Prof.

coordonator: Pop Andrei Nicolae

Sef lucrari Dr.ing Pantea Stelian Dorian

HISTOLOGIA

Histologia (de la grec. histos = ţesut, logos = ştiinţă, vorbire) vegetală este un capitol al anatomiei
plantelor care se ocupă cu studiul ţesuturilor. Ţesuturile sunt grupări permanente de celule
asemănătoare ca formă, de aceeaşi origine care îndeplinesc aceleaşi funcţii şi care sunt independente.
Ele se întâlnesc în lumea vegetală începând cu unele alge verzi pluricelulare, se diferenţiază ca formă,
structură şi funcţie la talofitele superioare, pentru ca la plantele vasculare inferioare şi mai ales la
angiosperme să atingă un nivel ridicat de diferenţiere, fapt ce argumentează gradul avansat de evoluţie
filogenetică a acestora. Clasificarea ţesuturilor este încă o problemă discutată. În cazul de faţă vom
clasifica ţesuturile în 6 grupe, după criterii morfologice şi funcţionale : 1) ţesuturi formative
(meristematice); 2) ţesuturi de apărare (protectoare); 3) ţesuturi fundamentale); 4) ţesuturi
conducătoare; 5) ţesuturi de susţinere; 6) ţesuturi secretoare.

Ţesuturi meristematice (formative, de origine)

Ţesuturile meristematice (de la grec. meristes = împărţitor) sunt alcătuite din celule mici, strâns unite
între ele, cu membrana subţire, nucleul relativ mare, citoplasmă densă în care se află o reţea
endoplasmatică dezvoltată, numeroşi ribozomi, dictiozomi, mitocondrii, proplastide şi numeroase
vacuole foarte mici. Caracterul de bază este capacitatea lor ridicată de diviziune. Prin diviziunea lor se
formează celule derivate din care se vor diferenţia celulele ţesuturilor mature, cu o funcţie bine
conturată. Alte celule meristematice îşi păstrează continuu capacitatea de diviziune şi sunt, de regulă,
localizate în vârful organelor plantelor, fiind cunoscute sub denumirea de celule iniţiale. Prezenţa
permanentă a meristemelor în unele organe este o trăsătură specifică plantelor. Ele au diferite localizări
în plantă, au origine şi rol specific, încât pentru a cuprinde majoritatea tipurilor de meristeme se
utilizează frecvent mai multe clasificări. După poziţia lor în plantă , meristemele sunt de trei feluri:
Meristeme apicale (apex=vârf). Sunt localizate la polul apical al plantelor (vârful rădăcinii principale şi al
radicelelor, vârful tulpinii şi al lăstarilor. Aceste meristeme determină creşterea în lungime a rădăcinilor
şi tulpinilor (fig. 20 şi 21) ; Meristeme intercalare. Se găsesc la tulpinile împărţite în noduri şi internoduri
ale unor plante, cum sunt gramineele, ciperaceele etc. Ele sunt localizate la baza internodurilor, printre
celule mature lipsite de însuşiri meristematice. Unele celule ale epidermei tinere, din care se vor forma
stomatele, perii etc. sunt considerate ca făcând parte din această categorie de meristeme şi sunt numite
meristemoide; Meristeme laterale. Sunt localizate în lungul unor organe sub forma unor cilindri paraleli
cu suprafaţa organelor. De aici fac parte cambiul şi felogenul, ţesuturi meristematice secundare întâlnite
la dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare. Uneori se încadrează aici şi periciclul, care
generează diferite ţesuturi şi organe.
Meristeme primordiale (promeristeme)

. Ele provin din diviziunea celulei-ou şi alcătuiesc embrionul. La plantele superioare aceste meristeme se
găsesc în vârful rădăcinii şi al tulpinii şi sunt formate dintr-o celulă iniţială sau mai multe celule iniţiale şi
derivatele lor. Acestea se vor dispune în grupe, straturi sau cordoane meristematice, din care se vor
forma meristemele primare. Meristemele primordiale, după rolul lor în cadrul apexului, sunt foarte
diferite, mai ales la_organele aeriene. Unele activează tot timpul existenţei apexului, altete rămân un
timp aparent inactive, începând să se dividă mai tîrziu. Meristemele primare. Ele se formează prin
activitatea meristemelor primordiale, în continuarea cărora se găsesc. Derivatele meristemelor primare,
prin procesul de diferenţiere, vor forma ţesuturi mature specializate. După categoriile de ţesuturi pe
care le formează, meristemele primare sunt de mai multe feluri:

protoderma (de la grec. protos = întâiul şi derma = piele), care va genera rizoderma la rădăcină şi
epiderma la tulpină;

procambiul, care va forma elementele ţesutului conducător şi ţesutul de susţinere;

meristemul fundamental din care se vor diferenţia ţesuturile fundamentale (trofice) şi cele secretoare

Universitatea din Oradea

Prof. coordonator: Pop Andrei Nicolae

Sef lucrari Dr.ing Pantea Stelian Dorian

ÎNMULŢIREA PLANTELOR

Orice organism, în cursul vieţii, îşi măreşte volumul, deci creşte, iar într-un anumit stadiu de dezvoltare
se înmulţeşte. Înmulţirea, ca însuşire fundamentală a materiei vii, constă în capacitatea organismelor vii
de a da naştere la urmaşi asemănători lor. S-a dat numele de "înmulţire" procesului de formare a
organismelor noi, deoarece dintr-un singur individ sau dintr-o pereche de indivizi, diferiţi fiziologic,
poate apărea un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie a formelor parentale.
Căile de înmulţire a organismelor sunt extrem de variate şi ele depind în mare măsură de condiţiile de
viaţă. În lumea organismelor vegetale se întâlnesc trei forme de înmulţire: vegetativă, asexuată şi
reproducerea sexuată.

