MICROBIOLOGIE

Curs pentru studentii specializarii Agricultură

Editura EUROBIT

- 2020 -
ISBN 978-973-132-299-5
Cursul 1

Capitol I. NOTIUNI INTRODUCTIVE IN MICROBIOLOGIE

CARACTERELE GENERALE ALE MICROORGANISMELOR

Microorganismele sunt împărțite în: (1) bacterii, inclusiv actinomicete

și cianobacterii; (2) ciuperci microscopice (drojdii și mucegaiuri); (3) alge
microscopice (alge verzi, brune, roșii, diatomee) si (4) protozoare.
Se pot evidenția patru epoci în dezvoltarea microbiologiei ca știință de
sine stătătoare. Epoca descoperirii microorganismelor, cu debut încă din
antichitate când se intuia prezenta microorganismelor patogene ce generau
boli transmisibile, provocând epidemii (ciuma, holera etc). Epoca cercetărilor
morfologice, posibilă numai după descoperirea instrumentului de studiu –
microscopul. Epoca cercetărilor fiziologice concretizată prin intensificarea
cercetării activității microorganismelor, o însemnătate remarcabilă dovedind ,
în acest sens, cercetările lui Louis Pasteur – părintele microbiologiei ca
știință. Epoca contemporană- care debutează după primul război mondial,
epocă caracterizată prin numeroase descoperiri si argumentări de ordin
științific care au deschis microbiologiei propulsarea printre cele mai
importante si actuale domenii de cercetare in folosul omului.
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituind o ramură separată, virusologia. Virusurile sunt o
categorie aparte de agenți infecțioși respectiv, sunt entități infecțioase care
conțin un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN). Particula virală este
formata din genomul viral, capsida. Peplosul este prezent numai la virusurile
zoopatogene.

I.1. Microbiologia ca știință

Termenul de microbiologie a fost folosit de L. Pasteur și are următoarea
etimologie: “mikros” din limba greacă reprezentând mic, “bios” – viață și
“logos” – vorbă sau discurs.
Microbiologia este deci știința care se ocupă cu studiul microorganismelor și a
virusurilor.
Microorganismele şi virusurile mai sunt denumite şi cu termenul de „microb”,
sau „agent infecțios” ultimul fiind utilizat îndeosebi în medicină.
Caracterele generale ale microorganismelor
Microorganismele alcătuiesc un grup heterogen care cuprinde doua tipuri de
organisme , în funcție de modul de organizare a materialului genetic, si anume
1
procariote, (din grecescul pro = pentru şi carion = nucleu) si organisme
eucariote ( eu= adevărat şi carion=nucleu). Procariotele nu au nucleu adevărat
care să fie delimitat de prezența membranei nucleare, iar materialul genetic se
afla organizat sub forma unui singur cromozom de forma circulară.
Microorganismele eucariote au nucleu delimitat de membrana nucleară si
conțin mai mulți cromozomi sub forma de pereche.
Microorganismele se disting de celelalte viețuitoare prin următoarele trăsături
definitorii:
a. ocupă o poziție inferioară pe scara filogenetică;
b. au dimensiuni microscopice, neputând fi observate cu ochiul liber. În
general o bacterie are o mărime de 1-2 μm (micrometrii, denumirea de micron
nu mai este utilizată. 1μm fiind a milioana parte dintr-un metru, respectiv a mia
parte dintr-un milimetru.
c. sunt monocelulare în marea majoritate (uni sau plurinucleate) unele
fiind pluricelulare (mucegaiuri, unele alge).
Microorganismele sunt împărţite în următoarele grupe:
- bacterii, inclusiv actinomicete şi cianobacteriile
- ciuperci microscopice (drojdiile=levurile şi mucegaiurile)
- alge microscopice (alge verzi)
- protozoare
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituindu-se o ramură separată virusologia. Virusurile sunt
definite ca fiind entităţi (obiecte) biologice datorită faptului că nu au structură
celulară, nu au metabolism, enzimele metabolice lipsind cu desăvârşire.
Datorită dimensiunilor foarte reduse, de ordinul nanometrilor, (1 nm = 1x10 -9
m), se pot observa numai la microscopul electronic.

1.2 Ramurile ştiinţei microbiologice

În funcţie de natura microorganismelor studiate şi aspectele practice

observate, în special din prima jumătate a secolului al XX, microbiologia s-a
diversificat în mai multe ramuri microbiologice independente, care se pot
grupa în microbiologie generală şi microbiologie specială (numită şi aplicată).
Microbiologia generală este o ştiinţă de sinteză care studiază însuşirile
morfologice, fizico-chimice, biochimice şi fiziologice ale microorganismelor
şi virusurilor precum şi acţiunea factorilor de mediu asupra lor.
Studiul relațiilor dintre microorganisme şi dintre acestea şi
macroorganisme (plante superioare, animale, om) precum şi genetica
microorganismelor şi virusurilor reprezintă capitole, anexe la microbiologia
generală.
2
 În funcție de natura microorganismelor luate în studiu s-au
delimitat următoarele ramuri aparținând microbiologiei generale:
- bacteriologia, care studiază bacteriile inclusiv actinomicetele;
- micologia, care studiază ciupercile microscopice;
- algologia, are ca obiect de studiu algele;
- protozoologia, studiază protozoarele;
- virusologia (virologia sau inframicrobiologia), se ocupă cu studiul
virusurilor.
Microbiologia specială cuprinde:
1. microbiologia agricolă, studiază microorganismele importante pentru
agricultură şi rolul acestora în asigurarea circulaţiei elementelor în natură a
nutriţiei minerale a plantelor, menţinerea fertilităţii solului, precum şi
formarea structurii acestuia.
2. microbiologia industrială, (tehnică sau fermentativă, biotehnologie)
studiază microorganisme cultivate în regim diferențiat care produc diferite
substanţe biologic active utilizate în industria alimentară, farmaceutică,
textilă, fermentativă etc;
3. microbiologia medicală: umană şi veterinară se ocupă cu studierea
microorganismelor şi virusurilor patogene pentru om şi animale;
4. microbiologia plantelor, numită şi fitopatologie, se ocupă cu studiul
microorganismelor şi a virusurilor care provocă boli la plante.
5. microbiologia mediului înconjurător (apei, aerului, a alimentelor) se
ocupă cu studiul microorganismelor din aer, apă, alimente.
6. geomicrobiologia, studiază microorganismele implicate în formarea,
detectarea şi exploatarea depozitelor geologice de petrol, fier, sulf, țiței,
metan etc.
7. microbiologia cosmică are ca obiect de cercetare eventuale microorganisme
aflate în spațiul extraterestru.
8. imunologia, având în studiu modul de reacție şi apărare (mecanisme) a
organismelor superioare față de microorganismele patogene si virusuri.

1.3. Istoricul dezvoltării microbiologiei ca știință

Se pot evidenţia patru epoci în dezvoltarea microbiologiei.

- Epoca descoperirii microorganismelor; începe înca din antichitate
cuprinzând si epoca medievală. In acele perioade nu se cunostea nimic despre
vasta lume a microorganismelor, dar se intuia prezenţa acestora bănuindu-se
caracterul transmisibil al unor boli precum lepra sau ciuma. In aceasta epoca s-
a instituit perioada de carantina, aceasta reprezentând perioada de timp in care
3
se evita contactul persoanelor sanatoase cu cele bolnave presupunand izolarea
celor bolnave sau cu suspiciune de a fi afectate de o boala contagioasă, folosită
si în prezent ca metoda profilactica in oprirea epdemiilor
- Epoca cercetărilor morfologice. Aceasta debutează odată cu
descoperirea microorganismelor de către Antony van Leeuwenhoek (1632-
1723), olandez care şi-a constituit un microscop cu ajutorul căruia a examinat
apa de ploaie, saliva, puroiul descoperind in acestea vietuitoare minuscule ,
foarte mobile pe care le-a denumit „animalicula”
- Epoca cercetărilor fiziologice, are ca punct de plecare înfrângerea
totală a teoriei generaţiei spontanee, ca rezultat al cercetărilor lui Louis Pasteur.
Acesta prin experimente demonstrative folosind flacoane „cu gat de lebăda” a
reuşit sa arate faptul ca microorganismele nu se formează de nuovo ci ajung pe
diferite substraturi din aerul înconjurător (vezi fig.1.).
Prin multiplele descoperiri Pasteur a revoluţionat toate domeniile de
cercetare de care s-a preocupat: cristalografia (el a descoperit legile cristalelor,
anticipând astfel legea lui Vant Hoff), chimia fermentativă (revoluționând
tehnologiile în vinificaţie, braserie, fabricarea oțetului) punând bazele
microbiologiei medicale şi fermentative. El a observat că microorganismele
descompun substanţele organice permiţând o utilizare ciclică a elementelor,
principiu fundamental al ecologiei, chiar dacă după aproape un deceniu de la
observaţiile sale a fost fondată ecologia ca ştiinţă de către Ernst Haeckel.
Ca urmare a multiplelor descoperiri si a numeroaselor observaţii argumentate
ştiinţific, se poate afirma că Louis Pasteur este părintele microbiologiei ca
ştiinţă

Fig 1. Louis Pasteur (1822-1895)

4
 Părintele” microbiologiei solului este considerat Winogradski. Acesta
a descoperit, pentru prima dată capacitatea bacteriilor de a fixa azotul
molecular la o specie a genului Clostridium pe care a denumit-o în cinstea lui
Pasteur - Clostridium pasteurianum. Tot Winogradski (fig. 2) a descoperit, la
sfârşitul secolului trecut, o nouă grupă de bacterii care-şi obţin energia necesară
vieţii oxidând amoniacul la nitrit (Nitrosomonas) sau nitritul la nitrat
(Nitrobacter). S-a demonstrat astfel cum se formează în sol principalul aliment
azotat al plantelor. Se descopereau astfel primele bacterii vii care, asemeni
plantelor verzi, nu au nevoie de substanţa organică gata preparată pentru a-şi
procura energia necesară fiind autotrofe.
M. Beijerinck reuşeşte în 1888 să izoleze şi să cultive pe mediu
artificial bacteriile Rhizobium, iar mai târziu izolează bacterii libere fixatoare
de azot ce trăiesc în sol – Azotobacter . În prezent există un gen de fixatori
liberi care îi poartă numele, genul Beijerinckia care cuprinde 4 specii
caracteristice solurilor din regiunile tropicale.
Epoca contemporană.- urmează primului război mondial şi este caracterizată
de următoarele descoperiri:
▪ au fost descoperiţi bacteriofagii şi fenomenul de bacteriofagie( Twort şi
D'Herelle,1914-1915)
▪ S-a descoperit posibilitatea cultivării virusurilor pe culturi de celule
(Maitland M.C. 1928)
▪ Griffits, 1928 descoperă transformarea bacteriană;
▪ Domargk descoperă şi utilizează sulfamidele 1932-1935;
▪ Ruska H. inventatorul microscopului electronic, face publică prima
imagine electronooptică a virusului vaccinal.
▪ Scoţianul Alexander Fleming descoperă primul antibiotic, penicilina
(1929), folosită fiind în practica medicală numai după ce s-a reuşit
purificarea ei prin perfecţionarea metodelor cromatografice (1941).
▪ Waksman S. descoperă streptomicina (1943) produsă de actinomicete,
dovedindu-se ulterior a fi foarte eficientă în tratamentul tuberculozei
▪ demonstrarea rolului ereditar ale acizilor nucleici, în transmiterea
caracterelor la urmaşi (Avery,1944). Se profilează o nouă ştiinţă, care
va schimba radical viața oamenilor din vremea noastră , genetica
microbiană.
▪ Descoperirea recombinării genetice la bacterii şi a fenomenului de
parasexualitate (Lederberg şi Tatum,1946)
▪ Descoperirea recombinării la virusul gripei (Burnet şi Lind, 1951)

5
 ▪ Elucidarea structurii moleculare a acizilor nucleici (Crick, Wilkins şi
Watson, 1953)
▪ Descoperirea interferonului, o proteină produsă în corpul animalelor în
cazul infecţiei virale (Isacs şi Linderman, 1957)
▪ Fundamentarea sistematicii bacteriene de către Bergey şi Krasilnikov;
▪ Au fost descoperiţi agenţi infecţioşi de natură exclusiv proteică,
responsabili ai bolilor degenerative a sistemului nervos: boala Kuru,
scrapia, boala vacilor nebune.
▪ În 1995 Craig Venter, Hamilton Smith şi Claire Fraser au descifrat
complet primul genom al unui microorganism – Haemophilus
influenza.
▪ Alte cercetări în domeniu au ca scop identificarea sistemelor
microbiologice cu potențial util (sisteme fotosintetizatoare, organisme
care pot metaboliza deșeuri, enzime care pot mari randamentul unor
procese industriale, biocombustibili,etc.). Aplicaţiile actuale sunt dintre
cele mai diverse: agenţi coagulanţi in industria brânzeturilor, înălbirea
hârtiei, îndepărtarea rujului de pe pahare, schimbarea aspectului
ţesăturilor, antiaglutinogeni in industria alimentara.
▪ Human Genome Project (HGP) a fost iniţiat in 1990 in SUA de către
Department of Energy (DOE) si National Institutes of Health (NIH),
beneficiind de o finanţare considerabila (3 miliarde $), programul a fost
estimat să se desfăşoare pe 15 ani.

Intrebari
1. Care sunt principalele categorii de microorganisme?
2. Ce reprezintă carantina si in ce epocă de dezvoltare a microbiologiei a
fost ea folosită?
3. Cine a descoperit microorganismele?
4. Cine este considerat parintele microbiologiei ca stiință?
5. Ce ramuri fac parte din microbiologia generală?
6. Ce discipline cuprinde microbiologia specială?

6
 Cursul 2.
I.2. VIRUSOLOGIE

Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al

microbiologiei constituind o ramură separată, virusologia. Virusurile sunt
definite ca fiind entităţi (obiecte) biologice datorită faptului că nu au structură
celulară, nu au metabolism, enzimele metabolice lipsind cu desăvârşire.
Datorită dimensiunilor foarte reduse, de ordinul nanometrilor, (1 nm = 1x10-9
m), se pot observa numai la microscopul electronic.

I. 2.1. Importanţa virusurilor

Virusurile reprezintă o dilemă pentru oamenii de ştiinţă, încadrarea lor

în sistemul lumii vii a întâmpinat dificultăţi deoarece prin caracteristicile lor se
situează la pragul dintre materia vie şi nevie. În final s-a optat pentru atribuirea
denumirii de „particulă” sau „entitate” cu proprietăţi infecţioase.
Cercetătorii au reuşit şi caută în continuare să utilizeze virusurile în
acţiuni domestice. Astfel:
▪ sunt folosite în agricultură şi silvicultură pentru eradicarea dăunătorilor
(ex. insecte, larve), ca forma de control biologic. S-au elaborat
preparate virale ( în special virusuri aparţinând familiei Baculoviridae)
în combaterea biologică a viermelui mărului (Cydia pommonela), buha
verzei (Mamestra brasicae), defoliatori ai pădurilor (Lymantria dispar
–omida păroasă a stejarului, Hyphantria cunea – omida păroasă a
dudului, Leucona salicis –omida salciei) (www.insectfarm.com/new/).
▪ ca vectori sau unelte în cercetarea biologică. Datorită simplităţii
structurii lor si înmulţirii rapide, sunt larg utilizate în cercetare, în
domeniul biologiei moleculare, medicinii şi ingineriei genetice. Fiind
supuse transformărilor genetice, virusurile recombinate pot conţine
gene curative care ulterior pot înlocui genele deficitare din celulele
bolnave, în acest caz virusurile fiind folosite ca mijloace de transport.
▪ sunt folosite în prepararea serurilor şi a vaccinurilor, în acest caz
importanţă prezentând fagii.
Deocamdată nu se cunosc antibiotice sau alte medicamente capabile să distrugă
virusurile (oseltamivir este un medicament antiviral foarte eficient în
tratamentul gripei, existent acum pe piaţă dar care combate simptomele
asociate nu virusul). Acest fapt face ca utilizarea virusurilor ca armă biologică
să fie foarte eficienta DAR să nu uităm că un virus nu îşi alege victimele, ceea
ce impune responsabilitate si precauții în utilizare lor din acest punct de vedere.

7
 I.2.2. Formele virusurilor si clasificarea acestora

Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi respectiv,

sunt entităţi infecţioase care conţin un singur tip de acid nucleic (ADN sau
ARN) în care se află informaţia genetică necesară pentru propria reproducere,
sunt strict parazite intracelular şi potenţial patogene.
Virusurile pot exista sub trei forme:
a. virion – reprezentată de virusul infecţios matur format din genomul viral şi
un înveliș proteic cu rol de protecție;
b. virus vegetativ- reprezentat de genomul viral existent în celula gazdă;
c. provirus – reprezentat de genomul viral integrat în genomul celulei gazdă.
Există o mare deosebire între virusuri şi bacteriile strict parazite
intracelular ( ricketsii). Bacteriile parazite se folosesc de metabolismul propriu
având nevoie de o celulă gazdă deoarece au sensibilitate mare faţă de factorii
mediului, iar aceasta le oferă protecţie.
Pentru replicarea AN viral şi pentru sinteza proteinelor virale, genomul
viral foloseşte materialul de construcţie, ribozomii şi energia din celula gazdă.
Din acest motiv, parazitismul virusurilor se numeşte parazitism absolut.
Virusurile deviază metabolismul celulei gazdă. Aceasta în loc să sintetizeze
substanţele celulare proprii, sintetizează virioni. Multiplicarea virusurilor
înseamnă deci reproducerea lor de către celula gazdă.
Virusurile pot fi clasificate după mai multe criterii
1. după tipul de acid nucleic ce îl conţin:
- adenovirusuri a căror genom este constituit din ADN; ex virusul herpetic,
vaccinal
- ribovirusuri a căror genom este constituit dintr-o moleculă de ARN; ex
virusul HIV, VMT
2. după natura celulei pe care o infectează:
- virusuri fitopatogene, care infectează celulele plantelor ( se mai numesc şi
viroizi)
- virusuri zoopatogene, care infectează celulele animale
- fagii, care infectează celulele microbiene.
În funcţie de categoria de microorganisme infectată există:
▪ bacteriofagi, infectează bacteriile
▪ micofagi, parazitează ciupercile microscopice
▪ actinofagi, parazitează actinomicetele
▪ cianofagi care infectează cianobacteriile

8
 I.2.3. Morfologia şi organizarea particulei virale
Virionii pot avea forme diferite: cilindrică (VMT, virusurile insectelor), sferică
(virusul gripal, adenovirusurile), paralelipipedică (v. variolic), forma
asemănătoare unui glonţ (v. rabic) sau formă de mormoloc, spermatozoid sau
cireaşă - majoritatea bacteriofagilor ( fig 1.2.)
nucleocapsida

coada

Fibrele cozii Placa bazală

Fig 1.2. Reprezentarea schematică a unui bacteriofag

Alcătuirea particulei virale:

▪ genomul viral este reprezentată de o moleculă de acid nucleic ADN sau
ARN care poartă informaţia genetică necesară pentru propria sa
replicare şi pentru devierea metabolismului celulei – gazdă în sensul
sintezei celorlalți constituenţi virali.
Virusurile conţin 3-160 gene şi o greutate moleculară de 1,2-200 x106 Da
(daltoni).
▪ capsida protejează materialul genetic este formată dintr-un strat unic de
molecule proteice identice. În unele cazuri pot exista două straturi,
fiecare strat fiind alcătuit dintr-un tip diferit de proteine. Rolul capsidei
este de mării rezistenţa virusului la acţiunea nefavorabilă a mediului
extern şi infecţiozitatea lui. Unitatea morfologică a capsidei este
capsomera
La rândul lor capsomerele sunt alcătuite din una până la 5-6 molecule
proteice, fiind particule identice ce se repetă de un număr de ori în structura
capsidei. Numărul capsomerelor într-un virion este constant, iar aşezarea este

9
simetrică: după o simetrie helicală (spiralată) cubică (de obicei icosaedrică,
numită şi pseudosferică) sau binală (care combină simetria helicală şi cubică.
Simetria icosaedrică oferă avantaje majore deoarece asamblarea capsomerelor
se realizează cu o mai mare economie de proteine, eficienţa sistemului
dovedindu-se în timpul replicării virusului. Acidul nucleic şi capsida
alcătuiesc nucleocapsida.
▪ peplosul numit şi anvelopă, este un înveliş care păstrează stabilitatea
nucleocapsidei şi asigură fixarea virionului pe celulele gazdă,
determinând astfel infecţia celulei gazdă. Peplosul este specific numai
pentru virusurile zoopatogene. Unităţile morfologice ale peplosului sunt
peplomerele. Dacă peplomerele sunt constituite numai din proteine
virale peplosul se numeşte homopeplos iar dacă peplomerele sunt
constituite din proteine virale, lipide şi lipoproteine provenind de la
celula infectată se numeşte heteropeplos
În general, virusurile fără peplos sunt rezistente la eter, iar cele cu
peplos sunt sensibile. Rezistenţa la eter indică în general absenţa peplosului iar
sensibilitatea denotă prezenţa acestuia.
O categorie aparte de virusuri ARN (ribovirusuri), sunt aşa numitele
virusuri catenare divizate (segmentate), pe care Fulton (1980) le-a numit
“virusuri multicomponente”, deoarece materialul genetic este distribuit în două
sau mai multe particule nucleoproteice, pentru infecţii fiind toate necesare.
Aceste tipuri de virusuri sunt capabile de variaţii frecvente prin reasortarea
unor segmente genomice provenind de la virusuri diferite, mecanism numit
pararecombinare. Prin acest fenomen virusurile înving mecanismele de
rezistenţă ale celulei gazdă provocând uneori mari epidemii, aşa cum se
întâlnesc frecvent în cazul gripei, prin schimbarea unor segmente genomice cu
virusul asemănător aviar sau porcin etc.

I.2.4. Multiplicarea virusurilor.

Comportându-se ca un parazit absolut virusurile nu se pot înmulţi decât

în interiorul unei celule gazdă, folosindu-se de metabolismul si constituenţii
acesteia. Procesul de înmulţire se numeşte multiplicare şi el cuprinde mai
multe faze care, în esenţă, sunt aceleaşi pentru toate virusurile.


Simetria helicala este definita de asezarea capsomerelor în jurul unui ax, supus concomitent
unei mişcări de rotaţie si unei mişcări de translaţie paralela cu un ax.

Simetria icosaedrica (cubica). Icosaedrul este un poliedru regulat cu 20 fete, toate în forma
de triunghi echilateral, 30 de muchii (creste) si 12 vârfuri.
10
 În prima fază, virionul se adsoabe (se fixează) pe celula gazdă.
Urmează faza a doua, în care virionul sau AN viral pătrunde în celula gazdă
(infecţie). În faza a treia are loc multiplicarea propriu-zisă a virionului.
Virusul aflat în curs de multiplicare se numeşte virus vegetativ.
Multiplicarea propriu-zisă este rezultatul a patru procese:
 replicarea AN viral;
 sinteza proteinelor virale;
 asamblarea virionilor progeni (formarea din constituenţii virali a
virionilor compleţi, maturi;
 eliberarea virionilor progeni din celula gazdă.

Durata ciclului de multiplicare variază în funcţie de tipul de virus.

Astfel, ribovirusurile se multiplică mai repede deoarece ARN-ul viral
îndeplineşte şi rolul de ARN mesager, în plus este şi monocatenar spre
deosebire de adenovirusuri, care se multiplică mai greu (ADN- ul viral fiind
bicatenar). Spre exemplu virusul gripal (ribovirus) se multiplică în 4-6 ore, iar
virusul vaccinal se multiplică în 6-20 ore. La bacteriofagi timpul de
multiplicare decurge foarte rapid (20-60 min) iar cantitatea totală de virus
formată este surprinzător de mare (până la 40% din masa celulei).
Infecţiile cu virusuri la nivel celular pot fi:
▪ Productive, se realizează în cazul în care virusul determină formarea de
virioni şi liza celulei gazdă;
▪ Abortive, când celula gazdă nu permite multiplicarea virusului
eliminându-l;
▪ Persistente, se datorează virusurilor care se multiplică, dar care nu
produc modificării esenţiale în metabolismul celular. Acestea la rândul
lor pot fi:
o Infecţii cronice, care produc virusi timp de mai mulţi ani (
virusul hepatitei B)
o Infecţii latente, când infecţia nu se manifestă numai în anumite
cazuri. (cazul virusului herpetic).
b. Infecţiile cu virusuri la nivelul organismului pot fi:
- Acute - sunt infecţii productive în care se înregistrează moartea unor celule,
dar în cele din urmă virusul va fi eliminat din organism;
- Inaparente - fără manifestări caracteristice;
- Persistente - de lungă durată care se pot manifesta ca infecţii lente, cronice
sau latente.
La plante virusurile produc: mozaic, cloroză, necroză, deformări, atrofii,
proliferări anormale (tumori).

11
 I.2.5. Particule subvirale. Viroizi şi prioni
Virusurile nu sunt cele mai mici entităţi infecţioase, există agenţi
infecţioşi mai mici. S-a calculat că pentru a codifica o proteină acidul nucleic
trebuie să aibă o greutate moleculară de peste un milion de daltoni.
În 1967 Diener a descris şi a prezentat fotografii ale unor agenţi
infecţioşi cu greutate moleculară de 80-90 000 daltoni pe care i-a numit viroizi.
Aceştia provoacă boli degenerative la plante (boala tuberculilor fusiformi la
cartof, nanismul hameiului şi a crizantemelor, excortismul lămâilor şi a
portocalilor). Modul de replicare al viroizilor nu este complet cunoscut,
informaţia lor genetică poate oferi numai o proteină foarte mică formată din
70-80 aminoacizi iar replicarea viroidului se pare că este condiţionată de un
virus ajutător “helper”, care furnizează o parte a informaţiei genetice.
Prioni sunt proteine infecţioase a căror descoperire a reusit să răstoarne
dogma centrală a biologiei moleculare care susţinea existenţa exclusivă a
agenţilor infecţioşi având în constituţia lor acid nucleic.
În 1967 radiologul Alper şi colaboratorii au atras atenţia asupra unui
agent infecţios responsabil de transmiterea boli numite scrapie la oi , agentul
dovedidu-se foarte rezistent la tratamentele care distrug acizii nucleici, razele
UV, radiaţiile ionizante, sugerând faptul ca acest agent ar putea fi o proteină cu
proprietăţi diferite.
În 1980 Stanley Prusiner de origine americană foloseşte pentru prima
dată termenul de prion pentru o categorie de agent infecţios cu greutate
moleculară între 27000-30000Da de natură strict proteică, care nu conţine acid
nucleic ( notată PrPsc).
Proteina infecţioasă s-a dovedit a fi foarte asemănătoare cu o proteină
normală din creier (notată PrPc). Diferenţa între cele două tipuri de proteine se
datorează dispoziţiei spaţiale diferite a catenelor, fapt care face ca proteina
anormală să nu se supună acţiunii fagocitare. Drept urmare această proteină se
acumulează în membrana neuronilor, creierul dobândind un aspect spongios,
determinându - se apariţia unui efect neurotoxic.
Proprietăţile prionilor:
▪ Rezistenţă la radiaţiile UV şi cele ionizante;
▪ Rezistenţă la temperaturi ridicate
▪ Rezistentă la proteinaza K (enzimă responsabilă de distrugerea proteinei
PrPc)
Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt:
1. afectează sistemul nervos central producînd encefalopatii
spongifoeme la om şi animale;
2. au o perioadă foarte lungă de incubaţie de la câteva luni la 30-40
ani;
12
 3. au evoluţie lentă dar letală.
S-a reuşit identificarea a 12 boli prionice, din acestea şase afectează
omul şi şase diferite animale ( Israil Michaela, 2005). Transmiterea bolilor
prionice are loc pe cale orală, excepţie fac suinele la care s-a reuşit
experimental transmiterea prionului numai pe cale parentală, prin consumarea
de ţesut nervos (măduvă, creier), prionul fiind rezistent la acţiunea sucului
gastric.
Acelaşi prion este capabil de a infecta specii diferite producând boli
diferite. Prionul scrapiei la oi determină apariţia encafalopatiei spongiforme la
bovine, cunoscută sub denumirea de boala vaci nebune (ESB), boala Jakob
Creutzfeldt (CJ) la om. Se pare că răspândirea ESB la bovine provine din
utilizarea în hrana vitelor a făinii de carne şi oase provenind de la oi bolnave de
scapie. Infectarea a fost posibilă începând cu 1981-1982 când s-a simplificat
tehnologia de prelucrare şi obţinere a extractului de carne şi oase destinate
consumului furajer animalier.
În prezent, inactivarea agentului scrapiei se realizează printr-o tehnică
ce combină căldura cu presiunea: la temperatură de 1330C şi presiune de 3 bari
timp de 20 minute. Este singura metodă admisă de prelucrare a reziduurilor
animaliere în ţările Uniunii Europene.

Intrebări autoevaluare:
1. Care sunt formele în care se poate afla particula virală?
2. Ce tip de acid nucleic conțin virusurile
3. Care sunt părţile componente ale unui virion?
4. Din ce este constituită capsida si care este rolul acesteia?
5. Ce este nucleocapsida?
6. Cum se numesc virusurile în functie de tipul celulei pe care o
infectează?
7. Care este unitatea structurală a peplosului.
8. Ce sunt virioni?Ce celule infectează?
9. Ce este un prion si ce particularităţi prezintă?

13
Curs 3

Capitol II. MORFOLOGIA SI STRUCTURA CELULEI MICROBIENE

PROCARIOTE SI EUCARIOTE. METABOLISM. MULTIPLICARE.
RĂSPÂNDIRE

Din punct al organizarii materialului genetic celulele vii se împart în procariote

(pro-carion) si eucariote (eu-carion), diferențierile sub acest aspect fiind
evidente si ele se referă la:
- Prezenta membranei nucleare care delimitează nucleul la eucariote, pe
când la procariote aceasta lipsește, din acest considerent la procariote
denumirea nucleului se modifica în nucleoid ;
- Organizarea materialului genetic într-un singur cromozom circular la
procariote, pe când la eucariote întotdeauna numărul de cromozomi este
mai mare de unu;
- Componentele celulare sunt numite organite la eucariote pe când la
procariote se numesc formațiuni;
- Ribozomii reprezentând componentul responsabil de sinteza proteică în
celulă sunt diferiți: la eucariote sunt de tip 80S iar procariote de tip 70S.
Un sistem elaborat maii recent (Karl Woesse,1990), împarte lumea vie în trei
domenii. Acest sistem susţine ideea existentei unei celule primare
„cenascestor" din care ulterior evoluat trei tipuri diferite de celule, fiecare
reprezentând un domeniu distinct.
Cele trei domenii sunt Archaea (archaebacteria), Bacteria (eubacteria)
si Eukarya (eucariote). Fiecare domeniu este structurat în unități sistematice
(regn, familie, gen, specie). Domeniile Archaea si Bacteria cuprind
microorganisme procariote, respectiv bacterii unicelulare iar Eukarya reuneste
numai organisme eucariote. Domeniul Archaea cuprinde numai bacterii
extremofile (halofile, barofile, hipertermofile, metanogene) care populează
mediile extreme, noile descoperiri tehnologice facilitând explorarea acestora.
Domeniul Bacteria reuneste bacterii adevarate (eubacterii) care populează
mediul înconjurător (ape, soluri, alimente s.a.m.d). Cercetarile la nivel
molecular bazate pe secvenţele de nucleotide ale ARN-ului ribozomal,
structura lipidică a membranei celulare si sensibilitatea la substanţe cu rol
antibiotic au scos in evidenţă faptul ca arhebacteriile, cu toate ca sunt
procariote, sunt foarte diferite de reprezentanţii Bacteria, dovedindu-se mai
apropiate de reprezentanţii Eucarya. In domeniul Eucarya se afla
microorganismele eucariote, incadrate in regnul Protista (protozoarele si algele

14
microscopice), Fungi (ciupercile microscopice, mucegaiuri). Regnurile Plantae
si Animalia nu cuprind microorganisme.

