Ocrotirea naturii şi protecţia mediului

Definiţii

DEZVOLTAREA CIVILIZAŢIEI UMANE, CA EFECT AL

CUCERIRILOR ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII, A CREŞTERII DEMOGRAFICE
EXPLOZIVE IMPLICĂ ŞI O PRESIUNE IMENSĂ ASUPRA NATURII ŞI
RESURSELOR SALE.
RITMUL ACCELERAT AL DEZVOLTĂRII, CARACTERUL INTENSIV
ŞI EXTENSIV AL ACTIVITĂŢILOR UMANE AFECTEAZĂ PROFUND
RESURSELE NATURALE GENERÂND DEZECHILIBRE ECOLOGICE,
CARE, ÎN TIMP ŞI PE SUPRAFEŢE ÎNTINSE POT DUCE LA CRIZĂ
ECOLOGICĂ
 Criza ecologică reprezintă acel stadiu atins de relaţiile reciproce şi
foarte complexe dintre Sociosferă – Biosferă – Tehnosferă, care face
imposibilă desfăşurarea normală a activităţilor subsistemelor fiecăruia
dintre aceste trei sisteme majore
 Acest fenomen nu este nou în istoria societăţii umane, dar niciodată nu
a existat pericolul ca el sa se extindă la scară planetară, deoarece specia
umană nu a dispus până acum de un asemena număr de indivizi şi
mijloace tehnice de distrugere
 Mediul înconjurător poate fi definit ca fiind ansamblul factorilor
fizici şi biologici, naturali şi artificiali, cosmici şi telurici, care,
acţionând sinergic şi antagonic, generează o anumită ambianţă
ecologică, în general favorabilă vieţii
 Ocrotirea naturii poate fi definită ca totalitatea măsurilor luate de
om în vederea asigurării perpetuării unor specii, afectate de
schimbările survenite în habitatul sau în lanţurile lor trofice, a păstrării
pentru posteritate a unor indivizi sau obiective de interes deosebit sub
aspect ştiinţific, peisagistic, istoric ori sentimental
 Conservarea naturii reprezintă un concept cu o sferă mult mai largă
şi diversificată, evoluat paralel cu dezvoltarea ecologiei, cu amplificarea
impactelor ambientale şi mai ales cu frecventele insuccese în ocrotirea
naturii. În esenţă, conservarea priveşte ansambul măsurilor luate de
societatea umană în vederea păstrării integrităţii structurale şi
funcţionale a obiectivelor vizate, împreună cu întregul complex de
factori ambientali care le asigură şi condiţionează perenitatea. Această
noţiune, fiind rezultatul unei ocrotiri abordate sistemic, mai poartă
numele şi de Ocrotire dinamică
 Definiţia acceptată de UICN este “....gestiunea utilizării de către om a
biosferei, în aşa fel încât să obţină maximum de profit suportabil de
către biosferă, pentru generaţiile actuale, să menţină potenţialul ei
pentru a răspunde nevoilor şi aspiraţiilor generaţiilor viitoare”
 Protecţia naturii constituie termenul cel mai răspândit şi mai recent,
definit ca totalitatea măsurilor ce vizează intervenţia umană, de orice
fel, în gestionarea ecosistemelor, naturale sau artificiale, a resurselor,
regenerabile sau neregenerabile şi chiar a propriilor creaţii, materiale
ori spirituale, în scopul menţinerii unor parametrii ambientali
favorabili desfăşurării normale a vieţii şi dezvoltării societăţii umane.
În strategia sa, protecţia pune accent pe măsurile preventive, aplicabile
deopotrivă sistemelor rare ori comune, dar şi pe cele curative care, deşi
costisitoare, se dovedesc a fi eficiente pe termen lung
 Bănărescu (1987) sublinia că: ”protecţia naturii este o măsură
preventivă, de a împiedica ceva rău iar reconstrucţia ecologică o măsură
curativă, de reparare a răului comis”
 Reconstrucţia ecologică reprezintă acea activitate umană
îndreptată în direcţia refacerii echilibrului ecologic din ecosistemele
deteriorate, fie din cauze naturale ori artificiale, ori de amenajare a
unor noi ecosistem, cu echilibru şi structură diferite de cele existente
anterior. Prin reconstrucţie ecologică se urmăreşte maximalizarea
funcţiilor de bază ale ecosistemelor:
 De producţie
 De protecţie
 De suport
 Informaţionale
 Sano-genetice, etc
 Ca metodă practică, în reconstrucţia ecologică se utilizează
“amenajamentul ecologic”, operaţie multi- şi interdisciplinară, extrem
de actuală în ţările puternic industrializate
 Scopul acţiunilor de ocrotire-conservare-protecţie, reunite într-un
termen general, cel de activitate eco-protectivă, reprezintă “găsirea
unui principiu judicios de coexistenţă intre om şi natură” (Elton, 1958),
menit să asigure “...ocrotirea omului împotriva lui însuşi şi împotriva
unora dintre propriile sale acţiuni” (Dorst, 1969)
 Impactul om-natură

