RELIEFUL SI CIVILIZATIA UMANĂ

Condiţiile de viaţă ale populaţiei, pe suprafaţa globului, disparităţile atât de

evidente care apar din acest punct de vedere între diferitele regiuni, reprezintă rezultatul
acţiunii şi interacţiunii unui număr mare de factori naturali a căror influenţă directă sau
indirectă poate fi cu caracter de favorabilitate sau restrictivitate. Aceşti factori prin
potenţialul lor economic şi de habitat influenţează în mod corespunzător calitatea vieţii
populaţiei. Unul dintre acesti factori este relieful care influentează civilizatia umana prin
urmatoarele aspecte:
 Condiţiile geologice (litologia, structura, tectonica, neotectonica,
seismicitatea, resursele subsolului), au o influenţă specifică, în principal indirectă, mai
greu de sesizat la prima vedere, ce afectează calitatea vieţii atât pe spaţii foarte extinse
cât şi restrânse, tocmai datorită diversităţii lor. Astfel din analiza evoluţiei
paleogeografice desprindem doar potenţialul redus de habitat al teritoriilor foarte tinere,
recent constituite (zonele deltatice cu mari suprafeţe ocupate de ape) a căror instabilitate
constituie un element negativ al condiţiilor de viaţă ale populaţiei în comparaţie cu
teritoriile vechi în care factorii de risc sunt mult diminuaţi.
 Erupţiile vulcanice care produc, în general, pagube materiale apreciabile şi
se soldează cu pierderea multor vieţi omeneşti.
Amintim în acest sens o serie de mari catastrofe, ca:
 distrugerea oraşelor antice Pompei şi Herculanum,
 erupţia vulanului Montagne Pelée din Martinica (1902),
 a lui Krakatoa (1883) etc.
Vulcanismul activ este însoţit frecvent de inundaţii (prin bararea râurilor), ploi de
cenuşă ş.a. Unele particularităţi ale acestor fenomene îmbracă, însă, aspecte pozitive
pentru societate. Astfel, cenuşa vulcanică fertilizează solul pe suprafeţe întinse în jurul
vulcanilor (în Djawa). Solurile formate pe lave au un profil bine dezvoltat şi sunt foarte
bogate în substanţe nutritive. În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde solurile vulcanice
sunt cele mai fertile, se creează şi cele mai mari densităţi de populaţie (pentru regiunile
respective), de exemplu în 123 Martinica 250 loc/km2 , în Djawa 400 loc/km2 .
Izvoarele minerale determinate de activitatea mofetică postvulcanică au
impulsionat crearea unor aşezări cu profil special.
 Seismicitatea este la fel de inegal repartizată pe suprafaţa globului ca şi
vulcanismul, ariile lor de manifestare suprapunându-se de cele mai multe ori. Anual se
înregistrează cca 1000 de cutremure, de intensitate medie şi mare.
Zonele cu seismicitate ridicată şi unde cutremurele sunt fapte curente, cuprind :

1
 - cercul de foc al Pacificului (Japonia, Alaska, California, Peru, Chile),
- ţinuturile mediteraneene din lanţul alpino-himalaian şi Asia Centrală (Iran,
Pamir, estul Tibetului, Tian-Şan),
- America centrală (cu arcul Antilelor)
- insulele de pe dorsala atlantică.
Printre zonele afectate de mari catastrofe seismice amintim provincia Şen-Si
(1556), nordestul Indiei (1737), Lisabona (1775), San Francisco (1904), Chile (1906),
Mexic (1908), Avezzano (1915), Tokio (1923), Chile (1960), Iran (1962), Macedonia
(Skoplje, 1963), Peru (1970), nord-estul Italiei (1976), Guatemala (1976), România
(1977).
Extrem de periculoase sunt cutremurele maritime, care generează valuri seismice
foarte înalte (tsunami), frecvente pe litoralul Oceanului Pacific (Japonia, Djawa, Filipine,
estul Australiei, litoralul vestic al Americilor), ca şi pe litoralul atlantic al Marocului şi
Portugaliei. Cu toate acestea zonele respective înregistrează un grad ridicat de populare
datorită măsurilor de preîntimpinare a seismelor.
