RESPIRAŢIA LA VERTEBRATE

Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) sau sistemul respirator (Sistema

respiratorium) constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între
organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor,
și eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe:
căile respiratorii și organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii (cavitatea
nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru diferit, inclusiv și bronhiolele)
nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la plămâni și de
a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii
superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile respiratorii inferioare (laringele,
traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în respirație, la nivelul
lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu
realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.
Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului și
tipului de respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind ușor
pătrunse de gaze și de lichidele care le înconjură. Nu același lucru se petrece la
ființele pluricelulare, unde absorbția oxigenului de către lichidul circulant
(sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are loc la nivelul unor organe special
diferențiate, care constituie aparatul respirator. Multe nevertebrate inferioare
(spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crustacei inferiori) nu
au un aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată
suprafața corpului (respirație cutanată), dar și la animalele care îl au, există o
respirație cutanată, mai mult sau mai puțin importantă.
Organele respiratorii diferențiate există la multe nevertebrate și la toate
vertebratele. La animalele acvatice, ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii
superiori, polichete, majoritatea moluștelor, ciclostomi, pești); la cele terestre, ele
sunt traheele (la insecte) și plămânii (la araneide, gasteropodele pulmonate,
majoritatea vertebratelor). Se pot distinge astfel trei feluri de respirații: respirația
branhială, în care schimburile gazoase au loc cu ajutorul unor expansiuni
membranoase mai mult sau mai puțin cutate și puternic vascularizate, care atârnă
în apă, numite branhii (la pești); respirația traheală, în care distribuția aerului în
tot corpul animalului are loc prin tuburi ramificate, numite trahee (la insecte);
respirația pulmonară, în care aerul este introdus printr-un mecanism special în
saci membranoși, puternic vascularizați, care sunt plămânii (la vertebratele
tetrapode).
În raport cu mediul se deosebesc 2 tipuri de respirație: respirația acvatică unde
aparatul respirator este reprezentat prin branhii și respirația aeriană unde aparatul
respirator este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate și anastomozate (la
insecte) sau din plămâni și din căile respiratorii (la vertebratele tetrapode).
Respirația privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale: respirația
externă (respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de aparatul
respirator, și respirația internă (respirația tisulară) care se realizează la nivelul
celulelor din organism.
 În funcţie de mediul de viaţă, respiraţia la vertebrate se împarte în:
a) Respiraţie branhială:
- caracteristică ciclostomilor şi peştilor;
- în inspir, aerul pătrunde prin gură şi scaldă branhiile;
- în expir, gura se închide, apa traversează lamelele branhiilor şi iese prin
operculele ridicate;
- organele respiratorii sunt reprezentate de branhii, care în cazul embrionilor sunt
externe, iar în cazul
peştilor sunt interne;
- la peşti, branhiile sunt formate din arcuri branhiale care prezintă drept
specializare lamelele
branhiale prevăzute cu cili;
- schimbul gazos se realizează la nivelul capilarelor branhiale.
b) Respiraţia tegumentară (cutanee):
- caracteristică amfibienilor;
- se realizează prin piele;
- oxigenul din aer se dizolvă în mucus şi trece apoi în sânge prin difuziune;
- la amfibieni, respiraţia cutanee este completată de o respiraţie bucală şi
pulmonară.
c) Respiraţia pulmonară:
- caracteristică reptilelor, păsărilor şi mamiferelor, la acestea sistemul respirator
cuprinzând fose
nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii şi plămâni;
- aerul pătrunde prin nări şi străbate ulterior faringele şi căile respiratorii
inferioare;
- la reptile, glota este acoperită de epiglotă, care închide calea respiratorie în
timpul deglutiţiei;
- la păsări, plămânii comunică cu sacii aerieni; în timpul zborului, aerul pătrunde
în saci şi este apoi
eliberat datorită mişcărilor aripilor.
Concluzii:
Indiferent de tipul de respirație, perfecționarea sistemului respirator s-a realizat
prin mărirea suprafeței de schimb cu mediul extern și intensificarea proceselor de
primire a aerului sau apei la nivelul acestor suprafețe.
Prin trecerea unor specii la viața terestră, respirația aeriană a permis furnizarea
unei cantități superioare de oxigen, ceea ce a determinat intensificarea
metabolismului.
În evoluție, s-a observat separarea căilor respiratorii de organul respirator
propriu-zis.

Particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului respirator (amfibieni,

reptile, păsări)
La vertebrate s-au diferenţiat două tipuri de organe specializate în schimbul de
gaze: branhiile şi plămânii.
Branhiile funcţionează la ciclostomi, peşti şi larvele amfibienilor.
Plămânii funcţionează la tetrapode.

Amfibieni
La amfibieni, plămânii au aspectul unor saci cu pereţii netezi sau uşor cutaţi. De
aceea suprafaţa de schimb nu este suficient de mare pentru a asigura tot oxigenul
necesar. Amfibienii respiră şi prin piele care este subţire, foarte vascularizată şi
umedă. Această ultimă particularitate impune o costrângere ecologică:
dependenţa de mediul acvatic. Căile respiratorii sunt scurte. Ventilaţia pulmonară
se bazează pe mişcările planşeului bucal care urcă şi coboară, pompând aerul.

Reptile
La reptile plămânii au tot formă de sac, dar pereţii au o pliere mai pronunţată. De
aceea suprafaţa de schimb creşte faţă de cea a amfibienilor, fapt care nu mai face
necesară respiraţia tegumentară. Căile respiratorii sunt mai lungi şi condiţionează
mai eficient aerul. Apar cavităţi nazale separate de cavitatea bucală.

Păsări
La păsări sistemul respirator are o structură originală. În plămâni, bronhiile se
ramifică. Cele mai subţiri bronhii sunt înconjurate de capilare şi la acest nivel are
loc schimbul de gaze (deci, nu există alveole pulmonare). Unele bronhii străbat
plămânii şi se dilată în afara plămânilor formând saci aerieni. Aceştia au un
volum mult mai mare decât al plămânilor şi sunt plasaţi printre organele interne,
uneori pătrund chiar şi în oase.

Particularităţi structurale şi funcţionale ale sistemului respirator (amfibieni,

reptile, păsări):
La pasărea în repaus, mişcările respiratorii se bazează pe variaţia în volum a
cavităţii toracice. În zbor, cavitatea toracică trebuie să ofere un suport imobil
pentru muşchii aripilor. Acum acţionează sacii aerieni: Când pasărea ridică
aripile, sacii aerieni aspiră aerul care trece prin plămâni în saci. Când aripile
coboară, aerul expulzat din saci trece încă o dată prin plămâni. Sacii aerieni
contribuie şi la scăderea densităţii păsărilor.

Homeoterme / Poikiloterme:
Schimburile de gaze eficiente permit păsărilor o bună aprovizionare a ţesuturilor
cu oxigen. Celulele pot produce prin respiraţie suficientă căldură pentru ca
păsările, spre deosebire de vertebratele mai primitive, să aibă temperatură
constantă (sunt homeoterme).
Ciclostomii, peştii, amfibienii şi reptilele sunt animale poikiloterme – cu
temperatura variabilă.

RESPIRAȚIA LA PEȘTI.

