TESUTURILE

VEGETALE

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
¾Disciplina care studiază ţesuturile vegetale poartă numele de
HISTOLOGIE.
¾Ţesutul este o grupare de celule cu aceeaşi origine, adeseori
cu aceeaşi formă, mărime şi structură, legate între ele prin
plasmodesme şi adaptate să îndeplinească o funcţie specifică în
corpul plantelor.
¾Între celulele din cadrul unui ţesut există o continuitate a
protoplasmelor, care se realizează prin intermediul
plasmodesmelor.
Diferenţierea şi specializarea celulară
¾Din definiţia anterioară, reiese că ţesuturile se întîlnesc doar la
organismele pluricelulare, apariţia lor fiind urmarea unui proces de
diferenţiere şi specializare celulară.

1
¾Toate celulele unui organism pluricelular au aceeaşi zestre
ereditară şi ca atare, potenţial, dispun de aceleaşi programe
ereditare.
¾Totuşi, la un moment dat, în dezvoltarea ontogenetică a
individului, la nivelul unor unor grupuri diferite de celule, sunt
activate doar anumite secvenţe ale programului lor ereditar,
celelalte secvenţe fiind, dimpotrivă, inhibate, ceea ce duce la
parcurgerea unor căi diferite de dezvoltare a fiecărui grup de
celule în parte. Astfel, celulele se diferenţiază între ele, structural
şi funcţional.
¾Diferenţierea celulară este un proces biologic care se petrece
în interiorul celulei şi constă în apariţia unor modificări structurale
ale acesteia, în vederea îndeplinirii anumitor funcţii specifice.
¾Specializarea celulară constă într-o serie de modificări
funcţionale ale celulei, care sunt determinate de procesul de
diferenţiere şi care duc la îndeplinirea unor funcţii specifice.

¾ Factorii care determină

diferenţierea şi specializarea
celulelor în timpul dezvoltării unui
organism sunt foarte variaţi şi pot fi
grupaţi astfel:

9factori interni: ereditatea,

echipamentul enzimatic,
polaritatea şi simetria
celulei, diviziunea inegală-
ca durată şi ca plan de
diviziune, acţiunea
substanţelor de creştere etc.
9factori externi: lumina,
temperatura, cantitatea de
apă din mediu, gravitaţia,
presiunea, şocurile
mecanice etc.

2
¾Diferenţierea şi specializarea celulară prezintă două aspecte:
ontogenetic şi filogenetic.

A. Aspectul ontogenetic urmăreşte diferenţierea şi specializarea

celulară în timpul dezvoltării individului, de la celula-ou (zigot) sau
spor, pînă ce acesta devine adult.
¾Astfel, zigotul, prin diviziuni mitotice repetate, formează
embrionul. La început, embrionul este format din celule
asemănătoare între ele, nediferenţiate, nespecializate, care
pot îndeplini, în egală măsură, toate funcţiile, deci cu
posibilităţi egale de dezvoltare ulterioară.
¾Pe măsură ce embrionul creşte, grupuri de celule diferite
urmează căi diferite de dezvoltare, dobîndind funcţii şi însuşiri
proprii.
¾În cele din urmă, embrionul va fi format din celule mai mult
sau mai puţin diferenţiate, care îşi păstrează, însă, capacitatea
de diviziune.

9Prin dezvoltarea embrionului în timpul germinării seminţei,

acesta va forma o nouă plantă. De-a lungul acestui proces, se
intensifică procesele de diferenţiere şi specializare celulară,
astfel încît noul organism va fi format, în cea mai mare parte,
din celule complet diferenţiate, organizate în ţesuturi
definitive.
9Celulele ajunse la totală diferenţiere nu se mai divid. Doar în
anumite regiuni ale noului organism (de regulă regiunile
apicale) persistă grupuri de celule nediferenţiate, capabile de
diviziune toată viaţa plantei; aceste grupuri de celule constituie
ţesuturi formative (meristematice).
¾La un moment dat în viaţa organismului, unele celule slab
diferenţiate sunt capabile să-şi recapete capacitatea de
diviziune, printr-un proces invers faţă de cel parcurs iniţial,
numit dediferenţiere celulară.

3
 Germinarea seminţei şi formarea
unei noi plante

zigot formarea embrionului

celule nediferenţiate
diferenţiere celulară

B. Aspectul filogenetic urmăreşte diferenţierea celulară în scara

evolutivă a lumii vegetale, plecînd de la organismele vegetale cele
mai primitive, pînă la cele mai evoluate.
¾Ţinînd seama de numărul de celule diferite ca formă şi funcţii
din care este alcătuit corpul organismelor vegetale, acestea se
pot grupa în următoarele categorii: protofite, talofite şi
cormofite.
¾Protofitele cuprind toate organismele unicelulare, cenobiile
şi coloniile. În cazul protofitelor nu poate fi vorba de ţesuturi, ci
doar de celule individuale izolate ori mai mult sau mai puţin
asociate.
¾Organismele unicelulare au corpul format, evident,
dintr-o singură celulă, care este capabilă să îndeplinească
toate funcţiile specifice vieţii: nutriţie, creştere, mişcare,
respiraţie, înmulţire, apărare etc. Aici sunt cuprinse
majoritatea bacteriilor, unele alge şi unii fungi.

4
 Cenobiu la
Croococcum

organism unicelular
(Phacus)
Organismele unicelulare se pot prezenta sub formă de
dermatoplaste (celule cu perete rigid), gimnoplaste
(celule nude, uninucleate) sau plasmodii (celule nude,
plurinucleate).
9Cenobiile sunt reprezentate de grupuri de doi sau mai
mulţi indivizi unicelulari, rezultaţi din diviziunea unei
singure celule-mamă, care rămîn, de regulă, înveliţi în
membrana comună gelificată a celulei din care s-au format
(ex. cianobacteria Croococcus vulgaris).
Fiecare celulă din cenobiu îşi păstrează o independenţă
totală, fiind capabilă să trăiască izolată la fel de bine ca şi
în cenobiu.

9 Coloniile sunt grupări de

celule cu origine comună sau
diferită (în cadrul speciei) care
se asociază strîns între ele,
fără ca indivizii unicelulari
componenţi să-şi piardă Colonie de
Volvox aureum
complet independenţa.
Spre deosebire de
cenobii, celulele unei colonii
sunt, de regulă, diferenţiate
între ele morfologic şi
funcţional, fiind capabile să
îndeplinească funcţii diferite în
cadrul coloniei.

5
¾Talofitele au corpul pluricelular, numit tal
(sau miceliu, la fungi), nediferenţiat în
organe distincte, simplu sau ramificat,
filamentos, lamelar sau cilindric, uneori
foarte diferenţiat din punct de vedere
morfologic.
¾Talul este alcătuit (ca şi miceliul) din
celule slab diferenţiate, care formează
un număr redus de ţesuturi (trofice, de
apărare etc.), şi este lipsit de un sistem
vascular (întotdeauna lipsesc elementele
conducătoare lemnoase, deşi cele
liberiene pot fi întîlnite la talofitele cele
mai evoluate).
Tal filamentos
simplu, la Ulothryx
zonata

¾Cormofitele sunt
organisme pluricelulare,
la care corpul, numit
corm, este diferenţiat în
organe distincte
(rădăcină, tulpină,
frunze), formate din
celule puternic
diferenţiate, grupate în
ţesuturi strict
specializate. Cele mai
caracteristice ţesuturi din
structura cormului sunt
cele conducătoare şi în
primul rând ţesutul
conducător lemnos.