II.1.BACTERIILE

Caractere generale
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, de tip procariot, care au
metabolism propriu cu următoarele caractere generale:
- morfologia celulara este foarte diferită (polimorfism accentuat)
- nucleul bacterian nu este delimitat de existenta membranei nucleare, fapt
pentru care el este numit „nucleoid” de unde si denumirea de – procarion -
- citoplasma are consistenta de gel ceea ce nu implica existenta membranelor
pentru delimitarea formațiunilor celulare bacteriene
- materialul genetic este organizat într-un singur cromozom dispus circular,
cu numeroase răsuciri si super răsuciri. In citoplasma pot exista si alte
materiale genetice accesorii (plasmide, episomi)
- sunt microorganisme mobile prin existenta formațiunilor de deplasare de
tip cili sau flageli. In lipsa lor bacteriile alunecă prin glisare.

II.1.1. Morfologia celulei bacteriene*

Celula bacteriană este caracterizată de o mare diversitate de forme celulare.

Există un număr redus de specii bacteriene care îşi păstrează forma iniţială
celulei până la moarte. În general studiul morfologic al celulelor bacteriene
referitor atât la formă cât si mod de grupare se face în primele 24-48 ore de la
observarea macroscopică a coloniei. După forma celulei bacteriene se
delimitează următoarele tipuri :
1. forma sferică- numită coc (coci)
2. forma alungită - bacil (bacili)
3. forma spiralată, se referă la vibrion, spiril şi spirocheta.
4. forma filamentoasă.
1.forma sferică- coc, cocii (kokkos grec= sămânţă), fig 2.1. Au forme în general
sferice, cu anumite variaţii. Ei se prezintă dispuşi în mai multe moduri ca
urmare a orientării în spaţiu a planurilor succesive de diviziune si a
desprinderii noilor celule după un interval de timp variabil.
După modul de grupare al celulelor cocii apar dispuși ca:

*
prezentarea face referire la bacteriile adevarate numite si eubacterii

15
 • micrococi (mikros grec= mic)- la sfârşitul procesului de diviziune,
celulele noi se separă între ele, formând coci simpli (ex. Micrococcus ureae);
• diplococi (diplos grec= dublu), câte doi, diviziunea se realizează într-un
singur plan şi celulele rezultate nu se separă (Azotobacter chroococcum);
• streptococi (streptos grec.împletit), înlănțuiți - cocii continuă să se
dividă în planuri paralele rezultând un lanț de coci (Streptococcus lactis);
• tetracoci (tetra grec =patru), diviziunea celulelor se face în două planuri
perpendiculare între ele, succesive formându-se grupe de patru celule cocice
(Micrococcus luteus).
• sarcina-diviziunea se face în trei planuri perpendiculare succesive
rezultând grupuri de câte 8 celule. Acestea rămân strânse în pachete
asemănătoare unor cuburi (Sarcina flava).
• stafilococi (staphilos grec. ciorchine)- diviziunea se face în planuri
diferite, fără nici o regularitate, formând grupe de celule asemănătoare
boabelor de struguri pe ciorchine (Staphylococcus aureus).

FigA-diplococi; B- streptococi;
2.1. Diferite C- stafilococi
forme si moduri de grupare la coci
D- cocobacili nesporogeni; E- coci simpli; J- tetracoci

2. Forma alungită - bacil

tipuri sau bastonaş (baculum lat = bastonaş;
Fig 3.1. Diferite de bacterii sferice şi alungite
bakterion grec = bastonaş). În taxonomia bacteriană numai acel bastonaş se
numeşte bacil care formează spor şi este aerob.
În funcţie de dimensiuni se deosebesc bastonaşe lungi şi scurte, groase
şi subţiri (fig 2.2). Forma extremităţilor reprezintă un caracter important. Ele se
pot prezenta astfel:
• rotunjite (Escherichia coli).
• retezate (Bacillus antracis),
• umflate (B.diphteriae, Corynebacterium)
16
 • ascuțite (Fusobacterium fusiforme).
Bacilii pot fi dispuși:
• izolaţi, fără o dispoziţie caracteristică (Escherichia coli)
• grupaţi câte doi, în pereche (Klebsiella pneumoniae),
• dispunere unghiulară sub forma literelor V, L ,T (Arthrobacter sp.,
Corynebacterium sp., Mycobacterium sp.),
• rozetă sau stea (Agrobacterium tumefaciens)
• lanțuri- streptobacili (Bacillus antracis).
Bacteriile care au formă de trecere între coci şi bacili se numesc
cocobacili (Pasteurella pestis).

Fig 2.2. Diferite tipuri de bacili

3. Forma spiralată (spira lat=spirală, spirillum forma diminutivă de la

spiră), au formă cilindrică cu una sau mai multe spire. Cuprind trei subtipuri:
a. vibrionul (vibrare lat = a vibra)- bacteria are o jumătate de spiră fiind
asemănătoare unei virgule (Vibrio comma),
b. spirilul-formă cilindrică cu mai multe spire neflexibile, acest lucru
datorându-se peretelui celular rigid (Spirillum volutans, Azospirillum sp.,
Aquaspirillum sp. )
c. spirocheta (chaite grec. fir de păr)- formă cilindrică cu mai multe spire
flexibile (Treponema pallidum, Spirochaeta sp.)

4. Bacteriile filamentoase pot fi :

- neramificate (Caryophanales),
- cu ramificaţii false (Chlamydobacteriales),
- cu ramificaţii adevărate (Actinomycetales).
Trebuie însă menţionat că bacteriile pot forma un filament multicelular,
numit trichom. Spherotilus natans formează trichoame de câţiva mm lungime,
care se fixează pe substrat cu una din extremităţi. Bacteria se înmulţeşte în
apele uzate rezultate prin procesarea hârtiei, a zahărului sau din industria berii,
împiedicând funcţionarea staţiilor de epurare. În afară de formele menţionate se
17
mai întâlnesc şi bacterii pedunculate care dezvoltă un crampon (prosteca) cu
care aderă de substrat (Caulobacteraceae).
Alte bacterii produc celule asimetrice şi foarte inegale ca dimensiuni
sau, care posedă apendice acelular în care se acumulează diferite substanţe
secretate (Galionella feruginea).
În culturi tinere, celulele bacteriene sunt în general uniforme,
deosebirile individuale sunt mici. În culturile vechi şi în condiţii nefavorabile
de cultivare pot apărea forme aberante, involutive, variate. Astfel se pot
produce filamente şi ramificaţii şi la bacteriile care în mod normal nu sunt
filamentoase. Speciile la care aceste variaţii de formă sunt foarte accentuate se
numesc pleomorfe. Unele specii bacteriene produc mini celule, cocobacili fiind
descrişi şi evidenţiaţi la Escherichia coli.

II.1.2 Structura celulei bacteriene

Celula bacteriană (figura 2.3) este alcătuită din:

1. perete celular;
2. formaţiuni intracelulare (care alcătuiesc protoplastul sau sferoplastul);
3. formațiuni extracelulare (extraparietale).
Peretele celular
Peretele joacă rol protector faţă de acţiunile mecanice, fizice, chimice şi
biologice nocive ale mediului, asigurând integritatea celulei datorită rigidităţii
sale. Are rol în nutriţie şi secreţie deoarece substanţele nutritive pătrund în
celulă iar compuşii de secreţie se elimină din celulă prin porii peretelui celular.
Peretele bacteriilor are rol si în bacteriofagie adică conţine receptori prin
intermediul cărora fagii se fixează de celula bacteriană Structura rigidă a
peretelui permite mobilitatea bacteriilor ciliate. Este prezent la toate
eubacteriile cu excepţia genului Mycoplasma.
Peretele celular este multistratificat prezentând o structură parietală de
bază. Ea poartă mai multe denumiri mucopeptid, peptidoglican cel mai des
mureină (de la lat. murus = perete, fiind responsabilă de rezistenta şi rigiditatea
peretelui bacterian. De structura de bază se leagă alţi compuşi: polizaharide,
lipopolizaharide, proteine şi lipoproteine, care alcătuiesc structura specială a
peretelui. Ponderea compuşilor din structura specială este variabilă, fapt ce
determină colorarea diferită a bacteriilor prin aplicarea tehnicii Gram* . Din

*
Metodă de colorare diferită a bacteriilor descoperită în 1884 de Cristian Gram care se bazează
pe reacţia diferită la solvenţi organici de tipul alcoolului sau acetonei , care determină o
18
acest punct de vedere bacteriile se împart în Gram pozitive (G +), Gram
negative ( G - ) şi acidorezistente.
Peretele celular al bacteriilor G – este mult mai complex, din punct de
vedere chimic, deoarece conţine cantităţi mari de lipide ( 8 – 30 %) sub formă
de lipopolizaharide şi lipoproteine asociate cu mureină, mureină a cărei
pondere nu depăşeşte însă 10% din greutatea peretelui celular.
Peretele celular al bacteriilor acidorezistente conţine, pe lângă mureină
dispusă în monostrat, substanţe de natură ceroasă care conferă bacteriei
rezistenţă sporită la variaţia factoriilor abiotici (temperatură, umiditate,
substanţe chimice dezinfectante). Aşa, se explică rezistenţa excepţională si
păstrarea viabilităţii speciei Mycobacterium tuberculosum, specie
acidorezistentă, pe perioade îndelungate de luni sau chiar ani de zile.
Unii constituenţi ai mucopeptidelor parietale sunt caracteristici pentru
procariote aparţinând domeniului Bacteria, de exemplu: acidul muramic este
prezent numai în peretele celulei bacteriene, acidul diaminopimelic este întâlnit
numai la bacterii şi alge albastre iar acizii teichoici (polimeri de ribitol fosfat
sau de glicerolfosfat) sunt prezenţi numai la bacteriile Gram pozitive.

II.1.3 Structura celulara a bacteriilor. Formaţiunile intracelulare

(intraparietale)

Protoplastul reprezintă structurile celulare rămase din bacteria Gram

pozitivă, după îndepărtarea integrală a peretelui celular sub acţiunea enzimelor.
La bacteriile Gram negative peretele celular nu poate fi degradat
complet, astfel că sub acţiunea enzimelor rezultă sferoplastii. Sferoplaştii spre
deosebire de protoplaşti îşi pot reface peretele celular.
Membrana citoplasmatică - delimitează continutul celulei bacteriene
(citoplasma si formatiunile citoplasmatice fiind formată din fosfolipide Ea
apare tristratificată datorită fosfolipidelor care au doi poli: un pol lipidic
(hidrofob) şi altul fosfatic (hidrofil). Deoarece, existenţa unui mediu apos atât
în interiorul cât şi în afara celulei, incompatibil cu acizii graşi, determină
dispunerea fosfolipidelor într-un dublu strat, având atât spre interiorul cât şi
spre exteriorul celulei grupări fosfat (hidrofile) iar spre interior grupări
lipidice, membrana citoplasmatică apare sub formă tristratificată, cu două
straturi hidrofile având între ele un strat hidrofob.

decolorare rapidă a becteriilor Gram negative în timp ca Gram pozitivele sunt rezistente la
decolorare.

19
 Această dispunere, conform modelului mozaicului fluid; conferă
membranei calitatea de semipermeabilitate, fiind impermeabilă pentru
substanţele hidrosolubile dar permeabilă pentru cele liposolubile, fapt ce face
ca membrana citoplasmatică să ocupe o poziţie cheie în nutriţie şi secreţie, prin
controlul exercitat asupra pătrunderii sau ieşirii substanţelor din celulă. La
nivelul membranei citoplasmatice sunt localizate numeroase enzime aparţinând
metabolismului respirator, ceea ce indică şi o funcţie respiratorie, similară cu a
mitocondriilor din celulele eucariote. Pe lângă funcţia respiratorie membrana
citoplasmatică participă la sinteza cromatoforilor (cazul bacteriilor
fotosintetizante), a capsulei şi împreună cu mezozomii la sinteza peretelui
celular.
Citoplasma- reprezintă conţinutul celulei bacteriene. În interiorul ei se găsesc:
nucleoidul, plasmidele, ribozomii, incluziile, vacuolele, mezozomul şi
cromatoforii (la bacteriile fotosintetizante). Ea este un sistem coloidal, având
consistenţa unui gel, lipsită de curenţi plasmatici, conţine o mare cantitate de
ARN şi din acest motiv are afinitate pentru coloranţi bazici, fapt evidenţiat la
celulele tinere care de colorează uniform. La celulele senescente, pe măsură ce
cultura se învecheşte citoplasma îşi pierde treptat afinitatea tinctorială, se
retractă centripet, îndepărtându-se de peretele celular evidenţiindu-se cu o
structură granulară, cu vacuole obsevabile la microscopul electronic.

perete
mezozom capsula celular nucleoid

corp bazal

flageli

ribozomi
Incluziuni
citoplasmatice
pili membrana citoplasma
citoplasmatică
Fig 2.3 Structura generală a unei bacterii (după Zarnea Gh., 1970)
20
Nucleoidul – omolog nucleului din celula eucariota dar se deosebește de acesta
prin faptul că nu prezintă membrană nucleară. Ca atare, denumirea uzitată este
cea de nucleoid, acesta reprezentând până la 5-16% din volumul celulei.
Poziţionarea este, în cele mai multe cazuri, centrală, nucleoidul fiind legat de
membrana citoplasmatică prin intermediul mezozomului. Nucleoidul constituit
dintr-un singur cromozom în care ADN-ul se prezintă ca o moleculă bicatenară
helicală, circulară (inelară) având o greutate de aprox 2,8x10 9 daltoni. Această
moleculă are o lungime care depăşeşte de 1000 ori pe cea a celulei ce-l conţine,
ceea ce presupune plierea moleculei de cel puţin 1000 ori, formând în medie
circa 50 de bucle /cromozom.
Cromozomul bacterian este constituit din ADN 80 %, ARN mesager şi
ribozomal cu câte 10%. Se mai găsesc polipeptide bogate în doi aminoacizi:
lizină şi alanină dar lipsesc alţi doi aminoacizi precum cisteină şi triptofan, ce
se regăsesc în cromozomul eucariotelor.
Diviziunea nucleului bacterian este mitotică, nucleoidul separându-se
de-a lungul axului longitudinal în două părţi fără schimbarea observabilă a
morfologiei sale. Reduplicarea ADN este semi - conservativă, deci fiecare din
cele două molecule bicatenare de ADN nou-formate va conţine câte o catenă
veche şi una nou sintetizată.

Materialul genetic extracromozomial

La o serie de bacterii s-a evidenţiat şi ADN-ul extracromozomial, în
elemente genetice numite epizomi şi plasmide. Molecula de ADN din epizomi
şi plasmide este mai mică decât cea din cromozom, dar este tot bicatenară,
circulară şi ataşată la membrana citoplasmatică prin intermediul mezozomului.
Epizomii pot exista în două stări alternative:
a) în stare autonomă, ca elemente genetice libere în citoplasmă, capabile de
replicare independentă de cromozom.
b) în stare integrată în cromozom, fapt ce conduce la reduplicare simultană cu
cromozomul şi în dependenţă de acesta.
Cel mai important epizom este factorul F numit şi factor de sex, care
controlează capacitatea bacteriilor de a se conjuga.
Plasmidele se găsesc numai în stare autonomă. Principalele plasmide
cunoscute sunt factorul col şi factorul R. Factorii col (colicinogenii), au fost
descoperiţi la unele tulpini de E. coli şi specii înrudite, prezenta lor determină
formarea colicinelor. Colicinele sunt proteine cu efect antibiotic asupra
celulelor sensibile care aparţin altor tulpini de E. coli sau unor specii apropiate,
cunoscute şi sub denumirea de bacteriocine. Factorii R conferă celulelor
21
purtătoare rezistenţă la câteva antibiotice şi substanţe chimioterapeutice.
Rareori, factorul R se poate integra în cromozom, transformându-se în epizomi.
Factorii col şi cei R pot fi transferați din celulele purtătoare în celulele
receptoare. Acestea, în urma transferului, devin capabile să producă colicine,
respectiv dobândesc rezistenţă la antibiotice şi/sau substanţe chimioterapeutice.
Transferul are loc prin conjugare sau prin intermediul bacteriofagilor.
Ribozomii (granulele lui Palade)- sunt particule intracitoplasmatice de
nucleoproteine, de formă mai mult sau mai puțin sferică care participă „in
vitro” sau „in vivo” la sinteza proteinelor constitutive şi funcţionale.
Dimensiunile ribozomilor se apreciază după constanta lor de sedimentare la
ultracentrifugă, în unităţi Svedberg (S), ribozomii celulelor bacteriene având
70S. Celulele bacteriene în faza de creştere activă au 15.000-100.000 ribozomi.
Mezozomii – denumiți corpi sferici, membrane intra-citoplasmatice sau
condrioizi – reprezintă un sistem membranos intracelular format prin
invaginarea membranei citoplasmatice, atunci când peretele celular crește mai
încet decât aceștia, având aceeași structură tristratificată ca şi membrana
citoplasmatică.
Mezozomii, fiind legaţi atât de membrana plasmatică cât şi de genom, au rol
important în iniţierea replicării cromozomului bacterian transmiţând semnalul
biochimic ce ia naştere la suprafaţa membranei plasmatice ca urmare a creşterii
volumului celulei. Pe de altă parte ei constituie o modalitate de mărire a
suprafeţei de schimb cu exteriorul, iar împreună cu membrana citoplasmatică
participă la sinteza peretelui celular. Sunt cunoscute trei tipuri de mezozomi:
lamelari, saciformi şi tubulari – de forma unor tubuşoare lungi.
Incluziunile - sunt formaţiuni structurale inerte care apar în citoplasma
bacteriilor la sfârşitul perioadei lor de creştere activă reprezentând, în cele mai
multe cazuri acumulări de rezervă. Prezenţa şi abundenţa incluziunilor variază
în funcţie de condiţiile de mediu. Ele pot fi clasificate în funcţie de compoziţia
chimică în incluziunii organice şi anorganice.
Incluziuni organice – se formează în situaţia acumulării unei surse de
carbon rămasă în exces în mediu, în condiţiile epuizării sursei de azot necesare
sintezei proteice. Dacă după formarea acestor incluziuni se adaugă în mediu
azot exogen, polimerii sunt degradați pe cale enzimatică şi subunitățile lor
constitutive sunt folosite ca sursă de carbon şi energie pentru sintezele celulare.
a. Incluziuni de glicogen şi amidon (polimeri de glucoză) sunt prezente
în principal la sporulaţi aerobi. Ele apar ca formaţiuni mici, puternic
refringente, vâscoase, care se colorează cu iod în galben-brun (glicogenul) sau
în albastru (amidonul), în contrast cu citoplasma gălbuie.

22
 b. Incluziuni lipidice (acid poli β hidroxibutiric) pot fi evidenţiate la
microscopul fotonic datorită afinităţii lor mari pentru coloranţi liposolubili de
tipul negrului de Sudan. În celulele vii, ele apar ca picături rotunde, foarte
refringente, cu dimensiuni variabile, care dau citoplasmei, în funcţie de
numărul şi dimensiunile lor, un aspect granular sau vacuolar.
c. Incluziunile proteice, au formă bipiramidală evidenţiindu-se numai la
Bacillus thuringiensis în timpul sporulării. Aceste incluziuni au capacitate
patogenă pentru larvele diferiţilor dăunători agricoli, ceea ce a condus la
utilizarea bacteriei în combaterea biologică.
După 1996, în SUA, s-a reuşit prin tehnici de inginerie genetică
transferul genelor implicate în sintetizarea proteinei respective la diferite
specii vegetale cultivate obţinându-se hibrizi de porumb, cartof, bumbac şi soia
modificaţi genetic ce posedă în materialul genetic şi gene bacteriene – Bt.
Hibrizii respectivi au dobândit rezistenţă la atacul dăunătorilor agricoli a căror
daune se datorează atacului larvelor defoliatoare.
Incluziunile anorganice, în această categorie intră:
a. Incluziuni de polifosfat anorganic (metafosfat anorganic polimerizat),
ce formează prin depozitarea lor în citoplasmă entităţi subcelulare cunoscute
sub denumirea de granule de volutină, corpusculi Babeş-Ernst sau granulaţii
metacromatice, deoarece se colorează în violet-roşu cu albastru de toluidină
sau cu albastru de metilen. După unii autori aceste granulaţii ar conţine şi
ARN, fiind în realitate constituite dintr-un complex ARN-metafosfat.
b. Incluziuni anorganice simple - sunt alcătuite din granulaţii de
carbonat de calciu sau din granulaţii de sulf coloidal. Se formează la bacteriile
sulfuroase crescute în medii bogate în H2S. În esenţă ele constituie o rezervă
de sulf deoarece dispar dacă bacteriile sunt transferate într-un mediu sărac în
H2S.
Vacuolele - sunt formaţiuni sferice cu diametrul de 0, 3 – 0, 5 , mai
puţin refringente decât citoplasma, care apar în celula bacteriană în perioada ei
de creştere activă. Numărul lor este variabil în raport cu mediul de cultură (6
– 20 de vacuole într-o celulă ). Ele conţin diferite substanţe organice şi
anorganice dizolvate în apă şi sunt delimitate de un înveliş lipoproteic
unistratificat numit tonoplast. Această membrană, întâlnită şi la
microorganismele eucariote, este semipermeabilă şi cu selectivitate accentuată.
Recent s-au descris vacuole cu conţinut gazos, conţinând probabil azot provenit
din aer sau rezultat din metabolism. Vacuolele pline cu lichid îndeplinesc rolul
de reglatori ai presiunii osmotice în raport cu mediul extern, iar cele care
conţin gaze permit celulelor menţinerea la suprafaţa mediilor lichide,
asigurând astfel contactul permanent cu oxigenul.
23
 Cromatoforii - sunt prezenţi la bacteriile fotosintetizante (cianobacterii).
Ponderea lor poate ajunge până la 40-50% din greutatea uscată a celulei. Forma
şi structura cromatoforilor variază la diferite bacterii fototrofe. La unele specii
ei au aspectul unor vezicule sferice sau alungite, mărginite de o membrană,
fiind denumiţi cromotofori, datorită prezenţei pigmenţilor fotosintetizanţi.
Ulterior au primit denumirea de thylakoizi, datorită formei lor de pungă (
thylakos grec. pungă ). La alte specii bacteriene cromatoforii se prezintă ca
nişte discuri aşezate în straturi (lamele). Ei sunt sintetizaţi de către membrana
citoplasmatică, rezultând din invaginarea şi creşterea acesteia.
Endosporul bacterian este o celulă specială care are capacitatea de a
păstra în stare latentă toate caracterele genotipice ale celulei bacteriene
vegetative (active) din care provine. Endosporii bacterieni sunt forme de
rezistenţă, de conservare a speciei şi nu au o funcţie de reproducere. Celula
bacteriană vegetativă care va forma un endospor se numeşte sporangiu.
Endosporul nu este incapabil de diviziune. Într-un sporangiu se formează un
singur endospor. El se formează intracelular la formele bacteriene de formă
bacilară iar poziţionarea endosporului variază în funcţie de gen (fig. 2.4.) La
genul Bacillus endosporul poate fi poziţionat central, subterminal sau terminal,
diametrul sporului fiind mai mic decât diametrul transversal al sporangiului. La
genul Clostridium diametrul endosporului este mult mai mare decât diametrul
sporangiului determinând deformarea acestuia şi apariţia formelor apiculate
(asemănătoare unor lămâi) la dispunerea centrală sau a formei plectridiale
asemănătoare beţelor de chibrit) în cazul dispunerii terminale a endosporului.

a. b c. d.

Fig 2.4. Dimensiunea şi poziționarea endosporilor în sporangiu

a. central la Bacillus; b.- central, c.-subterminal, d.-terminal la Clostridium
24
Pe baza examinării sporilor şi a secţiunilor ultrafine la microscopul electronic,
s-a ajuns la concluzia că sporul matur este alcătuit din următoarele structuri:
sporoplasma, similară citoplasmei; membrana citoplasmatică a sporului;
cortexul; învelişul sporal (are două straturi: un strat intern, rigid, numit intină şi
un strat extern, elastic, numit extină) si exosporiul (structură facultativă la
unele bacterii)

Intrebări autoevaluare
1. Care sunt diplococii? Dar diplobacilii?
2. Ce este o sarcină?
3. Care sunt subtipurile formei curbate a bacteriilor?
4. Ce sunt peptidoglicanii? Unde se găsesc?
5. Din ce este constituită membrana citoplasmatică? Ce rol îndeplineste
în celula bacteriană
6. Ce rol îndeplineşte mezozomul în celula bacteriană?
7. Ce tip de ribozomii se gasesc în celula bacteriană? Ce rol
îndeplinesc?
8. Ce este tonoplastul?

25
Curs 4

II.1.4. Formaţiunile extracelulare (extraparietale)

Formatiunile existente in afara peretelui celular bacterian se numesc

extracelulare sau extraparietale. Ele sunt reprezentate de: învelișul mucos
(numit si capsula ); formațiunile de deplasare –cilii sau flagelii si formațiunile
glicozidice ce asigură aderența sau facilitează conjugarea la bacterii –pilii sau
fimbriile.
a. Capsula şi stratul mucos.
Unele bacterii au proprietatea de a elabora, în anumite condiţii de mediu, un
material macromolecular (înveliş) cu caracter vâscos, gelatinos. Substanţa
mucoidă este mai mult sau mai puţin difuzibilă în mediul înconjurător, nu
reprezintă o parte integrantă din celula bacteriană, ci un produs inert. Acesta
rezultă din activitatea metabolică a celulei şi poate fi îndepărtat fără a fi
afectată viabilitatea celulei respective. Ea protejează celula bacteriană de
efectul nociv al desicaţiei, datorită proprietăţilor sale higroscopice. Rolul
principal al capsulei bacteriene constă deci în protecţie.
În funcţie de grosime şi particularităţi, capsula se poate prezenta sub
următoarele forme (fig. 2.7.):
a) microcapsula corespunzând tipului de organizare în care substanţa mucoidă
alcătuieşte în jurul celulei bacteriene un strat atât de fin, încât practic este
nedetectabil prin metodele microscopice;
b) capsula, substanţă mucoidă, depusă la suprafaţa celulei ca o formaţiune
morfologic distinctă şi demonstrabilă prin metode citologice ce înveleşte de
jur împrejur fiecare celulă sau pereche de celule;
c) stratul mucos, masă amorfă neorganizată, nedelimitată, ale cărei
componente vâscoase se dispun fără semnificaţie anatomică, în jurul celulei
bacteriene;
d) zooglea sau masa zoogleică ( formaţie impropriu denumită astfel), în care
stratul mucos leagă într-o singură masă mai multe celule, alcătuind adevărate
colonii mucilaginoase de bacterii.

26
 a. b. c. d.

Fig 2.7. Tipuri de învelișuri capsulare la bacterii:

a.-microcapsula; b.- capsula propriu- zisă; c.- strat mucos; d.-zooglee

La bacteriile patogene, capsula exercită un rol protector faţă de acţiunea

fagocitelor, fie direct împiedicând adeziunea la suprafaţa leucocitului, fie
indirect prin efectul chimiotactic negativ, antifagocitar al substanţelor pe care
le conţine. Datorită acestui fapt, bacteriile patogene capsulate au o virulenţă
mai mare pentru om şi animale.

b. Cilii sau flagelii. Cilii sunt apendici filamentoși dispuși la suprafața

bacteriilor mobile, prin analogie cu organele de locomoție ale protozoarelor, ei
au fost numiţi şi flageli. Existenta lor nu este strictă la toate bacteriile,
întâlnindu-se numai la anumite specii, îndeosebi la bacili, vibrioni, spirili şi
numai excepţional la bacteriile sferice (coci).
Lungimea cililor variază în funcţie de specie dar, în general valoarea ei
este mult mai mare decât aceea a celulelor purtătoare, ajungând să atingă, la
unii spirili, până la 70 m. Cilii sunt mai lungi la celulele bătrâne şi cele care
trăiesc în medii lichide, iar la aceeaşi celulă pot avea lungimi diferite, în funcţie
de vârsta lor.
Dispoziţia cililor la suprafaţa celulei bacteriene, ca şi numărul lor, sunt
în general caracteristice pentru o anumită specie fapt ce reprezintă un caracter
taxonomic important. Din acest punct de vedere s-au descris următoarele tipuri
de bacterii fig (2.8.):
1. bacterii atriche, lipsite de cili;
2. bacterii monotriche, prevăzute cu un singur cil la un pol al celulei ;
3. bacterii lofotriche ( de la gr. lophos = smoc de păr ), cu un mănunchi de 5
– 30 cili la unul din polii celulei;
4. bacterii amfitriche, cu câte un cil la fiecare pol al celulei;
5. bacterii amfilofotriche cu câte un mănunchi de 5 – 30 cili la ambi poli ai
celulei;
27
 6. bacterii peritriche, cu 30 – 100 de cili situaţi de jur- împrejurul celulei .

5 6
Fig.2.8. Numărul şi dispunerea flagelilor la bacterii

Originea cilului, care în cursul creşterii lui străbate membrana

citoplasmică şi peretele celular, este localizată la nivelul unei formaţiuni relativ
sferice, din citoplasmă situată imediat sub membrana citoplasmatică, denumită
structură bazală, corp bazal sau organit bazal. Din punct de vedere chimic,
flagelul este format dintr-un singur tip de proteină, - flagelina
Viteza mişcării variază în funcţie de specie, de dispoziţia şi numărul
cililor, fiind mai mare la celulele tinere, în condiţii favorabile de mediu.
Raportată la dimensiunile celulei, viteza deplasării este excepţional de mare.
Distanţa parcursă într-o secundă poate depăşi de 10 – 15 ori lungimea bacteriei,
punând ajunge chiar de 100 de ori mai mare decât lungimea acesteia
Mobilitatea este posibilă uneori la bacterii şi în lipsa cililor. Astfel,
myxobacteriile şi bacteriile sulfuroase din genul Beggiatoa se pot deplasa pe un
substrat solid printr-o alunecare lentă cu viteză relativ mică. În afară de
alunecarea pe suprafeţe solide, myxobacteriile, deşi neciliate, sunt capabile de
mişcări pendulare şi de rotaţie, de ondulări ale corpului şi de mişcări de
rostogolire etc.

c. Pilii sau fimbriile. Pilii sunt apendici filamentoşi pericelulari prezenţi la

bacteriile Gram – negative denumiţi şi fimbrii( de la lat. fimbria = franjuri ).
Spre deosebire de cili, pilii sunt rectilinii şi rigizi fiind dispuşi de obicei
uniform pe întreaga suprafaţă a celulei. Numărul lor, caracteristic pentru o
celulă, variază între 1 şi 400. În timp ce diametrul pililor este constant pentru

28
un tip dat, lungimea lor este variabilă, chiar la aceeaşi celulă, fiind cuprinsă
între 1 şi 20 m.
Prezenţa pililor este controlată genetic de gene situate pe epizomii de
sex. Prin mutaţii genetice la nivelul epizomilor pilii pot fi pierduţi, dar aceasta
modificare nu afectează viabilitatea celulelor.
Au fost descrise două tipuri de pili:
- Pilii de tip I , scurţi, rigizi şi numeroşi. La capătul acestora se găseşte
o glicoproteină ce permite aderarea bacteriei la receptorii glicolipidici de pe
suprafaţa celulei gazdă sau la suprafaţa diferitelor obiecte. În plus cu ajutorul
pililor celulele bacteriene se unesc în masă între ele determinând formarea unor
pelicule de bacterii care plutesc pe suprafaţa mediilor lichide. Prin acest mijloc
în natură se favorizează creşterea celulelor bacteriene saprofite, strict aerobe,
din apele stagnante.
Ca urmare, pilii de tip I asigură celulelor un avantaj biologic faţă de
formele nepiliate (P-), conferindu-le posibilitatea de a creşte mai bine la
concentraţii mici de O2 şi de a continua să se multiplice în faza de declin a
culturii, când densitatea celulelor este maximă.

Fig 3.9. Bacterie cu pili tip I.

pili de
sex

Bacterie donatoare F+ Bacterie receptoare F-

Fig 2.10. Proces ce conjugare între bacteria F+ şi F-

29
 - Pilii de tip F servesc pentru transferul ARN fagic de la un bacteriofag
la celula bacteriană. Acest proces este posibil datorită formei tubulare a pililor
F. De asemenea pili F îndeplinesc rolul de cale transportoare (canal de
conjugare) pentru transferul de material genetic (ADN) de la celula donatoare
masculă (F+) la o celulă receptoare femelă (F-). Procesul se numeşte conjugare,
fiind o cale de asigurare a variabilităţii în cadrul populaţiilor bacteriene.
Prezenţa pililor de tip F este foarte importantă în cazul bacteriilor Hfr
(hight frecvency recombination). Acestea au un fragment de ADN (epizom)
inclus în cromozomul bacterian si prin procesul de conjugare îl pot transfera de
la o bacterie F+ la una F-. Dacă pe respectivul fragment se află localizate gene
care determină sinteza anumitor substanțe cu rol bioactiv atunci prin transferul
fragmentului se induce această capacitate de sinteză la bacteria F- .

