Coodrdonator: Ș.L. Dr.

Angelescu Cristina
Masterand: Sîmbotin Mihai Adrian

Gestiunea spatiului rural – Rolul pădurilor în spațiul rural

(Vrancea)
Specialiştii în domeniu au scos în evidenţă că pădurea este o biocenoză alcătuită
dintr-o fitocenoză completă cu arboret, subarboret, seminţiş, pătură vie,
microfloră şi plante inferioare ce se dezvoltă împreună cu vieţuitoare de tot
felul.
Biocenoza se dezvoltă pe un biotop a cărui climatop, geotop şi edafotop asigură
condiţiile de existenţă ale acesteia.
Pădurea mai poate fi denumită şi leagănul copilăriei umane, locul unde omul a
găsit adăpost, hrană, îmbrăcămite, refugiu, etc. Este locul de unde omenirea a
luat lemnul necesar construcţiei de locuinţe, de pregătire a hranei, de încălzit,
etc.
Poporul român a considerat pădurea: casă, adăpost, loc de refugiu, spaţiu de
visare şi poezie, dar al naturii, frate de suflet, etc.
Astăzi pădurea este apreciată pentru funcţiile ei multiple şi anume:
-    producătoare de biomasă vegetală şi animală;
-    este determinatoare de sănătate a ansamblului de viaţă a biosferei terestre
prin protejarea factorilor fundamentali ai mediului: apă, aer, sol, floră şi faună
nu numai în spaţiul pe care-l ocupă, ci şi în afara acestuia.
Cateva date sunt destul de edificatoare:
Oamenii au nevoie de aer curat nu poluat, au nevoie de oxigen, element chimic
indispensabil vieţii. Pădurile au capacitatea de a produce oxigen prin procesul de
fotosinteză. Potrivit calculelor, pădurea planetară produce anual în jur de 15
miliarde tone oxigen molecular asigurand în cea mai mare parte reoxigenarea
atmosferei. Se ştie că anual se produc circa 23 miliarde tone oxigen de către:
păduri, culturi agricole, ierburi, etc, pădurile producand circa 15 miliarde tone.
În acelaşi timp, pădurile au capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon prin
procesul de fotosinteză şi care se estimează a fi de circa 25 miliarde tone anual.
De exemplu, pentru producerea unei tone de masă vegetală, arborii consumă
prin procesul de fotosinteză 1,8 t dioxid de carbon şi eliberează 1,4 t oxigen. Un
ha de pădure produce zilnic 180-200 kg oxigen şi consumă 220-280 CO2.
Pădurile îmbogăţesc aerul cu ioni negativi şi produc fitoncide care contribuie la
combaterea microbilor.
Frunzele arborilor constituie un adevărat filtru reţinand pulberile de praf, fum.
Pădurile reglează debitele cursurilor de apă prin :
-    Reţinerea în coronament a circa 20-30% din apa ploilor torenţiale şi care apoi
se aruncă în aer prin evaporare;
-    Litiera ajută la infiltrarea lentă a apei din precipitaţii;
-    Este mare consumatoare de apă din sol, prin transpiraţia zilnică evitand
producerea alunecărilor. Pentru producerea unui kg de material vegetal arborii
vehiculează în atmosferă 300-1000 l apă;
-    Reţeaua deasă de rădăcini fixează solul împiedicand procesul de alunecare a
terenurilor în pantă, etc.
Dar, cu toate beneficiile aduse de pădure, în ultimele decenii s-au produs mari
dezechilibre în mediul înconjurător. Calamităţile naturale au luat proporţii atat
ca intensitate cât şi ca frecvenţă. Uraganele, tornadele, ploile torenţiale,
inundaţiile, secetele prelungite, fiind destul de devastatoare. Toate aceste
dezastre au culminat în deceniile trecute şi continuă şi în prezent.
Pădurea are rolul de a furniza omului o gamă bogată de produse cu o valoare
economică de necontestat. Este vorba nu numai de masa lemnoasă, cât şi de
celelalte produse ale pădurii, printre care amintim: vânat, peşte, fructe de
pădure, ciuperci comestibile, plante medicinale, răşină, substanţe tanante etc.
Dacă avem în vedere rolul şi importanţa pădurilor ca ecosisteme terestre, se
impune a fi evidenţiat faptul că, prezenţa pădurii într-o anumită zonă imprimă
înfăţişarea, aspectul şi trăsăturile acestei zone. Defrişările iraţionale ale pădurilor
au un efect negativ asupra mediului înconjurător, în special este vorba de