6
 CLASIFICAREA ŢESUTURILOR

a. După gradul de diferenţiere b. După forma celulelor

celulară şi funcţiile lor, ţesuturile componente, ţesuturile sunt de
se clasifică astfel: două tipuri:
¾Ţesuturi meristematice ¾Ţesuturi parenchimatice
(parenchimuri) – formate din
¾Ţesuturi definitive:
celule parenchimatice
9Ţesuturi de apărare
¾Ţesuturi prozenchimatice
9Ţesuturi mecanice (prozenchimuri) – formate din
celule prozenchimatice.
9Ţesuturi conducătoare
9Ţesuturi trofice
9Ţesuturi secretoare şi
excretoare
9Ţesuturi senzitive

ŢESUTURILE
MERISTEMATICE
(meristemele)
¾Sunt cele mai tinere ţesuturi din corpul
plantelor şi au rolul de a da naştere,
continuu, la noi celule, din care se vor
forma toate celelalte categorii de ţesuturi
ale plantelor
¾Sunt alcătuite din celule mici,
izodiametrice, strâns unite între ele, fără
spaţii intercelulare, cu pereţii subţiri,
celulozici, bogate în citoplasmă, cu nucleu
mare, central, lipsite de substanţe de
rezervă şi fără vacuole distincte şi care,
din punct de vedere biologic prezintă o
mare capacitate de diviziune.

7
Clasificarea meristemelor:
a. După poziţia lor în corpul
plantelor:
9Meristeme apicale -se află în
vârful rădăcinii, tulpinii şi
mugurilor
9Meristeme intercalare -sunt
dispuse printre ţesuturile
definitive ale plantelor (spre
exemplu, în limbul frunzelor, la
baza internodurilor-la Poaceae
etc.)
9Meristeme laterale -sunt
dispuse lateral faţă de axul
longitudinal al rădăcinii şi
tulpinii.

b. După caracterele celulelor componente şi originea lor:

9Meristeme primordiale,
9Meristeme primare,
9Meristeme secundare.

MERISTEMELE PRIMORDIALE alcătuiesc embrionul

nediferenţiat, rezultat din primele diviziuni ale zigotului.
La o plantă născută din embrion, meristemele primordiale persistă
în vârful rădăcinii şi a tulpinii, fiind formate din celule iniţiale şi
produsele directe ale acestora (foiţele histogene).
Celulele meristemelor primordiale sunt foarte mici, fără spaţii
intercelulare şi cu o mare capacitate de diviziune.

8
¾Meristemele primordiale din
vârful rădăcinii (la magnoliofite)
sunt alcătuite din trei straturi de
celule iniţiale, care generează
trei foiţe histogene concentrice:
9 dermatogen (exterior),
9periblem (intermediar),
9plerom (central).

¾Prin activitatea lor, aceste

foiţe histogene vor da naştere,
la o anumită distanţă de vârful
rădăcinii, meristemelor primare
ale rădăcinii. Meristemele primordiale din apexul
radicular (al rădăcinii)

¾Meristemele primordiale din

vârful tulpinii sunt formate din
trei straturi de celule iniţiale
care formează două foiţe
histogene:
9tunica (la exterior,
formată din 1-5 straturi de
celule),
9corpusul (un masiv
central de celule).

¾Prin activitatea lor, aceste

foiţe histogene vor da naştere,
la o anumită distanţă de vârful
tulpinii, meristemelor primare
ale tulpinii. Meristemele primordiale din apexul
caulinar (al tulpinii)

9
MERISTEMELE PRIMARE sunt dispuse în continuarea celor
primordiale, pe seama cărora se formează, şi sunt alcătuite din
celule cu un ritm ceva mai scăzut de diviziune şi cu un început de
diferenţiere celulară.
¾Rolul meristemelor primare este acela de a produce celulele din
care se formează mai apoi ţesuturile definitive ce alcătuiesc
structura primară a plantelor.
¾Meristemele primare pot fi subapicale (în continuarea celor
primordiale) sau intercalare (insule de meristeme primare care
persistă printre ţesuturile definitive ale plantei).
¾Meristemele primare, atât în rădăcină, cât şi în tulpină, sunt
reprezentate de:
¾protoderm,
¾procambiu,
¾meristem fundamental.

10
¾Protodermul ia naştere pe seama dermatogenului (la rădăcină)
sau a tunicii (la tulpină) şi este format dintr-un singur stat de celule
dispus la exterior. Pe seama sa vor rezulta ţesuturile de apărare
ale rădăcinii (rizoderma) şi tulpinii (epiderma).
¾Procambiul se prezintă sub forma unor cordoane de celule care
cresc mai mult în lungime. Pe seama procambiului, se formează
ţesuturile mecanice şi cele conducătoare ale rădăcinii şi tulpinii.
¾Meristemul fundamental este reprezentat prin masa de celule
delimitată de protoderm şi care nu participă la formarea
procambiului. Prin diferenţierea celulelor meristemului
fundamental se formează ţesuturile trofice ale plantelor.
MERISTEMELE SECUNDARE rezultă din celulele
parenchimatice ale ţesuturilor definitive, care îşi redobândesc
proprietatea de a se divide (dediferenţiere). Ţesuturile definitive
care iau naştere din activitatea meristemelor secundare se
adaugă celor primare şi alcătuiesc structura secundară a
organelor plantelor.

La plantele superioare se cunosc două tipuri de meristeme

secundare, care au întotdeauna o poziţie laterală în corpul
plantelor: cambiul şi felogenul.
Cambiul se prezintă ca un cilindru meristematic, format dintr-un
singur strat de celule lungi, prismatic-dreptunghiulare, turtite, care
prin diviziuni ce se desfăşoară paralel cu suprafaţa organelor
(tangenţial) formează, spre exterior liber secundar, iar spre interior
lemn secundar.
Cambiul apare doar în cilindrul central al tulpinii şi rădăcinii.
Felogenul se prezintă, de asemenea, ca un cilindru meristematic
format din celule parenchimatice, care prin diviziuni tangenţiale
formează spre exterior un ţesut protector secundar numit suber,
iar spre interior un ţesut trofic secundar numit feloderm.
Felogenul se formează atât în cilindrul central, cât şi la diferite
niveluri în scoarţa rădăcinilor sau tulpinilor, întotdeauna la
exteriorul cambiului.

