UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ ȘI HORTICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: SILVICULTURĂ

Gheorghe Florian BORLEA

Silvicultură
-partea I-

Curs pentru studenţii anului III

Editura AgroprintTimişoara
2020
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

Padurea, capital natural existential pentru societatea

umana

Cuvinte cheie: padure, ecosistem forestier, capitalul natural

regenerabil, capitalul natural neregenerabil

Rezumat
Scurtă descriere a conţinutului unităţii de studiu.
În literatura de specialitate există multe definiţii ale „pădurii”. La început acestea erau
foarte sumare referindu-se doar la stratul arborilor şi producţia de lemn Treptat aceste
definiţii capătă un contur ecologic tot mai pronunţat. Arbori crescuţi în padure adica in
masiv, adică la o densitate mare şi în condiţii de concurenţă puternică au, spre deosebire de
cei crescuţi izolat, înălţimi mai mari, trunchiul mai puţin conic, coroana mai mică, localizate
doar în vârful trunchiului, care în rest este curăţat de ramuri, procese fiziologice mai puţin
intense, fructificaţie mai târzie. Pădurea, considerată drept capital natural, are în primul
rând un rol cu totul special în formarea şi protecţia mediului de viaţă. Arborii, care sunt
edificatorii pădurii şi cei mai importanţi producători , au o însuşire care lipseşte sau este cu
totul redusă la celelalte plante - capacitatea de a stoca, în lemn, pe timp îndelungat,
carbonul provenit din bioxidul de carbon atmosferic, eliberând oxigenul din acest compus.
Pădurea, prin arborii ei, este de aceea, alături de ocean, cel mai important regulator al
compoziţiei atmosferei.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

Conţinut

PĂDUREA, CAPITAL NATURAL EXISTENŢIAL PENTRU

SOCIETATEA UMANĂ

Pădurea ca fenomen natural

Pe uscatul planetar, care ocupă circa 30% din suprafaţa Terrei, s-au
format printr-o îndelungată evoluţie câteva mari categorii de biocenoze care
se deosebesc după speciile de plante edificatoare: biocenozele forestiere
edificate de specii de arbori, biocenozele arbustive edificate de specii de
arbuşti, biocenozele ierboase edificate de specii de ierburi, biocenozele
muscinale edificate de specii de briofite (muşchi), biocenozele edificate de
specii de licheni şi biocenozele edificate de specii ierboase acvatice.
Fiecare din aceste categorii de biocenoze se formează şi ocupă locuri
de viaţă (habitate) corespunzătoare adaptărilor ecologice a speciilor
edificatoare.
Biocenozele forestiere, de exemplu se dezvoltă numai în teritorii în care
temperaturile medii anuale nu scad sub +2 C iar precipitaţiile sub 250 mm.
Biocenozele ierboase şi cele arbustive pot trăi în teritorii cu climă mai uscată
sau mai rece şi soluri foarte acide, cele de licheni atât în asemenea teritorii
cât şi în cele uscate, iar cele cu plante acvatice, numai în apele curgătoare
sau stătătoare de pe uscat.
În limbaj popular s-au încetăţenit demult denumiri speciale care se
referă însă nu numai la biocenozele respective ci la ansamblul pe care îl
formează acestea cu mediul abiotic pe care îl ocupă şi îl folosesc. Termenii
sunt pădure, tufăriş, pajişte, turbărie, stufăriş, etc.
Prin pădure se înţelege de regulă atât o biocenoză forestieră anumită şi
mediul ei abiotic denumit staţiune, care are o suprafaţă nu prea mare, cât şi
mai multe biocenoze forestiere şi staţiunile lor care formează un complex
teritorial forestier cu suprafaţă întinsă.
„Pădure” este deci o noţiune generală care se poate referi la o unitate
naturală spaţial redusă dar şi la o unitate naturală spaţial extinsă şi chiar
foarte extinsă, pe mii, zeci de mii, sute de mii şi chiar milioane ha.

Definiţiile pădurii

Este de aceea necesar , de la bun început să se clarifice ce se înţelege

prin „pădure”. Noţiunea, foarte generală, se referă la două categorii de
fenomene distincte: la ecosistemul forestier; ca fenomen ecologic; dar şi la
geosistemul forestier şi unităţile superioare ale acestuia, ca fenomene
geografice.
Aceste fenomene sunt diferite atât prin structură, funcţiile, evoluţia lor
cât şi prin problemele pe care le pun în gestionarea, utilizarea şi conservarea
pădurii.
Pădurea la nivel ecosistemic se referă la biocenoza forestieră
(structură, funcţii, dinamică) şi la staţiunea forestieră pe care acesta o ocupă,
o foloseşte şi o transformă (forma de relief, sol, climă locală, regiuni
ecologice de lumină, căldură, apă, ioni de diferite categorii). Este vorba
despre o suprafaţă restrânsă, de ordinul hectarelor sau zecilor de hectare,
ocupată de o singură biocenoză forestieră.
Pădurea la nivel geografic se referă la geosistemul forestier, compus
dintr-un complex de ecosisteme forestiere, diferite ca structură şi funcţii, care
alternează într-un teritoriu mai întins, dar şi la unităţile superioare
geosistemului – provincii, zone, etaje. În acest caz este vorba despre o
suprafaţă mare în care se găsesc mai multe ecosisteme forestiere cu
biocenoze, diferite prin compoziţie şi structură. Acestea formează un
complex teritorial întins al cărei suprafaţă poate fi de ordinul sutelor sau miilor
de hectare pentru geosistem şi mai mari pentru unităţile superioare
geosistemului (provincie, subzonă, zonă, etaje, etc.)
Dacă la nivel ecosistemic interesează biocenoza şi staţiunea,
productivitatea biocenozei, influenţa reciprocă a acestor două componente a
ecosistemului, la nivel geografic interesează complexul de biocenoze diferite
care formează învelişul forestier, relaţiile dintre acestea şi relaţiile acestui
înveliş cu celelalte învelişuri terestre de suprafaţă care intră în ecosferă –
învelişul solid, învelişul gazos şi învelişul lichid.
 Mai trebuie accentuat faptul că atunci când se vorbeşte despre „pădure”
nu se înţelege numai partea vie a acesteia, ci şi mediul abiotic în care
această parte vie interacţionează.
În acest sens pădurea este o unitate suprasistemică care pe lângă un
sistem biologic–biocenoza la nivel ecologic, complexul teritorial de biocenoze
la nivel geografic include şi mediul abiotic în care trăiesc aceste sisteme –
staţiunea, la nivel ecologic; complexul staţionar, de diferite ordine de mărime,
la nivel geografic.
Aproape toate definiţiile pădurii din ultimul timp se referă la pădure ca
unitate de nivel ecologic, neglijându-se faptul că ea reprezintă şi un fenomen
geografic, cu caracteristici proprii. În cursul de faţă se face această distincţie
necesară, cu implicaţiile care decurg din ea.
Pădurea trebuie să aibă, în consecinţă, două definiţii: una ecologică şi
una geografică.
Pădurea, din punct de vedere ecologic, este un ecosistem construit
dintr-o biocenoză edificată de populaţii de arbori crescuţi în masiv , şi de alte
populaţii de organisme precum şi din staţiunea pe care aceasta o ocupă,
ambele legate printr-un permanent schimb de materie, de energie şi de
informaţie.
În definiţie se subliniază că biocenoza de pădure este edificată de
populaţii de arbori crescuţi în masiv. Aceasta, pentru că numai într-o
asemenea situaţie se formează intercalaţii strânse între arbori, care le
imprimă o înfăţişare specifică, un anumit mod de desfăşurare a proceselor
fiziologice şi ia naştere un mediu abiotic cu totul deosebit de cel din alte
ecosisteme sau din terenul descoperit.
Arbori crescuţi în masiv, adică la o densitate mare şi în condiţii de
concurenţă puternică au, spre deosebire de cei crescuţi izolat, înălţimi mai
mari, trunchiul mai puţin conic, coroana mai mică, localizate doar în vârful
trunchiului, care în rest este curăţat de ramuri, procese fiziologice mai puţin
intense, fructificaţie mai târzie. Arborii crescuţi în masiv formează şi un ecran
orizontal şi vertical dens care reduce fluxul de lumină, de căldură, de apă din
precipitaţii, ca şi viteza vântului, măreşte umiditatea aerului creând astfel un
biotop caracteristic de pădure. Şi potrivit cu acest mediu şi cu felul
populaţiilor de arbori se selectează şi celelalte populaţii de plante, animale,
microorganisme care alcătuiesc biocenoza forestieră şi au adaptările
necesare pentru a convieţui cu arborii.
Pădurea, din punct de vedere geografic, este un geosistem sau o
unitate superioară geosistemică (provincie, zonă, etc.) constituită din
complexe teritoriale de ecosisteme forestiere a căror biocenoze realizează
învelişul viu forestier strâns corelat cu învelişurile abiotice ale uscatului
(învelişul solid, învelişul gazos, învelişul lichid).
Spaţiul geografic al uscatului nu este niciodată uniform pe suprafeţe
mari: variază formele de relief, rocile, clima locală. Din această cauză, într-un
teritoriu mai întins, de câteva mii sau zeci de mii de hectare, se succed în
spaţiu mai multe tipuri de ecosisteme cu staţiuni şi biocenoze
neasemănătoare, se formează un complex de ecosisteme specific teritoriului
respectiv care este denumit geosistem. Geosistemele din cuprinsul aceluiaşi
macroclimat se grupează în unităţi geosistemice superioare – provincii,
subzone (subetaje), zone (etaje). Pe aceste spaţii geografice mari,
complexele de biocenoze forestiere formează învelişul terestru, condiţionat
de natura învelişurilor abiotice, cel solid, reprezentat prin relief, rocă şi sol,
cel gazos, prin stratul de atmosferă adiacent reliefului şi cel lichid, prin apele
de suprafaţă şi freatice de mică adâncime. Învelişul forestier, prin influenţa
mediogenă şi medioprotectoare a biocenozelor care îl compun, schimbă
clima, regimul apelor de suprafaţă şi freatice, crează învelişul de soluri şi
protejază solurile şi relieful contra eroziuni.
În literatura de specialitate există multe definiţii ale „pădurii”. La început
acestea erau foarte sumare referindu-se doar la stratul arborilor şi producţia
de lemn (de exemplu la Drăcea 1924). Treptat aceste definiţii capătă un
contur ecologic tot mai pronunţat (Horozov 1912, Dengea 1936, Tschrmak
1936, Libindgut 1970, Negulescu şi colaboratorii 1973, Hager 1977, Florescu
şi Nicolescu 1996).
*
Referitor la definiţia pădurii trebuie făcută încă o precizare. Definiţiile de
la paginile 3, 4, 5, au în vedere pădurea considerată ca biocenoză, având
compoziţie apropiată de cea naturală atât în ce priveşte arborii cât şi celelalte
populaţii. Există însă în prezent, pe suprafeţe însemnate, culturi forestiere cu
alte specii de arbori decât cele care corespund natural staţiunii. Este cazul
culturilor de plopi negri hibrizi, eucalipţi, de specii de arbori răşinoşi în afara
arealului lor etc. Acestea nu au caracter de biocenoze forestiere pentru că le
lipseşte majoritatea populaţiilor care constituie asemenea biocenoze.
Denumirea adecvată pentru aceste arborete, create artificial, este cea de
„lignocultură” şi nu cea de „pădure”

Pădurea capital natural al societăţii umane

Importanţa planetară şi social-economică a pădurii

În dezvoltarea societăţii omeneşti trei au fost şi sunt factorii de progres:

capitalul uman (forţa de muncă), capitalul economic (mijloacele de producţie)
şi capitalul natural (resursele naturale utilizate).
Pădurea ca şi alte ecosisteme terestre şi marine constituie capitalul
natural regenerabil spre deosebire de alte resurse, cum sunt diferitele
minerale, care constituie capitalul natural neregenerabil.
Capitalul natural regenerabil este deosebit de important pentru
dezvoltarea societăţii pentru că nu se epuizează dacă este corect folosit şi
gestionat asigurându-se conservarea şi regenerarea lui continuă. Capitalul
natural regenerabil este important şi pentru că face parte din mediul de viaţă
al omului , de starea lui depinzând caracteristicile acestui mediu,
favorabilitatea lui pentru viaţă şi activitatea societăţii. Acest lucru se referă în
primul rând la pădurea care, ca şi capital natural regenerabil, este
existenţială pentru societatea omenească datorită funcţiilor ei multiple cât şi
pe linie de furnizare de bunuri.

Date sumare despre pădurile actuale

Înainte de formarea societăţii umane pădurile planetare ocupau o

suprafaţă de circa 8 miliarde hectare, adică aproximativ un sfert din suprafaţa
uscatului. Pădurile formau 8 mari biomuri zonale – biomul pădurilor
ecuatoriale, câte două biomuri ale pădurilor tropicale, ale pădurilor
subtropicale şi ale pădurilor temperate, precum şi biomul pădurilor boreale.
Prin defrişări continue care nu au încetat nici acum, suprafaţa pădurilor
a ajuns în prezent la 3,869 miliarde hectare, s-a redus deci cu peste 50%. A
scăzut mult suprafaţa pădurilor tropicale, subtropicale şi temperate. Pe
suprafeţe mari s-au păstrat încă pădurile ecuatoriale şi cele boreale, zone cu
climate puţin favorabile activităţilor umane (tabel 1). Cele mai multe păduri s-
au păstrat în Asia, Africa, America de Nord, Centrală şi de Sud (tabel 2),
Europa, fără Siberia, mai au doar circa 330 milioane hectare (tabel 3). Pe
continentul european cele mai multe păduri sunt în Rusia (140 mil. ha)
urmată de Suedia (27 mil. ha) , Finlanda (22 mil. ha).
România cu cele 6,34 milioane hectare de pădure se află pe locul 11 ca
suprafaţă forestieră. Gradul de împădurire cel mai mare îl are Finlanda (72
%) urmată de Suedia (66 %). România are un grad de împădurire de numai
26,7 % ocupând în acest sens locul 25 printre ţările europene. Dar fondul
forestier al României este neuniform repartizat – 58,5 % aflându-se la munte,
32,7 % la dealuri şi numai 8,8 % la câmpie.
Reducerea suprafeţei pădurilor a avut ca urmare profunde schimbări în
mediul de viaţa a întregii planete, în special la nivel regional dar a determinat
şi o reducere accentuată a volumului bunurilor produse de pădure, îndeosebi
a lemnului. Cele mai mari dezastre ecologice, provocate de defrişarea
pădurilor s-au produs şi se produc în China, India iar în ultimele două secole
şi în America de Nord şi Europa.
Suprafaţa pădurilor din marile binomuri forestiere
( după Global Forest Resources Assessment 2000)
TABEL 1
Biomul Suprafaţa actuală Suprafaţa iniţială
a a
pădurilor în mil. pădurilor în mil.
ha ha
Biomurile pădurilor ecuatoriale 1083 1250
Biomurile pădurilor tropicale 773 2440
-păduri tropicale umede 425 -
-păduri tropicale xerice 193 -
-păduri tropicale montane 155 -
Biomurile pădurilor subtropicale 310 880
-păduri subtropicale 155 -
umede
-păduri subtropicale 39 -
xerice
-păduri subtropicale 116 -
montane
Biomurile pădurilor temperate 426 1450
-păduri temperate 39 -
oceanice
-păduri temperate 271 -
continental
-păduri temperate 116 -
montane
Biomul pădurilor boreale 1227 1950
 -păduri boreale 735 -
-păduri în silvotundră 116 -
-păduri boreale montane 426 -
TOTAL PĂDURI 3869 7970

Repartiţia suprafeţei pădurilor pe continente

( după Global Forest Resources Assessment 2000)
TABEL 2
Continentul Suprafaţa Suprafaţa Gradul de Volum Plantaţii
continentului pădurilor împădurire de forestiere
mil.ha .ha mil. ha % lemn mil. ha
m/ha
Europa şi 2260 1039 46 116 32
Siberia
Asia 3085 548 18 35 116
America de 2137 549 26 67 18
Nord şi
Centrală
America de 1755 886 51 111 10
Sud

Africa 2978 650 22 46 8

.

Oceania 849 198 5 11 3

13064 3869 30 187

Suprafaţa pădurilor şi gradul de împădurire în ţările europene

( după Global Forest Resources Assessment 2000)
TABEL 3
Ţara Suprafaţa Ţara Suprafaţa Ţara Suprafaţa
pădurilor pădurilor Pădurilor
mil. ha % mil. % Mil. %
ha ha
Rusia 140,05 Portugalia 3,666 40,1 Albania 0,991 36,2
europeană
Suedia 27,134 65,9 Grecia 3,599 27,9 Macedonia 0,906 35,6
Finlanda 21,935 72,0 Letonia 2,923 47,1 Belgia, 0,728 22,2
Luxemburg
Franţa 15,341 27,4 Iugoslavia 2,887 28,3 Irlanda 0,659 9,6
Spania 14,370 28,8 Anglia 2,794 11,6 Danemarca 0,455 10,7
Germania 10,740 30,7 Cehia 2,632 34,1 Olanda 0,375 11,1
Italia 10,003 34,0 Bosnia- 2.273 44,6 Moldova 0,325 9,9
Herţegovina
Ucraina 9,584 16,5 Slovacia 2,177 45,3 Islanda 0,031 0,3
Belarus 9,402 45,3 Estonia 2,060 48,7 Lichtenstein 0,007 46,7
Polonia 9,047 29,7 Lituania 1,994 31,9
Norvegia 8,868 28,9 Ungaria 1,840 19,9
România 6,342 26,7 Croaţia 1,783 31,9
Austria 3,886 47,0 Elveţia 1,199 30,3
Bulgaria 3,690 33,4 Slovenia 1,107 55,0

Suprafaţa cea mai mare de pădure este în Rusia Europeană, dar gradul
de împădurire cel mai mare este în Finlanda.

Pădurea, generatoare şi conservatoare de mediu

Pădurea, considerată drept capital natural al specialităţii, are în primul

rând un rol cu totul special în formarea şi protecţia mediului de viaţă. Arborii,
care sunt edificatorii pădurii şi cei mai importanţi producători , au o însuşire
care lipseşte sau este cu totul redusă la celelalte plante - capacitatea de a
stoca, în lemn, pe timp îndelungat, carbonul provenit din bioxidul de carbon
atmosferic, eliberând oxigenul din acest compus. Pădurea, prin arborii ei,
este de aceea, alături de ocean, cel mai important regulator al compoziţiei
atmosferei. După unele ipoteze, aproape tot oxigenul din aer a fost produs de
pădurile din erele geologice ale căror lemn, deci şi carbon, a fost blocat în
uriaşele zăcăminte de cărbuni ce au luat naştere din aceste păduri. În
condiţiile în care, prin arderea combustibililor fosili, acest carbon revine în
atmosferă sub formă de bioxid de carbon, pădurea este singura categorie de
ecosisteme terestre care poate reechilibra compoziţia atmosferei. Astfel se
poate preveni “efectul de seră” pe care-l provoacă creşterea cantităţii de
bioxid de carbon din aer şi care destabilizează clima planetară.
Dar rolul pădurii ca formatoare şi conservatoare de mediu nu se
limitează la reglarea compoziţiei atmosferei. Datorită înălţimii mari a arborilor
şi rădăcinilor lor adânci, a ecranelor orizontal şi vertical pe care aceştia le
formează, pădurea cuprinde şi modifică profund un mare volum de mediu
abiotic influenţând clima planetară, reţeaua hidrografică a uscatului, rocile de
suprafaţă, relieful, adică ansamblul mediului de viaţă abiotic. Modificările se
produc punctual, la nivelul fiecărui ecosistem, dar ele se mediază şi capătă o
putere imensă la nivelul întregului înveliş forestier, pe spaţii mari.
Din punct de vedere climatic, pădurea, absoarbe o mare cantitate de
energie solară şi reflectă cea mai mică cantitate de radiaţie, comparativ cu
alte categorii de ecosisteme. Din această cauză atmosfera deasupra pădurii
se încălzeşte mai puţin, turbulenţa aerului ca şi viteza deplasării maselor de
aer este mai redusă.
Din punct de vedere hidrologic, prin reducerea aproape completă a
scurgerii de suprafaţă şi favorizarea infiltrării apelor din precipitaţii, pădurea
împiedică creşterea şi reducerea accentuată a debitelor râurilor, stabilizând
deci regimul acestora. Astfel se previn inundaţiile provocate de creşterea
exagerată a debitelor de apă, dar şi lipsa de apă în perioadele fără
precipitaţii, când râurile sunt alimentate din apa freatică, provenită din
infiltrări. Importanţa acestei funcţii hidrologice a pădurii este evidentă mai
ales în condiţiile crizei de apă care se face tot mai mult simţită şi a pagubelor
imense pe care le provoacă inundaţiile.
Din punct de vedere al conservării solurilor şi a reliefului, prin reducerea
scurgerii de suprafaţă este prevenită eroziunea accelerată a solurilor şi a
reliefului. Se păstrează astfel fertilitatea solurilor, se evită colmatarea râurilor,
a lacurilor de acumulare, a drumurilor, cu efecte economice foarte mari.
Pădurea are încă o funcţie importantă aceea de pedogeneză. Prin
volumul mare de necromasă pe care o produce şi care prin descompunere
se transformă în humus forestier, cu caracter acid, pădurea determină
alterarea rocilor, declanşează şi menţine procese pedogenetice specifice (de
argiloiluviere, podzolire). Pe terenurile degradate, prin erodarea solurilor,
numai pădurea poate reface solurile şi pune în valoare aceste terenuri.
În sfârşit pădurea îndeplineşte încă o importantă funcţie social-
economică, cea sanitar-recreativă.
Reducerea la jumătate a suprafeţei pădurilor planetare, prin uriaşul
proces de defrişare declanşat odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti, a
avut şi are urmări incalculabile asupra mediului de viaţă planetar. Este
adevărat că pentru această dezvoltare a fost nevoie de terenuri libere de
pădure, dar crearea lor prin acţiuni insuficient gândite a generat catastrofele
climatice, hidrologice, erozionale care au devenit acum din ce în ce mai mari.
Este de ajuns să se amintească dublarea concentraţiei de bioxid de carbon
din aer, inundaţiile catastrofale şi criza de apă din multe ţări lipsite de pădure
sau cu pădure puţină, aridizarea climatului, distrugerea solurilor prin
eroziune, colmatarea lacurilor de acumulare, etc.

Pădurea, producătoare de resurse regenerabile

În afară de importantele funcţii generatoare şi conservatoare de mediu,

care trec astăzi pe primul plan, pădurea este şi producătoare în regim
continuu, de materii prime care au o largă utilizare în economie.
Produsul principal al pădurii este lemnul conţinut în scheletul aerian şi
subteran al arborilor. Lemnul este una din resursele biologice cu variate
utilizări într-o multitudine de industrii dar care serveşte şi ca material
energetic (combustibil furnizor de energie). Dar pădurea produce şi alte
resurse necesare societăţii: cauciuc, substanţe tanante, coloranţi, compuşi
biochimici farmaceutici, vânat, ciuperci, produse apicole, flori, seminţe, fructe,
răşină etc. Este important de subliniat ca aceste resurse se produc continuu,
pentru că pădurea este un capital mereu regenerabil care, deci, poate exista
şi poate îndeplini funcţia productivă, ca şi celelalte funcţii, permanent, fără
limitare în timp. În aceasta constă de fapt şi importanţa economică şi socială
a pădurii ca şi capital natural regenerabil.
Referitor la produsul principal, lemnul, este de reţinut că pădurea
planetară este cel mai mare rezervor de biomasă de pe uscat conţinând 380
miliarde de metri cubi de lemn. Anual se exploatează circa 3,5 miliarde de
metri cubi, dar nevoia de lemn este în continuă creştere. Lemnul este materia
primă utilizată în industria materialelor de construcţii, a hârtiei şi a
cartoanelor, a mobilei, în industria chimică şi alte industrii. Jumătate din
lemnul exploatat este însă folosit încă drept combustibil, mai ales în ţările
slab dezvoltate.
În România, pe cele 6 milioane de hectare, de pădure, având o creştere
medie de 5 metri cubi pe an pe hectar, producţia anuală de lemn este de
circa 30 de milioane de metri cubi.
În perioada de dezvoltare accelerată a industriei lemnului din anii 1960-
1980, se exploatau anual 20-25 de milioane de metri cubi. După 1989
cantitatea exploatată legal a variat între 15-17 milioane de metri cubi. Dar din
păduri s-au extras ilegal cel puţin încă 5 milioane de metri cubi pe an. Numai
aşa se explică starea actuală precară a pădurilor şi reducerea puternică a
suprafeţei pădurilor bătrâne (peste 100 de ani) exploatabile. Creşterea
anuală menţionată mai sus se acumulează în principal în arboretele tinere,
neexploatabile.
Lipsa unui inventar forestier naţional, întocmit periodic, nu permite o
corectă evaluare a stării actuale a pădurilor României, a productivităţii lor
reale, a recoltei posibile care sa nu afecteze viitorul lor, în general elaborarea
unei politici forestiere viabile.

Teoria genezei pădurii

În definiţia pădurii ca ecosistem se arată că aceasta este constituită

dintr-o biocenoză edificată de populaţii de arbori crescuţi în masiv.
Într-adevăr ca să se vorbească de pădure, trebuie ca arborii, principalii
ei edificatori, să formeze un masiv, adică să crească astfel încât coroanele
lor să se alăture, realizând un înveliş compact. Numai astfel se naşte mediul
forestier, complet diferit de cel din alte categorii mari de biocenoze sau din
terenul neocupat de biocenoze. Numai astfel se declanşează procese
specifice pădurii:
- eliminarea naturală severă a arborilor cu vârsta, din cauza
concurenţei accentuate pentru resurse abiotice, care
condiţionează şi o selecţie a exemplarelor celor mai bine
adaptate la mediu şi la convieţuire în masiv,
- creşterea mai accentuată în înălţime din cauza concurenţei
pentru lumină,
- elagarea naturală a tulpinii arborilor, de ramurile inferioare
umbrite în masiv şi ca o consecinţă, mărimea redusă a
coroanelor , dezvoltate doar în partea superioară a tulpinii, şi
limitate lateral de coroanele arborilor vecini,
- limitarea dezvoltării şi a rădăcinilor arborilor din cauza desimii,
- reducerea productivităţii de biomasă (lemn, frunze,
seminţe/fructe) a fiecărui arbore în parte, în funcţie şi de poziţia
coroanei acestuia în coronament.
Aceste procese sunt mai degrabă nefavorabile pentru arborele
individual care, dacă s-ar dezvolta izolat, nu ar fi supus unor asemenea
limitări.
Dezvoltarea arborilor în masiv are, fără îndoială şi unele avantaje:
- rezistenţa mai mare la adversităţi (cum sunt extremele termice,
furtunile, evaporaţia puternică a apei din sol etc.),
- eliminarea ierburilor şi în parte şi a arbuştilor concurenţi pentru
apa şi substanţele nutritive din sol,
 - protecţia generaţiei tinere de arbori, în primii ani, de insolaţia
prea puternică, de îngheţ, de secetă.
Dar avantajele creşterii în masiv sunt reduse în comparaţie cu
dezavantajele.
Din punct de vedere teoretic se pune deci problema dacă totuşi arborii
cresc în masiv edificând astfel pădurea, care este resortul care condiţionează
formarea şi existenţa, practic nelimitate în timp, a pădurii caracterizate prin
arbori crescuţi în masiv.
Cauzele acestui fenomen sunt două:
- tendinţa fiecărui organism de a lăsa cât mai mulţi descendenţi
pentru a asigura existenţa şi perpetuarea speciei, fenomen uşor
de observat şi la arbori care produc o cantitate foarte mare de
sămânţă,
- caracterul limitat al mediului abiotic care constituie locul de viaţă
al arborilor, atât ca spaţii cât şi ca resurse necesare arborilor ca
şi altor plante.
.
Pe de o parte arborii produc deci sămânţă multă dar pe de altă parte
mediul de viaţă favorabil arborilor este limitat. Rezultă astfel o
supraînsămânţare permanentă a acestui mediu, naşterea unui număr foarte
mare de plantule care, inerent, formează de la început, un înveliş compact a
coroanelor lor, un masiv.
Aşadar creşterea arborilor în masiv este un fenomen firesc şi obligatoriu
în condiţii climatice favorabile existenţei şi mai ales fructificaţiei abundente a
arborilor. Pur şi simplu arborii nu pot creşte altfel în asemenea condiţii.
Exemplul terenurilor agricole sau a pajiştilor reutilizate din asemenea condiţii
climatice care, în scurt timp, se împăduresc, este un serios argument în
acest sens.
Când este vorba de condiţii climatice favorabile trebuie avut în vedere
că acestea sunt diferite pentru marile categorii ecologice de arbori - arborii de
climă ecuatorială, de climă tropicală, de climă subtropicală, de climă
temperată, sau de climă boreală. Arborii ecuatoriali se dezvoltă numai în
climate calde (temperaturi medii anuale de peste +20C) cu precipitaţii
abundente, pe când arborii boreali cresc în climate reci (temperaturi medii
anuale de peste +2C) cu precipitaţii reduse etc.
Formarea biocenozelor forestiere cu întregul complex de alte organisme
decât arborii, s-a produs treptat, evolutiv în noul mediu creat de masivul
arborilor, prin adaptare la acest mediu, la convieţuirea cu arborii. Prin acest
proces îndelungat s-au format majoritatea speciilor forestiere de arbuşti,
ierburi, muşchi, ciuperci, insecte, păsări, mamifere.
Şi în prezent dacă se înfiinţează un masiv de arbori, chiar în terenuri ne-
forestiere, se formează treptat întreaga biocenoză prin migrarea speciilor
adaptate la convieţuirea cu arborii. Un exemplu grăitor în acest sens este
experimentul de creare a pădurii în stepă de la staţiunea I.C.A.S. Bărăgan.
Aici, crearea masivului de arbori a fost urmată de o migraţiune spontană a
unui mare număr de ierburi, ciuperci, insecte, păsări, mamifere de pădure,
ceea ce transformă simplele plantaţii de arbori în biocenoze din ce în ce mai
complexe.
În geneza pădurii un rol important pot avea arbuştii.
 În terenurile neocupate de arbori, arbuştii sunt, de regulă primii ocupanţi
care creează un masiv. Umbrind solul şi eliminând ierburile, arbuştii
generează un micromediu favorabil germinării seminţelor de arbori şi
dezvoltării plantulelor. Odată cu creşterea arborilor dispar arbuştii heliofili şi
rămîn cei sciofili care vor forma stratul arbustiv al viitoarei biocenoze
forestiere. Şi ierburile sciofile, care nu au fost eliminate de arbuşti, se includ
de asemenea în biocenoza nou formată. Odată creată fitocenoza de pădure
se adună treptat celelalte populaţii de consumatori şi descompunători şi
biocenoza forestieră capătă structura definitivă.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Pădurea la nivel ecosistemic se referă la biocenoza forestieră

(structură, funcţii, dinamică) şi la staţiunea forestieră pe care
acesta o ocupă, o foloseşte şi o transformă (forma de relief, sol,
climă locală, regiuni ecologice de lumină, căldură, apă, ioni de
diferite categorii).
• Pădurea la nivel geografic se referă la geosistemul forestier,
compus dintr-un complex de ecosisteme forestiere, diferite ca
structură şi funcţii, care alternează într-un teritoriu mai întins, dar
şi la unităţile superioare geosistemului – provincii, zone, etaje.
• Pădurea ca şi alte ecosisteme terestre şi marine constituie
capitalul natural regenerabil spre deosebire de alte resurse, cum
sunt diferitele minerale, care constituie capitalul natural
neregenerabil.
• Produsul principal al pădurii este lemnul conţinut în scheletul
aerian şi subteran al arborilor. Lemnul este una din resursele
biologice cu variate utilizări într-o multitudine de industrii dar care
serveşte şi ca material energetic (combustibil furnizor de
energie). Dar pădurea produce şi alte resurse necesare
societăţii: cauciuc, substanţe tanante, coloranţi, compuşi
biochimici farmaceutici, vânat, ciuperci, produse apicole, flori,
seminţe, fructe, răşină etc.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme (2-5 întrebări, pot fi

şi tip grilă)

1. Care sunt principalele definitii ale padurii?

2. Care sunt principalele produse ale padurii?
3. Ce servicii ofera padurea societatii?
4. De ce este padurea resursa regenerabila?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

Istoria silviculturii

Cuvinte cheie: silvicultura, inginerie forestiera,

Rezumat
Scurtă descriere a conţinutului unităţii de studiu.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Omul şi pădurea

În decursul timpului raporturile omului şi a societăţii umane cu pădurea

au evoluat continuu potrivit cu dezvoltarea economică şi socială, cu cerinţele
faţă de pădure.
În faza de culegător şi vânător, omul era încă integrat în ecosisteme în
calitate de consumator de ordinul I (de plante) sau II şi III (de animale
ierbivore şi omnivore).
Trecerea la păstorit şi agricultură, dezvoltarea oraşelor, a navigaţiei, a
condiţionat masive defrişări de păduri şi o creştere puternică a nevoilor de
lemn. Pădurea, considerată ca proprietate colectivă, era folosită fără
reglementări deosebite, cu un minim de interdicţii cutumiare (pădurile sacre).
Prima activitate forestieră a omului a fost deci exploatarea pădurii care însă
nu avea ca obiectiv numai lemnul ci produsele forestiere.
La început nevoile locale de lemn erau satisfăcute prin extrageri de
arbori într-un sistem de „grădinărit primitiv”, regenerarea arboretelor
producându-se natural, din sămânţă dar şi din lăstari. Acest mod de
exploatare s-a practicat până în evul mediu iar în unele regiuni chiar până în
secolul XX, prefigurând unul din regimele forestiere actuale cel al codrului
grădinărit cultural.
După ce lemnul devine marfă, extragerile prea intense şi repetate pe
aceeaşi suprafaţă au dus la degradarea din ce în ce mai accentuată a
pădurilor accesibile. Criza de lemn, care s-a făcut simţită mai întâi în bazinul
mediteranean, dar apoi şi în celelalte teritorii din Europa, a impus fixarea
unor reglementări din ce în ce mai stricte a exploatărilor, printre altele şi
împărţirea pădurii într-un număr de suprafeţe, egal cu vârsta de tăiere a
arboretelor, pentru a asigura continuitatea producţiei de lemn iar apoi şi
obligaţia de a lăsa arbori seminceri pentru regenerare.
Este un început de amenajare a pădurilor şi de preocupare
silviculturală pentru regenerarea arboretelor.
În pădurile de foioase, tăiate la vârste mici, pentru lemn de foc sau
pentru coajă de tăbăcit, s-a produs de regulă, regenerarea din lăstari
prefigurându-se un al doilea regim forestier - cel de crâng. Constatându-se
însa că, după mai multe regenerări, lăstărirea slăbeşte şi arboretele se
răresc, din cauza uscării cioatelor, s-a recurs la lăsarea de arbori seminceri
(rezerve) pentru a obţine şi regenerare din sămânţă. S-a conturat astfel un al
treilea regim forestier - cel al crângului compus.
Nevoia de lemn de mari dimensiuni, mai ales pentru construcţia de
vase, a impus şi exploatarea pădurilor (mai ales a celor de stejar) la vârste
mari. Dacă aceasta se făcea ras, rezultau arborete de codru regulat
regenerate din sămânţă -luând astfel naştere şi al patrulea regim forestier-cel
de codru regulat.
Experienţa practică a arătat că la anumite specii lemnoase regenerarea
naturală se producea numai dacă se utiliza un anumit fel de tăieri de
exploatare a lemnului. S-au dezvoltat astfel mai multe „tratamente”.
Spre sfârşitul secolului al XVII –lea s-au conturat deja primele reguli
empirice de organizare a pădurii şi de exploatare şi regenerare a arboretelor.
Acestea au stat la baza unor reglementări mai ample de gospodărire a
pădurilor cum a fost ordonanţa Colbert (Franţa 1669) sau diferitele
reglementări regionale (în Germania, Austria, Elveţia, Rusia )
Formarea unui corp silvic, care avea în atribuţie aplicarea sau
supravegherea aplicării acestor reglementari, a dus la acumularea de noi
observaţii şi constatări. Pe de altă parte, pregătirea acestui corp silvic a
necesitat înfiinţarea de şcoli şi elaborarea de manuale de silvicultură. Astfel,
spre sfârşitul secolului XVIII, apar primele manuale în care este oglindită
experienţa de până atunci de gospodărire a pădurilor dar care conţin şi
primele informaţii ştiinţifice despre pădure. Sunt de menţionat în acest sens
„Tzaite complet des bois et forets” a francezului Louis Duhamel de Monceau
(1755-1767) şi „Anweisungen zur Holzzucht für Förster” a germanului Geove
Ludvig Hastrg (1791).
Secolul al XIX –lea aduce o diversificare şi aprofundare atât a
cunoştinţelor despre pădure cât şi a măsurilor de organizare a producţiei
forestiere, regenerare şi îngrijire, exploatare, protecţie, vânătoare, construcţii
forestiere şi economia forestieră. Se publică multe tratate şi manuale, printre
acestea remarcându-se „Cours élémentaire de cuture des bois” a francezilor
Bernard Lozentz şi Adalphe Parade (1837).
Se formează treptat un întreg complex de ştiinţe tehnice şi economice
silvice. Acest complex de ştiinţe tehnice ca şi ramură economică forestieră a
purtat mult timp şi poartă încă numele de silvicultură. Este înţelesul larg al
silviculturii. Dar silvicultura propriu-zisă, în înţeles restrâns, este ştiinţa şi
tehnica înfinţării şi îngrijirii – conducerii pădurii.
Pentru a nu se produce confuzii este indicat ca totalitatea ştiinţelor
tehnologice forestiere să poarte numele de „inginerie forestieră” iar
silvicultura să capete sensul pe care îl are şi etimologic – cultura pădurii,
adică înfiinţarea şi îngrijirea – conducerea arboretelor şi prin aceasta dirijarea
pădurii întregi. În cursul de faţă se va folosi noţiunea şi termenul de
silvicultură în acest sens, restrâns.
Silvicultura în sens restrâns, s-a dezvoltat rapid, mai ales prin
experimentări care au permis fundamentarea teoretică şi punerea la punct
tehnic a intervenţiilor silviculturale. S-au diferenţiat tratamentele, adică
modalităţile de exploatare a lemnului pentru asigurarea regenerării
arboretelor şi s-a conturat sistemul de măsuri pentru îngrijirea şi conducerea
lor după regenerare. Pe lângă dezvoltarea puternică a învăţământului
forestier, care a contribuit la fundamentarea teoretică şi progresul practic al
silviculturii, s-au înfiinţat staţiuni de cercetare forestieră, reunite apoi Uniunea
Internaţională a Organizaţiilor de Cercetare Forestieră (IUFRO). Prin
programele şi congresele acestei uniuni s-a înregistrat o rapidă îmbogăţire a
cunoştinţelor despre pădure, un schimb intens de informaţii asupra măsurilor
de gospodărire.
În secolul al XIX-lea doua importante evenimente marchează silvicultura
europeană: aplicarea în silvicultura ţărilor de limbă germană a teoriei
randamentului maxim al solului şi apariţia mişcării de revenire la natură a
silviculturii, provocată de publicarea „Silviculturii” lui Karl Gayer (1878).
Aplicarea teoriei randamentului maxim al solului a dus la înlocuirea pădurilor
naturale de foioase din Centrul Europei, prin culturi de pin şi molid,
considerate mai productive dar care s-au dovedit nestabile, afectate în cursul
secolului ce a urmat de mari catastrofe (doborâturi de vânt, atacuri de
insecte, incendii). Aceste urmări a artificializării pădurii, incriminate de K.
Gayer, au condiţionat extinderea rapidă a mişcării silvicultorilor europeni
pentru tratarea pădurii conform legilor naturale, practic a legilor ecologiei şi
au stimulat mult cercetările de ecologie forestieră şi cele de ecologizare a
măsurilor de gospodărire. Această mişcare este şi acum promovată de
organizaţia internaţională „Pro Silva”, ca şi de alte organizaţii naţionale.
Începând cu secolul al XIX-lea silvicultorii, dar şi populaţia, încep să fie
conştienţi şi de alte funcţii ale pădurii, decât cea de producţie. Se vădeşte tot
mai mult, rolul ecoprotectiv al pădurii. Secetele şi inundaţiile catastrofale din
acel secol obligă autorităţile, multor state europene, să ia măsuri de
conservare a pădurilor cu rol de protecţie a mediului (Franţa, Germania,
Elveţia, Rusia, etc.) şi chiar de înfiinţare a arboretelor în scopuri de protecţie
(împăduriri în regiunea de munte, de stepă, pe nisipuri etc.) Devine tot mai
evidentă multifuncţionalitatea pădurii şi necesitatea gospodăririi ei potrivit cu
funcţiile ei multiple. Această latură a silviculturii va fi statutară la nivel
internaţional în a doua jumătate a secolului XX şi este promovată asiduu în
Europa dar, din ce în ce mai mult şi pe alte continente.