favorizarea alunecărilor de teren, schimbarea caracteristicilor climatului,
regimului hidrologic cât şi a calităţii aerului din atmosferă. Fenomenul de
restructurare a economiei naţionale a afectat şi silvicultura ca ramură a acesteia,
cunoscând transformări semnificative mai ales în ceea ce priveşte structura de
proprietate. Cu toate acestea, întregul complex de măsuri normative silvice se
supune unui obiectiv fundamental - cel al asigurării condiţiilor reale pentru
gestionarea durabilă a pădurilor indiferent cine este sau va fi proprietarul
acestora. Având în vedere rolul pădurilor în viaţa umană, apreciem că este
necesar ca întregul mecanism social (factor de răspundere, agenţi economici,
omul ca entitate) să accepte că asigurarea şi garantarea gestionării durabile a
pădurilor este unica politică ce se impune a fi ridicată la rang naţional, în care
consensul să se realizeze în modul cel mai firesc, fără a avea nevoie de negocieri
prealabile.
FUNCȚIILE DE PROTECȚIE A MEDIULUI EXERCITATE DE PĂDURE
Pe lângă produsele deosebit de utile pe care le oferă, pădurea exercită o serie de
influențe favorabile asupra mediului înconjurător. Pădurile îşi creează un mediu
specific în interior, dar îşi manifestă influența şi în exterior. De pildă, la scară
planetară pădurile sunt extrem de importante pentru circuitul carbonului, ceea ce
influențează clima globală. La nivelul unei regiuni, prezența pădurilor în zonele
de deal şi munte influențează regimul hidrologic al apelor curgătoare care
coboară de aici spre regiunile de câmpie.
Aceste influențe benefice ale pădurii, adică serviciile de mediu sau funcțiile
protective exercitate de pădure, cum sunt acestea frecvent denumite în țara
noastră, sunt de foarte multă vreme recunoscute printre cele mai importante
dintre beneficiile furnizate societății de către vegetația forestieră.
Mult înainte ca oamenii să realizeze importanța ecosistemelor forestiere ca
rezervoare de biodiversitate sau rolul social al pădurilor (care asigură, de pildă,
eficiente posibilități de recreare atât de necesare astăzi) comunitățile umane au
realizat importanța serviciilor de mediu, fiind puse în fața unor situații
catastrofale, ca urmare a despăduririi terenurilor în pantă, zonelor aride etc.
Dovezile acestei recunoaşteri o reprezintă acțiunile de reîmpădurire a unor
păşuni situate pe versanți puternic înclinați (precum cele care s-au realizat
probabil încă din secolul al XV-lea amonte de oraşul Braşov, ceea ce a făcut să
dispară din Cronicile oraşului mențiunile privind viiturile catastrofale atât de
frecvente înainte, când “se prindeau peşti în Biserica Mare”- Biserica Neagră
cum o numim astăzi). De asemenea serviciile furnizate de pădure au fost avute
în vedere în numeroase țări, încă de la primele încercări de stabilire a unor
sisteme de clasificare şi de stabilire a rolului pădurilor.
Principalele funcții de protecție pe care le îndeplinesc pădurile sunt:
- funcția hidrologică;
- funcția antierozională;
- funcția climatică;
- funcția biogeochimică.
La acestea se adaugă alte funcții sociale (incluse tot în categoria serviciilor
aduse de pădure) cum sunt:
- funcția recreativă, deosebit de importantă azi pentru societate;
- funcția peisagistică;
- funcția ştiințifică ş.a.
Date fiind altitudinea și condițiile climatice, vegetația caracteristică Munților
Vrancei este cea de pădure (suprafața ei fiind discontinuă datorită defrișărilor
masive efectuate în perioada interbelică) și de pajiști montane secundare.
În Munții Vrancei întâlnim trei etaje de vegetație: etajul nemoral, reprezentat
prin etajul fagetelor montane și subetajul pădurilor amestecate de rășinoase și
fag, urmat de etajul boreal, format din molidișuri pure sau în amestec cu alte
conifere. Ultimul etaj, cel subalpin, este prezent în sectorul montan doar într-un
areal (Varful Goru).