11
Cambiu la Robinia (secţiune
tangenţială)

Raze medulare

12
ŢESUTURILE DE APĂRARE (PROTECTOARE)
¾Sunt ţesuturi definitive situate la exteriorul organelor plantelor,
care au rolul de a proteja planta împotriva acţiunii agenţilor
dăunători externi (temperaturi extreme, radiaţii, lumină prea
puternică, leziuni mecanice, agenţi fitopatogeni, dăunători animali
etc.).
¾După originea lor, ţesuturile protectoare sunt de două tipuri:
9primare (provin din activitatea meristemelor primare):
piloriza, rizoderma, cutisul, epiderma cu formaţiunile
epidermice;
9secundare (provin din activitatea meristemului secundar
felogen): suberul şi ritidomul.

13
 ŢESUTURILE PROTECTOARE PRIMARE
PILORIZA are forma unui degetar ce înveleşte vârful vegetativ al
rădăcinii, pe care îl protejează de asperităţile solului.
¾Piloriza este formată din mai multe straturi de celule care se
acoperă unele pe altele, ca nişte calote.
¾Pe măsura înaintării rădăcinilor în sol, straturile externe de
celule ale pilorizei se exfoliază, dar în acelaşi timp se formează
spre interior celule noi, aşa încât grosimea pilorizei rămâne
constantă

RIZODERMA înveleşte rădăcina la nivelul zonei pilifere, fiind

formată dintr-un singur strat de celule vii, bogate în citoplasmă, cu
pereţii subţiri, celulozici, necutinizaţi. Multe din celulele rizodermei
îşi alungesc pereţii exteriori, formând perişorii absorbanţi

14
 cutis
zona aspră

zona piliferă

CUTISUL
¾Este un ţesut protector care
înveleşte rădăcina la nivelul regiunii
aspre, acolo unde rizoderma se scoarţă
dezorganizează şi dispare.
¾Se formează prin îngroşarea şi
suberificarea pereţilor celulari din
straturile externe ale scoarţei
rădăcinii.

EPIDERMA
¾Acoperă toate organele aeriene cu structură primară (tulpini,
frunze, piese florale, fructe tinere etc.).
¾Este formată, în general, dintr-un singur strat de celule
parenchimatice, vii, strâns unite între ele, cu pereţii interni şi
laterali subţiri, celulozici, iar pereţii externi îngroşaţi şi adeseori
cutinizaţi, cerificaţi sau mineralizaţi.
¾De regulă, celulele epidermioce sunt lipsite de cloroplaste
(excepţii: la plantele de umbră, cum ar fi Ficaria verna etc.).
¾Văzute din faţă, celulele epidermice au un contur poligonal,
dreptunghiular sau neregulat.

15
¾Formaţiunile epidermice cu rol protector rezultă din
modificări locale ale celulelor epidermice şi sunt reprezentate prin:
peri epidermici şi stomate.
¾PERII EPIDERMICI CU ROL PROTECTOR (perii tectori) sunt
peri rezultaţi prin modificarea locală a celulelor epidermice.
¾Ei apără plantele de insolaţie, micşorează transpiraţia, iar la
plantele alpine şi la cele din deşerturi, în cursul nopţilor reci, perii,
care formează o adevărată pâslă, menţin aerul încălzit din timpul
zilei;
¾De asemenea, perii tectori apără planta contra omizilor,
insectelor fitofage, melcilor şi chiar a animalelor erbivore.
¾În stare tânără, perii sunt vii. Mai târziu, perii mor şi interiorul lor
se umplu cu aer, căpătând astfel un aspect alb-strălucitor,
particular.
¾Pereţii perilor sunt cutinizaţi, mineralizaţi şi chiar lignificaţi.

Pâslă protectoare din peri epidermici la Stachys lanata

16
¾Forma perilor este păr unicelular,
foarte diferită: alungiţi, la Ranunculus
drepţi, curbaţi, stelaţi,
bifurcaţi, în forma acului
de busolă etc. (în funcţie
de specie).
¾Structura perilor este
de asemenea, variată:
peri pluricel.
unicelulari sau Ramificaţi la
pluricelulari, simpli sau Verbascum
ramificaţi. peri pluricel.
peri stelaţi, păr curbat, la Galium
uniser. la Solanum
la Elaeagnus

¾La urzică (Urtica dioica), perii epidermici au o bază înfiptă într-

un suport epidermic pluricelualr, în formă de cupă, şi un corp
piriform-alungit, terminat la vârf cu o umflătură sferică, oblică, la
baza căreia peretele este subţire (în rest, peretele părului este
îngroşat şi mineralizat (CaCO3 la bază şi SiO2 spre vârf).
¾Când un animal atinge părul, umflătura se rupe după un plan
oblic, iar vârful ascuţit ca o seringă se înfige în pielea animalului,
unde părul îşi varsă sucul celular care conţine formiat de sodiu,
acetilcolină şi histamină, substanţe ce produc usturimea
caracteristică).

Păr urticant la Urtica dioica

17
STOMATELE sunt formaţiuni epidermice care reglează schimbul
de gaze dintre plantă şi mediul extern în procesele de respiraţie şi
fotosinteză, precum şi pierderea apei sub formă de vapori, în
procesul de transpiraţie.
¾O stomată tipică este alcătuită din două celule stomatice şi
două sau mai multe celule anexe.
structura stomatei

vedere în sectiune tangenţială vedere în sectiune transversală

Epiderma şi stomatele
la Zea mays

Epiderma şi stomatele
la Tradescantia

18
¾Celulele stomatice sunt reniforme sau halteriforme, aşezate
faţă-în faţă, unite la capete, dar lăsînd între ele o deschidere
numită ostiolă.
¾Celulele stomatice se deosebesc de cele epidermice prin faptul
că sunt de regulă mai mici, cu pereţii ventrali (dinspre ostiolă)
îngroşaţi iar cei dorsali subţiri şi prin prezenţa cloroplastelor (care
au un rol important în reglarea deschiderii sau închiderii ostiolei).

Celulele anexe însoţesc celulele stomatice, fiind în număr de 2, 4

sau mai multe (mai rar celulele anexe lipsesc), de formă
dreptunghiulară, triunghiulară etc.