Ingineria forestieră în România

În România primele reglementări de utilizare a pădurii datează de la

sfârşitul secolului al XVIII-lea* dar silvicultura, ca ştiinţă şi practică, se afirmă
abia după şcolarizarea în Franţa şi Austria a primilor silvicultori şi după
înfiinţarea învăţământului forestier (1817, 1851, 1893). Evoluţia ideilor şi
practicilor silviculturale merge pe linii diferite în Vechiul Regat (Moldova, Tara
Românească şi Dobrogea ) şi în teritoriile aparţinând Imperiului Ausro-Ungar
(Banat, Crişana, Transilvania, Bucovina). În vechiul regat, sub influenţa şcolii
franceze, este promovată silvicultura apropiată de natură (codru grădinărit în
păduri de munte, crângul în pădurile de foioase de la deal şi câmpie). În
provinciile austro-ungare se aplică tăierile rase, urmate de împăduriri mai
ales cu specii de răşinoase, în spiritul şcolii germane. După formarea
României Mari se încearcă crearea unei baze unitare de tratare a pădurilor
mai ales prin eforturile profesorilor din învăţămîntul superior silvic (Petre
Antonescu, Marin Drăcea, ş.a.) şi apoi a cercetătorilor din Institutul de
Cercetări şi Experimentare Forestieră, înfiinţat în 1933. Dar, abia după
acumularea unui prim set de informaţie ştiinţifică asupra naturii pădurilor ţării,
s-au putut elabora primele îndrumări de cultură a pădurilor (1951). Treptat,
pe măsură ce s-au acumulat datele ştiinţifice din cercetări şi experimentări,
au fost elaborate noi îndrumări din ce în ce mai perfecţionate şi diferenţiate
pe specialităţi (amenajare, tratamente, lucrări de îngrijire, împăduriri,
exploatare, protecţie etc.). ⎯⎯⎯⎯⎯⎯

Pe baza acestor îndrumări dar şi a perfecţionării învăţământului

forestier, care a căutat să oglindească în manuale progresul realizat prin
cercetări şi experimentări, s-a înfăptuit, în ultimele 5 decenii, fundamentarea
silviculturii pe
specificul pădurii româneşti, şi adaptarea tuturor măsurilor la aceste realităţi.
Au fost desigur şi devieri care nu au afectat însă pădurea românească. Un
exemplu este campania de extindere a răşinoaselor care nu a ţinut seama de
eşecurile din Centrul Europei şi care a sfârşit tot printr-un eşec. Un alt
exemplu este decimarea pădurilor bătrâne de stejar în timpul când s-a
accentuat uscarea acestor specii.
Acum, deşi avem o silvicultură bine fundamentată teoretic, pe realitatea
pădurii româneşti şi bine pusă la punct, asistăm la o slăbire nepermisă a
controlului statului asupra punerii ei în practică, atât în pădurile de stat dar
mai ales în cele private. Ca rezultat, se înregistrează supraexploatări,
degradarea arboretelor prin extrageri abuzive sau chiar desfiinţarea lor,
neregenerarea arboretelor exploatate în pădurile private, neefectuarea
lucrărilor de îngrijire şi conducere, a lucrărilor de protecţie etc. Dacă nu se
intervine hotărât pentru a se intra în normal, pădurile României se vor
degrada în ritm accelerat iar catastrofele de mediu, la care am fost martori în
ultimi ani, vor produce în continuare pagube uriaşe.

Obiectul, scopul şi definiţia silviculturii

Toţi autorii de manuale şi tratate sunt de acord în a considera că

obiectul de lucru al silviculturii este pădurea. Într-adevăr amenajiştii
organizează pădurea şi procesul de gospodărire iar silvicultorii de la unităţile
administrative o administrează, o conduc prin lucrări silviculturale, o
protejează. Dar în fond obiectivul lor direct de lucru nu este pădurea, în
ansamblul ei, ci stratul arborilor, denumit în silvicultură arboret. Principalele
tehnologii silvice se aplică acestui component definitoriu al pădurii şi numai în
caz de nevoie silvicultorul acţionează asupra altor populaţii din biocenoza
forestieră sau a solului din staţiunea forestieră.
Dealtfel, scopul lucrărilor silviculturale este, în principal, creare de
compoziţii şi structuri optime a arboretelor pentru a asigura producţii ridicate
de lemn de valoare sau/şi servicii de mediu necesare societăţii. Desigur,
silvicultorul trebuie să ţină seama de efectele ecosistemice ale intervenţiilor
sale în arboret dar acestea decurg de la sine şi depind, în fond, de aceste
intervenţii.
Se poate afirma deci că silvicultorul nu lucrează cu pădurea ci în
pădure, cu arboretul care o edifică, provocând însă prin aceasta direct şi
indirect şi unele efecte asupra întregului ecosistem forestier sau, în unele
cazuri şi a geosistemului forestier (de exemplu în situaţia schimbării
compoziţiei arboretelor pe mari suprafeţe).
Silvicultorul nu întemeiază pădurea, aşa cum se afirmă în definiţia
silviculturii dată de E. Negulescu şi colab. (1973), ci întemeiază arboretul,
prin regenerare naturală şi/sau artificială. Iar ca urmare a acestei întemeierei,
se formează, în mod natural, fără intervenţia silvicultorului, întreaga
biocenoză forestieră din populaţii locale sau imigrate şi ia naştere biotopul
corespunzător.
Dar silvicultorul nu trebuie să uite niciodată că intervenind asupra
arboretului, influenţează şi alte elemente ale ecosistemului. De aceea el este
obligat să cunoască în detaliu pădurea ca ecosistem, mai ales interrelaţiile
arboretului cu celelalte populaţii din biocenoză şi cu staţiunea. Numai aşa îşi
poate alege şi doza măsurile de intervenţie în arboret pentru a nu provoca
dezechilibre şi dereglări în funcţionarea pădurii şi a nu pune chiar în pericol
existenţa ei.
Ţinând seama de cele afirmate mai sus se poate da următoarea
definiţie silviculturii:
Silvicultura este ştiinţa tehnică, din cadrul ingineriei forestiere care, pe
baza ansamblului de cunoştiinţe despre pădure ca fenomen ecologic şi
geografic, dezvoltă şi aplică tehnologii de înfiinţare/reînfiinţare* şi de îngrijire-
conducere a arboretelor şi se ocupă de valorificarea bunurilor şi serviciilor de
mediu produse de pădure, necesare societăţii umane. Potrivit acestei definiţii
silvicultura are două părţi distincte:
- silvobiologia, sau studiul pădurii, care conţine ansamblul de
cunoştiinţe ştiinţifice despre pădurea naturală şi cultivată, ca
ecosistem şi geosistem şi în mod deosebit asupra arborilor şi
arboretelor ca obiecte de lucru directe a silvicultorului,
- silvotehnica, care include doctrina şi tehnologiile de înfiinţare,
îngrijire şi conducere a arboretelor, ca parte tehnică, aplicativă a
silviculturii.
Această distincţie a fost făcută încă din secolul al XIX-lea de silvicultorul
german K. Gayer (1878).
În partea de silvobiologie, silvicultura se bazează pe cunoştiinţele
furnizate de mai multe ştiinţe geografice-climatologie, geologie,
geomorfologie, pedologie dar şi de mai multe ştiinţe biologice-botanică,
zoologie, fiziologie, ecologie, genetică. Dar silvicultura se bazează si pe
cunoştiinţe acumulate prin cercetări proprii în aceste domenii ale ştiinţei,
efectuate cu metode specifice acestora dar având ca obiect pădurea. Prin
aceste cercetări silvicultura şi-a îmbogăţit fondul de cunoştiinţe propriu dar a
îmbogăţit şi fondul de cunoaştere a ştiinţelor respective.
Silvobiologia s-a format din nevoia silvotehnicii de a se fundamenta pe
realităţile naturale ale pădurii iar silvotehnica a dezvoltat tehnologii tot mai
fine pe măsură ce s-au acumulat cunoştinţele asupra structurii şi funcţiilor
pădurii.

Particularităţile gospodăririi pădurilor ca ramură a economiei

Gospodărirea pădurilor are unele particularităţi care o deosebesc

profund de producţia industrială dar şi de cea agricolă anuală. Se aseamănă,
într-o oarecare măsură doar cu producţia agricolă perenă (livezi, vii,
creşterea vitelor).
Prima şi cea mai importantă particularitate este ciclul lung de producţie
al arboretelor. În cazul obişnuit al pădurilor de codru acest ciclu este de 80-
120 de ani, dar în cazuri speciale (codru grădinărit, alte tratamente intensive)
până la 160-200 şi chiar peste 200 de ani. Chiar în cazul pădurilor de crâng
ciclul este de 20-40 ani.
A doua mare particularitate este multifuncţionalitatea pădurii. Ea
produce nu numai bunuri (lemn, variate alte produse vegetale şi animale) dar
aigură şi importante servicii de mediu pentru societate (servicii atmosferice,
climatice, hidrologice, antierozionale, sanitar recreative). Iar aceste servicii,
absolut necesare societăţii, nu le poate asigura nici o altă categorie de
ecosisteme în măsura în care o face pădurea*.
O a treia particularitate este că produsul principal, lemnul, se depune
anual într-un strat subţire pe toţi arborii. El nu poate fi extras din fiecare
arbore. Recoltarea unui număr de arbori a căror volum trebuie să fie mai mult
sau mai puţin egal cu volumul acumulat anual în toţi arborii dintr-o unitate de
gospodărire.
O a patra particularitate este că producţia pădurii se realizează aproape
exclusiv pe seama resurselor energetice şi materiale naturale cu foarte puţin
aport artificial (combustibil, îngrăşăminte, pesticide) dar cu aport însemnat de
efort uman.
Consecinţele acestor particularităţi sunt importante şi trebuie cunoscute
nu numai de silvicultori ci şi de populaţie. Pentru că în rândul populaţiei încă
mai este larg răspândită concepţia că pădurea „creşte de la Dumnezeu” şi
deci poate fi folosită fără restricţii.
Prima consecinţă este de ordin organizatoric şi financiar. Gospodărirea
pădurii trebuie organizată astfel încât să se lucreze timp de un secol pentru
un ţel final bine precizat.
Pentru a putea finanţa cheltuielile curente de gospodărire dar şi
investiţiile de lungă durată, cu dobânzile aferente, organizarea trebuie să
asigure continuitatea serviciilor aduse de pădure şi a producţiei de lemn şi
alte bunuri astfel ca, anual, unităţile silvice să se poată autofinanţa. Dar
pentru asigurarea şi a serviciilor de mediu, care impun frecvent nerealizarea
întregului volum de lemn posibil de exploatat, este obligatorie plata acestor
servicii de beneficiarii lor.
În cazul României este vorba de industria hidroenergetică, de alte
industrii, de agricultură şi de localităţi care au nevoie de un debit de apă
curată, cât mai constant. Este vorba şi de transporturi, care au nevoie de
protecţia drumurilor în regiuni de relief accidental, de agricultura care are
nevoie de păduri şi perdele de protecţie în zone secetoase şi erozibile.

Problema plăţii serviciilor aduse de pădure trebuie urgent rezolvată

pentru că altfel ingineria forestieră va trebui să se concentreze asupra
producţiei de lemn, fără să mai aibă în vedere asigurarea celorlalte servicii,
cu riscurile corespunzătoare pentru societate.
A doua consecinţă este că orice greşeală făcută de silvicultor are urmări
negative în timp şi adesea nu poate fi remediată. Ingineria forestieră nu
poate schimba culturile an de an sau la interval de câţiva ani ca în
agricultură. Dacă o cultură este nereuşită fiindcă s-au folosit specii
neadecvate sau lucrări necorespunzătoare şi nefăcute la timp, pagubele se
referă nu numai la intervenţia făcută ci şi la pierderea de producţie pe o lungă
perioadă de timp. Pentru a da un exemplu: Înlocuirea pădurilor de amestec
de stejar sau gorun prin carpen, din cauza aplicării greşite a tratamentului
sau a neefectuării la timp a lucrărilor de degajare, reduce foarte mult
valoarea producţiei deoarece carpenul produce lemn mai puţin şi de valoare
mică.
A treia consecinţă costurile de producţie în gospodărirea pădurilor sunt
mai mici decât în agricultură pentru că producţia forestieră se bazează în
mare parte pe resurse energetice şi materiale naturale. Acest avantaj trebuie
însă valorificat pe deplin prin crearea unui sistem de gospodărire ecologic,
care să folosească complet aceste resurse, atât prin alegerea corectă a
speciilor şi provenienţelor arborilor, prin crearea condiţiilor celor mai bune de
creştere şi de acumulare a lemnului de valoare cât şi prin folosirea capacităţii
de autofertilizare şi de autoprotecţie a pădurii contra dăunătorilor şi altor
impacturi.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Gospodărirea pădurilor are unele particularităţi care o deosebesc profund

de producţia industrială dar şi de cea agricolă anuală:
• Prima şi cea mai importantă particularitate este ciclul lung
de producţie al arboretelor. În cazul obişnuit al pădurilor de codru acest
ciclu este de 80-120 de ani, dar în cazuri speciale (codru grădinărit, alte
tratamente intensive) până la 160-200 şi chiar peste 200 de ani. Chiar în
cazul pădurilor de crâng ciclul este de 20-40 ani.
• A doua mare particularitate este multifuncţionalitatea
pădurii. Ea produce nu numai bunuri (lemn, variate alte produse vegetale
şi animale) dar aigură şi importante servicii de mediu pentru societate
(servicii atmosferice, climatice, hidrologice, antierozionale, sanitar
recreative). Iar aceste servicii, absolut necesare societăţii, nu le poate
asigura nici o altă categorie de ecosisteme în măsura în care o face
pădurea*.
• O a treia particularitate este că produsul principal, lemnul,
se depune anual într-un strat subţire pe toţi arborii. El nu poate fi extras
din fiecare arbore. Recoltarea unui număr de arbori a căror volum trebuie
să fie mai mult sau mai puţin egal cu volumul acumulat anual în toţi arborii
dintr-o unitate de gospodărire.
• O a patra particularitate este că producţia pădurii se
realizează aproape exclusiv pe seama resurselor energetice şi materiale
naturale cu foarte puţin aport artificial (combustibil, îngrăşăminte,
pesticide) dar cu aport însemnat de efort uman.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele momente in evolutia silviculturii?

2. Care sunt principalele momente in evolutia silviculturii din
Romania?
3. Care sunt particularităţile gospodăririi pădurilor ca ramură
a economiei?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

Baza doctrinară a silviculturii

- Cuvinte cheie: continuitate, naturalitate, multifuncţionalitate,

maximizare funcţionala, selectivitate, stabilitate

Rezumat

Doctrina actuală a ingineriei forestiere, complex de ştiinţe tehnice care

se ocupă de managementul pădurii, porneşte de la constatarea că pădurea
este cel mai important capital natural regenerabil al societăţii omeneşti care
produce continuu bunuri absolut necesare omului dar care asigură şi servicii
de mediu existenţiale, de menţinere a compoziţiei şi purităţii atmosferei, de
ameliorare a climei, de reglare a debitului reţelei hidrografice, de formare şi
conservare a solurilor. Ţinând seama de importanţa planetară a pădurii se
afirmă nevoia conservării pădurilor existente şi lărgirii suprafeţei lor acolo
unde aceasta este insuficientă şi a gestionării şi utilizării lor durabile în
profitul generaţiilor actuale dar şi celor viitoare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Baza doctrinară a ingineriei forestiere şi a silviculturii

Doctrina este cadrul teoretic pe care se fundamentează orice activitate

umană ce intrprinde acţiuni practice pentru atingerea anumitor ţeluri
economice, sociale, politice.
Chiar dacă nu întotdeauna se recunoaşte acest lucru, teoria, respectiv
doctrina, se dezvoltă chiar din nevoia practicii de a cunoaşte obiectul
activităţii ei şi a căilor de transformare a acelui obiect în funcţie de
necesităţile societăţii.
Este adevărat ca, în mai toate domeniile de activitate, practica a
precedat teoria, învăţând din eşecuri. Dar perfecţionarea şi eficientizarea
practicii nu s-a putut face decât în măsura în care s-a format cadrul teoretic,
prin aprofundarea cunoaşterii obiectului, a legilor sub imperiul cărora se află
şi se dezvoltă şi a posibilităţilor de utilizare a acestor legi pentru
transformarea dorită.
.

Ingineria forestieră se bazează şi va continua să se dezvolte pe câteva

principii care s-au conturat în cei 200 de ani de evoluţie a practicii şi gândirii
silvicultorilor europeni. Aceste principii sunt:
 - principiul continuităţii
- principiul naturalităţii
- principiul multifuncţionalităţii
- principiul exploatabilităţii (maximizării funcţionale)
- principiul selectivităţii
- principiul stabilităţii*

Principiul continuităţii

Este principiul cardinal, stabilit încă de la începuturile silviculturii. Iniţial

s-a
referit numai la producţia de lemn dar în prezent se referă la toate funcţiile
pădurii. Potrivit acestui principiu pădurea trebuie astfel organizată şi
gospodărită încît să asigure, an de an, pe o durată de timp nelimitată,
producţii cel puţin constante de lemn şi alte bunuri şi să exercite, concomitent
şi în condiţii optime, funcţiile de formare şi protecţie a mediului de viaţă.
Pentru a satisface acest principiu este necesară:
- păstrarea sau crearea unei suprafeţe de pădure suficientă la nivel
regional şi naţional, pentru a asigura funcţiile de producţie şi de protecţie
necesare;
- organizarea şi gospodărirea pădurilor în ideea continuităţii
funcţiilor ei;
- punerea de acord a ţelurilor imediate cu cele de lungă perspectivă
pentru asigurarea stabilităţii şi funcţionalităţii complexe a pădurilor;
- folosirea de măsuri de gospodărire intensive aplicate pe suprafeţe
mici, dispersate în teritoriu;
- dotarea fondului forestier cu o reţea densă de drumuri care să
permită gospodărirea intensivă;
- realizarea unui control permanent asupra evoluţiei fondului de
producţie şi a capacităţii productive a pădurii;
- asigurarea finanţării tuturor lucrărilor care concură la continuitatea
producţiei şi protecţiei generate de pădure.
Câteva explicaţii în legătură cu acest principiu :
Păstrarea sau crearea unei suprafeţe de pădure suficientă este prima
condiţie de asigurare continuă a funcţiilor complexe a pădurii. Dacă prin
creşterea productivităţii pădurilor s-ar putea acoperi nevoile de lemn sau
acestea ar fi asigurate prin importuri, necesităţiile de protecţie climatică,
hidrologică, antierozională nu se pot satisface fără un grad minim de
împădurire, deci fără existenţa unei suprafeţe suficiente, acoperită de
pădure, în funcţie de aceste necesităţi.
⎯⎯⎯⎯⎯⎯
* În literatură se menţionează şi alte principii, de exemplu cel ecologic,
cel al eficacităţii funcţionale, cel al valorificării raţionale a resurselor pădurii,
etc. (Giurgiu 1988).

În condiţiile de relief şi de climă a României suprafaţa minimă necesară

de pădure ar fi de 8-9 milioane hectare, cu un grad de împădurire a munţilor
de circa 85%, a dealurilor de 40% şi a câmpiilor de 15%.
Fără organizarea şi gospodărirea pădurilor în ideea continuităţii nu se
poate asigura permanent producţia de lemn şi funcţiile de protecţie, la un
anumit nivel. În acest sens, dat fiind specificul existenţei pădurii pe perioade
lungi de timp, amenajamentul şi silvicultura trebuie să urmarească ţeluri
generale şi nu particulare. Satisfacerea unor nevoi momentane prin
reducerea vârstelor de tăiere, depăşirea recoltelor posibile, degradarea
arboretelor prin păşunat cu vitele şi efective prea mari de vânat etc, deşi pot
satisface nevoi de moment, agravează ţelul permanent de asigurare a
continuităţii funcţiilor pădurii.
Folosirea de măsuri de gospodărire intensive permite crearea celor mai
adecvate structuri ale arboretelor care asigură şi stabilitatea şi buna
funcţionalitate a pădurilor dar pentru aceasta este necesară o reţea de
drumuri suficient de deasă pentru a putea ajunge comod la fiecare arboret. În
România reţeaua de drumuri este încă prea rară (circa 7 km / ha) pentru a
satisface această condiţie.
Controlul permanent al stării pădurilor prin amenajament dar şi prin
monitoringul forestier, introdus în ultimile decenii, permite luarea din timp a
măsurilor de gospodărire durabilă. Pe plan naţional este necesară şi
întocmirea periodică a inventarului naţional al pădurilor pe baza căruia se
poate elabora politica forestieră în spiritul continuităţii
În sfârşit fără asigurarea unui suport financiar îndestulător nu se pot
executa toate lucrările de infrastructură şi de gospodărire propriu-zisă a
pădurii. Este de subliniat că societatea nu plăteşte încă serviciile de mediu
ale pădurii care sunt mult mai valoroase decât producţia de lemn. Acest lucru
trebuie reglementat urgent pentru ca ingineria forestieră să poată lua toate
măsurile impuse de asigurarea continuităţii tuturor funcţiilor pădurii.

Principiul naturalităţii

Silvicultura, spre deosebire de agricultură lucrează cu specii şi

comunităţi sălbatice şi se bazează aproape exclusiv pe folosirea factorilor
naturali de producţie, depinzând de condiţiile geografice (clima, relief, rocă,
sol, ape de suprafaţă şi freatice ) şi de regimurile foctorilor ecologici ( lumină,
căldură, apă, ioni nutritivi). Potrivit acestui principiu
pădurea trebuie să fie edificată din specii adaptate la condiţiile şi factorii
ecologici locali, şi compatibile din punctul de vedere biocenotic, realizând
biocenoze stabile.
Gospodărirea pădurilor nu se poate face eficient decât dacă ţine seama
de ecologia speciilor de arbori şi a celorlalte specii din pădure, de
biocenozele pe care acestea le edifică şi de mediul abiotic pe care îl
folosesc. Încă din secolul al XIX-lea F. Gayer a atras atenţia asupra acestui
principiu, militând împotriva artificializării pădurilor. Treptat s-a conturat
principiul necesităţii de a fundamenta silvicultura pe specificul geografic şi
ecologic al pădurilor, diferenţiind măsurile în funcţie de acest specific.
Aceasta presupune:
- cunoaşterea distribuţiei geografice şi a ecologiei speciilor de
arbori şi altor specii componente ale pădurii
- cunoaşterea condiţiilor geografice şi a staţiunilor care se
formează în aceste condiţii, a regimului factorilor ecologici din
fiecare staţiune
 - cunoaşterea biocenozelor naturale care se formează în aceste
condiţii geografice şi staţionale din punct de vedere al
compoziţiei structurii, proceselor biocenotice
- diferenţierea măsurilor de gospodărire ţinând seama de natura
biocenozelor şi a mediului lor abiotic.
În acest sens în Europa s-au stabilit marile unităţi geografice de păduri
(zone, etaje, provincii), s-au conturat tipurile de staţiune şi de pădure, s-au
studiat compoziţia, structura, procesele ce se produc în pădurea naturală, s-
au făcut ample cercetări asupra biologiei şi ecologiei celor mai importante
specii forestiere, asupra structurii şi proceselor biocenotice din păduri virgine
şi cultivate.
Organizaţiile internaţionale ca „IUFRO”, „PRO SILVA” sau cele
naţionale pentru o silvicultură ecologică, apropiată de natură, ca şi marea
masă a silvicultorilor, militează pentru o gospodărire cât mai bună,
fundamentată pe specificul geografic şi ecologic al pădurilor, adică pe factorii
de producţie naturali.

Principiul multifuncţionalităţii

Pădurea nu are numai funcţia de producţie de bunuri ci şi o serie de

funcţii de creare şi protecţie a mediului de viaţă a societăţii umane. Ea are
funcţii de ameliorare, în regiuni cu climat aspru, de stabilizare a debitelor
reţelei hidrografice, de prevenire a eroziunii şi alunecării solurilor şi a
reliefului, de curăţire şi îmbogăţire în oxigen a aerului, prevenind periculosul
„efect de seră”. Potrivit acestui principiu pădurea trebuie astfel gospodărită
încât să asigure concomitent şi optim atât funcţia de producţie cât şi funcţiile
generatoare şi conservatoare de mediu. Aceasta înseamnă adaptarea
tehnologiilor existente sau crearea de noi tehnologii care să satisfacă acest
principiu dar şi un alt mod de a evalua eficienţa economică a pădurilor, nu
numai prin lemnul şi alte bunuri produse ci şi prin serviciile de mediu
asigurate.
Pentru a satisface principiul multifuncţionalităţii sectorul trebuie altfel
dotat şi finanţat. S-a relevat acest lucru când s-a discutat principiul
continuităţii.

Principiul exploatabilităţii (maximizării funcţionale)

De la o anumită vârstă a arboretelor în codrul regulat şi a arborilor în

codrul grădinărit începe să scadă producţia de lemn din cauza reducerii
creşterii şi a pierderilor de masă lemnoasă prin uscarea arborilor ajunşi la
limita longevităţii. În codru regulat se deteriorează şi structura arboretului
scăzând eficienţa şi a funcţiilor de protecţie a mediului, lucru ce nu se
produce în codrul grădinărit în care structura diversificată nu se schimbă.
Potrivit principiului exploatabilităţii arboretul de codru regulat şi arborii
din codrul grădinărit pot fi menţinuţi până la vârsta la care se realizează
creşterea medie maximă a sortimentului sau sortimentelor de lemn fixate ca
ţel de producţie, iar în cazul codrului regulat şi până începe să scadă
eficienţa funcţiilor de protecţie (pentru că în codrul grădinărit această
eficienţă este constantă).
 Respectarea principiului exploatabilităţii înseamnă obţinerea de
randamente maxime în producţia de lemn şi de eficienţă ridicată în protecţia
mediului.
Pentru satisfacerea acestui principiu s.au stabilit prin cercetări vârstele
exploatabilităţii absolute şi tehnice pentru arboretele de codru regulat şi
diametrele limită pentru arborii din codrul grădinărit. Aceste elemente sunt
prezentate în tabelul…

Principiul selectivităţii

Toate intervenţiile silvotehnice în pădure au caracter selectiv. În cadrul

tăierilor de regenerare se asigură folosirea pentru însămânţare a arborilor
seminceri cei mai buni fenotipic. Sămânţa se culege sau se produce din
arbori fenotipic şi genotipic valoroşi şi se selectează înainte de semănare.
Puieţii pentru plantaţii sunt de asemenea selectaţi. În lucrările de îngrijire şi
conducere se face întâi o selecţie negativă, eliminând arborii
necorespunzători ca forme şi creştere, iar apoi o selecţie pozitivă, alegând şi
stimulând creşterea celor mai buni arbori.
Potrivit acestui principiu toate lucrările silvice trebuie să aibă caracter
selectiv, să aleagă şi să păstreze cele mai bune exemplare de arbori şi
structurile cele mai adecvate îndeplinirii funcţiilor pădurii.
Silvicultura selectivă nu poate fi promovată decât cu un personal de
înaltă calificare, la toate nivelele, începând cu cel de conducere şi sfârşind cu
muncitorul care execută efectiv lucrările în pădure.

Principiul stabilităţii

Stabilitatea pădurii, adică capacitatea ei de a rezista la impacturi,

menţinându-şi sau refăcându-şi uşor structura, este o condiţie de bază
pentru continuitatea îndeplinirii de către pădure a funcţiilor ei. Dacă pădurea
nu este stabilă şi se distruge la primul impact, pagubele nu se limitează doar
la investiţiile făcute până atunci ci şi la valoarea funcţiilor pe care le-ar fi putut
asigura în viitor şi la costul noilor investiţii pentru refacerea pădurii.
Pădurea poate fi stabilă dacă se respectă câteva condiţii:
- speciile de arbori şi alte organisme să fie adaptate la mediul local
- structura arboretelor şi a masivelor forestiere să fie suficient de
diversificată pentru a asigura stabilitatea lor la impacturi
- biocenozele să fie cât mai diversificate în special sub raportul
relaţiilor de control între populaţii
- intervenţiile în pădure să aibă caracter protectiv, să nu genereze
dezechilibre ecologice
Problema stabilităţii pădurilor nu depinde astăzi numai de silvicultori.
Poluarea aerului, a solurilor, a apelor afectează puternic stabilitatea pădurilor
pe mari suprafeţe. Devine din ce în ce mai necesară stabilirea acestui nociv
impact prin reglementări mai stricte în industrie, transporturi şi chiar în viaţa
oamenilor.

Silvicultura, amenajarea pădurilor şi exploatarea arboretelor

 În cadrul ştiinţelor tehnice care aparţin ingineriei forestiere, silvicultura
are o poziţie centrală deoarece prin măsurile silviculturale se realizează, în
principal, obiectivele domeniului – producţia de lemn şi alte bunuri, crearea şi
protejarea mediului de viaţă a societăţii. Celelalte ştiinţe contribuie şi ele la
realizarea acestor obiective fie prin organizare (amenajarea pădurilor), fie
prin crearea infrastructurii necesare (construcţii forestiere), fie prin lucrările
de protecţie (executate tot de silvicultori) sau de exploatare a lemnului etc.
Toate aceste ştiinţe trebuie să aibă însă în vedere scopurile pe care le
urmăreşte, în final silvicultura: crearea de păduri stabile, cu structuri
adecvate îndeplinirii funcţiilor care îi sunt atribuite.
Întrucât silvicultura aplică măsurile de gospodărire stabilite prin
amenajament, trebuie discutată aici relaţia dintre aceste două ştiinţe tehnice
ce aparţin ingineriei forestiere.
Amenajarea pădurilor este ştiinţa şi tehnica care organizează pădurea
şi gospodărirea ei în spaţiu şi timp care fixează cadrul şi parametrii pentru
desfăşurarea lucrărilor silvice. Amenajarea stabileşte cum se vor înfiinţa
arboretele (regimele şi tratamentele) şi cum se vor îngriji şi conduce prin
lucrări speciale, pentru ca să se asigure continuitatea şi exercitarea în
condiţii optime a funcţiilor atribuite pădurii. Amenajarea stabileşte şi volumul
recoltelor, ciclul de producţie şi întocmeşte periodic (o dată la 10 ani)
planurile lucrărilor silvice.
Studiul de amenajare care, se întocmeşte pe unităţi de producţie (de
500-2000 de hectare) şi pe ocoale (de 2000-20000 de hectare) este o lucrare
tehnico-organizatorică, geografic, ecologic şi tehnic fundamentată, care
constituie documentul de bază pentru gospodărirea pădurilor de către
silvicultorii de la ocoalele silvice, în intervalul dintre două amenajări.
În România, ca şi în alte ţări, aplicarea amenajamentului de către
personalul silvic din ocoale este obligatorie. Numai în cazuri bine motivate se
pot cere derogări de la prevederile amenajamentului. Acest lucru înseamnă
însă o rigiditate în aplicarea amenajamentului, lipsirea silvicultorului
executant de iniţiativă tehnică, de maleabilitate în raport cu situaţiile concrete
de pe teren. Amenajarea pădurilor, deci şi planurile de lucru, se fac odată la
10 ani, în funcţie de starea arboretelor constatată de amenajist în acel
moment. Dar în decurs de 10 ani această stare se poate schimba accentuat.
Se schimbă şi conjunctura pieţei lemnului, pot apare alte cerinţe în protecţia
mediului. Intervalele de executare a intervenţiilor în arborete sunt mai scurte
decât 10 ani – la regenerări 1-3 ani, la lucrări de conducere 2-8 ani. Într-un
an de fructificaţie pote fi necesară taierea unui volum mai mare de lemn, în
alţi ani acest lucru poate să nu fie necesar sau posibil pentru că mersul
regenerării, sau refacerea arboretelor tinere după lucrări de rărire, nu sunt
cele scontate.
Continuitatea producţiei, principiu de bază în gospodărirea pădurilor, nu
trebuie înţeleasă îngust şi legată de perioade scurte de timp şi de suprafeţe
de pădure restrânse. Continuitatea trebuie gândită şi în raport cu celelalte
funcţii, cu legile de dezvoltare a arboretelor şi biocenozelor, cu condiţiile
staţionale, dar acum şi cu conjunctura economică. În economia de piaţă
lucrarea lemnului poate fi devansată sau întârziată, în raport cu cerinţele
pieţei, dacă aceasta nu are numai nefavorabile asupra stării arboretelor şi
înfăptuirii ţelurilor de gospodărire pe perioade lungi.
 Fără un cadru organizatoric şi de planificare creat de amenajament nu
se pot realiza ţelurile mari de gospodărire şi continuitatea funcţiilor pădurii.
Dar în acest cadru silvicultorul executant trebuie să aibă mai multă libertate
pentru a stabili când, unde şi cum trebuie acţionat, în ecoistemele
gospodărite, pentru a realiza acele ţeluri şi continuitatea.
Mai trebuie analizate şi relaţiile silviculturii cu exploatarea arboretelor*.
În silvicultura ecologică exploatarea arboretelor se face în primul rând pentru
regenerarea lor dar desigur şi pentru a obţine materia primă principală,
lemnul, ca şi alte produse. Deoarece exploatarea trebuie să folosească
tehnologiile adecvate acestui scop principal. Alegerea arborilor de exploatat
se face însă de silvicultori şi nu de personalul de exploatare, pentru că
silvicultorii trebuie să dirijeze procesul de regenerare în funcţie de ţelul de
gospodărire. Tot silvicultorii stabilesc, prin documente, condiţiile pe care
trebuie să le respecte exploatarea. Eficienţa exploatării trebuie apreciată
după modul cum se instalează seminţişul şi cum sunt protejaţi arborii, care
temporar rămân în picioare precum şi staţiunea şi după economiile realitate
la doborârea şi scoaterea lemnului din pădure. Tehnologiile de exploatare
trebuie să corespundă, în mai mare măsură, acestor cerinţe.

Conservarea şi gestionarea durabilă a pădurilor

Recunoaştere rolului extrem de important al pădurilor în crearea şi

menţinerea calităţiilor mediului de viaţă pe plam regional, continental şi chiar
planetar, şi al pericolului pe care îl reprezintă distrugerea pădurilor a generat
un curent de opinie pentru conservarea pădurilor şi gospodărirea lor durabilă.
Conservarea înseamnă oprirea defrişărilor care încă afectează 10-15
milioane hectare de pădure, pe plan mondial. Gospodărirea durabilă
înseamnă o asemenea utilizare a pădurii care să asigure existenţa ei
permanentă şi toate funcţiile ei productive ca şi cele creatoare şi protectoare
de mediu.
Pe plan european şi mondial s-au stabilit 6 criterii pe care trebuie să le
îndeplinească managementul forestier pentru a asigura durabil adică
continuu funcţiile pădurii. Aceste criterii, stabilite la Conferinţa Ministerială
pentru Protecţia Pădurilor din Europa, organizată la Lisabona în 1998, sunt
următoarele:
Criteriul 1: Menţinerea şi creşterea resurselor forestiere şi a contribuţiei
lor la ciclurile globale ale carbonului.
Criteriul 2: Menţinerea sănătăţii şi vitalităţii ecosistemelor forestiere.
Criteriul 3: Menţinerea şi dezvoltarea funcţiilor productive ale pădurii
(lemn şi produse nelemnoase ).
Criteriul 4: Menţinerea, conservarea şi amplificarea diversităţii biologice
a ecosistemelor forestiere.
Criteriul 5: Menţinerea şi amplificarea funcţiilor protective în
managementul forestier în special privind solul şi apa.
Criteriul 6: Menţinerea altor funcţii şi condiţii social-economice
(recreaţie, educaţie, cercetare, participare publică, cultură etc.)
Fiecare din aceste criterii are un număr de concepte a căror respectare
contribuie la managementul durabil.
 Pe baza acestor criterii s-au elaborat „Directive generale pan-europene
la nivel operaţional pentru managementul durabil al pădurilor”
O contribuţie importantă la gospodărirea durabilă a pădurilor va avea şi
„certificarea pădurilor”. Certificarea este o garanţie că lemnul şi produsele din
lemn, puse în vânzare, provin din păduri gestionate durabil adică sunt
produse ecologice provenite din resurse naturale regenerabile. Certificarea
are ca scop principal ca, printr-un anumit fel de management forestier, să
conserve pădurea, biodiversitatea, mediul natural. Este un însemnat pas
pentruextinderea managementului durabil şi controlul permanent al aplicării
acestuia.
Acţiunea de certificare a început acum două decenii. Există mai multe
sisteme de certificare de exemplu Forest Steward ship Concil (F.S.C.) sau
Pan-European Forest Certification (P.E.F.C.). În Europa s-a făcut deja
certificarea pădurilor pe mai mult de 20 milioane hectare în ţari ca Suedia,
Finlanda, Franţa, Germania. În România este în curs acţiunea de certificare
în 8 Direcţii Silvice şi treptat vor fi certificate toate pădurile de stat. În ce
priveşte celelalte păduri certificarea se va putea face doar după organizarea
de unităţi administrative cu suprafeţe mai mari de pădure şi cu posibilitate
financiară de a suporta costul certificării de circa 1-3 dolari /hectar.
În sistemul F.S.C., după care se certifică acum pădurile din cele 8
Direcţii Silvice, principalele criterii de certificare sunt:
1. Respectarea cadrului legislativ şi a normativelor administrative;
2. Onorarea tuturor obligaţiilor contractuale şi fiscale;
3. Respectarea convenţiilor internaţionale privind mediul şi diversitatea
biologică;
4. Asigurarea pazei pădurii, combaterea activităţiilor ilegale;
5. Existenţa documentelor de atestare a proprietăţii asupra pădurilor;
6. Existenţa controlului comunităţiilor locale asupra operaţiilor
forestiere;
7. Existenţa de mecanisme pentru soluţionarea disputelor legate de
dreptul de proprietate;
8. Oferirea de posibilitate de angajare pentru localnici;
9. Respectarea legilor şi reglementărilor de asigurări de sănătate,
protecţia angajaţiilor şi familiilor lor, a dreptului muncitorilor de a se
organiza şi a negocia cu angajatorii;
10. Consultarea comunităţiilor locale privind planificarea şi
implementarea operaţiunilor care ar putea avea impact asupra
acestora;
11. Existenţa de mecanisme pentru soluţionarea plângerilor şi acordarea
de despăgubiri în cazul afectării intereselor comunităţiilor;
12. Viabilitatea economică a managementului;
13. Promovarea prin management a dezvoltării economiei locale;
14. Menţinerea şi creşterea valorii serviciilor pădurii;
15. Nedepăşirea creşterii anuale a lemnului prin cota de recoltare;
16. Evaluarea impactului operaţiilor forestiere asupra mediului ( impactul
maşinilor, utilajelor, drumurilor etc.);
17. Protejarea speciilor rare, ameninţate, periclitate şi habitatelor
acestora;
18. Controlul activităţii de vânătoare şi pescuit.Combaterea braconajului;
 19. Menţinerea, ameliorarea, refacerea funcţiilor ecologice ale pădurii
(regenerare, conservarea gemofondului etc. );
20. Conservarea ecosistemelor forestiere reprezentazive (pe 5-10% din
suprafaţă)
21. Existenţa de instrucţiuni pentru diminuarea efectelor negative a
lucrărilor de exploatare;
22. Evitarea folosirii pesticidelor şi promovarea combaterii non-chimice a
dăunătorilor;
23. Controlul atent al folosirii în cultură a speciilor exotice (alohtone)
24. Interzicera inlocuirii pădurii naturale prin plantaţii (cu unele excepţii)
25. Existenţa de planuri de amenajare conţinând informaţii suficiente
asupra resurselor forestiere, a structurii de proprietate, a sistemului
de management cu planurile aferente, bazate pe monitorizarea
creşterii, producţiei tuturor resurselor forestiere, a regenerării şi stării
pădurii, a costurilor;
26. Organizarea unui management special pentru pădurile cu valoare de
conservare ridicate (P.V.R.C.)
27. Planificarea şi gestionarea specială a plantaţiilor executate după
anumite criterii şi cu restricţii (de exemplu nu vor putea fi certificate
plantaţiile efectuate după 1994 care au înlocuit păduri naturale etc.).
Nu este uşor să fie respectate aceste criterii ca şi altele, menţiomate
aici, dar toate concură la o gospodărire durabilă a pădurii. Certificarea este
astfel o modalitate în plus de asigurare a uniu astfel sistem de gospodărire.
Aceste criteriinservesc pentru certificarea pădurilor, în curs de
executare şi în România urmând ca lemnul din pădurile certificate să obţină
un preţ mai bun, acoperind cheltuielile mai mari ale gospodăririi durabile.
Trebuie spus că gospodărirea durabilă nu înseamnă decât respectarea
principiului continuităţii formulat şi respectat de silvicultorii europeni de peste
un secol: „nimic nu este nou sub soare”.