Astfel, construcţiile se fac după proiecte speciale sau se utilizează materiale uşoare
cum ar fi lemnul. De asemenea, se acordă o atenţie deosebită construcţiei şi întreţinerii
barajelor care, prin fisurări şi dislocări, pot provoca inundaţii catastrofale.
Condiţiile geologice amintite, nu au aşa după cum am văzut un rol determinant în
constituirea calităţii vieţii populaţiei, dar au influenţat-o într-o măsură oarecare pe
diverse trepte de dezvoltare în decursul timpului.
Relieful, consecinţă directă a unei geneze complexe şi îndelungate, reuneşte o
gamă variată de însuşiri calitative şi cantitative care au o însemnătate deosebită în viaţa şi
activitatea societăţii omeneşti.
Altitudinea este o primă trăsătură a cărei valoare personalizează relieful, având
implicaţii majore în asigurarea calităţii vieţii populaţiei. Se ştie că aceasta, în general,
este invers proporţională cu gradul de populare, respectiv pe măsură ce creşte altitudinea
scade numărul populaţiei. Regula descreşterii numerice a populaţiei în altitudine suferă
însă numeroase excepţii. Astfel, în ţinuturile tropicale zonele mai înalte sunt mai
favorabile activităţilor umane.
Altitudinea în acest caz joacă rol de moderator al climei. Aşa se explică faptul că
în aceste zone întâlnim şi aşezările situate la cea mai mare altitudine (Columbia, Peru,
Bolivia, Ecuador, partea central-estică a Africii, Etiopia, Mexic). Regiunea Munţilor
Anzi concentrează 98 % din populaţia Columbiei, 85 % din cea a Ecuadorului iar 75 %
din populaţia Boliviei trăieşte la peste 3000 de metri altitudine.
Masivitatea (gradul de fragmentare) şi direcţia generală a culmilor influenţează
calitatea vieţii populaţiei prin faptul că acolo unde gradul de fragmentare a reliefului este
mai pronunţat penetraţia populaţiei şi ocuparea spaţiilor montane este mai avansată.
Dispunerea paralelă a culmilor îngreunează accesibilitatea, inclusiv popularea, pe când

2
văile transversale sunt în general mai accesbile şi mai bine populate (exemplu Valea
Prahovei, în Carpaţii româneşti; Valea Adigelui în Alpi ş.a.).
Unii autori, J. Beujeau Garnier – 1966, consideră masivele muntoase, adevărate
bariere între state, naţiuni, popoare şi civilizaţii, argumentând prin faptul că munţii prin
înălţime şi masivitate, accesul dificil şi asprimea climatului au constituit adevărate
bastioane naturale pentru apărare fapt pentru care au fost folosiţi uneori ca şi graniţe între
state şi popoare (de exemplu în nordul Alpilor trăiesc germanii iar în sud italienii şi
francezii). Există însă şi contraargumente care fac această opinie să fie exagerată
aducând în acest sens numeroase exemple în care de o parte şi de alta a unor lanţuri
montane trăiesc aceleaşi popoare constituite în limitele aceluiaşi stat (românii de o parte
şi de alta a Carpaţilor, bulgarii la nord şi la sud de Balcani etc.). Suprafeţele de nivelare
din Carpaţii româneşti, plaiurile poienite de timpuriu şi depresiunile intracarpatice
constituie arii de veche populare şi perenitate a poporului român. Trecătorile de 124 vale
şi pasurile de culme au constituit şi constituie veritabile artere de legătură între
provinciile istorice ale ţării noastre. Însemnătate deosebită prezintă expoziţia versanţilor
din regiunile subpolare şi temperate, care, condiţionând diferenţieri climatice locale,
antrenează modificări ale vegetaţiei, solurilor şi, corespunzător, ale tipurilor de culturi,
generând, în ultimă instanţă, peisaje total deosebite pe versanţii însoriţi faţă de cei
umbriţi. Aceşti versanţi însoriţi şi peisajele create au primit, uneori, denumiri specifice,
ca de exemplu: faţa muntelui în Carpaţii Româneşti, adrets şi ubacs în Alpii Maritimi etc.