Sub stomată, la nivelul mezofilului frunzelor se află o cameră

substomatică (un spaţiu neocupat de celule, plin cu aer saturat cu
vapori de apă).

stomată fără celule anexe

19
 stomate stomate

camera
substomatică

Poziţia stomatelor variază în funcţie de condiţiile de mediu în care

plantele cresc.
Astfel, la plantele mezofile, stomatele sunt situate la acelaşi nivel
cu celulele epidermice, ceva mai sus sau foarte mult ieşite în
relief.
La plantele xerofile, stomatele sunt situate sub nivelul celulelor
epidermice, realizându-se deasupra lor o cameră suprastomatică,
în care se creează o atmosferă saturată în vapori de apă, ce
reduce intensitatea transpiraţiei
stomate la o plantă xerofilă

stomate la o plantă mezofilă camera suprastomatică

20
 ŢESUTURILE PROTECTOARE SECUNDARE
SUBERUL este un ţesut protector ce ia naştere prin activitatea
felogenului (meristem secundar) şi este format din mai multe
straturi de celule cubice sau turtite paralel cu suprafaţa tulpinii sau
rădăcinii, dispuse în serii radiare, strîns unite între ele, cu toţi
pereţii suberificaţi.

suber

felogen

¾Membranele suberificate sunt impermeabile pentru apă şi gaze

şi din această cauză celulele mor, locul protoplastului fiind luat de
aer, răşini, taninuri etc.
¾Pereţii celulelor de suber pot rămîne foarte subţiri cînd suberul
este elastic (suber moale), ca la stejarul de plută (Quercus suber)
sau la exteriorul tuberculului de cartof (Solanum tuberosum).
¾Alteori, pereţii celulelor de suber sunt foarte groşi şi în acest caz
suberul este un ţesut mai dur (suber tare), ca la fag (Fagus
sylvatica), iar uneori straturi de suber moale alternează cu straturi
de suber tare, ca la mesteacăn (Betula verrucosa).
¾Suberul este un ţesut flexibil, impermeabil pentru apă şi gaze,
uşor, rău conducător de căldură şi electricitate.
¾Datorită acestor însuşiri, suberul este un ţesut de protecţie
foarte eficient şi se întîlneşte la toate organele plantelor cu
structură secundară.
¾El mai poate fi folosit la fabricarea dopurilor (suberul de Quercus
suber, foarte gros), ca material izolator etc.

21
Quercus suber

¾Odată cu formarea suberului, ţesuturile lenticele

primare din afara lui mor şi se exfoliază.
Ţesuturile vii de sub suber ar urma să moară
şi ele, sufocate din cauza impermeabilităţii
suberului.
¾Acest lucru nu se întîmplă, deoarece din
loc în loc suberul este întrerupt de nişte
formaţiuni numite lenticele, care permit
schimbul de gaze între plantă şi mediul
extern.
¾Lenticelele apar în dreptul şi spre partea
internă a stomatelor din fosta epidermă.

¾Lenticelele iau naştere tot din activitatea felogenului şi sunt

alcătuite din celule rotunjite la colţuri, ce delimitează între ele
spaţii prin care se face schimbul de gaze dintre ţesuturile interne
şi mediul extern.

22
 suber si lenticela la
suber Sambucus nigra

lenticela

¾Asemenea formaţiuni se pot

observa uşor cu ochiul liber pe periderma
scoarţa plantelor lemnoase,
unde apar ca nişte ridicături
lenticulare, circulare sau ovale suber
(de ex. la Sambucus nigra,
Cerasus avium, Betula
verrucosa etc.).
¾Odată cu formarea spre
exterior a suberului, felogenul
dă naştere către interior unui alt
ţesut secundar numit feloderm,
cu rol trofic sau (la Sambucus
nigra) cu rol mecanic.
¾ Totalitatea celulelor de suber, felogen
felogen şi feloderm formează feloderm
periderma sau scoarţa
secundară.

23
RITIDOMUL
La plantele din zona temperată, felogenul are de regulă o viaţă
scurtă. Astfel, după ce a funcţionat unul sau mai mulţi ani,
felogenul încetează să mai producă ţesuturi secundare (suber şi
feloderm), fiind înlocuit de un nou felogen, mai intern.
Acest nou felogen va forma către exterior o pătură de suber, iar
spre interior feloderm.
Între prima peridermă şi noua peridermă se află o porţiune de
scoarţă primară.
Pătura de suber a celei de-a doua periderme izolează ţesuturile vii
de la exterior (porţiunea de scoarţă primară şi primul feloderm),
care vor muri.

24
Acest fenomen de apariţie şi funcţionare a unui nou felogen se
poate repeta de mai multe ori. Totalitatea peridermelor şi a
porţiunilor de scoarţă primară moarte intercalate între ele, situate
la exteriorul celul mai profund şi mai intern suber poartă numele
de ritidom.
Ritidomul poate fi persistent, cînd rămîne aderent la tulpină toată
viaţa plantei, ca la Quercus, Robinia, Juglans etc, şi caduc, cînd
se detaşează periodic, lăsînd descoperit ultimul suber.
Detaşarea, exfolierea se poate face sub formă de benzi
longitudinale, ca la Vitis vinifera, sub formă de inele, ca la
Cerasus avium, sau sub formă de solzi sau plăci, ca la Malus
domestica, Pinus sylvestris, Platanus acerifolia etc.

Ritidom la Juglans regia Ritidom la Platanus acerifolia

Ritidom la Cerasus avium Ritidom la Malus domestica

25
 ŢESUTURILE MECANICE (DE SUSŢINERE)
¾Asupra corpului plantelor superioare acţionează permanent
diferite forţe ca: tracţiuni, îndoiri într-o infinitate de planuri produse
de vânt etc.
¾Rezistenţa, elasticitatea şi flexibilitatea plantelor faţă de acţiunea
tuturor forţelor exercitate asupra lor este asigurată de ţesuturile
mecanice.
¾La realizarea solidităţii mecanice a plantelor contribuie de
asemenea turgescenţa celulelor şi fasciculele de vase
conducătoare care, pe lângă rolul de conducere, îl îndeplinesc şi
pe cel de susţinere.
¾Ţesuturile mecanice sunt constituite din celule vii sau moarte, cu
pereţii foarte îngroşaţi, strâns unite între ele.

ELEMENTE ALE ŢESUTUTILOR

MECANICE

26
¾După forma celulelor constitutive şi modul de îngroşare a
pereţilor lor, se disting două tipuri de ţesuturi mecanice:
colenchim şi sclerenchim.
1) COLENCHIMUL este un ţesut mecanic viu, alcătuit din
celule prozenchimatice sau parenchimatice, cu pereţii pecto-
celulozici, foarte puternic şi inegal îngroşaţi.
¾După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting
următoarele tipuri morfologice de colenchim :
a) Colenchim angular. Provine dintr-un meristem fără
meaturi şi este format din celule cu pereţii îngroşaţi numai la
colţuri. Se întâlneşte în tulpină (la multe Lamiaceae, Solanaceae,
Cucurbita pepo etc.), peţiol (Beta, Vitis, Begonia, Cucurbita etc.),
pedunculul florii (Dahlia).
b) Colenchim tabular (tangenţial). Este format din celule
cu pereţii interni şi externi puternic îngroşaţi, iar cei laterali subţiri.
Se întâlneşte în tulpină (Ricinus, Solanum tuberosum, Sambucus
nigra etc.) şi peţiol (Prunus, Asarum etc.).