Respirația de bază este branhială. Principala suprafață de schimb este epiteliul

branhiilor; branhiile sunt cute tegumentare ,bogat vascularizate,acoperite cu
epitelii subțiri cu capacitate mare de difuziune și suprafață mare de schimb.
La peștii cartilaginoși branhiile sunt protejate în pungi branhiale, fiecare
deschizându-se separate atât la exterior cât și în faringe; fantele branhiale sunt
acoperite de un mic capac branhial; expirația și inspirația se asigura prin
permanentul flux de apă peste branhii care are un sens de înaintare paralel cu
sensul de curgere a sângelui,având eficiența de 50%. La pestii osoși sunt 5 arcuri
branhiale osoase dar numai 4 poartă branhii; branhia este formată din lame
branhiale, iar acestea la rândul lor ,sunt alcătuite din lamele branhiale, acoperite
de un epiteliu unistratificat, bine vascularizat.Schimbul de gaze se realizează tot
la nivelul branhiilor, peste care fluxul de apă curge perpendicular, sporind
eficiența extragerii O2 din apă; fluxul de apă ventilator este continuu, nu
afectează forma hidrodinamică.

Mecanismul respirației:
În inspirație ,apa pătrunde prin gură în cavitatea branhială și scaldă
branhiile; în expirație ,gura se închide și apa , împinsă prin lamelele branhiilor,
este eliminată pe sub operculele ridicate. La peștii osoși numarul mișcărilor
respiratorii este direct proporțional cu intensitatea activității organismului, deci cu
necesitățile de oxygen.
Există o strânsă legatură între cantitatea de oxygen conținut în apa
diferitelor bazine acvatice ți speciile care le populează; păstravii nu pot trăi decât
în apele reci de munte ,cu o cantitate ridicată și constantă de oxygen, iar crapii
pot trăi și în ape cu un conținut mai scăzut și variabil de oxygen. La unele specii
de pești ,cum sunt țiparul și zvărluga , un rol important în respirație îl are
intestrinul. Acești pești populează balțile noastre și se ridică la suprafața apei și
înghit bule de aer.
La nivelul epiteliului intestinal are loc schimbul de gaze prin
difuziune:oxigenul trece în sânge, iar CO2,este eliminat prin orificiul anal. Între
respirația branhială și cea intestinală este o strânsă legatură; în condiții normale
de viață când temperatura apei este scazută este suficientă respirația branhială;
când temperatura este crescută, și cantitatea de O2 solvit este mică peștii înghit
aer și –și completează respirația branhială.
La mulți pești osoși un rol important în realizarea schimbului de gaze
revine și vezicii gazoase, bogat vascularizată, aceasta fiind o evaginare a
esofaguluiu sau stomacului..
La peștii dipnoi și crosopterigieni, organele respiratorii accesorii sunt
reprezzentate prin plămâni, saci alungiți care derivă din faringe.
Tot ca o completare a respirației branhiale este și respirația tegumentară ,
întalnită la anghilă, precum și prin branhii externe, de la embrionii și larvele unor
rechini și dipnoi.

RESPIRAȚIA PULMONARĂ - este caracteristică vertebratelor terestre.

Asigură un aport de O2 sporit, impus de cheltuielile mari de energie.
Sistemul respirator pulmonar al vertebratelor este alcătuit din căi de conducere
ale aerului(fose nazazle, faringe, laringe, trahee, bronhii extrapulmonare) și
suprafețe de schimb ale aerului- plămânii

RESPIRAȚIA LA AMFIBIENI:
-pulmonară, buco-faringiană și tegumentară.
Sacii pulmonari sunt simpli și au o suprafață redusă de schimb; plămânii sunt de
tip sacular; speciile terestre au o suprafață pulmonară mai mare decat cele
acvatice.
Broasca face o serie de mișcări ale planșeului bucal, în cursul cărora aerul
atmmosferic este aspirat în cavitatea bucală prin narine și de aici trece prin glotă
(orificiul faringo-laringian) spre laringe și plămâni; înghite aerul. Expirația se
datorează musculaturii corpului și forței elastice a plămânilor; în anumite
momente , broasca execută mișcări de ridicare și coborâre a planșeului bucal,
astffel încât cavitatea buco-faringiană se transformă într-o pompă care aspiră și
elimina aerul; aceasta respirație –buco-faringiană suplimentează aprovizionarea
cu O2 a organismului.
Respirația tegumentară este completată de respirația pulmonară ;tegumentul este
subțire, umed și bine vascularizat, favorizează schimburile de gaze în special cele
de CO2