Declivitatea este o altă trăsătură a reliefului cu rol foarte important în viaţa şi
activitatea societăţii omeneşti. Formele de relief pot fi populate în mod diferenţiat în
raport cu înclinarea terenului. Astfel, înclinările sub 2 ‰ sunt favorabile tuturor tipurilor
de construcţii, între 2-7 ‰ se impun lucrări de asigurare a scurgerii, peste 70 ‰ se
impune evitarea construcţiilor grele, peste 120 ‰ nu mai sunt posibile decât construcţii
mici şi uşoare; de asemenea înclinarea terenului determină accesibilitatea pentru
mecanizare: înclinarea de 7º reprezintă limita introducerii combinelor şi provoacă
greutăţi incipiente soldate uneori cu micşorarea randamentului la utilizarea tractoarelor,
peste 15º nu se mai poate practica agricultura mecanizată etc.
Analizând rolul reliefului în asigurarea calităţii vieţii populaţiei, dintr-o altă
perspectivă şi anume aceea a treptelor majore, evidenţiază noi aspecte de favorabilitate şi
restrictivitate pe care le are acest factor fizico-geografic.

I. Treapta munţilor înalţi - în afara altitudinii, de ordinul miilor de metri, una din
caracteristicile principale este accesibilitatea lor, în general, redusă, datorită energiei mari
de relief (1000-2000 m). La aceasta se asociază intensitatea extrem de mare a proceselor
geomorfologice actuale, condiţiile climatice aspre (diminuarea presiunii oxigenului,
temperaturile scăzute, vânturile puternice), care au îngreunează adaptarea fiziologică a
omului. Munţii înalţi ridică mari probleme privind şi valorificarea lor economică care s-a
orientat, la început, spre vânat şi exploatarea lemnului, mai apoi spre resursele minerale
3
(aur, argint, plumb, zinc, cupru, uraniu, cositor). În acest sens este tipică zona montană
andină din Peru, Bolivia şi Chile, care are cele mai înalte aşezări omeneşti, Chuipiquina
la 5600 m şi Quispisija la 5270 m. Datorită altitudinii ridicate a acestei unităţi de relief
variaţiile bio-pedo-climatice pe verticală individualizează etaje cu condiţii naturale
specifice, care favorizează anumite tipuri de activitate, desfăşurate spaţial la mică
distanţă. Astfel, pe văi există condiţii propice pentru agricultură şi aşezări, după care
urmează pădurile şi fâneţele, sectoarele cele mai înalte fiind domeniul păşunilor alpine.
Această zonalitate generează deplasări sezoniere ale populaţiei, în vederea valorificării
fiecărei zone în anotimpul favorabil. Aceasta determină deplasări pastorale montane,
tipice pentru munţii din climatele temperate şi subtropicale.
Gradul diferit de fragmentare a munţilor înalţi a determinat şi o accesibilitate
diferenţiată de la un masiv la altul, impopulându-le şi imprimându-le un ritm alert de
valorificare unora, menţinându-le nepopulate sau slab populate şi intacte natural pe
altele, având rolul unor bariere pentru transport şi comunicaţii.
