. Hifa
creste, se ramifica si
formeaza o panza hifala,
denumita miceliu.
Fig.1. Germinarea sporilor fungici.
 1.4.1. Ciupercile
ORGANIZARE

 Hifele au o capacitate de creştere rapidă şi o capacitate nelimitată de

diviziune. De asemenea, acestea sunt susceptibile de a se suda prin
extremităţile lor, atâta vreme cât sunt compatibile genetic. În plus,
miceliile odată formate, pot să se aglomereze în cordoane ramificate,
rizomorfii, care colonizează din nou substraturile şi se propagă în sol
pe suprafeţe vaste. Miceliile pot forma şi scleroţi, grămezi globulare
cu dimensiuni de la 0,50 la 10 mm, care au funcţie de conservare.

 Pe lângă extremitate, hifele prezintă un perete protector, rigid şi

plastic în acelaşi timp, care este permeabil în ambele sensuri,
moleculelor care sunt secretate şi absorbite. Acesta joacă un rol
fundamental într-o relaţie parazitară.
 1.4.1. Ciupercile
REPRODUCŢIE

Reproducţia la ciuperci este variată şi adesea foarte complexă

Ea se poate realiza în
două forme:

asexuată

sexuată.

Fig.1.Reproiducţia sexuată şi asexuată la ciuperci

 1.4.1. Ciupercile
Reproducţie asexuată

Reproducţia asexuată constituie modul principal de dispersie a multor

patogeni, în principal în cazul ascomicetelor.

fragmentarea talului - uneori

Se realizează

înmugurirea talului (sporulare) - cel mai adesea

În anumite cazuri, unele filamente, conidioforii, la extremitatea lor dau

naştere celulelor caracteristice, care nu mai cresc şi îşi produc proprii
pereţi celulari
 1.4.1. Ciupercile

Reproducţie asexuată
Aceste celule, odată detaşate de tal,
poartă numele de conidii sau spori
asexuaţi. Anumite conidii,
clamidiosporii, se pot naşte în interiorul
hifelor şi sunt eliberaţi prin ruperea
peretelui acestora. După germinare,
conidiile dau naştere unui nou tal, care
este o clonă a talului originar.

Conidioforii pot fi aranjaţi în diferite

moduri, aglomeraţi sau incluşi în
receptacule mai mult sau mai puţin
sferice. Aceste structuri permit
identificarea şi clasificarea formelor
asexuate de ciuperci, calificate drept
imperfecte şi reunite în gruparea
deuteromicetelor.
Modele ale reproducţiei asexuate
 1.4.1. Ciupercile

Reproducţie sexuată

Reproducţia sexuată a ciupercilor  presupune schimbul şi recombinarea

materialului genetic între indivizi.

Modalităţile acestei recombinări, foarte variabile, au servit drept bază

diviziunilor taxonomice, permiţând astfel, diferenţierea a două mari grupe
de eumicete: ascomicetele şi bazidiomicetele.

Reproducţia se desfăşoară în trei etape:

 plasmogamia
 cariogamia
 meioza.

Ea debutează prin unirea a două hife provenite de la acelaşi spor, sau de la

doi spori compatibili genetic, a căror apropiere este favorizată de schimburi
chimice de tip feromonal.
 1.4.1. Ciupercile

Reproducţie sexuată

La ascomicete, sporii sexuaţi sau ascosporii, rezultaţi în urma meiozei

reducătoare iau naştere, în număr de opt, în interiorul unui înveliş numit
ască.

La bazidiomicete, baziodosporii apar câte patru la suprafaţa unei ampule

numite bazidie.
Se disting trei linii principale: agaricomicetele

ruginile

tăciunii.
 1.4.1. Ciupercile
Reproducţie sexuată la ascomicete
 1.4.1. Ciupercile
Reproducţie sexuată la bazidiomicete
 1.4.2. Organisme fungiforme

Morfologic similare ciupercilor „adevărate” (dar îndepărtate în clasificare),

organismele numite fungiforme sunt studiate, în mod tradiţional, de micologi.
Printre acestea e găsesc patogeni importanţi din punct de vedere economic, în
special oomicetele (similare algelor brune), cum sunt Pythium şi Phytophtora.

Sporangiofori şi sporangi la
Peronospora parasitica, agentul
cauzator al făinării la varză.
Forma sporangioforilor
variază la Pythium de la
filamentoasă la rotundă, în
schimb la specia
Phytophthora sunt de obicei
sub formă de lămâie
Sursă:
http://www.apsnet.org/edcent
er/intropp/LabExercises/Pag
es/Oomycetes.aspx
Sporangi sub formă de lămâie la
Phytophthora megasperma
 1.4.2. Organisme fungiforme

Oomicetele au un tal diploid necompartimentat.

asexuată  se realizează prin conidioforii mai mult

sau mai puţin diferenţiaţi, ce poartă sporangi. În
absenţa apei lichide, aceşti sporangi produc în
mod direct hifele.
Reproducţia

sexuată  realizează prin intermediul

oosporilor cu pereţi groşi, produşi de oogonii.
 1.4.2. Organisme fungiforme

Ciclul reproductiv sexual şi asexual la Pythium oligandrum

 1.4.3. Bacteriile

Bacteriile sunt organisme unicelulare, cu structură foarte simplă, ce posedă

un singur cromozom circular, însă fără nucleu diferenţiat, de forme foarte
variate şi dimensiuni foarte mici, respectiv 0,2 – 2,0 μ, având o mărime de 10 –
20 de ori inferioară celui dintr-o celulă vegetală.