Întrebări curs 4:
1. Ce înțelegeți prin formațiuni extraparietale. Care sunt acestea?
2. Care este rolul capsulei pentru celula bacteriană?
3. Cum se numesc bacteriile fără cili?
4. Ce sunt bacteriile peritriche?
5. Ce deosebire exista între pili si cili?
6. Care este rolul pililor?

30
Curs 5.

II.1.5. METABOLISMUL BACTERIAN

Caracteristicile principale ale metabolismului microbian sunt

intensitatea cu care acesta se desfăşoară, intensitate raportată la volumul
celulei microbiene si exigenţele foarte mici ale metabolismului bacterian faţă
de elementele nutritive. Pătrunderea substanţelor se face prin diferite
mecanisme, pasive sau active, datorită semipermeabilităţii membranei. Din
punct de vedere al sursei de carbon utilizate bacteriile pot fi autotrofe -care
folosesc CO2 sau carbonatii ca unică sursă de carbon sau heterotrofe –
folosesc doar compusii organici cu carbon , acestea având rol important in
descompunerea resturilor organice din soluri. Bacteriile, după necesarul de
oxigen pot fi strict aerobe, anaerobe, facultative si microaerofile.

II.1.5.1.Caracteristici ale metabolismului la procariote

Metabolismul reprezintă totalitatea reacțiilor biochimice din celula

bacteriană prin care energia şi elementele biogene sunt preluate din mediu şi
utilizate pentru biosinteză, creştere, multiplicare şi mobilitate.
Reacţiile metabolice însoţite de consum de energie se numesc reacţii
endergonice, sunt caracteristice proceselor de asimilaţie, respectiv
anabolismului.
Una din caracteristicile principale ale metabolismului microbian este
intensitatea cu care acesta se desfășoară, comparativ cu metabolismul altor
organisme, intensitate raportată la volumul celulei microbiene. Intensitatea
ridicată a metabolismului se datorează suprafeței mari de contact cu mediul
înconjurător şi implicit cu substanţele nutritive. Astfel este cunoscut faptul că 1
gr de celule de Micrococcus ureae descompune pe oră 180-1200 gr uree iar 1
gr de bacterii lactice sunt capabile să hidrolizele pe oră până la 14,89 kg de
lactoză (Enescu I.,1988). Efectul intensității excepționale a metabolismului
determină o viteză mare de creştere şi multiplicare, fapt ce reprezintă un
avantaj biologic în relațiile concurențiale ce se stabilesc în cadrul unei
micropopulaţii.

31
 Exigenţele foarte mici ale metabolismului bacterian faţă de elementele
nutritive, reprezintă cea de-a doua caracteristică a acestuia. Într-adevăr
începând de la cele mai simple substanţe azotul molecular, bioxid de carbon,
hidrogenul sulfurat până la substanţele organice mai complexe, parafine, petrol,
cauciuc, toate sunt accesibile metabolismului bacterian.

Pătrunderea substanţelor nutritive în celulă

Prin peretele celular al bacteriilor poate pătrunde orice substanţă care este
dizolvabilă, excepţie fac cele insolubile sau cele solide. În acest cazul acestora
degradarea se realizează în mediul extern, sub acţiunea exoenzimelor, care sunt
elaborate şi eliminate înafara celulei bacteriene.
Odată trecute de peretele celular, substanţele trebuie să traverseze si
membrana bacteriană, care fiind de natură fosfolipidică are proprietăţi de
semipermeabilitate facilitând trecerea numai a moleculelor de solvare a
lipidelor. În cazul celorlalte molecule, transportul se realizează cu ajutorul unor
proteine numite permeaze, existând două alternative de pătrundere: activă şi
pasivă.
Transport pasiv, are loc prin difuziune, în cazul când concentraţia externă
a substanţei este mai mare decât concentraţia internă (fig. 4.1).
Transportul activ are loc cu consum de energie, energie utilizată pentru
elaborarea de enzime care să modifice molecula cu scopul facilitării absorbţiei
acesteia sau cu ajutorul grupurilor de translocare care permit pătrunderea
nutrienţilor în celulă contra gradientului de concentraţie. În acest mod în celula
bacteriană o substanţă se poate afla într-o concentraţie de câteva sute de ori mai
mare decât cea a mediului extern.

II.1.5.2. Tipuri de nutriţie la procariote

Nutriţia bacteriilor poate fi clasificată după două criterii:

A. Din punct de vedere al sursei de carbon utilizate:
1. autotrofe, care folosesc CO2 ca unică sursă de carbon din care îşi
sintetizează toţi constituenţii;
2. heterotrofe, care utilizează substanţe organice ca sursă de carbon
pentru biosinteza propriilor constituenţi.

B. După natura sursei de energie necesare biosintezei se diferențiază

următoarele tipuri de bacterii:

32
 • fototrofe (fotosintetizante), utilizează lumina ca unică sursă
energetică.
• chimiotrofe (chimiosintetizante), îşi obţin energia necesară
proceselor vitale din reacțiile de oxidare a substanţelor exogene.

Grupuri nutriționale majore întâlnite la procariotele din sol, după Sylvia, D,

2005
Clasificare a. Sursa de carbon
b. Sursa energie
chemoheterotrofi a. Compusi organici
b.Compusi organici
fotoautotrofi a. CO2
b.Energia luminoasă
chemoautotrofi a. CO2
b.Compusi anorganici
Grupuri reprezentative
Bacterii saprofite, bacterii simbiotice
Cianobacteriile, bacterii verzi şi
purpurii
nitrificatori, bacteri sulfuroase ne-
pigmentate, hidrogenbacteriile

Nutriţia fototrofă
Bacteriile fototrofe, utilizează radiaţiile luminoase ca sursă de energie,
utilizată pentru reducerea compuşilor anorganici cu carbon, respectiv CO2.
Fotosinteza se desfășoară la nivelul cromatoforilor, ponderea acestora
într-o bacterie fotosintetizantă fiind de până la 40% din greutatea celulei.
Cromatoforii conţin numai clorofila (bacteriile sulfuroase verzi, purpurii şi
nesulfuroase purpurii, vezi tabelul 4.2) sau clorofilă şi pigmenți carotenoizi
(bacteriile sulfuroase purpurii şi nesulfuroase purpurii).
Este important de reținut că clorofila bacteriană se deosebeşte ca
conţinut de cea a plantelor, ea numindu-se bacterioclorofilă (vezi tab 4.2.)

Tabel 4.2
Tipuri de bacterioclorofile la bacteriile fotosintetizante
Tip clorofilă Grupa bacterii Observaţie
Bacterioclorofila a Bacterii purpurii Conţin şi pigmenţi carotenoizi
Bacterioclorofila b Bacterii purpurii care le conferă culoarea roşie

Bacterioclorofila c Bacterii sulfuroase verzi, -

Chloroflexi
Bacterioclorofila d Bacterii sulfuroase verzi -
Bacterioclorofila e Bacterii sulfuroase verzi -

33
Bacterioclorofila g Heliobacterium chlorum Culoare verde - brun

În ce priveşte desfăşurarea fotosintezei bacteriene există unele deosebiri

faţă de fotosinteza plantelor, deosebiri care constau în:
• În fotosinteza bacteriană se pot utiliza ca donatori de hidrogen: H2S,
H2 sau diferite substanţe organice, pe când în fotosinteza plantelor ca
donator de hidrogen este folosită apa;

hλ
CO2+ 2H2S (C H2 O) + H2O + 2S
cond anaerobe

hλ
CO2+ 2H2 (C H2 O) + H2O
cond anaerobe

hλ
3CO2+ 2S +5H2O 3(C H2 O) + 2H2SO4
cond anaerobe

• Fotosinteza bacteriană are loc numai în condiţii anaerobe iar a

plantelor numai în condiţii aerobe;
• Bacteriile au nevoie de o singură cuantă de lumină pentru ruperea
moleculei de H2S iar plantele au nevoie de patru cuante de lumină
pentru ruperea moleculei de apă.
• În fotosinteza plantelor se eliberează oxigen pe când la bacterii de
formează sulf (se acumulează extracelular sau intracelular în incluzi)
sau acid sulfuric.
În natură aceste bacterii sunt răspândite în apele dulci, sărate, în solurile
inundate şi în special în nămoluri luminate şi bogate în sulfaţi reduşi. Din
această categorie fac parte bacteriile sulfuroase verzi, care se cultivă în
laborator pe medii minerale, în prezenţa luminii şi a condiţiilor anaerobe. ,
reprezentant principal: genul Chlorobium.
Bacteriile sulfuroase purpurii, reprezintă o altă categorie de bacterii
fotolitoautotrofe care, conţin cantităţi mari de pigmenţi carotenoizi. Din această
34
cauză se maschează culoarea verde a clorofilei, coloniile fiind roşii.
,reprezentant: genul Chromatium.

Nutriţia chimiotrofă
Bacteriile chimiotrofe (chimiosintetizante), utilizează energia chimică
rezultată în diferite reacţii de oxidare. Se disting următoarele subtipuri de
nutriţie:
1. chimiolitoautotrofă;
2. chimioorganoautotrofă
3. chimiolitoheterotrofă
4. chimioorganoheterotrofă

Este important de reţinut că chimiolitoautotrofia, chimioorganoautotrofia,

chimiolitoheterotrofia şi fotoorganoautotrofia sunt întâlnite rar în lumea vie şi
anume numai la procariote.
1. Bacteriile chimiolitoautotrofe
Folosesc energia obţinută prin reacţii de oxidare a compuşilor
anorganici în reacţiile de biosinteză. Sursa de carbon este minerală iar donatorii
de electroni sunt de natură anorganică. În funcţie de compuşii anorganici pe
care îi utilizează în oxidare cu scopul procurării energiei, se diferenţiază
următoarele grupe:
- bacteriile nitrificatoare, care oxidează azotul amoniacal la nitriţi
(Nitrosomonas, Nitrosocistis),şi apoi la nitraţi (Nitrobacter), răspândite în
solurile agricole şi ape.

NH4OH +1,5 O2 HNO2 +2H2O +66 000cal

nitriţi

HNO2 + 0,5 O2 HNO3 + 17 500 cal

nitraţi

35
- sulfobacteriile nepigmentate oxidează H2S, S, Na2S2O3 (tiosulfati) cu formare
de acid sulfuric sau sulfaţi. Sunt răspândite în ape (îndeosebi cele termale)
formele filamentoase. Ele sunt alcătuite din celule dispuse în lanţuri numite
trichomi. Reprezentant: genul Beggiatoa.
În soluri se găsesc reprezentanţi ai genului Thiobacillus, respectiv T.
thiooxidans - este rezistent la aciditate mare, T. denitrificans – în condiţii
anaerobe foloseşte nitraţii realizând denitrificarea în soluri şi T. ferrooxidans –
acesta pe lângă compuşi reduşi cu sulf îi poate oxida si pe cei cu fier.
- ferobacteriile, oxidează fierul bivalent la trivalent, sunt răspândite în ape, mai
rar în soluri, au formă filamentoasă formând trichomi înconjuraţi de o teacă
mucilaginoasă impregnată cu hidroxid de fier sau mangan. Uneori filamentele
pot avea ramificaţii false. Reprezentant - Sphaerotilus natans. Ferobacteriile
nefilamentoase sunt bacilare sau reniforme cu peduncul în care se depune Fe
(OH)3. Reprezentanţi: Gallionella ferruginea, Ferobacillus ferooxidans
- hidrogenbacteriile, oxidează hidrogenul şi cu energia produsă reduc
carbonaţii. Nu sunt microorganisme obligat autotrofe putând utiliza şi diferite
substanţe organice ca surse de carbon, de aceea aceste bacterii fac trecerea la
chimioorganoheterotrofe. Se găsesc răspândite în soluri, nămoluri.
Reprezentanţi Methanobacterium

H2 + H2SO4 H2S + 4H2O +energie

Dacă energia rezultată este folosită pentru reducerea compuşilor

organici atunci tipul de nutriţie va fi chimiolitoheterotrof.
2. Bacteriile chimioorganoheterotrofe- folosesc ca sursă de carbon
substanţele organice iar energia o obţin prin oxidarea acestora. Din această
categorie fac parte majoritatea speciilor bacteriene implicate în descompunerea
materiei organice nevii fiind cunoscute sub denumirea de bacterii cu nutriţie
heterotrofă saprofită. Dacă bacteria se foloseşte de energia si constituenţii
organici ai unei celule vii, atunci nutriţia ei va fi heterotrofă parazită.
În general bacteriile heterotrofe pot utiliza un număr mare de substanţe
organice. Pseudomonas fluorescens este considerat ca având capacitatea
metabolică cea mai performantă deoarece poate asimila aproximativ 200 de

36
compuşi organici, excepţie fac reprezentanţii genului Cytophaga care pot folosi
un spectru redus de carbohidraţi, respectiv celuloza, glucoza şi alte zaharuri.

II.1.5.3 Respiraţia bacteriilor sau metabolismul energetic.

Respiraţia reprezintă totalitatea proceselor biochimice, aerobe sau

anaerobe, prin care se eliberează energia necesară desfăşurării activităţii vitale
în celula microbiană.
Eliberarea energiei se poate realiza prin:
- reacţii de oxidare:

C + O2 CO2
- proces de pierdere de hidrogen, (care decurge în absenţa oxigenului) :

CH3-CH3 CH2=CH2 +H2

- proces de pierdere de electroni (prin transformarea clorurii cuproase

în clorură cuprică, cuprul din monovalent trece în formă bivalentă) :

Cu+ + 2Cl Cu2+Cl2

În felul acesta eliberarea de energie se realizează prin pierderea unor

sarcini electrice negative, deci prin pierderea unuia sau a mai multor electroni.
Electronii pierduţi sunt acceptaţi de o altă substanţă, care suferă un proces
invers oxidării, respectiv se va reduce. În funcţie de natura acceptorului final de
electroni s-au descris trei tipuri de respiraţie :
- aerobă, când acceptorul final de electroni este oxigenul;
- anaerobă, când acceptorul final este o substanţă anorganică, alta decât
oxigenul;
- fermentaţia, când acceptorul final de electroni este o substanţă
organică.
Din punct de vedere nevoi de oxigen la bacterii se întâlnesc următoarele
tipuri respiratorii:
- Strict aerob, care se poate dezvolta numai în prezenţa oxigenului
atmosferic - Bacillus anthracis, Bacillus subtilis, Mycobacterium tuberculosis,
Pseudomonas fluorescens;

37
- Strict anaerob, care nu are nevoie de oxigen pentru dezvoltare, prezenţa
acestuia fiind chiar dăunătoare (în prezenţa oxigenului se formează compusi de
tipul peroxizilor care sunt descompuşi sub influenţa catalazei şi peroxidazei,
enzime care lipsesc cu desăvârşire la aceste microorganisme)- Clostridium
pasteurianum, Clostridium botulinum, Clostridium perfringens.
- Facultativ aerob sau anaerob, metabolismul bacterian modificându-se în
funcţie de prezenţa sau absenţa oxigenului- Escherichia coli, Staphylococcus
sp, Streptococcus sp
- Microaerofil, au nevoie de o tensiune mică de oxigen datorită
sensibilităţii mărite a unor enzime la condiţii de oxidare puternică -
Helicobacter pylori, Lactobacillus acidophilus.
La bacterii, ca la orice celulă vie, cantitatea de energie eliberată în
cursul proceselor aerobe de respiraţie este mult mai mare decât cea degajată în
condiţii anaerobe.
De asemenea, valoarea energetică a unei substanţe depinde de gradul de
oxidare pe care îl suferă: cu cât oxidarea este mai completă, cu atât va fi mai
mare şi cantitatea de energie eliberată. Spre exemplu, în cazul glucozei
cantitatea cea mai mare de energie se produce printr-o oxidare completă numai
în condiţii aerobe.

a. oxidare aerobă completă:

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6H2O + 673 kcal

b. oxidare aerobă incompletă:

2 C6H12O6 + 9 O2 6 C2H2O4 + 6H2O + 493 kcal

ac. oxalic

c. oxidare anaerobă:

C6H12O6 2 C3H6O3 + 22,5 kcal

ac. lactic
sau:
C6H12O6 2C2H5-OH + 2 CO2 + 24 kcal
alcool etilic
sau:
C6H12O6 3CH3- COOH + 15 kcal
ac. acetic

Procesele de asimilare evoluează diferit, în funcţie de prezenţa sau

absenţa O2 din mediu. Astfel în prezenţa oxigenului numai o parte din substrat

38
este folosit în respiraţie, restul (cca. 50%) fiind asimilat şi convertit în
constituenţi specifici celulari, ceea ce are ca rezultat o creştere celulară intensă
însoţită de multiplicare activă. După epuizarea mediului în substanţe nutritive
procesele metabolice se realizează la nivel scăzut, caracteristic celulelor în
repaus.
În cursul respiraţiei anaerobe, substanţele nutritive din mediu sunt
utilizate în proporţie de doar 5% pentru formarea de constituenţi celulari.
Restul substanţelor sunt degradate în vederea obţinerii de energie, energie a
cărei cantitate este mult mai redusă în lipsa oxigenului, după cum s-a arătat
anterior. În schimb se acumulează în mediu o cantitate apreciabilă de produşii
organici intermediari, rezultaţi din degradarea parţială, a căror concentraţie
ridicată devine toxică chiar pentru microorganismul care i-a generat.

II.1.6. CREŞTERE ŞI MULTIPLICARE LA BACTERII

Creşterea este mărirea coordonată a tuturor componentelor unui

organism mono sau pluricelular ca rezultat al adăugării de substanţă proprie,
nouă. Creşterea se realizează în condiţii favorabile de mediu, fiind determinată
în special de prezenţa elementelor nutritive îndeosebi a unor surse de energie
adecvate pentru organism, energie chimică pentru microorganisme chimiotrofe
sau energie solară pentru fototrofe.
Creşterea la bacterii se realizează prin adăugarea de substanţă nouă ceea
ce are ca rezultat creşterea volumului celular, până ce se atinge o dimensiune
limită, moment în care când intervine diviziunea celulară. Mărirea volumului
se poate face şi prin sporirea conţinutului de apă.
Activitatea normală a unei bacterii se datorează stării de echilibru dintre
volumul celulei (conţinutul care consumă) şi suprafaţa acesteia (prin care se
face absorbţia şi eliminarea metaboliţilor). Raportul între cei doi parametri este
foarte mare, datorită faptului că suprafaţa a foarte mare iar volumul este foarte
mic.
Datorită asimilării, volumul creşte în rată cubică iar suprafaţa se
măreşte în rată pătratică, ca urmare valoarea raportului S/V descreşte
atingându-se un punct critic care nu se poate remedia decât prin diviziunea
celulei.
39
 Multiplicarea bacteriilor
La bacterii ca la toate celulele unicelulare multiplicarea determină
creşterea numărului de indivizi. Ea are loc, de regulă, prin diviziunea simplă,
constând în ştrangularea (invaginarea) membranei citoplasmatice, apoi a
peretelui celular. O altă variantă a diviziunii simple constă în formarea un sept
transversal. Mai rar, la unele specii, diviziunea are loc prin înmugurire sau
ramificarea celulelor ( Rhodomicrobium)
Viteza multiplicării bacteriilor este foarte mare. Ea se datorează
raportului ridicat dintre suprafaţa şi greutatea celulei bacteriene ceea ce face ca
suprafaţa de absorbţie să deservească un volum mic de conţinut celular.Viteza
de multiplicare se reflectă prin durata unei generaţii adică intervalul de timp
între două diviziuni succesive. La Bacillus megaterium timpul dintre două
multiplicări este de 9 minute, Escherichia coli 20 min, Diplococcus
pneumoniae 34 min, în vreme ce agentul tuberculozei, Mycobacterium
tuberculosis se divide mult mai lent, odată la 18 ore. De regulă însă, se
consideră că multiplicarea bacteriilor are loc, în medie, la fiecare 20-30 minute.
Rezultatul creşterii şi multiplicării bacteriilor pe un mediu artificial este
cultura bacteriană, - fiecare celulă bacteriană împreună cu celulele fiice pe care
le alcatuind o colonie. În colonii, celulele bacteriene se dezvoltă diferit, astfel
celulele marginale dispun de mai mult oxigen şi substanţe nutritive, comparativ
cu cele din centrul coloniei. Acest lucru face ca celulele bacteriene să se
dezvolte în mod diferit iar colonia bacteriană să evolueze.

II.1.7. Fazele evoluţiei unei culturi bacteriene

Factorii de mediu determină evoluţia în faze succesive a culturii

bacteriene .
Faza de creştere 0, sau faza de lag (din englezescul lag- a rămâne în
urmă), începe cu momentul însămânţării celulelor pe noul mediu de cultură şi
momentul în care acestea încep să se multiplice. Este o faza de adaptare la noul
mediu, care încetează când bacteria a reuşit să acumuleze factori de creştere şi
să elaboreze echipamentul enzimatic adecvat. În medie faza durează până la 2
ore, timp în care numărul celulelor rămâne constant, uneori chiar se
micşorează. Faza de lag poate fi scurtată dacă se însămânţează o cantitate mare
de bacterii dintr-o cultură aflată în faza de înmulţire exponenţială.
Faza de multiplicare exponenţială sau creştere logaritmică este
caracterizată de faptul că numărul celulelor bacteriene din colonie creşte în
progresie geometrică. Astfel, în cazul bacteriei Escherichia coli, care are o

40
durată de timp necesară multiplicării în jur de 20 minute, după aproximativ 7
ore de incubare, de la o celulă iniţială se ajunge la un 16 x 106celule. În această
fază se înregistrează o viteză de diviziune caracteristică speciei. În colonie
predomină celule tinere, omogene, care se colorează bine (conţin mult ARN)
fiind cele mai potrivite pentru cercetări de genetică şi fiziologie.
Ritmul de creştere a bacteriilor este însă discontinuu, datorită răspunsului
diferit al celulelor la variațiile factorilor de mediu, variație care are ca rezultat o
desincronizare şi încetinire a ritmului de creştere a celulelor în cadrul aceleiași
colonii. Dacă nu s-ar înregistra acest fenomen, există posibilitatea ca dintr-o
bacterie, în 48 ore, să rezulte 22 x 1043 celule bacteriene însumând o greutate
apreciabilă. (de 4000 ori mai mare decât masa pământului).
Faza de multiplicare exponențială încetează atunci când se atinge
densitatea 0,1-1 miliard celule la 1 ml mediu sau aproximativ 1 g substanță
uscată la 1 litru mediu.
Faza staţionară sau de plafon. Aceasta începe cu scăderea progresivă a
vitezei de multiplicare. Numărul de celule viabile rămâne constant, există un
echilibru între multiplicarea şi mortalitate. Durata fazei depinde de cantitatea
de nutrienţi din mediu. În această fază celulele au înfăţişarea caracteristică
speciei, afinitate normală pentru coloranţi, citoplasma celulară este mai puţin
omogenă datorită apariţiei de incluziuni, apar endosporii la speciile sporogene.
Faza de declin. Ca urmare a epuizării mediului în substanţe nutritive
numărul de celule în cultură se diminuează, celulele nu se mai multiplică.
Predomină polimorfismul celular, cu apariţia de celule deformate, umflate,
alungite, care nu sunt caracteristice speciei Se semnalează frecvente fenomene
de liză (distrugere) a celulelor cu formarea masivă a sporilor, la celulele care
posedă această proprietate.

41
 Fig 3.2.Evoluţia, pe faze, a culturii bacteriene.

Faza de supravieţuire. În cultură nu se mai află celule viabile, ci numai

forme de rezistenţă de tipul endospori, arthrospori etc.
Succesiunea celor cinci faze în timp poate fi reprezentată grafic, în
funcţie de numărul unităţilor formatoare de colonii (CFU)/ml cultură lichidă,
curba creşterii culturii bacteriene fiind asemănătoare cu curba lui Gaus, fig.
3.2.

Întrebări curs 5:

1. Care sunt trăsăturile sau caracteristicile principale ale metabolismului

bacterian ?
2. Ce înţelegeţi prin bacterii chimioorganotrofie. Dar chimiolito
autotrofe? Exemplificaţi.
3. Cate tipuri de respiraţie se întâlnesc la bacterii în funcţie de necesarul
de oxigen ?
4. Care sunt fazele evoluţiei unei culturi bacteriene? In care din acestea
multiplicarea bacteriilor este nulă?
5. Ce este faza de crestere 0?
6. Ce este fermentația? În ce condiții decurge?

42
Curs 6

II. 2.MICROORGANISME EUCARIOTE

(CIUPERCI MICROSCOPICE, ALGE si PROTOZOARE)

II.2.1. Microorganisme eucariote unicelulare. Drojdiile

Din punct de vedere al organizării celulare, ciupercile microscopice se

împart în două categorii:
- Ciuperci unicelulate, din care categorie fac parte drojdiile, cunoscute şi
sub numele de levuri;
- Ciuperci pluricelulare, filamentoase numite si mucegaiuri.
În secolul al XV-lea, se considera că depozitul apărut după fermentare
pe fundul vasului, este un produs de excreţie şi prin eliminarea lui are loc
limpezirea lichidului. Mai târziu Mayena a descoperit că depozitul rezultat
după fermentare este format din celulele unor microorganisme, numite
„ciuperci de zahăr” (Saccharomyces).
Drojdiile, numite şi levuri, termenul derivând din latină de la levere = a
ridica sau din franceză de la levain = aluat dospit, sunt prezente în ape, în
apropierea resturilor vegetale în descompunere, în mări, în straturile
superficiale ale solului, pe boabele de struguri, în fructe şi în nectarul florilor.
Unele drojdii sunt patogene pentru plante (ex. Nematospora coryli), om
şi animale (ex. Candida albicans, Crptococcus neoformans).
Drojdiile au nucleul delimitat de prezenţa membranei nucleare fig 4.1,
dar din punct de vedere chimic compoziţia este asemănătoare procariotelor,
ceea ce face ca prin aplicarea tehnicii de colorare Gram drojdiile să rămână
colorate în violet, specific pentru celule Gram pozitive.
Morfologia celulelor de drojdie este variabilă, cu predominarea formei:
sferice, ovale, elipsoidale, apiculate (asemănător unei lămâi), mai rar fiind
întâlnite forma triunghiulară sau filamentoasă.nMărimea medie este de 4-8 x
7-12 m
II.2.1.1. Structura internă a drojdiilor

1. Peretele celular îndeplineşte rolul de protecţie a protoplastului faţă de

acţiunea factorilor ambientali şi alături de membrana citoplasmatică
favorizează schimbul de nutrienţi la nivelul celulei. El este alcătuit din trei
43
straturi, constituit din glucan, mananproteine şi chitină. Moleculele de glucan
(o polizaharidă complexă) se asociază formând subunităţi asemănătoare
celulozei sau xilanului având ca funcţie principală crearea unei reţele
scheletice, combinate sau căptuşite cu restul constituienţilor parietali. La
nivelul peretelui celular sau între perete şi membrana citoplasmatică se află
localizate enzime hidrolizante sau transportoare de compuşi în celulă.

1. perete celular
2. membrana citoplasmatică
3. strat nucleoproteic
4–5 mitocondrii

6. deschideri ale fusului vacuolei

Fig. 4.1. Structura internă a unei17.
după( Zarnea Gh.. 1970)
nucleare
7. rezervorul fusului
8. ADN dispersat
9. deschidere
10. ADN organizat
11. proteina receptoare
12. baza histonică a crz
13. vacuola nucleară
14. nucleol
15. loc de iesire a reticulului
16. reticul endoplasmatic
levuri
ribozomi
18. ARN t

2. Membrana citoplasmatică- este numită şi plasmalemă deoarece

delimitează protoplastul de peretele celular. La nivelul ei se află numeroase
sisteme enzimatice implicate în absorbţia unor substanţe şi eliminarea sau,
excretarea produşilor metabolici. O altă funcţie constă în asigurarea receptorilor
informaţionali cu rol în reacţiile imunologice de suprafaţă. Plasmalema este
implicată în procesele de creştere, diviziune şi în sinteza de compuşi chimici ce
intră în constituţia peretelui celular. Din punct de vedere morfologic se prezintă
bistratificată, constituită din fosfolipide şi ribonucleoproteine.
44
Structurile intracitoplasmatice- protoplastul de drojdie este constituit din
1. Citoplasmă prezintă o consistenţă lichidă dar aspectul e diferit în
funcţie de vârsta celulei. La celulele tinere are aspect omogen, cu curenţi
citoplasmatici, iar în cele bătrâne este neomogenă cu granulaţii fine. În ea se
află săruri minerale sub formă disociată, ionică sau combinată cu molecule
organice, de regulă proteine structurale sau funcţionale.
2. Nucleul este ”adevărat“ adică prezintă membrană nucleară bistratificată.
Din loc în loc cele două straturi se unesc formând porii. Nucleul conţine
carioplasmă, cromatină şi nucleol.
3. Reticolul endoplasmatic se prezintă ca un sistem membranos tubular în
legătură cu membrana nucleară externă. Reprezintă o cale de transport a
metaboliţilor în celulă fiind implicaţi în detoxifierea celulei prin metabolizarea
si neutralizarea unor produşi toxici.
4. Mitocondriile sunt formaţiuni cilindrice formate din două membrane,
una externă cealaltă internă care se pliază formând cristele. Au rol în
metabolismul energetic. Numărul lor variază între 10-50 în funcţie de starea
fiziologică a celulei.
5. Aparatul Golgi este un sistem membranos cu rol în sinteza peretelui
celular, format din mai multe subunităţi numiţi corpi Golgi (CG) sau
dictiozomi. Este caracterizat de un polimorfism structural. Numărul maxim de
CG s-a determinat în celulele tinere aflate în faza de creştere activă.
6. Lizozomii, sunt structuri de formă veziculară bogate în hidrolaze care
îndeplinesc în celulă funcţia de degradare a compuşilor exogeni sau endogeni
de care celula se poate dispersa. Funcţia de degradare se desfăşoară, cu
intensitate maximă, în faza staţionară de dezvoltate a celulelor de drojdie.
7. Ribozomii sunt formaţiuni la nivelul cărora are loc sinteza proteică. Se
găsesc liberi în citoplasmă sau ataşaţi la reticulul endoplasmatic. Drojdiile au
ribozomi de tipul 80S constituiţi din două subunităţi ribozomale diferite.
8. Vacuolele reprezintă constituentul cel mai evident în celulele de
drojdie, cu rol de depozitare a diferitelor substanţe aflate în exces şi reglare a
presiunii osmotice. Vacuolele sunt înconjurate de o membrană numită
tonoplast.
9. Peroxizomii, apar ca structuri sferice sau ovale bogate în enzime de
tipul oxidazelor ( catalaza), ca urmare sunt implicaţi în descompunerea H 2O2 şi
detoxifierea celulei.
10. Incluziunile ergastice, reprezintă depozite de substanţe cu rol energetic.
La nevoie sunt mobilizate prin activarea sistemelor enzimatice adecvate. Cele
mai întâlnite sunt incluziunile de glicogen şi lipide (sferozomi sau oleiozomi)
45
 II.2.1.2. Metabolismul şi reproducerea drojdiilor

Levurile folosesc ca sursă de carbon diferite zaharuri, acizi organici,

glicerol etc, iar ca sursă de azot produsi rezultaţi din hidroliza proteinelor
(peptide, peptone, aminoacizi), amoniac sau uree etc. Drojdiile au nevoie de
factori de creştere (tiamină, biotină, inozitol, piridoxină, acid pantotenic) pntru
dezvoltare. Temperatura optimă necesară creşterii este de 20-30C, limitele de
reacţie (pH) tolerate sunt cuprinse între 3-7,5.
În anaerobioză, levurile realizează fermentaţia alcoolică a zaharurilor
cu producere de CO2, cantităţi mari de alcool etilic şi cantităţi reduse de
biomasă celulară.