Înmulţirea asexuată

Spre deosebire de înmulţirea vegetativă, care se face prin intermediul organelor vegetative, înmulţirea
asexuată se caracterizează prin formarea şi participarea unor celule specializate şi adaptate la
fenomenul de înmulţire, numite spori, care iau naştere într-o anumită etapă de dezvoltare a
organismului. Sporii nu sunt rezultatul unui proces de conjugare sau fecundaţie a două celule sexuale
diferite, fapt pentru care asemenea mod de înmulţire se nume asexuaă. Sporii rezultă în general din
celule sporogene, în urma diviziunii reducţionale, prezentând deci garnituri cromatice simple (sunt
haploizi).Separându-se de planta care i-a produs, în condiţii favorabile pentru germinare produc noi
plante. Sporii sunt foarte diferiţi, şi anume: obligatorii sau facultativi, haplospori sau diplospori, izospori
(asemănători) sau heterospori (diferiţi), endospori (formaţi în interiorul organismului) sau exospori,
aplanospori (imobili) sau zoospore.

. Înmulţirea sexuată (reproducerea)

Reproducerea se realizează cu ajutorul unor celule de sex diferit numite gameţi, care prin fecundare
dau naştere la ou sau zigot, din care se va dezvolta un nou organism. Gameţii sunt haploizi, iar zigotul
rezultat în urma copulaţiei este diploid. Dacă la înmulţirea vegetativă noul individ continuă dezvoltarea
părinţilor, la reproducerea sexuată organismul ce rezultă din zigot parcurge toate fazele de dezvoltare
prin care au trecut aceştia. Ca atare, este mai corect de utilizat termenul de "reproducere" şi nu de
înmulţire sexuată. Gameţii. Iau naştere din nişte celule specializate, numite celule mame ale gameţilor,
în urma unui proces de diviziune reducţională (meioză). Ca atare, gameţii sunt celule haploide.
Prezentând o mare variabilitate, gameţii se clasifică după mai multe criterii. Izogameţii sunt gameţi
identici din punct de vedere morfologic şi apar la unele alge. Heterogameţii (anizogameţii) sunt diferiţi
din punct de vedere morfologic. Gametul femel, de obicei mai mare şi imobil, poartă numele de
macrogamet (sau oosferă), iar cel mascul, mai mic şi mobil, se numeşte mierogamet. Când gameţii
masculi prezintă cili sauflageli ei se numesc anterozoizi (sau spermatozoizi), iar cei lipsiţi de cili poartă
numele de spermatii. Fecundaţia. Prin fecundaţie se înţelege contopirea a doi gameţi de sex opus,
proces în urma căruia rezultă oul (sau zigotul). Această nouă celulă se deosebeşte de fiecare din cei doi
gameţi prin numărul cromozomilar, care este dublu faţă de cel al fiecărui gamet, iar prin capacitatea de
asimilaţie şi diviziune dă naştere la ţesuturi, organe şi organisme noi. Se cunosc trei variante mai
importante de fecundaţie. Izogamia este fecundaţia ce se petrece între gameţi identici (izogameţi) din
punct de vedere morfologic, diferiţi însă ca sex. Heterogamia (sau anizogamia) se întâlneşte la plantele
mai evoluate, unde gameţii se deosebesc sexual şi din punct de vedere morfologic. Gameţii femeli sunt
de obicei mai mari, imobili, numiţi macrogameţi, iar cei masculi, mai mici, mobili, poartă numele de
microgameti. La unele alge, ciuperci, muşchi şi ferigi, gameţi femeli (oosferele) sunt închişi în interiorul
unor cavităţi numite oogoane (la alge şi ciuperci) sau arhegoane (la muşchi şi ferigi). Gameţii masculi
prezintă cili sau flageli, cu ajutorul; cărora se deplasează în mediul lichid la gametul femel. O asemenea
heterogamie poartă numele de oogamie (la Vauchria, Fucus). Heterogamia tipică şi oogamia sunt legate
de mediul acvatic prin care gameţii masculi pot ajunge la cei femeli. La plantele cu sămânţă
(Gymnosperme şi Angiospermae) gameţii masculi, lipsiţi de cili sau flageli, ajung la oosferă prin
intermediul tubului polenic, în formă de sifon, rezultat din exină şi celula vegetativă a grăunciorului de
polen. O astfel de heterogamie poartă denumirea de sifonogamie. Gametangiogamias e întâlneşte la
unele plante inferioare, la care întregul conţinut al celulelor sexuale, numite gametangii, au rol de
gameţi (Spirogyra, Mucor, mucedo).

Universitatea din Oradea