FITOPATOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 3

NOŢIUNI GENERALE DESPRE AGENŢII FITOPATOGENI

Modul de nutriţie
Organismele vegetale se clasifică, după modul de nutriţie în: autotrofe, capabile să
sintetizeze substanţele organice folosind energia luminoasă sau cea rezultată în urma unor reacţii
chimice şi heterotrofe, cele care, pentru a se hrăni, au nevoie de substanţe organice gata
sintetizate. Agenţii fitopatogeni fac parte din categoria organismelor heterotrofe care după modul
cum îşi procură substanţele organice, se împart în: heterotrofe parazite şi heterotrofe saprofite.
Heterotrofe parazite sunt acele specii care, în diferite stadii ale ontogenezei lor, se
dezvoltă pe ţesuturi vii. Ele se împart în:
- parazite obligate, care duc o viaţă strict parazitară (nu pot fi crescute pe medii
artificiale). Ele reprezintă gradul cel mai înalt de parazitism (Erisiphales, Uredinales). Şi aceste
specii, parazite obligate au o fază saprofită, de exemplu, la Erysiphaceae - specii care produc
făinări, această etapă este reprezentată de fructificaţiile perfecte numite cleistotecii, care iernează
pe frunzele căzute.
- parazite facultative, care obişnuit trăiesc pe substraturi moarte şi numai în anumite
condiţii atacă ţesuturile vii ale plantelor. Ele au un grad de parazitism mai puţin pronunţat
(cancerul laricelui, trăieşte saprofitic pe ramurile uscate ale laricelui şi, în anumite condiţii, trece
şi pe ramurile vii şi pe tulpină).
Heterotrofe saprofite se împart în:
- saprofite facultative, agenţii fitopatogeni care în mod obişnuit duc o viaţă parazitară şi
numai în anumite stadii şi în anumite condiţii se dezvoltă pe substraturi organice moarte
(Pythium debarianum, Phytophthora sp. şi Ophiostoma sp.)
- saprofite obligate, care se dezvolta numai pe substraturi organice moarte şi ca atare nu
sunt fitopatogene (multe specii de Polyporaceae).

Însuşirile parazitare şi factorii care le influenţează

Îmbolnăvirea plantelor este urmarea, pe de o parte a receptivităţii lor şi pe de alta, a

1
însuşirilor parazitare ale agenţilor fitopatogeni. Principalele însuşiri parazitare ale agenţilor
fitopatogeni sunt: patogenitatea, afinitatea, virulenţa, agresivitatea şi capacitatea de a produce
toxine şi enzime.
Patogenitatea este proprietatea agenţilor fitopatogeni de a infecta plantele, de a
determina îmbolnăvirea şi apariţia simptomelor care caracterizează starea de boală. Patogenitatea
nu este mai mică sau mai mare ci în funcţie de această însuşire microorganismele heterotrofe
sunt patogene şi nepatogene.
Afinitatea este acea însuşire care conferă agentului patogen, ajuns în contact nemijlocit
cu planta, capacitatea de a realiza infecţia şi de a declanşa procesele parazitare pe seama cărora
trăieşte.
Virulenţa este însuşirea agentului patogen de a ataca planta-gazdă cu o intensitate mai
mare sau mai mică, în funcţie de agentul patogen, planta-gazdă şi condiţiile de mediu. Ca atare,
virulenţa condiţionează intensitatea atacului.
Agresivitatea este însuşirea agentului patogen de a ataca una sau mai multe specii-gazdă.
De aceea, agresivitatea determină frecvenţa atacului. În raport agresivitatea agenţii patogeni sunt:
- paraziţi monofagi, paraziţi specializaţi să atace o singură specie-gazdă (Piptoporus
betulinus - iasca mesteacănului), sau specii din acelaşi gen (Microsphaera abbreviata - produce
fainarea la diferite specii de cvercinee);
- paraziţi oligofagi, care atacă un număr restrâns de specii şi genuri diferite, grupate în
aceeaşi familie;
- paraziţi polifagi, care atacă multe specii-gazdă aparţinând unor familii diferite (bacteria
Agrobaeterium tumefacies cancerul coletului).
Capacitatea de a secreta enzime şi toxine este o însuşite generală a agenţilor
fitopatogeni (cu excepţia virusurilor). Toate însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni depind de
sistemul de enzime şi toxine care rezultă în urma activităţii lor metabolice.
Enzimele servesc agenţilor fitopatogeni pentru nutriţie şi pentru pătrunderea şi
răspândirea lor în ţesuturile plantelor. Enzimule se clasifică în:
- exoenzimele, care sunt eliminate în mediu, pe măsură ce sunt produse de agentul
patogen;
- endoenzimele, cele care rămân în interiorul celulelor în care sunt sintetizate, unde
intervin în metabolismul agenţilor patogeni.