Ligniculturile industriale

Nevoia crescândă de lemn pentru prelucrări industriale, în special

pentru hartie, cartoane, plăci, a determinat sectorul forestier să organizeze şi
culturi intensive cu specii de arbori repede crescători, în sistem apropiat de
cel agricol. S-au folosit specii sau hibrizi repede crescători (eucalipt, pini,
duglas, pin strob, molid, plop euramericani etc.). Culturile au fost mecanizate,
irigate, chimizate, obţinându-se creşteri de 20-30 de merti cubi pe an pe
hectar.
În Spania şi Portugalia culturile de eucalipt, în Franţa şi Italia culturile de
plopi euramericani, sunt foarte răspândite şi produc cantităţi însemnate de
lemn. Şi în România au fost create asemenea culturi cu plopi euramericani şi
cu răşinoase (duglas, molid, pin), dar până la urmă nu s-au obţinut
randamentele scontate pentru că nu s-a practicat o cultură intensivă ca în
alte ţări, fie din lipsă de mijloace fie din cauza reliefului accidentat.
Ligniculturile nu sunt păduri în sens ecologic - ele nu formează
biocenoze stabile, cu toate populaţiile aferente, existenţa lor depinde numai
de intervenţia omului. Peisajul pe care îl crează este foarte monoton iar
serviciile de mediu foarte slab asigurate. Folosirea de fertilizante, pesticide,
irigarea şi prelucrarea solului schimbă radical mediul.
 Desigur ligniculturile vor fi promovate şi în viitor pentru a acoperi, în
parte, nevoia de lemn. Dar din punct de vedere al funcţiilor creatoare şi
protectoare de mediu numai pădurea ca ecosistem forestier stabil poate fi
luată în considerare.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Pădurea trebuie astfel organizată şi gospodărită încît să asigure, an de an,

pe o durată de timp nelimitată, producţii cel puţin constante de lemn şi alte
bunuri şi să exercite, concomitent şi în condiţii optime, funcţiile de formare şi
protecţie a mediului de viaţă.
• Pădurea trebuie să fie edificată din specii adaptate la condiţiile şi factorii
ecologici locali, şi compatibile din punctul de vedere biocenotic, realizând
biocenoze stabile
• Pădurea nu are numai funcţia de producţie de bunuri ci şi o serie de funcţii
de creare şi protecţie a mediului de viaţă a societăţii umane. Ea are funcţii de
ameliorare, în regiuni cu climat aspru, de stabilizare a debitelor reţelei
hidrografice, de prevenire a eroziunii şi alunecării solurilor şi a reliefului, de
curăţire şi îmbogăţire în oxigen a aerului,
• Potrivit principiului exploatabilităţii arboretul de codru regulat şi arborii din
codrul grădinărit pot fi menţinuţi până la vârsta la care se realizează
creşterea medie maximă a sortimentului sau sortimentelor de lemn fixate ca
ţel de producţie, iar în cazul codrului regulat şi până începe să scadă
eficienţa funcţiilor de protecţie (pentru că în codrul grădinărit această
eficienţă este constantă
• Toate lucrările silvice trebuie să aibă caracter selectiv, să aleagă şi să
păstreze cele mai bune exemplare de arbori şi structurile cele mai adecvate
îndeplinirii funcţiilor pădurii.
• Pădurea poate fi stabilă dacă se respectă câteva condiţii:
o speciile de arbori şi alte organisme să fie adaptate la mediul local
o structura arboretelor şi a masivelor forestiere să fie suficient de
diversificată pentru a asigura stabilitatea lor la impacturi
o biocenozele să fie cât mai diversificate în special sub raportul
relaţiilor de control între populaţii
o intervenţiile în pădure să aibă caracter protectiv, să nu genereze
dezechilibre ecologice

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt principiile de baza in silvicultura?
2. Cum se organizeaza/planifica activitatea in silvicultura?
3. Ce reprezinta certificarea padurilor?
4. Care sunt principalele criterii in managementul forestier?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

Bazele ştiinţifice şi tehnice ale silviculturii.

Cuvinte cheie: sinecologie; baze taxonomice, ecofiziologice şi

genetico-ecologice; baze demecologice, baze geografice, baze tehnice

Rezumat

Pădurea fiind un fenomen ecologic şi geografic, silvicultorul pentru a o

gospodări durabil trebuie să cunoască modul cum este alcătuită şi cum
funcţionează la aceste nivele.La nivel ecologic sunt necesare cunoştiinţele
despre componentele biocenozei forestiere, în primul rând despre arbori. La
nivel geografic sunt necesare cunoştiinţe asupra structurii complexelor
teritoriale de ecosisteme. Stabilirea exactă a speciilor este de aceea
obligatorie pentru că toate celelalte însuşiri sunt specifice iar o determinare
greşită a speciei duce la greşeli grave în aplicarea măsurilor silviculturale.
Din punct de vedere ecofiziologic trebuie cunoscut că la fiecare specie de
arbori desfăşurarea proceselor ecofiziologice (fotosinteză, respiraţie,
transpiraţie, creştere şi dezvoltare) este diferită, proprie speciei respective.
Pentru corecta folosire a speciilor de arbori şi a altor specii este foarte
importantă provenienţa materialului de reproducere (la arbori, seminţe,
puieţi). Cel mai bun material pentru crearea de noi arborete este fie
provenienţă locală. Tehnologiile silvice au ca element de bază reglarea
numărului de arbori, din arborete, în spaţiu şi timp.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Bazele ştiinţifice şi tehnice ale silviculturii

Baze ştiinţifice

La nivel ecologic sunt necesare cunoştiinţele despre componentele

biocenozei forestiere, în primul rând despre arbori ca edificatori principali şi
ca obiect direct de lucru a silvicultorului, dar şi despre celelalte populaţii, mai
ales cele funcţional legate de arbori. Taxonomia botanică şi zoologică,
ecofiziologia, autecologia şi demecologia oferă date în acest sens. Sunt apoi
necesare cunoştiinţele despre compoziţia şi structura biocenozelor, despre
interrelaţiile dintre populaţiile componente, despre staţiune (ecoclimă, relief,
sol, rocă) şi regiunile factorilor ecologici (lumină, căldură, apă, substanţe
nutritive şi nocive), despre relaţiile biocenozei cu staţiunea în ecosistem
(circulaţia materiei şi energiei). Importantă este cunoaşterea tipurilor de
ecosistem, ca unităţi ecologice pentru care se pot stabili sisteme deosebite
de gospodărire. Aceste cunoştiinţe le formează sinecologia.
La nivel geografic sunt necesare cunoştiinţe asupra structurii
complexelor teritoriale de ecosisteme, anume ce tipuri intră în complex,
proporţia lor şi distribuţia în funcţie de relief, climat local, sol, rocă, relaţiile
dintre tipuri, evoluţia complexelor în timp. Aceste cunoştiinţe le furnizează
diferite ştiinţe geografice.

Baze taxonomice ecofiziologice şi genetico-ecologice

O primă problemă cu care se confruntă silvicultorul în activitatea sa este

cunoaşterea exactă a speciilor care compun biocenozele. Este o problemă
de taxonomie de care se leagă însă şi toate celelalte cunoştiinţe privind
speciile – procesele fiziologice, adaptările ecologice, caracteristicile genetice,
caracterul populaţiilor pe care le formează în diferite tipuri de ecosisteme,
relaţiile cu alte populaţii în biocenoză.
Stabilirea exactă a speciilor este de aceea obligatorie pentru că toate
celelalte însuşiri sunt specifice iar o determinare greşită a speciei duce la
greşeli grave în aplicarea măsurilor silviculturale (de exemplu confundarea
bradului, specie de umbră cu molidul specie de semiumbră etc.).
Speciile sunt stabilite şi descrise în lucrăriile de taxonomie iar
silvicultorul le preia ca atare. Pentru recunoaşterea lor există determinatoare.
Speciile de arbori şi arbuşti sunt descrise detaliat sub raport morfologic, al
răspândirii geografice, al antecologiei în tratate de dendrologie. Procesul de
creştere este studiat de ecofiziologie iar mersul creşterii în arborete şi
caracteristicile dimensionale sunt stabilite de dendrometrie. În cursurile de
botanică forestieră sunt descrise şi celelalte specii de plante din biocenozele
forestiere iar în cursurile de geologie, entomologie, cinegetică, salmonicultură
speciile de animale.
Din punct de vedere ecofiziologic trebuie cunoscut că la fiecare specie
de arbori desfăşurarea proceselor ecofiziologice (fotosinteză, respiraţie,
transpiraţie, creştere şi dezvoltare) este diferită, proprie speciei respective şi
este variabilă şi la populaţiile care trăiesc în ecosisteme deosebite ca şi la
arborii care ocupă anumite poziţii în arboret. Sunt specii cu fotosinteză
intensă (plopii hibrizi), cu transpiraţie ridicată (laricele), sau scăzută (gârniţa),
cu acumulare de lemn mare (duglasul) sau mică (carpenul) etc.
Din punct de vedere genetico-ecologic specia care, de regulă, are un
polimorfism genetic mare, poate ocupa nişe ecologice în câteva biocenoze
(ecosisteme) deosebite, în care este reprezentată prin populaţii distincte dar
care se pot încrucişa într ele. Specia este suma acestor populaţii,
asemănătoare din punct de vedere morfologice dar într-o anumită măsură,
diferite din punct de vedere ecologic. Aceste populaţii, prin specializare
ecologică, pot evolua spre ecotipuri şi rase geografice şi apoi spre noi specii.
Pentru silvicultor sunt de interes aceste ecotipuri şi rase geografice pentru că
ele sunt bine adaptate la anumite condiţii de climă, de sol, de rocă şi trebuie
folosite în raport cu aceste adaptări. V. Stănescu (1984) a arătat că, în
condiţiile de climă şi sol din România, se găsesc mai multe ecotipuri şi chiar
rase geografice la molid, brad, larice, pin silvestru, fag, gorun, stejar.
Întucât există diferenţe de adaptare la nivelul populaţiilor, a ecotipurilor
şi a raselor geografice, pentru corecta folosire a speciilor de arbori şi a altor
specii este foarte importantă provenienţa materialului de reproducere (la
arbori, seminţe, puieţi). Cel mai bun material pentru crearea de noi arborete
este fie provenienţă locală („legea de aur a provenienţei locale”) sau
provenienţă din aceeaşi unitate teritorială ecologic-geografică. Se admit şi
transferuri din unităţi comparabile sub raport climatic şi edafic. În România s-
a făcut o zonare şi regionare a pădurilor pe baza căreia se face utilizarea
geografică şi ecologică corectă a materialului de împădurire (Enescu şi col.
1976, Doniţă şi col. 1980)

Baze demecologice (populaţionale)

Aşa cum s-a arătat mai înainte speciile sunt o sumă de populaţii care
trăiesc în unul dar de regulă în mai multe biocenoze şi ecosisteme.
Populaţia se caracterizează prin anumiţi indici ( număr, densitate,
frecvenţă, acoperire, agregare, structura dimensională, de vârste, de sexe,
productivitate, rate de apariţie, dispariţie, creştere ). Aceşti indici sunt diferiţi
pe tipuri de ecosisteme şi trebuie cunoscuţi de silvicultorul care lucrează cu
populaţiile respective.
Indicii populaţionali diferă mult în raport cu bonitatea staţională dar şi cu
relaţiile interpopulaţionale în biocenoză.
Silvicultorul, prin intervenţiile sale în ecosistem are ca obiect principal
populaţiile, acţionând mai ales asupra numărului lor dar şi a distribuţiei în
spaţiu, (pe orizontală şi verticală), asupra indiviziilor de anumite dimensiuni,
stări de dezvoltare (în lucrările de conducere a arboretelor, de vârste, de
sexe – la vânat în special).
Un important element de cunoaştere a populaţiilor este dinamica lor
pentru că ele se schimbă continuu prin apariţia şi dispariţia de indivizi, care
modifică numărul populaţiei, structura de vârste şi sexe, prin variaţia structurii
dimensionale etc. Dinamica are anumite caracteristici la speciile anuale,
altele la speciile perene. Populaţiile de arbori, caracterizate prin longevitate
mare, au faze de vârste caracteristice la care indicii populaţionali sunt foarte
diferiţi.
Importanta pentru protecţia pădurilor este dinamica multianuală a
populaţiilor de insecte dăunătoare de care depinde alegerea momentului
optim de combatere, dinamica populaţiilor de vânat pentru menţinere de
efective optime care să nu fie dăunătoare seminţişului sau arborilor tineri etc.

Baze sinecologice (ecosistemice)

Silvicultorul lucrează direct cu populaţiile geneticologice dar

caracteristicile acestora depind de biocenoza şi ecosistemul în care sunt
integrate şi intervenţiile silvicultorului au efecte asupra întregului ecosistem
deoarece cunoaşterea biocenozei şi a staţiunii forestiere este o condiţie de
bază pentru buna gospodărire a pădurii.

Baze geografice (geosistemice)

S-a arătat că, pentru a avea continuitate în funcţiile de producţie şi de

protecţie, pădurea este organizată pe spaţii suficient de mari iar cadrul
gospodăresc al pădurii este gândit pentru perioade de timp îndelungate.
Pe spaţii geografice mai mari nu există însă un singur tip de ecosistem
ci se formează complexe teritoriale compuse din mai multe tipuri. Aceste
complexe fac obiectul amenajării pădurilor şi pentru ele se stabilesc planurile
de gospodărire astfel ca să se realizeze continuitatea funcţiilor pădurii.
În aceste complexe de tipuri de ecosisteme biocenozele forestiere
formează învelişul sau covorul forestier iar staţiuniile învelişurile abiotice –
cel gazos (atmosfera), cel solid (apele de suprafaţă şi freatice de mică
adâncime).
În organizarea teritorială a pădurii şi în planificarea producţiei/protecţiei
forestiere amenajistul trebuie să cunoască şi să folosească datele despre
starea medie a atmosferei (temperaturi, precipitaţii, vânt adică climă), datele
asupra reliefului, solurilor şi rocilor, asupra apelor. El trebuie să stabilească
structura învelişului forestier, adică tipurile de biocenoze şi ecosisteme
componente, proporţia lor în complex, datele privind vârstele arboretelor,
structura şi productivitatea lor, capacitatea lor protectivă etc.
Pe aceste baze amenajistul stabileşte cadrul de gospodărire
(compoziţie ţel, regime, tratamente, exploatabilitate, ciclu şi recolta posibilă)
şi planurile de intervenţii silvice pe un deceniu. Desigur el trebuie să ţină
seama de natura tipurilor de ecosistem din complex şi să adapteze cadrul şi
planurile amenajistice la specificul acestor tipuri.
Într-un fel va stabili cadrul şi lucrările pentru tipuri cu specii de arbori de
umbră sau de lumină, pentru tipuri care trebuie regenerate natural sau
artificial din sămânţă sau pentru cele regenerate natural din lăstari etc.

Dacă se face abstracţie de lignicultură, care ocupă încă suprafeţe foarte
mici în raport cu pădurea seminaturală cultivată, silvicultura secolului XX, dar
mai ales a secolului XXI, s-a dezvoltat şi se va dezvolta ca o silvicultură
geografică şi ecologică. Această silvicultură promovează principiul
naturalităţii (adică a concordanţei dintre biocenoză şi staţiune, dintre învelişul
forestier şi mediul geografic), principiul multifuncţionalităţii şi principiul
stabilităţii pădurii, toate concurând la respectarea principiului continuităţii
funcţiilor pădurii.
Aceasta este silvicultura care, în viitor, va gospodări durabil cea mai
mare parte a pădurilor planetare.
De altfel nici lignicultura nu poate fi decât geografică, pentru că trebuie
să ţină seama de adaptările speciilor şi de concordanţe cu mediul geografic
şi caracteristicile staţionale.

Baze tehnice
 Bazele tehnice ale silviculturii se referă la tehnologiile de înfiinţare şi
îngrijire-conducere a arboretelor şi la mijloacele tehnice cu care se aplică
aceste tehnologii.

Specificul tehnologiilor silvice

Tehnologiile silvice au ca element de bază reglarea numărului de arbori,

din arborete, în spaţiu şi timp. Prin această reglare se realizează compoziţii şi
structuri optime ale arboretelor care să asigure desfăşurarea continuă a
funcţiei productive şi a celor ecoprotective ale pădurii. Reglarea se
efectuează prin tăieri de diferite tipuri, la diferite vârste. În ultimul timp se
folosesc şi alte mijloace (de exemplu arboricide).
Tehnica actuală folosită în tăierea arborilor este destul de diversificată.
Se utilizează fierăstraie mecanice şi electrice de diferite tipuri, dar şi toporul
şi alte dispozitive. Pe terenuri plane se poate lucra cu combine prevăzute cu
fierăstraie circulare şi macarale-cleşti de prindere şi susţinere a arborilor în
procesul de tăiere.
Reglarea numărului de arbori se bazează pe inventarierea exactă sau
evaluarea aproximativă a acestui număr, corelate cu măsurarea înălţimii şi
diametrului, stabilirea altor caracteristici a arborilor (calitatea trunchiurilor,
starea de sănătate şi vigoarea etc.) şi calcularea volumului de lemn total
(sau pe sortimente), ca şi a creşterii în înălţime, grosime, volum.
Pentru inventarierea arborilor şi calculelor ulterioare se folosesc
tehnologii de estimare, puse la punct de ştiinţa dendrometriei.
Tehnica specifică, cuprinde dendrometre, pentru măsurarea înălţimii,
clupe forestiere pentru măsurarea grosimii (diametrului), calculatoare,
prevăzute cu programe speciale, pentru determinarea volumelor. Pentru
inventarierei s-au construit şi aparate complexedigituale care permit
transferul automat al datelor pe calculator.
Lucrările de estimare comportă un mare volum de muncă calificată
deoarece corecta reglare a numărului de arbori este o problemă esenţială a
silviculturii.
Există şi alte tehnologii silvice pentru reglarea numărului de arbori, a
compoziţiei arboretelor – este vorba despre tehnologiile de înfiinţare
artificială a arboretelor pentru care se stabilesc compoziţii (formule) de
împădurire şi scheme, în care se prevede numărul puieţilor şi modul lor de
amplasare în spaţiu.
Există şi tehnologii de reglare a numărului altor populaţii din biocenoza
forestieră (insecte dăunătoare, animale de vânat), de culegere prelucrare,
semănare a seminţelor forestiere, de întreţinere a culturilor în pepiniere, de
scoatere, transport şi plantare a puieţilor, de întreţinere a culturilor, de
prevenire a incendiilor etc. Aceste tehnologii şi mijloace tehnice folosite vor fi
tratate în manualele de protecţie, vânătoare, pepiniere, împăduriri.
Tehnologiile de construcţii forestiere şi de drumuri, baraje etc. sunt cele
uzuale în construcţii, cu unele adaptări privind mediul special în care sunt
utilizate.
 Concepte şi noţiuni de reţinut

• speciile sunt o sumă de populaţii care trăiesc în unul dar de regulă în

mai multe biocenoze şi ecosisteme.
• populaţia se caracterizează prin anumiţi indici ( număr, densitate,
frecvenţă, acoperire, agregare, structura dimensională, de vârste, de
sexe, productivitate, rate de apariţie, dispariţie, creştere ). Aceşti indici
sunt diferiţi pe tipuri de ecosisteme şi trebuie cunoscuţi de silvicultorul
care lucrează cu populaţiile respective.
• silvicultură ecologică promovează principiul naturalităţii (adică a
concordanţei dintre biocenoză şi staţiune, dintre învelişul forestier şi
mediul geografic), principiul multifuncţionalităţii şi principiul stabilităţii
pădurii, toate concurând la respectarea principiului continuităţii
funcţiilor pădurii.

Întrebări de autoevaluare

1. Descrieti specificul tehnologiilor silvice.

2. Descrieti sintetic bazele ştiinţifice şi tehnice ale silviculturii
3. Care este specificul tehnologiilor silvice?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

PADUREA CA FENOMEN ECOLOGIC (partea I si II)

Cuvinte cheie: ecosistem forestier, populatii, biocenoze, statiune

forestiera.

Rezumat

Pentru a înţelege pădurea ca fenomen ecologic, in acest curs se trec în

revistă specificul populaţiilor, a biocenozelor, a staţiunilor forestiere, relaţiile
în cadrul populaţiilor şi a biocenozelor, procesele biocenotice, relaţiile între
biocenoză şi staţiune în cadrul ecosistemului, dinamica populaţiilor şi a
biocenozelor. În natură, speciile de plante, de animale, de microorganisme
sunt reprezentate prin organisme individuale (indivizi) care nu trăiesc însă
niciodată singuri ci în populaţii, integrate în biocenoze de un tip sau de
câteva tipuri. În silvicultură rolul staţiunii, atât sub aspectul condiţiilor cât şi a
regimului factorilor, este foarte important pentru că producţia forestieră se
realizează prin folosirea cât mai intensivă a factorilor ecologici naturali

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Populaţiile forestiere (Demecologia forestieră)

În natură, speciile de plante, de animale, de microorganisme sunt

reprezentate prin organisme individuale (indivizi) care nu trăiesc însă
niciodată singuri ci în populaţii, integrate în biocenoze de un tip sau de
câteva tipuri. Populaţia a fost definită ca o mulţime de indivizi ai unei specii
care trăiesc într-o biocenoză de un anumit tip, respectiv întrun ecosistem
dacă se ia în considerare şi staţiunea pe care o ocupă biocenoza respectivă.
În toate biocenozele ce aparţin la un tip de biocenoză şi de ecosistem se
găsesc populaţii cu caracteristic (indici populaţionali) similari. Specia poate
avea însă şi câteva populaţii în câteva tipuri de biocenoze, diferite prin
compoziţie, structură şi staţiune. Fiecare din aceste populaţii are
caracteristici cantitative diferite.
De exemplu specia molid (Picea abies) este reprezentată prin populaţii
diferite în biocenoze şi ecosisteme de molidişuri cu Oxalis, de molidişuri cu
Hylocomium sau de molidişuri cu Vaccinium.
Populaţiile, inclusiv cele forestiere, se caracterizează printr-o serie de
parametri sau indici populaţionali. Aceştia sunt:
- Numărul de indivizi sau efectivul, determinat prin numărare pe
întreaga suprafaţă a biocenozei dar, mai simplu, prin numărare
pe o suprafaţă determinată (densitate) şi extindere la întreaga
suprafaţă
- Frecvenţa, apariţiei indivizilor în spaţiul biocenozei
- Agregarea, sau modul de grupare a indivizilor (negrupat, în
grupe mici, mari, în pâlcuri etc.)
- Structura dimensională, (mărimi, volume, greutăţi)
- Biomasa populaţiei, cantitatea de materie organică vie continuă
în indivizii populaţiei
- Productivitatea – biomasa produsă de populaţie în unitatea de
timp pe unitatea de suprafaţă
- Structura vârstelor
- Structura sexelor
- Ratele de apariţie, dispariţie şi de creştere a numărului populaţiei
La populaţiile de plante se adaugă încă un parametru
- Acoperirea pe care o realizează corpurile plantelor (în special
frunzele)
Acest parametru variază la populaţii integrate în diferite tipuri de
biocenoze dar şi în timp determinând aşa numita „dinamică a populaţiei”.
Biocenozele de pădure, sunt edificate (construite) în principal de
populaţii de arbori, plante cu trunchi şi rădăcină lemnoasă, de dimensiuni
mari (8 până la 100 metri înălţime, până la 4-5 metri în diametru, până la
6000 de ani).
Arborii au o suprafaţă foliară mare (până la 5-15 ori cât suprafaţa de
teren ocupată), formând un ecran des prin care trec puţină lumină şi căldură
la sol şi care reţine şi o parte din precipitaţii. Arborii au capacitatea de a
acumula mari cantităţi de lemn în trunchiuri, ramuri şi rădăcini. În lemn se
stochează, timp de secole şi chiar mii de ani carbonul, din bioxidul de carbon
absorbit din aer şi utilizat în fotosinteză, ca şi energia solară fixată în
molecule organice. Arborii au capacitate mare de absorbţie a energiei solare,
a apei şi substanţelor minerale din sol ca şi de redare în atmosferă a apei
absorbite, prin procesul foarte activ de transpiraţie. Populaţiile de arbori se
caracterizează printr-o mare varietate a numărului cu vârsta (de la sute de
mii şi chiar milioane de exemplare la vârste mici, până la câteva sute la
vârste mari) şi o diferenţiere dimensională şi poziţională pe verticală. Aceste
populaţii produc cea mai mare cantitate de masă lemnoasă (până la 99% din
biomasa produsă de biocenoze) dar şi de necromasă prin care se
influenţează puternic solul din staţiunea forestieră.
După populaţiile de arbori se denumesc biocenozele şi ecosistemele
forestiere (molidişuri, fagete, cerete etc.)
La edificarea biocenozelor de pădure participă şi alte populaţii de
plante: de arbuşti, de subarbuşti, de ierburi, de muşchi, de licheni. Principala
caractristică a acestor populaţii este adaptarea la lumina redusă, la
umiditatea mai mare a aerului de sub acoperişul populaţiilor de arbori, la
solurile în general mai acide şi mai sărace în baze.

Biocenoza forestieră (sinecologia)

În natură populaţiile de organisme, ca şi organismele individuale, nu

trăiesc izolat ci se asociază în biocenoze, intrând într-o reţea de relaţii
strânse, de interdependenţă.

Biocenoza este sistemul biologic supraindividual, format din mai multe

populaţii de organisme cu funcţii ecologice complimentare ce convieţuiesc
într-un spaţiu geografic restrâns,  omogen sub raportul factorilor ecologici şi
care asigură un circuit complet al materiei organice.
Conform teoriei sistemelor, biocenoza este un sistem deschis,
organizat, integral prin manifestările sale, heterogen prin componente, cu
capacitate de autoreglare care asigură menţinerea unui echilibru dinamic şi
stabilitatea ei.
Biocenoza forestieră are ca trăsături deosebitoare fundamentale
prezenţa în structură a populaţiilor de arbori, cantitatea mare de biomasă
existentă pe suprafaţă, productivitatea ridicată, capacitatea de stocare a
carbonului în lemn, pe lungi durate de timp şi de aprovizionare a atmosferei
cu oxigen, influenţa cea mai puternică asupra regimului termic, hidric şi
mişcării aerului, a mişcării apei pe uscat.
Biocenoza forestieră, ca şi alte biocenoze este compusă din populaţii
diferite după funcţia lor ecologică:
- populaţii producătoare de biomasă (şi consumatoare)
- populaţii consumatoare de biomasă (şi descompunătoare)
- populaţii consumatoare de necromasă şi descompunătoare.
Populaţiile producătoare, capabile de fotosinteză deoarece au clorofilă,
sunt reprezentate de plantele verzi care toate împreună formează fitocenoza
forestieră.
Toate animalele consumatoare şi descompunătoare formează
zoocenoza forestieră.
Toate ciupercile, care în prezent nu mai sunt considerate ca plante, ci
sunt incluse într-un regn aparte, formează micocenoza forestieră.
Iar toate microorganismele – microbi, bacterii, micoplasme, viruşi
formează microcenoza forestieră.
Toate aceste cenoze au caracter mai mult taxonomic, nu sunt
independente, ci reprezintă părţi componente intrinseci ale biocenozei prin
populaţiile lor.
Compoziţa se referă la inventarul de populaţii care compun biocenoza.
Se exprimă prin enumerarea (lista) acestor populaţii cu indicarea gradului de
participare (prin număr, volum, greutate, indicate direct sau pe bază de
scări).
Din punct de vedere al structurii verticale biocenozele forestiere se
caracterizează şi printr-un număr mai mare de suprafeţe active prin care se
face schimbul de energie şi materie cu mediul înconjurător.
Întreaga biocenoză forestieră este cuprinsă în această reţea de lanţuri
trofice care, printr-o multitudine de legături încrucişate, leagă între ele toate
populaţiile. Această reţea asigură integralitatea biocenozei adică
comportarea ei ca un întreg unitar, chiar dacă s-a format dintrun imens
număr de organisme aparent independente unul de altul. Astfel orice
intervenţie a silvicultorului asupra unei populaţii se repercutează, prin
lanţurile trofice, asupra mai multor populaţii, provocând modificarea întregii
biocenoze .
Rolul diferitelor straturi în biocenoza forestieră
Stratul arborilor, denumit în silvicultură arboret este subsistemul specific
al biocenozei forestiere care produce cea mai mare cantitate de biomasă
(până la 95% din toată biomasa produsă de biocenoză), crează un mare
număr de mişe pentru fitoconsumatori şi alţi consumatori şi modifică cel mai
puternic mediu abiotic în care trăieşte şi pe care îl foloseşte (staţiunea).
Pentru silvicultură este stratul cel mai important prin producţia de lemn
pe care o realizează şi prin funcţiile generatoare şi protectoare de mediu pe
care le asigură în ce mai mare parte.
Stratul arbuştilor, denumit în silvicultură subarboret, se dezvoltă mai
frecvent în pădurile de cvercinee în care pătrunde mai multă lumină sub
masiv. Este de regulă neîncheiat, arbuştii fiind distribuiţi în grupe în locurile
cu mai multă lumină. În pădurile de câmpie rărite poate fi însă compact.
Stratul arbuştilor contribuie la ameliorarea solului prin litiera care se
descompune uşor şi protejează solul contra înţelenirii. Creează numeroase
nişe ecologice ocupate de insecte, păsări. Furnizează resurse pentru
medicamente (păducelul, paţachina), fructe (cornul, porumbarul).
Stratul ierburilor şi al subarbuştilor denumit în silvicultură pătura vie,
este de asemenea, de cele mai multe ori neîncheiat ci distribuit în pâlcuri de
mărimi diferite, localizate în porţiunile mai luminate din pădure. Creează
multe nişe ecologice mai ales pentru insecte, mamifere. Multe specii din
stratul ierbos au rol indicator al acidităţii, umidităţii, conţinutului de baze şi de
humus din soluri. Ierburile şi subarbuştii au şi un rol în prevenirea scurgerii
de suprafaţă.
Stratul muşchilor se dezvoltă mai frecvent şi mai compact în pădurile de
molid, de brad, mai rar în cele de fag. Are un important rol în prevenirea
scurgerii.
Stratul lichenilor aproape nu apare în pădurile României, fiind mai
frecvent în pădurile boreale de pin silvestru.
Stratul litierei este compus din masa organică moartă vegetală şi
animală, ce acoperă permanent sau periodic solul forestier şi face legătura
între biocenoză şi sol.
Are funcţii de protecţie a solului contra eroziunii (reducând scurgerea de
suprafaţă), contra evaporării apei, contra radiaţiei termice şi funcţia de
reaprovizionare a solului cu elemente nutritive, prin procesul de
descompunere a necromasei de către ciupercile, insectele, viermii care
populează acest strat.
Productivitatea este o caracteristică importantă a biocenozei şi se
exprimă prin cantitatea de biomasă produsă de toate populaţiile în unitatea
de timp pe unitatea de suprafaţă. Se poate reda în volum sau greutate (vie
sau uscată, de exemplu t/an/ha sau mc/an/ha, g/an/mp, etc.)
Biocenozele forestiere au productivitatea ridicată asigurată, în absolută
majoritate, de populaţiile de arbori. O cotă mare din această productivitate
revine lemnului depus în trunchi, ramuri, rădăcini (circa 90 % din biomasa
produsă).
Procesul de producţie al biomasei din elemente chimice, folosind
energia solară este desfăşurat de plantele verzi. Dar din biomasa produsă o
parte (circa 55%) este consumată chiar de plante pentru obţinerea energiei
necesare în desfăşurarea proceselor fiziologice. Restul de 45% se foloseşte
pentru edificarea scheletului plantelor, a frunzelor, florilor, fructelor sau
seminţelor de către consumatori.
Procesul de consum al biomasei de către consumatori se face pe
seama acestor părţi, iar restul (în afară de lemne şi scoarţa arborilor) intră în
necromasă şi serveşte populaţiilor care participă în cel de al treilea mare
proces biocenotic de descompunere a necromasei.
Din acest ultim proces, în afară de bioxid de carbon, de apă şi de
elemente minerale redate solului, rezultă prin recombinări chimice, o
substanţă organică complexă – humusul. Humusul are un rol deosebit în
declanşarea şi menţinerea proceselor de formare a solurilor şi în fertilitatea
lor.
Relaţiile interspecifice şi dinamica biocenozei
Între mulţimea de populaţii care alcătuiesc biocenoza forestieră se nasc
un mare număr de relaţii, care pot fi:
- relaţii trofice
- relaţii de competiţie
- relaţii de favorizare
Relaţiile trofice sunt cele mai frecvente şi asigură cele mai multe legături
între populaţii. Pot avea caracter de prădătorism, când consumatorul –
prădător omoară şi consumă prada, de parazitism, când consumatorul –
parazit se hrăneşte pe seama organismului parazitat dar nu-l distruge, de
simbioză, când relaţia se bazează pe un schimb de nutrienţi.
Relaţiile trofice au un important rol în autoreglarea biocenozelor pentru
că realizează un control permanent asupra numărului populaţiilor. Creşterea
prea mare a unei populaţii provoacă creşterea populaţiei consumatoare.
Aceasta diminuează populaţia consumată şi, reducându-şi baza trofică, îşi
reduce, la rândul ei, numărul. Ca urmare populaţia consumată îşi poate
reveni iar ciclul reîncepe.
Relaţiile de competiţie între populaţii iau naştere în cazul când acestea
au aceeaşi hrană sau folosesc aceleaşi adăposturi.
Relaţii de competiţie sunt şi între populaţiile consumatoare de fructe-
seminţe (veveriţă, gaiţă, soarece, mistreţ) sau între animalele răpitoare (lup,
vulpe) etc.
Şi relaţiile de competiţie, ca şi cele trofice, au un rol important în
autoreglarea biocenozei pentru că au o influenţă directă asupra numărului
populaţiilor competitoare.
Relaţiile de favorizare. Convieţuirea populaţiilor în biocenoză are şi
importante aspecte favorabile pentru existenţa şi perpetuarea lor. De
exemplu dezvoltarea florei vernale în pădure, este favorizată de adăpostul
creat de arbori care permite o mai rapidă încălzire a solului. Activitatea
animalelor de pradă, care consumă animalele fitofage, favorizează
menţinerea şi dezvoltarea plantelor. Este cazul furnicilor care consumă
omizile, a lupului care consumă căprioarele şi alte animale fitofage etc.
 Arborii prin posibilităţile de cuibărire, fixare pe scoarţă a lichenilor,
ouălor, pupelor de insecte favorizează multe populaţii.
Activitatea organismelor din litieră şi sol contribuie la mai buna
aprovizionare cu apă şi elemente nutritive a arborilor şi altor plante.
Relaţiile de stânjenire sunt şi ele proprii biocenozelor.
Efecte variate de stânjenire în dezvoltarea unor populaţii pot avea
substanţele inhibitoare emanate de alte populaţii (fitoncide, antibiotice etc.).
Relaţiile dintre populaţiile biocenozei, desfăşurate continuu, uneori
intermitent, dar şi variaţia periodică a factorilor mediului abiotic şi a activităţii
şi înfăţişării organismelor provoacă o continuă dinamică a biocenozelor, chiar
dacă aceasta nu este sesizabilă la o singură cercetare a acetora.

