TEMA 2

IDENTIFICAREA SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ ŞI EVALUAREA

ACESTORA ÎN FUNCŢIE DE SPECIFIC : PENTRU UN OBIECTIV/
OPERATOR ECONOMIC

NOŢIUNI DESPRE DEZASTRE

1. Definiţia şi clasificarea dezastrelor

Pentru diminuarea efectelor sociale, economice şi ecologice ale dezastrelor,

la 12 august 1994 Guvernul României emite Ordonanţa nr.47 privind apărarea
împotriva dezastrelor , care în următorul an (1995) devine Legea nr. 124 privind
apărarea împotriva dezastrelor.
Această lege defineşte dezastrele prin două definiţii, însă nu spune clar care
din cele două definiţii este corespunzătoare calamităţilor şi care este corespunzătoare
catastrofelor, deşi se poate înţelege că dezastrele se împart în calamităţi şi catastrofe.
În societate există tendinţa folosirii aleatoare a acestor termeni, după ureche,
drept pentru care în cele ce urmează vom încerca să clarificăm aceşti termeni.
În sensul Legii 124/1995, privind apărarea împotriva dezastrelor, prin
dezastre se înţelege:
a) fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică,
ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în
mod brusc ca fenomene de masă.
Această definiţie corespunde pentru calamităţi. Acestea fenomene
dezastruoase nu sunt generate de activitatea umană
b) Evenimente cu urmări deosebit de grave, asupra mediului
înconjurător provocate de accidente.
Această definiţie corespunde catastrofelor, şi după cum se poate înţelege
efectele dezastruoase ale acestor evenimente sunt determinate de activităţile umane,
în urma neglijenţei, erorilor tehnologice, sau ca urmare a actelor de sabotaj
(teroriste).
Pot avea loc catastrofe şi ca urmare a efectelor calamităţilor naturale. De
exemplu ca urmare a efectelor unui cutremur (sau a replicilor acestora) pot apărea
numeroase incendii, inundaţii ca urmare a prăbuşirilor sau alunecărilor de teren care
blochează albia cursurilor de apă, accidente chimice, nucleare, etc.
Din categoria calamităţilor naturale fac parte:
- cutremurele de pământ;
- erupţiile vulcanice;
- alunecările şi prăbuşirile de teren;
- inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase;
- epidemiile şi epizootiile;
- căderile de meteoriţi.
Din categoria catastrofelor fac parte:
1
 - accidentele chimice, biologice, nucleare;
- accidentele în subteran;
- avariile la construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale;
- incendiile de masă şi exploziile;
- accidentele majore pe căile de comunicaţii;
- accidentele majore la utilaje şi instalaţii periculoase;
- căderile de obiecte cosmice;
- accidentele majore şi avariile mari la reţelele de instalaţii şi
telecomunicaţii.
Prin similitudine cu hazardele şi dezastrele pot fi împărţite la rândul lor în
dezastre endogene (a căror acţiune este generată de energia provenită din interiorul
planetei), dezastre exogene (a căror acţiune este generată de energia provenită de
pe suprafaţa planetei) şi dezastre antropogene care sun generate de diferite
activităţi umane.

2.Calamităţile naturale

2.1 Vulcanii şi activitatea vulcanică

Omul a fost impresionat de erupţiile vulcanice încă din antichitate, de atunci
datând şi interesul lui pentru studiul acestora. Denumirea de vulcan provine de la
Vulcanus- zeul focului la romani – şi de la numele unei insule din Marea Mediterană
în care se găseşte un vulcan activ.
Un vulcan reprezintă o deschidere în scoarţa terestră, sub forma unui
orificiu sau a unei fisuri, prin care sunt aduse la suprafaţă materiale
incandescente sub formă de lave, fragmente de rocă şi gaze.
Transferul de materiale incandescente din adâncuri spre suprafaţă se
numeşte erupţie vulcanică.
Materialele topite aduse din adâncuri sunt numite lave.
Erupţiile vulcanice cuprind şi emanaţii de gaze, vapori de apă şi fragmente
de rocă de diferite dimensiuni.
Fragmentele mici, de ordinul centimetrilor, poartă numele de lapile, cele
mai mari, uneori cu greutăţi de sute de kilograme, sunt bombele vulcanice. Unele
fragmente sunt spongioase şi au aspect de zgură, fiind numite scorii. Prin depunerea
cenuşilor vulcanice, se formează tufurile vulcanice, roci uşoare care sunt folosite în
domeniul construcţiilor.
Vulcanii activi sunt , în perioadele care erup, emană unele gaze fierbinţi
numite fumarole; emanaţiile de dioxid de sulf sun cunoscute sub numele de
solfatare. Izvoarele fierbinţi şi gheizerele întâlnite în Islanda, Noua Zeelandă, SUA,
etc., sunt formate în urma contactului lavelor cu pânzele subterane de apă.
Erupţiile vulcanice sunt datorate energiilor acumulate în rezervoarele
subterane care conţin lave, presiunilor exercitate de forţele tectonice şi diferenţelor
de densitate dintre lavă şi rocile pe care aceste le străbate.
Vulcanii pot fi activi sau stinşi.