În primul caz, reţelele de văi transversale şi longitudinale, ca şi pasurile montane,
au favorizat accesul omului şi activităţilor sale până la altitudini apreciabile. Astfel, în
Europa, deşi ating 4810 m, Alpii au nu mai puţin de 16 pasuri transversale, la altitudini
destul de reduse (Malaja 1817 m, Brenner 1872 m ş.a.). Ca urmare a acestei accesibilităţi
naturale şi a poziţiei lor centrale în Europa, aceşti munţi sunt dotaţi cu foarte multe căi de
comunicaţie (şosele şi căi ferate), pasurile fiind străpunse de tuneluri (Simplon 19,8 km,
St. Gotthard 15 km, Lötschen 14,5 km, Mont Cenis 13,6 km, Arlberg 10,2 km). Pirineii,
deşi mai puţin înalţi, constituie bariere apreciabile pentru transport, pasurile transversale
fiind la mare altitudine, axele principale de comunicaţie preferând să-i ocolească pe la
extremităţi. La fel Caucazul cu unica trecătoare centrală Krestovîi situată la 2388 m, n-a
permis construirea vreunei căi ferate transversale. Căile de transport existente, care
ocolesc Caucazul, 125 au întâmpinat, de asemenea, mari dificultăţi de construcţii
(necesitând multe lucrări dificile) şi întreţinere. Himalaya, cu altitudinile cele mai mari
de pe glob (are pasuri de culme la peste 4000 m), cu profilul transversal extrem de îngust
şi versanţii abrupţi ai puţinelor văi care îi străbat (Brahmaputra), ca şi poziţia întregului
lanţ montan între regiuni mai slab evoluate economic, au un grad de accesibilitate extrem
de redus. Altitudinile mari ale unor masive montane care au împiedicat construirea căilor
de comunicaţie, traficul e asigurat de şosele de înălţime. Astfel, în Pamir, şoseaua Oş -
Duşambe urcă la 4665 m, iar în Tibet, şoseaua Lhasa - Sinantzian la 5578 m. Anzii,
caracterizaţi şi ei printr-o accesibilitate naturală redusă au totuşi un grad ridicat de
populare şi o reţea de căi de comunicaţie mai densă, inclusiv pentru traficul feroviar, care
se practică până la altitudini foarte mari: 4880 m în Bolivia, lângă Potosi, sau 4775 m în
Peru pe linia Lima-Oroya. Această excepţie pe care o fac Anzii se datoreşte condiţiilor
naturale existente aici, accesibile fiziologiei umane în comparaţie cu regiunile din jur cât
şi resurselor minerale însemnate a căror exploatare a stimulat construirea căilor de
transport.
4
 II. Treapta munţilor mijlocii şi mici, platourile fragmentate, colinele
se caracterizează printr-un grad de accesibilitate mult mai ridicat decât treapta
anterioară. Energia reliefului are valori mult mai mici, interfluviile nu mai au aspect de
creste ci de platouri sau culmi rotunjite, înclinarea terenului este mai redusă, procesele
geomorfologice au un caracter, comparativ, mai lent. Sunt regiuni mai ospitaliere şi mai
variate, multe fiind zone de foarte veche populare. Condiţiile bio-pedo-climatice sunt
favorabile activităţilor agricole; culturile agricole se concentrează, în general, în văi şi
depresiuni, sectoarele mai înalte rămânând acoperite de pădure. Altitudinea medie a
acestor munţi pune probleme mult mai puţin dificile în ceea ce priveşte transporturile
comparativ cu munţii înalţi, cu atât mai mult cu cât pasurile, trecătorile, porţile coboară
mult sub nivelul lor general, înlesnind încă din vechime un trafic de proporţii, care a
activizat economic regiuni întinse şi a stimulat dezvoltarea unor aşezări importante în
sectoarele de trecere. Relevantă în acest sens este zona de lăsare axială a Uralilor Centrali
care a fost folosită de vechiul şi frecventatul drum între Europa şi Asia. În faţa ei s-a
dezvoltat Sverdlovskul, principalul centru economic al Uralilor. În mod similar putem
aminti Poarta Moraviei, între Odra şi Morava, pasul Mohawk, între valea Hudsonului şi
Marile Lacuri, care a favorizat dezvoltarea New-Yorkului ca principală metropolă a
Americii de Nord. Unele căi de comunicaţie au fost construite în regiunile muntoase de
altitudine medie pe platourile înalte, evitând văile prea înguste, edificator fiind Masivul
Central Francez. Cele mai dificile sectoare pentru transport sunt la traversarea cuestelor
(Jura Suabă, între bazinele Rinului şi Dunării) sau în zonele de contact tectonic.

