EVOLUȚIA ORGANIZĂRII APARATULUI VEGETATIV LA TALOFITE ȘI

CORMOFITE

Evolutia este un proces de dezvoltare istorică a naturii vii în timpul careia au

apărut noi specii, s-a modificat fondul genetic al unor populații, s-au perfecționat adaptările la
mediul de viață și au dispărut specii care nu au reușit să facă față schimbărilor care au avut
loc, transformâdu-se în timp atât sistemele ecologice cât și biosfera în întregime.
Schimburile de materie și energie ce au loc între celule și mediul extern duc la mărirea
cantității de substanță vie, si, ca urmare, celula crește și se multiplică prin diviziune.
La plantele inferioare , cum sunt algele unicelulare organismul este reprezentat de celula
corpului care va îndeplini toate funcțiile. În acest grup întâlnim și asociații de indivizi
unicelulari ce formează colonii ( Gonium, Volvox, Gloeocapsa ), în care indivizii, deși sunt
uniți între ei printr-o masă gelatinoasă, își păstrează independența lor morfologică și
fiziologică. Coloniile formate din indivizi de aceeași vârstă, proveniți din aceeași celulă
mamă, poartă numele de cenobii. Colonia și cenobiul pot fi considerate ca făcând trecerea de
la plantele unicelulare și cele pluricelulare.
La plantele superioare, celulele divizându-se rămân strâns legate între ele prin pereți
celulari comuni și formează filamente de celule cu câte un singur nucleu ( Ulotrix), sau din
celule cu mai mulți nuclei ( Cladophora). Printre alge găsim organisme și mai evoluate, al
căror aparat vegetativ este alcătuit din masive celulare, celulele fiind mai mult sau mai puțin
asemănătoare între ele. Asemenea aparate vegetative prezintă deseori diferențieri morfologice
externe. De exemplu alga brună Laminaria are la bază niște ramificații numite crampoane cu
care se fixează pe stâncile din mări și oceane; urmează apoi o porțiune cilindrică ce aduce cu
un fel de tulpină, care se termină cu o parte lungă și lățită cu aspect de frunză. Cu toată
această diferențiere externă, structura internă rămâne simplă, deoarece nu apar țesuturi
diferentiate sub formă de vase lemnoase și liberiene pentru conducerea substanțelor hrănitoare
și nici țesuturi de susținere formate din celule alungite cu pereți îngroșați. Acest tip de aparat
vegetativ poartă numele de tal, fiind caracteristic pentru alge, ciuperci, licheni și briofite
inferioare. Dimensiunea lui este foarte variată, de la cel unicelular microscopic, până la talul
diferențiat, de circa 300 m lungime întâlnit la unele alge brune.
Trecând la plantele superioare vom găsi un aparat vegetativ care posedă doi poli: unul
superior ce dă naștere tulpinii producătoare de frunze, cu geotropism negativ și unul inferior,
cu geotropism pozitiv din care se dezvoltă o rădăcină. Acest tip de organizare diferentiat, cu
cele trei organe fundamentale prezente ( rădăcină, tulpină, frunză) si axe polarizate , cu un stel
central în care se evidențiază vase conducătoare și țesuturi mecanice, poartă numele de corm.
Între cele doua grupe nu este o deosebire netă, ci se întâlnesc cazuri de trecere gradată ce
reprezintă etape de organizare progresivă și evolutivă.
Diferentierea celulară care stă la baza procesului de formare a organelor vegetative
poartă numele de organogeneză, fiind influențată de factori interni și externi. Ea se desfășoară
în 4 etape:
 Formarea zigotului în urma procesului de fecundație
 Formarea embrionului ( embriogeneza) prin diviziuni succesive ale zigotului
În interiorul sămânței are loc un proces de diferențiere organică prin formarea miniorganelor
vegetative embrionare, alcătuite numai din celule meristematice: radicula, hipocotilul și
gemula sau plumula. Acest embrion este însoțit de unul sau mai multe cotiledoane care conțin
substanțe nutritive, se află închis în sămânță, fiind înconjurat de țesuturi hrănitoare.
 Formarea plantulei, după ce embrionul crește în urma germinării seminței.Prin
diviziuni mitotice succesive, miniorganele se dezvoltă și se diferențiază continuu,
apărând primele țesuturi definitive specifice fiecărui organ vegetativ: radicula va
deveni radăcină principală prin rizogeneză, din axa hipocotilă apare tulpina (
caulogeneză), și din gemulă se formează frunzele ( filogeneză). În acestă fază are loc
și trecerea de la nutriția heterotrofă la cea autotrofă.
 Formarea plantei mature debutează prin ramificarea radăcinii care ajută la fixarea