C6H12O6 2 CO2+ 2C2H5-OH + 66 Kcal

În condiţii de aerobioză se produce o cantitate redusă de alcool etilic şi

o cantitate mare de biomasă celulară.

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6H2O + 700 Kcal

Reproducerea are loc pe două căi: pe cale asexuată, diviziune directă

sau prin înmugurire şi pe cale sexuată, prin conjugare.
Reproducerea asexuată – este tipică pentru toate drojdiile, iar cea sexuată este
întâlnită doar la 50% din specii şi anume la drojdiile sporogene.
a. Diviziunea directă. Acest mod de reproducere este caracteristic
pentru drojdiile din genul Schizosaccharomyces şi constă în alungirea celulei
urmată de diviziunea nucleului, migrarea celor doi nuclei formaţi spre
extremităţi şi formarea unui sept transversal în celula mamă. Cele două celule
care rezultă pot rămâne unite într-un pseudomiceliu sau se pot separa.
b. Înmugurirea. Procesul este iniţiat în celula – mamă de un semnal
chimic emis la nivelul reticului endoplasmatic care, determină o exvaginare a
peretelui celular şi a protoplasmei. Pe măsură ce mugurele creşte, peretele
celular prin care el este legat de celula – mamă se strangulează, până se ajunge
la separarea completă a celor două celule.
Celulele fiice pot rămâne legate de celula mamă, formându-se în
continuare muguri atât pe celula mamă cât şi pe celula fiică. În cazul în care

46
celula fiică se separă de celula mamă pe suprafaţa peretelui celular se observă o
cicatrice.
Reproducerea sexuată, este întâlnită la bacteriile din genul Saccharomyces şi
constă în unirea a două celule haploide, procesul purtând denumirea de
conjugare, rezultând zigotul. Zigotul se poate multiplica în continuare prin
înmugurire sau se poate transforma în într-o celulă specială, ască în care se
diferenţiază prin diviziune reducţională, patru ascospori. Ascosporii se unesc
rezultând din nou o celulă diploidă.
Drojdiile au valoare practică întrucât sunt implicate în procesele
fermentative din industria alcoolului, a berii, a vinului, a panificaţiei, pentru
producţia de biomasă celulară, utilizată în obţinerea drojdiei furajere, obţinerea
de acizi, substanţe organice şi substanţe biologic active (aminoacizi, vitamine
din grupul B, -carotenul şi provitamina D2).

II.2.2. Eucariote pluricelulare. Mucegaiuri

Mucegaiurile sunt ciuperci microscopice cu structură celulară de tip

eucariot, au corpul filamentos (miceliu) fiind numite şi fungi sau micromicete.
Trăiesc răspândite pretutindeni, în sol, pe substanţa organică în descompunere,
apă, aer sau parazitează plante, animale sau om. Bolile produse de mucegaiuri,
de ciuperci în general, se numesc micoze.

Alcătuire, caracteristici, metabolism

Mucegaiurile, din punct de vedere morfologic, sunt alcătuite din

filamente subţiri numite hife, care pot să fi neseptate (ex. genul Mucor,
Rhizopus, Absidia), formate dintr-o singură celulă alungită, multinucleată sau
septate (ex. Penicillium, Aspergillus), alcătuite din mai multe celule dispuse
cap la cap. Septurile nu sunt complete prezintând un por de comunicare pentru
a facilita circulaţia protoplasmei de la celulă la celulă. Perete celular rigid
conţine combinaţii de chitină cu alţi compusi precum celuloză, glucani,
glicogen, chitosan, manani.
Miceliul mucegaiurilor este diferenţiat în două părţi:
• partea bazală este alcătuită din hife subţiri efilate spre extremităţi şi
ramificate (ex. genul Mucor, Penicillium, Aspergillus), sau este reprezentată de
rizoizi (ex. genul Rhizopus, Absidia), care au rol de fixare pe substrat şi
absorbţie a apei şi a nutrienţilor.

47
 • partea aeriană este alcătuită din hife groase, lungi, mai puţin
ramificate, rezistente, care poartă formaţiunile de fructificare ale mucegaiului.
În ciclul de dezvoltare a mucegaiurilor se disting două faze:
- Faza vegetativă în care mucegaiurile îşi formează sistemul hifal şi
nu se pot diferenţia taxonomic.
- Faza reproducătoare în care mucegaiurile îşi formează elementele
de reproducere şi pot fi diferenţiate taxonomic.
Mucegaiurile sunt caracterizate prin toleranţă mai mare faţă de
condiţiile nefavorabile, în raport cu bacteriile. Astfel ele suportă mai uşor lipsa
umidităţii, se pot dezvolta la o reacţie uşor acidă dar tolerează şi valori ale pH
de 3 sau 9. Temperatura optimă de dezvoltare 22-32˚C. Sunt capabile să
sintetizeze substanţe antibiotice pe care le elimină în mediul de cultură cu
scopul de aîmpiedica sau a stăvilii cresterea microorganismelor sensibile.
Structura internă este asemănătoare levurilor, mucegaiurile fiind
microorganisme de tip eucariot. Sterolii sunt compusii specifici din compoziţia
peretelui celular al mucegaiurilor, ergosterolul fiind considerat predominant.

E
D I
C
C D G
B
B H
F

RHIZOPUS MUCOR PENICILLIUM

48
 LEGENDA

A – rizoizi

B – sporangiofori

C – sporange

D – spori

E – columela

F – conidiofori
ASPERGILLUS
G – metule
Fig 4.2.Diferite tipuri de mucegaiuri
H – sterigme

I – conidii
Metabolismul. Sunt microorganisme heterotrofe caracterizate prin
folosirea ca sursă de carbon a hidraţilor de carbon de tipul glucidelor, alcooli,
acizi organici iar ca sursă de azot compusi organici de azot de tipul peptone,
aminoacizi sau compusi minerali cu azot: amoniac, uree, nitraţi. Pot metaboliza
şi substanţe mai greu biodegradabile ca lignină, celuloză, chitină.

Creşterea şi evoluţia unui miceliu. Reproducere

Formarea unui miceliu are loc în faze, pornind de la spori sau un

fragment micelian şi anume:
1. Faza iniţială de lag în care are loc germinarea sporilor şi regenerarea
fragmentelor miceliene.
2. Faza de creştere liniară, în care coloniile cresc liniar şi radiar. Viteza de
creştere se menţine constantă la marginea coloniei, în timp ce în zona ei
centrală creşterea este mai lentă sau chiar încetează.
3. Faza de învechire, viteza de creştere se reduce pe măsură ce colonia atinge
marginea vasului în care se găseşte precum şi datorită efectului negativ al
49
metaboliţilor acumulaţi care, la un moment dat ating o concentraţie toxică
pentru mucegaiul care le-a produs.

Reproducerea. În anumite faze ale creşterii hifelor apar hife

specializate care participă la reproducere prin formarea sporilor care, sunt de
două tipuri: asexuaţi şi sexuaţi.
Sporii asexuaţi se formează din celulele vegetative mai mult sau mai
puţin specializate. În funcţie de lucul unde se formează pot fi de două tipuri:
a. endospori, care se formează în interiorul unor celule sau organe
sporogene aşa cum sunt zoosporii, sporangiosporii;
b. exosporii se diferenţiază extracelular, cazul conidiilor,
basidiosporilor şi ascosporilor.
• Zoosporii se formează în celule speciale numite zoosporangi din care
se eliberează prin ruperea peretelui sporangelui. Iniţial ei au o formă mobilă, în
care sunt lipsiţi de peretele celular şi se deplasează cu ajutorul cililor în medii
lichide. Mai târziu trec într-o fază imobilă în care îşi pierd cilii şi se
închistează. Dacă condițiile de mediu devin favorabile, sporii închistați
germinează.
• Sporangiosporii se găsesc într-un sporange, situat la extremitatea unei
hife specializate numită sporangiofor.
Sporangele umplut cu sporii se deschide spontan numai în momentul în
care endosporii au ajuns la maturitate.
Alte tipuri de spori asexuaţi:
✓ Chlamidosporii rezultă din celule hifale care îşi formează un îngroase
peretele şi acumulează în interior substanţe de rezervă;
✓ Oidiile rezultă din fragmentarea hifelor vegetative terminale;
✓ Conidiile sunt aşezate la extremitatea unei hife speciale numită
conidiofor. Capetele conidioforilor se diferenţiază în celule speciale, alungite
numite sterigme. Sterigma prin strangulare eliberează conidiile una după alta,
alcătuind lanţuri externe de conidii.

Sporii sexuaţi – apar prin fuziunea dintre doi gameţi sau prin
diviziunea unei celule care rezultă în urma unui asemenea proces de fuziune.
Sporii sexuaţi sunt de patru tipuri: ascospori, basidiospori, oospori şi
zigospori.
• Ascosporii iau naştere prin fuziunea a două prelungiri tubulare ale două
celule vecine de pe acelaşi miceliu sau de pe micelii diferite. Prin fuziune
rezultă zigotul care se transformă într-o ască în care se diferenţiază ascosporii.
50
 • Bazidiosporii se formează la exteriorul unui organ numit bazidie. O
bazidie este de fapt extremitatea unei hife unde se diferenţiază o celulă
binucleată. Cele două nuclee fuzionează rezultând un nucleu unic care se
divide succesiv formând patru nuclee fiice. În partea apicală a bazidiei se
formează patru sterigme (prelungiri), în fiecare migrând câte un nucleu, care
vor evolua ulterior în bazidiosporii. La maturitate aceştia sunt eliberaţi.
• Oosporii rezultă prin unirea unui gamet femel cu un gamet mascul,
ambii diferenţiaţi pe hife vecine.
• Zigosporii rezultă din fuziunea a două hife identice, numite gametangii,
formând zigosporul acoperit cu un perete gros de culoare neagră. În condiţii
favorabile de mediu sporul germinează şi emite un tub filamentos germinativ
din care apar hifele vegetative.
Mucegaiurile au capacitatea de a sintetiza substanţe antibiotice,
aminoacizi, lipide, pigmenţi, acizi organici. Unele sunt patogene pentru om,
plante şi animale producând boli numite micoze. De asemenea pot contamina
alimentele producând micotoxine periculoase pentru om sau produc pagube
prin degradarea pieilor şi a hârtiei.

II.2.3. EUCARIOTE FOTOSINTETIZANTE. ALGELE

Algele reprezintă un grup de microorganisme extrem de diversificat, ce

cuprinde cel puţin 7000 specii ( după unii autori chiar peste 10 000 specii), din
care au evoluat ulterior toate tipurile de organisme cunoscute în lumea vie.
Numărul algelor edafice variază, obişnuit între 500-5000 alge/gr sol uneori
chiar poate atinge 1milion/gr sol, factorul decizional care determină numărul
acestora fiind apa. Deoarece au nutriţie autotrofă, ceea ce presupune prezenţa
pigmenţilor fotosintetizanţi, sunt răspândite la suprafaţa solului sau în primii 1-
2 centimetri, prezenţa luminii fiind esenţială pentru realizarea procesului de
fotosinteză.
Conform sistemului de clasificare realizat de Whittaker R., algele fac
parte din regnul Protista, organizate fiind în 7 diviziuni, unele din acestea
cuprinzând pe lângă alge si protozoare sau fungi: Chlorophyta (alge verzi),
Charophyta (alge fosile), Euglenophyta (caractere comune cu protozoarele),
Chrysophyta (diatomee, alge galben –verzi, brun aurii), Phaeophyta (alge
brune), Rhodophyta (alge roşii) şi Pyrrhophyta ( dinoflagelate)
Pentru soluri algele au o însemnatăte deosebita. Datorită procesului de
fotosinteza, algele îmbogăţesc soluţia solului în oxigen, favorizând astfel
creşterea sistemului radicular al plantelor şi a microorganismelor aerobe în
51
condiţiile unui exces de umiditate în sol. Înmulţirea algelor se realizează prin
fragmentarea filamentelor, când sunt în colonii sau prin diviziunea celulei. Se
pot înmulţii şi sexuat prin contopirea a două celule diferite, din a căror unire
rezultă zigotul. Unele alge trăiesc în simbioză cu ciupercile formând lichenii
care cresc pe suprafaţa rocilor.

5.4. PROTOZOARELE

Datorită dimensiunilor reduse (se pot examina doar la microscop) sunt

considerate microorganisme unicelulare de tip eucariot (asemănător drojdiilor
si algelor) dar cu o organizare şi funcţionalitate mai complexă a celulei.
Principalele particularităţi ale protozoarelor:
• Prezintă nucleu de tip eucariot;
• Sunt în marea majoritate aerobe, schimbul de gaze se realizează la nivelul
membranei plasmatice;
• Au formaţiuni de deplasare de tipul cililor, flagelilor sau pseudopodelor;
• Nutriţia se realizează prin înglobare (pinocitoză sau fagocitoză) sau
invaginare;
• Sciziparitatea este metoda de multiplicare a protozoarelor, semnalându-se
si fenomene de conjugare;
• În condiţii nefavorabile îsi încetinesc funcţiile metabolice, pierd apa,
rezistând sub protecţia unui scut protector gros (se închistează).
Sursa de hrană o constituie în principal bacteriile, de aceea numărul
protozoarelor reprezenta între 1-10% din totalul populaţiei bacteriene, aceasta
însemnând 100-1000 protozoare/gr sol uscat. În ce priveşte umiditatea,
protozoarele sunt active numai în soluri umede, suportă uscarea prin
transformarea în chisti revenind active în momentul restabilirii umidităţii
optime. Umiditatea ridicată le afectează negativ datorită modificării raportului
apă/aer, protozoarele fiind aerobe.
Protozoarele din sol fac parte din trei clase: Flagellata, Rhizopoda şi
Cilliata.
Clasa Flagellata este cea mai frecventă în sol, numărul flagelatelor
reprezentând 9/10 din totalul protozoarelor. Unii reprezentanţi posedă pigmenţi
clorofilieni, hrănindu-se asemenea plantelor (nutriţie holofitică) aceştia
constituie gruparea de trecere de la alge la protozoare tipice. Alte flagelate nu
au astfel de pigmenţi, se hrănesc cu substanţe organice gata preparate,
pătrunderea acestora în celulă realizându-se prin difuziune (datorita
52
gradientului de concentraţie). Deplasarea se face graţie unui flagel ce depăşeşte
cu mult lungimea celulei. Mărimea variază între 20-50 m. Reprezentant
Euglena viridis.
Clasa Rhizopoda cuprinde protozoare având particularitatea de a-si
modifica forma celulară, acest fapt permiţându-le pătrunderea prin pori de mici
dimensiuni. Deplasarea se realizează prin emiterea de prelungiri
protoplasmatice numite pseudopode. Ele servesc şi la nutriţie, procesul
desfăşurându-se similar fagocitozei. Rizopodele ocupă locul al doilea ca
frecvenţă în soluri, sunt mai mici decât flagelatele si se hrănesc cu substanţe
organice nevii, precum humus sau vii, ca bacterii, spori de ciuperci, fragmente
hifale. Reprezentant Amoeba proteus.
Clasa Cilliata sunt considerate protozoare mai evoluate care nu prezintă
flageli sau pseudopode ci cili, aceştia fiind în număr mare şi mai scurţi ca
flagelii. Unele ciliate si-au pierdut capacitatea de deplasare fiind fixate, în acest
caz cilii fiind utilizaţi doar în nutriţie. Ciliatele sunt binucleate, nucleul mare
conţinând informaţia genetică necesară biosintezei constituenţilor proprii pe
când nucleul mai mic are rol în înmulţirea sexuată. În ce priveşte modul de
nutriţie unele folosesc resturi organice (nutriţie saprofită), altele consumă
organisme vii având mod de nutriţie tipic animalelor (nutriţie holozoică).

Întrebări:
1. Ce sunt drojdiile?
2. Argumentați importanța practică a drojdiilor.
3. Ce tip de respirație au drojdiile?
4. Organizarea morfologică a mucegaiurilor
5. Care sunt fazele formării si creşterii unui miceliu?
6. Unde sunt încadrate protozoarele din punct de vedere a organizării
materialului genetic?
7. Care este factorul limitativ in functionarea protozoarelor?
8. Care sunt clasele de protozoare intalnite in soluri?

53
Curs 7

Capitol III. INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA

MICROORGANISMELOR

Factorilor fizici si chimici ai mediului pot manifesta acțiune microstatică,

microcidă sau mutagenă asupra microorganismelor. Dintre factorii fizici
Temperatura influențează puternic creșterea şi multiplicarea bacteriilor. În
funcţie de valoarea temperaturii optime de dezvoltare microorganismele se pot
clasifica în psihrofile, mezofile şi termofile. Umiditatea prin absenta ei
determină fenomene de deshidratare, prin mărirea presiunii osmotice şi
instalarea plasmolizei la nivelul celulelor, apa fiind constituentul principal al
celulelor microbiene. Presiunea osmotică este determinată de concentrația
mediului de cultură. Dacă concentraţia mediului extern este mai mare decât
cea din interiorul celulei bacteriene, desprinderea detasarea membranei
citoplasmatice de peretele celular (plasmoliza). Dimpotrivă, dacă concentraţia
externă este mai mică (se numeşte hipotonică), apa năvăleşte în celulă, se
umflă şi plesneşte (plasmoptiză). Radiaţiile au un puternic efect nociv asupra
microorganismelor, efectul putând fi microcid sau mutagen. Agentii chimici
sunt reprezentaţi de diferite substanţe chimice efectul fiind diferit, legat fiind
de tipul microorganismului şi de concentraţia substanţei respective.
Bazele microbiologice ale pastrarii produselor alimentare se bazează pe
principii care pot menţine rezistenţa ţesuturilor vegetale si animale la
alterarea produsă de microorganisme (principiul biozei) sau, se bazează pe
modificarea condiţiilor de păstrare, împiedicând dezvoltarea
microorganismelor de putrefacţie, favorizând dezvoltarea celor folositoare
(principiul anabiozei, cenanabiozei şi antibiozei) sau pe distrugerea oricărei
forme de viaţă de pe alimentul respectiv – principiul abiozei.

3.1. Acţiunea factorilor fizici şi chimici asupra microorganismelor

Creşterea şi dezvoltarea microorganismelor este determinată de acţiunea

factorilor fizici, chimici şi biologici ai mediului. Factorii fizici si chimici pot
avea acţiune asupra:
- multiplicării microorganismelor, efectul numindu-se microstatic. Dacă
factorul vizează preferenţial o grupă de microorganisme, spre exemplu
54
 bacteriile, efectul se va numi bacteriostatic. În cazul ciupercilor efectul
se numeşte micostatic.
- integrităţii celulei provocând distrugerea şi liza acesteia, efectul
numindu-se microcid, şi anume, bactericid - dacă acţionează asupra
bacteriilor, sau fungicid – dacă are acţiune asupra ciupercilor;
- genomului microbian provocând modificări în structura şi compoziţia
materialului ereditar, efectul materializându-se în apariţia mutaţiilor-
efect mutagen.

3.1.1 Acţiunea factorilor fizici.

1. Temperatura influenţează puternic creşterea şi multiplicarea

bacteriilor. Microorganismele sunt caracterizate de o temperatură minimă de
dezvoltare, la care de obicei îşi încetează creşterea şi a cărei valoare se situează
în jur de -50C şi o temperatură maximă, a cărei valoare e în jur de 80ºC.
Există însă şi excepţii microorganisme viabile fiind descoperite şi în Antarctica
la -5ºC şi 100ºC în izvoarele termale. Între cele două valori extreme ale
intervalului temperaturii de dezvoltare se află temperatura optimă de
dezvoltare, în general valoarea ei este mai apropiată de temperatura maximă
decât de cea minimă.
În funcţie de valoarea temperaturii optime de dezvoltare
microorganismele se pot clasifica în psihrofile, mezofile şi termofile (fig. 5.1.).
Microorganisme psihrofile (criofile) – se dezvoltă optim la o temperatură
cuprinsă între 7-20ºC. Astfel de microorganisme sunt răspândite în soluri, ape
curgătoare, lacuri, mări, oceane. Sub 70 C microorganismele nu se multiplică,
viabilitatea lor nu e afectată însă, datorită menţinerii la nivel scăzut a
proceselor metabolice. Există însă si excepţii: mucegaiuri psihrotrofe,
producătoare de micotoxine, cresc şi dezvoltă miceliu aerian pe alimentele
păstrate la frigider, generând astfel probleme legate de conservarea alimentelor.

55
 termofile

mezofile

psihrofile

psihrotrofe

Fig. 5.1 Categorii de microorganisme dpv a optim-ului termic

Microorganismele mezofile, au o temperatură optimă de creştere

situată între 20-40ºC, temperatura minimă fiind de 10ºC iar maxima de 45ºC.
Din această categorie fac parte majoritatea microorganismelor. Cele saprofite
(ce descompun resturi organice) au o temperatură optimă situată între 25-30ºC
iar cele mezofile patogene, pe animale şi om, au temperatura optimă situată
într-un interval foarte restrâns, în jurul valorii de 37ºC.
Microorganismele termofile au temperatură optimă de creştere
cuprinsă între 45-60ºC, cu o temperatură minimă de 25ºC şi o temperatură
maximă de 80ºC. Acestea trăiesc în gunoiul de grajd, silozuri şi ape termale.
Sunt responsabile de unele procese fermentative lactice şi maturarea
brânzeturilor. De obicei, sunt sporulate, sporii lor având proprietatea de a
rezista la temperaturi foarte mari. De exemplu, Bacillus stearotermophilus
formează spori care nu sunt distruşi la temperatura de sterilizare a conservelor.
Cu toate acestea ei nu prezintă pericol pentru alterarea alimentelor deoarece
sporii acestei bacterii nu germinează la temperaturi obisnuite.
Efectul temperaturilor supramaximale asupra microorganismelor.
Temperaturile supramaximale sunt nocive pentru microorganisme, denaturând
structura proteinelor. Pe de altă parte, prin ridicarea temperaturii se accelerează
metabolismul microbian, absorbţia O2 devine insuficientă şi apar fenomene de
asfixie a celulei. Din acest punct de vedere, există o valoare a temperaturii ce
caracterizează fiecare specie şi anume punctul termic mortal, temperatură la
care microorganismul este distrus în 10 minute.

56
 Efectul letal al temperaturilor supramaximale stă la baza procesului de
sterilizare cu ajutorul căldurii, sterilizarea fiind determinată de nivelul
temperaturii şi de durata de acţiune. Astfel, timpul necesar unei sterilizări
eficiente poate fi scurtat prin ridicarea nivelului temperaturii, pe când
sterilizarea la o temperatură mai puţin ridicată presupune o durată mai mare de
timp.
Efectul temperaturilor subminimale asupra microorganismelor. În
general microorganismele sunt mai rezistente la acţiunea temperaturilor
subminimale decât cele supramaximale. Începând de la temperatura de 5ºC la
0ºC microorganismele mezofile şi termofile nu se mai înmulţesc. Acest lucru
stă la baza conservării produselor la rece.
Mecanismul acţiunii îngheţului asupra microorganismelor.
La temperatura de 0ºC apa începe îşi modifice starea de agregare de la
lichid la solid, respectiv să se cristalizeze. Cristalele de gheaţă formate, atât
cele intracelulare cât şi extracelulare, sunt nocive ducând la deshidratare şi în
final la lezarea structurii celulei.
Dacă îngheţul de face lent atunci, îngheaţă mai întâi apa extracelulară
determinând o creştere a presiunii osmotice extracelulare, ieşirea apei din
celula microbiană şi instalarea fenomenului de plasmoliză. Dacă îngheţul se
instalează rapid, cristalizează mai întâi apa intracelulară iar celula va fi distrusă
prin leziuni fizice.
Dacă coborârea temperaturii sub 0ºC, până la -300C, se face foarte
rapid atunci se înregistrează mai puţine celule distruse decât în cazul când
îngheţul survine lent. Principiul stă la baza conservării culturilor microbiene
prin liofilizare (procedeu de conservare a culturilor prin îngheţare rapidă la -
70ºC concomitent cu deshidratare rapidă sub vid ).

2. Umiditatea. Excesul umidităţii nu este dăunător pentru

microorganisme în mod direct. Totuşi, pentru cele aerobe apa în exces
determină micşorarea cantităţii de oxigen, fără de care aceste microorganisme
vor pieri. Fenomenul a fost observat îndeosebi pe terenurile inundate unde,
prezenţa apei în capilarele solului, determină desfăşurarea proceselor de
anaerobioză cu formare de compuşi toxici pentru plante.
Lipsa umidităţii provoacă, de asemenea, moartea microorganismelor,
apa fiind constituentul principal al celulelor microbiene. Absenţa apei
determină fenomene de deshidratare, prin mărirea presiunii osmotice şi
instalarea plasmolizei la nivelul celulelor. De aceea, uscarea reprezintă o
modalitate de conservare eficienţă a fructelor sau legumelor prin deshidratare.

57
 3. Presiunea osmotică
Presiunea osmotică a celulei microbiene este uşor mai mare decât
concentraţia mediului de cultură. Acest lucru permite pătrunderea apei din
mediu în celulă cu scopul egalizării concentraţiilor. Dacă concentraţia
mediului extern este mai mare decât cea din interiorul celulei bacteriene,
(soluţia e hipertonică), are loc o ieşire masivă a apei din celulă, fenomen numit
plasmoliză. Dimpotrivă, dacă concentraţia externă este mai mică (se numeşte
hipotonică), apa năvăleşte în celulă, se umflă şi plesneşte, fenomenul numindu-
se plasmoptiză).
Concentraţia optimă care permite dezvoltarea microorganismelor este
cea a soluţiei izotonice, a cărei presiune osmotică este echivalentă cu a
mediului intracelular. Există şi microorganisme care pot rezista la presiuni
osmotice ridicate (sunt osmofile), ex: microorganismele halofile ( suportă
concentraţii mari de sare). Acestea, la rândul lor pot fi:
- halofile facultative, cresc la o concentraţie sub 2% NaCl, din această
categorie fac parte majoritatea speciilor microbiene;
- halofile obligate, care cresc numai la o concentraţie mai mare de 2% NaCl,
dar nu depăşesc 12%, ex microorganismele marine (Micrococcus
halodenitrificans).
- halofile extreme, pot creşte numai la concentraţii mai mari de 12% NaCl, ex:
Halobacterium .
In solurile sărăturate se întâlnesc specii halofile facultative apartinând genurilor
Micrococcus si Bacillus care poseda mecanisme adaptative la concentratii mari
de sodiu schimbabil, săruri solubile si pH puternic alcalin, reprezentanţii
genurilor fiind comuni pentru solurile normale cu pH neutru.
Microorganismele care trăiesc la concentraţii mari de zahăr, din
dulceţuri, gemuri, siropuri, se numesc zaharofile şi pot suporta concentraţii de
peste 50% zahăr.

4. Radiaţiile au de asemenea un puternic efect nociv asupra

microorganismelor, efectul putând fi letal sau mutagen.
Radiaţiile solare, a căror acţiune a fost semnalată încă din antichitate,
acţionează asupra microorganismelor prin intermediul radiaţiilor UV şi
infraroşii.
Radiaţiile UV, sunt radiaţii neionizante, cu lungime de undă între
2300-2800Ǻ care acţionează asupra acizilor nucleici şi proteinelor microbiene,
producând modificări la nivelul acestora. Celulele microbiene nepigmentate şi
cele tinere sunt mult mai sensibile la acţiunea radiaţiilor comparativ cu celulele
pigmentate şi cele mature sau spori. Pe acţiunea bactericidă a radiaţiilor UV se

58
bazează utilizarea lămpilor UV în sterilizarea aerului încăperilor, a sălilor de
operaţie şi a laboratoarelor farmaceutice.
Radiaţiile X şi γ aplicate în doze mari pot avea efect mutagen sau
microcid asupra microorganismelor. Acţiunea acestor radiaţii este ionizantă
prin faptul că lovesc anumiţi atomi ai celulei rezultând formarea de ioni,
radicali liberi. Acţiunea indirectă a radiaţiilor, asupra microorganismelor, se
manifestă prin intermediul ozonului şi a apei oxigenate, care se formează sub
influenţa lor.
Radiaţiile ionizante se pare că acţionează asupra ADN-ului, înlăturând
punţile de hidrogen dintre cele două catene cu legături mai stabile, blocând în
acest fel diviziunea. Pentru ca radiaţiile ionizante să acţioneze, ele trebuie să
atingă anumite puncte sensibile din celula microbiană: cu cât intensitatea
iradierii este mai puternică acest fenomen are şanse mai mari de a se produce
(“teoria ţintei”).
Radiaţiile au fost utilizate în sterilizarea alimentelor însă, au
dezavantajul că lasă un miros neplăcut acestora, de aceea metoda este puţin
utilizată.
Bacteriile şi alte microorganisme s-au dovedit mai rezistente la radiaţii
decât omul şi celelalte mamifere. Astfel DL la om este de 500r ( Rontgen); DL
la Escherichia coli 10 000 r; DL, la levuri este 30 000 r; DL la Paramecium
caudatum 300 000r. Cea mai rezistentă bacterie la radiaţii γ este Deinococcus
radiodurans. Aceasta dispune de un mecanism special de anulare a efectului
radiaţiilor. Bacteria suferă grave leziuni ale ADN, la fel ca celelalte organisme
vii, însă încetează de a se multiplica timp de 6 ore, interval în care remediază
aceste leziuni.

3.1.2. Acţiunea factorilor chimici din mediu asupra microorganismelor

Efectul diferitelor substanţe chimice asupra microorganismelor este

diferit, legat fiind de tipul microorganismului şi de concentraţia substanţei
respective. Astfel H2S este toxic pentru majoritatea organismelor vii, dar pentru
bacteriile sulfuroase constituie principalul aliment.
În ce priveşte efectul substanţei chimice dpv al concentraţiei s-a
observat că, lipsa totală a unui element din mediu opreşte creşterea
microorganismelor, urmează apoi o creştere a intensităţii multiplicării
microorganismelor proporţională cu concentraţia (chiar substanţe toxice, cum
ar fi sărurile de arsen sunt stimulatoare în doze foarte mici). La o anumită
valoare a concentraţiei de element aceasta nu are nici un efect - efect indiferent,
la un moment dat însă se determină încetinirea creşterii microorganismelor şi
chiar stoparea multiplicării. În acest moment concentraţia substanţei determină
59
un efect microstatic. Prin creşterea concentraţiei în continuare se reuseşte
distrugerea, liza microorganismului, efectul numindu-se microcid sau
microbiocid.
Pentru fiecare substanţă manifestarea acestor acţiuni are loc la
concentraţii foarte diferite, în limite destul de variabile. De pildă efectul
nutritiv al zaharozei apare pe un interval larg de concentraţii, iar cel toxic
survine la concentraţii foarte ridicate, în timp ce în cazul arsenului stimularea
are loc la concentraţii joase, pe un interval restrâns, efectul toxic manifestându-
se foarte rapid tot la concentraţii reduse.
În practică substanţa cu efect microstatic este numită antiseptic şi se
aplică la ţesuturi vii, împiedicând instalarea şi multiplicarea
microorganismelor. Substanţa cu efect microcid este numită dezinfectant şi se
aplică pe corpuri nevii, prin modul ei de acţiune se determină distrugerea
microorganismelor care populează obiectul respectiv, tabelul 3.1.
În cele mai multe cazuri o substanţă chimică să manifestă efect
microstatic, la concentraţie mică iar efectul microcid se manifestă odată cu
creşterea concentraţiei substanţe respective, acţiunea de distrugere a
microorganismelor corelând pozitiv cu creşterea concentraţiei. Există însă şi
excepţii. S-a demonstrat că acţiunea microcidă a alcoolului etilic este realizată
la concentraţie de 50-700 pe când concentraţiile ce depăşesc valorile amintite,
precum 90-950, să fie ineficiente în tehnicile de dezinfecţie.