Colenchimul reprezintă ţesutul

adaptat, în special, la funcţia de
susţinere a organelor tinere, aflate
încă în creştere. El asigură
acestor organe rezistenţă la îndoiri
şi rupere, elasticitate şi
flexibilitate, fără a le împiedica
creşterea.
Colenchim tabular la Ricinus

Colenchim angular la Cucurbita

27
2) SCLERENCHIMUL
este alcătuit din celule
strâns unite între ele, cu
pereţii puternic şi uniform
îngroşaţi, adeseori
lignificaţi. Iniţial celulele
sclerenchimului sunt vii,
dar când ajung la
completa dezvoltare,
mor.
¾După forma celulelor
componente scleren-
chimul poate fi de două
feluri: fibros şi scleros.
Sclerenchim fibros în periciclul
pluristratificat din tulpinile de
Linum usitatissimum (secţiune
longitudinală- stânga şi
transversală-dreapta)

a) Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozenchimatice,

cu capetele ascuţite (rar lăţite sau chiar dinţate), având pereţii
puternic şi uniform îngroşaţi, de regulă lignificaţi, iar lumenul redus
la un canalicul central plin cu aer.
Aceste celule, numite şi fibre de sclerenchim se pot forma
în scoarţa tulpinilor (ex.: la Yucca), în periciclul pluristratificat al
tulpinilor (ex la Linum usitatissimum); în liberul secundar (ex. la
Tilia tomentosa); în interiorul fasciculelor conducătoare lemnoase
(ex. la Vitis vinifera); în frunze (ex. la Dracaena draco).

Sclerenchim fibros în frunzele de Sclerenchim fibros în scoarţa tulpinii de

Dracaena draco (secţiune transversală) Yucca fillamentosa (secţiune transversală)

28
 Fibre de sclerenchim în lemnul
secundar de Vitis vinifera (secţiune
longit. - stînga şi transversală - dreapta)

Fibre de sclerenchim în
liberul secundar de Tilia
tomentosa (secţiune
transversală)

b) Sclerenchimul scleros este format din sclereide (celule

pietroase) mai mult sau mai puţin izodiametrice, cu pereţii foarte
îngroşaţi şi puternic lignificaţi, străbătuţi de canalicule radiare şi
uneori ramificate.
Se disting 4 feluri de sclereide:
-Brachisclereidele. Brachisclereide în mezocarpul fructului
Sunt celule scurte, mai mult sau de gutui (Cydonia oblonga)
mai puţin parenchimatice,
grupate sau izolate, cu
canalicule ramificate. Se
întâlnesc în partea cărnoasă a
fructului de la Pyrus, Cydonia;
în endocarpul fructului de la
Prunoideae, în liberul organelor
aeriene de la unele plante
lemnoase (Carpinus, Fraxinus,
Quercus); în rizomi (Paeonia)
etc.

29
- Macrosclereidele sunt alungite în
formă de bastonaş, dispuse adesea în
palisadă. Se întâlnesc în tegumentul
seminţei (la multe Fabaceae), în peţiolul
frunzei şi pedunculul fructului de Pyrus
etc.
- Osteosclereidele sunt cilindrice sau
prismatice, cu capetele lăţite, având Macrosclereide în tegumentul
forma unui os. Se întâlnesc în testa seminţei de Phaseolus vulgaris
tegumentului seminal de Pisum sativum
etc.
- Sclereidele ramificate în formă de Asterosclereide

stea (asterosclereide) (ex. în scoarţa

tulpinii de Abies, Larix), şi sub forma de
peri (trichosclereide) (prezente în spaţiile
intercelulare ale tulpinilor, de ex. la
Monstera şi frunzelor de la unele plante
acvatice cum ar fi Nuphar luteum ).

ŢESUTURILE CONDUCĂTOARE
¾Ţesuturile conducătoare au rolul de a conduce apa cu sărurile
minerale (seva brută) de la rădăcină, prin tulpină, către frunze şi
seva elaborată de la frunze şi alte organe asimilatoare, către
locurile de consum sau depozitare.
¾După rolul fiziologic, ca şi după structura lor, ţesuturile
conducătoare pot fi grupate în: ţesut conducător lemnos şi ţesut
conducător liberian.

ŢESUTUL CONDUCĂTOR LEMNOS (lemnul sau xilemul)

¾Serveşte la circulaţia sevei brute sub forma unui curent

ascendent de la rădăcină spre organele asimilatoare.
¾Ţesutul conducător lemnos este format din vase lemnoase,
parenchim lemnos şi fribre lemnoase.
VASELE LEMNOASE sunt elementele conducătoare propriu-zise
ale lemnului şi sunt de două tipuri: traheide şi trahei.

30
Traheidele, numite şi vase imperfecte Lemn de Pinus format din traheide
sau vase închise, sunt formate din celule
prozenchimatice, ascuţite sau rotunjite la
capete, articulate unele cu altele şi cu
pereţii despărţitori transversali persistenţi.
¾Din cauza persistenţei pereţilor
transversali, circulaţia sevei brute prin
traheide se face încet şi greu, pe baza
difuziunii din celulă în celulă, aşa încât
putem afirma că traheidele sunt de fapt
elemente conducătoare unicelulare.
¾Pereţii laterali ai traheidelor sunt
îngroşaţi şi lignificaţi în mod neuniform.
¾Traheidele sunt singurele elemente
conducătoare lemnoase ale pteridofitelor,
majorităţii gimnospermelor, a unor familii
primitive de angiosperme
(Trochodendraceae) şi a plantelor
parazite. La toate celelalte angiosperme,
traheidele coexistă cu traheele.

parenchim traheide Lemn de Magnolia, cu

lemnos traheide şi parenchim
lemnos
(se observă pereţii
despărţitori persistenţi ai
traheidelor)

31
Traheele, numite şi vase
perfecte sau vase deschise,
sunt formate din celule
prozenchimatice suprapuse,
la care pereţii despărţitori
transversali s-au lichefiat şi
au dispărut complet.
Astfel, din coloana de celule
suprapuse rezultă un tub gol
la interior, prin care seva
brută circulă rapid şi fără
piedici. Pereţii laterali ai
traheelor sunt îngroşaţi şi
lignificaţi neuniform.

Lemn de Quercus robur, cu trahei

¾Atât traheele cât şi traheidele au pereţii îngroşaţi impregnaţi cu

lignină, ceea ce le imprimă o mare rezistenţă la rupere şi
deformare.
¾Lignina se depune şi pe pereţii interni ai vaselor, pe care îi
îngroaşă în diferite moduri, în funcţie de care, traheele şi
traheidele se pot clasifica în: vase inelate (îngroşări inelare),
spiralate (cu îngroşări spiralate), scalariforme (îngroşări în forma
treptelor unei scări), reticulate (îngroşări în formă de reţea) şi
punctate (îngroşate pe toată suprafaţa, cu excepţia zonelor cu
pori).
¾Vasele lemnoase se mai clasifică, în funcţie de tipul punctuaţiilor
din pereţii longitudinali, în vase cu punctuaţii simple şi cu
punctuaţii areolate.
¾Primele vase de lemn care se formează în ontogeneză sunt mai
înguste, inelate sau spiralate şi formează protoxilemul; vasele de
lemn formate mai tîrziu în ontogeneză sunt mai largi, reticulate
sau punctate, formînd metaxilemul.

