ECOLOGIA SI EXPLOATAREA ANIMALELOR

Obiectivele urmarite:

constientizarea interdisciplinaritatii în studierea zootehniei;

cunoasterea relatiei sol-planta-animal-om din cadrul ecosistemelor;
diferentierea ecosistemelor naturale de cele artificiale;
propagarea ideilor contemporane de rezonanta majora: integralitate, globalitate,
echilibru.

Omul modifica mediul în folosul sau (exploatarea animalelor), dar optimizarea cooperarii
dintre om si natura este realizata de ecologie, care semnifica gospodarirea rationala a
resurselor prin care biosistemele îsi perpetueaza existenta pe planeta noastra.

Ecosistemele fermelor de crestere si exploatare a animalelor se caracterizeaza în urma

unor analize asupra structurii, energiei, lanturilor alimentare, interactiunii dintre specii
etc.

În cadrul acestora, solutiile optime de realizare a zooproductiilor se obtin cu ajutorul

tehnicilor de modelare. Deci zootehnia este o stiinta moderna - se adreseaza si gândirii
abstracte.

Populatii geografice si ecologice

Ambele populatii corespund diverselor categorii de habitat fata de care s-au adaptat si
continua sa se adapteze cu modificarile mediului biologic. Deci, fiecare populatie este o
forma concreta a speciei, consolidata filogenetic (din punct de vedere istoric), ce
acumuleaza modificari care duc la îmbogatirea bazei ereditare a indivizilor. Aceasta
teorie a lui Darwin a fost confirmata de Eqstein, Botnariuc, Banarescu si altii prin diferite
exemple.

Astfel, s-a sustinut ca asinul (E.asinus) s-a diferentiat ca subspecie din Equus pe
continentul african; camila cu o singura cocoasa (C.dromaderius) este subspecie a camilei
cu doua cocoase (C.bactrianus), adaptata la climatul uscat si fierbinte din Sahara; de
asemenea, cele doua subspecii de bizoni - european si nord european. Aceasta
demonstreaza ca bariera teritoriala ce scindeaza specia în populatii nu este obstacol de
netrecut. Particularitatile unei populatii (chiar mutatii) se raspândesc - datorita genelor
"flow" - peste tot arealul speciei, mentinând unitatea acesteia.
Componenta genetica a unei populatii, care reprezinta forma de baza prin care
supravietuieste specia, depinde de doi factori antagonisti :

- selectia sub influenta factorilor locali de mediu, care favorizeaza pe unii indivizi si
înlatura pe altii;

- aportul de gene noi prin intermediul indivizilor din populatiile vecine.

De exemplu, cervidele si suidele salbatice au areal larg si trecut îndepartat de existenta.

Prin capacitatea lor de adaptare la diferite zone de climat, animalele se pot diviza în
"tipuri climatice" (populatii ecologice); se deosebesc prin modificari fiziologice datorate
influentei climatului (temperatura, umiditatea si hrana).

"Marile zone de raspândire a animalelor si plantelor pe glob întrunesc specii apartinând

regnului animal si vegetal care au trasaturi biologice comune - aceleasi preferinte pentru
temperatura si umiditate, sincronizarea perioadelor optime de reproducere si alte
fenomene vitale. Interdependenta dintre speciile unui asemenea complex se manifesta
prin aceea ca ele alcatuiesc împreuna o biocenoza bine echilibrata în care patrunderea
unei alte specii ar produce dezechilibrari greu compensabile" .

Modificarea brusca a conditiilor de existenta (framântarile scoartei pamântesti, racirea

climei) a constituit o proba a rezistentei legaturilor din cadrul biotopurilor afectate; fauna
a urmat de obicei flora, migrând din zona temperata spre tropicala, în directia sud-vest; s-
a ajuns la disparitia multor specii, dar si la o extindere substantiala a arealului altora;
tendinta de refacere a echilibrului biologic a constituit unul din motivele expansiunii
speciilor. Noile raporturi, care s-au stabilit între speciile animale si vegetale, au imprimat
trasaturi ecologice comune atât faunei cât si florei din zona nou cucerita. Aceasta situatie
a determinat împartirea globului terestru în zone zoogeografice.

Raspândirea faunei terestre s-a facut dupa zonele de vegetatie si zonele termice.

În conditiile tarii noastre ne intereseaza zona temperata (sunt 5 zone termice: arctica,
boreala, temperata, subtropicala si tropicala; primele doua au climat permanent umed,
celelalte se pot împarti - fiecare - în câte trei regiuni: umeda, semiarida, arida).