Tabelul 3.1
Agenţi chimici sterilizaţi de uz curent (după Grozav şi Trif,1990)
Denumirea substanţei Scop
Sublimat coroziv (sol clorură Dezinfecţia mobilierului de
mercurică) 1‰ laborator;
Dezinfecţia pipetelor
Formol soluţie 3-5% Dezinfecţie sticlărie, faianţă,
metal;
Inactivare culturi microbiene.
Fenol soluţie 5% Dezinfecţie sticlărie, faianţă,
metal;
Conservare seruri (0,5%)
Hidroxid de sodiu 2-3% Dezinfecţie mobilier,
pardoseli, cuşti animale
Alcool medicinal Dezinfecţie mâini
Cloramina sol 1-5% Dezinfecţie mobilier;
Dezinfecţie mâini

60
 Dezinfectant cationic , sol 1- Dezinfecţie suprafeţe netede;
3‰ Dezinfecţie mâini
Apa oxigenetă Dezinfecţie mucoase

Explicaţia stă în mecanismul de acţiune a alcoolului etilic asupra celulei

microbiene, mecanism care constă în coagularea proteinelor. Stratul celulelor
microbiene asupra cărora a avut acţiune alcoolul devine impenetrabil, protejând
restul celulelor microbiene de acţiunea directă a alcoolului.

3.1.3. Clasificarea agenţilor chimici după tipul de acţiune asupra

microorganismelor.

Agenţi chimici care modifică permeabilitatea membranelor

• Fenolul şi derivaţii fenolici ( crezol, lizolul) se folosesc în concentraţie
variabilă între 0,5 şi 0,5% având puternică acţiune microbicidă. Fenolul se
foloseşte ca etalon pentru aprecierea comparativă a efectului altor substanţe,
prin determinarea coeficientului fenolic (CF). Utilizare - în dezinfecţia
suprafeţelor de lucru sau ca şi conservanţi ai serurilor imune.
• Detergenţii, au proprietăţi de emulsionare şi antrenarea a particulelor,
mai puţin efect de asepsie. Molecula detergenţilor are o structură asimetrică
fiind compusă din două părţi active: una hidrofobă cu proprietăţi lipofile iar cea
de-a doua hidrofilă cu proprietăţi lipofobe. Moleculele de detergent aflate în
soluţie se orientează cu capătul lipofil pe suprafaţa celulelor bacteriene iar cel
hidrofil în exterior, determinând apariţia sarcinilor electrice negative şi prin
urmare respingerea celulelor microbiene. Acest lucru determină dispersia lor în
lichid, ceea ce favorizează expunerea lor la acţiunea antibacteriană directă a
substanţelor antimicrobiene din compoziţia detergentului.
Detergenţii, după natura chimică pot fi neionici, anionici şi cationici.
Detergenţii neionici nu prezintă acţiune antimicrobiană. Ei sunt folosiţi în
prepararea mediilor de dispersie pentru a favoriza creşterea şi multiplicarea
spaţială a celulelor microbiene.
Detergenţii anionici sunt săruri de sodiu şi potasiu ale acizilor graşi
superiori, care au acţiune antimicrobiană slabă asupra bacteriilor G+
manifestată numai la pH scăzut.
Detergenţii cationici sunt săruri de amoniu cuaternar care modifică
sarcina electrică negativă de la suprafaţa bacteriei prin adsorbţie de cationi,
efectul fiind alterarea peretelui celular ce asigură protecţia bacteriei. Efectul lor
e bactericid.
• Săpunurile sunt săruri ale acizilor graşi nesaturaţi cu acţiune bactericidă
asupra bacteriilor patogene, dar fără acţiune faţă de stafilococi.
61
 • Sărurile acizilor biliari au acţiune bactericidă asupra bacteriilor care nu
trăiesc în intestine. Cele saprofite intestinale sau patogene sunt
rezistente la sărurile acizilor biliari.
• Eterul etilic are efect bactericid asupra bacteriilor Gram negative.
Agenţi chimici care denaturează proteinele. Produc modificări fizico-
chimice ale coloizilor citoplasmatici determinând coagularea proteinelor
funcţionale. Sunt reprezentaţi de acizi, baze şi alcooli.
Acizii şi bazele produc disocierea în medii apoase si modificarea
concentraţiei ionilor de H+ sau OH-. Acizii au efect microcid, putând fi folosiţi
acizi minerali: acidul sulfuric, acidul clorhidric, azotic dar şi organici: acidul
propionic, acetic, lactic, picric.
Bazele au acţiune bactericidă se pot folosi ca soluţii de hidroxid de
sodiu, potasiu sau calciu.
Alcoolii sunt dezinfectanţi slabi, cel mai eficient s-a dovedit alcoolul
propilic în conţ. 80% urmat de alcoolul etilic (cel mai eficient de conc.50-
60%),
Agenţi chimici care blochează activitatea enzimelor.
Blocarea enzimelor se datorează interacţiunii agentului chimic cu
radicali activi din structura unor enzime, blocându-le în acest fel activitatea.
▪ Aldehidele - formaldehida – are acţiune dezinfectantă în concentraţie de
4%. Acţiunea dezinfectantă se datorează formării punţilor metilenice de tipul
R-CH2-R dintre moleculele proteine, inactivându-le.
▪ Oxidul de etilen este un gaz cu acţiune bactericidă, fiind inflamabil se
foloseşte în amestec cu CO2.
▪ Compuşii metalelor grele;
❑ sublimatul coroziv (HgCl2) are acţiune puternic bactericidă, utilizat
fiind în conc. 0,1-0,5%
❑ azotatul de argint - este utilizat în dezinfectarea mucoaselor
❑ sărurile cuprice, acţionează numai microorganismelor eucariote de
tipul ciupercilor şi algelor.
▪ Agenţi oxidanţi:
• Clorul, hipocloritul de sodiu şi calciu se folosesc la dezinfecţia apei.
• Cloraminele, în soluţie 1-5%, utilizate pentru dezinfecţia obiectelor, a
meselor de lucru;
• Iodul, sub formă de tinctură, manifestă un pronunţat efect
microbiocid;
• Ozonul, folosit la sterilizarea apei potabile, a recipientelor;
• Apa oxigenată, cu acţiune dezinfectantă pentru mucoase;
• Permanganatul de potasiu, antiseptic puternic folosit sub formă de
soluţie 0,1%;
62
 • Coloranţii bazici, cristal violet, albastru metilen, au efect
bacteriostatic asupra bacteriilor Gram pozitive, efect intensificat într-un mediu
alcalin.
•
Intrebari autoevaluare:
1. Ce înţelegeţi prin temperatura optimă. Ce valori are pentru
microorganismele mezofile, dar pentru cele termofile?
2. Care este temperatura optima de crestere pentru microorganismele
patogene pentru om?
3. Explicaţi de ce celulele microbiene nu sunt distruse daca îngheţul
survine foarte rapid.
4. În ce condiţii are lor plasmoliza? Dar plasmoptiza?
5. Dati exemple de substante chimice care denaturează proteinele ?

63
Curs 8

3.2. BAZELE MICROBIOLOGICE ALE CONSERVĂRII

PRODUSELOR DE ORIGINE VEGETALĂ ŞI ANIMALĂ

Păstrarea nealterată a produselor alimentare a reprezentat din cele mai

vechi timpuri, o problemă esenţială pentru omenire. Au fost elaborate ca
urmare o serie de metode, atât empirice cât şi ştiinţifice, menite să păstreze
nealterată valoarea nutritivă a alimentului prin împiedicarea dezvoltării
microorganismelor, metode numite cu titlu generativ - conservare.
În păstrarea şi comercializarea multor produse alimentare sunt implicate
microorganisme cu cele mai diferite tipuri de acţiune fie pozitivă, fie negativă.
În acest sens, microorganismele pot fi grupate în:
- microorganisme saprofite de cultură, folosite pentru transformări utile ale
alimentelor şi ca atare, fac parte din tehnologiile curente în panificaţie,
vinificaţie, la fabricarea brânzeturilor etc.;
- microorganisme saprofite de degradare – mucegaiuri, drojdii, bacterii, care
provoacă procese microbiologice nedirijate, soldate cu modificări nedorite sau
chiar alterări ale produselor alimentare;
- microorganisme condiţionat patogene şi patogene, care prin toxinele produse
la nivelul alimentelor (tipul toxic) sau în organismul consumator (tipul
infecţios) provoacă îmbolnăviri grave, câteodată mortale.
Metodele de conservare se bazează pe mai multe principii care pot
mării sau menţine rezistenţa ţesuturilor la alterarea produsă de microorganisme
(principiul biozei). Un alt principiu al conservării se bazează pe modificarea
condiţiilor de păstrare, condiţii care împiedică dezvoltarea microorganismelor
de putrefacţie favorizând dezvoltarea celor folositoare (principiul anabiozei,
cenanabiozei şi antibiozei) sau prin care se distruge orice formă de viaţă de
pe/din alimentul respectiv – principiul abiozei.

64
 3.2.1.Metode bazate pe principiul biozei

Bioza este principiul prin care se asigura pastrarea functiilor vitale ale
celulelor, astfel alimentele conservate prin acest principiu îşi păstrează
proprietăţile vitale, inclusiv mecanismele de rezistenţă la infecţii. Pentru
microorganisme acest principiu asigură efecte microstatice, în acest sens viteza
de multiplicare a microorganismelor este diminuată datorită temperaturilor
scăzute de 4-50C si asigurarea ventilaţiei. Metoda se aplică fructelor şi
legumelor conservate în stare proaspătă, acestea păstrându-şi în depozite
capacitatea de respiraţie şi de maturizare (coacerea merelor sau a bananelor are
loc în silozuri) şi capacitatea naturală de rezistenţă la infecţii.

3.2.2.Metodele bazate pe principiul anabiozei

Principiul anabiozei presupune faptul că produsele sunt menţinute în condiţii în

care funcţiile vitale sunt nule. Prin aceasta se urmărește modificarea
parametrilor optimi necesari creşterii şi multiplicării microorganismelor
dăunătoare se împiedică popularea alimentului cu microorganisme.
Starea de anabioză se poate induce prin utilizarea agenţilor fizici:
temperaturi scăzute, desicaţie, mărirea presiunii osmotice, modificarea pH –
ului. Dintre agenţii chimici există utiliza metoda de acidifiere artificială şi
gazarea cu CO2 10%.
Metodele de conservare ce se bazează pe folosirea agenţilor fizici sunt :
- refrigerarea, se utilizează pentru conservările de scurtă durată ( câteva zile)
constând în păstrarea alimentelor la temperaturi cuprinse între 0-40C. Din
păcate existenţa unor microorganisme criofile, având cerinţe reduse faţă de
temperatură limitează durata de conservare prin refrigerare. Rămân active la
această temperatură îndeosebi mucegaiurile producătoare de micotoxine. Din
acest considerent asistăm la dezvoltarea unei ramuri speciale, şi anume -
microbiologia alimentelor refrigerate.
- congelarea, permite păstrarea o vreme mai îndelungată, constă în îngheţare şi
menţinere la temperatură de -18 -200C. Are dezavantajul că produce modificări
la nivelul structurii celulare a cărnii, fructelor, zarzavaturilor congelate,
distrugându-le structura celulară cu revărsarea conţinutului celular. De aceea
un aliment congelat după decongelare reprezintă un mediu ideal pentru
microorganismele ce le populează, microorganisme care îşi reiau activitatea (
vezi influenţa îngheţului asupra microorganismelor) deîndată ce temperatura
permite. Ca urmare imediat după decongelare produsele trebuiesc preparate.

65
- uscarea permite conservarea alimentelor prin lipsa apei. Metoda constă în
deshidratarea alimentului la un conţinut de apă sub 12%. La această valoare se
împiedică schimburile osmotice la nivelul celulei şi se sistarea metabolismului
microbian.
- sărarea sau zaharisirea determină mărirea concentraţiei de substanţe din
mediu şi creşterea presiunii osmotice ceea ce va avea ca efect moartea
microorganismelor. Cu toate acestea alimentele pot fi supuse alterării de către
microorganismele halofile extreme (Halobacterium) sau zaharofile ( în general
ciuperci).
Metode de conservare ce presupun folosirea agenţilor chimici se
bazează pe cenanabioză şi antibioză. Ambele se pot induce pe cale naturală sau
artificială.
Cenanabioza presupune modificarea pH- ului alimentului prin
activitatea microorganismelor fermentative acidotolerante împiedicându-se
creşterea şi multiplicarea microorganismelor de putrefacţie. Metodele bazate pe
acest principiu sunt:
- Murarea, se bazează pe acţiunea microorganismelor saprofite utile care
produc acid lactic. Se aplică legumelor, fructelor, nutreţurilor verzi pentru
conservare ca siloz. Pentru a se favoriza procesul fermentativ
microorganismelor implicate trebuie să li se faciliteze accesul la conţinutul
celular al produselor vegetale.
Acest lucru se realizează prin sărare ( legume) sau prin strivire (silozuri).
- Marinarea sau conservarea în acid acetic (oţet) constă adiţionarea oţetului
într-o concentraţie între 4% şi 6% .
Există însă specii microbiene care sunt acidofile, îndeosebi specii de
mucegai şi drojdii care s-au dovedit tolerante la aciditatea ridicată. De aceea
pentru a se asigura o conservare sigură se recomandă folosirea acţiunii
combinate a acidului cu a căldurii.
Antibioza se bazează pe folosirea substanţelor antibiotice. În funcţie de
antibioticul utilizat se permite creşterea unei anumite categorii de
microorganisme utile în conservare. Rezultate remarcabile se obţin prin
combinarea antibiozei cu a căldurii.
În regiunile tropicale se uzitează metoda de injectare cu antibiotic a
animalelor care urmează a fi sacrificate pentru a prevenii alterarea cărnii.
În prezent sunt utilizate furaje combinate aditivate cu antibiotice în
creşterea intensivă a animalelor de carne, ca o măsură profilactică în
răspândirea bolilor.

66
 3.2.3. Metodele bazate pe principiul abiozei

Abioza presupune suprimarea functiilor vitale ale celulelor, intra în

discuție atat produsul de conservat cât si microorganismele utile sau dăunătoare
care populeaza acest produs, cu ajutorul diferiţilor agenţi fizici, chimici sau
acţiunea combinată a acestora. De obicei se utilizează o metodă de sterilizare
incompletă cu ajutorul căldurii şi folosirea unei substanţe antiseptice de tipul
acidului ascorbic, benzoic, propionic, nitraţi.
Se pot utiliza următoarele metode:
• Termoabioza presupune utilizarea temperaturii ca mijloc de sterilizare.
Se poate realiza prin folosirea căldurii umede, uscate, a microundelor
sau radiaţii IR.
• Aternoabioza presupune utilizarea presiunilor înalte, a câmpului
magnetic a câmpului electric pulsatoriu.
• Radioabioza, presupun utilizarea radiaţiilor gama, UV;
• Antiseptabioza, presupune utilizarea combinaţiilor de antibiotice pentru
a asigura o perfectă stare aseptică, cu împiedicarea dezvoltării
microorganismelor.
• Septoabioza, constă în utilizarea tehnicilor de filtrare pentru diferite
alimente lichide.
• Aseptoabioza, presupune ambalarea alimentelor deja conservate prin
eliminarea aerului ( vidare)
O metodă combinată este cea a afumării. Fumul datorită conţinutului său
în fenoli, aldehide, acid formic, crezoli şi răşini are o pronunţată acţiune
microcidă care poate fi potenţată de o prealabilă sărare şi uscare a produsului
sau fierbere.

Intrebari:
1. In opinia dumneavoastra care ar fi cea mai sigura metoda de
conservare pentru legume. Argumentaţi?
2. Ce presupune marinarea?
3. Dati exemplu de trei metode de conservare bazate pe principiul
anabiozei folosind metode fizice.
4. Ce presupune o metoda combinată de conservare? Dati exemple

67
Curs 9

Capitol IV. MICROBIOLOGIA SOLULUI

Microflora si microfauna solului alcătuiesc microbiota edafică. Ea constituie

componenta organica vie a solului ce determina transformarea continua a
compușilor in sol si asigura circuitul elementelor in natură. Prin activitatea
populației solului (macro, mezo si microbiota) se asigura menținerea si
îmbunătățirea fertilității solurilor. Având in vedere ca activitatea si existenta
lor depinde de suportul nutritiv si variația factorilor de mediu, fermierii
trebuie să susțină continuu funcționarea activității biologice a solurilor prin
incorporarea de reziduuri vegetale si animale evitând limitarea tratamentelor
cu substanțe pesticide, îndeosebi a acelora ce conțin metale.

IV. 1. STRUCTURA MICROBIOTEI SOLULUI

Microbiota solului, este constituită din microfloră, cuprinzând

bacteriile, ciupercile microscopice şi alge şi microfaună, reprezentată fiind de
protozoare. În cadrul microbiotei se diferențiază şi o ultramicropopulaţie,
reprezentată fiind de virusuri.

IV.1.1. Microfauna solului

Microfauna este reprezentată de protozoare. Datorită dimensiunilor

reduse (se pot examina doar la microscop) sunt considerate microorganisme
unicelulare de tip eucariot (asemănător drojdiilor si algelor) dar cu o organizare
şi funcţionalitate mai complexă a celulei. Principalele particularități ale
protozoarelor sunt:
• Prezintă nucleu de tip eucariot;
• Sunt în marea majoritate aerobe, schimbul de gaze se realizează la nivelul
membranei plasmatice;
• Au formațiuni de deplasare de tipul cililor, flagelilor sau pseudopodelor;
• Nutriția se realizează prin înglobare (pinocitoză sau fagocitoză) sau
invaginare;
• Sciziparitatea este metoda de multiplicare a protozoarelor, semnalându-se
si fenomene de conjugare;
68
• În condiții nefavorabile își încetinesc funcțiile metabolice, pierd apa,
rezistând sub protecția unui scut protector gros (se închistează).
Numărul şi activitatea protozoarelor din soluri depinde foarte mult de
conținutul de apă şi sursa de hrană.
Sursa de hrană o constituie în principal bacteriile, de aceea numărul
protozoarelor reprezenta între 1-10% din totalul populației bacteriene, aceasta
însemnând 100-1000 protozoare/gr sol uscat. În ce privește umiditatea,
protozoarele sunt active numai în soluri umede, suportă uscarea prin
transformarea în chisti revenind active în momentul restabilirii umidității
optime. Umiditatea ridicată le afectează negativ datorită modificării raportului
apă/aer, protozoarele fiind aerobe.
Protozoarele din sol fac parte din trei clase: Flagellata, Rhizopoda şi
Cilliata.
Clasa Flagellata este cea mai frecventă în sol, numărul flagelatelor
reprezentând 9/10 din totalul protozoarelor. Unii reprezentanți posedă pigmenți
clorofilieni, hrănindu-se asemenea plantelor (nutriție holofitică) aceștia
constituie gruparea de trecere de la alge la protozoare tipice. Alte flagelate nu
au astfel de pigmenți, se hrănesc cu substanțe organice gata preparate,
pătrunderea acestora în celulă realizându-se prin difuziune (datorita
gradientului de concentrație). Deplasarea se face grație unui flagel ce depășește
cu mult lungimea celulei. Mărimea variază între 20-50 m. Reprezentant
Euglena viridis.
Clasa Rhizopoda cuprinde protozoare având particularitatea de a-si
modifica forma celulară, acest fapt permițând pătrunderea prin pori de mici
dimensiuni. Deplasarea se realizează prin emiterea de prelungiri
protoplasmatice numite pseudopode. Ele servesc şi la nutriție, procesul
desfășurându-se similar fagocitozei. Rizopodele ocupă locul al doilea ca
frecvență în soluri, sunt mai mici decât flagelatele si se hrănesc cu substanțe
organice nevii, precum humus sau vii, ca bacterii, spori de ciuperci, fragmente
hifale. Reprezentant Amoeba proteus.
Clasa Cilliata sunt considerate protozoare mai evoluate care nu prezintă
flageli sau pseudopode ci cili, aceștia fiind în număr mare şi mai scurți ca
flagelii. Unele ciliate si-au pierdut capacitatea de deplasare fiind fixate, în acest
caz cilii fiind utilizaţi doar în nutriţie. Ciliatele sunt binucleate, nucleul mare
conținând informaţia genetică necesară biosintezei constituenților proprii pe
când nucleul mai mic are rol în înmulțirea sexuată. În ce priveşte modul de
nutriţie unele folosesc resturi organice (nutriţie saprofită), altele consumă
organisme vii având mod de nutriţie tipic animalelor (nutriţie holozoică).
69
Dimensiunea lor este mai mare, comparativ cu a indivizilor celorlalte clase dar
echivalează ca biomasă deoarece numărul lor în soluri este redus.
După modul de nutriţie populaţia faunei solului se poate împărţi în:
- fitofagă, care se hrăneşte cu plante;
- zoofagă (holozoică), care se hrăneşte cu organisme vii;
- microfagă, care se hrăneşte cu microorganisme;
- saprofagă, (saprozoică) care se hrăneşte cu resturi organice;
- bacteriofagă, care se hrăneşte cu bacterii;
- micofagă, care se hrăneşte cu ciuperci;
- necrofagă, care se hrăneşte cu cadavre.

IV.1.2. Microflora solului

Existenţa microorganismelor în sol a fost evidenţiată încă de la sfârsitul

secolului al XIX –lea de către cercetătorul german Cohn, care a arătat existenţa
proceselor de descompunere a resturilor organice în soluri printr-un proces
fermentativ, care stă la baza obţinerii compostului. Mai târziu Winogradsky
descoperă bacteriile cu nutriţie chimioautotrofă, numite bacterii nitrificatoare
şi posibilitatea bacteriei Clostridium pasteurianum de a reduce azotul
molecular, proces cunoscut în prezent sub denumirea de fixare biologică şi
întâlnit numai de bacterii. Lipman, la începutul secolului XX elaborează
noţiunea de entitate complexă şi vie a solului datorită abundenţei de organisme
care utilizează solul ca habitat şi prin a căror activitate se asigură nutriţia
minerală a plantelor, îmbunătăţirea structurii şi păstrarea fertilităţii solului,
asigurarea circuitului elementelor în natură.
Microflora constituie componenta cea mai importantă pentru viaţa
solului. Ea este constituită din bacterii, actinomicete ciuperci microscopice şi
alge. Activitatea ei este determinată direct şi indirect de celelalalte fracţii ale
populaţiei solului, respectiv mezo şi macropupulaţie

Bacteriile

Cele mai numeroase microorganisme din sol (9/10 din totalul microflorei)
sunt bacteriile. Ele sunt reprezentate în solurile agricole numai de specii
aparţinând domeniului bacteria (Eubacteria). Numărul lor variază în funcţie de
abundența substanţelor organice, tipul de sol, anotimp, planta de cultură şi
metoda de determinare utilizată, oscilând între 1 milion până la 1miliard de

70
bacterii/gr sol uscat. Numărul mare de bacterii corelează pozitiv cu numărul
protozoarelor, pentru care ele constituie principala sursă de hrană.
Numărul bacteriilor scade pe profilul solului, deoarece scade cantitatea de
materie organică şi concentraţia de oxigen ceea ce determină direct creşterea şi
multiplicarea micropopulaţiei heterotrofe aerobe. De asemenea, existenţa unei
cantităţi mari de apă în sol determină perturbarea echilibrului apă/aer, cu efect
asupra bacteriilor strict aerobe care, fiind private de prezenţa oxigenului, îşi
încetează activitatea.
De asemenea, în cazul unui conţinut ridicat de argilă, creşte fracţia
micropopulaţiei bacteriene absorbite la suprafaţa acesteia, fenomen bazat pe
atracţia particulelor cu sarcini contrare (lamelele argiloase au sarcină pozitivă,
pe când la suprafaţa celulelor sarcinile sunt negative), determinările numerice
fiind în acest caz afectate de numeroase erori.
Reacţia acidă sau alcalină, chiar cu valori de 6,5 sau 7,5 -8, are influenţă
negativă asupra populaţiei bacteriene care nu suportă modificări ale
echilibrului ionic din soluţia solului.
Activitatea bacteriilor este legată de mineralizarea compuşilor organici
din sol şi transformările diferitelor substanţe minerale în sol. Din punct de
vedere al nutriţiei majoritatea sunt chimioorganoheterotrofe excepţie fac
bacteriile nitrificatoare, sulfatreducătoare care sunt chimioautotrofe.
Cele mai importante bacterii în sol sunt:
a. Bacteriile care participă la procesele implicate în circuitul azotului din
sol: nitratbacteriile (Nitrobacter, Nitrococcus, Nitrospira) şi nitritbacteriile
(Nitrosomonas, Nitrosococcus, Nitrosospira), bacteriile simbiotice (Rhizobium,
Bradyrhizobium) şi nesimbiotice fixatoare de azot (Azotobacter, Beijerinckia),
proteolitice, amonificatoare (Pseudomonas, Bacillus, Arthrobacter etc),
bacteriile denitrificatoare (Thiobacillus denitricans, Bacillus denitrificans).
b. Bacteriile care descompun carbohidraţii din compoziţia resturilor
vegetale, îndeosebi celulozolitice, pectice (Cellulomonas, Cellfacicula,
Cellvibrio, Clostridium sp., Bacillus sp).
c. Bacteriile implicate în descompunerea altor compuşi, inclusiv cei de
sinteză. Datorită activităţii lor se evită fenomenele de acumulare, asigurându-se
circuitul elementelor în
natură. Din această categorie fac parte actinomicetele precum şi reprezentanţi
ai genului Pseudomonas (este considerată bacteria cea mai omnivoră, speciile
genului având capacitatea de a accede din punct de vedere metabolic în jur de
200 compuşi diferiţi, de provenienţă naturală sau sintetică).

71
 Bacteriile filamentoase. Actinomicetele

Reprezentanţi ai actinomicetelor sunt foarte răspândiţi în soluri, de aceea

ele sunt considerate ca fiind microorganisme tipice de sol. Aici fracţia
actinomicetă, având nutriţie chimioheterotrofă, este implicată în
descompunerea substanţelor organice, producând în schimb vitamine,
antibiotice, aminoacizi şi alte substanţe între care şi geosminul, care dă solului
acel miros plăcut caracteristic pentru solul proaspăt prelucrat. Dacă geosminul
este produs în cantitate mare, lucru care se întâmplă în cazul solurilor excesiv
fertilizate organic, atunci solul va avea un miros dezagreabil de putred.
Numărul maxim de actinomicete a fost determinat în solurile
cernoziomice, actinomicetele preferând soluri calde, cu reacţie neutră, mai
uscate şi bogate în substanţe organice. Au posibilitatea de a utiliza în nutriţie
substanţe organice greu de descompus, atât naturale (substanţe humice) cât şi
sintetice precum mase plastice, cauciuc, pesticide. Numărul lor în soluri
variază între 107-108 UFC/gr sol.
O caracteristică esenţială a actinomicetelor, de o deosebită importanţă
practică, este aceea de producere a antibioticelor, substanţe organice cu efecte
toxice asupra altor specii microbiene. Elaborarea lor este absolut necesară
deoarece actinomicetele au o rată de creştere scăzută, concurând cu celelalte
specii edafice prin sintetizarea şi eliminarea de antibiotice reuşind astfel să
stăvilească creşterea si multiplicarea speciilor sensibile.

Cianobacteriile

Iniţial, regnul Protista încadra atât cianobacteriile, cunoscute şi sub

denumirea de alge albastre-verzi) cât şi algele verzi. Motivaţia se baza pe
modul de hrănire identic, fototrof al celor două grupări. Tehnicile avansate,
bazate de determinarea secvenţială a ARN ribozomal, au relevat faptul că
cianobacteriile prezintă structură de tip procariot asemănătoare bacteriilor
tipice, determinând încadrarea lor în domeniul Bacteria, pe când restul algelor
(verzi, galbene, roşii, şi diatomeele) să fie încadrate în domeniul Eucarya,
alături de ciuperci, protozoare, plante şi animale.
Cianobacteriile reprezintă una din cele mai vechi organisme de pe
Pământ, dominând ca formă de viaţă marină, acum 2 miliarde de ani. Prin
activitatea lor au determinat oxigenarea atmosferei, creându-se premisa
evoluţiei vieţuitoarelor cu respiraţie aerobă.

72
 Cu toate că sunt microorganisme procariote, cianobacteriile sunt
caracterizate de o mare variabilitate genotipică, ceea ce le permite ocuparea şi
creşterea pe o arie întinsă şi diversă din punct de vedere a temperaturii (de la
temperaturi de peste 400C până în ţinuturile arctice), al disponibilităţii apei (
ecosisteme acvatice până la cele aride) şi a salinităţii (medii hiposaline la
hipersaline).
Fiind microorganisme cu nutriţie fototrofă, au pigmenţii asimilatori
precum clorofila şi ficobilina, cu cele două componente ficocianina, care
asigură culoarea albăstruie, sau ficoeritrina, pentru culoarea roşie. Materialul
de rezervă este reprezentat de amidon cianofitic sau proteine specifice precum
cianoficina. Cianobacteriile sunt organizate în clasa Cyanophyta,
reprezentative pentru sol sunt genurile: Nostoc, Anabaena, Nodularia,
Oscillatoria, Phormidium, Rivularia.
Importanţa cianobacteriilor din sol derivă din faptul că fac parte din
categoria producătorilor primari. Având cele mai modeste pretenţii nutriţionale,
cu posibilitate de a popula rocile golaşe alături de algele verzi, sunt
responsabile de iniţierea proceselor de pedogeneză. Această realizare se
datorează capacităţii de a fixa azotul gazos. Specii precum Anabaena
variabilis, Nostoc punctiforme, Nostoc muscorum, cu posibilităţi de fixare
biologică a azotului atmosferic, realizează îmbogăţirea cu azot a orezăriilor.

Algele edafice

Algele reprezintă un grup de microorganisme extrem de diversificat, ce

cuprinde cel puţin 7000 specii ( după unii autori chiar peste 10 000 specii), din
care au evoluat ulterior toate tipurile de organisme cunoscute în lumea vie.
Numărul algelor edafice variază, obişnuit între 500-5000 alge/gr sol uneori
chiar poate atinge 1milion/gr sol, factorul decizional care determină numărul
acestora fiind apa. Deoarece au nutriţie autotrofă, ceea ce presupune prezenţa
pigmenţilor fotosintetizanţi, sunt răspândite la suprafaţa solului sau în primii 1-
2 centimetri, prezenţa luminii fiind esenţială pentru realizarea procesului de
fotosinteză.
Algele edafice aparţin diviziunii Chlorophyta, Euglenophyta şi
Chysophyta, speciile cele mai întâlnite în soluri aparţinând claselor următoare:
- Clasa Chlorophyceae cuprinde algele verzi uni sau pluricelulare, care au
pigmenţi clorofilieni a şi b, alţi pigmenţi asociaţi, peretele celular este de
natură celulozică, acumularea materialului de rezervă are loc sub formă
de amidon. Reprezentanţi: Ulotrix, Chlorococcum, Chlorella,

73
 Senedesmus. Clasa Bacillariophyceae, cuprinde diatomeele, alge
unicelulare, având peretele celular impregnat cu silice. Celula e formată
din două jumătăţi care se închid precum o cutie. Reprezentanţi:
Pinnularia, Pleurotaenium.
- Clasa Chrysophyceae cuprinde alge brun gălbui, unicelulare sau în
colonii, ce conţin clorofila a, c1 şi c2 precum şi caroten. Reprezentanţi:
Chromulina, Chrysolepidomonas
- Clasa Euglenophyteae cuprinde alge verzi flagelate, nutriţia fiind mixtă.
La lumină se hrănesc autotrof iar în lipsa ei heterotrof. Reprezentant
Euglena gracilis.
Datorită procesului de fotosinteza, algele îmbogăţesc soluţia solului în oxigen,
favorizând astfel creşterea sistemului radicular al plantelor şi a
microorganismelor aerobe în condiţiile unui exces de umiditate în sol.
Înmulţirea algelor se realizează prin fragmentarea filamentelor, când sunt în
colonii sau prin diviziunea celulei. Se pot înmulţii şi sexuat prin contopirea a
două celule diferite, din a căror unire rezultă zigotul.
Unele alge trăiesc în simbioză cu ciupercile formând lichenii care cresc
pe suprafaţa rocilor.