RESPIRAȚIA LA REPTILE.
Schimbul gazelor respiratorii se face numai la nivelul plămânilor;
tegumentul este gros; plămânii sunt mult mai cutați decât ai amfibienilor;
ventilația este asigurată de contracția mușchilor intercostali, care ridicând
coastele determină mărirea volumului pulmonar; aceasta este urmată de scăderea
presiunii intrapulmonare și intrarea aerului în plămâni; relaxarea musculaturii
intercostale determină ieșirea aerului din plămâni.
Șerpii nu au stern și au un singur plămân; la chelonienii tereștri, coastele
fuzionează cu carapacea rigidă; plămânii se umplu cu aer prin mișcarea în
exterior a membrelor; retragerea acestora determină micșorarea volumului
plămânilor și eliminarea aerului la exterior.
La unele șopârle, și cameleoni, plămânii se continuă cu un fel de saci
aerieni.
La reptile, păsări și mamifere, inspiratia și expirația se realizează prin
contracțile ritmice ale unor grupe de mușchi( intercostali, diafragma, abdominali,
ai membrelor)plămânii aderă de cutia toracică prin intermediul a 2 foițe pleurale
(parietală și viscecrală), și astfel, își măresc sau își micsorează volumul odată cu
aceasta.

RESPIRAȚIA PĂSĂRILOR.
Sistemul respirator are o structură și funcție cu totul particulare față de al
celorlalte vertebrate, datorită modului de viață. Laringele este lipsit de corzi
vocale, iar traheea, la locul unde se ramifică în cele 2 bronhii primare, prezintă
sirinx, cu rol fonator , caracteristic păsărilor, cu rol în producerea și modelarea
sunetelor.
Traheea și bronhiile au inele cartilaginoase care le mențin deschise
permanent, înlesnind circulația aerului.
Plămânii sunt localizați in cavitatea toracică și sunt înveliți de 2 pleure; în
fiecare plămân pătrunde câte o bronhie primară, care se dilată într-un vestibul, ce
se continuă în tot lungul plămânului cu mezobronhia; din aceasta se desprind 12-
16 bronhii secundare, care se ramifică spre periferia plămânului in parabronhii,
care sunt tuburi mici și subțiri ce comunică între ele. De pe parabronhii pornesc
bronhiole respiratorii, scurte , numeroase ,c are se continuă cu capilarele aeriene
= unitățile morfofuncționale ale plămâului; prin capilarele aeriene se ramifică
capilarele sanguine, la nivelul cărora se fac schimburile de gaze.
Caracteristici:- nu au alveole pulmonare-au 9 perechi de saci aerieni,
ramificați și dispuși printre viscere, cu volum mai mare decât al plămânilor, care
comunică cu plămânii, și care rezultă din dilatarea capatuliu terminal al
mezobronhiilor sau al bronhiilor secundare; la pelican, barză, albatross,
lebada,etc., ramificații ale sacilor aerieni patrund în interiorul unor oase(stern,
coaste) pe care le pneumatizează.; la nivelul lor nu are loc schimbul de gaze, prin
ei se realizează trecerea aerului in timpul zborului.; (asigură pătrunderea unei
cantități sporite de aer în plămâni) astfel aerul pătrunde de 2 ori prin capilarele
aeriene, atât în inspirație cât și în expirație, în vederea absorbției cât mai eficiente
a O2. Sacii aerieni contribuie și la ușurarea corpului și la reducerea cheltuielilor
energeticce (effort muscular în timpul zborului, și menținerea constantă a
temperaturii corpului, aerul fiind un strat termoizolant.
Mecanismul respirației este diferit la pasărea în zbor și în repauas; când
pasșrea nu zboară , inspirația și expirația sunt determinate de mișcările cutiei
toracice sub acțiunea mușchilor intercostali. Deoarece plămânii nu aderă de cutia
toracică e i își modifică prea puțin volumul în timpul mișcărilor respiratorii. De
aceea, suplimentarea plămânilor cu aer se face cu ajutorul sacilor aerieni-rezerva
de aer ce trece în plămâni.
La pasarea în zbor, cutia toracică devine imobilă, servind ca suport pentru
aripi; mușchii care acțționeaza aripile dilată și contractă sacii aerieni în mod
succesiv, astfel: când aripile se ridică, aerul este inspirat în plămâni și trece în
sacii aerieni. La coborârea aripilor are loc expirația în care sacii sunt comprimați,
iar aerul trece din nou în plămâni.mișcările respiratorii asigură schimbul unui
volum mare de aer între pasăre și mediu.