Etajul nemoral
Etajul nemoral, caracterizat mai ales prin păduri de foioase mezofile de tip
central-european, cuprinde toate teritoriile muntoase situate la altitudini mai
mici decât limita inferioară a etajului boreal. Această limită superioară se
situează pe linia ce desparte molidișurile pure în masive neîntrerupte, de
pădurile amestecate de rășinoase și fag sau păduri pure de fag (R. Călinescu,
1969).
În Munții Vrancei limita superioară a acestui etaj este situată la aproximativ
1400 m (F. Roman, 1989). Această limită superioară se situează pe linia ce
desparte molidișurile pure în masive neîntrerupte, de pădurile amestecate de
rășinoase și fag sau păduri pure de fag (R. Calinescu, 1969).

Subetajul pădurilor de fag

Limita superioară a fagetelor pure se ridică până la 1200-1300 m, în funcție și de
expunerea versanților. Astfel de formațiuni vegetale sunt întalnite pe versanții
sudici ai munților Zboina Neagră, Coza, Tisaru, pe versanții estici și sudici ai
culmilor Pietrele și Mioarelor, pe valea Tișiței, valea Cozei, etc. În aceste areale,
fagetele ocupă toate formele de relief cu exceptia firului văilor.
În acest subetaj pot coborî si molidisurile sau padurile de amestec, aceste situații
întalnindu-se în zonele cu frecvente incursiuni termice (depresiunea Greșu-
Lepșa, văi adânci).
Vegetația lemnoasă este formată din fag (Fagus sylvatica), ca specie dominantă,
precum și din alte specii de foioase (Quercus petraea), carpenul (Carpinus
betulus), paltinul de munte (Acer plantanoides), jugastrul (Acer campestre),
frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus montana), mesteacăn (Betula
pendula) etc. În stratul arbustiv întalnim: lemnul raios (Euvomimus europaea),
alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sangvinea),
murul (Rubus hirtus).
Stratul ierbos este alcătuit din cateva specii destul de diferite ecologic. Prima
grupa de plante este alcătuită din plante vernale: vioreaua (Scilla bifolia),
brebenei (Corydalis cava), ceapa ciorii, ghiocelul (Galanthus nivalis).

Subetajul pădurilor de amestec

Acest subetaj este o grupare vegetală prin care se face trecerea de Ia pădurile de
foioase la pădurile de conifere.
În bazinul montan al râului Putna, limita inferioară a acestui subetaj este situată
la o altitudine de aproximativ 1200 m, iar limita superioară este întâlnită la o
altitudine de aproximativ 1400-1500 m.
Acest subetaj este întalnit în lungul văilor principale (Putna, Coza, Năruja,
Zabala, Lepșa, Tișița) până aproape de izvoare. De asemenea, pădurile de
amestec acoperă toată partea central-estică a bazinului (masivele: Tisaru, Coza,
Zburătura, Condratu, Arișoaia), partea nordică a bazinului (reprezentată prin
masivele muntoase Macradeu, Zboina Neagră), precum și o parte din sectorul
sudic (masivul Verdele-Zboina Frumoasă).
Principalele elemente ale subetajului de amestec au fost menționate în descrierea
subetajului pădurilor de foioase.
Dintre arbori, cele trei specii principale: fagul (Fagus sylvatica), bradul (Abies
alba), molidul (Picea excelsa), intră în alcătuirea tuturor pădurilor. Alături de
ele, în rare exemplare se pot găsi paltinul și ulmul de munte, scorusul, frasinul și
chiar teiul pucios (Tilia cordata). În bazinul montan al râului Putna, o densitate
mare în cadrul pădurilor de amestec o prezintă mesteacanul (Betula alba).
Mestecănișurile se găsesc pe stâncării dar și pe soluri brune, unde invadează
parchetele exploatate la ras. În aceste zone, mestecănișurile au rol de formații
pioniere, pe stâncării, grohotișuri sau pe versanții abrupți, cu roca la suprafață. 

Etajul boreal (al molidișurilor)

Etajul boreal cuprinde fâșia altitudinală situată imediat sub etajul subalpin și se
caracterizează prin păduri de conifere boreale (molid).
În Munții Vrancei, etajul boreal are limita inferioară situată la o altitudine
aproximativă de 1400-1500 m., limita superioară găsindu-se la o altitudine de
aproximativ 1750 m.
Păduri de molid în arealele compacte acoperă masivele muntoase de pe cresta
apuseană a bazinului montan (Goru, Lacauti, Musa Mare, Pietrele însirate,
Frumoasele, Zboina Frumoasa, Pietrosul, Baba, Musat), iar în partea centrală a
perimetrului studiat masivele muntoase Zburătura si Culmea Nărujei.
În bazinul montan al râului Putna, putem vorbi de limita naturală a pădurii de
molid numai în cazul masivelor Lăcăuți (1777 m) și Goru (1758 m), unde apar
răriști de limita și exemplare dese de jneapăn.
În restul masivelor limita superioară a pădurilor de conifere a fost coborâtă forțat
prin defrișările efectuate pentru a mări suprafețele pășunilor secundare.
Elementul dominant al etajului îl constituie molidul (Picea excelsa). Destul de
rar se întâlnește scorusul (Sorbus aucuparia), paltinul (Acer pseudoplantatus),
aninul alb (Alnus incana).
Arbuștii sunt reprezentați prin soc (Sambucus racemosa), coacăzul de munte
(Ribes alpinunum), iar dintre subarbuști, afinul.
Plantele ierboase mai des întalnite sunt macrisul iepuresc, degetarutul
(Soldanella montana), perișorul (Pyrola uniflora), ferigile (Athyrium filix-
femina). 