Ciupercile microscopice

În sol se întâlnesc toate grupele de ciuperci de la cele mai simple, cum

sunt drojdiile, până la cele mai complexe precum cele cu pălărie
(bazidiomicete). Mucegaiurile, au cele mai mari dimensiuni comparativ cu
alte microorganisme aparţinând microbiotei solului. Deşi numărul lor este mai
redus, 100 000 până la 1000 000/gr sol, comparativ cu numărul bacteriilor,
biomasa lor este net superioară putând atinge şi 5 t/ha (după Meetting, 1993).
În solurile din ţara noastră, cele mai des întâlnite (fig 1. 11) sunt
genurile: Rhizopus, Mucor, Trichoderma, Geotrichum, Alternaria, Fusarium,
Aspergillus, Penicillium. Majoritatea sunt aerobe, unele sunt patogene (ex.
Fusarium, Alternaria), dezvoltându-se cu precădere în solurile aerate şi cu un
reacţie acidă. Pot folosi în hrana lor substanţe cu structură simplă (diferite
zaharuri) dar şi substanţe cu structură chimică mai complicată (celuloze,
lignine), Ca sursă de azot folosesc atât azotul mineral (nitraţi, amoniac, amine,
amide) cât şi forma organică.
După aprecierile făcute de unii cercetătorii mucegaiurile contribuie cu
7/10 din activitatea vitală a solului. Ciupercile joacă un rol important în

74
formarea structurii solului, deoarece hifele lor strâng ca nişte curele particulele
de sol, făcându-le
favorabile pentru creşterea plantelor superioare. Hifele au proprietăţi hidrofuge
ceea ce implică un rol protector faţă de acţiunea distructivă a apei.
Mucegaiurile au şi capacitate de a produce antibiotice, dar şi aşa numitele
micotoxine, substanţe cu înalt caracter cancerigen şi mutagen. Rolul ecologic
al micotoxinelor este puţin cunoscut în vreme ce antibioticele asigură
mucegaiurilor un avantaj în concurenţa cu specii bacteriene cu creştere rapidă.

Fig 6.1. Principalele mucegaiuri din sol, după Paul şi Clark, 1988

75
 IV.1.3. Ultramicropopulaţia solului

In soluri virusurile alcătuiesc ultramicropopulaţia solului. Aceasta este

reprezentată de enterovirusuri, virusuri fitopatogene şi zoopatogene.
Enterovirusurile ajung în sol cu fecalele. În funcţie de condiţiile existente pot
supravieţui un număr variabil de zile. Existenţa unor perioade lungi de
supravieţuire a virusurilor patogene umane depinde de temperatura scăzută şi
umiditate ridicată.
Virusurile fitopatogene şi zoopatogene ajung în sol odată cu resturile
plantelor sau animalelor bolnave, însă perioada de multiplicare a acestora în
soluri este foarte scurtă datorită faptului că resturile sunt rapid descompuse de
o microfloră mai mult sau mai puţin specifică, în cele din urmă fiind
descompusă şi proteina virală.
a. Virusurile fitopatogene au o perioadă mai mare de supravieţuire în
sol, unele dintre acestea putând rezista din vară-toamnă până în primăvara
anului următor. Totuşi au fost semnalate în repetate rânduri, îndeosebi în cazul
practicării monoculturii, persistenţa bolilor de natură virală în ani succesivi.
Pentru a se preîntâmpina astfel de incidente solurile trebuie supuse sterilizării
parţiale prin mijloace fizice sau chimice.
b. Virusurile zoopatogene pot rezista în solurile agricole maximum
câteva luni, în funcţie de particularităţile solului respectiv şi de virus. Se pare
că pe lângă umiditate şi temperatură un rol important în menţinerea viabilităţii
virusurilor îl prezintă şi reacţia solului. La un pH acid al solului virusul
encefalomielitei la şoareci a fost inactivat foarte rapid. Inactivarea a decurs
rapid si pe un sol cu reacţie alcalină, pe când la pH-ul neutru inactivarea a
decurs lent.
c. Fagii sunt virusuri care parazitează celulele microbiene. Foarte
studiaţi au fost bacteriofagii care parazitează bacteriile din genul Rhizobium,
Bradyrhizobium care asigură aprovizionarea cu azot la plantelor leguminoase.
În laborator pentru a se evidenţia sensibilitatea unei specii faţă de
acţiunea lizogenă a unui fag se va cultiva pe mediu lichid sau solid specia
microbiană pentru care se doreşte testarea rezistenţei la bacteriofag. După
creşterea culturii se adaugă câteva picături din filtratul de sol apoi cultura se va
incuba din nou. Dacă specia microbiană testată este sensibilă la acţiunea fagilor
din sol atunci cultura lichidă se limpezeşte sau, în cazul folosirii de culturi pe
mediu agarizat, pe suprafaţa culturii în pânză apar plaje de liză.

76
Întrebari autoevaluare:

1. Ce este microbiota si din ce este constituită?

2. Cum se numeste tipul de nutritie, pentru reprezentanții microfaunei,
în cazul în care sunt folosite microorganisme? Dar dacă sunt folosite
plante?
3. Ce categorii de microorganisme fac parte din cadrul microflorei?
4. Ce sunt actinomicetele?
5. Ce este ultramicropopulatia?
6. Ce sunt fagii?

77
Curs 10

IV. 2. RELAȚII ECOLOGICE IN CADRUL MICROBIOTEI. RELATII

CU PLANTELE SUPERIOARE

Între speciile microbiotei apar si se dezvolta relații ce derivă din

necesitatea speciei de a supravietui si a se multiplica ocupand astfel o nisă
ecologică. Ca urmare, între speciile edafice apar mai întâi relațiile antagonice
pentru ocuparea nișei. Pe lângă acestea apar şi alte tipuri de relaţii precum cele
sinergice. Ambele sunt determinate de necesităţile nutritive. Cea de a treia
categorie relațională o constituie relaţiile de neutralism sau indiferente, care
permit co-habitarea speciilor, situaţie înregistrată între specii care nu utilizează
aceleaşi surse de hrană.
IV.2.1. Relaţiile antagonice

Acest tip de relaţii sunt predominante în soluri. Ele se stabilesc între

diferite grupe de microorganisme şi constau în excludere reciprocă a speciilor
pentru sursa de hrană. Fenomenul de excludere se poate manifesta în diferite
forme, în principal prin instituirea relaţiilor de concurenţă, prin eliminarea de
diferiţi metaboliţi toxici pentru alte speciile concurente sau prin folosirea
efectivă a altor specii ca surse de hrană.
Concurenţa apare între două specii care utilizează aceleaşi surse de hrană.
Succesul în concurenţă este dat de:
a) prezenţa la locul colonizabil exact în momentul în care condiţiile de
mediu devin favorabile multiplicării micro-organismului respectiv (cel mai
adesea îndeplinesc aceste condiţii speciile microbiene cu mare capacitate de
înmulţire şi răspândire (dispersie în mediu). Spre exemplu în sol la începutul
descompunerii resturilor organice animale sau vegetale eu-bacteriile realizează
o activitate intensă, ca urmare se înre-gistrează o dezvoltare abundentă a
acestora, în timp ce actinomicetele, bacteriile filamentoase, nu se dezvoltă.
După epuizarea substanţelor uşor metabolizabile ritmul de creştere si
multiplicare a bacteriilor se reduce atingând valoarea 0. Activitatea lor este
preluată de actinomicete care se multiplică consumând substanţele greu
metabolizabile neutilizate de eubacterii.

78
 b) capacitatea superioara de supravieţuire la condiţii nefavorabile,
capacitate care este mai mare la organisme ce au organe speciale de rezistenţă
(spori şi chişti la bacterii) supor-tând astfel abateri mai mari de la media
factorilor de mediu (temperatură, umiditate, aeraţie aciditate, cazul ciupercilor).
c) pretenţii reduse pentru creştere, microorganismul poate supravieţui şi
creşte când elementele necesare vieţii sunt în cantităţi minime în mediul
înconjurător. Exemplu: microorga-nismele capabile de a-şi sintetiza singure
vitaminele specifice (factorii de creştere) sunt mai competitive, comparativ cu
cele care au nevoie de prezenţa acestora în mediul de cultură.
d) capacitatea de a învinge mecanismele de rezistenţa (biotice sau abiotice)
din mediu.
Amensalismul sau suprimarea unui microorganism de către un factor toxic
produs de un altul. Factorul toxic poate fi anorganic sau organic, un acid sau un
antibiotic. Exemplu acidul lactic şi acidul butiric, produşi ai bacteriilor de
fermentaţie lactică sau butirică, împiedică dezvoltarea bacteriilor de
putrefacţie. Tot aici trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză când
antibioticul
produs de un microorganism (mucegaiuri) împiedică dezvoltarea altor tipuri de
microorganisme (bacterii).
Un alt tip de relaţii antagonice sunt cele de parazitism, respectiv de
parazitare a unui organism din sol de către altul. Parazitul poate trăi pe
organismul parazitat numindu-se în acest caz ectoparazit sau în interiorul
acestuia, cazul endoparaziţilor. Parazitismul poate fi obligat, cazul microfagilor
(bacteriofagi sau micofagi) când parazitul nu se poate multiplica decât în celula
gazdă sau facultativ, precum unele micoplasme.
În funcţie de evoluţia relaţiei gazdă-parazit se diferenţiază mai multe tipuri de
parazitism:
- distructiv, când acţiunea parazitului determină distrugerea celulei sau a
organismului gazdă. Exemplu: acţiunea bacterio-fagului lizogen care
parazitează bacteriile Rhizobium determi-nând decelarea numărului de fixatori
simbiotici din rizosfera plantelor leguminoase. Din familia Baculoviridae face
parte granulovirusul GV, care parazitează viermele merelor Cydia pomonela, în
final determinând moartea larvei. Fenomenul prezintă importanţă practică
majoră deschizând perspectiva utilizării acestor virusuri ca măsură de
combatere ecologică în plantaţiile de meri.
- nedistructiv, ca în cazul bacteriofagilor temperaţi, care pătrund în celula
bacteriană, se înmulţesc şi coexistă cu ea fără a o distruge.

79
 Unele microorganisme, ciuperci si bacterii parazitează dăunători ai
plantelor agricole: insecte, nematozi şi ciuperci fitopatogene. Aceste specii au o
mare însemnătate practică fiind folosite în combaterea biologică sau ca metodă
preventivă de protecţie a plantelor de cultură Ex: Pasteuria penetrans este o
bacterie sporogenă ce parazitează nematozii penetrându-le epiderma.
Predaţia, alt tip de relaţii antagonice prin care un microorganism vânează activ
un altul, care-i serveşte ca hrană. Exemplu: protozoarele, sunt microorganisme
tipic prădătoare care se hrănesc cu bacterii dar există şi bacterii prădătoare (de
exemplu Bdelovibio bacteriovorum) sau ciuperci prădătoare.
Urmare a relaţiilor antagonice în sol este cunoscut fenomenul de autopurificare
a solului (prin eliminarea unui microorganism inoculat într-un sol normal).
Fenomenul este larg favorabil omului, căci datorită lui sunt eliminate în timp
relativ scurt organisme patogene pentru om, animale şi plante. Totuşi datorită
autopurificării din sol sunt eliminate şi organisme benefice inoculate de om în
sol, spre exemplu aplicarea culturilor de Rhizobium selecţionate sau aplicarea
preparatelor biologice pe bază de Bacillus thuringiensis. Totuşi această regulă
are şi excepţii determinate, după Ghinea L.2002, de:
- rezistenţa excepţională a unor substanţe biologice (sporii unor bacterii cum
sunt cele producătoare de tetanos şi antrax, sporii unor ciuperci fitopatogene);
- pătrunderea organismelor inoculate în zone în care microorganismele din
sol nu au acces (de exemplu pătrunderea bacteriilor din genul Rhizobium în
rădăcinile leguminoaselor);
- slăbirea relaţiilor concurenţiale în sol (de exemplu prin încorporarea de
material nutritiv);
- slăbirea capacitaţii concurenţiale a microflorei solului (de exemplu în solul
uscat);
- protecţia microorganismelor nou inoculate prin adsorbţie pe coloizi
minerali existenţi în mod natural în sol sau încorporaţi de către om (Ladd si
colab., 1990; Heigen şi colab, 1990);
- protejarea microorganismelor inoculate (de pilda cu antibiotice la care ele
sunt rezistente, dar nu şi microflora concurentă).
Modificarea asociaţiilor de microorganisme într-un mod adecvat
intereselor omului se obţine cel mai uşor prin modifi-carea condiţiilor lor de
nutriţie. Cel mai simplu se realizează, în cazul biocenozelor solului, printr-o
fertilizare organică adecvată, prin care se modifică raportul C/N. Aceasta este
metoda cea mai eficace de a controla Rizoctonia solani , greu de controlat altfel
(Jaeger şi Nelvis, 1983).

80
 În acelaşi mod se modifică microflora intestinală a omului, favorizând
înmulţirea bifidobacteriilor, cu rol binefăcător în sănătate, prin ingerarea aşa
numitelor bifidofibre, produse din sfeclă şi care conţin 83% zahăr şi 17% un
anumit tip de fibre.

IV.2.2.Relaţiile de neutralism

În afara raporturilor antagonice (de incompatibilitate) între

microorganisme există şi raporturile de indiferenţă, de neutralism şi sinergice,
prin care microorganisme exercită acţiuni favorabile unele asupra celorlalte.
Raporturile de neutralism pot fi:
Comensualismul (sau metabioză) prin care un microorganism beneficiază de
activitatea altuia fără reciprocitate. Se cunosc numeroase cazuri în care un
microorganism modifică însuşirile solului într-un sens favorabil altuia: de pildă
microorganisme aerobe consumând oxigenul creează condiţii pentru cele
anaerobe, pentru care prezenţa acestuia e toxică.
Microorganismele care mineralizează humusul produc amoniac, iar
acesta constituie principalul aliment pentru nitrit bacterii, care produc nitriţi
necesari nitrat bacteriilor.
În descompunerea celulozei intervin şi se succed trei micro-populaţii. Astfel
micropopulaţia I se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale, care va
fi degradată până la glucoză sau diferiţi acizi organici, substanţe utilizate în
nutriţia micropopulaţiei a II-a. Micropopulaţia a III-a se dezvoltă pe seama
microorganismelor moarte din micropopulaţiile I şi II.
Un alt tip de relaţii comensale este satelitismul, de pildă creşterea
bacteriilor care nu-şi produc singure vitaminele în jurul celor ce le
sintetizează.

IV.2.3.Relaţiile sinergice

Relaţiile sinergice sunt de avantaj reciproc, cum se întâmplă în cazul

sintrofismului. Exista situaţii în care două specii de microorganisme nu pot
sintetiza nici una întreaga moleculă a unei vitamine, dar fiecare sintetizează o
anumită parte a acesteia. În acest caz microorganismele pot creşte numai
împreuna fiecare beneficiind de aportul celuilalt.
Un alt tip de relaţii reciproc avantajoase sunt cele de mutualism care pot fi:
- facultativ (denumite şi protocooperare), caz în care doi parteneri se
avantajează reciproc fără ca relaţiile dintre ei să aibă un caracter permanent:

81
celuloza este descompusă în sol mai uşor în culturi microbiene mixte, ionii de
mangan sunt oxidaţi mai uşor de asocierea a două bacterii din sol
(Corinebacterium-Chromobacterium) insecticidul paration este de asemenea
mai uşor descompus de asocierea a două bacterii.
- obligat, caz în care este denumit simbioză. Cazul cel mai important de
simbioză este acela dintre plantele leguminoase şi bacteriile din genul
Rhizobium, planta leguminoasă furnizează bacteriilor parte din alimentul
energetic necesar, pe care ea îl obţine prin fotosinteză, în vreme ce bacteria
aprovizionează planta cu azot care provine din azotul molecular din atmosferă.
Un alt exemplu: simbioza dintre actinomiceta Frankia si plante superioare
aparţinând angiospermelor.

IV.2.4. RELAŢII PROBIOTICE INTRE MICROORGANISMELE

SOLULUI SI PLANTELE SUPERIOARE

Cele mai evidente relaţii intre microorganisme si plante apar la nivelul

rădăcinii acestora.
Prin intermediul unor compusi, pe care le elimină în sol şi care se
numesc rizodepozite, de tipul: aminoacizi, vitamine, baza azotate, glucozide
etc, rădăcina plantei favorizează cresterea unei micropopulatii, cu o mare
densitate de organisme si/ sau microorganisme active. Zona de influenţă a
rădăcinii se numeşte rizosferă iar suprafaţa intimă de contact a rădăcinii cu
solul de numeşte rizoplan. Solul neinfluenţat de rădăcini formează edafosfera.
Rizosfera şi rizoplanul au o importanţă deosebită pentru fiziologia şi
metabolismul plantei. Astfel, se îmbunătăţeste aprovizionarea plantelor cu
substanţe minerale prin mineralizarea compuşilor organici, se stimulează
creşterea plantelor prin fitohormonii se produc, se descompun substanţe
fitotoxice (cumarina), se ameliorează starea fitosanitară prin producerea de
antibiotice ce inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene etc. În rizosfera plantelor
tinere, structura comunităţilor microbiene diferă de cea a plantelor bătrâne.
Explicaţia constă în faptul că în rizosfera plantelor tinere se află compuşi
simpli, uşor de degradat iar în cea a plantelor bătrâne abundă resturi de celule
sau ţesuturi care rămân ca rezultat al extinderii rădăcinilor.
În sol se află cantităţi mari de fosfor, fier, mangan, calciu dar ele sunt
insolubile. Comunităţile de microorganisme realizează solubilizarea acestora
prin modificărea valorilor pH, a potenţialului de oxido-reducere, a eliberării
agenţilor de chelatare devenind accesibili plantelor.

82
 În rizosferă domină în general bacteriile mici care nu formează spori,
Gram-negative precum Arthrobacter, Flavobacterium, Achromobacter,
Agrobacterium. Cel mai des întâlnit este genul Pseudomonas cu 3 specii care
produc pigment fluorescent: P. fluorescens, P. chlororaphis şi P. putida,
caracterizate printr-o înalta capacitate competitivă. În rizosfera altor plante se
dezvoltă cu preponderenţă Rhizobium, Azotobacter sau Azo-spirillum. În zona
de sol neinfluenţată de rădăcinile plantelor, respectiv în edafosferă, predomină
actinomicete, micromicete şi bacterii care formează endospori.
Bacteriile care trăiesc în asociaţie simbiotică cu rădăcina alcătuiesc
bacterioriza plantei respective. Ex populaţiile de Rhizobium, Bradyrhizobium
alcătuiesc bacteriorize. Ciupercile care trăiesc în simbioză cu plantele
generând relaţii probiotice de întrajutorare alcătuiesc micorize. Ex Glomus sp.
, Gigaspora sp. Pe langă bacteriorize si micorize exista si actinorize. Ele sunt
asociaţii intre rădăcinile plantelor cu actinomicete si se formează numai în
solurile deficitare în azot mineral sau organic, prezenta azotului constituind un
factor inhibitor al acestor tipuri de simbioze. Datorită acestui fapt actinorizele
au un deosebit rol ecologic susţinând creşterea plantelor in ecosisteme silvice,
pe nisipuri sau pe halde miniere la restaurarea ecologică a acestora. Cea mai
cunoscută şi populară actinomiceta ce determina formarea de actinorize este
Frankia alni. Ea este o bacterie filamentoasă, gram pozitivă care are
posibilitatea de a fixa azotul molecular. Simbioza se concretizează prin apariţia
de nodozităţi, asemănătoare celor de la leguminoase dar mai mari si cu
suprafata încretiță. In regiunea temperata a țării noastre un exemplu elecvent il
reprezinta cătina (Hippophaea rhamnoides), plantă care creste ușor pe soluri
nestructurate, sărace in elemente nutritive dar aerisite.

Intrebari autoevaluare

1. Ce presupun relațiile de neutralism? Dati exemple.

2. Ce este amensalismul?
3. Exemplificati 2 tipuri de relatii antagonice.
4. Ce este mutualismul obligat? Dar cel facultativ. Dati exemple
5. Ce este rizosfera. Dar actinoriza?

83
Curs 11

Capitol IV.3. Activitatea microbiotei si circuitul elementelor în sol

Procesul de descompunere a substanţelor organice ajunse în sau pe sol se

realizează cu ajutorul micropopulaţiei solului. În momentul de faţă noţiunea de
descompunere este substituită cu noţiunea de biodegradare.
Biodegradabilitatea este o proprietate reflectată prin capacitatea unui compus
de a fi transformat, prin accesare enzimatică, ca urmare a acţiunii unor
microorganisme.
Când stadiul final al biodegradării este dat de producerea de compuşi
anorganici simpli de tipul CO2, H2O, NO3, CH4 procesul se numeşte
mineralizare.

IV.3.1. Activitatea microbiotei si circuitul de carbon

În soluri, prin încorporarea resturilor vegetale sau animale ajung compuşi

organici diferiti începând cu grupul glucidelor simple (glucoza), a proteinelor,
până la compusi complexi precum celuloza, lignina, amidonul sau pectina.
Glucoza fiind un zahar simplu, cu o greutate moleculara mica, ajunsă în
sol este descompusa rapid de către fungii edafici.
Celuloza este constituientul predominant al resturilor vegetale (continutul
cel mai ridicat se gaseste în resturile păioase) iar biodegardarea ei poarta
denumirea de celulozoliză. Microflora implicata în proces se numeste
celulozolitică si este reprezentată de bacterii aparţinând genurilor Cytophaga,
respectiv C. aurantiaca, C. hutchinsonii), Sporocytophaga, Sorangium,
Polyangium, Angiococcus, Cellvibrio, Cellfalcicula, Cellulomonas. Dintre
actinomicete s-au dovedit active Streptomyces, Nocardia, Micromonospora, iar
ciuperci: Chaetomium indicum, Aspergillus fumigatus, Trichoderma. Aceşti
reprezentanţi celulozolitici au cerinţe diferite faţă de temperatură, aeraţie,
umiditate sau pH. De aceea, în funcţie de tipul de sol sau sezon în soluri
întâlnim active numai anumite specii sau subspecii microbiene. Astfel,
deosebim o micropopulaţie mezofilă cu un optim de activitate situat între 20-
400 C şi una termofilă, activă peste 400 C. Microorganisme celulolitice criofile
implicate în proces sunt active primăvara fiind reprezentate de Cellfalcicula

84
fusca, C. mucosa, Cellvibrio ochraceus, C. flavescens cu un optim situat în jur
de 200C şi mixobacterile cu temperatura optima intre 18-22oC. În ţara noastră a
fost determinată o repartiţie sezonieră a microorganismelor celulolitice astfel:
primăvara când solul este mai rece predomină bacteriile din genul Cellvibrio,
în prima parte a verii dominante sunt ciupercile, apoi spre toamă apar şi
bacteriile celulolitice cele mai active Cytophaga şi Sporocytophaga (Ghinea L.,
2003).
Microorganismele celulozolitice sunt în marea majoritate aerobe, ca
urmare activitatea acestora depinde de starea de afânare a solului. În solurile
afânate celulozoliza se desfăşoară aerob şi energic cu mineralizarea totală a
celulozei până la CO2 şi apă. În solurile tasate ea are loc lent, predominând
procese anaerobe. Descompunerea anaerobă a celulozei se produce în cazul
unui exces de umiditate sau la tasarea solului. În ce priveste umiditatea,
celulozoliza se desfăşoară în sol numai la umidităţi ce depăşesc coeficientul de
ofilire, fiind maximă atunci când umiditatea solului este egală cu 60% din
capacitatea de câmp pentru apă.
În solurile acide, cu o valoare a pH sub 5,5, procesul de descompunere
a celulozei este asigurat în special de ciuperci. Între 5,5 şi 6,5 pe lângă ciuperci
apar şi reprezentanţi ai genului Cytophaga. La pH peste 6,5 resturile vegetale
celulozice sunt descompuse de ciuperci şi actinomicete.
Degradarea microbiană a celulozei are loc sub acţiunea a trei enzime
secretate de microorganisme, ce actioneaza succesiv si alcătuiesc sistemul
enzimatic celulozolitic. Tinând cont de faptul că enzimele nu sunt altceva decat
proteine functionale, este de înțeles de ce microorganismele celulozolitice au
nevoie ridicata fata de azot pentru biodegradarea celulozei.

Numai enzimele C1 şi Cx sunt extracelulare, în timp ce celobiaza este

enzimă intracelulară. Deci celuloza este descompusă extracelular până la
celobioză, substanţă simplă care poate pătrunde în interiorul celulei
microbiene.

85
 Enzima C1 este absolut necesară pentru ca sistemul Cx să poată acţiona
asupra celulozei iar ulterior să o transforme în celobioză. În lipsa ei se pot
utiliza diferiţi agenţi fizici sau chimici (tratament termic, pretratamente cu acizi
sau baze). Numai microorganismele celulozolitice obligate deţin atât enzimele
C1 şi Cx, în timp ce microorganismele celulozolitice facultative au numai
enzimele Cx. Pe parcursul degradării celulozei iau naştere compuşi
hidrocarbonaţi solubili şi oxiacizi. Apariţia lor stimulează intens dezvoltarea
fixatorilor de azot liberi care îmbogăţesc conţinutul de azot organic din sol.
Lignina este un alt compus natural important ce ajunge in soluri odata cu
resturile vegetale (cantitatea cea mai ridicata o lasa plantele lemnoase) şi este
importantă deoarece este principalul precursor al sintezei humusului*.
Ligninele se întâlnesc numai la plantele superioare intr-o enormă
biodiversitate, ele diferenţiindu-se structural de la moleculă la moleculă. Ele
constituie compusul natural cel mai rezistent la degradare biologică, având cea
mai mică viteză de biodegradare. Microorganismele ligninolitice sunt ciuperci
precum Phanerochaete chrysosporium, Poliporus versicolor, Armilaria vera,
Ganoderma applanatum. Procesul de alterare a ligninelor este început prin
mărunţirea mecanică a resturilor vegetale, în acest stadiu jucând un rol
important fauna solului, în special acarienii prezenţi în mare număr în frunzişul
mort al pădurilor, în resturile rămase după recoltarea vegetaţiei ierboase.La
descompunerea ligninelor participă enzime ca lignin-peroxidaza şi laccaza.
Amidonul este un polizaharid foarte răspândit la plante şi unele
microorganisme. Descompunerea amidonului are loc mai rapid decât a
hemicelulozei, celulozei şi a pectinei si este realizată de numeroase
microorganisme nespecifice care se numesc amilolitice.
Resturile organice rămase în sau pe sol sunt constituite pe lîngă
zaharuri simple (glucoză) complexe (amidon, celuloză, lignina) si din alti
compusi. Astfel, pectinele sunt inactivate cu ajutorul unor enzime
(protopectinaza, poligalacturonidaza şi pectin-esteraze), prezente la cca. 2%
din microorganismele solului.
Suberul (pluta) este greu metabolizat numai de ciuperci din sol
precum Nectria, Leptosphaera, Fomes, Fusarium.
Chitina, un polizaharid azotat care acoperă corpul unor insecte şi
ciuperci, este metabolizată de unele actinomicete. Lipidele şi cutina sunt
descompuse de către bacterii.

*
substanţa organica proprie solului care confera acestuia fertilitate naturală

86
 Fenolii sunt de asemenea oxidaţi de către microorganismele din sol,
fenomenul fiind legat concomitent şi de sinteza humusului. Taninurile sunt
apropiate ca structură de fenoli, toxice în general pentru microorganism, pot fi
descompuse în sol de către ciuperci filamentoase precum Penicillium si
Aspergillus.
Descompunerea resturilor are loc mai rapid dacă acestea vor fi
încorporate în sol, în acest fel asigurându-se un contact direct cu populaţia
microbiană a solului.
Vitaza de biodegradare a resturilor este dependentă de raportul dintre
azot /carbon. Dacă resturile vor conţine o parte azot la 25 părţi carbon (rezultat
din produsul 1/5 substanţă organică folosită în sinteză x 1/5 părţi N raportat la
C) întreaga cantitate de azot va fi utilizată în sinteză microbiană. În cazul când
resturile organice folosite vor conţine 1 parte N la mai puţin de 25 părţi C
atunci în sol se acumulează azot mineral, iar dacă vor conţine o parte azot la
mai mult de 25 părţi C, microorganismele celulozolitice vor utiliza azot din
zestrea minerală a solului, generându-se fenomenul "foamea de azot" a
culturilor agricole. Fenomenul poate fi prevenit dacă pentru fiecare tona de
paie incorporate se administrează si 50 kg azot s.a sub forma de îngrăşăminte
minerale.

IV.3.2. Activitatea microbiotei si circuitul de azot

Mineralizarea substanţelor organice de natură vegetală şi animală

începe întotdeauna cu compușii bogați în azot. Resturile vegetale sărace în N
(de pildă cocenii şi paiele) se descompun lent in timp, procesul fiind
conditionat de disponibilitatea azotului necesar sistemului enzimatic microbian.
În categoria substanţelor organice cu azot sunt incluse proteinele, peptidele,
nucleoproteinele, aminoacizii, care ajung în soluri cu resturile de plante,
microorganisme şi organisme moarte.
Procesul de mineralizare a substanţelor proteice are loc în două etape care
decurs succesiv şi concomitent în sol.
1. Proteoliza reprezintă procesul prin care macromoleculele proteice
sunt descompuse în compuşi mai simpli ca : peptone, peptide, aminoacizi, uree.
Descompunerea are loc sub acţiunea unei microflore heterotrofe. Procesul
decurge în două etape:
- În prima se descompun proteinele în peptide, peptone, este realizată
de mucegaiuri, cele mai active din acest punct de vedere sunt speciile

87
genurilor: Aspergillus, Penicillium, Mucor, Rhizopus, bacteriile fiind lipsite de
aceste enzime.
- În etapa a doua, peptidele şi peptonele sunt descompuse sub acţiunea
peptidazelor secretate de bacteriile de putrefacţie. Foarte active sunt genurile:
Clostridium, Bacillus, Pseudomonas, Proteus, Serratia şi Sarcina. În final se
formează aminoacizii.

proteinaze peptidaze
Proteine peptide, peptone Aminoacizi
mucegaiuri bacterii

Descompunerea acizilor nucleici, care provin din celulele moarte se realizează

cu ajutorul nucleazelor secretate atât de bacterii cât şi de mucegaiuri.
2. Amonificarea. Reprezintă cea de a doua etapă a mineralizării
compuşilor organici cu azot, prin care aminoacizii rezultaţi în urma procesului
de proteoliză, sunt scindaţi cu eliberarea amoniacului. La procesul de
amonificare participă foarte multe specii microbiene, foarte active fiind
Pseudomonas sp.
Un rol important îl joacă ureea, care ajunge în sol atât în mod natural, cu
diferite resturi animale şi chiar vegetale, cât şi ca îngrăşământ mineral. Ureea
este în sol hidrolizată cu eliberare de amoniac. Hidroliza este produsă în sol de
către unele microorganisme prin enzima specifică - ureaza. Aceasta enzimă
rămâne funcţională şi în afara celulelor eliberate, astfel încât mici cantităţi de
uree pot fi hidrolizate şi în solul din care lipsesc microorganisme vii, în vreme
ce cantităţile mari (cazul îngrăşămintelor) pot fi hidrolizate numai de
microorganisme active. De obicei, hidroliza ureei are loc exploziv chiar şi la
temperaturi scăzute ceea ce determină pierderi de azot fie prin volatilizarea
amoniacului format, fie prin levigarea nitraţilor ce rezultă din amoniac.

IV.3.3. Nitrificarea si denitrificarea în soluri

Procesul prin care are loc oxidarea ionului amoniu la nitriţi, ulterior la nitraţi
poartă numele de nitrificare. Fenomenul are loc sub acţiunea unui grup de
bacterii autotrofe chimiotrofe (vezi tabel), care utilizează diferiţi carbonaţi ca
sursă de carbon pentru reducerea cărora utilizează energia rezultată din
oxidarea amoniacului.

88
 Bacterii chemoautotrofe care oxidează azotul
Genul Specia Habitatul
Bacterii care oxidează amoniacul la nitriţi
Nitrosomonas europaea sol, apă, canal
Nitrosospira briensis sol
Nitrosococcus nitrosus mare
oceanus mare
mobilis sol
Nitrosovibrio tenuis sol
Bacterii care oxidează nitriţi la nitraţi
Nitrobacter winogradski sol
agilis sol, apă
gracilis mare
mobilis mare

Nitrificarea se realizează în două etape etape esenţiale. Prima este

numită nitritare, are loc sub acţiunea speciilor genurilor Nitrosomonas,
Nitrosococcus, Nitrosospira, Nitrosovibrio care oxidează amoniacul la nitriţi,
ceea ce echivalează cu eliberarea a 270 kJ.