Aceasta - avantajata de un climat ce permite un sezon lung de vegetatie, cu ploaie

suficienta si ierni blânde - se caracterizeaza prin vegetatie pluristratificata, unde padurea
cedeaza treptat în favoarea stepei: pentru Europa stepa propriu-zisa, pentru Africa savana,
pentru America de Nord preeria si America de Sud pampasul; se deosebesc între ele prin
particularitati ecologice.

Animalele domestice, la început, erau mici populatii sustrase din mediul ecologic natural;
modificându-se conditiile de întretinere s-au transformat în sensul dorit de om.
Structura ecosistemelor: relatia sol - planta - animal - om

Omul modifica mediul în folosul sau, determinând devieri de la legile naturale (de
exemplu: exploatarea animalelor). Optimizarea cooperarii om - natura o realizeaza
ecologia, care semnifica gospodarirea rationala (conform cu legile vietii) a resurselor prin
care biosistemele (indiferent de complexitate) îsi pot perpetua existenta pe planeta
noastra.

Relatia fundamentala, ce se regaseste si în domeniul exploatarii animalelor, este raportul

viu: neviu; viul este reprezentat de individ, populatie, specie, biocenoza, iar neviul de
masini, utilaje etc., necesare pentru exploatarea corespunzatoare a animalelor.

Zootehnia moderna (Gruia R. si Pastârnac N., 1991) este "câmpul cercetarilor de

sinecologie (grecescul syn = împreuna), daca se tine seama de complexitatea
biocenozelor existente la nivel supraindividual" (de exemplu: nivelul populational al
animalelor de ferma).

Ierarhizarea organizatorica a materiei este ramificata (figura 3.1) si de aici ne dam seama
de importanta deosebita pe care o au caracteristicile animalului de ferma în angrenajul
ecosistemului zooproductiv.

Ecosistemele fermelor de crestere si exploatare a animalelor pot fi caracterizate analizând

structura, energia, lanturile alimentare, interactiunile dintre specii s.a., putându-se astfel
diferentia ecosistemele naturale de cele artificiale.

De regula, straturile constitutive ale ecosistemului sunt permanente.

Analizând structura trofica, constatam ca este interesanta cu cât se accentueaza

interventia omului în ecosistem (de exemplu: agroecosistemele - figura 3.2).

În ecosistemele naturale, cresterea populatiilor unui nivel trofic este reglata de controale
ecologice (de exemplu: controlul carnivorelor asupra erbivorelor).

În agroecosisteme, sarcina reglatoare o are omul. De exemplu: erbivorele domestice, prin

scoaterea lor de sub controlul retelei trofice a ecosistemelor naturale, prin înmultirea lor
excesiva si suprapasunat, duc la distrugerea pajistilor (ecosisteme seminaturale).
Rezultatul este degradarea biotopurilor în cauza datorita dezechilibrului dintre productia
vegetala si reducerea posibilitatilor de regenerare a vegetatiei, pentru ca a fost consumata
în exces.

Ca urmare, efectivul populatiei (indiferent de beneficiarul piramidei trofice) nu poate

creste la infinit, deoarece suprafetele, volumele si productiile ecosistemelor date sunt
limitate (Puia I. si Soran V., 1987, citati de Gruia P si Pastîrnac N., 1991).
Transferul de energie (circulatia energiei între organismele ecosistemului) se realizeaza la
nivelul substantelor organice, care înmagazineaza energia în structura lor ca energie
chimica potentiala.

Transferurile energetice organism-mediu sunt extrem de complexe. De exemplu, luând în

considerare radiatia solara, fiecare organism viu absoarbe sau reflecta radiatii solare;
exista diferente de absorbtie între vacile Holstein (negre) si cele Shorthorn (albe);
diferente exista si în privinta marimii suprafetei expuse.

Eficienta distribuirii energiei în ecosistem este data de consumul (lantul trofic)

proportional si succesiv, iar stabilitatea ecosistemului este data de consumul rapid si pe
mai multe cai a energiei stocate sub forma de substanta organica.

Controlul exercitat de catre om asupra agroecosistemelor duce la mentinerea stabilitatii si

diversitatii, prin cheltuirea suplimentara de energie.

Resursa principala de actionare a factorului uman (Gruia R. si Pastîrnac N., 1991) asupra
ecosistemelor este "informatia", care mijloceste si realizeaza aceasta relatie, atât prin
decizii cât si prin executie.

Astfel, pentru realizarea unui standard de viata relativ ridicat, factorul uman trebuie sa
asigure structura terenului pe cap de adult, dupa cum urmeaza: 40% suprafata naturala,
30% suprafata agricola, 20% paduri economice, 10% constructii (Ionescu Al. si colab.,
1989, citat de Gruia R. si Pastârnac N., 1991).