 La început comunităţile umane, apoi societăţile umane, au acţionat

diferit şi pe areale din ce în ce mai largi
 Dorind să sublinieze modul ascendent şi accelerat al modificărilor
produse de om în natură I. Pop (1982) realizează o sinteză istorică,
distingând 6 faze:
 Faza culegătorului, derulată în timpul paleoliticului şi caracterizată
prin modificări minime în configuraţia şi funcţionarea ecosistemelor
 Faza vânătorului şi pescarului, cuprinzând perioada mezoliticului,
poate fi apreciată ca una în care s-a stabilit un “modus vivendi”, un
echilibru între comunităţile umane şi natura care le înconjoară
 Faza păstoritului, desfăşurată în neolitic, marchează acţiuni pozitive
pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii umane (domesticirea unor
specii de animale, favorizarea apariţiei speciilor praticole), dar şi
acţiuni negative, între care defrişările erau frecvente, fără însă a afecta
suprafeţe semnificative
 Faza agricultorului, ce a durat până la începutul epocii capitaliste, se
caracterizează prin transformări radicale în peisajul majorităţii
continentelor. Astfel, dispar sau se reduc suprafeţele unor formaţiuni
vegetale, dispar sau îşi restrâng arealul numeroase specii animale sau
vegetale, se extind suprafeţele ocupate de agro-ecosisteme şi apar
formaţiuni de tipul deşerturilor sau semideşerturilor. Dar în această
fază asistăm şi la conturarea celor circa 1500 specii de plante cultivate
şi aproximativ 30 de specii de animale domestice, aspecte ce trebuiesc
incluse în rândul celor pozitive
 Faza de industrializare, sec. XVII-XIX şi primele decenii ale sec.
XX, marchează o reducere puternică a suprafeţelor ocupate de
ecosistemelor naturale, dar şi a celor antropice, respectiv a suprafeţelor
agricole, paralel cu apariţia altor utilizări şi cuo accentuare a
fenomenelor de eroziune şi poluare
 Faza de urbanizare, specifică ultimei jumătăţi de veac, caracterizată
prin artificializarea mediului înconjurător, prin explozie demografică
pe toate continentele, extinderea activităţii umane, practic la întreaga
planetă şi chiar în afara spaţiului său
 Supraexploatarea speciilor

 Prin acţiuni directe sau indirecte desfăşurate conştient sau nu, omul
extrage din populaţiile speciilor un număr de exemplare pentru
diversele sale folosinţe.
 Atunci însă, când valoarea acestor extrageri depăşeşte cu mult
capacitatea de refacere a respectivelor populaţii, ori când, în mod
indirect împiedică acest proces, vorbim de o supraexploatare.
 Asemenea acţiuni afectează mai întâi specia vizată, ale cărei populaţii,
diminuându-se, vor fi sărăcite sub aspectul diversităţii fondului lor
genetic, vor avea capacităţi competitive mult diminuate şi şanse reduse
de a se afirma pe scara evoluţiei „spiţei” lor.
 Dar, o supraexploatare poate duce chiar şi la dispariţia speciei, fie
dintr-o anumită regiune, fie de pe întregul ei areal.
 O asemenea dispariţie va determina şi modificări în genofondul şi
ecofondul biocenozei sau biocenozelor date, precum şi deteriorări ale
relaţiilor ecologice din întregul ecosistem coordonator.
 Nişele ecologice, în speţă cele trofice, rămase libere, vor fi ocupate de
alte specii venite din afara biocenozei, care vor schimba aceste relaţii,
precum şi sensul, formele şi intensitatea selecţiei.
 Dintre modalităţile de realizare a supraexploatării speciilor pot fi
amintite:
 Distrugerea indivizilor din teamă şi superstiţii
 Afectarea unei specii „prin ricoşeu” ca efect secundar al exploatării unei
alte specii
 Extragerea masivă, prin vânat, pescuit, colectare, în scopul
comercializării, al realizării de colecţii
 Exemple din lumea plantelor
 Arboraşul de chinină Cinchona succirubra şi-a început declinul în jurul anului
1850, datorită recoltărilor masive în vederea obţinerii „prafului” necesar în
tratarea malariei
 Rauwolfia serpentina se întâlnea frecvent in India şi insula Jawa, fiind utilizată
în tratamentul bolilor psihice. Dar, izolarea rezerpinei (1950), alcaloid cu largi
utilizări în hipertensiune, dizenterie, febră ori ca şi tranchilizant, a condus la o
exploatare brutală ce i+a conferit speciei, doar după numai 5 ani, statutul de
specie cvasidispărută
 Bradul de Sicilia (Abies nebrodensis) mai supravieţuieşte prin circa 100 de
exemplare, la fel ca şi chiparosul Cupressus dupreziana
 În ţara noastră sunt cunoscutele efectele supraexploatării pentru lemnul
valoros a tisei (Taxus baccata) şi laricei (Larix decidua ssp, carpatica) sau
exploatarea în scopuri terapeutice a ghinţurei galbene (Gentiana lutea)
 Exemple de supraexploatare „prin ricoşeu” sunt: reducerea populaţiilor de
cocoş de munte din Franţa, urmare a masivelor recoltări de afine, hrana
preferată a galiformului, înlăturarea plopului tremurător din formaţiunile
naturale, antrenează diminuarea fluturelui „marele silvan” Limenitis populi
 Exemple din lumea animalelor
 Pentru a ilustra complexitatea implicaţiilor în supraexploatarea
speciilor animale, s-a ales un exemplu „clasic” pentru Oceanul Planetar:
crustaceul planctonic „Krill” (Euphausia superba) reprezintă hrana
pentru numeroase specii sau este o verigă importantă în lanţul trofic al
altora (de exemplu al tonului). Deoarece omul extrage cantităţi foarte
mari din acest crustaceu (i milion t/ha) baza trofică a animalelor
respective se reduce foarte mult, deci supravieţuirea lor este
ameninţată. Dar şi existenţa Krillului este ameninţată dacă populaţiile
sale vor scădea sub efectivul „populaţiei minime”