III. Treapta câmpiilor şi platourile nefragmentate, cu o energie mică, suprafaţe

slab înclinate, cu procese geomorfologice actuale aproape insensibile, fapt ce asigură
stabilitate şi continuitate în pedogeneză, chiar şi în condiţiile unor defrişări masive.
Relieful plat, ca şi litologia (argilă, nisip, lut, loess) favorizează în anumite condiţii
climatice o deosebită fertilitate a solului. Această situaţie este frecvent întâlnită în
câmpiile de acumulare fluvială, care întrunesc şi foarte bune condiţii pentru irigaţii, fără
a exclude însă şi posibilitatea de producere a inundaţiilor, cum ar fi în Asia musonică,
Marea Câmpie Chineză sau Câmpia Indo-Gangetică. Din punct de vedere al condiţiilor
hidrice, câmpiile excesiv de joase şi cu scurgere deficitară, având dezavantajul de a fi
aproape permanent acoperite de mlăştini, mai ales în climate bogate în precipitaţii, nu
sunt favorabile utilizării economice (Câmpia Siberiei Centrale, unele părţi din Câmpia
Amazonului). În zonele mlăştinoase oamenii au construit movile, (pentru a amplasa pe
ele locuinţele) înalte de până la 16 m, (Warft sau terp, în câmpiile Olandei şi Câmpia
Germană de Nord, ca şi în delta comună a Gangelui şi Brahmaputrei). Movile antropice
pentru aşezări rurale întărite sunt şi mounds-urile indienilor din preria nord-americană.
De asemenea, generând peisaje tipice, tumuluii sau curganele din stepele ponto-central-
asiatice au fost înălţate ca morminte şi puncte de observaţie. Tot în această treaptă de
5
relief o altă categorie de aşezări, cele trogloditice, au „ciuruit” suprafaţa reliefului cu
microexcavaţii în rocă, frecvente şi azi în Libia, sudul Spaniei, pe platoul Colorado, în
loessul din nordul Chinei, unde au o largă răspândire. De asemenea, au mai fost excavate
galerii de refugiu în cretă în Franţa, în Picardia şi Champagne. Aceste galerii, unele lungi
de zeci de km se folosesc şi pentru adăpostirea vitelor iar azi se utilizează drept depozite
pentru învechirea vinurilor. În privinţa transporturilor, această treaptă de relief este
deosebit de favorabilă, cele mai ieftine şi lesnicioase fiind transporturile fluviale, care
necesită foarte puţine amenajări, sistemele fluviale putându-se lega uşor prin canale.
Marile câmpii ale globului, în special cele euro-asiatice, au constituit vaste arii de
circulaţie a populaţiei în perioadele istorice trecute, favorizând marile migraţii care au
creat imperii continentale, prin contrast cu zonele montane. O zonă aparte, poziţional şi
ca potenţial natural, de mare atractivitate pentru populaţie este cea litorală, care
întruneşte condiţii de un deosebit interes fizico- şi economico-geografic. Aici s-au
dezvoltat asezări portuare, ca puncte de convergenţă şi concentrare a celor mai variate
activităţi umane (nu întâmplător cele mai mari oraşe ale lumii sunt porturi). Ţărmurile
cele mai favorabile, din acest punct de vedere, au fost cele cu indicele de sinuozitate cel
mai ridicat, cu golfuri care pătrund mult în uscat, sunt adânci, au condiţii bune pentru
ancorare. Ca tipuri genetice se înscriu în această categorie ţărmurile cu estuare afectate
de flux (Marea Nordului), cele cu fiorduri (litoralul nord-estic al Americii de Nord sau
cel nord-vestic al Norvegiei).
Aşadar, descrierea şi analiza reliefului trebuie să evideţieze potenţialul economic
şi de habitat al acestuia cu implicaţii directe în asigurarea condiţiilor optime de calitate a
vieţii unei comunităţi umane.