NH+4 + 1,5 O2 = 2H+ + H2O + NO -2 +270,7kJ /mol

A doua etapă, numită nitratare, se desfăsoară sub acţiunea speciilor

Nitrobacter, Nitrospira şi Nitrococcus, care preiau nitriţi şi îi oxidează la
nitraţi, eliberându-se o cantitate de energie de cca 4 ori mai mică decat cea
rezultată în oxidarea azotului amoniacal. Acest lucru explică prezenţa nitriţilor
în cantitate foarte redusă în sol, ei fiind oxidati foarte repede de catre
nitratbacterii pentru satisfacerea necesarului energetic.

NO-2 + 0,5 O2 = NO-3 + 77,4 kJ/mol

Nitraţii acumulaţi în sol sunt în mare parte consumaţi de plantele

superioare sau de microorganisme in procesul de asimilare. In absenta
oxigenului, (în condiţiile unui aport mărit de apa sau in interiorul
microagregatelor solului) nitratii sunt folositi ca donatori electroni in procesul
respirator al microorganismelor, mai mult sau mai puţin specializate, proces
numit denitrificare.

89
 Denitrificarea este un procesul care inchide a circuitului azotului in sol
deoarece are ca rezultat formarea compuşilor reduşi cu azot precum NO, N2O
sau azot molecular acesta putând fi utilizat în fixare biologică de către
bacteriile fixatoare. S-a demonstrat că denitrificarea este un proces prin care
microorganismelor solului îşi satisfac necesarul de oxigen, în condiţii de
anaerobioză, deoarece în lipsa nitraţilor din sol microorganismele vor reduce
alti compuşii oxidaţi cu mangan şi fier sau sulf. Ca urmare denitrificarea este
un proces de respiraţie, prin care unele specii microbiene utilizează nitraţii sau
alţi compuşi oxidaţi ai azotului mineral, ca acceptori finali de H.
Microorganismele denitrificatoare sunt împărţite în două grupe (Pamfil D,
1999):
a. Bacterii denitrificatoare facultative, care pot folosi în condiţii de
anaerobioză diferite substraturi oxigenate între care şi nitraţii (Aerobacter
aerogenes).
b. Bacterii denitrificatoare obligate care se pot dezvolta în anaerobioză
numai în prezenţa nitriţilor sau nitraţilor (Micrococcus denitrificans, Bacillus
denitrificans, Vibrio denitrificans, Thiobacillus denitrificans)
Rata accelerata a procesului denitrificării se întâlneşte în cazul solurilor
cu umiditate ridicată, bogate în substanţe organice dar si in zona de rizosfera
plantelor unde fluxul de carbon organic este ridicat.

Intrebari autoevaluare
1. Cum se numeste procesul de biodegradare a celulozei?
2. Cum se numesc microorganismele care descompun celuloza?
3. Care sunt factorii ce afectează desfasurarea celulozolizei in sol?
4. In ce conditii apare foamea de azot si cum poate fi evitată?
5. Cum se numeste procesul de biodagradare a proteinelor?In ce etapa
are loc eliberarea de azot amoniacal?
6. Ce presupune nitrificarea, în ce conditii decurge în parametri
optimi?

90
 Curs 12

IV.3.4. ACTIVITATEA MICROBIOTEI SI FIXAREA

BIOLOGICĂ A AZOTULUI

Cea mai mare rezervă de azot accesibil biosferei (99,95%) este

reprezentată de azotul atmosferic, 78% din volumul de aer fiiind de fapt azot
gazos (N2). Din aceasta rezerva organismele fixatoare de azot introduc în sol
anual 92-170 milioane tone azot fixat. Pornind de la cantitatea maximă de 170
milioane tone, 120 milioane tone, sunt introduse în soluri prin fixare
simbiotică, 50 milioane tone - prin fixare asociativă şi liberă. Anual se
estimează că 150 milioane tone N2 sunt fixate încorporate în sol sub diferite
forme de îngrăşăminte minerale (Hera C, 1984).

IV.3.4. 1. Forme de azot în sol

Azotul din sol se poate afla sub formă organică sau anorganică, minerală,
constituind principala formă pe care o absorb plantele.
Azotul organic. Din cantitatea totală de azot organic din sol,
aproximativ 70% este cuprinsă în compuşi uşor hidrolizabili, deci cu
posibilităţi mărite de utilizare a acestora în nutriţia vegetală. Restul este
conţinut în complexe greu hidrolizabile, heterociclice formate în cursul
descompunerii ligninelor, regasindu-se în substanţele humice.
O altă formă a azotului organic e reprezentată de aminoacizi proveniţi
fiind din proteoliza diferitelor substanţe proteice ca consecinţă a activităţii
microorganismelor. O categorie aparte de combinaţii organice cu azot o
reprezintă hexozaminele: glucozamina şi galactozamina, a căror origine se
datorează acţiunii exclusiv a microorganismelor.
Azotul mineral este reprezentat de săruri minerale de amoniu, nitraţi,
nitriţi, la care se adaugă forme gazoase în cantitate redusă: protoxid de azot,
monoxid de azot, dioxid de azot şi azot molecular. Azotul amoniacal se poate
afla sub formă schimbabilă sau neschimbabilă. Forma schimbabilă şi solubilă
se găseşte în soluţia solului fiind accesibilă plantelor sau bacteriilor
nitrificatoare. Forma neschimbabilă a amoniului se găseşte reţinută în silicaţii
primari sau între foiţele argiloase, datorită dimensiunilor reduse (2,98Å).

91
 Nitraţii se găsesc liberi în soluţia solului. Cantitatea de nitraţi variază
foarte mult în funcţie de aeraţie, aplicarea îngrăşămintelor organice sau
minerale, de capacitatea de mineralizare- nitrificare a solului, umiditate.
Nitriţii au o existenţă scurtă în solurile agricole, bine aerate, cu
umiditate optimă, ei fiind rapid oxidaţi la nitraţi. Cantitatea lor este mai mare în
solurile calcaroase, la temperaturi reduse, pH ridicat.

IV.3.4.2. Fixarea biologică a azotului atmosferic

Azotul atmosferic reprezintă o rezervă imensă pentru plante,

deasupra unui hectar aflându-se cca. 77000 tone N2, din păcate însă plantele nu
pot utiliza această imens rezervor mare de azot în care se „scaldă” deoarece
sunt lipsite de echipamentul enzimatic necesar. Singurele vieţuitoare care pot
utiliza această formă a azotului sunt microorganismele procariote. Plantele nu
sunt adaptate pentru a utiliza azotul molecular (ele utilizează numai formele
minerale de azot din sol), singurele vieţuitoare capabile să utilizeze azotul
atmosferic fiind procariotele adică bacteriile.

Mecanismul biochimic al fixării biologice

Indiferent de natura lor taxonomică şi funcţiile ecologice,
microorganismele fixatoare de azot trebuie să posede sistemul enzimatic
necesar fixării numit nitrogenază. Sinteza acesteia este determinată genetic
de un grup de gene numite nif . Numărul lor variază în funcţie de sistemul
fixator fiind cuprins între 9 şi 13 gene. Nitrogenaza cuprinde două fracţii
proteice:
• molibdoferoproteină (azofermo, Mo-Fe-proteină, sau compus I),
• feroproteină (azofer, Fe-proteină, sau compus II);
În ambele componente ale nitrogenazei atomii de fier sunt legaţi de
proteină prin punţi de sulf, ceea ce măreşte sensibilitatea enzimei la prezenţa
oxigenului şi explică de ce fixarea are loc numai în condiţii anaerobe. Pentru
îndeplinirea acestei condiţii microorganismele fixatoare de azot aerobe enzima
beneficiază de mecanisme speciale de protective cum ar fi izolarea enzimei în
heterocişti la cianobacterii sau sintetizarea unei enzime speciale, numită
leghemoglobină, care are rol de a înlătura oxigenul de la locul fixarii azotului
respectiv din nodozități la leguminoase.
Deoarece fixarea azotului este un proces reducător, el are loc cu
consum de energie. La microorganismele fototrofe fixatoaare de azot
(cianobacterii), energia captată prin fotosinteză este înmagazinată în compuşii
92
macroergici de tipul ATP, ulterior fiind folosita în fixarea azotului molecular.
Bacteriile care trăiesc în simbioză cu plantele leguminoase beneficiaza de
energia produsă si stocata la nivelul ATP datorită fotosintezei plantelor. La
bacteriile fixatoare de azot libere, aerobe (Azotobacter) şi anaerobe
(Clostridium pasteurianum), energia necesara este furnizată de glucide, acizi
organici, alcooli, compuşi aromatici (benzen, fenoli) aflaţi de obicei în sol în
cantităţi reduse, ceea ce limitează aportul acestor microorganisme la sporirea
continutului de azot pe această cale. Totuşi, la suprafața solui se formează
deseori asociaţii fixatoare de azot între alge fotosintetizante şi celule de
Azotobacter. Alte asociaţii se formează între microorganismele celulolitice si
fixatorii liberi ai genului Azotobacter. S-a arătat că intensificarea cu 13% a
celulolizei sporeşte de 5-7 ori cantitatea de azot fixat în sol, iar o accelerare de
17% mareste cantitatea de azot fixată de 20 ori.

IV3.4.3. Fixarea liberă si simbiotică a azotului

Fixarea nesimbiotică a azotului este realizată de către bacteri

heterotrofe, aerobe sau anaerobe, si cianobacterii fixatoare de azot.
Bacteriile strict aerobe sau microaerofile sunt încadrate în trei genuri:
Azotobacter, Beijerinckia şi Derxia. Dintre fixatorii de azot aerobi cel mai
studiat este Azotobacter chroococcum, bacterie Gram negativă, cu formă
bacilară în stadiile tinere devenind sferică, cocoidă sau ovală în stadiul matur.
In acest stadiu se formează chiştii prin contractarea celulei, care se acoperă cu
mai multe membrane laxe tristratificate, alcătuind o excapsulă cu contur
neregulat. Azotobacter este aerob şi facultativ microaerofil. Se dezvoltă la o
temperatură optimă de 28ºC şi cu predilecţie în solurile umede la un pH optim
de 7,6.
Bacteriile anaerobe sunt încadrate în genul Clostridium. Cea mai
răspândită specie anaerobă fiind Clostridium pasteurianum, microorganism
obligat anaerob, cu formă bacilară în stadiile tinere şi fusiformă la maturitate.
Celula bacteriană devine fusiformă deoarece prin sporulare se deformează,
sporul având diametrul transversal mai mare decât diametrul transversal al
celulei. Bacteriile din acest gen se dezvoltă în condiţii optime la 20-30ºC şi pH
7, 5-8,9.
Atât bacteriile fixatoare aerobe cât şi cele anaerobe se cultivă pe medii
lipsite de azot dar care obligatoriu conţin zaharuri simple. Mai recent a fost
desoperit un fixator liber, capabil de fotosinteză -Heliobacter chlorum,
anaerob răspândit în orezării.

93
 Fixarea simbiotică a azotului

Plantele leguminoase formează simbioze cu bacterii din genurile,

Rhizobium si Bradyrhizobium. În urma simbiozei se produc pe rădăcini
formaţiuni speciale - nodozităţi. Bacteriile ce formează nodozităţi la diferite
leguminoase aparţin unor specii bacteriene diferite: R. leguminosarum, produce
nodozităţile la mazăre, măzăriche, sângele voinicului; R. trifoli - la trifoi; R.
phaseolli - la fasole; Mai recent din genul Rhizobium s-a desprins un alt gen
Bradyrhizobium din care s-au reunit speciile cu creştere mai lentă, respectiv
Bradyrhizobium lupini - la lupin; Bradyrhizobium japonicum - la soia si
Bradyrhizobium vigna la fasoliță
Bacteriile acestor genuri sunt microorganisme aerobe, Gram negative,
de formă bacilară, mobile, în stadiul tânăr, înconjurate de o capsulă gomoasă
formată din poliozide care dau coloniilor un aspect caracteristic. La maturitate
celulele bacteriene îşi pierd mobilitatea, se deformează având forme de x sau y
(bacteroizi) si încep să fixeze azotul molecular. Celulele bătrâne au formă
sferică (coci). Pe medii de cultură artificiale ele folosesc mono, bi sau
trizaharide, alcooli, acizi organici şi anumite polizaharide. Aceste bacterii
folosesc N2 doar atunci când trăiesc în asociaţie cu o plantă gazdă şi de aceea
pe medii
artificiale au nevoie de azot combinat sub formă de glutamat sau aminoacizi.
Infecţia şi formarea nodozităţilor începe prin stabilirea bacteriilor din
genul specific în zona rădăcinilor leguminoase (colonizare). Procesul de
colonizare poate fi stânjenit sau chiar oprit de prezenţa în rizosferă a unor
actinomicete producătoare de antibiotice. De aceea producătorii de
biopreparate pe bază de Rhizobium selecţionează tulpini rezistente la
antibiotice. Un alt factor care poate împiedica colonizarea rădăcinii este
prezenţa în sol a unor virusuri care distrug (lizează) celule de Rhizobium -
bacteriofagi-anti Rhizobium.
Bacteriile din genul Rhizobium sunt atrase de substanţele eliminate în sol de
rădăcinile leguminoaselor - aminoacizi, zaharuri, fenoli cu rol chimiotactic
pozitiv faţă de bacterii. Bacteriile aderă la perişorii radiculari şi produc o serie
de substanţe specifice simbiozei a căror sinteză este controlată de genele
nodulării (nod), amplasate pe plasmide mai mici, la Rhizobium trifolii, mai

94
mari, la R.meliloti sau pe cromozomul bacterian la Bradyrhizobium japonicum.
Nodozităţile formate pot avea creştere nedeterminată (lucernă, mazăre, trifoi)
sau determinată (soia, fasole, arahide, ghizdei). Ele au forme şi mărimi
specifice fiecărei leguminoase, mai sferice sau ovale (soia), alungite (trifoi,
lucernă, mazăre, măzăriche), ramificate, coraliforme (lupin, salcâm).
Numărul maxim de nodozităţi ce se pot forma pe o plantă este
determinat ereditar, ca şi tipul de distribuire a nodozităţilor. De asemenea între
numărul de nodozităţi şi volumul acestora există o relaţie inversă. Dezvoltarea
nodozităţilor este controlată de către plante în vreme ce bacteriile posedă
echipamentul enzimatic necesar fixării. Eficienţa fixării necesită însă şi o
enzimă specială leghemoglobina (hemoglobină specifica leguminoaselor) care
apare în stadiul activ al fixării azotului, cea ce corespunde cu faza de
transformare a celulelor de Rhizobium în bacteroizi. Leghemoglobina fixează
oxigenul şi-l îndepărtează din zona de activitate a nitrogenazei.

Intrebari autoevaluare

1. Ce presupune procesul de fixare de azot ?

2. Unde se afla cea mai mare cantitate de azot sub forma moleculară?
3. Ce este nitrogenaza?
4. Care sunt bacteriile simbiotice fixatoare de azot?Cu cine realizeaza
simbioze/
5. Ce este leghemoglobina? Ce rol indeplineste?

95
Curs 13
IV.3.5. Activitatea microbiotei si circuitul fosforului in sol

Fosforul este elementul a cărei frecvenţă în scoarţa terestră, raportat la

concentraţia de biosferă, este cea mai mică. El ocupa locul 5 ca importanță
vitală după oxigen, hidrogen, carbon şi azot. Pentru plante fosforul are o mare
importanță îndeosebi pentru calitatea producţiei, influențând direct si mărimea
recoltelor. Cantitatea totală a acestui element în sol este suficientă dar din
păcate cea mai mare parte a acestuia se găseşte sub formă inaccesibilă
plantelor, sub complexă de polifosfat, din pacate insolubilă, sau sub formă
organică. Principali compuşi organici cu fosfor din sol sunt: inozitol-fosfatul
(cca 60%), acizii nucleici (cca 24%) si fosfolipidele (25-31mg/kg). Plantele
pot folosi direct unii compuşi organici cu fosfor din sol cu moleculă mică, sub
forma nechelatată, dar în cea mai mare măsură are nevoie de compusul mineral
simplu cu fosfor (P2O5) ce este rezultatul acţiunii microorganismelor asupra
compusilor organci cu fosfor din sol. Ca atare, aprovizionarea cu fosfor a
plantelor se datorează următoarelor procese:
• Solubilizarea directă de către rădăcinile plantelor a unei cantităţi de fosfaţi;
• Metabolizarea treptată a fosforului cu ajutorul exoenzimelor vegetale;
• Solubilizarea fosforului de către microorganisme din compusi organici sau
minerali.
Compuşii greu solubili cu fosfor pot fi solubilizaţi numai prin acidifierea
solului. Din păcate aciditatea trebuie să fie atăt de mare încât la aceste valori nu
creste nici o specie cultivată, exceptând poate lupinul. Inocularea solului cu
microorganisme producătoare de acizi poate fi o masură de favorizare a
solubilizării fosforului. Intensitatea solubilizării fosforului depinde de modul
de utilizare a terenului, ea fiind mai mare sub păşuni şi sub anumite culturi
(lupin). O altă măsură constă în aplicarea de fertilizanti organici si minerali pe
termen lung, acestă masură determinând creşterea conţinutului de fosfor
organic din sol indirect datorită aportului sporit de resturi vegetale care abunda
in fracţiile uşor mineralizabile si acizii nucleici.
Microorganismele din sol se împart în:
- microorganisme care solubilizează fosforul tricalcic;
- microorganisme ce asimilează fosfor mineral şi organic;
- microorganisme ce asimilează numai fosfor mineral;
- microorganisme ce asimilează numai fosfor organic sub diverse forme;
- microorganisme care solubilizează fosforul din glicerofosfat.

96
Un rol important in asigurarea nutriţiei cu fosfor a plantelor îl au asociaţiile
simbiotice cu ciuperci micorizante, ciuperci care nu se pot izola pe medii de
creştere deoarece ele depind de aportul nutritiv al plantei gazdă. Legătura, sau
asocierea, este de tip mutualist obligat fiecare partener îndeplinind un rol bine
determinat în evoluţia relaţiei de tip micoriza.

IV.3.5.1. Micorizele. Tipuri de micorize

Termenul de micoriză este format prin combinarea cuvintelor mikes (gr.)-

ciupercă şi rhiza (lat.)-rădăcini, desemnând asociaţia simbiotică între ciuperci
(fungi) şi rădăcinile plantelor. Printre tipurile de micoriză observate în natură
există una care se regăseşte la majoritatea plantelor cultivate - micoriza
arbusculară (VAM), aceasta se regaseste la 85% din plantele erbacee.
Pe lângă aportul binecunoscut de aprovizionare si înlesnire a nutriţiei cu fosfor,
ciupercile de micoriză prezintă următoarele beneficii pentru plantă:
- explorează un volum mai mare de sol, lungimea rădăcinilor infectate cu fungi
de micorize fiind de 2-3 ori mai mare decât cele neinfectate, acestea fiind mai grele
si mai ramificate.
- fungii secretă metaboliţi care măresc solubilitatea ionilor minerali fixati în
sol, astfel încât ionii anorganici sunt preluaţi si translocaţi direct în rădăcini,
realizând un circuit închis al nutrienţilor (Atlas şi Bartha, 1987).
- Speciile lemnoase beneficiază mai mult de pe urma micorizelor comparativ
cu plantele cultivate deoarece dispun un număr mai redus de rădăcini şi perisori
absorbanţi.
- Pe solurile mai puţin fertile hifele pot explora un volum mare de sol
asigurând planta cu necesarul de substanţe nutritive preluate de la distanţe
relativ mari, inabordabile de către rădăcini, permitând explorarea extensivă a
terenului.
- Fungii produc substanţe de tip auxinic, precum acidul P-indol-acetic, sau o
serie de citokine care împiedică maturarea şi suberizarea rădăcinilor infectate,
prelungind perioada fiziologica activa a acestora.
- Prezenta ciupercilor la nivelul rădăcinii asigură protecţie împotriva agentilor
patogeni. Rădăcinile bătrâne sunt protejate împotriva acţiunii patogenilor prin
secretarea de tanin, în schimb rădăcinile tinere nu. Aici intervine rolul protectiv al
ciupercilor de micoriză care îmbracă cu o manta de hife vârful rădăcinilor tinere.
Unele ciuperci mediteraneene, foarte apreciate în gastronomie, cresc asemenea
unui manşon pe rădăcinile arborilor. Astăzi se cunoaste că este vorba de o
asociaţie specifică formată prin infectarea rădăcinilor plantelor lemnoase şi

97
formarea reţelei Harting care, în decursul a câtorva ani devine foarte densă şi
se numeşte trufă.
Clasificarea cea mai frecventă a micorizelor se bazează pe localizarea
interrelației dintre hifele fungice şi celulele corticale ale rădăcinii. Pe baza acestui
criteriu, micorizele aparţin următoarelor tipuri:
- ectomicorize (micorize ectotrofe), în care fungii colonizează suprafata
rădăcinilor (colonizare intercelulară). Fungii de ectomicorize aparţin
claselor: Basidiomycetes evoluate (ciuperci cu pălărie), Ascomycetes
(trufe) şi Phycomycetes: Amanita muscaria, Boletus edulis, Lactarius
deliciosus sp., Russula sp., Tuber sp., etc. Ectomicorizele sunt asociate
unui mare număr de plante din genul: Pinaceae, Salicaceae,
Betulaceae şi Fagaceae.
- endomicorize (micorize endotrofe), cu localizare intraradiculară a hifelor
(colonizare intracelulară). Endomicorizele pot fi produse de fungi cu hife
septate şi neseptate din genurile: Glomus, Sclerocystis, Gigaspora,
Acaulospora. În prezent este recunoscut faptul că cei mai mulţi fungi de
endomicoriza au un spectru larg pentru gazdă. Ciupercile neseptate
formează aşa numitele “micorize vezicular-arbusculare” (VAM) fiind
prezente la muşchi, ferigi, gimnosperme şi angiosperme
- ecto-endomicorize, includ ambele tipuri de infecţie, atât intra căt si
intercelulară. Ectoendomicorizele sunt mai rar întâlnite, după unii autori
fungul invadează celulele pomilor tineri din pepiniere (plop şi
mesteacăn) şi la replantare asocierea apare ca o ectomicoriză tipică.
Tipurile de micorize sunt determinate genetic de partenerul plantă,
aceasta stabilind gradul de intimitate ce le este permis hifelor fungice să
invadeze structura rădăcinii.

IV.3.6. Procese de sinteza microbiana in soluri. Humificarea

Se defineşte cu termenul de ,,humus” sau ,,substanţe humice"

componenta organică nevie din sol, evaluată cantitativ după conţinutul de
carbon organic, majorat de 1,724 ori. Acest coeficient reprezenta coeficientul
humic. Humusul reprezintă substanţa organică specifica solurilor, nemaifiind
întâlnita in alte medii naturale.
- acidul humic, acid cu moleculă mare, până la 100 000 GM, solubil în soluţii
minerale alcaline. Provenit din resturile celulozice ierboase, culoare brună, care

98
se găseşte abundent în solurile cernoziomice, conferindu-le calităţi agricole
superioare. Are o vechime de 1000 - 2000 ani
- acidul fulvic fracţie brun-gălbuie, moleculă cu greutate moleculară sub 10
000, solubil în soluţii minerale alcaline. Provine din resturile veg lemnoase,
caracteristic mai ales solurilor acide. Are vechime între 50 –250 ani
- humina, fracţie insolubilă în soluţii alcaline formată din substanţe cu
moleculă mare, descrisă ca fiind cea mai persistentă în sol cu vechimea cea mai
mare de 5 00 –10 000 ani.
Procesul de humificare in soluri decurge în trei etape, doar două dintre
ele au importanță din punct de vedere microbiologic. In prima etapă
microorganismele contribuie la formarea unităţilor structurale ale humusului,
respectiv a radicalilor fenolici şi chinonici ce provin din descompunerea
ligninelor şi respectiv a celulozei. Plecând de la acesti compusi organici săraci
în azot, cu raport C/N=80-85, prin humificare se ajunge la un compus stabilizat
cu continut îmbogăţit in azot în care raportul C/N se situează în jurul valorii de
10. Acest fenomen este posibil datorită activității fixatorilor liberi de azot care
prin relația comensuală alături de microflora implicată în degradare contribuie
la asigurarea azotului necesar in procesul biodegradării ligninei si celulozei.
In etapa a treia se desfasoară polimerizarea produşilor de condensare,
etapă care nu implică acţiunea microorganismelor. Ea depinde de acţiunea
factorilor abiotici, procesul fiind favorizat de clima caldă, uscată când se
întrunesc condiţii optime pentru polimerizarea şi condensarea compuşilor
prehumici. În condiţiile unei umidităţi ridicate resturile vegetale rămân
nehumificate sau humificate slab, cu humus de slabă calitate, fără rol nutritiv,
caracteristic turbăriilor.
Sinteza microbiană a compuşilor humici se realizează atât în aerobioză
cât şi în anaerobioză.
Sinteza aerobă a compuşilor humici se realizează în straturile superficiale ale
solului şi este efectuată de bacterii şi ciuperci microscopice. Acizii humici
rezultaţi nu sunt toxici pentru microorganisme, deoarece sunt neutralizaţi de
NH3 care rezultă în cursul procesului de humificare.
Sinteza anaerobă este rezultatul acţiunii microorganismelor asupra substanţelor
organice acumulate în profunzimea solului.
Calitatea humusului rezultat depinde în mare măsură de calitatea
resturilor vegetale supuse humificării şi de condiţiile climatice în care are loc
procesul. De aceea, un humus de calitate, precum cel din solurile cernoziomice,
se formează doar în stepă unde vegetaţia ierboasă oferă resturi celulozice

99
complexe pentru procesele de descompunere şi ulterior sinteză, iar perioadele
lungi, uscate şi calde oferă condiţii pentru condensarea componentelor humice.

IV.3.7. Aplicabilitatea practică a cunostințelor de microbiologie în

managementul resturilor organice

Compostarea este un proces natural prin care se dă posibilitatea

elementelor precum C, N, O, P, K, S etc, aflate sub forma organică de a se
integra circuitului din ecosistem. Compostul reprezintă aplicaţia practică a
microbiologiei solului, care rezidă din necesitatea unei bune administrări a
resturilor sau a deşeurilor vegetale, a dejectiilor animale care rezultă într-o
gospodărie sau fermă.
Compostarea se datorează acţiunii microorganismelor care utilizează
materia organică ca sursă de hrană si energie producând căldură, CO2, vapori
de apă şi compusi prehumici. Procesul de compostare poate decurge în condiţii
aerobe şi anaerobe. Compostarea aerobă decurge cu viteză mare, procesele
oxidative fiind intense datorită activitatii microflorei termofile, se elibereaza o
cantitate ridicată de caldură care determina un efect sterilizant, inactivandu-se
microflora patogena sensibilă. Timpul de obţinere a compostului prin acest
procedeu este cuprins între 2-3 luni. Foarte importantă este ultima etapă, cea de
maturare a compostului, în spațiu acoperit, ferit de umiditate, pentru
favorizarea proceselor de polimerizare cu formare comușilor prehumici.
Compostarea anaerobă necesită un timp mai îndelungat, compostul având
nevoie de 12-24 de luni pentru a se stabiliza din punct de vedere
compoziţional.

Fazele compostării aerobe

In funcţie de variaţia temperaturii în grămadă se disting 4 faze de evoluţie a

procesului de compostare:
1. fază mezofilă– marcată de multiplicarea şi activitatea populaţiei mezofile,
precum bacterii, fungi, protozoare, actinomicete, care degradează compuşii
uşor metabolizabili conducând ridicarea temperaturii in jur de 45 0C. La
aceasta valoare de temperatură celulele vegetative si hifele sunt afectate,
rămânând însă viabile formele de rezistenţă si microorganismele termofile.

100
2. faza termofilă. Ca urmare a lizării populaţiei mezofile o nouă
micropopulatie, de aceasta data termofilă, creşte si se multiplică pe seama
biomasei microbiene mezofile. Temperatura optimă pentru activitatea
microbiană este cuprinsă între 50-650C, ea începe să scadă peste 700C si
încetează spre 800C. Mentinerea temperaturii in compost in intervalul 50-700 C
timp de 1-2 zile este importantă deoarece asigura inactivarea populatiei
microbiene fitopatogene si a semintelor de buruieni. Dupa doua zile
temperatura trebuie scazută prin aerisirea grămezii. Microoganismele
termofile, active in faza a doua a compostării sunt Bacillus stearothermophilus,
actinomicete celulozolitice termofile precum si ciuperci: Rhizomucor pusills,
Chaethomium thermophile, Humicola insolens, Humicola lanuginosus,
Thermoascus aurabtiacus şi Aspergillus fumigatus. Aceasta microfloră e
răspunzătoare de descompunerea compusilor polimerizaţi, complecşi de tipul
celuloză, pectină, suber, lipide, ceruri.
3. faza staţionară - temperatura se află la nivel ridicat, microflora este
termofilă, se instalează starea de echilibru între cantitatea de căldură ce se
produce si cea care se pierde.
4. fază de maturare - este caracterizată de scăderea temperaturii în grămadă,
compostul se inchide la coloare, se reactivează micropopulatia mezofilă,
îndeosebi actinomicetele care imprimă mirosul caracteristic de pământ reavăn
prin sinteză de geosmin. Procesul de biodegradare continuă dar cu viteză mai
redusă.

Factorii determinanţi în obţinerea unui compost de calitate

Tipul resturilor organice. Pentru obţinerea unui compost de calitate,

într-un timp scurt, este important raportul dintre conţinutul în carbon si cel de
azot, existent în materialele utilizate pentru compostare să fie într-un raport
echilibrat, favorabil activitatii microorganismelor descompunătoare. Valoarea
optimă C/N se află în limita 25-30 (la o parte N să îi revină 25-30 parţi carbon
ca greutate). Un amestec ideal pentru microorganisme poate fi stabilit si
menţinut prin adiţionarea de resturi foarte variate. Principalele categorii de
deşeuri organice utilizabile în producerea compostului sunt redate în anexa 1.
Umiditatea. Experienţa ne arată că menţinerea unui nivel scăzut de
umiditate are ca efect scăderea accesibilităţii microorganismelor pentru
descompunerea substanţei organice. Prin creşterea umidităţii are loc hidratarea
substratului, favorizând microorganismele în accesarea metabolic a compuşilor
organici. Umiditatea din compost este neuniformă, acest fapt datorându-se
101
diversităţii deşeurilor incluse în masa grămezii de compost. Resturile vegetale
uscate, rumeguşul au un conţinut redus de apă. Pentru descompunerea lor e
nevoie de o cantitate mai mare de apă liberă. La polul opus se află resturile
verzi, deşeurile alimentare care au un conţinut mai bogat de apă, acestea vor fi
mai uşor accesibile microorganismelor. Este foarte important ca umiditatea să
se afle în limite optime la început deoarece acest lucru permite multiplicarea
microorganismelor si creşterea biomasei acestora. O umiditate ridicată
determină umplerea spaţiilor, a capilarelor cu apă, perturbându-se echilibrul
apa-aer cu favorizarea fermentaţiei anaerobe. In cazul umidităţii insuficiente se
recurge la suplimentare cu apă.
Temperatura. Factorul temperatură joacă rol determinant în evoluţia
compostului. Astfel, temperatura este agentul selectiv care determină
succesiunea populaţiilor microbiene, în acelaşi timp însă creşterea ei este
condiţionată de activitatea microbiană. Pentru o evoluţie corespunzătoare a
procesului de compostare, cu parcurgerea succesivă a celor patru faze, este
necesară monitorizarea temperaturii astfel încât să se evite atingerea pragului
critic de 800C.
Aeraţia. In compostarea aerobă prezenţa oxigenului este
indispensabilă. S-a demonstrat că pentru descompunerea a 100 gr de materie
organică sunt necesare 80g oxigen. Respiraţia aerobă a microorganismelor are
ca efect creşterea temperaturii în grămadă. La atingerea temperaturii de 800C se
intervine mecanic prin întoarcerea grămezii, ceea ce va favoriza şi diminuarea
concentraţiei de CO2 si a vaporilor rezultaţi. La o aeraţie insuficientă
predomină respiraţia anaerobă rezultând acizi organici ce coboară reacţia pH-
ului, se pierde azotul prin denitrificare si apar compuşi gazoşi precum metanul.
Reacţia sau pH-ul. Luând în considerare faptul că microorganisme
precum bacterii, actinomicete, au un domeniu foarte restrâns în ce priveşte pH-
ul optim de creştere şi multiplicare, situat în jurul valorii neutre, evident că
reacţia compostului va trebuii să se situeze în jurul acestei valori. Prin
biodegradarea substanţelor organice valoarea de pH tinde să scadă, ea va fi însă
restabilită prin producerea de compuşi amoniacali ca consecinţă a acţiunii
proteolitice şi amonificatoare aparţinând ciupercilor.