viitoarei plante și la o aprovizionare cu seva mult mai eficientă, ceea ce va duce și la
creșterea tulpinii purtătoare de frunze. În acest mod se poate realiza fotosinteza,
producându-se o cantitate mai mare de substanțe organice necesare apariției
organelor de reproducere: floarea ( antogeneză), fructul (carpogeneză), semințe
( semiogeneză).
Organogeneza este un proces complex ce are la bază următoarele legi:
- Modificarea treptată a celulelor conurilor vegetative, fiecare celulă parcurgând
succesiv etapele intermediare de maturizare, până când celula se va integra într-un
țesut definitiv, cu specificul anatomic și funcțional
- Formarea și dezvoltarea organelor plantei prin diferențiere celulară, strict dependentă
de mediul extern
- Unitatea perfectă între formă, structură, funcțiile organului și condițiile de mediu
- Corelația strânsă între organele plantei pe toată perioada formării și dezvoltării lor
Însușiri ale organelor vegetative:
 Forma organelor variază întotdeauna după grupele mari de plante, după specie, de multe
ori de la individ la individ. Unele plante se recunosc ușor după forma externă a diferitelor
organe, iar acestea au la rândul lor o structură internă constantă și caracteristică la diferite
grupe de plante.
1. Polaritatea este propietatea organelor de a prezenta doua extremități, cu aspecte și
funcții fiziologice diferite. În decursul evoluției speciilor, polaritatea se accentuează și
caracterizează nu numai organismul întreg, ci chiar organele și țesuturile componente.
La plantele superioare deosebirea dintre varf și bază este fundamentală în ceea ce
privește forma, structura, dar mai ales funcțiunile. Axa dintre cei doi poli poartă
numele de axă principală. La plantele superioare polaritatea se manifestă și la
ramificațiile mai îndepărtate. Butașii din tulpină au polul bazal rizogen ( producător de
rădăcini) iar cel apical, superior caulogen ( producător de tulpini).
2. Direcția de creștere a organelor . Unele organe au o creștere verticală și se vor numi
ortotrope; altele, au o poziție orizontală sau oblică, numindu-se plagiotrope
3. Simetria . Este propietatea organelor de a putea fi împărțite prin unul sau mai multe
planuri (de simetrie ) în două părți identice. După forma, structura, direcția de creștere
a plantelor sau organelor și după numărul planurilor de simetrie se cunosc mai multe
tipuri de simetrie:
a) Simetria radiară este proprie organelor cilindrice, cum sunt rădăcinile și unele
tulpini. Aceste organe pot fi împărțite în două jumătăți simetrice printr-un
număr foarte mare de planuri care trec prin axa organului( exp. unele fructe și
flori actinomorfe)
b) Simetria bilaterală se caracterizează prin aceea că organele bisimetrice se pot
împarți în două parți identice prin două planuri perpendiculare unul pe
altul( exp. tulpinile genului Opuntia)
c) Organele monosimetrice sunt acelea care au un singur plan de simetrie; în
această categorie intră majoritatea frunzelor cu limbul plat și florile zigomorfe
din familia Labiatae)
d) Organele asimetrice sunt lipsite de simetrie și pot fi observate la frunzele de
ulm, tei alb, Canna, Valeriana.
Metamorfoza organelor. Organe omoloage și analoage.
Metamorfoza reprezintă o transformare profundă, privind forma, structura și funcțiile
acestora, provocate de particularitățile mediului de viață în care se dezvoltă planta. Aceste
transformări se pot transmite și prin ereditate urmașilor.
 Organele omoloage sunt acelea care pot apare diferit din punct de vedere morfologic și
fiziologic, dar au aceeași origine embrionară. De exemplu, spinii de Berberis vulgaris
( dracilă) sunt organe omoloage cu frunzele, deoarece poartă muguri axilari;
Organele analoage au aceeași forma externă, cu funcții identice, dar cu origini diferite. De
exemplu spinii de la Prunus spinosa provin din ramuri, față de cei de la Berberis vulgaris, care
provin din frunze.
Organele reduse apar ca urmare a diminuării funcțiilor specifice și au caractere
morfologice diferite față de cele ale organelor din care au provenit. De exemplu frunzele
reduse la solzi sau scuame de pe rizomi sau tuberculi, cele de pe tulpinile plantelor parazite
sau de pe tulpinile îngroșate, suculente ale unor plante din deșert.
Bibliografie:
1. E. Turnenschi, M. Răvăruț, Botanica, EDP, București, 1973
2. M. Palade, Botanică farmaceutică vol 1, Ed. Tehnică, Bucuresti 1997