Dinamica biocenozelor

Dinamica biocenozelor este provocată mai ales de schimbarea indicilor

populaţionali, în special a efectivului, dar şi de activitatea şi modificările
fenologice a organismelor.
Există o dinamică diurnă a biocenozei provocate de activitatea
organismelor în decursul a 24 de ore. Biocenoza forestieră este formată atât
din populaţii diurne (plantele, majoritatea insectelor, păsărilor) dar şi din
populaţii nocturne (unele păsări cum sunt bufniţele, insectele nocturne, lupul
etc.).
Dinamica sezonală sau fenologică este foarte evidentă la biocenozele
de pădure şi este cauzată de schimbările fenologice ale populaţiilor.
În dinamica sezonală se produc şi schimbări în efectivul populaţiilor prin
apariţia unei noi generaţii şi moartea unor indivizi, se schimbă astfel şi
structura vârstelor, dar şi a sexelor.
Dinamica multianuală a biocenozei forestiere este condiţionată mai ales
de modificarea numărului şi structurii populaţiilor de arbori şi, corelat a
populaţiilor legate trofic de arbori.
Faza de constituire a seminţişului începe odată cu îmbătrânirea şi
dezagregarea populaţiilor de arbori bătrâni şi crearea de mai mult spaţiu
liber. Se poate produce şi în caz de catastrofe (incendii, doborâturi de vânt,
uscări provocate de dăunători etc.).
Seminţişul, ocupă treptat întreaga suprafaţă şi se caracterizează prin
numărul foarte mare de indivizi (de ordinul zecilor şi sutelor de mii sau chiar a
milioanelor la hectar). În această fază se face încă simţită competiţia cu
arborii bătrâni, se produc pierderi din cauza atacurilor de insecte, de ciuperci,
a mamiferelor ierbivore. Faza durează 3-10 ani şi se încheie cu formarea
stării de masiv, când micile coroane ale puieţilor se ating. Faza corespunde
cu stadiul de seminţiş al silvicultorilor.
Faza de competiţie a tineretului începe după închiderea masivului şi se
caracterizează printr-o accentuată eliminare naturală, accentuarea creşterii
în înălţime şi de dezvoltare a coroanei arborilor tineri. Pe sol se acumulează
o mare cantitate de necromasă. Din cauza umbrei stratul ierbos nu este încă
dezvoltat. Ca şi în faza anterioară lipsesc multe populaţii de consumatori
caracteristici pentru arborii maturi sau bătrâni. Dispar însă populaţiile
invadante de buruieni şi unii arbuşti. Faza durează de la vârsta de 3-10 ani la
6-30 de ani.
Este faza cea mai săracă în populaţii. Corespunde cu stadiul de desiş,
nuieliş, prăjiniş al silvicultorilor.
Faza de diferenţiere a arborilor tineri începe atunci cînd se atinge
intensitatea cea mai mare de creştere în înălţime şi grosime a arborilor tineri.
Numărul celorlalte populaţii creşte pe seama ierburilor şi arbuştilor
forestieri, a insectelor de tulpină, a păsărilor totuşi biocenoza încă nu-şi
atinge biodiversitatea normală. Faza durează de la vârsta de 6-10 ani la 30-
50 de ani şi corespunde cu stadiul de păriş şi codrişor ale silvicultorilor.
Faza de maturitate începe odată cu fructificarea arborilor şi reducerea
creşterii în înălţime şi accentuarea creşterii în grosime. Eliminarea arborilor
este încetinită. Numărul populaţiilor de ierburi, arbuşti, de consumatori devine
maxim. Biocenoza ajunge la diversitatea şi stabilitatea maximă. Se formează
seminţişurile. Faza durează de la vârsta de 30-50 ani la 100-300 de ani şi
corespunde cu stadiul de codru a silvicultorilor.
Faza de îmbătrânire este marcată printr-o accentuare a eliminării
arborilor bătrâni, a uscării ramurilor. Arboretul se răreşte, se dezvoltă
puternic populaţiile de ierburi, de arbuşti. Seminţişul ocupă suprafeţe mari.
Se înmulţesc populaţiile de ciuperci, insecte xilofage, de păsări
consumatoare de asemenea insecte.
Diversitatea populaţională este încă mare dar stabilitatea pădurii se
reduce.
Faza poate dura zeci, chiar sute de ani (la speciile pioniere este însă
scurtă). Corespunde cu codrul bătrân al silvicultorilor.
Faza de dezagregare se caracterizează prin dispariţia în masă a
arborilor bătrâni, uscări intense de coroane, înmulţirea populaţiilor de xilofagi,
ciuperci de putregai, ierburi, arbuşti. Seminţişul ocupă majoritatea suprafeţei
şi pe alocuri trece în faza următoare.
Diversitatea populaţională este încă mare dar cu variaţii puternice a
efectivului populaţiilor.
Dinamica multianuală a biocenozei forestiere este determinată şi de
fluctuaţiile numerice multianuale ale unor populaţii.
Dinamica succesională a biocenozelor forestiere
În afară de dinamica anuală şi multianuală care nu schimbă biocenoza
ci o modifică numai temporar şi reversibil, există însă şi o dinamică care duce
la înlocuirea unei biocenoze prin alta, cu altă compoziţie şi altă structură.
Este aşa numita „dinamică succesională”.
În cazul biocenozelor forestiere această dinamică se produce prin
înlocuirea populaţiilor de arbori (de exemplu înlocuirea pinului silvestru prin
molid, a gorunului prin fag etc.). schimbându-se resursa de hrană, se
schimbă şi populaţiile consumatoare şi descompunătoare şi astfel se
formează altă biocenoză.
Cauzele succesiunilor sunt mai mult extreme (schimbări de climă,
invazii de alte specii). Cauzele pot fi şi interne, ecosistemice (evoluţia solului,
uscări în masă cauzate de dăunători etc.).
De exemplu, pe teritoriul României, în ultimii 12000 de ani s-au
schimbat prin succesiune biocenoze de pin, cu cele de molid, acestea cu
cele de stejar, înlocuite apoi cu cele de carpen iar recent cu cele de fag.
 Staţiunea forestieră (mediul abiotic al biocenozei forestiere)

Prin staţiune se înţelege spaţiul fizico-geografic ocupat de biocenoză şi

ansamblul de elemente abiotice din acel spaţiu cu care interacţionează
biocenoza.
Staţiunea are două componente importante:
- condiţiile staţionale, cu acţiune indirectă asupra biocenozei care
sunt: aşezarea geografică, atmosfera, relieful, substratul
pedogenetic, solul
- factorii ecologici cu acţiune directă asupra biocenozei (gazele din
atmosferă, lumina, căldura, umiditatea şi mişcările aerului, apa şi
substanţele minerale nutritive din sol, focul, gravitaţia)
Condiţiile staţionale reprezintă geotopul, factorii – ecotopul. Sub
acţiunea biocenozei ecotopul se modifică transformându-se în biotop.
Geotopul este cadrul stabil al staţiunii. Ecotopul este variabil, factorii
având regiuni anuale (şi multianuale) specifice pentru fiecare tip de staţiune.
Mai trebuie menţionat că un anumit ecotop se poate forma în condiţii
staţionale (geotipuri) destul de diferite.
De exemplu un ecotop răcoros şi umed, favorabil pădurii de fag, se
poate forma, la altitudini mici pe versanţi nordici, la altitudini mari pe versanţi
sudici. Un ecotop cald şi uscat se poate forma în silvostepă pe platouri, în
etajul pădurilor de foioase, pe versanţi înclinaţi, cu substrat de calcar.
Bonitarea staţională este capacitatea staţiunii de a furniza resurse de
viaţă pentru sistemele biologice (organisme, biocenoze).
În funcţie de cantitatea de resurse (apă, elemente chimice, energie) pe
care le poate furniza, staţiunile pot fi de bonitate ridicată, medie, scăzută. De
bonitatea staţională depinde direct productivitatea consumatorilor şi
descompunătorilor care poate fi – superioară, mijlocie, inferioară (notate cu
„s”, „m”, „l” în silvicultură).
Raporturi între staţiuni şi macromediu. Staţiunea este limitată ca
suprafaţă şi cuprinde doar un mic volum de atmosferă şi de substrat. Dar ea
este plasată în macromediul terestru care este compus din atmosfera
adiacentă uscatului, din învelişul solid format din rocile de suprafaţă, relief,
soluri şi învelişul lichid (ape la zi şi freatice de mică adâncime). Ca parte a
acestui macromediu staţiunea este permanent sub influenţa acestuia.
Lumina şi căldura vin de la soare prin atmosferă, compoziţia atmosferei
staţionale se schimbă prin circulaţia maselor de aer, apa din sol provine din
atmosferă sau din pânza freatică, solul se formează prin alterarea
substratului din care provine majoritatea ionilor nutritivi (azotul vine din
atmosferă).
Între staţiune şi macromediu se produc deci schimburi permanente de
energie şi materie.
Factorii ecologici – resurse energetice şi materiale pentru biocenoză
Biocenoza, sistemul viu supraindividual, ca şi organismele care o
compun, trăiesc pe seama energiei şi materiei pe care le absorb din staţiune.
Aceste elemente abiotice reprezintă factori vitali din care se formează
materia organică şi se întreţine viaţa. Aceşti factori ecologici vitali sunt:
- lumina
- căldura
- apa
 - elementele şi combinaţiile chimice nutritive
Plantele verzi, producătorii biocenozei, produc din elemente chimice şi
apă substanţe organice, folosind energia solară sub formă de lumină şi
căldură. Aceste substanţe sunt folosite, în primul rând chiar de plante dar
apoi şi de toate organismele consumatoare şi descompunătoare în procesele
vitale.
În afara factorilor ecologici vitali există şi câţiva factori ecologici de
influenţă:
- focul
- vântul
- gravitaţia
Focul, vântul, gravitaţia influenţeză organismele şi biocenozele dar nu
sunt asimilaţi, nu participă la formarea materiei organice şi întreţinerea vieţii.
Organismele nu preiau factori vitali pe rând ci simultan, toate în acelaşi
timp. Iar acţiunea factorilor este corelată pentru că utilizarea unora depinde
de existenţa şi cantitatea celorlalţi. În acest sens trebuie arătat că factorul
care se află în cantitatea cea mai mică poate deveni factor limitativ pentru
productivitatea biologică. De exemplu cantitatea redusă de apă în silvostepă
reduce productivitatea arborilor deşi substanţele nutritive sunt în cantităţi
suficiente. În schimb, la munte, deşi există apă multă, cantitatea redusă de
elemente nutritive din solurile podzolice limitează productivitatea chiar a
speciilor puţin pretenţioase (cum este molidul).
Poate există însă şi o anumită compensare a factorilor dar nu o
înlocuire a lor. Astfel în climate reci o cantitate mai mare de lumină poate
compensa căldura redusă. În climate calde conţinutul mare de elemente
nutritive poate compensa aprovizionarea mai redusă cu apă.
Nici unul din factorii ecologici nu este constant în timp ci prezintă variaţii
diurne, dar mai ales anuale şi chiar multianuale. Importantă este de aceea
evoluţia lor în timp care a căpătat denumirea de regim al factorilor. Trebuie
avut în vedere că un factor poate fi, pe ansamblu, în cantitate mai redusă,
doar dacă regimul lui satisface la momentul necesar cerinţele unei populaţii,
acesta se va dezvolta nestingherit. De exemplu frasinul are maximă nevoie
de apă în perioada de creştere care se încheie spre luna iunie. Chiar în
climat uscat, dacă există în sol apă suficientă în această perioadă,
productivitatea frasinului nu se reduce.
În silvicultură rolul staţiunii, atât sub aspectul condiţiilor cât şi a
regimului factorilor, este foarte important pentru că producţia forestieră se
realizează prin folosirea cât mai intensivă a factorilor ecologici naturali.
Cunoaşterea regimurilor acestora, dar mai ales a modificării lor sub influenţa
măsurilor silvotehnice, este de aceea necesară silvicultorului.
Factorul lumină. Lumina este partea din radiaţia solară cu lungimea de
undă între 380-780 μ şi reprezintă principalul factor energetic care este
folosit de producătorii biocenozei, plantele verzi pentru a sintetiza biomasă
din elemente anorganice (C, O, H, N, K, P, Fe, Ca etc). În această biomasă
este înmagazinată şi o cantitate de energie (695 Kcal pe o moleculă de
glucoză). Atât plantele cât şi celelalte organisme din biocenoză utilizează
această biomasă pentru a obţine, prin oxidare, energia respectivă şi a folosi
în sinteza biomasei proprii compuşii organici sintetizaţi de plante. Lumina
declanşează la plante şi alte procese (deschiderea şi închiderea florilor,
orientarea ramurilor şi a trunchiurilor, căderea frunzelor la arbori toamna
etc).Lumina este necesară şi altor organisme din biocenoză, pentru
activitatea zilnică dar şi ca factor de declanşare a anumitor procese vitale
(sinteza de vitamine, activitatea sexuală, migraţia etc).
Cantitatea de lumină (de radiaţie fotosintetică activă) ca şi cea a
radiaţiei solare totale, este diferită în diferite regiuni ale globului şi variabilă în
timpul anului (de la 1,4 la 8,6 Kcal/cm2), mai mică iarna mai mare vara.
În utilizarea luminii silvicultorul trebuie să ţină seama de cerinţele
fiecărei specii faţă de acest factor şi anume atât a seminţişului (puieţilor) cât
şi a arborilor tineri şi maturi. Aceasta pentru că la unele specii chiar cu
cerinţe mari faţă de lumină, în primii ani puieţii se pot forma şi dezvolta chiar
la cantitate de lumină mai mici. Este de exemplu, cazul frasinului, a
gorunului, a cerului şi gârniţei. Dimpotrivă, la alte specii puieţii au nevoie de
multă lumină chiar din primul an (stejarul pedunculat, pinul, laricele).
Silvicultorul poate dirija lumina în pădure prin rărirea arboretului şi poate
stimula producţia de biomasă şi de lemn a arborilor prin menţinerea, la
fiecare vârstă, a unui număr optim de arbori cu coronele bine dezvoltate
pentru a avea un frunziş asimilator bogat.
Factorul căldură. Căldura este şi ea parte din radiaţia solară cu
lungimea de undă de peste 780μ. Şi căldura este un factor energetic necesar
dar nu numai plantelor ci tuturor organismelor din biocenoză.
Fără un anumit nivel termic nu se pot desfăşura normal procesele vitale
din organisme, în special la cele care nu au căldură proprie (poikilotermele).
Chiar dacă este suficientă lumină dar nu este destulă căldură scade şi
fotosinteza, se încetinesc toate procesele din plante şi din animalele
poikiloterme.
Spre deosebire de lumină, variaţia căldurii pe planetă este mare şi
constituie una din cauzele principale de răspândire a speciilor şi biocenozelor
pe zone climatice, cât şi variate adaptări ale organismelor la regimul termic.
Este variabil şi regimul termic anual. Numai în zona climatică ecuatorială
regimul termic este constant în timpul anului, în celelalte zone este variabil cu
anotimpuri mai calde sau mai reci. În zona climatului temperat, în care se
găseşte România anul are patru anotimpuri termice – unul cu temperaturi
negative, două termic intermediare dar în general cu temperaturi pozitive şi
unul cu temperaturi pozitive ridicate. Silvicultorul poate influenţa regimul
termic prin menţinerea închisă sau rărirea arboretului dar trebuie să aibă în
vedere dacă regimul de lumină astfel realizat este convenabil pentru arbori.
Este deci necesar în operaţiile de rărire să se ţină seama nu numai cum se
modifică lumina ci şi căldura.
Factorul apă este alături de energie (lumină şi căldură) absolut necesar
pentru viaţă. Toate procesele din organisme şi cele din biocenoze se produc
normal numai în condiţii de hidratare optimă. Arborii şi celelalte plante nu pot
asimila decât atunci când frunzele sunt suficient hidratate iar arborii nu pot
exista în regiuni cu precipitaţii sub un anumit nivel minim. Nici celelalte
organisme din biocenoză nu pot trăi fără apă pe care o pot lua direct din
surse de suprafaţă sau din plantele cu care se hrănesc.
Sursa principală de apă a biocenozelor terestre sunt precipitaţiile iar
pentru unele biocenoze şi apa freatică sau cea stagnantă , circulantă de
suprafaţă (în lunci, câmpii joase, depresiuni etc.)
Cantitatea de apă din precipitaţii şi regimul acestora este extrem de
variabil pe glob. Dacă la ecuator plouă zilnic în tot timpul anului iar cantitatea
de apă din precipitaţii ajunge la 4000-5000 mm pe an, în deşerturile tropicale
cantităţile sunt infime (sub 100 mm pe an) sau pot lipsi câţiva ani la rând. În
zona temperată, în care se află România, cantitatea de precipitaţii şi regimul
lor anual este favorabil existenţei pădurilor de foioase cu frunză căzătoare ca
şi multor răşinoase.
Apa în stare solidă poate fi un factor de protecţie contra frigului (la
puieţi) dar şi un factor dezastros provocând ruperi şi doborâturi de arbori
(prin zăpezi moi, polei) moartea animalelor etc.
Factorul elemente chimice. Este vorba despre gazele din atmosferă
(CO2 şi O2) şi elementele chimice sub formă de ioni din sol (N, P, K, Ca, Fe,
Mg şi multe microelemente). Din aceste elemente plantele sintetizează
biomasa, folosită apoi de toate organismele din biocenoză. Acestea au
nevoie însă permanent şi de oxigen pentru procesele metabolice ca şi de
unele combinaţii minerale (sare, carbonat de calciu etc.).
Solurile forestiere sunt în general sărace în ioni nutritivi pentru că
procesele pedogenetice forestiere au caracter iluvial - eluvial. Totuşi
necesităţile nu prea mari ale arborilor în aceşti ioni este satisfăcută chiar în
soluri foarte sărace, dar desigur cu scăderea corespunzătoare a
productivităţii.
Nocive pentru arbori sunt sărurile solubile de natriu şi potasiu din
solurile salinizate, gazele industriale cu bioxid de sulf, oxizii de carbon, de
azot, combinaţiile cu fluor, clor etc. Aceste gaze au provocat moartea
pădurilor pe suprafeţe foarte mari în Polonia, Cehia, Germania, dar în unele
regiuni industriale şi în România (Copşa mică, Baia Mare etc.).
Silvicultorul nu poate dirija aprovizionarea cu gaze, dar poate influenţa
aprovizionarea cu ioni din sol, prin utilizarea de îngrăşăminte. Această
măsură rămâne limitată sau nu poate fi folosită din cauza costurilor ridicate.
Dar silvicultorul poate contribui activ la continua reaprovizionare a solurilor
forestiere cu elemente nutritive extrăgând din pădure numai lemnul nu şi
scoarţa, ramurile, frunzişul arborilor, care conţin cele mai multe elemente ce
vor reveni în sol prin descompunerea resturilor.
De asemenea este contraindicată extragerea litierei şi a humusului de
pădure care fertilizează solurile şi le menţine umiditatea. În regiuni reci,
silvicultorul poate stimula descompunerea prea înceată a stratului gros de
necromasă prin tăieri care să asigure un regim termic mai ridicat la sol.
Nivele minime şi optime ale factorilor ecologici. Procesele vitale din
organismele componente ale biocenozelor se declanşează şi se desfăşoară
numai atunci când fiecare factor vital este la un anumit nivel cantitativ. Odată
cu creşterea acestui nivel procesele se intensifică până ating un optim. Dacă
nivelul factorilor creşte în continuare, procesele vitale îşi reduc intensitatea şi
chiar se opresc. În figurile ……… sunt prezentate nivelele minime, optime şi
maxime la care se desfăşoară procesele de fotosinteză.
Factorul vânt (masele de aer în mişcare) este un factor favorabil
desfăşurării procesului de fotosinteză, polenizării şi diseminării la plante dar,
la viteze mari devine distructiv pentru biocenozele de pădure a căror arbori
au înrădăcinare superficială sau cresc pe soluri superficiale (molid, fag,
gorun). Uraganele pot provoca nu numai doborârea dar şi ruperea arborilor
puternic înrădăcinaţi (brad, larice, pin etc.).
Silvicultorul nu poate dirija vântul dar poate lua măsuri de limitare a
pagubelor. În regiuni cu vânturi periculoase trebuie create arborete rezistente
la vânt fie prin aşezarea specială a tăierilor fie prin folosirea pe scară mai
mare a arborilor cu înrădăcinare profundă (de exemplu a laricelui, a pinului
cembra în molidişuri).
Dar în cazul uraganelor puternice silvicultorul este neputincios şi trebuie
să se pregătească pentru reînfiinţarea arboretelor distruse.
Factorul foc are şi un efect benefic în cazul arborilor a căror fructe nu se
desfac sau a căror seminţe nu germinează decât sub acţiunea unor
temperaturi ridicate. Dar focul este alături de vânt şi de insecte cel mai mare
duşman al pădurii provocând distrugeri parţiale (focul de litieră) sau totale
(focul de coronament). Distrugeri mari, anuale sunt provocate de foc în
zonele subtropicale cu climat cald şi uscat şi păduri sclerofile dar şi în zona
boreală, cu păduri de răşinoase, uşor inflamabile în anotimpul cald. În zona
de climat temperat incendiile de pădure nu sunt frecvente şi, dacă se produc,
afectează suprafeţe mici. Totuşi paza contra incendiilor, mai ales primăvara,
este o necesitate şi în România.
Condiţiile staţionale şi influenţa lor asupra factorilor ecologici
Condiţiile staţionale deşi nu influenţează direct biocenoza forestieră
sunt importante pentru că determină şi influenţează cantitatea şi regimul
factorilor ecologici.
Astfel aşezarea geografică a staţiunii o plasează într-o anumită climă,
deci într-un regim termic şi de precipitaţii bine determinat care poate fi
favorabil sau nu pentru biocenoza forestieră. În clima arctică şi subarctică ca
şi în clima continentală de stepă şi deşerturi nu se pot dezvolta păduri.
Relieful este important pentru că redistribuie elementele climatice, dând
naştere la topoclimate, care pot fi mai favorabile sau mai puţin favorabile
pădurii. Prin înclinarea versanţilor influenţează grosimea solurilor şi volunul
edafic, deci şi cantitatea de apă şi de ioni din sol disponibile pentru
biocenoza forestieră. Prin expoziţia versanţilor influenţează regimurile de
lumină, căldură, umiditate a aerului şi solului. Văile şi versanţii umbriţi sunt
mai reci şi mai umezi, versanţii însoriţi mai calzi şi uscaţi, culmile mai vântuite
şi mai uscate.
Substratul format din diferite roci, influenţează formarea solurilor şi
aprovizionarea lor cu ioni. Poate influenţa şi regimul hidric şi termic al
solurilor (de exemplu substratul argilos, substratul calcaros etc.)
Solul este o condiţie staţională cu totul deosebită care ia naştere din
substrat sub influenţa climei şi a biocenozei. Funcţionează ca un rezervor de
apă şi ioni nutritivi pentru biocenoză care, astfel capătă o anumită
independenţă faţă de macromediu, în primul rând de climă.
Atmosfera este o condiţie necesară prin gazele de care are nevoie
biocenoza (CO2 şi O2) şi prin circulaţia maselor de aer care vehiculează
aceste gaze şi influenţează regimul termic şi al precipitaţiilor, uneori şi
regimul de lumină (în regiuni cu ceaţă). Importanţi sunt parametrii baric,
termic şi hidric al atmosferei, variabili în timp, care definesc clima.

Ecosistemul forestier

Ecosistemul forestier este unitatea suprasistemică formată dintr-o

biocenoză forestieră şi staţiunea ocupată de aceasta.
 Importanţa acestui concept este deosebită pentru că biocenoza şi
staţiunea sunt întro strânsă interdependenţă prin schimburile continue de
materie şi energie.
Structura ecosistemului. În ecosistem elementele biocenozei şi a
staţiunii se întrepătrund. De exemplu arborii şi celelalte plante sunt fixate cu
rădăcinile în sol iar cu partea aeriană sunt în atmosferă. În sol trăiesc
numeroase populaţii ale biocenozei (viermi, insecte, mamifere etc.). În aer se
deplasează multe animale, circulă sporii plantelor. În sol şi în aer au loc toate
procesele biocenotice cu antrenarea unei cantităţi mari de energie şi materie
din acest mediu şi cu eliminarea în mediu a unor produse metabolice (CO2,
O, apă, materie organică moartă etc.).
Schimburile între biocenoză şi staţiune sunt definitoare pentru
ecosistem. Din staţiune, biocenoza extrage lumina, căldura, apa, elemente
chimice. În staţiune elimină căldura, bioxid de carbon, apă, oxigen,
elementele chimice folosite în sinteza biomasei, care revin în staţiune prin
descompunerea necromasei.
Schimbul de energie şi materie se face la nivelul fiecărui organism dar
se mediază şi are caracter de masă la nivelul biocenozei şi se manifestă în
acest fel asupra staţiunii.
În ecosistemul forestier aceste schimbări sunt foarte intense antrenând
o cantitate mare de energie şi de materie.
Din cele 9 miliarde de kilocalorii de energie solară, ce ajunge pe un
hectar de pădure într-un an, se consumă numai 136 milioane pentru
producerea de biomasă dar depăşeşte 2 miliarde pentru transpiraţie. Cea
mai mare parte a energiei absorbite se elimină în atmosferă sub formă de
căldură.
Volumul de apă absorbit din sol şi folosit de biocenoza forestieră şi
redat apoi în atmosferă este de 3-6 mii mc/an/ha în zona climatului temperat
dar ajunge la 30-50 mii mc/an/ha în pădurea ecuatorială. Numai o mică parte
din acest volum rămâne fixat în biomasa biocenozei – circa 160 t/ha în
pădurile temperate, până la 600 t/ha în pădurile tropicale.
Biocenoza forestieră absoarbe din atmosferă şi foloseşte anual circa 42
t de CO2 la ha din care se fixează în materia organică 12,7 t carbon şi
elimină în atmosferă 29,6 t oxigen. În lemn şi humus se stochează pe timp
îndelungat circa 3 t carbon restul este eliminat în atmosferă prin respiraţie din
nou sub formă de bioxid de carbon pentru producerea căruia se foloseşte
oxigen absorbit din aer. Cantitatea de oxigen absorbită este însă de numai
19,6 t/ha astfel că un ha de pădure îmbogăţeşte anual atmosfera cu circa 10
t oxigen (29,6 t oxigen provenit din fotosinteză – 19,6 t oxigen absorbit pentru
oxidarea materiei organice).
Cantităţile altor elemente chimice absorbite şi apoi redate în sol, prin
descompunerea necromasei, sunt mai mici, de ordinul zecilor până la sutelor
de kilograme pe an şi pe ha.
Raporturile de intercondiţionare între staţiune şi biocenoză
În cadrul ecosistemului, între staţiune şi biocenoză există o strânsă
dependenţă şi influenţă reciprocă.
Trebuie relevat, înainte de toate, că pentru a se constitui o biocenoză
trebuie să existe o staţiune. În cuplul ecosistemic staţiune-biocenoză,
staţiunea are deci caracter primar iar biocenoza caracter secundar.
 Staţiunea preexistentă are un anumit complex de condiţii şi de factori
ecologici. Biocenoza care se va forma va conţine, la început, numai acele
populaţii care se pot dezvolta normal în complexul de factori respectivi.
Staţiunea are deci faţă de biocenoză o funcţie selectivă.
Este adevărat că biocenoza astfel constituită are şi capacitatea de
autoorganizare şi de influenţare, a staţiunii, şi creând cu timpul, condiţii şi
pentru existenţa altor populaţii, prin transformarea ecotopului în biotop.
Dar în continuare staţiunea exercită şi o funcţie de control asupra
dezvoltării populaţiilor şi a biocenozei pentru că limitează efectivul şi
productivitatea acestora prin cantitatea limitată de resurse vitale pe care o
conţine. Totdeauna biocenoza şi populaţiile ce o compun poartă de aceea
amprenta staţiunii, în primul rând a ecotopului acesteia.
Biocenoza forestieră, datorită structurii ei diversificate, are cea mai
intensă acţiune modificatoare asupra staţiunii.
Din cauza ecranului dens, format de frunzişul arborilor scade puternic
cantitatea de lumină şi de căldură ce ajunge la stratul arbuştilor şi ierburilor şi
în final la sol.
O parte din radiaţia luminoasă şi calorică este reflectată în atmosferă (5-
20% în funcţie de natura frunzişului). Această parte reflectată se numeşte
„albedo”.
Cantitatea de lumină nereflectată poate să se reducă sub masiv până la
2-5% din lumina plină, temperatura medie anuală este cu 0,5-2C mai mică
decât cea de afară, dar vara diferenţa de temperatură poate ajunge şi la
10C. Scade şi amplitudinea de variaţie a temperaturii de la zi la noapte şi în
decursul anului (cu 2-3C).
Biocenoza forestieră prin albedoul redus şi prin absorbţia unei mari
cantităţi de energie, condiţionează o mai slabă încălzire a aerului de
deasupra sa creând pe suprafaţa uscatului aşa numite „zone reci”. Micşorând
şi viteza vântului, din cauza rugozităţii ecranului de frunziş, turbulenţa aerului
deasupra pădurii este mai redusă.
Acelaşi ecran dens al pădurii interceptează 10-30% din precipitaţii care
apoi se evaporează şi măresc umiditatea aerului. Apa care pătrunde prin
coronament nu se scurge la suprafaţa solului nici pe pante mari pentru că
este reţinută în litieră şi se infiltrează uşor în solul afânat de sub pădure.
Scurgerea maximă în pădure nu depăşeşte 5% din precipitaţii, fiind foarte
redusă în comparaţie cu alte categorii de biocenoze şi cu terenul descoperit.
Biocenoza forestieră poate mări cu 5-10% cantitatea precipitaţiilor prin
depunerile de chiciură, polei şi prin condensarea ceţii pe frunziş, ramuri,
trunchiuri.
Biocenoza forestieră are influenţe şi asupra atmosferei staţionale:
reduce cantitatea de CO2 creşte cantitatea de O2, curăţă aerul de suspensii,
pentru că reduce viteza maselor de aer ce o străbat, micşorează intensitatea
zgomotelor prin reducerea vibraţiilor aerului.
În ceea ce priveşte regimul ionic al solului influenţa pădurii este cu efect
dublu – pe de o parte sărăceşte solul în ioni, prin absorbţie odată cu apa, pe
de altă parte redă solului cea mai mare parte din ionii absorbiţi şi folosiţi în
producerea de material organic prin descompunerea necromasei bogate pe
care o produce.
Cea mai importantă influenţă a biocenozei asupra staţiunii este însă
declanşarea şi menţinerea proceselor de formare a solului, prin humusul
format în procesul de descompunere a necromasei dar şi prin regimurile
termic şi hidric special pe care le creează. De asemenea biocenoza
împiedică erodarea solului şi îi menţine fertilitatea prin ionii ce revin în sol în
urma descompunerii necromasei.
Şi relieful este protejat de biocenoză de eroziune iar rocile de suprafaţă
sunt supuse unui proces lent de dezagregare în procesul de formare a
solului.
Biocenoza este deci o componentă a ecosistemului cu influenţă foarte
puternică de modificare a staţiunii în special a complexului de factori
ecologici ai acesteia.
Silvicultorul, când acţionează asupra arboretului, dar şi a altor populaţii
din biocenoză, trebuie să evalueze şi posibilele urmări asupra staţiunii.
Regenerarea cu întârziere a arboretului, rărirea prea puternică,
desfiinţarea arboretului pentru construcţia de drumuri, incorect amplasate
sau executate, are efecte imediate şi puternice asupra staţiunii modificând
climatul staţional, declanşând eroziunea solului şi chiar a substratului,
provocând formarea de terenuri degradate chiar în fondul forestier.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Populaţia a fost definită ca o mulţime de indivizi ai unei specii care trăiesc
într-o biocenoză de un anumit tip, respectiv întrun ecosistem dacă se ia în
considerare şi staţiunea pe care o ocupă biocenoza respectivă.
• Biocenoza este sistemul biologic supraindividual, format din mai multe
populaţii de organisme cu funcţii ecologice complimentare ce convieţuiesc
într-un spaţiu geografic restrâns,  omogen sub raportul factorilor
ecologici şi care asigură un circuit complet al materiei organice.
• Prin staţiune se înţelege spaţiul fizico-geografic ocupat de biocenoză şi
ansamblul de elemente abiotice din acel spaţiu cu care interacţionează
biocenoza.
• Ecosistemul forestier este unitatea suprasistemică formată dintr-o
biocenoză forestieră şi staţiunea ocupată de aceasta. Importanţa acestui
concept este deosebită pentru că biocenoza şi staţiunea sunt întro
strânsă interdependenţă prin schimburile continue de materie şi energie.

Întrebări de autoevaluare

1. Definiti si caracterizati sintetic biocenoza forestiera.

2. Definiti rolul straturilor in biocenoza forestiera
3. Care sunt relatiile interspecifice din biocenozele forestiere.
4. Descrieti sintetic statiunea forestiera
5. Descrieti sintetic ecosistemul forestier
6. Care sunt factorii vitali in biocenozele forestiere?
7. Caracterizati dinamica diurna a biocenozelor forestiere.
8. Caracterizati dinamica anuala a biocenozelor forestiere.
9. Caracterizati dinamica multianuala a biocenozelor forestiere.
10. Caracterizati dinamica succesionala a biocenozelor forestiere.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

PADUREA CA FENOMEN GEOGRAFIC

Cuvinte cheie: geosistem forestier, variatii geosistemice, forme de

relief, zone forestiere

Rezumat

Variaţii ecosistemelor forestiere pe suprafeţe întinse, este determinate

în primul rând variaţia reliefului, a rocii, a topoclimatului de pe diferitele forme
de relief iar pe spaţii şi mai mari intervin şi variaţii ale macroclimatului.
Fiecare din formele de relief creează condiţii staţionale deosebite, ocupate
de biocenoze forestiere cu altă compoziţie. În anumite teritorii formele de
relief variază destul de regulat iar ecosistemele de pădure variază
corespunzător formand geosisteme. Unitatile geosistemice din Romania sunt
determinate de catre aşezarea sa în centrul Europei, în climat temperat,
acolo unde climatul oceanic, favorabil pădurilor, trece spre climatul
continental al stepelor adică în zona de silvostepă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Pădurea ca fenomen geografic

Variaţia ecosistemelor în spaţiul geografic. Geosistemul

Într-un masiv forestier mai mare, de câteva sute sau mii de hectare, nu
se întâlneşte niciodată un singur tip de ecosistem forestier ci mai multe tipuri
de ecosisteme care diferă atât prin condiţiile staţionale cât şi prin biocenozele
formate în aceste condiţii. Cauza acestei variaţii a ecosistemelor pe
suprafeţe întinse, este în primul rând variaţia reliefului, a rocii, a
topoclimatului de pe diferitele forme de relief. Pe spaţii şi mai mari intervin şi
variaţii ale macroclimatului. De exemplu, în sudul Europei climatul este
mediteranean, fără iarnă, spre nord urmează o climă temperată mai caldă şi
uscată apoi una răcoroasă şi umedă şi una rece şi umedă toate având însă o
perioadă de iarnă.
 Chiar în cazul unei câmpii întinse în acelaşi climat, cum este Câmpia
Dunării sau Câmpia Tisei, relieful nu este uniform. Din loc în loc câmpia
plană este tăiată de văi, cu lunci mari, are microdepresiuni sau
micromameloane etc.
Variaţia reliefului este deosebit de mare la deal şi la munte din cauza
fragmentării puternice. Aici forma de relief dominantă este versantul, se
întâlnesc creste, culmi, văi înguste, văi late etc.
Fiecare din formele de relief creează condiţii staţionale deosebite,
ocupate de biocenoze forestiere cu altă compoziţie. De exemplu pe câmpia
plană din sudul României se întâlnesc păduri de stejar cu frasin, tei, carpen
alte foioase, în microdepresiuni păduri pure de stejar, în lunci păduri de plop
pe grinduri, păduri de salcie pe locuri joase, păduri de anin în bălţi
permanente etc.
În anumite teritorii formele de relief variază destul de regulat iar
ecosistemele de pădure variază corespunzător. Asemenea teritorii în care se
succed regulat câteva forme de relief şi de ecosisteme forestiere, aparţinând
la câteva tipuri, se numesc geosisteme forestiere.
Aşa de exemplu dealurile joase ale Olteniei reprezintă un asemenea
geosistem forestier în care pe văi se găsesc ecosisteme de stejar
pedunculat, pe versanţii însoriţi ecosisteme de cer şi gârniţă, pe culmi
ecosisteme de gorun iar pe versanţii nordici ecosisteme de fag cu gorun.
Un ocol silvic, care în România poate avea între 5000-20000 de
hectare, se situează într-un astfel de geosistem sau în geosisteme
învecinate. Organizarea gospodăririi pădurilor unui ocol, pe care o fac
specialiştii în amenajament forestier, este deci la nivel geosistemic,
(geografic) şi trebuie să ţină seama de toate tipurile de ecosisteme care apar
în teritoriul respectiv. Amenajistul are obligaţia de a identifica pe teren aceste
tipuri şi în raport cu caracteristicile lor, să stabilească cadrul şi măsurile de
gospodărire. Amenajistul nu lucrează deci la nivel de ecosistem ci de
geosistem dar trebuie să ţină seama de specificul tipurilor de ecosistem din
pădurile pe care le amenajează.
Într-un geosistem biocenozele forestiere de diferite tipuri formează un
înveliş forestier care este asemănător cu un covor cu pete de culoare diferită
care se repetă, fiecare pată fiind o asemenea biocenoză.

Variaţii geosistemice superioare

Toate geosistemele forestiere din acelaşi macroclimat alcătuiesc o zonă

forestieră la câmpie sau un etaj forestier la munte. Pădurile din asemenea
zone şi etaje sunt edificate de arbori aparţinând aceluiaşi tip morfo-ecologic.
Pe glob există următoarele zone forestiere:
- zona pădurilor umede ecuatoriale, edificate de arbori mari, cu
frunze persistente care înfloresc şi fructifică în tot timpul anului
- zonele* pădurilor tropicale, edificate de arbori mari cu frunza
căzătoare în anotimpul răcoros şi uscat
- zonele* pădurilor subtropicale, edificate de arbori mici cu frunze
persistente, rezistenţi la secetă
- zonele* pădurilor temperate, edificate de arbori de talie mijlocie
cu frunza căzătoare în anotimpurile reci şi geroase
 - zona pădurilor boreale, edificate de arbori răşinoşi cu frunza
persistentă sau căzătoare în anotimpurile reci şi geroase
În Europa sunt trei zone forestiere – în jurul Mediteranei zona pădurilor
subtropicale, în nord zona pădurilor boreale, spre centrul continentului zona
pădurilor temperate este înlocuită de zona de stepă fără păduri. Între aceste
două zone se intercalează o zonă de silvostepă, în care păduri şi rarişti de
arbori alternează cu pajişti stepice.

Unităţi geosistemice superioare în România. Zonarea şi regionarea pădurilor

Teritoriul României este aşezat în centrul Europei, în climat temperat,

dar acolo unde climatul oceanic, favorabil pădurilor, trece spre climatul
continental al stepelor adică în zona de silvostepă. Dacă nu ar exista munţii
şi dealurile înconjurătoare, România ar avea doar păduri insulare alternând
cu pajişti stepice.
Prezenţa munţilor şi a dealurilor are două consecinţe.
În teritoriul deluros-muntos, deasupra altitudinii de 300-400m, clima
devine din ce în ce mai rece şi mai umedă formându-se 4 etaje geosistemice
– primul al pădurilor de foioase, al doilea al pădurilor de molid, al treilea al
tufărişurilor subalpine şi al patrulea al pajiştilor şi tufărişurilor pitice alpine.
În câmpiile submontane, din cauza munţilor învecinaţi, clima este mai
umedă decât cea de silvostepă. În aceste câmpii, mai înalte, se găsesc
păduri de stejari caracteristici pentru zona pădurilor de foioase din Europa. În
schimb în câmpiile joase periferice clima este mai uscată corespunzând
zonei de silvostepă.
În consecinţă în România avem următoarele unităţi geografice zonale
de pădure:
- zona de silvostepă în câmpiile şi pe podişurile joase estul, sudul
şi vestul ţării cu păduri insulare şi pajişti stepice (acum aproape
complet dispărute)
- zona pădurilor de foioase, în câmpiile înalte perimontane cu
păduri de stejar pedunculat în nord şi centru teritoriului şi cu
păduri de cer şi gârniţă în sudul şi vestul teritoriului
- etajul pădurilor de foioase, la dealuri şi la munte între 300-400 şi
1300-1450m altitudine, cu păduri de gorun, de fag şi de amestec
de fag cu răşinoase
- etajul pădurilor de molid la munte între 1300-1450 şi 1750-
1850m altitudine
- etajul subalpin în munţii înalţi cu rarişti de molid şi zâmbru şi
- tufărişuri de jneapăn între 1750-1850m şi 2000-2200m.
În afară de aceste unităţi zonale forestiere în România există o zonă de
stepă fără păduri în sud-est şi un etaj alpin lipsit de arbori la altitudini peste
2000-2200m.
În cadrul unităţilor zonale pe latitudine sau pe altitudine, se fac simţite şi
deosebiri regionale pe anumite segmente ale acestor unităţi din cauza
variantelor de regim hidrotermic pe teritorii mai restrânse. De exemplu, pe
versanţii vestici ai Munţilor Apuseni ca şi a Carpaţilor Orientali precipitaţiile
sunt mai mari decât pe versanţii estici ai acestor lanţuri muntoase. Podişurile
Moldovei şi Dobrogei au precipitaţii mai puţine decât Podişul Getic iar acesta
mai puţine decât Piemonturile vestice etc.
 Diferenţierea de unităţi zonale şi regionale a pădurilor, efectuate de un
mare colectiv de specialişti (Doniţă şi col. 1980), a fost necesară pentru a
evidenţia asemenea deosebiri climatice şi de potenţial ecologic ale diferitelor
teritorii din România. S-a creat astfel baza ştiinţifică necesară pentru
diferenţierea zonală şi regională a măsurilor de gospodărire.
Prin zonare, s-au delimitat 9 unităţi de rangul subzonelor, subetajelor
sau a fâşiilor zonale din subetaje, caracterizate prin formaţii ecosistemice
diferite (grupuri de ecosisteme având aceeaşi sau aceleaşi specii de arbori
edificatoare şi indicatoare de macroclimat).
Patru din aceste unităţi se găsesc la câmpie şi pe dealuri joase
(stejărete de stejar pedunculat mezofile, cerete-gârniţete, stejărete de stejar
pedunculat xerofile, de silvostepă şi stejărete de stejar brumăriu şi pufos de
silvostepă). Iar cinci unităţi se găsesc pe dealuri înalte şi la munte (gorunete,
făgete colinare, făgete montane, amestecuri de fag şi răşinoase, molidişuri).
Prin regionare s-au delimitat unităţi teritoriale de rangul regiunilor,
subregiunilor şi sectoarelor înglobând toate formele de relief dar
diferenţiindu-se după variante regionale de macroclimat.
Este vorba de 5 regiuni, 37 subregiuni şi 144 sectoare deosebite prin
variante regionale de climă.
Prima regiune cea mai extinsă este regiunea carpatică care include
toate teritoriile de deal şi de munte (peste 300-400m altitudine) caracterizată
printr-o succesiune de climate zonale pe altitudine de nuanţă oceanică
continentală.
A doua regiune, cea mai restrânsă este regiunea estică, cu climat
pronunţat continental.
A treia regiune, cea sud-estică are climat cu influenţe continentale dar şi
submediteraneene.
A patra regiune, cea sudică are climat cu nuanţă mai pronunţat
submediteraneană.
A cincia regiune, cea vestică are climat cu influenţe submediteraneene
şi suboceanice.
Regiunile şi subregiunile au fost delimitate pe baza răspândirii unor
grupe de plante indicatoare de climat regional.
Prin suprapunerea regiunilor pe reţeaua de unităţi zonale au rezultat
cele 144 de sectoare ecologice, relativ omogene sub raportul climei, dar de
regulă şi sub raportul reliefului, solurilor, în unele cazuri şi a rocilor
pedogenetice. Fiecare sector este caracterizat geografic şi ecologic prin date
climatice (temperaturi şi precipitaţii medii anuale şi în perioade de vegetaţie,
prin indici de Martonne şi Lang) şi prin potenţial ecologic (termic, hidric şi
trofic). Aceste sectoare au fost folosite în primul rând pentru utilizarea şi
transferul de material de împădurire, dar pot fi utilizate şi pentru diferenţierea
tehnologiilor de regenerare naturală şi artificială, de gestionare a vânatului, a
măsurilor de combatere a dăunătorilor etc.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Geosisteme forestiere: teritorii în care se succed regulat câteva forme de relief şi

de ecosisteme forestiere, aparţinând la câteva tipuri.
• In România avem următoarele unităţi geografice zonale de pădure:
 o zona de silvostepă în câmpiile şi pe podişurile joase estul, sudul
şi vestul ţării cu păduri insulare şi pajişti stepice
o zona pădurilor de foioase, în câmpiile înalte perimontane cu
păduri de stejar pedunculat în nord şi centru teritoriului şi cu păduri de
cer şi gârniţă în sudul şi vestul teritoriului
o etajul pădurilor de foioase, la dealuri şi la munte între 300-400
şi 1300-1450m altitudine, cu păduri de gorun, de fag şi de amestec de
fag cu răşinoase
o etajul pădurilor de molid la munte între 1300-1450 şi 1750-
1850m altitudine
o etajul subalpin în munţii înalţi cu rarişti de molid şi zâmbru şi
o tufărişuri de jneapăn între 1750-1850m şi 2000-2200m.

Întrebări de autoevaluare

1. Explicati amplasarea geografica a padurilor din Romania?

2. Care sunt cei mai importanti factori climatici ce determina
amplasarea padurilor din Romania
3. Descrieti sintetic principalele unităţi geografice zonale de pădure din
Romania.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

TIPOLOGIA PADURILOR DIN ROMANIA

Cuvinte cheie: tipologie forestiera, formaţia forestieră, tipologia

statiunilor forestiere, tipologia ecosistemelor forestiere

Rezumat
Cercetarea învelişului forestier pe spaţii mari, deci la nivel geografic, a
arătat că în staţiuni cu ecotipuri similare se găsesc biocenoze forestiere
foarte asemănătoare prin compoziţie, structură, evoluţie. S-a conturat treptat
ideea de a grupa asemenea biocenoze şi staţiuni în tipuri de pădure. A luat
astfel naştere tipologia forestieră al cărei fondator a fost silvicultorul rus
G.Monozov. ulterior s-a dezvoltat şi o tipologie a staţiunilor forestiere,
necesară în cazul, când din diferite cauze, staţiunile nu erau ocupate de
biocenoze corespunzătoare. În România silvicultorii au manifestat de
timpuriu interes pentru tipizarea pădurilor iar după primul război mondial au
apărut chiar primele lucrări cu acest caracter (Przemeţchi 1921). S-a
manifestat un real interes pentru tipizarea pădurilor, înţelegându-se că astfel
se creează o bază ecologică pentru silvicultură. Cercetările efectuate în
deceniile următoare au dus la formarea a trei tipologii – o tipologie a
pădurilor, o tipologie a staţiunilor forestiere şi o tipologie ecosistemică a
pădurilor.În continuare, se prezintă pe scurt principiile şi modul de conturare
a mutaţilor din aceste tipologii, cu exemple de tipuri.
.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Tipologia forestieră

Tipologia pădurii în România

Tipologia pădurilor are ca promotori pe silvicultorii Z. Przeneţchi şi S.