Intrebari autoevaluare:
1. Ce sunt micorizele? Enumerati minim 3 avantaje/beneficii pe care le
asigura plantelor.
2. Cate tipuri de micorize se cunosc?
102
3. Care este compusul organic specific solurilor? Din ce se formează?
4. Ce este compostarea?
5. Enumerati 3 produse care nu se pot composta (conform anexei cursului)

103
Curs 14

Capitol V. APLICABILITATEA PRACTICĂ A CUNOŞTINŢELOR

DE MICROBIOLOGIE

Fermentatia este cea mai importanta aplicatie practica a microbiologiei.

Din cele mai vechi timpuri microorganismele au fost utilizate în prelucrarea
produselor lactate, în producerea vinurilor şi a berii, în panificaţie, în
producerea oţetului. Producerea la scara mare a diferiţilor compusi utili
(vitamine, vaccinuri, aminoacizi s.a.m.d) cu ajutorul microorganismelor a
condus la dezvoltarea unei noi discipline numită biotehnologie.
Prin biotehnologie, importanta practică a microorganismelor în agricultură
urmareste intensificarea unor procese naturale de sporire a conţinutului de azot
fixat în sol pe cale biologică (biopreparat Nitragin), respectiv favorizarea
combaterii biologice a daunătorilor în culturile agricole.

V.1. Biotehnologia- extindere a ştiinţei microbiologice

Biotehnologia care are ca scop obţinerea pe cale industrială a diferitor

produse, cu participarea nemijlocită a diferitor microorganisme.
Argumentele privind utilizarea microorganismelor în producerea
biotehnologică a substanţelor biologic active constau în:
• Prezenţa ubiquitară a microorganismelor şi capacitatea mare de
adaptare la cele mai variate condiţii de mediu;
• Metabolismul intens, cu posibilităţi de obţinere a produşilor metabolici
într-un timp redus, ceea ce generează eficienţă mare prin reducerea costurilor;
• Capacitate de multiplicare rapidă având ca avantaj obţinerea şi izolarea
unor tulpini (suşe) productive şi eficiente;
• Posibilităţi de obţinere a biomasei microbiene într-un timp scurt prin
creşterea controlată a microorganismelor în bioreactoare;
• Cerinţe nutriţionale minime, ceea ce presupune utilizarea ca substrat a
reziduurilor ieftine rezultate din industria zahărului (melasa), hidrocarburi,
prelucrarea lemnului sau utilizarea bioxidului de carbon şi a energiei solare, în
cazul microorganismelor fotosintetice.
Pe de altă parte utilitatea microorganismelor nu constă numai în producerea
diferitelor substanţe utile ci şi utilizarea lor ca atare în asigurarea desfăşurării
unor procese precum: sporirea conţinutului de azot fixat pe cale biologică
103
(Nitragin), combaterea biologică în culturile agricole, inducerea imunităţii
artificiale pe baza proprietăţilor antigenice (vaccinuri), producerea de ami-
noacizi (tabel 5.1).
Utilizarea microorganismelor sub forma de culturi selectionate, pure, cu
scopul dirijarii anumitor procese, indiferent de forma de condiţionare poartă
denumirea de tratament biologic iar produsul se numește biopreparat (preparat
bio, de la bios – viu, cu viaţă)
Biopreparatele microbiologice pot fi grupate în:
1. biopreparate ce au la bază microorganisme vii (bioinsecticidele,
îngrăşămintele bacteriene);
2. biopreparate ce au la bază biomasa inactivată a celulelor microbiene
(proteina furajeră);
3. biopreparate obţinute în baza produselor metabolice ale
microorganismelor (vitamine, aminoacizi, enzime, antibiotice, poliozide etc.).

Tab 5.1.
Microorganisme utilizate în biotehnologie
Grupa microorga- Specia implicată Produse utilizate
nisme

Bacterii: Methylophilus proteine monocelulare din

a. arhebacterii methylotrophus metan sau metanol
Acetobacter sp. oţet
b. eubacterii Lactobacillus bulgaricus iaurt
Propionibacterium sp. caşcaval
Streptococcus sp. şi produse lactate
Lactobacillus sp.
Pseudomonas denitrificans vitamina B12
Leuconostoc mesenteroides polizaharide (dextrani,
şi Xanthomonas campestris xantani)
Clostridium acetonă şi butanol
acetobutyricum
Bacillus sp. şi Cytophaga enzime celulozolitice
sp.
Corynebacterium aminoacizi (lizina, acidul
glutamicum glutamic)
Srteptomyces sp. Antibiotice(streptomicina,
tetracicline)
Bacillus brevis antibiotice (gramicidina C)

104
 Bacillus thuringiensis bioinsecticide (turinghina,
dendrobacilina)
Escherichia coli hormoni (insulina,
somatostatina), interferon
Azotobacter chroococcum îngrăşăminte bacteriene
şi Rhizobium sp. (azotobacterina, nitragina)
Drojdii Saccharomyces cerevisiae pâine, vin, etanol
Sac. carlsbergensis bere uşoară
Candida utilis proteine monocelulare din
petrol
Eremothecium ashbyii vitamina B2
Mucegaiuri Aspergillus sp. enzime (pectinaze, pro-
teaza)
Trichoderma reesii enzime (celulaza)
Aspergillus niger acizi organici (citric, glu-
conic)
Penicillium chrysogenum antibiotice (penicilina)
Bauveria sp. bioinsecticide (boverina)
Penicillum roquefortii brânza de tip Roquefort
Penicillum camembertii brânza de tip Camembert
Alge microscopice Spirulina sp. proteine monocelulare,
Chlorella sp. carotină,
Scendesmus sp glicerină, pigmenţi
Botryococcus braunii biocombustibil

V.2. Creşterea eficienţei proceselor fermentative din industria alimentară

Utilizarea microorganismelor şi a enzimelor pentru obţinerea produselor

alimentare şi pentru îmbunătăţirea calităţii lor este domeniul tradiţional al
biotehnologiei. Astfel, microorganismele sunt utilizate de mult timp în
prelucrarea produselor lactate şi fermentaţia brânzeturilor, în producerea
vinurilor şi a berii, în panificaţie, în producerea oţetului şi a sucurilor etc.

Fermentaţia alcoolică
Fermentaţia alcoolică este produsă de multe microorganisme, dar în
industrie se folosesc numai drojdii. În mod normal drojdiile suportă 9-10%
alcool, însă drojdiile special selecţionate pentru vinurile licoroase, mai tari,
suportă până la 16% alcool. Reacţia biochimică ce stă la baza fermentaţiei
alcoolice se prezintă astfel:

105
 C6H12O6 = 2 CH3-CH2-OH + 2 CO2 + 22 Kcal
Glucoză Alcool etilic

Pot fi fermentate zaharuri simple, cu o anumită conformaţie moleculară

(d-glucoza este zaharul cel mai bine fermentescibil, l-glucoza este complet
nefermentescibilă). Maltoza şi zaharoza sunt mai des fermentate, lactoza -
mai greu, amidonul, glicogenul şi dextrinele sunt complet nefermentescibile.
Fermentaţia se produce de regulă la 300C. Viteza fermentaţiei creşte cu
concentraţia de zahăr până la 12%, rămâne constantă între 12-20%, apoi scade,
iar la 60% încetează complet (fenomene utilizate în conservarea fructelor sub
formă de dulceaţă).
Microorganisme responsabile:
- Drojdiile: Saccharomyces ellipsoideus, S cerevisiae.
- Bacterii: Bacillus macerans, Sarcina ventriculi, Bacillus acetoetylicus.
Alcool se poate obţine din :
- materii prime amidonoase: cartof, porumb, orz, secară.
- Materii prime zaharoase: sfecla şi trestia de zahăr.
- Materii prime celulozice: lemnul, stuful care iniţial sunt supuse unor
tratamente de hidrolizare cu acid
Utilizarea microorganismelor în vinificaţie
Cea mai complexă industrie bazată pe fermentaţia alcoolică este
vinificaţia. Aceasta are ca materie primă mustul din struguri, care are o
compoziţie foarte complexă, variabilă în funcţie de soi, condiţii de climă şi sol.
Fermentaţia mustului are loc cel mai bine la 15-250C, temperatura mai scăzută
asigurând un randament superior în alcool, în esteri şi alţi compuşi aromatici
(un “buchet” superior). Procesul este determinat de drojdiile aflate pe boabe de
struguri (Saccharomyces ellipsoideus, S. apiculatus etc.) sau prin inocularea cu
drojdii special selecţionate.
Fermentaţia cuprinde trei faze:
a. faza de iniţiala de multiplicare a drojdiilor care durează 3-4 zile;
b. faza de fermentaţie zgomotoasă care durează 6-14 zile;
c. faza finală sau fermentare limitată, ce durează între 5 şi 6 săptămâni.
În acest timp scade conţinutul în zahăr, se produce alcool şi substanţe ce
conferă vinului arome specifice în funcţie de soi şi tehnologie obţinându-se
vinuri seci sau licoroase. În acest timp vinul se limpezeşte.

Alterarea microbiană a vinului

Vinul poate suferi procese de alterare microbiană, care afectează
culoarea gustul miros şi chiar consistenţa.

106
- floarea vinului este produsă de Mycoderma vini . Se dezvoltă la
suprafaţa vinului când vasele nu sunt umplute complet iar vinul are un conţinut
redus de alcool.
- Oţetirea vinului este produsă de bacteriile acetice din genul Acetobacter
care se dezvoltă pe vinurile dulci, cu conţinut redus de alcool şi păstrate la
temperatură ridicată (20˚C).
- Borsirea vinului este produsă de Bacillus intermedium şi Bacillus
gracillis, în cazul vinurilor albe, alterarea constând în tulbureală,gust acru,
miros de bors.

Utilizarea microorganismelor pentru obţinerea berii

Berea este o băutură alcoolică slabă obţinută din malţ de orz. Ea se
obţine în următoarele etape:
• Prepararea malţului, adică asigurarea condiţiilor de germinare a boabelor
de orzoaică, astfel încât în acestea să se producă enzime care descompun
amidonul şi proteinele. După 6-9 zile embrionii sunt uscaţi 10 ore la 850C
pentru berea blondă sau 36 ore pentru berea brună la 90-1000. Se îndepărtează
boabele încolţite şi malţul este măcinat.
• Prepararea mustului , fază în care amidonul este complet zaharificat, şi la
capătul căreia are loc filtrarea, după care se adaugă hamei (250-300 gr/hl)
pentru aromatizare. Se sterilizează prin fierbere (2,5 ore) filtratul.
• Fermentaţia începe prin însamânţarea cu drojdie selecţionată
(Saccharomices cerevisiae sau S. carllsbergensis). Se diferenţiază două etape:
- fermentaţia principală, are loc în condiţii aerobe la temperatura de 6-
12˚C şi durează 10 zile, în care are loc multiplicarea drojdiilor;
- fermentaţia secundară, se realizează în condiţii anaerobe, la
temperatură de 1-3˚C, timp de 2-6 luni , se produce alcool, şi bioxid de carbon
care rămâne încorporat în masa berii. La finalul etapei se produce limpezirea
berii şi sedimentarea drojdiilor.

Fermentaţia lactică

Acest tip de fermentaţie este larg folosit pentru conservarea şi

îmbunătăţirea calităţii unor produse animale şi vegetale (lapte, produse
legumicole şi cerealiere). Microbiologul finlandez Wirtanen a elaborat înaintea
celui de-al doilea război mondial tehnologii optimizate de conservare a
furajelor prin fermentaţie lactică (însilozare), ceea ce a permis o îmbunătăţire
substanţială a zootehniei din ţările nordice (procedeul a fost apoi extins şi în
Sud) si i-a fost acordat Premiul Nobel în 1946. Condiţia esenţială a unei
însilozări de calitate constă în asigurarea unor condiţii de anaerobioză.
107
Produsul final al fermentaţiei lactice este acidul lactic, care are numeroase
aplicaţii în industria alimentară (acidifiant al sucurilor, esenţelor de fructe şi al
băuturilor răcoritoare), în medicină, în industria chimică (mordant la colorarea
şi imprimarea diferitelor textile), în industria pielăriei etc.

C6H12O6 = 2 C3H6O3 + 22,5 Kcal

Glucoză Acid lactic

În funcţie de natura produşilor finali rezultaţi în urma fermentaţiei şi după căile

de degradare a substratului bacteriile lactice se împart în două categorii şi
anume: bacterii homofermentative (Lactobacillus casei, L. cremoris, L.
acidophilus, L. bulgaricus, Streptococcus lactis, S. cremoris, S. thermophilus),
care formează ca produs principal de fermentaţie acidul lactic şi bacterii
heterofermentative (Lactobacillus brevis, L.lycopersici, Leuconostoc
mesenteroides, L.citrovorum), care produc prin fermentaţie acid lactic si alti
compusi precum etanol, CO2, acid acetic, glicerină şi manitol.
Aplicaţii practice ale fermentaţiei lactice. În afară de producerea de acid lactic,
fermentaţia lactică mai are numeroase alte aplicaţii practice: la prepararea
laptelui acru, iaurt, diferite produse lactate, precum şi la conservarea şi
însilozarea nutreţului.

Utilizarea microorganismelor în panificaţie

Industria panificaţiei este bazată pe respiratia aeroba a amidonului fiind

datorată drojdiei care prin acţiunea unor enzime (zimaze), are proprietatea de a
determina fermentaţia amidonului din făină şi eliberarea unor cantităţi mari de
CO2 care tind să se degaja si determina cresterea aluatului.
Dospirea pâinii se poate face cu drojdii sălbatice, provenite din făină sau cu
drojdii selecţionate, păstrate sub formă de drojdie comprimată sau uscată.

Fermentaţia acetică.

În mod tradiţional biotehnologia de producere a oţetului, este denumită

“fermentaţie” deşi aceasta este un proces aerob realizat de către bacterii
aparţinând genului Acetobacter.
Dezvoltarea spontană a bacteriilor acetice în timpul păstrării unor
produse slab alcoolizate (vin, bere) este dăunătoare, deoarece produce oţetirea
băuturilor

108
 Fermentaţia pectică şi topitul biologic al plantelor textile

Utilizarea fibrelor vegetale în industria textilă este posibilă azi, ca şi

acum câteva sute de ani, pentru că omul a reusit să extragă fibrele celulozice
din tulpinile de in şi cânepă care sunt fixate prin compusi poliuronici numiti
pectine. Pectinele sunt degradate de microorganisme mai uşor decât celuloza,
care este astfel eliberată, fenomen numit topitul plantelor textile. De altfel în
natură degradarea fibrelor celulozice nici n-ar fi posibilă fără distrugerea
prealabilă a pectinelor, care creează suprafaţă mare de atac microorganismelor
celulozolitice. Topitul se poate face aerob sau anaerob, cele mai active fiind
bacteriile pectinolitice aerobe.
Degradarea substanţelor pectice este realizată de bacterii pectinolitice anaerobe
(Clostridium pectinovorum, C. felsineum, C.roseum) sau aerobe (Bacillus
vulgatus, B.mesentericus, B. subtilis) prezente pe tulpini sau se adaugă culturi
selecţionate.

V.3. Producerea biotehnologică a altor substanţe organice

Prin fermentarea produsă de bacterii strict anaerobe se produce din

biomasă vegetală (cartofi, cereale, reziduuri de la fabricarea amidonului şi
zahărului) acid butiric, impurificat cu acid acetic, acid propionic, acid
caprionic, alcool etilic şi butilic. După purificare prin distilare fracţionată,
acidul butiric este esterificat. Esterii sunt apoi folosiţi ca aromatizanţi în
industria alimentară (esterul etilic are aromă de pară, cel metilic de măr).
Acidul citric, produs iniţial prin extracţia din lămâi este astăzi obţinut curent
prin fermentare din surse necostisitoare de glucoză şi zaharoză, folosind
Aspergillus niger sau A. oryzae. Acest produs industrial este cunoscut sub
denumirea de sare de lămâie. România dispune de multă vreme de o industrie
de acest fel.
Deosebit de importantă este producerea industrială a acidului
propionic; fermentaţia propionică conferă însă gustul specific şi multor
varietăţi de brânzeturi. Acidul propionic este utilizat drept conservant pentru
porumbul furajer recoltat cu umiditate mare şi constituie de asemenea materia
primă pentru multe şi valoroase pesticide (producerea prin sinteză a acidului
propionic nu este rentabilă).
Acidul propionic este produs de unele bacterii pe medii ce conţin diferite
zaharuri, extract de drojdie şi factori de creştere.
Tot pe cale fermentativă folosind tot Aspergillus niger se obţine şi
acidul gluconic, în vreme ce acidul galic se obţine prin fermentaţia galică a
taninului.
109
Glicerina este produsă prin metode chimice din grăsimi şi cleiuri vegetale sau
prin recuperare din leşiile rămase de la fabricarea săpunurilor. Ea poate fi însă
produsă şi fermentativ cu un randament acceptabil.
Vitamina B1 (tiamina, aneurina) este produsă de drojdii, vitamina B2
(riboflavina) de bacteriile din genul Clostridium vitamina B12 esenţială în
combaterea anemiei pernicioase şi extrasă altă dată cu mari cheltuieli din ficat
se obţine azi ca produs secundar în diferite industrii fermentative, vitamina C
este produsă de Acetobacter suboxidans. Tot pe cale biotehnologică se produc
beta carotenul şi ergosterolul (provitamina D2). Giberelinele, substanţe cu
rol hormonal în plante sunt sintetizate de către ciuperci. Unele bacterii
sintetizează nişte esteri care, prin polimerizare industrială, produc
polihidroxialcanoaţi, mase plastice biodegradabile. Randamentul de sinteză al
bacteriilor este redus, dar, de curând (1999) la Universitatea Laussane (Elveţia)
s-a reuşit transferul genelor respective la plante, astfel încât este posibil ca
tutunul sau cartoful să devină în viitorul apropiat materii prime pentru industria
polimerilor.

Obţinerea antibioticelor
După ce Sir Alexander Fleming a obţinut primul antibiotic (1929) au
fost necesari 12 ani pentru a se pune la punct procedeul de purificare a
penicilinei şi de producerea industrială a acestora. A fost elaborată o tehnologie
de obţinere a penicilinei în instalaţii speciale - fermentatoare (bioreactoare), a
fost găsit un mediu de cultură ieftin şi eficient (conţinând lactoză, faină de
rapiţă, extras apos de porumb, săruri minerale), o metodă de control continuu al
procesului. Metoda odată elaborată a putut fi aplicată - cu mici variaţii - la
numeroase alte antibiotice.
Antibioticele sunt substanţe chimice de origine biologică sau sintetică, care
distrug selectiv unele microorganisme sau le împiedică multiplicarea. Ele se
obţin de la diferite grupe de microorganisme: ciupercile filamentoase
(Penicillium, Cephalosporium) şi actinomicetele (Streptomyces) – 70,3%, ba-
cilii (Bacillus) – 7%, pseudomonadele (Pseudomonas) – 1,3%, alte bacterii –
1,7%. O parte din antibiotice au provenienţa vegetală (alina, sativina – din
ceapă, usturoi) sau animală (ecmolina – din ficatul peştilor)
www.ournet.md/~biochim/ ghid/microbio.html.

Producerea vaccinurilor
Culturile de virusuri şi bacterii sau toxinele unor bacterii pot fi folosite
în elaborarea vaccinurilor cu o acţiune specifică sau complexă (contra
poliomielitei, tuberculozei ş.a.). Vaccinurile (culturi inactivate de agenţi ce

110
provoacă diferite boli sau toxinele lor) sunt menite să sporească imunitatea
organismului – să micşoreze receptivitatea lui la boli infecţioase.
Producerea microbiologică de vaccinuri se realizează în două direcţii:
1. obţinerea de biopreparate vii (preparate inactivate de bacterii sau
virusuri, agenţi ai diferitor boli infecţioase): Ex vaccinuri bacteriene (vaccinul
contra tuberculozei, vaccinul contra pestei); vaccinuri virotice (vaccinul contra
poliomielitei, vaccinul contra variolei); vaccinuri complexe.
2. obţinerea de biopreparate în baza toxinelor inactivate (toxina contra
difteriei).
În procesul de obţinere a vaccinurilor se ţine cont de particularităţile suşelor
implicate (intensitatea multiplicării, virulenţa, capacitatea de a forma toxine
etc.), de condiţiile de cultivare (natura substratului nutritiv, prezenţa sau lipsa
aeraţiei etc.) şi de produsul final (purificarea, extragerea etc.).

1. Ce este un biopreparat?
2. Care sunt utilizările practice ale fermentaţiei alcoolice?In ce
condiţii se acumulează alcool in vin?
3. Care este utilitatea practică a fermentatiei lactice?
4. Ce sunt antibioticele?

111
Anexa 1

Materiale organice compostabile si aportul lor in elementele carbon (C) azot

(N) sau altele
Tipul deşeului utilizare Sursa observaţie
nutritiva
Cenuşa de nu nc Poate conţine substanţe
cărbune nocive pentru plante
Cenuşa din lemn limitată K,S, Cl Utilizarea în cantitate mari
netratat poate produce alcalinizare
Apa uzata bucătărie da nc Contribuie la menţinerea
umidităţii în grămadă
Dejecţii pasare da N Poate conţine seminţe de
buruieni sau patogeni
Zaţ de cafea da N atrage râmele
Pleve da C Necesita adiţionare de azot la
cantităţi mari
Plante bolnave limitată N Trebuie adiţionate în prima
faza de compostare
Coji ouă da calciu Se aplică sfărâmate
Resturi peşte nu - Apare miros dezagreabil
Păr da N Se împrăstie
Lămâi nu Determina modificarea pH
Dejecţii cal, vaca, da N Sursa bogata in azot. Se
porc, oaie, capra, amesteca bine cu resturi
iepure, pasăre bogate în carbon
Carne, grăsime nu - Poate atrage diferite animale.
Apare miros
Lapte, brânză, iaurt limitată neutru A se introduce în profunzimea
grămezii
Ziare da C Se folosesc mărunţite
Frunze uscate da C Se vor mărunţii
Rumeguş, talaş da C Cantităţi limitate, bogate în C
Conuri de pin da C Se introduc in profunzimea
grămezii
Buruieni limitată N A se usca mai întâi
Iarba din întreţinere limitată N Aplicare când temperatura in
grămada e ridicată

212 112
 Referințe bibliografice

1. Alic, M., Letzring, C., Gold, M.H. 1987. Mating system and basidiospore
formation in the lignin-degrading basidiomycete Phanerochaete
chrysosporium. Applied and Environ. Microb. 53: 1464−1469.
2. Avarvarei I., Davidescu V., Mocanu R., Goian M., Cramete C., Rusu M.,
1997, Agrochimie, Ed. Sitech,pg 451.
3. Borlan Z., Hera C., 1973, Metode de apreciere a stării de fertilitate a
solului, Ed. Ceres, Bucureşti.pg 87, 99
4. Borlan Z., Hera C., Dornescu D., Kurtinecz P., Rusu M., Buzdugan I.,
Tănase Gh., 1994 – Fertilitatea şi fertilizarea solurilor (Compendiu
De Agrochimie ),Ed. Ceres, Bucureşti, pg 40.
5. Bremner J.M. Mulvaney C.S., 1982, Nitrogen total. In: PAGE Al
(ed)Methods of soil Analisis. ASA and SSSA Madison, pg 595-624
6. Broadbent F. E. , 1968, În “Matiere organique et fertilite du sol”, Pontifical
Academie Vatican, pg 61.
7. Coleman D.C., Wall D.H., 2007, Fauna: the engine for microbial activity
and transport, in Soil Microbiology, Ecology and Biochemistry ,
Eldor A. Paul editor, Elsevier,pg169
8. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1972, Testarea stării de fertilitate prin
plantă şi sol. Ed. Academiei RSR pg 322, 418
9. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981, Agrochimia modernă, Editura
Acad. RSR,110;
10. Debeleac Lucia,Popescu- Drânda M.C., Microbiologie, Ed. Medicală
Amaltea, 2003.
11. Dorneanu a., 1976, Solul parte constitutivă a mediului de viaţă pentru
plante, în Dirijarea fertilităţii solului. Ed. Ceres,pg 27-95.
12. Drăgan Bularda M, Kiss St, 1986-Microbiologia solului, Universitatea
Cluj Napoca, pg 132;
13. Dumitrescu Marin, Biologia pe înţelesul tuturor, Ed Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1989
14. Eliade Gh.,Ghinea L., Stefanic Gh., 1975, Microbiologia solului, Ed. Ceres
, Bucureşti.
15. Enescu I., Microbii, fiinţe cu însuşiri uimitoare. Ed Ceres, Bucureşti 1988
16. Hera C., Eliade GH., Ghinea L., Popescu Ana,1984, Asigurarea azotului
necesar culturilor agricole, Ed Ceres, Bucureşti, p 220.
17. Ghinea L., Viaţa în sol ,1987, Ed Ceres, Bucureşti;

213 113
18. Ghinea Lucian , 1991, Circuite naturale- o lecţie de economie, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, pg 36, 62
19. Ghinea L., 1997, Curs de Ecotoxicologie şi bioremediere, Editura
Agroprint Timişoara
20. Ghinea L., 2002, Curs Biologia şi microbiologia solului, Ed. Agroprint
Timişoara, pg 118-119
21. Heritage J., Evans E.G.V., Killington R.A., Microbiology in action,
Cambridge Unicversity Press, 1999;
22. Ionescu M. , Biochimia agricolă, Ed Ceres, Bucureşti, 1970, pg 45-46.
23. Irina Vintilă ,Z Borlan, C Răuţă, D. Daniliuc, Letiţia Ţigănaş ,1984 –
Situaţa agrochimică a solurilor din România. Ed. Ceres, Bucureşti.
24. Israil Anca Michaela, Prioni şi prionoze, prezent şi perspective, Ed
Humanitas, Bucureşti, 2005;
25. Kiss Stefan, Microbiologie generală I şi II, Universitatea Babeş Bolyai,
Facultatea de Biologie –Geografie, Cluj 1975;
26. Kiss, St., Ştefanic, Gh., Paşca Daniela, Drăgan Bularda M., Zborovschi E.,
Crişan R., Enzimologia mediului înconjurător, Ed Ceres, 1991;
27. Moldoveanu Dumitru, Militaru Costin, Moldoveanu Iulia, Microbiologie şi
inginerie genetică, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2001;
28. Papacostea P.,1976, Biologia solului, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, pg 81-259, 261
29. Papacostea P.,1981, Problemele lumii contemporane şi implicaţiile lor în
agricultură, în Agricultura biologică, Ed Ceres, Bucureşti, pg 9-11;
30. Pamfil D., 1999, Microbiologie, Ed. Genesis, pg 157 şi 161;
31. Paul E.A. şi Clark F.E., 1989, Soil Microbiology and Biochemistry.
Academic Press, Inc. san Diego,California, pg 133;
32. Păun L., Bioterorismul şi armele biologice, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2003;
33. Powell J., Klironomos J.,2007 The ecology of plant-microbial Mutualisms,
în Soil Microbiology, Ecology and Biochemistry , Eldor A. Paul
editor, Elsevier, 258-259
34. Rugină V., Din secretele proceselor fermentative ( de la vin ..la antibiotice),
Ed Tehnică, Bucureşti, 1992;
35. Sylvia, D.M., P. Hartel, J. Fuhrmann, and D. Zuberer, 2005. Principles and
Applications of Soil Microbiology. Second Edition. Prentice Hall,
Upper Saddle River, NJ;
36. Schäffler A., Altekrüger J., Microbiologie medicală şi imunologie, Ed
ALL, Bucureşti, 1994;
37. Stefanic Gh, Proteina direct din azotul atmosferic, Ed Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983
38. Stefanic Gh, Săndoiu I.D., 1994, Biologia solului, Lito USAMVB,
Bucureşti, pg 6-22.

214 114
39. Stefanic Gh, Săndoiu I.D., 1994, Biologia solului, Lito USAMVB,
Bucureşti, pg 6-22.
40. Şumălan Renata Maria, Teza de doctorat, 2003
41. Şumălan Renata Maria, 2008, Biologia si microbiologia solului, Eurobit
Timisoara.
42. Şumălan Renata, 2004, Microbiologie, Eurobit Timisoara
43. Zarnea Gh, 1970, Microbiologie generală, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti
44. Zarnea G.,1994, Tratat de microbiologie generală, vol V, Editura
Academiei Române, pg 976-980;
45. *** Metode de cercetarea solului, 1964, Ed Academiei RPR, pg 431,435.

Webografie

1. http://www.acad. ro/com2005/p v1031/Solul

2. www.ffp.csiro.au/research/mycorrhiza/intro.html
3. www.insectfarm.com/new/
4. http://plante-doktor.dk/mykorrhiza.htm
5. www.bact.wisc.edu/Bact303/CyclesofElements
6. http://science.nhmccd.edu/biol/wellmeyer/bacteria/
7. http://biology.kenyon.edu/Microbial_Biorealm/bacteria/gram-
positive/streptomyces/streptomyces.html
8. http://www.jic.bbsrc.ac.uk/SCIENCE/molmicro/Strept.html
9. http://www.bio.utexas.edu/research/utex/genus/c13.html#Chromulina
10. http://en.wikipedia.org/
11. www.dsmz.de/microorganisms/main.php?menu_id=2
12. http://cropsoil.psu.edu/sylvia/public.htm
13. http://textbookofbacteriology.net/growth.html
14. www.unibuc.ro/eBooks/biologie/drojdii/htm
15. http://biomed.man.ac.uk/
16. www.microvet.arizona.edu/ Courses/MIC205/06Viruses
17. www.seafriends.org.nz/ enviro/soil/ecology.htm
18. www.ournet.md/~biochim/ghid/microbio.doc
19. www.soil.msu.ru
20. www.bact.wisc.edu/Bact303/phylogeny
21. www.ournet.md/~biochim/ghid/microbio.doc.
22. http://www.jic.bbsrc.ac.uk/SCIENCE/molmicro/Strept.html
23. http://www.bioterapi.ro/Fitoenciclopedia/f_sistematica_mucegaiuri.html
24. http://microbewiki.kenyon.edu/index.php/Frankia
25. http://www.rhizo.at
26. http://microbiologyprocedure.com/index.htm

215 115
27. http://biology.clc.uc.edu/fankhauser/Labs/Microbiology/Micro_handouts.h
tm
28. http://www.science-projects.com/safemicrobes.htm
29. http://www.mastercomposter.com/
30. http://www.micotoxinas.com.br/
31. http://www.micotoxinas.com.br/altertoxins.htm
32. http://www.mold.ph/aspergillus.htm
33. http://www.pjms.com.pk/issues/octdec207/article/article9.html
34. http://www.schimmel-schimmelpilze.de/alternaria-alternata.html
35. http://invam.wvu.edu/index.html
36. http://mycorrhiza.ag.utk.edu/
37. http://mycorrhizas.info/vam.html#intro
38. http://www.bio-organics.com/Mycorrhizae_Products.html
39. http://www.composttea.com/myc.htm
40. http://www.mycorrhiza.eu/e/home-e
41. http://www.mycorrhizae.com/tools-tips-products
42. http://www.mycorrhizae.eu/
43. http://www.mycosym.com/EN/mycorrhizaEN.html
44. http://www.urbancreeks.org/Biofertilizers_Mycorrhizae.pdf
45. http://soils.usda.gov/sqi/publications/publications.html#biology
46. https://www.fibl-shop.org/english/shop/publicationtypes.php
47. http://bashanfoundation.org/gmaweb/pdfs/
48. http://www.microbial-ecology.at/
49. http://www.biocombustibil-tm.ro/obiective.html
50. http://www.biology.duke.edu/bio265/ajm21/molecular.html
51. http://www.uclan.ac.uk/facs/science/erg/sampling.htm
52. http://www.animalia.go.ro/Annelida/Oligochaeta/Lumbricidae.html
53. http://www.scribd.com/doc/8057787/10-Steps-in-Compost-Production

Introduceţi text aici

216 116