. Ecosistemul zooproductiv

Gruia R. si Pastârnac N. (1991) definesc ecosistemul zooproductiv ca fiind o formatie

biologica, o unitate spatio-temporala, un nivel de organizare a materiei vii ce nu poate
exista în afara legaturii cu mediul; în acelasi timp este si ansamblul de procedee
desfasurate într-o succesiune pe fluxul componentelor sale, în vederea transformarii
materiei prime (furajul) în produse animale utile.

Functionarea ecosistemului este posibila prin studierea mecanismelor cibernetice de

reglare (de exemplu: nutritia în lantul trofic, figura 3.3); solutiile optime de realizare a
zooproductiilor se obtin cu ajutorul tehnicilor de modelare.

Draganescu C.(1981) a afirmat ca "zootehnia depaseste astfel stadiul unei stiinte care se
adresa mai mult ochiului si memoriei auditive sau vizuale, devenind o stiinta moderna, ce
se adreseaza si gândirii abstracte, capacitatii de a întelege sintetic procesele din ferma,
desfasurarea lor în timp si spatiu, asa cum ochiul nu o poate sesiza".

. Ecologia mamiferelor
Singurele animale care s-au adaptat la toate mediile de pe Terra sunt mamiferele,
vertebratele cele mai evoluate. Rezistenta de supravietuire este data de urmatoarele
caractere:

sunt homeoterme;
sunt protejate de blana;
encefalul este foarte mult dezvoltat;
au reflexe rapide;
nasc pui vii, pe care-i hranesc cu lapte.

Aria lor de raspândire se întinde pâna la altitudini de 6000 m si temperaturi de (+40oC) –

(-68oC); pot supravietui atât în apa cât si terestru.

Ecologii grupeaza mamiferele în mai multe categorii:

carnivorele (îsi schimba biotopul);

mamifere subterane;
mamifere acvatice,de exemplu nurca:

face galerii subpamântene la marginea apei;

îsi procura hrana din apa;
degetele sunt unite prin membrane;
are parul scurt si des;
mamifere zburatoare:

au cutia toracica rezistenta;

membrele anterioare si-au alungit metacarpienele si falangele, care s-au unit printr-o
membrana;
duc viata nocturna;
si-au modificat auzul, utilizând ultrasunetele în orientare.

Ecologia pasarilor

Pe parcursul evolutiei, adaptarile pasarilor la conditii de trai si regimuri (alimentare) de

hrana au fost diferite.

Adaptarile au influentat întregul organism: înfatisarea externa, structura interna si

comportamentul.
Ies în relief: culoarea penajului, conformatia picioarelor, aripilor si ciocului.

Referindu-ma la pasarile acvatice, acestea au urmatoarele caractere comune:

corpul este turtit dorso-ventral;

picioarele sunt deplasate (mai mult sau mai putin) spre extremitatea posterioara a
corpului;
degetele picioarelor sunt împreunate de membrana înotatoare;
penajul este des;
puful este bogat;
glanda uropigiana este bine dezvoltata;
paniculul adipos este dezvoltat în hipoderma.

Anzeriformele reprezentative pentru zootehnie sunt ratele si gâstele, care parasesc apa
pentru a-si cauta hrana si pe uscat; unele rate sunt excelente scufundatoare. Aceasta grupa
de pasari au ciocul prevazut pe laturi cu dinti cornosi pentru a putea prinde animalele
mici si lunecoase, iar apa intrata în gura odata cu hrana sa se poata strecura în exterior.

Pasarile de stepa s-au adaptat la câmpii deschise, aride, unele renuntând la zbor si
devenind alergatoare, cu modificarile de rigoare (strutul).

În cazul stepei noastre, dropia este adaptata atât la zbor cât si la alergat, are penajul brun-
cenusiu, culoare de protectie (culoarea stepei).

Bune zburatoare ale stepei, din punctul nostru de vedere, sunt prepelitele, care zboara
repede deasupra pamântului, alearga bine si au culoare de protectie, ascunzându-se de
dusmani în tufisuri si ierburi; hrana preferata o constituie lastarii tineri ai plantelor,
semintele de ierburi, viermii, insectele si melcii.

Galiformele sunt pasari putin adaptate la tufisuri si paduri (cocosul de padure, curcanul),
se hranesc de obicei vegetal (cautând hrana în arbori si pe pamânt), odihna si somnul
petrecându-se pe crengile copacilor sau în cuibul de pe sol.

Si pasarile domestice, de curte, din aceasta familie pot "zbura usor" sau "sari", pentru a se
urca sau coborâ din cuib, pentru a ajunge la hrana (sistemul extensiv sau gospodaresc de
crestere).