32
Diferite tipuri de trahei: inelate (vi), spiralate
(vs), reticulate (vr) şi punctate vp)

33
¾Vasele de lemn nu funcţionează toată viaţa
plantei. După un anumit timp de funcţionare,
unele vase se astupă cu nişte proeminenţe
numite tile.
¾Tilele rezultă din membranele celulelor
parenchimului lemnos, care proeminează prin
porii pereţilor laterali ai vaselor sub forma unor
pungi, în care pot pătrunde amidonul sau
cristalele minerale existente în celulele de
parenchim. Majoritatea tilelor apar în vasele din
centrul tulpinilor, formând în felul acesta un lemn
mai dur numit duramen (inima lemnului). Tilele
se formează în număr mai mic în vasele de la
periferia tulpinii, alcătuind porţiunea albă mai
tânără a lemnului, numită alburn.
¾Tilele, astupând vasele, împiedică circulaţia
apei, dar şi pătrunderea unor bacterii şi ciuperci
parazite, care ar putea distruge lemnul.

PARENCHIMUL LEMNOS este format din celule vii, uşor

alungite, cu pereţii subţiri şi în care se pot depozita apa şi diferite
substanţe minerale şi organice.
FIBRELE LEMNOASE, numite şi fibre libriforme, sunt elemente
cu rol mecanic ce însoţesc lemnul secundar al plantelor.

ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (liberul sau floemul )

¾Asigură transportul sevei elaborate de la organele asimilatoare

către locurile de consum şi depozitare.
¾Este format din vase liberiene (tuburi ciuruite), parenchim
liberian, celule anexe şi fibre liberiene.

VASELE LIBERIENE sunt alcătuite din celule prozenchimatice,

vii, aşezate “cap la cap”, cu pereţii despărţitori transversali
persistenţi dar ciuruiţi, perforaţi (plăci ciuruite). Pereţii laterali ai
celulelor ce compun vasele liberiene sunt subţiri sau uşor
îngroşaţi, celulozici şi cu punctuaţiuni simple.

34
¾Când pereţii transversali dintre celule sunt perpendiculari pe
axul vasului, ei prezintă un singur câmp ciuruit şi atunci se
numesc plăci ciuruite simple. În cazul când aceşti pereţi sunt
oblici, prezintă mai multe câmpuri ciuruite şi atunci se numesc
plăci ciuruite multiple.

¾Durata de funcţionare a tuburilor ciuruite este variabilă de la un

an, până la 3-4 ani. Iarna, plăcile ciuruite se astupă cu o
substanţă organică de natură glucidică, numită caloză.
¾La plantele ierboase anuale şi la multe dicotiledonate perene,
formarea calozei este definitivă şi tubul ciuruit nu-şi mai reia
niciodată funcţia.
¾La multe plante lemnoase (de ex. la viţa de vie) şi la
monocotiledonate, caloza se resoarbe primăvara, iar vasele
liberiene îşi reiau activitatea.
¾Dicotiledonatele perene la care caloza nu se resoarbe îşi vor
forma vase liberiene noi.

vas liberian cu plăci ciuruite (secţiune placă ciuruită (în secţiune

longitudinală) transversală prin liber)

parenchim
liberian

celule
anexe

35
CELULELE ANEXE însoţesc tuburile ciuruite numai la
angiosperme, lipsind la pteridofite şi conifere.
¾Sunt celule vii, bogate în conţinut citoplasmatic, cu pereţii subţiri,
celulozici, în general mai strâmte decât tuburile ciuruite, cu care
comunică prin plasmodesme.
¾Vasul liberian poate fi însoţit de una, două sau mai multe celule
anexe, care pot suplini tuburile ciuruite în caz de necesitate.
PARENCHIMUL LIBERIAN însoţeşte totdeauna vasele liberiene
şi este constituit din celule vii, puţin alungite, cu pereţii celulozici
neciuruiţi. În celulele parenchimului liberian se depun adeseori
substanţe de rezervă (amidon).
FIBRELE LIBERIENE sunt constituite din celule prozenchimatice,
de regulă ascuţite la capete, cu pereţii foarte îngroşaţi, putând fi
celulozici (la in) sau lignificaţi (la cânepă) şi cu punctuaţiuni
simple. Fibrele liberiene au rol de susţinere şi pot fi de origine
primară sau secundară. Ele se pot forma în interiorul fasciculelor,
în periciclu sau în scoarţă.

fibre liberiene

vas liberian

celule anexe

ţesut liberian secundar în tulpina de tei (Tilia tomentosa) (secţiune longitudinală)

36
¾Elementele componente ale ţesuturilor conducătoare nu se
găsesc izolate în corpul plantelor, ci sunt grupate, formând
fascicule conducătoare, care pot fi simple (conţin fie elemente
de lemn - fascicule lemnoase, fie de liber -fascicule liberiene, şi
mixte sau libero-lemnoase (conţin atât lemn cât şi liber).
¾Fasciculele simple sunt caracteristice pentru rădăcină, iar
fascicolele mixte se întâlnesc în structura tulpinii şi a frunzei.
¾Fasciculele mixte pot fi: colaterale, bicolaterale şi concentrice.
Fasc. colaterale (prezintă lemnul deoparte şi liberul de cealaltă
parte) şi pot fi:
9închise (nu prezintă cambiu între liber şi lemn) (clasa
Liliopsida).
9deschise (cu cambiu fascicular între liber şi lemn)
(gimnospermer şi angiosperme).
Fasc. bicolaterale prezintă fasciculul de lemn încadrat atât spre
exterior cât şi spre interior de câte un fascicul de liber. (ex. la
Cucurbitaceae, Solanaceae, Asteraceae etc.).

Fasc. concentrice –cu ţesuturi conducătoare dispuse concentric.

Se cunosc două tipuri: hadrocentrice şi leptocentrice.
9fasc. hadrocentrice - lemnul (hadromul) în centru,
înconjurat de liber (în rizomii multor ferigi).
9fasc. leptocentrice - liberul (leptomul) în centru, înconjurat
de lemn (în rizomii unor liliopside).

37
 Fascicul
liberian

Fascicul
lemnos

Fascicule conducătoare simple în rădăcina de Ranunculus (secţiune transversală)

cambiu liber

lemn

Fascicul mixt colateral Fascicul mixt colateral închis

deschis în tulpina de în tulpina de Zea mays
Ranunculus

Fascicule conducătoare mixte (secţiuni transversale)

38
TESUTURILE FUNDAMENTALE SAU TROFICE
¾Tesuturile fundamentale sunt formate din celule parenchimatice,
vii, cu pereţii subţiri, ce lasă între ele numeroase spaţii
intercelulare.
¾Celulele ţesuturilor fundamentale sunt puţin diferenţiate şi din
această cauză, ele se pot adapta la cele mai variate funcţiuni, mai
ales legate de nutriţie, de unde şi denumirea de tesuturi trofice.
¾După rolul pe care îl îndeplinesc, aceste ţesuturi pot fi clasificate
în următoarele categorii: parenchimuri absorbante, parenchimuri
asimilatoare, parenchimuri de depozitare, parenchimuri acvifere şi
parenchimuri aerifere.