Paşcovschi. Z. Przeneţchi a studiat la Petrograd şi a avut informaţii din sursă
directă asupra tipologiei de la profesorul G. Monozov, creatorul tipologiei
forestiere. Ca inspector general al împăduririlor, a stabilit pentru prima dată
tipuri de pădure în procesele verbale de inspecţie de la diferite ocoale. O
parte din tipuri le-a descris în lucrarea „Tehnica împăduririlor” publicată în
1937. S. Paşovschi s-a ocupat de tipologie din 1935 dar a abordat problema
stabilirii tipurilor de pădure pe plan naţional din 1948, când s-a înfiinţat
Laboratorul de tipologie la Institutul de Cercetări şi Experimentaţie Forestieră.
A publicat împreună cu colaboratorul său V. Leandru, rezultatele cercetărilor
– în lucrarea „Tipuri de pădure din R.P.R.” în anul 1958.
În concepţia autorilor acestei lucrări, tipul de pădure se stabileşte după
compoziţia arboretului, productivitatea acestuia, modul de regenerare
naturală, compoziţia subarboretului şi a stratului ierbos, cu accent asupra
speciilor indicatoare edafic, se ia în considerare şi clima, caractere
importante ale solurilor şi rocilor. Productivitatea arboretelor se exprimă prin
trei categorii: productivitate superioară – clasele de producţie I şi II,
productivitate mijlocie – clasa III şi productivitate inferioară – clasele IV şi V.

Ca unitate superioară a tipurilor de pădure a fost utilizată „formaţia

forestieră” care grupează toate tipurile cu aceeaşi specie dominantă (de
exemplu toate tipurile în care molidul este dominant se încadrează în
formaţia „molidişuri” etc)
Descrierea tipurilor de pădure este detaliată cuprinzând: răspândirea
geografică, descrierea staţiunilor ocupate (relief, roca, sol cu principalele
însuşiri ale acestuia), compoziţia arboretelor, productivitatea şi modul lor de
regenerare, compoziţia straturilor arbuştilor, al ierburilor, al muşchilor, alte
observaţii. Până în prezent au fost descrise peste 300 de tipuri de pădure.
Pentru exemplificare se dau câteva descrieri de tipuri: din formaţia
molidişurilor:
Molidiş normal cu Oxalis acetosella
Tipul cel mai reprezentativ al molidişurilor, răspândit în toţi munţii între
600-1300 m, pe relief de versanţi slab-mediu înclinaţi, cu toate expoziţiile, pe
soluri brune acide, profunde-mijlociu profunde, cu puţin schelet, lutoase, brun
drenate. Arborete compuse din molid, frecvent cu puţin amestec de brad
şi/sau fag, de productivitate superioară, arbori cu trunchiuri de foarte bună
calitate. Regenerare naturală uşoară. Subarboret lipsă sau slab reprezentat.
Stratul ierbos variat, dominat de Oxales acetosella cu multe ferigi şi prezenţa
de specii acidofite (Hieracium rotundatum, Majanthemum bifolium ) dar şi
specii ale florei de mull (Dentalria glandulosa, Pulmonaria rubra, Lamium
galeobdolon etc). Stratul muşchilor prezent în petice.
Pe lângă acest tip au mai fost descrise alte două tipuri cu Oxales
acetosella dar cu productivitate diferită.
Molidiş cu Luzula sylvatica
Tip răspândit mai ales în nordul ţării între 800-1400 m, pe versanţi cu
înclinări şi expoziţii diverse, mai mult estice şi vestice, pe soluri brune acide
şi podzolice, mijlociu profunde, cu mult schelet pe substraturi acide. Arborete
compuse din molid mai rar brad, fag, paltin de productivitate mijlocie, cu lemn
de calitate bună. Regenerarea se produce mai greu, mai ales în arborete
rărite, în care Luzula acoperă solul.
Subarboretul slab dezvoltat. În stratul ierbos domină Luzula sylvatica şi
alte specii acidofile. Stratul muşchilor prezent dar nu compact.
Pe lângă acest tip a mai fost încă un tip cu Luzula sylvatica (de
altitudine mare).

Tipologia staţiunilor în România

Tipologia staţională are ca promotor pe pedologul şi silvicultorul C.

Chiriţă care încă înainte de 1944 realizează primele cercetări asupra
staţiunilor forestiere ca loc de viaţă a fitocenozelor şi biocenozelor de pădure.
După o primă publicaţie de sinteză, în anul 1964, C. Chiriţă împreună cu
C. Păunescu, N. Pătraşcoiu, C. Roşu, I. Iancu realizează descrierea tipurilor
de staţiuni din România şi modul lor de încadrare climatică iar I. Vlad
stabileşte sistemele integrate de lucrări silvotehnice în funcţie de aceste
tipuri.
În concepţia acestui colectiv, staţiunea, ca loc de viaţă a unei
biocenoze, este pe de o parte o unitate fizico-geografică, o unitate
elementară (geotop) a landşaftului sau peisajului. Dar în acelaşi timp este şi
o unitate ecologică (ecotop) prin regimurile de lumină, căldură, umiditatea
aerului şi a solului, a ionilor din sol proprii acestei unităţi.
Ca unitate fizico-geografică, staţiunea se caracterizează prin aşezare
geografică care îi defineşte clima, prin relief, substrat pedogenetic şi sol. Ca
unitate ecologică se caracterizează prin specificul regimurilor factorilor
ecologici enumeraţi. Staţiunea are deci elemente mai mult sau mai puţin
stabile – cele fizico-geografice şi elemente variabile în timp – regimurile
factorilor ecologici. Împreună, aceste elemente determină capacitatea
staţiunii de a susţine viaţa organismelor asigurând componentele abiotice din
care plantele verzi vor sintetiza substanţe organice, folosite apoi ca sursă de
materie şi energie de toate celelalte care formează biocenoza. Prin
caracteristicile ei staţiunea selectează organismele componente ale
biocenozei şi determină productivitatea lor. De aceea cunoaşterea staţiunii
este necesară atât pentru stabilirea compoziţiei arboretului cât şi pentru
evaluarea masei lemnoase ce va putea fi produsă de arboretul respectiv.
Sistemul de clasificare staţională are ca unităţi superioare etajele
bioclimatice adică teritoriile întinse în acelaşi macroclimat. S-au deosebit
următoarele etaje:
 - etajul subalpin (F.Sa)
- etajul montan de molidişuri (FM3)
- etajul montan de amestecuri de fag şi răşinoase (FM2)
- etajul montan - premontan de făgete (FM1-FD4)
- etajul deluros de gorunete, făgete şi făgeto – gorunete (FD3)
- etajul deluros de cvercete şi şleauri de deal (FD2)
- etajul deluros de cvercete cu stejar (cer, gârniţă, gorun şi
amestecuri ale acestora) (FD1)
- câmpia forestieră (CF)*
- silvostepa (Ss)*
- stepa (S)*
În fiecare din aceste unităţi climatice se diferenţiază mai multe tipuri de
staţiuni, care cuprind staţiuni ecologic şi forestier echilibrate, adică cu
aceleaşi regimuri ale factorilor termic, al aerului, hidric şi trofic al solului**,
determinând acelaşi potenţial productiv pentru o anumită specie de arbori.
Acest tip de staţiune se poate construi în condiţii similare de relief, sol şi rocă
dar şi în alte combinaţii ale acestor elemente. De exemplu un tip staţional cu
acelaşi potenţial productiv pentru fag se poate realiza pe un versant umbrit
cu soluri mijlociu profunde dar şi pe un platou cu soluri profunde sau într-o
vale cu umiditate mare a aerului.
Potenţialul productiv se stabileşte după categoria de productivitate a
speciei de arbori (productivitate superioară – clasa I şi II de producţie,
productivitate mijlocie – clasa III de producţie, productivitate inferioară –
clasa IV şi V de producţie).

Regimurile trofic şi hidric a solului se stabilesc după tipul de floră

ierboasă indicatoare.
Până în prezent au fost descrise peste 200 de staţiuni. De exemplu, în
etajul montan de montan de molidişuri au fost diferenţiate 28 de tipuri de
staţiune.
Pentru a exemplifica se dau scurte descrieri la 2 tipuri:
Tipul 1 Montan de molidişuri Ps (productivitate superioară), brun acid şi
andosol edafic mare şi mijlociu cu Oxales-Dentaria  acidofile (specii).
Tipul, larg răspândit în munţi între 800-1400m, în climă boreală, rece şi
umedă, se găseşte pe versanţi cu toate expoziţiile, cu înclinări slabe –
moderate, cu roci predominant bazice dar diferite (gresii calcaroase,
conglomerate andezite, tufuri) uneori şi pe şisturi cristaline, pe soluri brune
acide şi andosoluri cu humus de tip mull sau mull-moder, oligomezobazice
dar şi oligobazice, variate ca profunzime şi conţinut de schelet, uşoare,
umede.
Productivitate superioară pentru molid. Tipul de floră indicatoare este
constituit din specii ale florei de mull (Dentaria glandulosa, Pulmonaria
rubra), ferigi indicatoare de umiditate, dar şi specii acidofite (Hieracium
rotundatum, Luzula luzuloides, Majanthemum bifolium).
Pe lângă acest tip au mai fost descrise alte 3 tipuri de staţiuni cu
Oxales- Dentaria.
Tipul 4 montan de molidişuri Pm (productivitate mijlocie) brun podzolic –
podzol brun, edafic mijlociu, cu Luzula sylvatica.
Tipul se găseşte în toţi munţii între 1000-1400m, în clima boreală rece şi
umedă, pe versanţi slab-moderat înclinaţi cu expoziţii diverse, cu roci
intermediare şi acide (şisturi, granite etc), pe soluri brune podzolice şi
podzoluri brune cu moder, puternic acide, oligobazice, mijlociu profunde, cu
moder, umede. Tipul de floră indicatoare de aciditate şi umiditate ridicată cu
Luzula sylvatica, Luzula luzuloides, Deschampsia flexuosa, Calamagnostis
arundiuacea, ferigi etc.

Tipologia ecosistemelor forestiere în România

Tipologia ecosistemelor forestiere a fost stabilită de un foarte larg

colectiv de specialişti coordonat de N. Doniţă, C. Chiriţă, U. Stănescu. Scopul
creării acestei tipologii a fost de a unifica tipologia pădurilor şi tipologia
staţiunilor şi de a reduce, pe cât posibil numărul de tipuri, pentru a simplifica
utilizarea în practică.
Tipul de ecosistem forestier cuprinde toate biocenozele şi staţiunile
corespunzătoare, asemănătoare sub raport calitativ (în cazul biocenozelor
sub raportul compoziţiei populaţiilor de producători, consumatori,
descompunători, în cazul staţiunilor sub raportul specificului regimurilor
ecologice). În cazul tipului poate exista însă o variaţie calitativă a
componentelor pe baza cărora se diferenţiază subtipuri.
Criteriile calitative de separare a tipurilor de ecosisteme forestiere sunt:
- criterii biocenotice
- populaţiile de arbori
- celelalte populaţii de plante, mai ales cele ecologice indicatoare
- populaţiile principale de descompunători
- criterii biocenotic – biotopice

- tipul de humus
- criterii biotopice
- tipul de regim* radiativ şi aerohidric
- tipul de regim ionic al solului
- tipul de regim hidric al solului
- tipul de regim termic al solului

Criterii calitative de separare a subtipurilor de ecosisteme sunt:

- productivitatea arboretului ca expresie a cantităţii de biomasă
produsă şi a cantităţii de factori ecologici de care dispun producătorii;
- volumul edafic de care depinde cantitatea de apă şi substanţe
nutritive disponibile pentru producători.
Tipurile având răspândire mare în spaţiul geografic pot prezenta
variante regionale care se diferenţiază prin specii cu răspândire regională.
Unităţi superioare de clasificare a tipurilor sunt: formaţia ecosistemică
forestieră în care se încadrează toate tipurile edificate de aceleaşi specii de
arbori dominanţi (molid, brad, fag etc.) şi subformaţia ecosistemică forestieră
în care se încadrează tipurile din formaţie având aceeaşi compoziţie a
arboretului (pe lângă speciile dominante şi celelalte specii).
În lucrarea „Tipuri de ecosisteme forestiere din România” (Doniţă şi
colaboratorii 1990) tipurile de ecosisteme forestiere au fost stabilite pe baza
combinaţiei de specii de arbori şi a tipurilor de floră ierboasă, ca, criterii
biocenotice dar şi ca indicatori biotopici de climă (regim termic şi pluvial) şi
sol (regim ionic şi hidric) iar subtipurile pe bază de productivitate a
arboretelor (pe cele trei categorii folosite şi în celelalte tipologii – superioară,
mijlocie, inferioară). S-au stabilit 150 tipuri de ecosisteme forestiere.
Ca exemple se dau două tipuri de ecosisteme:
1226 - Molidiş înalt şi mijlociu productiv, cu mull – moder (mull), pe
soluri brune acide tipice şi andice, oligomezobazice, hidric echilibrate, cu
Oxalis – Dentana – Asperula (pe scurt:Molidiş cu Oxalis- Dentaria –Asperula)
Tipul cuprinde 3 tipuri de pădure şi 4 tipuri de staşiunii asemănătoare
prin compoziţia arboretului, a tipului de floră ierboasă şi a tipului de humus, al
regimului hidric şi trofic al solului dar diferite ca productivitate din cauza
volumului edafic diferit (având subtipuri înalt, mijlociu şi în unele cazuri slab
productiv).
Tipul este răspândit în toţi munţii între 1200-1600 m pe versanţi slab-
moderat înclinaţi, cu expoziţii diverse, pe soluri brune acide, brune acide
andice, profunde-mijlociu, profunde cu mull-moder sau mull oligomezobazic,
hidric echilibrate, arborete compuse din molid majoritar, sau cu puţin
amestec de brad, fag (anin alb), de productivitate superioară (la 100 ani,
înălţimi de 32-36 m, volume de 600-800 mc/ha) sau mijlocie (la 100 de ani
înălţimi de 24-32 m, volume de 470-600 mc/ha), rar inferioară; arbori cu
trunchiuri drepte, de foarte bună calitate.
Subarboretul lipseşte. Tipul de floră ierboasă Oxalis-Dentaria-Asperula,
cu participare de ferigi dar şi de specii acidofite (Hieracium rotundatum, etc);
stratul de muşchi slab dezvoltat.
1237 - Molidiş mijlociu productiv, cu moder, pe soluri brune feriiluviale,
oligobazice, hidric optimale, cu Luzula sylvatica (pe scurt:Molidiş cu Luzula
sylvatica)
Tipul cuprinde două tipuri de pădure şi un singur tip de staţiune cu
înclinării şi expoziţii diverse, cu soluri brune feriiluviale şi podzoluri, mijlociu-
submijlociu profunde cu moder, oligobazice, hidric optimale (soluri permanent
umede). Arborete compuse din molid exclusiv, sau cu amestec de brad de
productivitate mijlocie (340-520 mc/ha la 100 de ani); arbori cu trunchiuri
drepte, de bună calitate. Subarboretul lipseşte. Tipul de floră ierboasă –
Luzula sylvatica care conţine multe specii acidofite şi ferigi. Stratul muşchilor
relativ bine dezvoltat.
După cum se poate constata din exemplele de mai sus, tipurile de
ecosisteme forestiere pot conţine unul sau câteva tipuri de pădure şi de
staţiune.
 Concepte şi noţiuni de reţinut
• Formaţia forestieră: unitate superioară a tipurilor de pădure a fost utilizată
care grupează toate tipurile cu aceeaşi specie dominantă (de exemplu
toate tipurile în care molidul este dominant se încadrează în formaţia
„molidişuri” etc.)
• Sistemul de clasificare staţională forestier are ca unităţi superioare
etajele bioclimatice adică teritoriile întinse în acelaşi macroclimat. S-au
deosebit următoarele etaje: etajul subalpin (F.Sa), etajul montan de
molidişuri (FM3), etajul montan de amestecuri de fag şi răşinoase
(FM2),etajul montan - premontan de făgete (FM1-FD4), etajul deluros de
gorunete, făgete şi făgeto – gorunete (FD3), etajul deluros de cvercete şi
şleauri de deal (FD2), etajul deluros de cvercete cu stejar (cer, gârniţă,
gorun şi amestecuri ale acestora) (FD1), câmpia forestieră (CF),
silvostepa (Ss), stepa (S)*
• Tipul de ecosistem forestier cuprinde toate biocenozele şi staţiunile
corespunzătoare, asemănătoare sub raport calitativ (în cazul
biocenozelor sub raportul compoziţiei populaţiilor de producători,
consumatori, descompunători, în cazul staţiunilor sub raportul specificului
regimurilor ecologice). În cazul tipului poate exista însă o variaţie
calitativă a componentelor pe baza cărora se diferenţiază subtipuri.

• Criteriile calitative de separare a tipurilor de ecosisteme forestiere sunt:

criterii biocenotice ( populaţiile de arbori, celelalte populaţii de plante, mai
ales cele ecologice indicatoare, populaţiile principale de descompunători);
criterii biocenotic – biotopice (tipul de humus) si criterii biotopice (tipul de
regim* radiativ şi aerohidric, tipul de regim ionic al solului, tipul de regim
hidric al solului, tipul de regim termic al solului).

Întrebări de autoevaluare

1.Cum se stabileste potentialul productiv al statiunii forestiere? Exemplificati.

2.Cum se stabileste potentialul trofic si cel hidric al statiunii forestiere?.
Exemplificati.
3.Descrieti un tip de ecosistem forestier.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

NOTIUNI DE SILVOTEHNICA

Cuvinte cheie: arboret, permanenta arboretului, functii productive,

functii ecoprotective, exploatabilitate

Rezumat
Silvotehnica este partea aplicativă a Culturii Pădurilor. Obiectul de
lucru al silvotehnicii, aşa cum s-a relevat şi în partea I a cursului, este
arboretul. Dar nu trebuie pierdut din vedere că acesta este integrat şi
funcţioneză în cadrul biocenozei (respectiv a sistemului forestier) fiind
legat de aceasta prin numeroase relaţii. Scopul principal al silvotehnicii
este de a asigura permanenţa arboretului cu anumite compoziţii şi
structuri şi prin aceasta, ca şi prin alte măsuri, şi a permanenţei pădurii
în spaţiu şi timp pentru a îndeplini funcţii productive şi ecoprotective.
silvotehnica are şi scopul de a extinde pădurea, prin înfiinţarea de
arborete în terenuri neîmpădurite, atât pentru a spori producţia de
lemn şi alte bunuri cât, mai ales, pentru a asigura, în mai mare măsură,
serviciile de mediu, vital necesare societăţii. Obiectivele principale ale
silvotehnicii sunt: fundamentarea, elaborarea şi aplicarea tehnologiilor
de înfiinţare / reînfiinţare a arboretelor; fundamentarea, elaborarea şi
aplicarea tehnologiilor de îngrijire-conducere a arboretelor, pe toată
durata existenţei lor. Un obiectiv important este însă şi păstrarea
integrităţii şi biodiversităţii ecosistemelor forestiere, prevenirea
degradării lor, ca o condiţie necesară pentru dezvoltarea bună a
arboretelor. În fundamentarea şi stabilirea tehnologiilor silvotehnica se
bazează: pe cunoştinţele silvologice despre speciile, biocenozele,
staţiunile şi ecosistemele forestiere, pe utilajele şi maşinile disponibile
în fiecare etapă de dezvoltare a tehnicii, care să permită efectuarea de
lucrări de calitate, la preţuri accesibile, pe folosirea raţională a forţei de
muncă, cu calificarea necesară.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
 Silvotehnica este partea aplicativă a Culturii Pădurilor care
fundamenteză teoretic, stabileşte tehnologiile de înfiinţare / reînfiinţare a
arboretelor şi de îngrijire şi conducere a acestora pe durata existenţei lor şi le
aplică în ecosistemele forestiere şi în lignicultură.
În legătură cu termenii folosiţi – înfiinţare / reînfiinţare a arboretelor,
trebuie făcute câteva precizări.
În cursurile româneşti de silvicultură s-au folosit şi se mai folosesc
termenii „regenerarea pădurii” şi „regenerarea arboretului (arboretelor) ”.
Primul termen nu corespunde realităţii: silvicultorul nu regenerează
pădurea ci înfiinţează sau reînfiiţează numai arboretul, iar restul biocenozei
forestiere, cât şi biotopul se constituie ulterior în mod natural (fără intervenţia
silvicultorului).
Al doilea termen de re-generare a arboretului poate fi utilizat numai în
cazul reînfiinţării unui arboret în locul celui preexistent care s-a desfiinţat fie
prin tăieri fie din alte cauze. În acest caz regenerarea se poate face natural
(din sămânţa sau lăstari), dar dirijată de silvicultor, dar şi artificial, prin
semănături sau plantaţii făcute de silvicultor.
Termenul de regenerare nu poate fi folosit când un arboret se
înfiinţează pe un teren pe care n-a existat un arboret. Aici nu este vorba
despre o re-generare ci despre o generare, deci înfiinţare.
Este deci corect să se folosească termenul „înfiinţarea arboretului” când
acesta ia naştere pe un teren neocupat de pădure de mult timp sau deloc.
Înfiinţarea nu se face prin re-generare, pentru că nu a existat pe teren un
arboret care să se re-genereze. Iar termenul de „reînfiinţarea arboretului” se
va folosi în situaţia când noul arboret ia naştere sub masivul vechiului arboret
sau imediat după desfiinţarea acestuia. Numai în această situaţie se poate
vorbi despre o re-generare a arboretului care a existat anterior.
În fundamentarea şi stabilirea tehnologiilor silvotehnica se bazează:
- pe cunoştinţele silvologice despre speciile, biocenozele, staţiunile şi
ecosistemele forestiere,
- pe utilajele şi maşinile disponibile în fiecare etapă de dezvoltare a
tehnicii, care să permită efectuarea de lucrări de calitate, la preţuri
accesibile,
- pe folosirea raţională a forţei de muncă, cu calificarea necesară.

În România, silvotehnica a folosit, la început, tehnologii elaborate pentru

arboretele din vestul Europei care însă, în unele situaţii, nu au dat rezultatele
cele mai bune, din cauza condiţiilor geografice diferite. Dar, treptat, prin
dezvoltarea de cercetări ştiinţifice şi tehnologice proprii, s-au pus la punct
tehnologii adaptate specificului pădurilor româneşti. Aceste tehnologii au fost
publicate sub forma de îndrumări sau norme tehnice în mai multe etape
(ultima în 2000) şi sunt curent utilizate în producţie.
 Pentru sivotehnică sunt de interes normele de alegere şi de aplicare a
tratamentelor (M3), pentru evaluarea volumului de lemn destinat
comercializării (M4), pentru efectuarea controlului anual al regenerărilor (M7)
şi pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor (M2).

Tehnologiile silvotehnice au ca obiect direct arboretul, dar prin

modificarea compoziţiei şi structurii arboretului ele au o influenţă profundă şi
asupra altor populaţii din biocenoza forestieră precum şi asupra mediului
ecosistemic (climă, sol). De aceea, în elaborarea şi aplicarea acestor
tehnologii trebuie avute în vedere toate modificările ecologice pe care le pot
provoca. O rărire prea puternică a arboretului, în vederea regenerării, poate
determina înţelenirea puternică a solului care să întârzie sau să împiedice
formarea seminţişului, dar poate favoriza şi atacuri de insecte defoliatoare.
Extragerea speciilor de amestec şi a arbuştilor prin lucrările de conducere în
arborete de stejar amestecate (şleauri) reduce biodiversitatea şi prin aceasta
şi stabilitatea acestor arborete. Prin tăieri selective se poate influenţa pozitiv
dar şi negativ structura genetica a populaţiilor de arbori. Extragerea celor mai
buni arbori, pe alese, care se mai practică din motive economice, are ca
urmare formarea unei generaţii următoare din sămânţa arborilor calitativ
necorespunzători, etc.
Tehnologiile de înfiinţare / reînfiinţare şi de îngrijire – conducere a
arboretelor trebuie să fie eficiente dar nu complicate şi scumpe şi, mai ales,
prefect adaptate condiţiilor geografice şi specificului ecologic al pădurilor.
Întrucât în aplicarea acestor tehnologii nu sunt împlicaţi numai silvicultorii ci şi
personalul de exploatare este important ca acest personal să aibă
cunoştinţele minime despre pădure şi să respecte întocmai tehnologiile de
exploatare a lemnului pentru a nu destabiliza pădurea.
Specificul silvotehnicii ecologice
În prezent, în Europa, devine tot mai puternic curentul „apropierii de
natură” în gospodărirea pădurilor, adică aplicarea principiului naturalităţii.
Acest curent s-a conturat mai accentuat şi în România după anul 1982
când s-a trecut la extinderea regenerării naturale şi a conducerii arboretelor
prin tehnologii mai bine fundamentate ecologic.
În elaborarea şi aplicarea acestor tehnologii s-a avut în vedere:
- modelarea tehnologiilor ţinând seama se desfăşurarea proceselor de
regenerare şi de dezvoltare a arboretelor în pădurea naturală,
- folosirea în cel mai înalt grad a factorilor de producţie naturali (radiaţie,
apă, elemente nutritive), a capacităţii de autofertilizare şi de autoprotecţie a
pădurii,
- utilizarea cu precădere a speciilor valoroase, staţional indicate,
- promovarea provenienţelor locale ale acestor specii, mai bine
adaptate la caracteristicile geografice şi ecologice ale staţiunilor,
- extinderea selecţiei pozitive atât în lucrările de regenerare (selectarea
semincierilor) cât şi de conducere (selectarea arborilor de viitor),
 - crearea de structuri ale arboretelor care să satisfacă nu numai
randamente ridicate de producţie şi protecţie, ci să asigure şi o maximă
stabilitate a arboretelor şi a pădurii,
- includerea în tehnologiile de exploatare nu numai a prevederilor de
protecţie a seminţişului şi a arborilor ci şi a staţiunii, a ecosistemului în
ansamblu.

Regimul silvotehnic
Regimul silvotehnic, după definiţiile actuale, este modul de înfiinţare /
reînfiinţare a arboretelor din sămânţă, din lăstari / drajoni (vegetativ) sau
mixt, din sămânţă şi lăstari.
Se deosebesc trei regimuri silvotehnice:
- regimul de codru, cu înfiinţarea / reînfiinţarea arboretelor din
sămânţă,
- regimul de crâng, cu reînfiinţarea arboretelor din lăstari
(drajoni),
- regimul de crâng compus, cu reînfiinţarea arboretelor atât din
lăstari cât şi din sămânţă (mixt).
Dar definirea regimului silvotehnic doar prin modul de înfiinţare /
reînfiinţare a arboretelor este prea sumară. Este necesar ca pe lângă modul
de înfiinţare / reînfiinţare a arboretului să se ia în considerare şi alte elemente
importante cum sunt:
- continuitatea sau periodicitatea intervenţiilor de înfiinţare / reînfiinţare
şi îngrijire – conducere a arboretelor,
- structura poziţională, dimensională şi de vârste a arboretului,
- vârsta şi dimensiunile arboretelor şi a arborilor la exploatare,
- modul diferit de organizare şi desfăşurare a gospodăririi arboretelor în
timp şi spaţiu.
Dacă se ţine seamă şi de aceste elemente, se pot deosebi 4 regimuri
silvotehnice:
- regimul silvotehnic de codru grădinărit, cu reînfiinţarea a arboretelor
continuă, din sămânţă, cu structura arboretelor diversificată, permanent
plurienă, cu exploatarea pe arbore la vârste şi dimensiuni foarte mari şi cu
intervenţii culturale continui,
- regimul silvotehnic de codru regulat, cu înfiinţare / reînfiinţare
arbortelor periodică, din sămânţă, cu structura arboretelor simplă ± echienă,
cu exploarea pe arborete la vârste şi dimensiuni mari şi cu intervenţii
culturale periodice,
- regimul silvotehnic de crâng, cu reînfiinţarea arboretelor periodică, din
lăstari (drajoni), cu structura arboretelor simplă, echienă, cu exploatarea pe
arborete la vârste şi dimensiuni mici şi cu intervenţii culturale periodice,
- regimul silvotehnic de crâng compus, cu reînfiinţarea arboretelor
periodică, din lăstari şi din sămânţă, cu structura arboretelor diversificată,
echienă multiplă, cu exploatarea pe arborete la vârste şi dimensiuni variabile
şi cu intervenţii culturale periodice.
 La încadrarea arboretelor în cele 3 sau 4 regimuri sunt şi excepţii. În
codru, şi anume în codru regulat, se includ culturile de plop regenerate
vegetativ din butaşi şi conduse la vârste mici, dar în care se realizează
arborii de dimensiuni mari. Tot în codru regulat se încadrează şi arboretele
de foioase supuse conversiunii prin îmbătrânire (codru pe cioate sau pe
tulpină).
În gospodărirea durabilă a pădurilor, orientată pe producerea continuă
de lemn de valoare, de mari dimensiuni şi pe o optimă protecţie a mediului,
se pune accent pe folosirea regimului de codru (regulat sau grădinărit) şi
numai excepţional se admite folosirea celorlalte regimuri. În România, de
exemplu, toate pădurile de răşinoase, şi majoritatea celor de foioase sunt în
regim de codru regulat, puţine în regim de codru grădinărit şi numai
salcâmetele, aninişurile, plopişurile de plopi indigeni şi sălcetele sunt în regim
de crâng. În România nu sunt păduri de crâng compus.
În codru regulat, exploatarea întregului arboret se face periodic, la
vârste mari. Corespunzătoare sunt şi ciclurile de producţie în majoritate de
80-160 (chiar 200) de ani. Excepţie fac arboretele de plopi negri hibrizi cu
cicluri de 20-40 de ani.
În codru grădinărit, nu se exploatează întregul arboret ci numai arborii
bătrâni care au atins un anumit diametru limită. De aceea, în cazul codrului
grădinărit nu se vorbeşte de exploatabilitatea arboretului şi de ciclu ci de
exploatabilitatea arborilor.
Marile avantaje ale pădurilor de codru sunt:
- creşterea susţinută, pe lungi perioade de timp, a arborilor regeneraţi
din sămânţă, ceea ce permite obţinerea de lemn de valoare, de mari
dimensiuni cu utilizări industriale multiple,
- eficacitatea mai mare în crearea şi protecţia climatică, hidrologică,
antierozională a mediului şi valoare mare turistică şi sanitar recreativă.
Pădurea de codru presupune însă investiţii mari, pe durata de viaţă
lungă a arboretului, care se recuperează abia după o foarte lungă perioadă
de timp (un secol şi mai mult). De asemenea gospodărirea raţională a pădurii
de codru nu se poate face pe suprafeţe mici, de ordinul hectarelor, sau
zecilor de hectare, deci în mica proprietate forestieră.
Singurele avantaje ale pădurii de crâng sunt ciclul scurt, care permite
obţinerea de venituri la intervale de timp mai mici şi costurile reduse de
gospodărire. De acea pădurea de crâng este preferată de micul proprietar de
pădure, deşi veniturile sunt reduse din cauza dimensiunilor mici şi a calităţii
slabe a lemnului produs.
Până în 1948 (anul naţionalizării tuturor pădurilor), regimul de crâng era
extins aproape în toate pădurile de stejari şi de amestec, în pădurile de
salcâm şi de luncă ocupând circa un milion de hectare. După 1948 toate
crângurile de cvercinee au fost supuse conversiunii. În regim de crâng mai
sunt gospodărite doar pădurile de salcâm, de anin, de plopi şi sălcii indigene
(circa 5% din suprafaţa pădurilor). Odată cu refacerea micii proprietăţi
forestiere, prin retrocedarea pădurilor, suprafaţa pădurilor de crâng va creşte
din nou.
Tratamentul silvotehnic
Tratamentul silvotehnic este tehnologia prin care se face concomitent
exploatarea şi reînfiinţarea arboretului în cadrul unui regim.
Unii autori consideră că tratamentul cuprinde atât tehnologiile de
reînfiinţare cât şi cele de îngrijire şi conducere a arboretului. Dar diferenţele
între tratamente sunt numai la tehnologiile de reînfiinţare. Tehnologiile de
îngrijire şi conducere sunt aceleaşi pentru arboretele create prin oricare
tratament dar şi a celor înfiinţate pe cale artificială. De acea rămâne valabilă
definiţia tratamentului care se referă doar la tehnologia de exploatare –
reînfiinţare a arboretului.
În regimul de codru regulat arboretele se exploatează şi se reînfiinţează
prin următoarele tratamente (Tab. 1.):
Tratamente în regim de codru regulat Tab. 1.

Situaţia Categoria de Tratamentele

tehnologii

- sub masivul - tehnologii cu tăieri - tratamentul tăierilor succesive

arboretului periodice, repetate la
bătrân intervale mari - tratamentul tăierilor progresive
- tratamentul tăierilor
cvasigrădinărite

- la marginea - tehnologii cu tăieri - tratamentul tăierilor succesive în

arboretului periodice, repetate la margine de masiv
bătrân intervale mari
- tratamentul tăierilor progresive în
margine de masiv

- în teren - tehnologii cu tăieri - tratamentul tăierilor rase pe

descoperit periodice unice, la suprafeţe mici
intervale mari
- tratamentul tăierilor rase în benzi
- tratamentul tăierilor rase cu
rezerve

În regimul de codru grădinărit există un singur tratament al tăierilor

grădinărite, cu regenerarea arboretului sub masiv dar prin tăieri continui
(permanente).

În regimul de crâng arboretele se exploatează şi se reînfiinţează prin

următoarele tratamente:
 - cu tăiere de jos a arborilor: - tratamentul crângului simplu,
- tratamentul crângului cu rezerve,
- tratamentul crângului grădinărit.
- cu tăierea de sus a arborilor: - tratamentul crângului în scaun.

În regimul de crâng compus se încadrează un singur tratament al

crângului compus.

Problemele regimurilor şi tratamentelor ocupă un rol central în ingineria

forestieră pentru că acestea hotărăsc starea arboretelor şi a pădurii,
capacitatea lor de producţie şi de protecţie, dar şi pentru că în stabilirea şi
utilizarea lor practică cooperează amenajamentul, silvotehnica şi exploatarea
arboretelor.
Compoziţia-ţel a arboretului
Compoziţia-ţel este cea pe care trebuie să o aibă arboretul la exploatare
– regenerare. Este redată prin enumerarea speciilor de arbori şi a proporţiei
lor. De exemplu o compoziţie-ţel în molidişuri poate fi 10MO, în şleauri
3GO2FR3TE2CA. Compoziţia-ţel este dată pentru fiecare unitate
amenajistică (subparcelă), dar şi pe unitatea de producţie (ca o medie a
tuturor arboretelor).
Compoziţia-ţel se realizează prin toate lucrările silvotehnice, începând
cu cele de înfiinţare / reînfiinţare a arboretelor dar cu precădere prin cele de
îngrijire / conducere.
Exploatabilitatea arboretului şi a arborelui
Exploatabilitatea a fost definită ca „stare în care un arboret (în cazul
codrului regulat) sau un arbore individual (în cazul codrului grădinărit)
răspunde în cea mai mare măsură ţelurilor de gospodărire stabilite, având
calitatea de a fi apt pentru recoltare” (Drăgoi, 2004).
Exploatabilitatea poate fi definită şi ca vârsta până la care arboretul (în
codru regulat) sau arborii (în codru grădinărit) au funcţionalitate productivă şi
ecoprotectivă cea mai ridicată. Dincolo de aceste vârste, această
funcţionalitate scade, deci nu mai este indicată menţinerea arboretului sau
arborilor respectivi.
Ciclul de existenţă al arboretelor
Ciclul este definit ca „norma medie de timp în care se înlocuieşte
întregul fond de producţie ca urmare a aplicării tratamentelor silviculturale
prescrise de amenajament, respectându-se vârstele exploatabilităţii la nivel
de arboret” (Drăgoi, 2004).
 Se poate defini mai simplu ca durata de existenţă a arboretelor (în
cadrul codrului regulat). Nu se utilizează în cazul codrului grădinărit.
Recolta de lemn posibilă (posibilitatea)
Este volumul de lemn ce s-a adăugat prin creştere la nivelul unei unităţi
de producţie într-o perioadă de timp şi care poate fi extras prin tăiere de
arborete sau arbori din acea unitate fără a afecta funcţionalitatea pădurii.
Problema structurii arboretului
Deşi nu este noţiune-cadru, ca şi cele precedente, structura arboretului
are o importanţă deosebită pentru că determină capacitatea productivă şi
ecoprotectivă a întregii păduri.
Structura arboretului depinde de regimul adoptat. Structura este
diversificată în regimul de codru grădinărit şi în regimul de crâng compus.
Structura este simplificată în regimul de codru regulat şi în regimul de crâng.
Dar structura diversificată ca şi cea simplificată se poate menţine sau
modifica de-a lungul existenţei arboretului prin tehnologiile de conducere a
arboretelor.
Silvotehnica ecologică se orientează spre crearea de structuri cât mai
diversificate, care asigură o mai mare diversitate a pădurii. Chiar în codru
regulat se poate ajunge la o diversitate mai mare a structurii prin
diversificarea compoziţiei arboretelor, prin menţinerea arborilor din toate
categoriile poziţionale (aparţinând la mai multe clase Kraft), prin
diversificarea vârstelor (de exemplu în cazul tăierilor cvasigrădinărite).
În expunerea problematicii silvotehnicii vor fi utilizate şi o altă serie de
noţiuni şi termeni din amenajarea pădurilor. Se dă în continuare definiţia lor:
Unitatea de producţie (UP) este o parte a ocolului silvic pentru care se
reglementează procesul de producţie sau de protecţie forestieră. Dacă în
unitatea de producţie există arborete care trebuie să aibă un regim de
gospodărire diferit acestea se grupează în subunităţi de producţie (SUP).
Unitatea de producţie are în România între 800-2000 ha (uneori şi mai mult).
Unităţile de producţie se numerotează cu cifre romane (I, II, ... ,XII, etc).
Unitatea amenajistică este o subdiviziune a unităţii de producţie în
care se aplică tehnologiile silvotehnice. Este vorba parcelă, suprafaţă de
ordinul hectarelor sau zecilor de hectare, mărginite la dealuri şi la munte de
limite naturale (văi, culmi), iar la câmpie de limite artificiale (drumuri, linii
deschise în arboret). Este vorba şi de subparcelă, cu acelaşi ordin de
mărime, care reprezintă o subdiviziune a parcelei, omogenă din punct de
vedere al biocenozei şi arboretului, în cazul când parcela nu este uniformă
din aceste puncte de vedere.
Parcela se notează cu cifre arabe (1, 2, ... , 20, etc.) iar subparcela
poartă numărul parcelei şi o literă de ordine (25 A, 25 B, etc).
 Perioada (de regenerare) este o subdiviziune a ciclului în care
urmează să se regenereze arboretele de codru regulat sau de crâng dintr-o
parte a unităţii de producţie. Pentru arboretele de codru regulat este de 25 –
30 la 40 – 60 de ani, pentru cele de crâng de 5 – 10 ani.
Perioada specială (de regenerare) este timpul în care trebuie făcută
regenerarea totală a unui arboret de codru regulat sau a unei părţi din
acesta, cuprins în perioada de regenerare. Depinde de fotofilia speciilor de
arbori (mai scurtă la speciile de lumină, mai lungă la cele de umbră).
Suprafaţa periodică (suprafaţa în rând de regenerare) este partea
din suprafaţa unităţii de producţie în care urmează să se facă regenerarea
arboretelor de codru regulat sau de crâng în cursul perioadei de regenerare.
Suprafaţa arboretelor care se exploatează/regenerează în primii 10 ani
constituie suprafaţa periodică în rând.