2
 Toxinele sunt secretate numai de agenţii patogeni, sunt produşi chimici care rezultă în
urma activităţii vitale a paraziţilor, produşi de excreţie dar şi de autoliză (la care se adaugă chiar
şi produşi rezultaţi din descompunerea ţesuturilor plantelor-gazdă). Toxinele produc modificări
biochimice, fiziologice, citologice şi structurale în ţesuturile vegetale, care duc, în final la
moartea acestora.
Însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni, ca orice însuşire biologică, suferă modificări
sub acţiunea unor factori interni şi externi.
Factorii interni care influenţează însuşirile parazitare sunt:
- faza nucleară. Majoritatea ciupercilor ascormicete sunt patogene în faza haploidă, fază
care predomină (ciuperci haplobionte) şi, în care, celulele au „n” cromozomi. Ciupercile
bazidiomicete, sunt parazite în dicariofază, fază predominantă (ciuperci dicariobionte), iar
celulele au 2 nuclei haploidali, n+n (fac excepţie ciupercile din Uredinides care sunt patogene
atât în haplofază cât şi în dicariofază);
- specializarea fiziologică. La unele specii de ciuperci au apărut forme specializate sau
biotipuri adaptate la diferite plante-gazdă. Acestea diferă între ele prin particularităţile ecologice,
dar şi prin agresivitate şi virulenţă;
- intensitatea sporogenezei. Patogenii pot forma un număr diferit de spori, în funcţie de
planta-gazdă;
- sarcina infecţioasă. La ciupercile fitopatogene variază foarte mult numărul de spori care
poate realiza infecţia.
Factorii externi care influenţează însuşirile parazitare sunt:
- regimul de nutriţie. Unele specii de agenţi patogeni îşi pierd patogenitatea şi virulenţa
dacă trăiesc saprofit, un timp îndelungat (Fusarium sp.), pe când la altele, patogenitatea este
condiţionată de trecerea, în prealabil, printr-o faza saprofitică (Botrytis cinerea).
- temperatura. Agenţii patogeni, ca orice organism, îşi au constantele lor termice de
dezvoltare, adică o temperatură minimă, una optimă şi una maximă.
- umiditatea. Umiditatea necesară dezvoltării agenţilor fitopatogeni, are limite foarte
largi, între 22-100%, cu optimul între 35-80%. La ciuperci umiditatea este necesară pentru
germinarea sporilor, creşterea miediului, pentru sporulare (diferenţierea fructificaţiilor) şi uneori
şi pentru răspândire (la ciupercile cu zoospori).
- lumina. Este un factor de mediu mai puţin cercetat în ce priveşte influenţa asupra

3
agenţilor fitopatogeni. Câteva menţiuni însă există. Spre exemplu la ciupercile din Erysiphales s-
a constatat o scădere a vitalităţii conidiilor care s-au dezvoltat la întuneric şi o reducere a
virulenţei ciupercilor rezultate din aceste conidii. De asemenea, ciupercile care produc boii ale
frunzelor se dezvoltă în general mai bine în arborete cu o consistenţa redusă, iar la ciuperci
corpurile fructifere (cu foarte puţine excepţii) erup la suprafaţa organelor atacate (nu se dezvoltă
în ţesuturi).
- reacţia solului (pH-ul). Bacteriile fitopatogene se dezvolta bine pe mediu cu reacţie slab
acidă, iar ciupercile sunt organisme acidofile.

Răspândirea agenţilor fitopatogeni

Efectul dăunător al bolilor plantelor este în corelaţie nu numai cu însuşirile parazitare, cu
frecvenţa şi intensitatea atacului, ci şi cu modul şi viteza de răspândire. Este vorba atât de
răspândirea în timpul perioadei de vegetaţie, cât şi de transmiterea de la un an la altul. Aceasta
răspândire se face atât direct cât şi indirect.
Răspândirea directă se face prin seminţe sau prin organe de înmulţire vegetativă (butaşi)
provenite de la plante bolnave, organe în care agenţii patogeni (de exemplu, la ciuperci) se
găsesc sub formă de aparat vegetativ, miceliu de rezistenţă şi spori.
Răspândirea indirectă se face de cele mai multe ori prin: curenţi de aer, sol, apă, animale.