parenchim

PARENCHIMURILE ABSORBANTE
¾Au rolul de a absorbi apa cu sărurile minerale dizolvate în ea,
din sol sau din aer şi de a o transporata spre vasele conducătoare
lemnoase.
¾La rădăcină, parenchimurile absorbante sunt reprezentate prin
perii absorbanţi şi parenchimul cortical care asigură transmiterea
din celulă în celulă a sevei brute, până la vasele lemnoase din
cilindrul central al rădăcinii.
¾La rădăcinile aeriene ale plantelor epifite din regiunile tropicale,
întâlnim un ţesut absorbant special numit velamen. Velamenul
este format din celule parenchimatice, fără spaţii aerifere între ele,
cu pereţii diferit îngroşaţi. Porţiunile neîngroşate ale pereţilor
celulari prezintă perforaţii prin care celulele comunică între ele şi
cu atmosfera externă. Graţie acestor perforaţii, apa de ploaie sau
roua este absorbită cu multă uşurinţă prin fenomenul de
capilaritate. Această apă va fi cedată apoi scoarţei şi cilindrului
central.

39
 Parenchimul absorbant al rădăcinii

seva

rădăcini aeriene cu
velamen la orhidee

velamen (secţiune transversală)

40
¾Cotiledonul embrionului de cereale
prezintă un strat absorbant special,
care hidrolizează şi absoarbe
rezervele organice din albumen şi le
cedează plantulei tinere, ce creşte pe
seama acestor rezerve.
¾În sfârşit, tot din ţesuturile
absorbante fac parte şi haustorii,
formaţiuni cu ajutorul cărora plantele
semiparazite (cum ar fi: Viscum,
Loranthus, Rhinanthus, Melampyrum
ş.a.) absorb seva brută nu din sol, ci
din ţesutul conducător lemnos al altor
specii, iar plantele parazite (cum ar fi:
Cuscuta, Orobanche, Lathraea ş.a.)
absorb seva elaborată îndeosebi din
ţesutul conducător liberian al speciilor
parazitate.

PARENCHIMURILE ASIMILATOARE (clorenchimuri)

¾Sunt formate din celule vii, cu pereţii subţiri, bogate în
cloroplaste şi prevăzute cu spaţii intercelulare numeroase.
¾Îndeplinesc funcţia principală de fotosinteză.
¾Sunt situate în zonele periferice ale organelor plantelor, expuse
luminii solare.
¾Parenchimurile asimilatoare se întâlnesc în toate organele
principale ale plantelor: rădăcini aeriene (cazuri rare, de ex. la
Taeniophyllum), unele rădăcini acvatice, tulpini ierboase, tulpini
lemnoase tinere, la unele piese florale, în pereţii unor fructe crude,
dar mai ales în frunze.
¾În constituţia limbului foliar predomină parenchimurile
asimilatoare, care îmbracă cele mai variate aspecte.

41
 Parenchimuri asimilatoare la nivelul frunzei: parenchimul palisadic şi parenchimul
lacunos

PARENCHIMURILE DE DEPOZITARE (ţesuturi de rezervă)

¾ Sunt ţesuturi alcătuite din celule mari, cu pereţii subţiri sau
îngroşaţi, lipsite de cloroplaste, în care se depozitează cele mai
variate substanţe de rezervă necesare plantei, ca: amidon,
inulină, zaharoză, protide, lipide, precum şi alte substanţe, din
care cităm: glicozizii, taninurile, diverşi alcaloizi etc.
¾Uneori substanţele de rezervă formate din hemiceluloze se
depun chiar în pereţii celulelor, pe care îi îngroaşă foarte mult ( de
ex. la seminţele de cafea, lupin, curmal).
¾Parenchimurile de depozitare se găsec în rădăcini, rizomi, bulbi,
tuberculi, dar mai ales în fructe şi seminţe.
¾Astfel, în rădăcinile de sfeclă se depozitează zaharoză, în cele
de gherghină, cicoare şi alte compozee se acumulează inulină, în
tuberculii de cartof şi în rizomii multor plante se depune amidon,
în albumenul seminţelor de la graminee, în cotiledoanele
embrionului de la leguminoase se înmagazinează amidon şi
aleuronă.
¾Seminţele de in, cânepă, ricin, floarea soarelui conţin ulei.

42
 parenchim de depozitare în sămânţa de fasole

PARENCHIMURILE
ACVIFERE
¾Sunt formate din celule
mari, vii, cu pereţii subţiri şi
vacuole mari, pline cu suc
celular concentrat în
substanţe coloidale şi
mucilaginoase, care au o
mare capacitate de a reţine
apa, pe care o cedează
foarte greu.
¾Parenchimurile acvifere
sunt caracteristice plantelor
adaptate să trăiască în
regiunile secetoase sau prin
locuri sărate ori pietroase
(cactuşii, Agave, Aloe,
Salicornia etc. ). parenchim acvifer la Agave
americana

43
¾Tot în categoria ţesuturilor
acvifere includem şi grupurile de
celule buliforme situate în
epiderma superioară a frunzelor
de la Poaceae (Poa, Zea mays,
Arundo donax ş.a.), în care se
acumulează mari rezerve de
apă.

PARENCHIMURILE AERIFERE (aerenchimuri)

¾Sunt formate din celule cu pereţii subţiri, care lasă între ele
spaţii mai mici sau mai mari, pline cu aer. După mărimea lor,
spaţiile aerifere pot fi împărţite în: meaturi, lacune, canale şi
camere aerifere.
¾Meaturile sunt cele mai mici spaţii intercelulare, prezente în
toate parenchimurile (cortical, medular, palisadic etc).

parenchim cu meaturi

44
¾Lacunele sunt cavităţi
intercelulare mai mari,
caracteristice parenchimului
lacunos din frunză şi
parenchimurilor din organele
axiale ale multor plante.
¾Canalele aerifere sunt spaţii
intercelulare mari, care străbat
organele în toată lungimea lor.
Ele sunt caracteristice pentru
organele plantelor acvatice şi lacune aerifere
palustre.
¾Camerele aerifere sunt spaţii
foarte mari, ce se găsec în
mezofilul frunzei de la diferite
plante acvative (Potamogeton,
Vallisneria etc.) .
canale aerifere la Acorus calamus

camere aerifere

¾Aerul din canalele şi camerele aerifere ale plantelor acvatice

micşorează greutatea specifică a acestora, permiţându-le să
plutească sau să-şi menţină poziţia verticală.
¾De asemenea, aerul din aceste spaţii constituie pentru plantă o
rezervă de oxigen (folosit în respiraţie) şi de bioxid de carbon
(utilizat în fotosinteză).