Cuponul este parte din suprafaţa unităţii de producţie de codru

grădinărit în care urmează să se facă extrageri de arbori sau grupe de arbori
în vederea regenerării. Într-o unitate de producţie sunt de regulă 5-10
cupoane cu fond de producţie şi creşteri sensibil egale.
Rotaţia este intervalul de timp între două extrageri de arbori din cupon.
Are un număr de ani egal cu numărul de cupoane. Dacă unitatea de
producţie este împărţită în 10 cupoane rotaţia este de 10 ani.
Parchetul (silvotehnic) este suprafaţa cu arboretul prevăzut la tăiere
de regenerare sau de conducere. Poate cuprinde câteva unităţi amenajistice,
o unitate amenajistică sau o porţiune din aceasta.
Punerea în valoare a masei lemnoase este operaţiunea de
inventariere a arborilor de extras dintr-un parchet, calcularea volumului lor pe
specii şi sortimente şi întocmirea actului de punere în valoare (APV)
conţinând acest volum. În ultimele „Norme pentru evaluare volumului de lemn
destinat comercializării” (2000) APV se numeşte „Act de evaluare a volumului
de lemn destinat comercializării” (AEVLDC).
Produsele (lemnoase) principale reprezintă lemnul extras dintr-un
parchet prin tăieri de reînfiinţare a arboretului.
Produsele (lemnoase) secundare reprezintă lemnul extras dintr-un
parchet prin tăieri de conducere a arboretului.
Produsele (lemnoase) accidentale reprezintă lemnul provenit din
doborâturi, rupturi, defrişări pentru diferite scopuri.
Produsele (lemnoase) de igienă reprezintă lemnul provenit de
extragerea arborilor uscaţi, rupţi de vânt, bolnavi, etc.

Marcarea arborilor de extras este o operaţiune obligatorie ce se

realizează concomitent cu inventarierea lor cu scopul de a se indica
legalitatea extragerii; se face cu ciocanul rotund de marcare, existent la
fiecare ocol, împrimându-se, prin batere, numărul ciocanului în două locuri –
la înălţime pieptului unde se înscrie şi numărul de inventariere şi la baza
trunchiului pentru a se putea controla, după extragerea arborelui, că tăierea
s-a făcut legal. Se marchează arborii cu diametre peste 7 cm.
La majoritatea termenilor de mai sus s-a trecut în paranteză un adjectiv
sau o explicaţie care clarifică semnificaţia termenului şi pentru nespecialişti.
Concepte şi noţiuni de reţinut
• Regimul silvotehnic, după definiţiil este modul de înfiinţare /
reînfiinţare a arboretelor din sămânţă, din lăstari / drajoni
(vegetativ) sau mixt, din sămânţă şi lăstari. se deosebesc trei
regimuri silvotehnice: regimul de codru, cu înfiinţarea / reînfiinţarea
arboretelor din sămânţă, regimul de crâng, cu reînfiinţarea
arboretelor din lăstari (drajoni), regimul de crâng compus, cu
reînfiinţarea arboretelor atât din lăstari cât şi din sămânţă (mixt).
• regimul silvotehnic de codru grădinărit cu reînfiinţarea a arboretelor
continuă, din sămânţă, cu structura arboretelor diversificată,
permanent plurienă, cu exploatarea pe arbore la vârste şi dimensiuni
foarte mari şi cu intervenţii culturale continui,
• regimul silvotehnic de codru regulat cu înfiinţare / reînfiinţare
arbortelor periodică, din sămânţă, cu structura arboretelor simplă ±
echienă, cu exploarea pe arborete la vârste şi dimensiuni mari şi cu
intervenţii culturale periodice,
• regimul silvotehnic de crâng, cu reînfiinţarea arboretelor periodică,
din lăstari (drajoni), cu structura arboretelor simplă, echienă, cu
exploatarea pe arborete la vârste şi dimensiuni mici şi cu intervenţii
culturale periodice,
• regimul silvotehnic de crâng compus, cu reînfiinţarea arboretelor
periodică, din lăstari şi din sămânţă, cu structura arboretelor
diversificată, echienă multiplă, cu exploatarea pe arborete la vârste
şi dimensiuni variabile şi cu intervenţii culturale periodice.
• Tratamentul silvotehnic este tehnologia prin care se face
concomitent exploatarea şi reînfiinţarea arboretului în cadrul unui
regim.
• Compoziţia-ţel este cea pe care trebuie să o aibă arboretul la
exploatare – regenerare. Este redată prin enumerarea speciilor de
arbori şi a proporţiei lor.
• Exploatabilitatea este definită ca stare în care un arboret (în cazul
codrului regulat) sau un arbore individual (în cazul codrului
grădinărit) răspunde în cea mai mare măsură ţelurilor de
gospodărire stabilite, având calitatea de a fi apt pentru recoltare

Întrebări de autoevaluare

1. Descrieti sintetic regimurile silvotehnice

2. Explicati avantajele regimului codru fata de crang.
3. Ce este posibilitatea ?
4. Ce este exploatabilitatea?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

SILVICULTURA ECOLOGICA

Cuvinte cheie: padure naturala, padure cultivata, pădurea cultivată

seminaturală principii silviculturale aproape de natura.

Rezumat

Silvotehnica ecologică are ca scop asigurarea permanenţei şi

conservarea biodiversităţii pădurii ţinând seama de legile de structurare şi
dezvoltare a ecosistemelor forestiere naturale dar intervenind pentru a dirija
arboretele din pădurea cultivată pentru a înfăptui anumite scopuri economice,
ecologice, sociale. Pentru a atinge aceste obiective, silvotehnica trebuie să
cunoască caracteristicile arboretelor şi evoluţia lor în pădurea naturală şi în
pădurea cultivată în care omul a intervenit, într-un fel sau altul, cel puţin în
ultimul secol. Este prezentata in curs o analiză comparativă a arboretelor din
pădurea naturală şi cea cultivată.
.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Arboretele din padurea naturala si din padurea cultivata

Compoziţia arboretelor

În pădurea naturală se pot întâlni atât arborete pure cât şi arborete

amestecate.
Arboretele pure se găsesc în condiţii staţionale extreme din punct de
vedere termic, hidric, trofic sau combinat în care nu poate trăi decât o specie
cu adaptări speciale ( de exemplu gârniţa pe soluri argiloase, adaptată la
umiditate alternantă, aninul negru în mlaştini, adaptat la apă permanent în
exces, stejarul pufos pe soluri cu umiditate redusă, adaptat la secetă, etc.).
Dar arboretele pure se pot găsi şi în condiţii staţionale neextreme în
cazul speciilor care, în optimul lor ecologic au competivitate ridicată şi elimină
alte specii. Este cazul fagului şi a molidului de exemplu.
Arboretele amestecate se găsesc, de regulă în staţiuni cu complex de
factori favorabili mai multor specii care pot convieţui fără a se elimina sau
care au competivitatea diminuată din cauze climatice, edafice, etc.
În pădurea cultivată compoziţia depinde de concepţia silvicultorului, de
cerinţele economice şi sociale şi adesea chiar de întâmplare (la înfiinţarea de
noi arborete prin regenerare artificială se găsesc numai puieţi din anumite
specii care se plantează). Un exemplu elocvent este schimbarea radicală a
compoziţiei arboretelor din Centrul Europei din cauza teoriei randamentului
maxim al solului, foioasele fiind înlocuite, pe circa 70% din suprafaţă, cu
răşinoase. Acum are loc procesul invers de înlocuire a răşinoaselor cu
foioasele de odinioară.
Modificări în compoziţia pădurii cultivate intervin şi prin schimbarea
proporţiei speciilor, fie deliberat (creşterea sau scăderea ponderii
răşinoaselor în arboretele de amestec cu fag), fie din cauza intervenţiilor
greşit aplicate (creşterea ponderii speciilor de amestec, carpen, tei, ulm, în
cvercetele amestecate, aşa numitele şleauri iar uneori chiar dispariţia
speciilor de Quercus din aceste păduri).
Introducerea de specii de arbori alohtoni („exotici”), cum este în
România salcâmul, stejarul roşu, duglasul, nucul negru, hibrizii de plopi,
molidul în afara arealului, a dus de asemenea la schimbarea compoziţiei
arboretelor naturale sau seminaturale.
În regiunea de munte exploatarea arboretelor, neurmată de împăduriri,
a provocat extinderea arboretelor de mesteacăn.
La dealuri şi la câmpie, dacă prin operaţiunile naturale s-au extras cu
precădere speciile de amestec din cvercetele amestecate, au rezultat
arborete pure de gorun sau stejar, greu de condus.
În legătură cu modificarea compoziţiei arboretelor în pădurea cultivată
s-au format două moduri de abordare – unul, precumpănitor economic, care
prevede extinderea speciilor mai rentabile şi unul, precumpănitor ecologic,
care luptă pentru menţinerea compoziţiilor staţional autohtone sau revenirea
la aceste compoziţii care asigură o stabilitate mai mare a pădurii.
În România, din fericire, o bună parte a pădurilor are încă arborete cu
compoziţii naturale sau apropiate de cele naturale. Totuşi, pe circa 40% din
suprafaţa pădurilor, compoziţiile sunt modificate.

Structura arboretelor

În pădurea naturală nu există un tip structural unic (aşa cum se credea

mai demult). Structura depinde de staţiune, de ecologia şi morfologia
arborilor edificatori, de structura populaţiilor şi de fazele lor de dezvoltare, de
catastrofe naturale (doborâturi şi rupturi de vânt, zăpadă, ape de inundaţie,
incendii, atacuri masive de insecte, etc.).
În staţiunile extreme din punct de vedere climatic (clime foarte reci sau
foarte uscate) sau edafic (soluri superficiale, înmlăştinate, etc.) structura
arboretelor este neuniformă, cel puţin în plan orizontal (grupuri şi pâlcuri de
arbori mai deşi sau mai rari, de regulă de vârste diferite) dar şi în plan
vertical. În arborete cu specii de umbră structura verticală este neuniformă,
coexistând multe generaţii de arbori iar regenerarea se produce în golurile
create prin moartea arborilor bătrâni. În acest caz dacă arbori de diferite
vârste se găsesc în pâlcuri nu prea mari structura este tipic neuniformă, dacă
pâlcurile sunt întinse arboretele sunt local uniforme dar pe spaţii mari au
aspect neuniform. Structuri complexe se formează şi în arborete de
cvercinee cu amestec de alte specii de foioase. Dar frecvent, în pădurile
naturale, sunt şi arboretele uniforme, cu arbori de vârste apropiate, formate
în urma catastrofelor şi regenerate într-un interval de timp scurt (cazul
molidişurilor doborâte de vânt, a arboretelor distruse de incendii, de atacuri
de insecte, etc.).
Structura se schimbă, chiar în arborete neuniforme, cu fazele de vârstă,
devenind mai diversificată la vârste mai mari când arborii se diferenţiază pe
înălţime sau când arborii bătrâni se usucă şi apar generaţii succesive de
arbori tineri.
În general structuri diversificate, pluriene, se realizează în arborete de
specii de umbră, structuri mai mult sau mai puţin uniforme la cele din specii
de lumină.
În pădurea cultivată structura arboretelor depinde de felul cum
silvicultorul le înfiinţează şi le conduce.
Extinderea mare a tăierilor periodice în silvicultură europeană a generat
structuri uniforme de codru regulat, chiar absolut echiene (în cazul
plantaţiilor). Aceste structuri au fost agreate pentru că toţi arborii la sfârşitul
ciclului au dimensiuni apropiate şi lemn de calitate mai bună (cu puţine
noduri), intervenţiile silvice sunt mai simple şi uşoare, tăierile sunt
concentrate, deci mai economice, iar produsele mai uşor de valorificat.
Şi în plan orizontal arboretele din pădurea cultivată sunt mai uniforme
pentru că silvicultorul caută să nu aibă goluri mari, în cursul vieţii lor. Se
caută acum să se revină, unde este posibil, la structuri neuniforme, de codru
grădinărit.
În pădurea cultivată au fost create şi structuri care nu se întâlnesc în
cea naturală. Este cazul crângului compus în care coexistă mai multe
generaţii de arbori absolut echieni.

Modul de regenerare a arboretelor

În pădurea naturală arboretele se regenerează din sămânţă, mai rar din
lăstari sau drajoni. Obişnuit regenerarea se produce periodic din cauza
periodicităţii fructificaţie. De acea arborete absolut pluriene sunt rare,
predominând cele formate din mai multe generaţii de puieţi. În caz de
catastrofe se poate realiza chiar o structură echienă sau din 2-3 generaţii de
puieţi. În pădurile de amestec regenerarea naturală a stejarilor este posibilă
datorită longevităţii lor mai mari decât a speciilor de amestec, producându-se
atunci când aceste specii intră în declin. În procesul de regenerare se
observă frecvent alternaţa speciilor pe suprafaţă (cazul fagului şi a bradului
în arborete amestecate).
 În pădurea cultivată înfiinţarea arboretelor este provocată şi dirijată sau
direct înfăptuită de silvicultor. Se poate face fie sub masivul arboretului
bătrân, prin tăieri speciale care provoacă regenerare naturală, fie în teren
deschis, mai ales prin împădurire cu sămânţă (semănături directe) sau puieţi
(plantaţii). Destul de frecventă este încă regenerarea naturală a arboretelor
de foioase din lăstari sau drajoni, după tăierea arboretului bătrân.
Caracteristic este faptul că durata procesului de înfiinţare de noi
arborete în pădurea cultivată este mult mai scurtă decât în pădurea naturală.
Există însă tendinţa de lungire a cestui proces pentru a diversifica
structura arboretelor şi a trece de la structuri uniforme la structuri mai
diversificate.
Reglarea densităţii arboretelor
În pădurea naturală reglarea densităţii se produce prin eliminarea
naturală a arborilor, mai intensă la vârste mici, mai redusă la vârste mari.
Cauzele sunt de ordin ecologic – relaţiile dintre arbori şi dintre aceştia şi alte
populaţii, controlul staţional. Se elimină exemplarele slabe, vătămate, rămân
arborii cei mai viguroşi, chiar dacă nu au formele cele mai bune de trunchiuri.
Se produce o selecţie naturală a arborilor.
În pădurea cultivată silvicultorul este cel care dirijează procesul de
eliminare făcând o selecţie artificială.
Aceasta, în fazele de tinereţe ale arborilor, are caracter negativ,
eliminându-se toate exemplarele necorespunzătoare pentru compoziţia
arboretului şi calitatea viitorilor arbori purtători de creştere, iar la vârste
mijlocii capătă caracter pozitiv, favorizându-se, prin tăieri, dezvoltarea unui
număr redus de arbori cu formă foarte bună a trunchiului.
În pădurea cultivată silvicultorul menţine o „densitate normală” pentru
fiecare vârstă care asigură cea mai ridicată acumulare de lemn.
Desigur în cazul pădurilor de protecţie densitatea este astfel reglată
încât să asigure optim funcţia de protecţie principală.

Producţia de lemn

În pădurea naturală producţia de lemn depinde de capacitatea

productivă a populaţiilor de arbori şi de bonitatea staţiunii. Calitatea lemnului
poate fi însă foarte diferită după cum arborii au crescut în masiv strâns sau
rar. În general lemnul are cioturi mai multe, creşteri mai neregulate, deci
calitate mai slabă.
Deşi în păduri virgine s-au găsit volume de lemn de până la 1500
mc/ha, trebuie avut în vedere că acestea s-au acumulat în perioade lungi, de
300 – 500 de ani, creşterea normală fiind deci destul de redusă. O bună
parte din lemnul produs intră în necromasă prin eliminarea naturală a
arborilor.
În pădurea cultivată, mai ales în cea de codru regulat cu structuri
uniforme, cantitatea de lemn valorificabilă este mai mare, pe seama celui
exploatat prin lucrările de îngrijire-conducere, dar şi pentru că arboretele se
exploatează la vârste mai mici când arborii încă acumulează cantităţi mari de
lemn. Aceasta acumulare se reduce mult la vârste mai mari, de aceea
ciclurile de existenţă a arboretelor cultivate nu depăşesc decât în anumite
cazuri 80 – 120 de ani.
Capacitatea de creare şi conservare a mediului

În pădurea naturală această capacitate depinde de starea în care se

găseşte aceasta. Dar, ocupând suprafeţe întinse şi nefiind fragmentată, chiar
dacă pe anumite suprafeţe s-au produs calamităţi, în ansamblu această
pădure are o capacitate ridicată de creare şi conservare atât a mediului
abiotic cât şi a bio- şi ecodiversităţii, protejând atât populaţiile, cât şi
biocenozele forestiere.
În pădurea cultivată această capacitate depinde de suprafaţa ocupată,
de gradul de împădurire, de gradul de fragmentare a pădurii dar, mai ales, de
structura şi permanenţa existenţei ei.
Capacitatea ecoprotectivă scade odată cu reducerea gradului de
împădurire şi cu creşterea fragmentării, mai ales în condiţii de relief
accidentat. Structurile simple (de codru regulat, de crâng simplu) au periodic
capacitate ecoprotectivă mai scăzută decât cele diversificate, mai ales cele
pluriene.În cazul pădurii în care arboretele sunt regenerate prin tăieri
periodice (la intervale scurte de 10 – 40 de ani în cazul crângurilor şi de 80 –
120 de ani în cazul codrului regulat), în perioada înfiinţării noilor arborete
capacitatea ecoprotectivă scade mult şi se reface treptat pe măsură ce
arboretul capătă structura necesară. Din acest punct de vedere cele mai
dezavantajoase sunt tăierile rase de codru, în parte şi cele de crâng. În cazul
tăierilor continue de codru grădinărit capacitatea ecoprotectivă este ridicată şi
permanentă.
Stabilitatea pădurii

În pădurea naturală, formată prin evoluţie îndelungată, în care

adaptarea speciilor la staţiune şi la convieţuire este pronunţată iar controlul
biocenotic dezvoltat, stabilitatea este ridicată. Doar catastrofele naturale pot
afecta pădurea, dar ea se reface mai uşor chiar dacă timpul de refacere este
mai lung. Aceasta stabilitate se păstrează însă doar atât timp cât omul nu
intervine dereglând echilibrul ecologic.

În pădurea cultivată stabilitatea depinde de felul cum silvicultorul

gospodăreşte pădurea. Stabilitate mai ridicată au arboretele în care s-a
păstrat compoziţia naturală a arboretelor, s-au creat structuri diversificate, nu
au fost afectate mecanismele de autoreglare şi echilibrul biocenotic, s-au luat
măsuri necesare de prevenire a impacturilor negative (atacuri de insecte,
incendii, vânt).
Foarte labile sunt pădurile artificiale, create cu specii neindicate
staţional, pure, cu structuri uniforme.
În orice caz, stabilitatea pădurii cultivate este mai redusă decât cea a
pădurii naturale şi menţinerea ei în lungul ciclu de existenţă a pădurii
necesită cunoaşterea foarte bună a relaţiilor din ecosistem, previziune şi grijă
multă în alegerea şi aplicarea corectă a măsurilor silviculturale.
Nu trebuie uitat că lipsa de stabilitate a pădurii cultivate este foarte
scumpă pentru că înseamnă pierderi mari de producţie şi servicii şi costuri
ridicate de refacere.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Pădurea naturală este pădurea complet neinfluenţată de om, în care
arboretul şi restul biocenozei s-au format şi se dezvoltă pe baza legilor
naturii.

• Pădurea cultivată este pădurea în care arboretul natural sau arboretul

artificial, creat de om, sunt modificate continuu sau periodic prin
tehnologiile silvice, ceea ce se repercutează asupra întregii biocenoze şi
a staţiunii.

• Pădurea cultivată seminaturală este pădurea în care se păstrează cel

puţin compoziţia naturală a arboretului, din specii staţional autohtone,
adică din specii care constituie în mod natural arboretele în staţiunea
respectivă.

• Pădurea cultivată artificială este pădurea în care arboretul este format din
alte specii decât cele staţional autohtone şi în care se formează eventual
o altă biocenoză decât cea naturală.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele deosebiri intre padurea naturala si padurea

cultivata?
2. Care sunt avantajele padurii cultivate in fata padureii natural?
3. Care sunt avantajele padurii naturale in fata padurii cultivate?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

DEZVOLTAREA DURABILA A SECTORULUI FORESTIER

Cuvinte cheie: resurse forestiere, evaluarea resurselor forestiere,

lemn, produse nelemnoase, diversitatea biologica a padurilor,

Rezumat

Instituţiile internaţionale au pus la punct o metodologie de evaluare şi

inventariere a resurselor forestiere, care a luat în considerare progresul
înregistrat în evaluările făcute până în anul 2000 şi care este compatibilă
diverselor situaţii existente la nivel global, în prezent, metodologie folosită la
elaborarea studiului Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO):
„Global Forest Resources Assessement 2000” – FRA 2000 (Evaluarea
resurselor forestiere globale 2000). Există evaluări globale privind
modul de gospodărire al pădurilor, pe baza a trei indicatori: apartenenţa ţării
evaluate la o initiativă internaţională care dezvoltă şi implementează criterii şi
indicatori pentru gospodarirea durabilă a pădurilor (149 de ţări); suprafaţa de
pădure gospodărită pe baza amenajamentelor silvice (în medie 89% din
suprafaţa totală în ţările dezvoltate şi doar 6% din suprafaţa totală a pădurilor
în ţările slab dezvoltate); suprafaţa de pădure certificată era de 80 milioane
ha sau 2% din totalul global în 2001 şi a ajuns la 150 milioane ha în 2013.
Dezbaterea privind gospodărirea durabilă a pădurilor a avut loc şi are loc în
continuare atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional şi global în ultimii 12
ani în jurul a două teme fundamentale: definirea conceptului de gospodărire
durabilă a pădurilor şi modalităţi de cuantificare;cum se poate verifica şi
demonstra că o pădure este gospodărită durabil.Mai multe ţări au dezvoltat
standarde naţionale forestiere cu intenţia atât de a oferi un instrument
adecvat de politică forestieră şi de a integra practicile de management
specifice în structurile internaţionale în contextul sistemelor de certificare
Forest Stewardship Council (FSC) şi Pan European Forest Certification
(PEFC). Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR),
Regia Naţională a Pădurilor (RNP) şi Institutul de Cercetări şi Amenajări
Silvice (ICAS) au colaborat la elaborarea criteriilor şi indicatorilor pentru
managementul durabil al pădurilor din ţara noastră.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

EVALUAREA RESURSELOR FORESTIERE

Evaluarea suprafeţei pădurilor şi a modificărilor de suprafaţă

Conform estimărilor FRA 2000, prezentate în anexa V, pădurile lumii

acopereau în 2000 o suprafaţă de 3.869.455.000 hectare, adică aproximativ
30% din suprafaţa uscatului pe glob (13.063.900.000 ha). Cele mai mari
suprafeţe cu păduri le găsim în Europa cu Federatia Rusa (1.039.251.000
ha, respectiv 46%), America de Sud (885.618.000 ha, respectiv 50,5%) şi
America de Nord şi Centrală (549.304.000 ha, respectiv 25,7%). Ţările cu
suprafeţele cele mai mari de păduri sunt: Federaţia Rusă (851.392.000 ha,
respectiv 5,8 ha/locuitor), Brazilia (543.905.000 ha, respectiv 3,2 ha/locuitor),
Canada (244.551.000 ha, respectiv 7,9 ha/locuitor), Statele Unite
(225.993.000 ha, respectiv 0,8 ha/locuitor), China (163.480.000, respectiv
0,1 ha/locuitor), Australia (154.539.000 ha, respectiv 8,3% ha/locuitor),
Indonezia (104.986.000 ha, respectiv 0,5 ha/locuitor). Modificarea netă în
suprafaţa globală a pădurilor, a fost de – 9.4 milioane hectare/an,
reprezentând diferenţa dintre rata despăduririlor în pădurile naturale (14.6
milioane hectare/an) şi expansiunea pădurilor naturale şi a plantaţiilor
forestiere (5.2 milioane hectare/an) (FAO-2000). Cele mai mari pierderi de
pădure au fost la tropice. Rata modificarii nete a fost mai redusă în anii ‘90
comparativ cu anii ‘80.

Plantaţiile forestiere

Plantaţiile forestiere acopereau la nivel global 187 000 000 ha in 2000

(62% in Asia), având în medie o rată a creşterii anuale în suprafaţă de 4,5
milioane mc faţa de 1995. 89% din plantaţiile recente se înregistrează în Asia
şi America de Sud, unde se plantează în special specii repede crescătoare
ca şi Eucalyptus sp. şi Accacia sp. În zonele temperate şi boreale se
plantează în general pini, alte conifere şi plopi. Plantaţiile furnizează circa
35% din lemnul rotund pus in circuit comercial la nivel global. În viitor cre;te
interesul pentru plantaţiile forestiere făcute în contextul evaluării comerciale a
carbonului atmosferic stocat.

Vegetaţia forestieră din afara fondului forestier

Exista studii făcute în unele ţări pentru evaluarea vegetaţiei din afara fondului
forestier, dar o evaluare la nivel global nu s-a facut încă.

Diversitatea biologică şi arii protejate forestiere

 Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) defineşte
diversitatea biologică ca: varietatea formelor de viaţă, rolul ecologic pe care îl
joacă şi diversitatea genetică pe care o conţin. Evaluările făcute ţin cont de
anumiţi indicatori ce definesc starea actuală şi tendinţele diversităţii biologice:
naturalitatea, status-ul actual (categoria IUCN), gradul de fragmentare şi
informaţii ce definesc zona ecologică în care se află pădurea respectivă.
Datorită confuziilor legate de terminologie şi traducerea termenilor, statisticile
globale sunt nerelevante.

Există la ora actuală două evaluări:

• Centrul Mondial de Monitorizare şi Conservare al UNEP - United

Nations Environment Programme-World Conservation Monitoring
Centre UNEP-WCMC) a efectuat o evaluare pentru FAO. Conform
acestei evaluări 12,4% din păduri sunt protejate în conformitate cu
clasificările IUCN.
• UNECE-FAO a făcut o evaluare în ţările industrializate, bazată pe un
chestionar.
Cu toate că deţine valori deosebite în ceea ce priveste biodiversitatea
şi ariile protejate forestiere, ţara noastră nu este prezentată în date reale şi
relevante în statistici, sau chiar lipseşte atât la nivel global (FRA 2000), cât şi
la nivel european (raportul „State of Europe`s Forests 2003”- Ministerial
Confrence on the Protection of Forest in Europe-MCPFE, Vienna). În
continuare trebuie depuse eforturi în acest domeniu, întrucât starea actuală a
lucrurilor poate fi mult îmbunătăţită cu ocazia implementării Directivelor
Europene (Forest Focus, Pasări şi Habitate) la noi în ţară.

Propunere pentru măsurarea şi monitorizarea diversităţii ecosistemelor

forestiere

Evaluarea şi monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi comunităţilor

este cea mai de interes activitate actuală privind ocortirea naturii. Pentru
acest lucru trebuie să se dezvolte şi metodologii de evaluare şi monitorizare
a unor seturi de date-cheie pe subdomenii şi să se urmărească includerea lor
într-un sistem de lucru integrat cu toate sistemele existente de monitorizare a
mediului înconjurător.

Orice sistem de măsurare şi monitorizare trebuie să poată determina

următoarele caracteristici (Borlea et al.- 2005):

• starea actuală,
• efectele stării actuale,
• tendinţele pe termen scurt şi prognoza pe termen lung.
Alte cerinţe ale sistemelor de monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi
comunităţilor sunt:
 • evaluarea cerinţelor specifice de monitorizare,
• promovarea unei relaţii comprehensive a relaţiei ecosistemului cu
mediul înconjurător,
• eficienţă sporită,
• flexibilitate în implementare,
• costuri minimale,
• armonizarea generală a culegerii datelor,
• compatibilitate cu necesităţile curente de raportare pentru convenţiile
şi protocoalele internaţionale,
• promovarea ocrotirii naturii în scopul dezvoltării durabile a societăţii.

Sistemul de măsurare şi monitorizare al biodiversităţii pădurilor trebuie:

• să continue munca depusă anterior şi să valorifice la maximum

rezultatele pozitive deja înregistrate,
• să dezvolte mijloace de studiu, experimente, proiecte pilot şi
demonstrative,
• să adâncească cercetările privind influenţa antropică asupra naturii,
• să evalueze impactul schimbărilor globale asupra diversităţii
ecosistemelor şi a comunităţilor,
• să identifice elementele structurale şi funcţionale ale elementelor
ecosistemelor ca indicatori ai evaluării stării actuale şi a tendinţelor.
Principalele ameninţări identificate de către Comisia Europeană
(Directiva 2152/2003 a CE) la adresa biodiversităţii pădurilor şi a naturii în
general pe continentul european sunt:

• condiţiile climatice extreme,

• bolile şi dăunătorii,
• schimbările climatice globale,
• incendiile,
• poluarea,
• fragmentarea arealelor.
Pentru a aprecia în ce măsură un ecosistem este perturbat el trebuie
raportat la un un ecosistem neperturbat, considerat standard, faţă de care să
se aprecieze gradul de perturbare. Acest lucru se poate aprecia prin efectuarea
unor măsurători ale unor carcteristici cum este rata pierderilor sau
schimbărilor şi compararea lor cu situaţia considerată standard. Pentru că
mediul natural este dinamic acest lucru este deosebit de dificil de realizat.

La scara globului, impresia generală este că suprafaţa culturilor

agricole creşte şi suprafeţele ocupate de păduri şi păşuni scad. Concluzia se
bazează pe evoluţia utilizării pământului în perioada 1700-1980 (World
Conservation Monitoring Center, 1992). În principal, pădurile au fost
transformate în culturi agricole. Totuşi în Europa, de exemplu, suprafaţa
pădurilor a crescut în secolul XX, dar acesta este rezultatul supraproducţiei
agricole, care a disponibilizat terenuri agricole pentru alte utilizări. În general
plantaţiile de arbori au fost făcute cu monoculturi de răşinoase, salcâm sau
plopi. În România suprafaţa terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră creşte
în special în zona păşunilor de deal şi munte şi de asemenea trebuie subliniat
că există cadrul legal în ceea ce priveşte plantarea cu vegetaţie forestieră a
terenurilor agricole abandonate precum şi a terenurilor degradate. Astăzi
aceste schimbări sunt analizate cu tehnica GIS, sunt cartografiate şi efectele
lor sunt măsurate. Până în anul 2050 temperatura globală va creşte
semnificativ şi vor fi afectate organismele individuale, comunităţile,
ecosistemele naturale, ciclurile biochimice globale şi, în general va fi
modifcată biodiversitatea. Principala cauză a pierderii biodiversităţii este
considerată astăzi fragmentarea ecosistemelor naturale.

În general monitorizarea biodiversităţii are ca scop evaluarea stării şi

dezvoltării biodiversităţii pentru o perioadă de timp cu definiţii şi metodologii
bine stabilite şi repetabile pentru securizarea datelor pe perioada
monitorizării. În general toate monitorizările făcute până acum nu au fost
adresate la modul general ci au servit nevoilor specifice cum ar fi
monitorizarea unor grupuri sau habitate selecţionate.

Etapele metodologice pentru monitorizarea biodiversităţii sunt:

• stabilirea domeniului de monitorizare (definirea limitelor geografice
ale domeniului),
• stabilirea bazei de referinţă pentru monitorizare (biodiversitatea
naturală),
• stabilirea metodelor de evaluare şi monitorizare :
− analiza datelor istorice,
− observaţii şi măsurători în suprafeţe
experimentale permanente,
− observaţii şi măsurători în suprafeţe
experimentale (habitate) selecţionate,
− folosirea elementelor de sinergie cu sistemele
de monitorizare existente : proiecte, reţele,
inventare naţionale, rapoarte internaţionale,
clasificări şi hărţi existente,
− utilizarea tehnicilor satelitare.
• stabilirea seturilor de date cheie pentru următoarele niveluri :
- individual: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.
- suprafaţă de probă: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.
- ecosistem: - structural,
- compoziţional,
 - funcţional.
- naţional: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.

• managementul datelor:
• dezvoltarea unei baze de date cuprinzătoare care să includă
şi să proceseze informaţii dintr-o perioadă istorică largă,
atât din surse curente cât şi din cercetări mai vechi,
• reevaluarea dacă este cazul a materialelor din muzee,
• reinterpretarea datelor istorice în context actualizat,
• supravegherea permanentă şi reanalizarea suprafeţelor
permanente din teren,
• integrarea culegerii de informaţii despre biodiversitatea
cu a programelor de inventariere multi-resurse.
Orice sistem de măsurare şi monitorizare a diversităţii pădurilor trebuie să
acţioneze sinergic cu celelalte organisme de monitorizare existente la nivel
internaţional, pan-european sau naţional.

Estimarea volumului de lemn

Estimarea volumului de lemn şi a biomasei aflate deasupra solului

adiacent plantelor lemnoase, s-a făcut în anul 2000 la nivel global, şi
regional. Evaluările privind volumul total al lemnului furnizat de păduri s-a
făcut pe baza datelor FAO la nivel global şi pe baza datelor Comitetului
Lemnului/ECE pentru emisfera temperată şi boreală (vezi anexa VII), date
furnizate de fiecare ţară într-un sistem unitar. Suplimentar s-au făcut evaluări
bazate pe tehnologia GIS privind accesibilitatea pădurilor. În ţările
industrializate se recoltează anual în medie, 70% din posibilitate (fară
Federaţia Rusă). Datele obţinute nu au fost satisfăcătoare pentru multe ţări,
în special ţări tropicale, şi s-a făcut apel la extrapolări şi evaluări statistice.
Volumul total de lemn estimat la nivel global în 2000 a fost de
386.000.000.000 mc (anexa VII) (a crescut cu 2% faţă de 1990) şi biomasa
aflată deasupra solului şi aferentă plantelor lemnoase a fost de 422.000.000
tone (a scazut cu 1,5% fata de 1990). Explicaţia acestei contradicţii între
cresterea volumului şi scăderea biomasei se datorează faptului că pădurile
tropicale (la care biomasa domină faţă de volumul de lemn din tulpină) au
scazut ca suprafaţă în timp ce pădurile temperate şi boreale, unde domină
volumul de lemn din tulpini, au crescut. În ce priveşte volumul de lemn extras
şi raportat către FAO, la nivelul anului 2000, există numeroase incertitudini şi
nu se poate face o statistică exactă (vezi anexa VIII).
Ţările regiunii TBFRA, în special ţările din Europa şi America de Nord,
au statistici mai clare, dar şi aici se manifestă unele lipsuri (ex. Federaţia
Rusă).
Produse forestiere nelemnoase

Comerţul internaţional cu produse forestiere nelemnoase, denumite pe

scurt reprezintă în fapt importurile şi exporturile a acestor produse în diferite
stadii de prelucrare. Cel putin 150 de produse forestiere nelemnoase,
incluzând 26 de uleiuri esenţiale sunt de importanţă majoră în comerţul
internaţional. În completare, un mare număr de specii de plante ierboase
(între 4000 şi 6000) intră pe piaţa internaţională.
Grupele principale de produse forestiere nelemnoase cu fluxuri
comerciale importante pe plan internaţional (FAO-2000) sunt :

I. Produse din plante :

• produse folosite ca şi hrană (nuci, fructe, ciuperci, uleiuri,

condimente şi ierburi culinare, etc) ;
• frunzarele din diferite specii;
• medicamente din plante şi plante medicinale ;
• parfumuri şi alte cosmetice ;
• taninuri ;
• diverse materiale cu utilizări industriale (materiale pentru
construcţii şi pentru unelte, produse de artizanat) ;
• specii ornamentale ;
• extracte din plante (pigmenţi naturali, răşini, latex…) ;
• altele.
II. Produse animale :

• animale vii ;
• produse apicole: miere, ceară ;
• carne de vânat ;
• diverse comestibile ;
• blănuri, piei ;
• medicamente ;
• coloranţi ;
• diverse necomestibile.

Cele mai multe dintre aceste produse sunt comercializate în cantităţi

mici, dar de exemplu rădăcinile de ginseng, mierea naturală, nucile, sacâzul,
guma arabică au ocupat părţi însemnate din comerţul internaţional. Peste
380 milioane de US$ se obţin anual din comerţul cu ginseng, iar cauciucul
natural aduce anual venituri de peste 1000 milioane US$.
Seminţele unor specii de pin (Pinus gerardiana, P. pinea, P.koraiensis,
…) sunt importante PFNL, cu o mare valoare de piaţă. Ţările exportatoare de
astfel de seminţe sunt Afganistanul, Pakistanul, China, Spania şi Portugalia.
Seminţele unor arbori (Shorea ssp, Madhuca ssp.) sunt folosite pentru
obţinerea de ulei cu proprietăţi fizico-chimice speciale, iar Indonezia domină
piaţa mondială.
 Ciupercile negre (din genul Morchella) sunt alte produse importante
din punct de vedere economic. Ele cresc natural în pădurile temperate ale
multor ţări europene, SUA, Canada, dar şi în India, Pakistan, China, Turcia,
Nepal, etc. Productia mondială este estimată la 150 tone, Pakistanul şi India
fiind principalele ţări producătoare (fiecare producând anual aproximativ 50
tone de ciuperci negre uscate).
Trufele, la fel ca şi ciupercile negre, sunt foarte căutate în numeroase
ţări europene şi în SUA. Principalele ţări producătoare sunt Franţa şi Italia. În
1989, SUA a importat (în principal de la aceste ţări) 5.4 tone de trufe
proaspete, în valoare de 1,477 milioane US$ (273 US$/kg).
În ceea ce priveşte producţia mondială de bambus, aceasta este
dominată de China şi de Tailanda. Malaezia, Corea, Indonezia, Vietnamul,
Bangladeşul şi Filipinele fiind exportatori mai mici. Franţa, Germania şi
Olanda sunt cele mai mari pieţe.
Mugurii de bambus reprezintă o piaţă în continuă creştere. China
(Taiwan) exporta singură muguri în valoare de peste 20 milioane US$, anual.
Exporturile au fost către SUA, Japonia, Anglia, Germania, Australia, Olanda,
Canada, Suedia, Franta, Coreea, etc.
Sago este un aliment bogat în amidon, obţinut din palmierul Metroxillon
ssp. Indonezia este principala producătoare şi exportatoare.
Condimentele şi ierburile culinare sunt un alt grup important de PFNL
ce constituie o componentă semnificativă a pieţei mondiale. Indonezia este
cea mai mare producătoare, urmată de Granada.
În ceea ce priveşte producţia de scorţişoară, Sri Lanka este principalul
furnizor.
Arborele de cauciuc (Acacia senegal) este cea mai folosită plantă
pentru producerea cauciucului. Producţia mondială este de aproximativ
25000 tone, din care aproximativ 20000 tone provin din Sudan. SUA este cea
mai mare piaţă, reprezentând aproximativ 25% din piaţa mondială.
Indonezia şi Malaezia sunt principalii producători de cauciuc natural.
Ca şi producători mai mici amintim : India, Vietnam, Cambogia, China. Cele
mai mari pieţe sunt EC, SUA şi Japonia.
Gutaperca este o substanţă tare (ca şi plasticul) provenită din latexul
unor arbori din Malaezia asemănătoare cauciucului, dar care conţine mai
multe răşini şi care e folosită ca izolator sau în stomatologie. Malaezia şi
Indonezia sunt principalii producători. Cele mai mari pieţe de desfacere sunt
în Japonia, EC, SUA, Corea, China şi Australia.
Comerţul mondial cu uleiuri esentiale este de peste 1 miliard US$,
incluzând atât uleiul provenit din plantaţii specializate cât şi din “surse
naturale”. China, Indonezia, Tailanda, India şi Brazilia sunt principalele
producătoare ale acestor uleiuri. Cele mai mari importatoare sunt EC, SUA şi
Japonia.
 Producţia mondială de oleo-răşini este între 1,1-1,2 milioane tone
anual, China şi Indonezia dominând această piaţă. Lista ţărilor importatoare
este lungă (peste 100 de ţări), cele mai importante fiind: Japonia, Germania,
Anglia, Franţa, Olanda, Italia, etc.
Kapok este o masă de fibre de mătase ce îmbracă seminţele speciei
Bombax ceiba. Arborii cresc în multe ţări din sudul Asiei, dar Thailanda şi
Indonezia sunt principalii producători pe piaţa mondială. Japonia, China, EC
şi SUA reprezintă cele mai mari pieţe.
Spania, Franţa, Italia, Tunisia, Algeria şi Maroc sunt principalele ţări
producătoare de plută. Totalul producţiei mondiale este estimat la 250000
tone anual, din care Portugalia produce aprox. 50% iar Spania aprox. 25%.
Cea mai mare piaţă de desfacere a acestui produs este în EC şi SUA.
Cantitatea mondială anuală de miere naturală este de aprox. 300000
tone având o valoare de 300 milioane US$. Cele mai mari ţări producătoare
sunt: Rusia, China, SUA, Mexic şi Turcia. Germania, SUA, Anglia şi Japonia
sunt cele mai mari pieţe de desfacere. Valoarea totală a comerţului cu ceară
de insecte este cuprinsă între 23 şi 26 milioane US$. Principalele ţări
producătoare sunt China, Tanzania, Germania, Canada, Olanda, Brazilia,
SUA.
Valoarea totală a comerţului mondial cu tanin de origine vegetală a
fost de 123,3 milioane US$ în anul 1991 (în creştere faţă de anii precedenţi).
Cele mai mari producătoare sunt Argentina şi Brazilia. SUA, Italia, ţările
fostei URSS şi Japonia sunt cele mai mari pieţe.