Peretele celular este rigid, înconjurat de un strat musculos, care poate

constitui uneori o masă vâscoasă.

Strcutura unei bacterii

 1.4.3. Bacteriile

Citoplasma poate conţine fragmente

de ADN liber, conţinând astfel gene
indispensabile relaţiei gazdă –
patogen.

Mobilitatea celulei bacteriene este

asigurată de flageli, care sunt uneori
chiar mai lungi decât celula.

Bacteriile nu au sex şi se înmulţesc

prin diviziune simplă.

Reproducerea asexuată la bacterii

 1.4.4. Fitoplasmele

Sunt microorganisme fără perete celular,

dotate doar cu membrană plasmatică.

Această particularitate împreună cu

dimensiunile lor reduse (0,1 – 1μ), mai mici
decât ale bacteriilor, le permite să penetreze
prin orificiile celulelor vegetale numite
„tuburi ciuruite” care conduc la seva
produsă în folem, unde este mediul lor cel
mai propice.

Se găsesc şi în hemolimfa insectelor (din

familia Cicadellidae şi Psyllidae ) , care se
hrănesc cu seva contaminată, devenind, în
felul acesta vectori ai fitoplasmelor.
Structura unei celule de Mycoplasma
 1.4.4. Fitoplasmele

La lemnoase, fitoplasmele induc, în funcţie de caz, pierderi de vigoare,

modificări în dimensiunile frunzelor care devin clorotice (în aceste
cazuri este vorba despre îngălbenire), sau înmulţirea dezordonată a
ramurilor tinere, în formă de „mătură de vrăjitoare”.

Răspândirea fitoplasmelor este favorizată şi de înmulţirea prin butaşi

contaminaţi.
 1.4.5. Virusurile

Virusurile sunt alcătuite dintr-o

moleculă de acid nucleic (ADN sau
ARN) înconjurată de un înveliş proteic
(capsida), alcătuind nucleocapsida,
structura de bază a virusului (virusuri
neanvelopate)

Unele virusuri prezintă şi un înveliş

extern lipoproteic derivat din sistemul
membranar al celulei gazdă (virusuri
anvelopate)

Structura virusului mozaicului tutunului

 1.4.5. Virusurile

Virusurile nu se pot înmulți

decât în interiorul unei
celule gazdă, vii, animală
sau vegetală, a cărei
funcţionalitate o perturbă,
formând noi particule
infecţioase.
Astfel, este imposibilă
obţinerea lor pe medii de
cultură.

Un ciclu tipic de înmulţire a virusurilor

https://en.wikipedia.org/wiki/Virus

Nu prezintă forme de fructificaţie şi se denaturează foarte rapid în

exteriorul celulei gazdă.
 1.4.5. Virusurile

Se transmit la descendenţii unei plante infectate prin seminţe sau

butaşi, iar la plantele sănătoase prin contact direct, altoi sau prin
intermediul insectelor, nematozilor sau ciupercilor.

Simptomele sunt variate, de la modificarea culorii frunzelor

( marmorare, îngălbenire), la nanism şi deformarea definitivă a
anumitor organe.

Problemele produse de virusuri sunt rare la arboretul forestier şi

astfel, produc doar puţine daune.
 1.4.6. Nematozi
Nematozii sunt viermi rotunzi, nesegmentaţi, foarte mici (mai mici de 2,5
mm lungime).
Speciile susceptibile de a produce pagube la culturi, sunt în mod obişnuit
studiate de patologi.
Nematozii se dezvoltă în sistemul radicular sau în bulbii anumitor plante
(rar la copaci, cu excepţia pepinierelor).

Singurul caz important de patogenitate semnalat la nivelul pădurilor este cel

al nematodului pinului, care se dezvoltă în canalele rezinifere ale ramurilor şi
nuielelor la mulţi copaci din specia pin, dar şi la alte răşinoase, hrănindu-se
din celulele înconjurătoare.

Simptome
produse de
Bursaphelenchus
xylophilus pe
trunchi de pin

Nematodul pinului (Bursaphelenchus xylophilus)

 1.4.7. Plante parazite

Contaminarea arboretului şi a pădurii

Noţiunea de ciclu de bază, care conduce la infecţie printr-un agent de

propagare şi răspândirea, poate fi asimilată noţiunii de generare utilizată de
entomologi.

În majoritatea cazurilor, acest fenomen se produce de foarte multe ori pe

parcursul sezonului de vegetaţie şi vizează, în principal, patogenii foliari,
provocând o creştere rapidă a proporţiei indivizilor bolnavi în populaţia
gazdă.
De exemplu, la plop se observă, în timpul verii, aproximativ zece asemenea cicluri
în cazul agentului micotic ce produce rugina. În acest caz este vorba despre boli
policiclice. În cazul patogenilor lemnului şi a rădăcinilor, aceste cicluri pot avea o
durată care se întinde pe parcursul a câţiva ani.

Problema silvicultorului constă în evitarea izbucnirii endemiilor, prin

mecanisme silviculturale şi să reuşească să menţină un nivel al bolilor
şi/sau epidemiilor, care să nu-i compromită obiectivele.