RESPIRAȚIA LA MAMIFERE
Căile respiratorii în special cele intrapulmonare sunt bine individualizate.
Laringele are corzi vocale- pliuri ale mucoasei. Plămânii au aspect buretos,
unitatea lor morfofuncționala este alveola pulmonară; structura plămâanului: lobi,
lobuli, acini, alveole; peretele alveoleieste format dintr-un epiteliu continuu, la
nivelul căruia se afla o bogată rețea de capilare sanguine cu rol în schimburile de
gaze ventilația pulmonară constă în inspirație și expirație, proccese la care
contribuie musculatura respiratorie: mușchi ridicători și coborâtori ai coastelor și
diafragmul; rol important îl au și cele 2 pleure.
Ventilația pulmonară este determinată de variațiile de presiune din
cavitatea pulmonară. Datorită aderenței pleurelor de plămâni și la pereții cavității
toracice, modificarea volumului cavității toracice este urmat de modificarea
volumului plămânilor care sunt elastici. Contracția mușchilor intercostali și a
diafragmei determină scăderea presiunii din cavitatea pulmonară și pătrunderea
aerului în plămâni –inspirația; relaxarea musculaturii respiratorii, determină
revenirea la volumul inițial, creșterea presiunii și ieșirea aerului din plămâni –
expirația. Rol important în respirație au impulsurile generate de centrii respiratori
din trunchiul cerebral, subordonați centrilor corticali .Activitatea automată a
centrilor respiratori este influențată de %CO2, de gradul de distensie a pereților
alveolari ca și de impulsurile de la receptorii din tegument, mușchi, tendoane,
articulații.

ADAPTĂRI ALE RESPIRAȚIEI LA CONDIȚII EXTERNE

Unele animale terestre –reptile, păsări, mamifere pot respira în condiții de hipoxie
,sub apa, prin depozitarea temporară a aerului atmosferic și utilizarea lui
economică.
Balenele(1-2 ore), focile, morsele, delfinii(15 minute), castorii,
cașalotul(80-150 minute) au posibilitatea să se scufunde timp îndelungat. Astfel ,
capacitatea cutiei toracice a crescut foarte mult, devenind mobilă atât prin
dezvoltarea mușchilor respiratori, cât și prin reducerea numarului de coaste,
numărul alveolelor pulmonare s-a triplat, iar bronhiolele prezintă sfinctere care
pot opri ieșirea aerului din plămâni.
Înainte de scufundare, animalele execută câteva inspirații profunde,
realizând oxigenarea sângelui, și împrospatarea aerului din plămâni; pe timpul
scufundării creierul și inimase irigă normal, iar mușchii și celelalte viscere, foarte
puțin; nu se realizează narcoza cu azot, deoarece nu se face aprovizionarea cu aer;
azotul în condiții normale este un gaz inert, la presiunile mari din adâncimi trece
din sânge în celule și are efect narcotic, euforizant asupra neuronilor (beția
adâncurilor). Dacă ieșirea se face brusc din mediul intern se elimina bule de gaz,
se rup țesuturi, vase de sânge sau se blochează circulația-embolii gazoase.