• fructe de pădure: Albania (60 000 tone cu 114,0 milioane $), Finlanda
( 40 000 tone cu 67, 1 milioane $), Norvegia (25 000 tone cu 45,3
milioane $), Cehia ( 22 000 tone 39,2 milioane $). Preţurile diferă mult
între producători, în primul rând datorită aspectelor calitative.
• carne de vânat: Suedia ( 17 000 tone cu 76,1 milioane $), Polonia
(8100 tone), Finlanda (7 900 tone cu 64 milioane $), Cehia (6 800
tone), Norvegia (6 600 tone cu 66, 5 milioane $).
Ţara noastră nu apare în aceste statistici, cu toate că, potenţial ar
putea apărea alături de ţările producătoare prezentate, pentru toate cele 4
categorii de produse. Oportunităţile oferite de aderarea la Uniunea
Europeană pentru produsele forestiere nelemnoase, care sunt produse
ecologice, trebuie deplin valorificate, de către România, care deţine condiţii
deosebit de favorabile pentru valorificarea acestor produse forestiere.
India).

Reglementări privind starea de sănătate a plantelor

Există o creştere a interesului în ceea ce priveşte reglementările în

legătură cu starea de sănătate a plantelor şi în particular o creştere a
interesului faţă de contaminarea produselor alimentare, a plantelor
medicinale şi a derivatelor lor cu pesticide reziduale, insistndu-se pe un înalt
nivel de ingrediente active şi puritate. Guvernele multor ţări industrializate
insistă ca produsele din plante să fie inspectate înainte de a li se permite să
pătrundă în ţară, pentru că multe plante pot fi contaminate cu
microorganisme sau cu forme nedorite de organisme. Importul de ciuperci
comestibile, de exemplu, este un subiect pentru reglementările fitosanitare.
Similar, importul condimentelor în majoritatea pieţelor trebuie să se facă cu
reglementări fito-sanitare pentru detectarea contaminării microbiologice.
Multe ţări industrializate refuză plantele care prezintă urme de reziduri cu
pesticide.

Produse forestiere nelemnoase în România

În contextul noilor provocări pentru sectorul forestier actual, produsele

nelemnoase pot deveni o importantă sursă de venit. Pe lângă produsele
nelemnoase tradiţionale se poate lua în considerare valorificarea unor
produse noi, neconvenţionale: biodiversitatea, silvoturismul, activităţi de
recreere, servicii oferite de pădure societăţii (rolul multi-funcţional al
pădurilor), stocarea carbonului în lemn (proiecte de plantaţii forestiere).

Produse forestiere nelemnoase tradiţionale

Produse forestiere nelemnoase tradiţionale, reprezintă o activitate

importantă pentru Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, precum şi pentru
alte organizaţii de profil din România. RNP-Romsilva, a cunoscut o revenire
puternică în acest domeniu după anul 2002 şi controlează majoritatea
activităţilor de produse forestiere nelemnoase: împletituri din răchită, fructe
de pădure, ciuperci, plante medicinale, carne de vânat, animale vii, păstrăvi,
pomi de Crăciun, cetină, seminţe forestiere şi plante ornamentale,
valorificând 90% din producţie la export. Sectorul privat al produselor
forestiere nelemnoase este departe de a fi dezvoltat la potenţial şi are o
dezvoltare înceată în ultimii ani, cu excepţia ciupercilor din flora sălbatică.

Biodiversitate şi arii protejate forestiere

România dispune de resurse foarte valoroase în ce priveşte

biodiversitatea pădurilor : 60 specii de arbori indigene, 10 grupe de formaţii
forestiere şi 150 de tipuri de ecosisteme (Doniţă, Chiriţă şi Stănescu - 1990).
Capitalul natural în România este unic, beneficiind de un context al asezării
geografice, deosebit de favorabil:

• 3100 specii indigene de plante, 23 specii sunt monumente ale naturii,

74 specii au dispărut, 39 specii sunt considerate în pericol, 171 specii
sunt considerate vulnerabile şi 1253 sunt specii rare. Peste 4% din
specii sunt endemice (57 taxoni endemici şi 171 sub-endemici).
 • peste 33802 specii animale, 717 vertebrate (191 specii de peşti, 20
specii de amfibieni, 30 specii de reptile, 364 specii de păsări care
cuibăresc aici şi migratoare (312) şi 102 specii de mamifere (MAPPM-
2000).
România a ratificat Convenţia UNESCO privind Bogăţia Culturală şi
Naturală (UNESCO World Cultural and Natural Heritage Convention),
Convenţia de la Berna (Bern Convention for the Conservation of European
Wildlife and Natural Habitats) şi Convenţia privind Biodiversitatea Biologică
(Convention on Biological Diversity). Cu sprijinul GEF şi asistenţa Băncii
Mondiale, România a elaborat Strategia naţională privind Consevarea
Biodiversităţii şi Planul de Acţiune. De asemenea, Guvernul României a
pregătit Proiectul privind Managementul Conservării Biodiversităţii, împreună
cu GEF şi cu Banca Mondială, proiect implementat de către MAPDR şi RNP-
Romsilva. Există şi o serie de alte proiecte privind conservarea biodiversităţii:
Life-Natura, WWF Large Carnivores, PINMATRA/2001/ KNNV- (Royal Dutch
Society for Nature Conservation) în cooperare cu IUCN, Inventarul şi
strategia pentru gospodărirea durabilă şi protecţia pădurilor virgine în
România, PHARE CBC- Parcul natural Mureşul Inferior în responsabilitatea
Direcţiei Silvice Arad. Toate aceste proiecte în derulare, nu au ca obiect
decât o parte a biodiversităţii existente în pădurile din România. În
conformitate cu prevederile aquis-ului comunitar, România va trebui să îşi
pregătească întreaga reţea de arii protejate forestiere în conformitate cu
Directivele UE, acest lucru trebuind să constitue o prioritate a oricărei
strategii privind silvicultura în ţara noastră. Proiecte de conservare a
biodiversităţii pot fi conjugate cu activităţi de dezvoltare a silvoturismului şi a
activităţilor ecvestre, în vederea obţinerii de beneficii suplimentare pentru
administraţia forestieră.

Proiecte de stocare a carbonului

Cadrul legislativ din România prevede măsuri speciale pentru

împădurirea terenurilor degradate, care pot deveni printr-o monitorizare
corespunzătoare proiecte de stocare a carbonului în lemn. Mijloacele
financiare pentru implentarea acestei legi pot fi asigurate (în cadrul schiţat de
articolele 6 şi 12 ale Protocolului de la Kyoto) de către Fondul de Carbon
(Prototype Carbon Funds-PCF funds projects) sau de proiecte cu
implementare comună-JI (Joint Implementation Projects). Terenurile
disponibile pentru împăduri din ţara noastră sunt prevăzute a fi împădurite în
viitorul apropiat conform strategiei guvernamentale, pot fi incluse în aceste
proiecte şi pot furniza beneficii importante administraţiei forestiere prin
creditele de carbon obţinute astfel.
 Concepte şi noţiuni de reţinut

• Conform estimărilor FRA 2000, prezentate în anexa V, pădurile lumii

acopereau în 2000 o suprafaţă de 3.869.455.000 hectare, adică
aproximativ 30% din suprafaţa uscatului pe glob (13.063.900.000 ha).

• Cele mai mari suprafeţe cu păduri le găsim în Europa cu Federatia Rusa

(1.039.251.000 ha, respectiv 46%), America de Sud (885.618.000 ha,
respectiv 50,5%) şi America de Nord şi Centrală (549.304.000 ha,
respectiv 25,7%).

• Ţările cu suprafeţele cele mai mari de păduri sunt: Federaţia Rusă

(851.392.000 ha, respectiv 5,8 ha/locuitor), Brazilia (543.905.000 ha,
respectiv 3,2 ha/locuitor), Canada (244.551.000 ha, respectiv 7,9
ha/locuitor), Statele Unite (225.993.000 ha, respectiv 0,8 ha/locuitor),
China (163.480.000, respectiv 0,1 ha/locuitor), Australia (154.539.000 ha,
respectiv 8,3% ha/locuitor), Indonezia (104.986.000 ha, respectiv 0,5
ha/locuitor).

• Modificarea netă în suprafaţa globală a pădurilor, a fost de – 9.4 milioane

hectare/an, reprezentând diferenţa dintre rata despăduririlor în pădurile
naturale (14.6 milioane hectare/an) şi expansiunea pădurilor naturale şi a
plantaţiilor forestiere (5.2 milioane hectare/an) (FAO-2000). Cele mai mari
pierderi de pădure au fost la tropice. Rata modificarii nete a fost mai
redusă în anii ‘90 comparativ cu anii ‘80.

• Estimarea volumului de lemn şi a biomasei aflate deasupra solului

adiacent plantelor lemnoase, se face odata la 5 ani la nivel global, şi
regional. Evaluările privind volumul total al lemnului furnizat de păduri s-a
făcut pe baza datelor FAO la nivel global şi pe baza datelor Comitetului
Lemnului/ECE pentru emisfera temperată şi boreală (vezi anexa VII), date
furnizate de fiecare ţară într-un sistem unitar.

• În ţările industrializate se recoltează anual în medie, 70% din posibilitate

(fară Federaţia Rusă).

• Volumul total de lemn estimat la nivel global în 2000 a fost de

386.000.000.000 mc (anexa VII) (a crescut cu 2% faţă de 1990) şi
biomasa aflată deasupra solului şi aferentă plantelor lemnoase a fost de
422.000.000 tone (a scazut cu 1,5% fata de 1990

• Comerţul internaţional cu produse forestiere nelemnoase, denumite pe

scurt reprezintă în fapt importurile şi exporturile a acestor produse în
diferite stadii de prelucrare. Cel putin 150 de produse forestiere
 nelemnoase, incluzând 26 de uleiuri esenţiale sunt de importanţă majoră
în comerţul internaţional. În completare, un mare număr de specii de
plante ierboase (între 4000 şi 6000) intră pe piaţa internaţională

• diversitatea biologică ca: varietatea formelor de viaţă, rolul ecologic pe

care îl joacă şi diversitatea genetică pe care o conţin. Evaluările făcute ţin
cont de anumiţi indicatori ce definesc starea actuală şi tendinţele
diversităţii biologice: naturalitatea, status-ul actual (categoria IUCN),
gradul de fragmentare şi informaţii ce definesc zona ecologică în care se
află pădurea respectivă. Datorită confuziilor legate de terminologie şi
traducerea termenilor, statisticile globale sunt nerelevante.

Întrebări de autoevaluare

1.Cum evolueaza resursele forestiere global si pe regiuni?

2. Care este locul si rolul resurselor forestiere din Romania in contextual
actual ?
3. Cum se apreciaza diversitatea biologica a padurilor?
4. Care sunt principalele produse nelemnoase pe glob?
5. Care sunt principalele produse nelemnoase in Romania?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

VALORIFICAREA RESURSELOR FORESTIERE ÎN

ROMÂNIA

Cuvinte cheie: valorificare resurse forestiere, posibilitate, recolta

anuala, piata lemnului, produse nelemnoase,

Rezumat

Pădurile au jucat în mod tradiţional un rol important în dezvoltarea

socială şi economică a României, fiind o sursă importantă de locuri muncă şi
venituri din industria de exploatare, de prelucrare a lemnului şi a produselor
nelemnoase. În ciuda deficienţelor existente, sectorul forestier este încă un
contribuitor important la economia naţională. Comisia Naţională de Statistică
estimează că în 1997 valoarea exportului de produse forestiere a fost de 860
milioane USD (circa 10% din valoarea totală a exporturilor), iar contribuţia
sectorului la PIB a fost de circa 5%. Totuşi valoarea nematerială a pădurilor
este mult mai mare decât cea financiară, dar metodele tradiţionale de
contabilitate au avut tendinţa de a ascunde acest lucru. Sectorul forestier are
potenţialul de a contribui cu mult mai mult la economia naţională, după cum
s-a subliniat şi în raportul Bancii Mondiale pentru România. Menţinerea
valorii actuale a pădurilor româneşti şi realizarea potenţialului de a spori
contribuţia sectorului la economia naţională necesită totuşi investiţii în noile
structuri instituţionale şi de control care sunt implicate în rezolvarea
necesităţilor unei economii de piaţă, şi deasemenea investitii suplimentare
pentru sectorul privat, după cum se stipulează în Programul de Dezvoltare
Forestieră. Investiţiile strategice în sectorul public şi privat, împreună cu
modificările necesare în politica şi legislaţia forestieră pot duce la sporirea
resurselor forestiere care sunt exploatate durabil şi la creşterea valorii
produselor obţinute. Între valoarea ecologică şi valoarea comercială a
fondului forestier trebuie să existe un permanent echilibru, înţelegând prin
aceasta că fiecare din aceste valori trebuie să contribuie la creşterea
celeilalte.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Continut

Istoricul pieţei lemnului în România

Istoricul pieţei lemnului în România a cunoscut trei etape principale:

• prima etapă, până în anul 1948, caracterizată printr-o economie de

piaţă liberă bazată pe principiul cererii-ofertei.
• a doua etapă, în perioada 1948-1990, când preţurile erau stabilite
(dictate) în mod centralizat (de ex. 5,8$/mc in 1988). Pădurile uşor
accesibile au fost supra-exploatate pentru a sprijini dezvoltarea industrială
şi a genera venituri preponderent din export. În această perioadă cota
anuală a tăierilor a depăşit uneori 23 milioane de mc, cu impact negativ
asupra mediului mai ales în zonele mai accesibile, care au fost supra-
exploatate, în timp ce zonele greu accesibile şi inaccesibile au rămas
neexploatate sau au fost exploatate sub potenţial. Principalul consumator
de lemn a fost industria mobilei care constituia cea mai importantă
componentă a exportului industriei de prelucrare a lemnului, făcând din
România un actor principal pe piaţa internaţională a mobilei.
• a treia etapă este caracterizată prin apariţia proprietăţii private atât în
industria lemnului cât şi asupra terenurilor forestiere în coordonatele
economiei de piaţă. In perioada anilor 1990-1997, preţul de vânzare al
masei lemnoase pe picior a fost în continuare impus de către Ministerul
Finanţelor, la un nivel mult subevaluat (2,7 $ in 1992, 5,4 $/mc in 1995),
faţă de preţul mondial, şi mult sub cel practicat în ţările UE (Timber
Bulletin 1999), cu o autentică economie de piaţă. Reactualizarea
periodică a acestui preţ s-a efectuat prin indexarea
preţului în vigoare în decembrie 1989, dar această indexare nu s-a făcut
cel puţin anual şi nu a urmărit în mod obiectiv cursul inflaţiei sau al
coeficientului mediu de creştere a preţurilor şi nici corelaţia cursului
leu/dolar. Liberalizarea preţului masei lemnoase pe picior a anticipat
liberalizarea comerţului cu lemn şi produse din lemn (Ordinul nr.
36/24.12.1997 al Ministrului Industriei şi Comerţului). Liberalizarea
comerţului fără liberalizarea preţului pe picior ar fi dus la crearea
unor mari inechităţi şi dereglări în cadrul sistemului economiei
forestiere. Începând cu anul 1997 nivelul preţurilor a început să se
stabilească pe baza elementelor reale de cost, la valori valabile pe plan
intern. Odată cu liberalizarea exportului de lemn rotund, au apărut şi o
serie de aspecte pozitive, dar preţurile lemnului vândut pe picior au rămas
în continuare mult subevaluate în special la esenţele preţioase.
Organizarea licitaţiilor cu material fasonat sortat după cerinţele UE, a dus
la o creştere importantă a preţului lemnului, ajungându-se la rezultate
remarcabile, apropiate de cele din UE. În conformitate cu prevederile
Acordului de Aderare la Comunitatea Europeană, ratificat şi de ţara
noastră, începând cu data de 1 ianuarie 1998 au fost eliminate teoretic,
toate restricţiile la exportul de produse lemnoase. Practic, liberalizarea
 comerţului lemnului şi produselor din lemn, ca urmare a semnării
Acordului între România şi ţările CEE, nu a dus la o liberalizare totală, la
un comerţ pe baza cererii şi ofertei, fiind în continuare nevoie de către
licenţe eliberate de către Ministerul Industriei şi Comerţului, care
urmăresc provenienţa legală a masei lemnoase ca şi nivelul de preţuri
practicate. Practic, regimul de import şi export al mărfurilor se efectuează
pe baza de licenţe automate cu scop statistic eliberate de Ministerul
Industriei şi Comerţului. În anul 2001, pentru o perioadă scurtă, şi în
scopul de a încuraja industria indigenă a lemnului şi investiţiile în
România, exportul de lemn rotund a fost interzis.
Politica forestieră a fost revizuită şi asupra acestei măsuri s-a revenit
curând şi în continuare singura limitare existentă, este cea de preţuri minime
impuse la vânzarea lemnului pe picior, limitare impusă de Oficiul
Concurenţei. Aceasta limitare are efecte complexe şi în general este
nefavorabilă sectorului, iar menţinerea acestei măsuri are o serie de
consecinţe negative la ora actuală, în condiţiile ţării noastre, când lemnul ca
materie primă nu mai este monopol al statului. Liberalizarea completă a
exportului, alinierea pieţei româneşti la piaţa externă şi la circuitul economic
european, au constituit elemente ale strategiei României, în vederea aderării
la Uniunea Europeană.
Din suprafaţa totală a ţării noastre, aproximativ 26.7% e acoperită de
păduri (6.4 milioane ha). Schimbările survenite în ce priveşte suprafaţa
forestieră a ţării, în perioada recentă, sunt prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3.
Evoluţia suprafeţei pădurilor în România (milioane ha)
Suparafaţa păduri (mil. ha)
anul 1922 1938 1948 1956 1960 1980 1989 1996 2002
Supra 7.134 6.130 6.487 6.487 6.403 6.337 6.372 6.220 6.367
f

În România, 53.6% sunt păduri cu funcţii speciale de protecţie, iar

restul de 46.4% sunt cu rol de producţie şi protecţie. Speciile de foioase
ocupă 69.3% din suprafaţa împădurită, iar cele de răşinoase, diferenţa de
30.7%. Dintre foioase, cele mai importante specii sunt fagul şi stejarul, iar
cea mai importantă specie de răşinoase este molidul. Conform documentelor
Regiei Naţionale a Pădurilor, în anul 1999, în pădurile României exista
următoarea distribuţie pe clase de vârstă : în clasa I (1…20 ani) se găseau
aproximativ 23% din pădurile ţării, în clasa a II-a (21…40 ani) se găseau cam
19% din păduri, în clasa a III-a (41…60 ani) erau 18% din păduri, în clasa a
IV-a (61…80 ani) erau 14% din păduri, în clasa a V-a (81…100 ani) se
găseau aproximativ 11% din păduri, iar în clasa aVI-a (peste 100 de ani)
erau 15% din pădurile ţării (Raport Anual RNP 1999).

Recolta de lemn în pădurile din România, cotă anuală, volum de lemn

recoltat

Volumul normal al recoltei de lemn în ultimii ani variază între 12,648

milioane mc în 1998 şi 16, 649 milioane mc în 1990, faţă de 21 milioane mc
cât a fost cu patru decenii în urmă (23 milioane în 1985). Această
descreştere reprezintă în primul rând efectul dezvoltării nedurabile a
economiei forestiere în ansamblul ei. Posibilitatea pădurilor, la nivelul anului
1999, (tabel nr. 7) stabilită prin amenajamentele silvice, a fost de 16,5
milioane mc, din care, 1,9 milioane mc în fond forestier inaccesibil, iar în
2002 de 16 milioane mc. Posibilitatea pădurilor, în mod normal va creşte în
următorii ani pe măsură ce arboretele tinere şi de vârste mijlocii vor trece în
clasele superioare de vârstă.

Tabelul 15.

Posibilitatea pădurilor şi volumul de lemn recoltat în România 1918-2002

(Bud, 2000; RNP)

Perioada Posibilitatea Volum recoltat

(anul) (milioane m3) (milioane m3)

1918-1923 12 20-24

1923-1925 12 21-22

1926-1938 14 17-20

1951-1955 14 24-27

1958-1962 14 22

1962-1975 24 25-27

1976-1980 21 22

1981-1985 21 23

1986-1990 18 18,5

1991 19 15,3
 1993 15 13,6

1994 14,5 12.9

1995 14,4 13,8

1996 14,6 14,8

1997 14,8 14,5

1998 15,2 12.6

1999 15,5 13,7

2000 15,8 14,2

2001 17 13,4

2002 16 16

Unul din principiile fundamentale ale unei silviculturi durabile este

asigurarea continuităţii producţiei de masă lemnoasă recoltabilă din
arboretele exploatabile, de regulă la vârste mari. Din repartiţia pădurilor pe
clase de vârstă în ţara noastră, datele publicate de RNP în 1999, se constată
un procent ridicat (41,8%) al arboretelor tinere (1-40 ani), scăzut (15,4%) al
celor exploatabile (peste 100 de ani) şi foarte scăzut al arboretelor
preexploatabile (81-100 de ani). Ponderea reală a pădurilor exploatabile
este, evident, şi mai redusă, deoarece acestea includ multe arborete bătrâne,
cu rol de protecţie sau cuprinse în zone protejate, din care nu se recoltează
masă lemnoasă sau aceasta se recoltează cu restricţii severe. Acest deficit
de arborete exploatabile şi preexploatabile se menţine de dinainte de anul
1990 şi este determinat de exploatările masive practicate în perioada
respectivă, care au depăşit posibilitatea pădurilor. Prin planurile de
amenajare a pădurilor se urmăreşte normalizarea treptată a structurii claselor
de vârstă, însă realizarea acestui deziderat necesită un timp foarte
îndelungat.

În ţara noastră valorifică masa lemnoasă prin următoarele metode:

• vânzarea masei lemnoase pe picior;

• vânzarea masei lemnoase fasonate, la drum auto;
• vânzarea masei lemnoase fasonate, în depozite finale.
 Modalităţile de vânzare a masei lemnoase sunt licitaţiile deschise,
licitaţiile închise şi negocierile directe cu agenţii economici de exploatare.
Administratorii de păduri stabilesc partizile care se vor licita şi întocmesc
caietul de sarcini. De asemenea, se asigură documentaţia tehnico-
economică a fiecărei partizi pentru agenţii economici interesaţi. Licitaţiile
principale se organizează la începutul anului forestier, în perioada 15 august
- 15 septembrie, pentru masa lemnoasa ce constituie rezerva de 20% din
cota anului curent şi pentru 40% din cota anului următor şi, respectiv, la
începutul sezonului de vegetaţie, în perioada 1 martie - 15 mai, pentru restul
de masă lemnoasă (40%) din cota de producţie a anului curent. Între licitaţiile
principale, direcţiile silvice pot organiza licitaţii şi negocieri pentru resursele
rămase neadjudecate, precum şi pentru produsele accidentale apărute pe
parcursul anului forestier, în funcţie de situaţiile concrete. Licitaţia nu poate
avea loc dacă se prezintă un singur ofertant. În asemenea situaţii se va
organiza o nouă licitaţie. Dacă la două licitaţii consecutive se prezintă un
singur ofertant, partida se vinde prin negociere directă. Pentru încurajarea
investitiilor în prelucrarea lemnului la noi în ţară, Regia Naţionala a Pădurilor-
Romsilva, organizează la ora actuală, în conformitate cu legislaţia în vigoare
licitaţii de vânzare a masei lemnoase pe termen lung, pentru agenţii
economici importanţi.

Valorificarea adecvată a resurselor forestiere reprezintă baza

financiar-economică a gospodăririi durabile a pădurilor, de ea fiind legată
determinant viabilitatea sectorului în ansamblul sau. Pentru o lungă perioadă,
silvicultorii din ţara noastră şi din ţări cu tradiţie forestieră, s-au preocupat
preponderent de asigurarea unui tip de management forestier axat în
principal pe asigurarea optimizării structurii cantitative şi calitative a fondului
forestier, prin aplicarea în mod corespunzător a unui set de operaţiuni
silviculturale şi tratamente silvotehnice adecvate.

Modul în care se valorifică materia primă nu a intrat preponderent în

preocupările majore ale silvicultorilor, acest lucru fiind de o bună bucată de
timp apanajul industriei forestiere.

În condiţiile, în care ne aflăm într-o economie de piaţă, efectele

nedorite survenite din lipsa informaţiei despre piaţa "produselor forestiere"
pot apărea oricând. Produsele noastre forestiere intră pe piaţa mondială şi
concurează cu alte produse forestiere. În aceste condiţii informaţia despre
piaţă poate fi foarte importantă.

Având în vedere provocările momentului actual, când managementul

durabil al produselor forestiere a devenit parte integrală a gospodăririi
durabile a resurselor forestiere, este imperios necesar ca toţi factorii implicaţi
în Autoritatea Centrală pentru Păduri şi cei din Administraţia Silvică, să
dispună permanent de o informaţie actualizată privind piaţa produselor
forestiere şi modul de valorificare a resursei pe care o au în autoritate sau
administrare. Este relevant în acest sens rezultatul obţinut de acţiunea de
valorificare superioară a resurselor lemnoase valoroase prin sortarea
adecvată şi un sistem de vânzare prin licitaţii cu largă participare, unde s-a
ajuns pentru prima dată în România la preţuri de vânzare a lemnului similare
sau apropiate de preţurile medii europene.

Evaluarea actuală a valorificării resurselor forestiere a devenit o

necesitate din următoarele considerente:

• avem păduri de calitate bună, gospodărite în regim silvic, cu

continuitate;
• cu toate acestea produsele din lemn care se află pe piaţă în ţara
noastră provin în bună parte din import: mobilă, hârtie, panouri din
lemn, produse pentru pardosele din lemn, produsele finite sau
chiar semifinite provenite din materie primă autohtonă se intorc în
ţară prin operaţiuni de import la preţuri şi calităţi competitive cu
produsele autohtone, chiar dacă au suferit importante operaţiuni
de transport generatoare de costuri mari;
• piaţa lemnului în ţara noastră nu urmează fidel tendinţele pieţei
mondiale;
• aparent nu avem piaţă internă pentru unele produse, de exemplu:
lemn de cer, rumeguş, s.a.;
• nivelul de prelucrare al lemnului şi al altor produse forestiere în
ţară nu permite realizarea unor venituri corespunzatoare valorii
resursei;
• chiar dacă în ultimii ani situaţia s-a mai îmbunătăţit în acest sens,
în multe zone din ţară lipsesc investiţiile corespunzătoare
valorificării superioare şi integrale a resursei;
• mecanismele de finanţare disponibile pentru industria forestieră nu
sunt accesate, chiar dacă un studiu finanţat de Banca Mondială a
identificat 40 de instituţii finanţatoare internaţionale cu activitate în
ţara noastră.
Alinierea preţurilor din ţara noastră la preţurile de vânzare europene a
resursei lemnoase, va fi o modalitate de rezolvare a multora dintre
problemele actuale ale sectorului. Preţul mediu mondial al lemnului industrial
gravitează în jurul valorii de 100 – 120 $, ceea ce reprezintă valori mult
superioare celor înregistrate la noi în ţară. Creşterea cantităţii de material
lemnos ce va fi vândut după o sortare preliminară, va putea aduce beneficii
suplimentare.

Produsele forestiere nelemnoase reprezintă în multe ţări chiar în ţări

europene, surse importante de venit. Ţări europene dezvoltate cum sunt
Franţa, Italia, Suedia, Spania, Portugalia, precum şi ţări foste socialiste
(Cehia) obţin la ora actuală venituri importante prin valorificarea produselor
forestiere nelemnoase. Piaţa produselor forestiere nelemnoase este foarte
dezorganizată la ora actuală şi din motive protecţioniste multe ţări dezvoltate
au taxe vamale mari pentru importul acestor produse. România, deţine un
potenţial valoros în ce priveşte valorificarea produsele forestiere
nelemnoase, unde RNP este lider la ora actuală, şi în contextul efectelor
comerciale ale globalizării, poate valorifica pe piaţa europeană, o serie de
produse forestiere tradiţionale la preţuri care justifică această activitate din
punct de vedere economic. În acest sens informaţia despre piaţa produselor
forestiere trebuie actualizată şi adusă la cunoştinţa administraţiei silvice în
permanenţă. Valorificarea resursei lemnoase ca materie primă la export
trebuie făcută în concordanţă cu preţurile europene ale sortimentelor
respective. La ora actuală preţurile la care se exportă materialul lemnos, în
special sortimentele valoroase sunt reduse. Valorificarea resursei lemnoase
pe piaţa internă nu atinge la ora actuală valorile dinainte de anul 1990.
Jumătate din lemnul utilizat în industria de profil este utilizat pentru fabricarea
cherestelei şi numai 12% pentru furnir şi panouri. Activitatea principalelor
firme de prelucrare primară a lemnului reprezintă 54% din industria
produselor forestiere din Romania în anul 2000, iar 25% din prelucrarea
lemnului era reprezentat de industria mobilei. Având în vedere valoarea
deosebită a lemnului din România şi procentul mare de prelucrare în
cherestea, urmat de exportul buştenilor sau cherestelei, corelat cu nivelul
preţurilor obţinute, se poate spune că resursa lemnoasă poate fi valorificată
mai bine decât este la ora actuală, prin măsuri de marketing. Deasemenea
90% din firmele de prelucrare a lemnului au ca obiect de activitate
producerea de cherestea. Din punctul de vedere al prelucrării secundare
însă, cheresteaua de fag (50% din total) este în principal exportată, în timp
ce pentru industria autohtonă, răşinoasele reprezintă materia primă
principală.

Resursele forestiere, în general, reprezintă materii prime pentru

produse de calitate care sunt astăzi valorificate preponderent „la export”.
Piaţa internă poate fi sensibilizată prin campanii de promovare a resurselor şi
produselor forestiere, aşa cum se întâmplă în alte ţări europene. Acest lucru
ar avea o serie de efecte benefice, culminând cu o stabilitate mai pronunţată
a sectorului forestier. Obiectivul principal al sectorului forestier în întregul
său, este utilizarea mai amplă şi mai adecvată a lemnului provenit din păduri
gospodărite durabil, într-un mediu economic competitiv şi un sistem de
producţie în concordanţă cu cerinţele de mediu. Acest lucru trebuie construit
pe avantajele şi heterogenitatea lemnului ca resursă, cu recunoaşterea
limitelor sale ca materie primă, astefel încât să influenţeze şi să satisfacă
nevoile pieţei.

Lemnul din pădurile gospodărite durabil este o materie primă

nepoluantă şi cu multiple avantaje tehnice şi economice pentru consumatori.
Este regenerabil şi frecvent reciclabil şi refolosibil. Pe lângă alte utilizări,
reprezintă şi o importantă sursă de energie. Nu poluează când se
acumulează în păduri, iar prin comparaţie cu competitorii săi, mai puţin
energo şi carbon-intensiv când este prelucrat sau utilizat. Pădurile şi lemnul
joacă un rol important în dezvoltarea rurală. Pădurile de stat şi cele private
furnizează beneficii multiple societăţii, inclusiv conservarea biodiversităţii,
protecţia împotriva eroziunii şi a dezastrelor naturale în general, facilităţi de
recreere, estetica peisajelor, beneficii pentru cultură şi multe alele. Produsele
forestiere sunt vândute pe pieţele globale, deci utilizarea judicioasă a
resurselor lemnoase într-o ţară poate avea efecte asupra managementului
forestier în alte ţări.

Se poate spune că astăzi, lemnul a fost înlocuit de către diverşi

substituenţi pe mai multe pieţe, ameninţând viabilitatea managementului
forestier în mai multe părţi ale Europei. Un aspect special este că în prezent
deţinătorii de păduri (statul sau proprietarii privaţi) nu primesc deloc sau
primesc în cuantum foarte mic compensaţii pentru beneficiile multiple
necomerciale pe care le furnizează pădurile respective societăţii. Costurile şi
beneficiile necomerciale ale pădurilor nu sunt internalizate, nici cele pentru
competitorii produselor forestiere, acest lucru tinde să distorsioneze
competiţia împotriva produselor forestiere. Poziţia competitivă a lemnului
precum şi alte dimensiuni ale gospodăririi durabile a pădurilor sunt puternic
influenţate, adeseori neintenţionat, de către politica altor sectoare, inclusiv
sectorul energetic, comerţul, mediul şi dezvoltarea rurală.

În prezent, se cunoaşte prea puţin despre volumul de lemn consumat

de fiecare utilizator final pe sectoare, despre evoluţia sa pe piaţă şi despre
cauzele care determină ascensiunea sau declinul pe piaţă. Informaţii
considerabile sunt disponibile prin analiza ciclurilor de viaţă ale produselor
forestiere, dar încă acestea sunt considerate insuficiente; mai presus de
toate, informaţiile colectate trebuie să fie disponibile într-un format atractiv şi
relevant pentru factorii politici şi formatorii de opinie. Oricum, în studiile
efectuate până în prezent pentru analiza ciclurilor de viaţă nu se include
valoarea tipurilor de pădure. Aceste lipsuri în informaţia existentă necesită
formularea unor politici adecvate pentru această problemă şi trebuiesc rapid
completate.

Administrarea inadecvată a sectorului, inclusiv tăierile ilegale, corupţia

şi comerţul cu produse ce rezultă din aceste tipuri de acţiuni, sunt dureroase
pentru ecosistem, pentru autoritatea ce guverneaza pădurile şi pentru
veniturile obţinute în acest context, pentru cei ce respectă legea, care astfel
sunt supuşi unor dezavantaje în competiţia pe piaţă. Administrarea
necorespunzătoare a pădurilor, a sectorului, există pretutindeni în lume,
inclusiv în Europa, dar cauzele care o determină sunt prea puţin cunoscute şi
studiate. Guvernele ţărilor au început să-şi coordoneze acţiunile împotriva
adminstrării necorespunzătoare a pădurilor.
 Obiectivele administraţiei şi industriei forestiere luate ca un întreg,
trebuiesc să fie mai largi, mai adecvate utilizării judicioase a lemnului din
pădurile gospodărite durabil şi transformării lui în produse şi sisteme
competitive economic şi în ce priveşte cerinţele de mediu. Acestea trebuiesc
construite pe heterogenitatea şi avantajele lemnului, cu recunoaşterea
limitelor de utilizare, astfel încât să influenţeze şi să îndeplinească cerinţele
pieţei. Deasemenea obiectivele administraţiei forestiere trebuie să ţină cont
de evoluţia actuală a pieţelor produselor forestiere, de tendinţele şi
previziunile pe termen scurt.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Gospodărirea durabilă a pădurilor este condiţia sine-qua-non pentru

utilizarea judicioasă a resurselor forestiere, iar utilizarea judicioasă a
lemnului contribuie la gospodărirea durabilă a pădurilor; de aceea
cele două concepte trebuiesc tratate împreună în formularea
adecvată a politicii sectoriale
• În România, 53.6% sunt păduri cu funcţii speciale de protecţie, iar
restul de 46.4% sunt cu rol de producţie şi protecţie.
• Speciile de foioase ocupă 69.3% din suprafaţa împădurită a
Romaniei, iar cele de răşinoase, diferenţa de 30.7%. Dintre foioase,
cele mai importante specii sunt fagul şi stejarul, iar cea mai
importantă specie de răşinoase este molidul.
•

Întrebări de autoevaluare
1.Care sunt considerentele pentru care evaluarea permanent
actualizata resurselor forestiere a devenit o necessitate?
2. Care sunt principalele particularitati ale pietei lemnului din Romania?
3. Comentati evolutia sinuoasa a recoltelor anuale de lemn la nivelul
Romaniei.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

PRINCIPALELE TEME ALE POLITICII FORESTIERE

LA NIVEL INTERNAŢIONAL

Cuvinte cheie: politica forestiera, strategie forestiera, sector forestier

Rezumat

În ultimii ani, după Conferinţa de la Rio (1992), comunitatea internaţională s-a angajat în ac
la dezvoltarea durabilă a umanităţii; în general acţiuni care să pună în practică Agenda 21. Se
constituit subiectul unor dezbateri foarte intense la nivel internaţional şi aceasta a avut ca rezultat o
mare de opinii şi de abordări. România, ca ţară europeană cu un sector forestier important atât ca
ales cu resurse forestiere foarte importante din punct de vedere al calităţii acestora, deţine un
contextul actual. Participarea României la dialogul internaţional trebuie să fie pe măsura potenţialu
această lucrare sunt prezentate iniţiativele importante din sectorul forestier, instituţiile important
regional şi iniţiative naţionale importante care pot constitui modele pentru dezvoltarea sectorului f
din ţară. Silvicultorii au observat că activitatea lor în sectorul forestier nu trebuie să se rezume la ce
trecut, că ei trebuie să se implice mai activ în toate subdomeniile sectorului, în dialogul cu socie
mass-media, altfel locul şi rolul silvicultorilor se va restrânge şi ei, ca profesie, vor fi înlocuiţi cu pro
bine momentului (biologi, ecologi, economişti, ingineri de mediu şi industria lemnului). Practic
încearcă să definească care sunt coordonatele actuale ale sectorului forestier şi implicit ale silv
sectorului.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Cadrul politic şi instituţional din sectorul forestier la nivel global

Pentru sectorul forestier există la ora actuală un proces politic

promovat în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare
(UNCED) prin Comisia Interguvernamentală pentru Păduri (IPF) şi Forumul
Interguvernamental pentru Păduri (IFF), proces prin care s-au atenuat
considerabil divergenţele existente între diferite state în 1992 la Conferinţa
de la Rio, şi reiterate în 1997 la Conferinţa Rio+5. Întărirea dialogului politic
forestier este în bună parte datorat acţiunilor depuse de către fiecare stat în
parte cât şi datorită acţiunii tot mai importante ale O.N.G-urilor. Cele mai
importante propuneri privind teme comune şi acţiunile prioritare privind
politica forestieră a anilor următori, adoptate de către IPF şi IFF, sunt (după
Starea pădurilor în lume -2001) :

Tabelul 12.1.

Element al programului Descriere

IPF IFF

Progresul în execuţia planurilor forestiere naţionale şi a

planurilor de amenajare a teritoriului
I.A

I.B II.D.1 Cauze profunde ale despăduririlor şi a degradării pădurilor

I.C II.D.2 Cunoştinţe tradiţionale în domeniul aferent pădurilor

I.D Ecosisteme fragile atinse de deşertificare şi de secetă

I.E Impactul poluării atmosferice asupra pădurilor

I.F. Nevoi şi exigenţe ale ţărilor cu slabă acoperire cu păduri

II.A II.A Resursele financiare

II.B II.C Transferul tehnologiilor ecologice raţionale pentru atingerea

ţelului de gospodărire durabilă

III.A Evaluarea functiilor multiple ale tuturor tipurilor de pădure

II.D.8 Evaluarea, urmărirea şi reconstituirea suprafeţelor acoperite

cu pădure din zonele ecologic fragile

II.D.3 Conservarea pădurilor şi zonelor protejate

III.B II.D.4 Cercetarea forestieră

III.C II.D.5 Evaluarea comercială a bunurilor şi serviciilor

II.D.6 Instrumente economice, politici fiscale şi regulamente ale

regimului silvic

II.D.7 Viitorul cererii şi ofertei pentru produsele lemnoase şi

nelemnoase

III.D Criterii şi indicatori pentru gestiunea durabilă a pădurilor

IV II.B Comerţul şi mediul

V Organizaţii internaţionale, instituţii şi instrumente multilaterale

precum şi mecanismele juridice

II.E Activitatăţi ale organizaţiilor internaţionale şi regionale

III Aranjamente şi mecanisme internaţionale pentru promovarea,

gestionarea, conservarea şi dezvoltatrea durabilă a tuturor
tipurilor de pădure

I.A Promovarea şi facilitarea aplicării măsurilor propuse de către

IPF

I.B Urmărirea progresului aplicării măsurilor propuse de către IPF

În ultimele 3 decade au avut loc, în toate sectoarele, două tendinţe de

schimbări majore şi aparent contradictorii: un proces de globalizare şi unul de
regionalizare. Sistemele de guvernare actuale prevăd o definire clară a
cadrului relaţional dintre guvern, societatea civilă şi sectorul privat.