Etajul subalpin
Etajul subalpin cuprinde vegetația culmilor alpine între limita inferioară a
etajului alpin și limita superioară a pădurii încheiate de molid. Limita superioară
a pădurii de molid coincide cu arealele unde exemplarele de molid au o înălțime
de minim 8 m, iar consistența pădurii este de minim 0,6. Nu este considerată
limita superioară naturală a etajului boreal limita de astăzi a pădurii de conifere
care a fost coborâtă antropic.
În spațiul Munților Vrancei, etajul subalpin este întâlnit doar în vârful masivului
Goru (l785 m) și în vârful masivului Lăcăuți (1777 m), unde exemplarele de
molid prezintă caractere de nanism.
Principalele elemente caracteristice etajului subalpin sunt tufișurile de jneapăn
(Pinus montana), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus
viridis) și smirdarul (Rhododendron myrtifollium). La aceștia se mai adaugă unii
arbuști: afinul și merișorul.
Elementele componente ale pajisșilor sunt în special gramineele: părușca
(Festuca suspina), iarba vântului (Agrostius rupestris), firuta (Poa media), etc.
Alături de jnepenișuri, o răspândire largă o are și ienupărul (pe vârful Lăcăuți).
Jneapănul apare în prezent doar pe vârful Goru (1785 m), în celelalte masive
nefiind dovedită existența lui nici în trecut, cu toate că existau condiții pentru
existența jnepenilor și în alte masive montane. O vegetație aparte este și cea a
pajiștilor xerofile, termofile, situate pe coastele abrupte, dar însorite, în special
pe "polițe" sau "brane".
Ca urmare, se pune întrebarea, de ce pădurile nu-şi mai exercită rolul
polifuncţional ca altă dată?
Răspunsul este simplu: pădurile nu mai sunt cele de odinioară, nici măcar cele
de la mijlocul secolului trecut.
Statisticile arată că acum cateva secole pădurile ocupau 50% din suprafaţa
uscată a globului adică circa 7 miliarde ha. În anul 1960 mai erau circa 4,4
miliarde  ha, adică circa 30% din suprafaţa uscată a Terrei, respectiv 1,30 ha pe
cap de locuitor.
În prezent mai sunt circa 3,3 miliarde ha respectiv 0,55 ha pe cap de locuitor.
Ca urmare în ultimele secole s-au pierdut circa 3 miliarde ha iar în prezent
pierderea este de circa 200 milioane ha pe deceniu.
Reducerea pădurilor planetare se datorează mai multor cauze şi anume:
- Incendii devastatoare provocate fie de fenomene naturale ca trăsnete,
vulcani, încălzire. etc fie incendii provocate de om. Cele mai devastatoare au
avut loc în ultimul timp în SUA, Spania, Grecia;
-    Doboraturi de vant urmate de atacuri de insecte;
-    Defrişări pentru a face loc agriculturii sau pentru amplasarea unor construcţii
sau instalaţii de transport (cazul autostrăzii amazoniene);
-    Defrişări pentru valorificarea masei lemnoase;
În acest sens se poate arăta că oficial consumul de masă lemnoasă a ajuns la
cifre alarmante. Astfel, în 1965 a fost de 2,214 miliarde mc, în 1998 de 2, 2972
miliarde mc. Romania comunică tăiere oficială (2005) a 15, 777 milioane de mc
anual.
Un alt inconvenient îl constituie faptul că unele păduri tăiate rămân ca suprafaţă,
dar arboretele nou creat nu mai are un rol polifuncţional normal; ele sunt tinere
și sunt regenerate cu specii derivate, arbuşti, etc.
Din nefericire, pădurile nu sunt distribuite uniform pe tot globul. Cele mai mari
suprafeţe se găsesc în trei centre, şi anume: păduri amazoniene pe 600 mil ha şi
pădurea boreală eurasiatică pe 875 mil ha şi pădurea boreală americano-
canadiană pe 675 mil ha.
De asemeni, nici ţările lumii nu prezintă un procentaj cat decat mai apropiat,
astfel:
În Europa:
Din cele 39 de state independente, până în prezent pe primele locuri ca procent
păduros faţă de suprafaţa ţării se situează: Finlanda, cu 62%, Slovacia şi Suedia
cu 53%, Bosnia 52%, Rusia 45%, Estonia, Letonia 44%, Macedonia 40%,
Austria 39%. Pe ultimele locuri se situează: Anglia 10%, Olanda 9%, Irlanda
8%, Islanda 1%.
Știați că...
Cel mai înalt arbore din lume este arborele mamut (Sequoia gigantea), care
poate atinge o înălțime maximă de 105 m și un diametru de peste 12 m.
Molidul înțepător, de Sitka (Picea sitkensis) poate atinge în zona sa de origine
(America de Nord) chiar 91 m înălțime și 5 m diametru.
Arborele lalea (Liriodendron tulipifera), pe care îl admirăm prin parcuri pentru
frunzele în formă de liră și florile albe (ca de magnolie) poate atinge 60 m
înălțime și 3,6 m diametru.
Un alt arbore întâlnit în spațiile verzi este platanul (Platanus occidentalis), care
în America de Nord atinge chiar si înălțimi peste 50 m și un diametru de 4 m.
Cel mai înalt arbore din Europa se consideră a fi fost un molid din pădurea
Harțagu (Nehoiu), din Munții Penteleu, care avea 62 m înălțime si diametru 2,4
m.
În țara noastră, în pădurea Neculele (Râmnicu Sărat) a fost măsurat un exemplar
de brad (Abies alba) cu înălțimea de 56 m și diametrul 1,84 m.
În zona Gura Humorului se găsește, probabil, cel mai gros stejar din țara noastră,
cu un diametru de 3 m, a cărui vârstă este estimată la circa 500 ani.
Și plopii pot atinge grosimi foarte mari, de exemplu, în pădurea Rafaila (Vaslui)
s-a găsit o cioată de 4 m diametru, iar la Cotul lui Bălan (Neamț) o cioată de 3,5
m.
Dintre arborii din România cele mai mari vârste le pot atinge:
- tisa, vârsta maximă: 3000 ani;
- stejarul pedunculat: 1500 ani;
- teiul pucios: 800-1000 ani;
- fagul: 600-900 ani;
- paltinul de munte: 600 ani.
Primele fructificații care marchează maturitatea arborilor apar la vârste mult
diferite în raport cu specia, mai mici la cele de lumină, mai mari la cele de
umbră:
 la circa 15 ani la pinul silvestru;
 la 20 de ani la larice;
 la 30-40 ani la molid;
 la 40 ani la stejarul pedunculat;
 la 40-50 ani la fag;
 la 60-70 ani la brad.
Înmugurirea arborilor se face în fiecare an la date diferite, în raport cu evoluția
vremii, dar se păstrează o anumită ordine în funcție de specie; de exemplu, în
pădurile de câmpie mai întâi înmuguresc arțarul tătărăsc, carpenul, cireșul și
teiul pucios (5-10 aprilie), apoi stejarul (15 aprilie) și mai târziu frasinul, cerul și
salcâmul (20-25 aprilie).
Călirea este un proces fiziologic (inactivarea protoplasmei), care se produce
toamna, în primele nopți reci, permițând mugurilor arborilor foioși să reziste
iarna la geruri de -25 chiar -35 oC.
Într-o pădure, în comparație cu aria terenului ocupat, suprafața frunzelor din
coroane este de circa 7-8 ori mai mare, cea a frunzelor moarte din litieră de
aproximativ 5 ori și cea a rădăcinilor de 3 ori mai mare.
Un hectar de pădure produce aproximativ 15-20 tone de oxigen pe an.
Pentru formarea unui metru cub de lemn se consumă circa 1,8 tone de CO2.
Județele din țara noastră cu cele mai mari suprafețe de pădure sunt Suceava,
Caraș-Severin și Hunedoara.
Bucovina înseamnă pădure de fag, denumirea provenind de la cuvântul slav
„buk”, care înseamnă fag.
Numele județului Ilfov provine de la cuvântul slav elhov care înseamnă „cu
anini”, denumire dată râului și apoi județului.
Teleorman este o denumire care își are originea în perioada năvălirilor
cumanilor și pecenegilor, teli orman însemnând pădure nebună, ceea ce arată că
regiunea respectivă era, la acea vreme, acoperită de păduri dese.