45
ŢESUTURILE EXCRETOARE ŞI SECRETOARE
Sunt specializate pentru elaborarea unor substanţe foarte variate:
uleiuri eterice, mucilagii, nectar, răşini, latex etc.
După locurile unde sunt depuse substanţele elaborate, se
deosebesc următoarele tipuri:
-ţesuturi excretoare (îşi varsă produsele în mediul extern);
-ţesuturi secretoare (îşi depun produsele în diferite locuri din
interiorul organelor plantelor).
A. ŢESUTURILE EXCRETOARE
Sunt reprezentate prin: papile epidermice, peri glandulari, glande
nectarifere, glande digestive şi hidatode.

PAPILELE EPIDERMICE
¾Sunt reprezentate de celule epidermice mai mari decât cele
obişnuite, cu pereţii exteriori subţiri şi care proeminează pe
suprafaţa epidermei.
¾Se întâlnesc în principal pe suprafaţa petalelor florilor, eliberând
în atmosferă uleiuri eterice care dau mirosul specific al florilor la
multe specii (ex.: Iris germanica, Rosa canina etc.).

Papile epidermice pe suprafaţa tepalelor de Iris germanica

46
PERII GLANDULARI
¾Se găsesc pe suprafaţa frunzelor şi a tulpinilor şi sunt
formaţi dintr-un corp uni- sau pluricelular care se termină la
vârf cu o glandă secretoare (unicelulară sau pluricelulară).
¾Uleiurile eterice secretate de celulele glandulare se
acumulează sub cuticula celulelor, iar prin ruperea
cuticulei, acestea sunt eliminate în atmosferă, determinând
mirosul caracteristic multor plante (ex. la Primula verris);
¾La multe plante, în locul uleiurilor eterice sunt secretate
substanţe vâscoase (Digitalis purpurea, Viscaria vulgaris)
sau alte substanţe.

păr glandular la Cannabis sativa

47
 Peri glandulari la Digitalis purpurea

Peri glandulari

Peri glandulari la
Echinocystis lobata

48
Păr glandular pe bracteile conurilor de hamei (Humulus lupulus),
format dintr-un corp scurt, ce se termină cu o glandă alcătuită
din celule dispuse în formă de taler şi care produc o substanţă
aromatică, amăruie, numită lupulină, folosită în industria berii.

GLANDELE NECTARIFERE
¾Sunt specializate pentru producerea nectarului (o soluţie
formată din apă, zaharuri, uleiuri eterice, mucilagii etc.).
¾Se găsesc în flori la baza petalelor, a staminelor etc. (glande
nectarifere intraflorale) sau pe stipele, peţiolul frunzei, la nodurile
tulpinii etc. (glande nectarifere extraflorale);
¾Glandele nectarifere joacă un rol important în polenizarea
florilor, întrucât nectarul este consumat de către insecte care
transportă, în acelaşi timp şi polenul dintr-o floare într-alta
(polenizare încrucişată).
GLANDELE DIGESTIVE
¾Se întâlnesc la plantele “carnivore” (Drosera rotundifolia,
Dionaea muscipula, Nepenthes distillatoria etc.); produc fermenţi
proteolitici care hidrolizează proteinele din corpul micilor animale
sau insecte capturate prin diferite tipuri de capcane; substanţele
rezultate sunt absorbite apoi de către plantă.

49
 Glande nectarifere

Flori de Cucurbita
pepo

Glande nectarifere în florile de Lonicera sp.

50
Glande nectarifere situate pe bracteile inflorescenţei (ciaţiu) la Euphorbia cyparissias

51
 Glande digestive la Drosera rotundifolia

Glande digestive
la Dionaea

52
HIDATODELE
¾Sunt formaţiuni specializate
pentru eliminarea excesului de
apă din organele aeriene ale
plantelor (în principal frunze);
¾Sunt amplasate, de regulă la
marginea dinţilor frunzelor sau în
vârful acestora;
¾Eliminarea apei se face sub
forma unor picături (gute),
fenomen numit gutaţie.
¾Hidatodele pot fi închise (cînd
eliminarea apei se face prin
difuzie, prin pereţii celulari) şi
deschise (cînd eliminarea apei
se face prin stomate). Fenomenul de gutaţie, la Poaceae

Hidatodă închisă la frunza de Phaseolus

53
picături de apă (gute) Hidatodă deschisă la Brassica sp

B. ŢESUTURILE (FORMAŢIUNILE) SECRETOARE

¾Sunt reprezentate de buzunarele (pungile) secretoare; canalele
secretoare; celulele secretoare interne şi laticiferele.

Frunză de Hypericum perforatum, cu buzunare secretoare de uleiuri eterice

54
BUZUNARELE (PUNGILE) SECRETOARE sunt spaţii în formă
sferică sau ovoidală, tapetate la interior cu un epiteliu format din
celule secretoare, ca la pojarniţă (Hypericum perforatum), citrice
(Citrus sp.) etc.
CANALELE SECRETOARE sunt formate din câte un spaţiu
colector cilindric, tapetat cu celule secretoare. În tulpinile şi
frunzele coniferelor (Pinus, Abies, Picea, Tsuga etc.), aceste
canale produc şi acumulează răşini (canale rezinifere); în
organele vegetative şi fructele apiaceelor (Daucus, Pastinaca,
Anethum), la Artemisia sp. şi la alte plante se află canale
secretoare ce produc uleuiri eterice.
CELULELE SECRETOARE INTERNE sunt celule izolate aflate în
diferite parenchimuri care produc şi acumulează diferite
substanţe, cum sunt uleiurile eterice (la Magnolia, Laurus etc.).

Buzunar secretor în
epicarpul fructului de
Citrus limon

ulei eteric

55
Canale secretoare de uleiuri
eterice la Pastinaca sativa

Uleiuri
eterice

Canale secretoare Artemisia sp.

56
Canal rezinifer în frunza de Pinus Canal rezinifer în frunza de
sylvestris Tsuga canadensis

Celule secretoare interne în frunzele

de Magnolia

57
LATICIFERELE sunt formaţiuni pluricelulare sau unicelulare care
secretă şi acumulează la nivelul lor substanţe numite latexuri, cu o
compoziţie chimică foarte variată şi complexă, de regulă cu
consistenţă vâscoasă.
Laticiferele sunt de două tipuri: articulate şi nearticulate.
Lat. articulate - formate din celule aşezate “cap la cap”, cu pereţii
despărţitori perforaţi sau resorbiţi, astfel încât se formează vase
mari şi ramificate ca la păpădie (Taraxacum officinale) sau
neramificate, ca la rostopască (Chelidonium majus).
Lat. nearticulate – formate din celule foarte lungi, de până la
câţiva metri, plurinucleate, uneori ramificate. Se întâlnesc la
Euphorbiaceae, Asclepiadaceae, Moraceae etc.
La Hevea brasiliensis (o specie tropicală din familia
Euphorbiaceae), latexul, bogat în cauciuc, se recoltează şi se
utilizează pentru obţinerea cauciucului natural.

Laticifere nearticulate la Euphorbia

58
 Frunze rupte de Euphorbia
cyparissias, cu latex

Capsulă de Papaver somiferum,

secţionată longitudinal, cu latex

Recoltarea latexului la Hevea brasiliensis

(arborele de cauciuc)

laticifer nearticulat

59