La iniţiativa IFF, care a recomandat acest lucru Consiliului

Economic şi Social al O.N.U.:
•a fost creat un organism interguvernamental permanent : Forumul
Naţiunilor Unite pentru Păduri (UNFF), care este deschis tuturor
statelor şi care se reuneşte anual în sesiuni la nivel înalt (dezbateri
politice la nivel înalt cu relevanţă pentru sector şi dezbateri ale
politicii sectoriale cu şefii organizaţiilor participante la acest
parteneriat). Forumul funcţionează pe baza unui plan multianual,
bazat pe elementele Declaraţiei de la Rio, pe Regulile pentru
păduri, capitolul 11 al Agendei 21, şi pe propunerile IPF şi IFF;
• s-a stabilit ca şefii secretariatelor organismelor O.N.U., ai
organizaţiilor, ai instituţiilor şi organelor internaţionale pertinente,
să fie invitaţi să constitue un parteneriat pentru păduri în vederea
aplicării autorităţii UNFF şi de a întări cooperarea şi coordonarea
între participanţi;
• să lucreze la stabilirea parametrilor unui mandat juridic pentru
toate tipurile de păduri;
• să caute sisteme potrivite pentru transferurile tehnologice şi
financiare necesare pentru punerea în practică a unei gospodăriri
durabile a pădurilor în conformitate cu recomandările IPF şi IFF;
Întrucât la cea de a 8-a sesiune din aprilie-mai 2000, Comisia de
dezvoltare durabilă a aprobat concluziile şi propunerile IFF, şi a recomandat
Preşedintelui ECOSOC să deschidă, la sesiunea din iulie 2000, consultări
informale despre locul UNFF în cadrul O.N.U., în sesiunea din Octombrie a
ECOSOC, UNFF a fost stabilit ca organism subsidiar al ECOSOC. În
februarie 2001, la reuniunea UNFF; s-a stabilit ca sediul Secretariatului să fie
la New York. Prima reuniune a UNFF a fost în iunie 2001, iar parteneriatul
pentru păduri (CPF) a fost creat în aprilie 2001. De atunci sesiunile UNFF
sunt anuale.

Convenţii şi acorduri internaţionale cu privire la păduri

Convenţia asupra diversităţii biologice

În anul 1998, la cea de a 4-a Conferinţă a Părţilor (COP-4), s-a

adoptat programul de lucru pentru diversitate biologică. Hotărârea că
programul de lucru pentru diversitate biologică, ce până în acel moment
se referea exclusiv la aspecte de cercetare, trebuie neapărat lărgit şi
completat cu conotaţii practice, s-a luat la Nairobi, în mai 2000, la COP-
5. Ea a invitat Părţile (guvernele şi organizaţiile), să intrerprindă măsuri
practice în cadrul programului de lucru existent. În luna aprilie 2002, la
COP-6, s-a propus o abordare pragmatică, integrată şi globală în ce
priveşte conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice a
pădurilor.

COP-5 a prilejuit evidenţierea următoarelor aspecte:

• este necesară o abordare ecosistemică şi o intensificare a

activităţilor taxonomice, ecologice şi socio-economice a
reconstrucţiei ecosistemelor forestiere şi a evaluării şi
valorificării resurselor forestiere.
• este necesar să fie evaluate comercial toate bunurile şi
serviciile furnizate de către pădure.
• este necesar ca să fie armonizate activităţile subliniate de
Convenţie cu propunerile IPF şi IFF în ce priveşte cunoştinţele
tradiţionale din domeniul forestier.
• este necesară o strategie mondială a conservării plantelor
(Convenţia la COP…).
• este necesară o examinare a impactului schimbărilor climatice
asupra diversităţii biologice, în colaborare cu Convenţia -
cadru asupra schimbărilor climatice (CCCC).
Cele mai importante probleme dezbătute la Conferinţa părţilor
(COP…) sunt: speciile exotice, ecosistemele forestiere şi împărţirea
beneficiilor rezultate din activităţi forestiere.Toate părţile semnatare ale
Convenţiei asupra diversităţii biologice se angajează să pună la punct
strategii, programe naţionale pentru conservarea şi utilizarea diversităţii
biologice sau să le adapteze pe cele existente de o manieră care să
răspundă măsurilor anunţate în Convenţie.

Convenţia O.N.U. privind lupta contra deşertificării

Convenţia privind lupta împotriva deşertificării este pusă în

practică în primul rând prin intermediul programelor naţionale
completate cu programe sub-regionale (Africa de Vest, Africa australă,
ţările Maghreb, El Gran Chaco Americano (Paraguay, Bolivia, Argentina)
şi regionale (Africa, America Latină şi Caraibe). Există 14 programe
naţionale de luptă împotriva deşertificării şi alte 24 de ţări lucrează la
elaborarea acestor programe. Toate acestea se datorează acţiunilor
care au avut loc în ultimii ani, respectiv un mecanism financiar
operaţional la nivel mondial, o cooperare bună cu alte convenţii
internaţionale în special cu Convenţia asupra diversităţii biologice.

Convenţia cadru a O.N.U. asupra schimbărilor climatice (CCCC)

Ţările industrializate şi ţările în curs de tranziţie (Anexa I a Părţilor

CCCC), s-au angajat voluntar să atingă obiectivele ce şi le-au propus în
materie de reducerea emisiilor. Aceste obiective-obligaţii autoimpuse
sunt stipulate în cadrul Protocolului de la Kyoto care a fost adoptat la
cea de-a 3-a Conferinţă a părţilor (COP-3), de la Kyoto în decembrie
1997. Prin aceste măsuri s-a răspuns la cerinţele CCCC adoptate în 1992,
în cadrul CNUED.

Protocolul de la Kyoto a generat una din cele mai controversate

discuţii care au avut loc la nivel mondial în ultimii ani. În esenţă, el
conţine angajamentul a 39 de ţări dezvoltate şi în tranziţie să-şi reducă
emisiile în intervalul 2008-2012, cu cel puţin 5% faţă de nivelul anului
1990. Pentru fiecare ţară există o cifră limitativă (Anexa B a
protocolului).

Există practic trei sisteme, ce pot fi implementate, de atenuare a

schimbărilor climatice :

• piaţa emisiilor între ţările din Anexa B a protocolului;

• proiecte tip de ,,implementare comună” (JI), care implică
transferul unităţile de reducerea a emisiilor de la o ţară a
Anexei 1 la o alta pe baza unui proiect;
• mecanisme pentru o dezvoltare proprie (MDP), în virtutea
căreia reducerile de emisii, pe bază de proiecte certificate
realizate de către ţări care nu figurează în Anexa 1, pot fi
achiziţionate de către ţări din Anexa1.
Există mari probleme legate de aplicarea protocolului de la Kyoto:

• dezvoltarea unui mecanism de aplicare unitară;

• metodele de estimare a emisiilor şi a stocărilor;
• stabilirea de raporturi , stabilirea de compatibilităţi;
• maniera de utilizare a terenurilor, schimbarea utilizării
terenurilor şi silvicultura (LULUCF).
Grupul de experţi guvernamentali asupra evoluţiei climatului (GIEC), a fost

mandatat de către Organul subsidiar de consiliere ştiinţifică şi tehnologică (SBSTA) să-şi

spună punctul de vedere asupra chestiunilor prezentate mai sus şi a făcut-o la Bonn, în

iunie 2000.

Rămân în continuare următoarele puncte nerezolvate:

• ce anume să fie inclus ca reducere de emisii (care dintre

utilizările de terenuri, schimbări de utilizare a terenurilor);
• care anume din activităţile forestiere influenţează stocurile de
carbon (de exemplu conservarea pădurilor şi împăduririle) şi
trebuie luate ca MDP;
• definirea directivelor şi normelor care servesc la contabilizarea
stocurilor şi fluxurilor de carbon;
• raportarea, verificarea şi certificarea stocurilor de carbon.
 Protocolul va intra în vigoare atunci când va fi ratificat de cele 55
Părţi ale Convenţiei.

Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună

sălbatică pe cale dispariţie CITES

Convenţia CITES reglementează actele de comerţ cu specii de floră şi

faună astfel încât prin actele de comerţ să nu fie pusă în pericol existenţa
tuturor speciilor din regnul vegetal şi animal. În cadrul acestei convenţii s-a
convenit ca toate speciile pe care o parte le declară supuse, în limitele
competenţei sale, unei restricţii privind cultura sau se interzice recoltarea
acestora şi care necesită cooperarea părţilor pentru controlul comerţului cu
aceste specii, să fie astfel cuprinse în Anexa III a CITES. Sunt făcute
precizări şi sunt prezentate în Anexe speciile în pericol şi speciile pe cale
dispariţie care nu pot face obiectul actelor de comerţ.
Mai multe specii de arbori sunt ameninţate cu dispariţia şi figurează în
listele CITES. Au apărut numeroase divergenţe odată cu includerea pe listele
CITES, în Anexe, a speciilor cu importanţă comercială deosebită .

Convenţia Ramsar (convenţia privind zonele umede de importanţă

internaţională)

Convenţia Ramsar are ca obiect promovarea conservării şi utilizării

raţionale a zonelor umede de importanţă internaţională din întregul
spectru de reprezentativitate. În termenii Convenţiei trebuie ca până în
2005, să existe un număr total de 2000 de situri pe listele Ramsar,
actualmente existând peste 30% din siturile Ramsar cu vegetaţie
forestieră predominantă.

Acordul internaţional asupra lemnului tropical - ITTO

Are ca scop promovarea gestionării durabile a pădurilor prin includerea

în circuitul comercial doar a lemnului tropical provenit din păduri gestionate
corespunzător. Convenţia a fost adoptată în 1994, şi evaluarea s-a făcut prin
inermediul ITTO (Organizaţia Internaţională pentru Lemn Tropical).
 Au fost stabilite criterii şi indicatori şi au avut loc o serie de iniţiative la
nivel naţional, fiind luate măsuri privind accesul pe piaţă.

Iniţiative la nivelul marilor regiuni geografice de dată recentă

Africa Centrală

Conferinţa pentru ecosisteme forestere dense şi umede ale Africii

Centrale CEFDHAC (Procesul Brazzaville)

Reprezintă un mecanism de consultare, de schimb de informaţii şi de

cooperare la nivel general (guvernamental şi neguvernamental) pe probleme
de păduri în ţările Africii Centrale, care a luat naştere sub auspiciile IUCN.

Declaraţia de la Yaunda

Reprezintă un proces ce se desfăşoară la nivel guvernamental cu multiple

activităţi conexe, adoptată în 1999, la Yaunda, în Camerun. Ţările membre se
angajează să adopte politici forestiere armonizate care să asigure dezvoltarea
durabilă a zonei, în special a comunităţilor rurale, să dezvolte sectorul privat
forestier, să creeze arii protejate transfrontaliere, să intensifice lupta contra
braconajului şi a altor sisteme de exploatare necorespunzătoare a resurselor
forestiere.

Africa austral

Comunitatea de dezvoltare a Africii australe (SADC)

Reprezintă un cadru de cooperare între 14 state membre în următoarele

domenii: formarea şi educaţia în domeniul forestier, evaluarea resurselor
forestiere şi un sistem de supraveghere a acestora, cercetare forestieră,
gestionarea pădurilor, industria de profil, piaţa şi probleme comerciale,
protecţia mediului
Se vor stabili: o bancă de date pentru resurse forestiere, un protocol
forestier între membri, un program regional privind diversitatea biologică,
elaborarea unui proiect regional privind cultivarea şi comercializarea arborilor
fructiferi forestieri.
America Centrală

Consiliul Central-American al pădurilor şi al zonelor protejate (CCAB-AP)

Reprezintă un proces consultativ al Comisiei Central-Americane de
mediu şi dezvoltare (CCAD) şi are în responsabilitate aplicarea politicilor şi
strategiilor în materie de gospodărire durabilă şi conservare a diversităţii
biologice în zonă. Este compus din şefii administraţiilor forestiere şi ai
parcurilor naţionale din 7 ţări Central-Americane.

America de Sud

Tratatul de cooperare al regiunii amazoniene

Reprezintă un tratat de colaborare în domeniile agricol, pescuit,

silvicultură şi mediu în bazinul Amazonului. În ce priveşte silvicultura, conţine
prevederi privind criteriile şi indicatorii pentru gestionarea durabilă a
pădurilor, studii privind potenţialul pădurilor secundare ale regiunii, o
strategie comună de evaluare a pădurii tropicale în ce priveşte stocarea
carbonului.

Asia

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ANASE)

Urmăreşte punerea în aplicare a planului strategic de cooperare al

ţărilor ANASE în domeniul sectorului alimentar, al agriculturii şi al pădurilor,
pentru perioada 1999-2004, program adoptat în 1998. Are ca scop pregătirea
unui plan care să execute activităţi de cooperare regională pentru întărirea
competitivităţii internaţionale privind produsele alimentare, agricole şi
forestiere, ameliorarea securităţii alimentare a regiunii şi întărirea poziţiei
regiunii pe plan internaţional. În ce priveşte sectorul forestier, planul
defineşte cinci mari orientări strategice: gestiunea durabilă a pădurilor,
întărirea cooperarării zonale şi abordarea comună a problemelor
internaţionale şi regionale, promovarea comerţului cu produse forestiere,
întărirea capacităţii de dezvoltare a resurselor umane.
Europa

12.1.3.6.1. Comitetul pentru paduri (fost Comitetul Lemnului) al

CEE/ONU

Comitetul Lemnului (TC), este unul din principalele organisme

subsidiare ale Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite (ECE-
UN), cu sediul la Geneva. Comitetul Lemnului constituie un forum pentru
cooperare şi consultare între ţările membre în domeniile: silvicultură,
exploatarea şi industrializarea lemnului şi a altor produse ale pădurii, altele
decât lemnul. Toate ţările europene, ţările fostei URSS, SUA, Canada şi
Israelul sunt membre ale ECE şi participă la activităţile sale. ECE-TC asigură
ţărilor membre informaţiile şi serviciile necesare factorilor de decizie în
realizarea politicilor sectorului forestier şi în sectorul industriei aferente,
inclusiv comerţul şi utilizarea resurselor forestiere, şi după caz, va formula
recomandările necesare guvernelor şi altor organizaţii interesate.

Comisia Forestieră Europeană a FAO/ONU

Comisia Forestieră Europeană (EFC) a FAO/ONU, a fost înfiinţată în 1947 şi

a monitorizat dezvoltarea politicii forestiere şi a instituţiilor aferente, bazându-
se pe rapoartele de ţară prezentate la sesiunile bienale. În momentul de faţă
are o activitate comună cu Comitetul Lemnului, cu care îşi ţine în comun
sesiunile bienale şi îşi defineste programul de lucru comun.

Conferinţa Ministerială pentru Protecţia Pădurilor în Europa

Conferinţa Ministerială pentru Protecţia Pădurilor în Europa (MCPFE),

reprezintă o iniţiativă politică la nivel înalt, care a debutat în 1990 şi la care
participă 40 de ţări europene, inclusiv Federaţia Rusă. În esenţă este vorba
de o serie de conferinţe ministeriale care adoptă rezoluţii şi mecanisme de
urmărire a acestora.

Conferinţa “Rolul în schimbare al pădurilor de stat”

Conferinţa “Rolul în schimbare al pădurilor de stat”, reprezintă un ciclu

de conferinţe anuale, organizat începând cu anul 2000. Organizatorii acestui
ciclu de conferinţe sunt Comitetul Lemnului al ECE/UN şi Comisia Forestieră
a FAO/UN împreună cu câte o ţară gazdă. Acest ciclu de conferinţe este
determinat de schimbările rapide din ultima perioadă în sectorul forestier atât
în mediul instituţional şi organizatoric, cât şi în mediul de afaceri. Prima
conferinţă a avut loc în 2000, în Estonia, a doua în 2001, în Austria, a treia în
2002, în Irlanda, a patra în 2003, în Finlanda, a cincea, în 2004 în Franţa, a
şasea în Letonia în 2005 şi a şaptea în 2006 în România. Participanţii sunt
factori de decizie din autoritatea de stat pentru păduri şi administraţia
pădurilor de stat, reprezentanţi ai mediului de afaceri interesaţi şi ONG-uri cu
implicaţii în domeniu.

Conferinţa anuală a Directorilor Generali ai Administraţiei Pădurilor de

Stat din Europa Centrală

Acest ciclu de conferinţe anuale a fost iniţiat de către Austria şi Cehia,

în urma constatării că există o serie de probleme similare în administraţia

pădurilor de stat din Europa Centrală, determinate de similitudini legate de

mediul natural şi caracteristici geo-morfologice, de particularităţi specifice

procesului de aderare la UE al ţărilor central-europene, de particularităţi

legate de tradiţie şi culturale în sectorul forestier. Temele principale abordate

sunt: gestionarea durabilă a pădurilor, piaţa lemnului şi conservarea

diversităţii pădurilor.

Politici forestiere şi instituţii în Europa

În aproape toate ţările europene, începând cu anul 1990, politicile

forestiere naţionale au intrat într-un proces de revizuire care s-a
concretizat în schimbări la nivel instituţional şi în schimbarea cadrului
legislativ în prima jumătate a deceniului.

În sinteză aceste schimbări sunt:

• iniţierea unor programe forestiere naţionale ca rezultat al unui

proces participativ, printr-o abordare holistică şi prin implicarea
tuturor factorilor din sectorul forestier.
• politicile forestiere naţionale au fost nevoite să ţină seama de
rezultatele dialogului politic internaţional, la nivel global sau
regional şi de deciziile luate la aceste niveluri.
• cele mai profunde şi totodată necesare schimbări au avut şi mai
au încă loc în ţările în tranziţie, în special în legătură cu
diversificarea regimului de proprietate, cu probleme legate de
ajutorarea şi îndrumarea miilor de proprietari de mici proprietăţi
forestiere.
• în cadrul procesului paneuropean (Conferinţele Ministeriale
privind Protecţia Pădurilor în Europa), ţările europene participă la
dezvoltarea şi implementarea criteriilor şi indicatorilor pentru
gospodărirea durabilă a pădurilor, şi au progresat în stabilirea
setului de criterii şi indicatori comuni care să fie adaptaţi la
condiţiile şi nevoile locale.
• schemele de certificare au fost implementate în teren într-un
mod pragmatic, prin coexistenţa sistemelor naţionale şi a celor
internaţionale (FSC şi PEFC). Pentru a evita confuziile şi ruperea
legăturilor între diferite sisteme şi cerinţe ale diverselor tehnici
de management forestier, unele ţări au dezvoltat standarde
naţionale pentru fiecare tip de sistem internaţional de certificare
recunoscut.
Problemă majoră a silviculturii europene este viabilitatea
economică a managementului forestier european. Ca urmare în dorinţa
de satisface nevoile publicului, procesele participative au implicare
crescândă în definirea politicilor pentru toate componentele sectorului
forestier.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• În aproape toate ţările europene, începând cu anul 1990, politicile
forestiere naţionale au intrat într-un proces de revizuire care s-a
concretizat în schimbări la nivel instituţional şi în schimbarea
cadrului legislativ în prima jumătate a deceniului.

• Cele mai importante probleme dezbătute la Conferinţele părţilor

(COP…) din cadrul Conventiei pentru diversitate biologica sunt:
speciile exotice, ecosistemele forestiere şi împărţirea beneficiilor
rezultate din activităţi forestiere.Toate părţile semnatare ale
Convenţiei asupra diversităţii biologice se angajează să pună la punct
strategii, programe naţionale pentru conservarea şi utilizarea
diversităţii biologice sau să le adapteze pe cele existente de o
manieră care să răspundă măsurilor anunţate în Convenţie.

• Convenţia cadru a O.N.U. asupra schimbărilor climatice (CCCC)

prevede ca tările industrializate şi ţările în curs de tranziţie (Anexa I a
Părţilor CCCC), s-au angajat voluntar să atingă obiectivele ce şi le-au
propus în materie de reducerea emisiilor. Aceste obiective-obligaţii
autoimpuse sunt stipulate în cadrul Protocolului de la Kyoto care a
fost adoptat la cea de-a 3-a Conferinţă a părţilor (COP-3), de la
Kyoto în decembrie 1997, readoptat ulterior la Paris (2016) dar inca
este subiectul unor dispute la nievel international.

• Problemă majoră a silviculturii europene este viabilitatea economică

a managementului forestier european

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme (2-5 întrebări, pot fi

şi tip grilă)

1.Care sunt principalele procese institutii si organisme internationale cu

privire la paduri
2. Care sunt principalele conventii internationale cu privire la paduri?
3. Care sunt obstacolele care impiedica realizarea unui Cod Forestier
Global?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

SILVICULTURA IN UE

Cuvinte cheie: initiative pan-europene, Conferinţele Ministeriale

paneuropene pentru Protecţia Pădurilor, piaţa internă, politica
competitivă asociată, programe forestiere nationale

Rezumat
Strategia Forestieră a Uniunii Europene derivă din iniţiativele
paneuropene şi globale în domeniul silviculturii. Luând în considerare
discuţiile la scară globală în domeniul forestier, începând cu RIO 1992 şi
Agenda 21, continuând cu Convenţiile pentru conservarea biodiversităţii
şi cea privind schimbările climatice, Sesiunile Comisiei pentru Dezvoltare
Durabilă şi încheind cu deliberările în cadrul IPF şi a IFF, se observă
existenţa unei întregi serii de noi cerinţe sau mai bine spus provocări
care au fost formulate la adresa silviculturii şi implicit a politicilor
forestiere, chiar dacă acestea sunt formulate într-un context general.
Este suficient să luăm în considerare programele de acţiune stabilite de
în 1996 si 1997de catrer organisme ale Organizatiei Naţiunilor Unite
pentru a înţelege măsura în care politicile forestiere europene sunt
afectate de acestea.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Strategia forestieră a Uniunii Europene

Intensificarea cooperării internaţionale în variate zone ale

politicului ca de pildă mediul sau comerţul au schimbat radical contextul
tradiţional al politicii forestiere, obligând factorii de decizie să
regîndească diverse concepte -concepte considerate până acum
evidente, axiomatice, subînţelese, sau specifice doar silviculturii.

Aceasta se extinde de la gospodărirea durabilă a pădurilor, via

biodiversitate şi arii protejate, la iniţierea programelor forestiere
naţionale şi regionale. Dezbaterea legată de certificare aparţine tot
acestui context.

Aceste discuţii globale au fost abordate fără întârziere de statele

Europei, încercându-se adaptarea lor la situaţia concretă din Europa. În
acest sens, Conferinţele Ministeriale paneuropene pentru Protecţia
Pădurilor au stabilit cadrul şi orientarea politicilor forestiere europene
la Strasbourg în 1990, la Helsinki în 1993 şi la Lisabona în 1998. Peste 35
de state europene au semnat aceste rezoluţii, admiţând astfel
orientarea politică a acestora.

Merită menţionată Rezoluţia 1 de la Helsinki referitoare la

principiile generale pentru gospodărirea durabilă a pădurilor, în care
multifuncţionalitatea, adică sinergia funcţiilor economice, ecologice şi
sociale, a fost încorporată în conceptul de dezvoltare durabilă, ceea ce
oferă conceptului o semnificaţie care întrece cu mult simpla
conservare a resurselor.

Strâns legată de aceasta, următoarea afirmaţie cuprinsă în

Declaraţia Generală de la Lisabona, exprimă o opţiune politică
fundamentală : " În secolul 21 sectorul forestier european (ţinând
seama de funcţiile socială, economică, de mediu şi culturală), îşi va
îmbunătăţi contribuţia la dezvoltarea durabilă a societăţii, în special a
regiunilor rurale, la asigurarea resurselor refolosibile, ca şi la protecţia
mediului înconjurător local şi la nivelul întregii planete". Strategia
forestieră UE are ca punct de pornire afirmaţia de mai sus. Având ca
ţintă realizarea unei contribuţii constructive la gospodărirea şi
dezvoltarea durabilă a pădurilor în cadrul Comunităţii, această strategie
adună laolaltă toate angajamentele care au relevanţă pentru
Comunitate, angajamente pe care aceasta alături de statele membre,
le-au semnat începând din 1992, la nivel internaţional şi paneuropean.

Strategia formulează:
 • linii directoare pentru politicile forestiere naţionale;
• sprijinul care va fi acordat acestor politici pentru
implementarea lor de către Comunitate;
• legăturile relevante între diverse politici ale statelor membre
ale Comunităţii.

Strategia abordează mai întâi cerinţa frecvent formulată la nivel

internaţional şi european de a se realiza şi dezvolta de către statele
membre programe forestiere la nivel naţional.

Aceste programe sunt, în practică, instrumentul decisiv al

strategiei forestiere a Uniunii Europene (UE), deoarece ele
implementează obligaţiile internaţionale, motiv pentru care acestea
trebuie să fie transparente şi uşor de urmărit. Existenţa acestor
programe va fi din ce în ce mai mult o premisă, o condiţie obligatorie
pentru acordarea de ajutor financiar de către UE în domeniul dezvoltării
rurale. Programele permit utilizarea optimă a unei multitudini de
condiţii de bază ecologice şi socio-economice existente în silvicultura
europeană, fără ca strategia să degenereze într-o linie unică europeană.
Astfel implementarea strategiei forestiere a UE va depinde în principal
de promptitudinea cu care statele membre se vor delimita de concepţia
separatistă a politicii forestiere tradiţională avându-şi rădăcinile în
secolul 19 şi vor dezvolta strategii forestiere coerente, integrate de
implementare printro largă cooperare socială, care pot asigura
înţelegerea efectivă a intereselor pădurii ca şi multifuncţionalitatea
pădurilor noastre în perspectivă multiplă.

Rolul Comunităţii şi mai ales al Comisiei Europene în îndeplinirea

strategiei forestiere se va limita în principal la 2 domenii:

• acordarea unui sprijin financiar substanţial statelor membre

pentru implementarea programelor forestiere naţionale. Un
interes deosebit este acordat politicii de promovare a dezvoltării
regiunilor rurale şi protecţiei pădurilor.
• integrarea problemelor silviculturii - conform obiectivelor
strategiei - în cadrul diverselor politici ale Comunităţii care
 prezintă relevanţă, de pildă cea de mediu, comerţ, industrie,
cercetare şi piaţă internă.
Nu se subliniază atât contribuţia potenţială a sectorului în aceste
domenii, cât mai ales posibilele efecte ale acestor politici asupra
sectorului forestier. Implementarea acestei strategii dă naştere unor
probleme inerente. Multe dintre statele membre întâmpină dificultăţi
considerabile în dezvoltarea unor programe forestiere regionale sau
naţionale, în ciuda faptului că o nouă orientare în politicile forestiere
pare inevitabilă, dacă luăm în considerare angajamentele comune şi
normele comune acceptate la nivel internaţional şi paneuropean.

Multe dintre statele membre consideră măsurile UE de

promovare a silviculturii, de exemplu în domeniul dezvoltării rurale, ca
pe o sursă financiară cu autoservire având menirea de a uşura povara
sistemelor regionale şi naţionale de asistenţă de stat în silvicultură
existente în prezent. Acestea încearcă să includă întreaga lor listă
promoţională în programele de dezvoltare rurală, fără să gândească
prea mult ce măsuri concrete ar putea să contribuie efectiv la
îndeplinirea obiectivelor politicii rurale, sau la implementarea
angajamentelor internaţionale. Comisia a acordat statelor membre
libertate considerabilă în realizarea cadrului de acţiune. Totodată ea va
urmări ca monitorizarea şi evaluarea măsurilor să fie realizată astfel
încât să se obţină o serioasă bază pentru decizii, pentru a verifica dacă
măsurile propuse au condus în mod real la rezultatele scontate şi a
verifica efectele acestora în ariile rurale şi asupra mediului.

Discuţiile legate de politica forestieră la nivelul Comunităţii sunt

adeseori afectate de problema competenţei şi de principiul
subsidiarităţii.

Consideraţii referitoare la problema competenţei Uniunii Europene în

domeniul forestier şi implicaţii pentru ţara noastră
 Este adevărat că tratatul UE nu conţine nicio prevedere care să
stabilească o politică sectorială proprie, cuprinzătoare, pentru domeniul
forestier. Dar este complet greşit să concluzionăm pe această bază că
politicile EU nu se pot extinde, nu pot influenţa sectorul forestier.
Politici dezvoltate pe baza Tratatului UE, ca de pildă politica pieţei
interne, cea de mediu sau pentru dezvoltarea rurală influenţează în
mod semnificativ sectorul forestier, iar acestă tendinţă este una
ascendentă.

Iată câteva exemple:

• piaţa internă şi politica competitivă asociată: primul efect este

o directivă pentru comerţul cu material de
propagare/multiplicare pentru speciile forestiere. Aceasta
poate afecta în mod direct chestiuni de natură silvică în statele
membre;
• politica comercială a Comunităţii şi acordul cu Organizaţia
Mondială a Comerţului care prevede ridicarea barierelor
comerciale şi reducerea tarifelor, inclusiv pentru importul de
lemn;
• domeniul conservării durabile a mediului înconjurător,
directivele Natura 2000 sau planul de acţiune pentru
conservarea biodiversităţii, certificarea.

În concluzie, suntem astăzi martorii unei schimbări tot mai

profunde în domeniul forestier pe toată linia, iar abordarea sectorială
aparţinând politicilor noastre forestiere riscă tot mai mult să fie dată la
o parte. Această schimbare este resimţită atât în statele membre cât şi
la nivelul Comunităţii, dar ea va fi probabil tot mai evidentă şi la nivel
internaţional, nivel de la care politica forestieră a primit un considerabil
impuls în ultimii 10 ani.

Dacă personalul din sectorul forestier este într-adevăr interesat

să îşi prezinte punctul de vedere la nivelul Comunităţii, atunci statele
membre împreună cu Uniunea trebuie să acţioneze în faţa acestei
provocări de a duce mai departe, a formula şi implementa strategia
forestieră a UE şi aceasta în armonie cu principiul subsidiarităţii. Altfel, e
foarte posibil ca problemele acestui domeniu să fie complet asimilate în
planurile orizontale ale politicii, factorii de decizie din domeniul
forestier în statele membre fiind lipsiţi de orice putere decizională.

Strategia pentru silvicultură şi politica forestieră a ţării noastre

trebuie să se definească şi să se desfăşoare în strânsă concordanţă cu
evoluţiile internaţionale. Ca o observaţie cu valoare generală, putem
spune că viteză schimbării în politica forestieră şi atenţia politică
acordată pădurii a crescut în ultimii ani, majoritatea ţărilor trecând
printr-o perioadă de intensificare a acţiunilor de politică forestieră. Alt
aspect important este reprezentat de interacţiunea dintre politica
formulată la nivel naţional şi cea formulată la nivel internaţional.
Procesele declanşate de către UNCED la nivel global şi regional, inclusiv
IPF/ IFF , UNFF şi MCPFE, nu au servit numai la definirea unui consens
internaţional, ci au declanşat răspunsuri oficiale la nivel naţional, care
nu ar fi existat fără stimulul dat de dezbaterile internaţionale. Acest
lucru reprezintă o puternică justificare pentru activităţile internaţionale
care au fost criticate în multe cercuri, ca fiind prea incete, prea
abstracte şi insuficient orientate spre acţiune.

Administrarea pădurilor s-a desfăşurat de-a lungul istoriei, prin

legi şi regulamente naţionale bazate pe planificarea pe termen lung a
măsurilor administrative, pădurile fiind influenţate de-a lungul
secolelor de existenţa aşezărilor umane şi de activităţile umane, cu tot
ce implică acestea. Pădurile de stat ocupă suprafeţe de teren mari atât
la nivel mondial cât şi la nivel european şi îndeplinesc funcţii multiple:
producţia de lemn, recreere, conservarea şi dezvoltarea biodiversităţii.
De asemenea, pădurile de stat sunt utilizate şi în scop educativ, de
cercetare, de apărare, în alte scopuri importante pentru societate şi pot
contribui semnificativ la dezvoltarea rurală. Rolul primordial al pădurilor
de stat îl constituie asigurarea unui echilibru între obiectivele de
administrare, astfel încât beneficiile aduse societăţii să fie maxime.
Pădurile de stat pot juca un rol particular în asigurarea unor beneficii
sociale şi de protecţie a mediului, dar costurile acestor servicii trebuie
suportate financiar de către societate. Pădurile proprietate privată sunt
la fel de importante pentru societate. Indeplinind un rol specific în
dezvoltarea durabilă a zonei rurale, în special, pădurile proprietate
privată trebuie să fie abordate conform importanţei lor, considerate ca
partener, integrate in strategiile sectorului şi totodată privite ca o
prioritate de către politica forestieră.

Pădurile din Europa cresc într-o mare diversitate de condiţii

ecologice, din regiunile boreale, la cele mediteraneene, şi din zonele
alpine, până la şes. În toate ţările europene este subliniată necesitatea
vitală pentru o gospodărire durabilă a pădurilor, şi pentru nevoia
existenţei unui echilibru între funcţiile economice, ecologice şi sociale
ale pădurilor. Cu toate acestea, încă există mari diferenţe între forma de
prezentare, între metodele de formulare în care fiecare ţară europeană
îşi prezintă politicile şi strategia forestieră. Organismele europene şi
cele naţionale trebuie să-şi crească resursele în vederea promovării
lemnului ca materie primă regenerabilă şi durabilă, care pe lângă
beneficiile comerciale înglobează multiple beneficii pe linia protecţiei
mediului, inclusiv stocarea carbonului. În scopul trasării unor obiective
de administrare-management corespunzătoare pentru pădurile de stat,
administraţia pădurilor trebuie să ţină cont de părerile şi opiniile tuturor
factorilor implicaţi în silvicultură, prin consultări efective şi discuţii.
Cooperarea administraţiilor forestiere la nivelul statelor europene
trebuie dezvoltată în sensul de a facilita abordări comune în problemele
silviculturii în general şi pentru furnizarea serviciilor forestiere în
special. Pădurile din Europa sunt în marea lor majoritate exemple
concrete de succes privind gospodărirea unei resurse naturale în scopul
asigurării dezvoltării durabile a societăţii. Intrucât la nivelul UE, la ora
actuală nu există o reprezentare directă a sectorului forestier, interesele
silviculturii sunt reprezentate de catre Direcţiile de Agricultură şi Mediu.
Ţările UE au o mare independenţă în ceea ce priveşte organizarea
sectorului forestier. Această lipsă de coordonare la nivelul UE a avut
efecte importante în ultimul deceniu asupra silviculturii europene.
Astfel, silvicultura în mai multe ţări printre care şi ţări cu tradiţie
(Franţa, Germania), trece prin momente dificile. La ora actuală,
România ca ţară ocupă un loc important în Europa, datorită resurselor
sale forestiere, atât în ce priveşte cantitatea acestora, cât mai ales
datorită valorii şi diversităţii acestora. De asemenea, trebuie menţionat
că în context european, Regia Naţională a Pădurilor, ca administrator al
pădurilor de stat din România, ocupă un loc important ca potenţial
economic şi biologic. Silvicultura din România trebuie să se regăsească
reprezentată la nivelul organismelor europene actuale (Direcţia
Generală de Agricultură şi Direcţia Generală de Mediu), iar în cazul
foarte probabil al restructurării organismelor care au atribuţii în
domeniul silviculturii şi apariţiei Direcţiei Generale pentru Silvicultură,
să-şi regăsească dintru început locul în organismele de profil, în
conformitate cu statutul ţării faţă de organismele europene.

În contextul general privind orientarea societăţii contemporane

către o dezvoltare durabilă, fiecare sector, inclusiv cel forestier dezvoltă
strategii specifice. Intensificarea cooperării internaţionale în variate
zone ale politicului ca de pildă mediul sau comerţul, au schimbat radical
contextul tradiţional al politicii forestiere, obligând factorii de decizie să
regândească diverse concepte - concepte considerate până acum
evidente, axiomatice, subînţelese, sau specifice doar silviculturii.
Aceasta se extinde de la gospodărirea durabilă a pădurilor, via
biodiversitate şi arii protejate, la iniţierea programelor forestiere
naţionale şi regionale. Dezbaterea legată de certificarea pădurilor
aparţine tot acestui context. Luând în considerare discuţiile la scară
globală în domeniul forestier, începând cu Conferinţa Rio 1992 şi
Agenda 21, continuând cu Convenţiile pentru conservarea
biodiversitaţii şi cea privind schimbările climatice şi încheind cu
deliberările mai recente în cadrul instituţiilor internaţionale de profil
forestier, se observă existenţa unei întregi serii de noi cerinţe care au
fost formulate la adresa silviculturii şi implicit a politicilor forestiere,
chiar dacă acestea sunt formulate într-un context general. În acest sens,
Conferinţele Ministeriale paneuropene pentru Protecţia Pădurilor au
stabilit cadrul şi orientarea politicilor forestiere europene la Strasbourg
în 1990, la Helsinki în 1993 Lisabona în 1998 şi Vienna 2003.
Următoarea afirmaţie cuprinsă în Declaraţia Generală de la Lisabona,
exprimă o opţiune politică fundamentală: "În secolul 21 sectorul
forestier european, (ţinând seama de funcţiile socială, economică, de
mediu şi culturală) îşi va îmbunătăţi contribuţia la dezvoltarea durabilă
a societăţii, în special a regiunilor rurale, la asigurarea resurselor
refolosibile precum şi la protecţia mediului înconjurător local şi global".
Strategia forestieră a UE are ca punct de pornire afirmaţia de mai sus.
Având ca ţintă realizarea unei contribuţii constructive la gospodărirea şi
dezvoltarea durabilă a pădurilor în cadrul Comunităţii Europene,
această strategie adună laolaltă toate angajamentele care au relevanţă
pentru Comunitate, angajamente pe care aceasta alături de statele
membre, le-au semnat începând din 1992, la nivel internaţional şi
paneuropean. Strategia formulează linii directoare pentru politicile
forestiere naţionale, sprijinul care va fi acordat acestor politici pentru
implementarea lor de către Comunitate şi legăturile relevante între
diverse politici ale statelor membre ale Comunităţii. Strategia
abordează mai întâi cerinţa frecvent formulată la nivel internaţional şi
european de a se realiza şi dezvolta de către statele membre programe
forestiere la nivel naţional. Implementarea strategiei forestiere a UE va
depinde în principal de promptitudinea cu care statele membre se vor
delimita de concepţia separatistă a politicii forestiere tradiţionale
avându-şi rădăcinile în secolul al XIX-lea, şi vor dezvolta strategii
forestiere coerente şi integrate de implementare printr-o largă
cooperare socială şi care pot asigura multifuncţionalitatea pădurilor.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• În secolul 21 sectorul forestier european (ţinând seama de funcţiile

socială, economică, de mediu şi culturală), îşi va îmbunătăţi
contribuţia la dezvoltarea durabilă a societăţii, în special a regiunilor
rurale, la asigurarea resurselor refolosibile, ca şi la protecţia mediului
înconjurător local şi la nivelul întregii planete.
• Intensificarea cooperării internaţionale în variate zone ale politicului
ca de pildă mediul sau comerţul, au schimbat radical contextul
tradiţional al politicii forestiere, obligând factorii de decizie să
regândească diverse concepte - concepte considerate până acum
evidente, axiomatice, subînţelese, sau specifice doar silviculturii.
• Pădurile din Europa cresc într-o mare diversitate de condiţii
ecologice, din regiunile boreale, la cele mediteraneene, şi din zonele
alpine, până la şes.
• În toate ţările europene este subliniată necesitatea vitală pentru o
gospodărire durabilă a pădurilor, şi pentru nevoia existenţei unui
echilibru între funcţiile economice, ecologice şi sociale ale pădurilor.
Cu toate acestea, încă există mari diferenţe între forma de
prezentare, între metodele de formulare în care fiecare ţară
europeană îşi prezintă politicile şi strategia forestieră.

Întrebări de autoevaluare

1.Care este rolul Comunităţii şi mai ales al Comisiei Europene în

îndeplinirea strategiei forestiere?

2.Care sunt cele 2 domenii la care se limiteaza strategiaUE pentru

paduri?

3.Cum apreciati ca va evolua in viitor politica forestiera a UE?

4. Apreciati care este viitorul sectorului silvic romanesc in

contextual apartenentei la UE?
 BIBLIOGRAFIE

1. BORLEA, GH. F., (2006). Protecţia naturii şi conservarea biodiversităţii

pădurilor, Editura Eurobit, Timişoara, ISBN (10) 973-629-251-8, ISBN
(13) 978-973-620-251-3 , 197 pag.
2. DONIŢĂ, N.; BORLEA, GH.F.; TURCU, D., (2006). Cultura Pădurilor,
Editura Eurobit, Timişoara, ISBN (10) 973-620-246-1, ISBN (13) 978-
973-620-246-9, 367 pag.
3. PRINS, CH.; BORLEA, GH. F.; SIMKOVA, E. (Eds.) (2006) Strategies
for the sound use of wood, Proceedings of the FAO-UNECE-RNP-ICAS
seminar, Editura Tehnică Silvică, Bucureşti, ISBN (10) 973-96001-5-9;
ISBN (13) 978-973-96001-5-7, 421 pag.
4. PUUMALAINEN, J., 2001 - Structural, Compositional and Functional
Aspects of Forest Biodiversity in Europe – Geneva Timber and Forest
Discussion Papers, Geneva, ECE/UN-JRC/EC-FAO, New York and
Geneva, 100 p
5. VLAD, I.; DONITA,N.; CHIRITA,C.; PETRESCU,L.; 1997-Silvicultura pe
baze ecosistemice, Editura Academiei Romane 1997, ISBN 973-27-
0581-7, 282p.
6. WRI/IUCN/UNEP, 1992 - Global biodiversity strategy. In: Kapoor şi
White (eds) Conservation biodiversity. Commonwealth Secretariat, pag.
13-22
*** 2007, Ghidul Evaluatorului Funciar din Romania, vol I si vol II, Editura
Marineasa.