2
 Erupţiile vulcanice fiind fenomene naturale endogene nu pot fi oprite sau
modificate de om, totuşi pentru apărarea împotriva acestora se pot lua unele
măsuri eficiente cum ar fi:
- evitarea concentrării aşezărilor omeneşti pe conurile vulcanilor activi
sau în apropierea lor;
- realizarea planurilor speciale de alertare şi evacuare rapidă a
populaţiei din localităţile existente pe conurile vulcanilor activi;
- construirea căilor de acces corespunzătoare şi amenajarea din timp a
locurilor de primire a populaţie;
- devierea curgerilor de lavă sau oprirea temporară a acestora , prin
construirea unor baraje;

2.2 Cutremurele de pământ

Se poate spune că în ţara noastră, cutremurele deţin un loc aparte în cadrul
calamitaţilor naturale prin urmările lor dezastroase.
Cutremurele sunt mişcări bruşte ale scoarţei terestre, care produc unde
elastice şi trepidaţii cu un impact puternic asupra aşezărilor umane.
Anual se produc pe glob peste un milion de cutremure, dar numai o parte din
acestea sunt simţite de om. Mişcările terenului generate de cutremur produc
spaimă ,senzaţii de instabilitate şi nesiguranţă care persistă multă vreme în memoria
oamenilor.
Cele mai numeroase cutremure sunt cele datorate energiei generate de
dinamica internă a Pământului şi în această categorie se încadrează cutremurele
tectonice, care deţin pe glob peste 90% din totalul cutremurelor produse, şi
cutremurele vulcanice care reprezintă 7%. Mai pot exista şi cutremure produse
datorită căderilor de corpuri cosmice, prăbuşirii tavanului peşterilor, alunecărilor;
astăzi chiar şi omul poate provoca cutremure.
Cutremurele vulcanice însoţesc sau preced erupţiile vulcanice şi sunt
asociate zonelor de manifestare a vulcanilor activi, pe uscat sau pe fundul oceanelor.
Aceste cutremure au intensitatea redusă şi sunt indicatori utili pentru semnalarea
unor erupţii vulcanice iminente.
Cutremurele de origine cosmică sun generate de căderile de meteoriţi de
dimensiuni mari.
Prăbuşirea tavanului peşterilor poate să provoace cutremure locale de mică
intensitate; acest fenomen este specific regiunilor carstice.
Alunecările şi prăbuşirile de stânci produc cutremure locale, mai ales în
munţii înalţi unde se înregistrează denivelări mari.
Cutremurele produse de om sunt legate de exploziile nucleare şi de
amenajarea lacurilor de acumulare, în zona cărora se înregistrează o creştere a
seismicităţii, datorită presiunii uriaşe la care sunt supuse rocile.
În ţara noastră, cutremurele de pământ sunt aproape în totalitate de natură
tectonică, avându-şi originea mai ales în zona Vrancei (cutremure intermediare), în
zonele subcarpatice şi mai puţin în părţile de nord-vest ale ţării (cutremure de
suprafaţă).

3
 Cutremurul din 4 martie 1977 a cuprins o zonă seismică vastă, fiind propagat
pe direcţia NE-SV.(epicentrul în zona Vrancei). Au fost produse importante pagube
pe aproape o treime din teritoriul ţării. Cele mai afectate zone au fost: cea
subcarpatică din Muntenia (Câmpina, Valea Călugărească, Vălenii de Munte,
Boldeşti, Bucureşti) precum şi alte părţi importante din Muntenia, Moldova şi
Oltenia. În diferite zone s-au produs şi alunecări de teren (Albeşti, Dumitreşti,
Zabale, etc.), sau prăbuşiri de teren (zona Giurgiu). Acest cutremur a provocat un
număr foarte mare de victime (1.541 morţi şi 11.257 de răniţi) şi pagube materiale
imense (760 unităţi economice, distruse sau scoase din funcţiune, peste 230.000 de
locuinţe şi clădiri social-culturale avariate). Valoarea totală a pierderilor provocate
de acest cutremur a depăşit 2 miliarde de dolari. În deplasarea plăcilor tectonice care
formează scoarţa terestră, rocile înmagazinează o cantitate foarte mare de energie pe
care o eliberează la un moment dat, provocând cutremurele.
Elementele unui cutremur sunt următoarele:
 hipocentrul sau focarul, este locul din adâncul scoarţei
terestre, unde se declanşează cutremurul. Poziţia
hipocentrului se indică prin adâncimea lui în kilometri. În
funcţie de adâncime, cutremurele pot fi :
 superficiale, cu adâncimea de 0-50km.
 intermediare, cu adâncimea de 50-250km.
 adânci, cu adâncimea de 250-750km.
 epicentrul - reprezintă proiecţia hipocentrului, pe suprafaţa
terestră, în prelungirea axei terestre;
 timpul de origine-momentul declanşării cutremurului;
 durata unui cutremur-intervalul de timp, măsurat în secunde,
în care se produc şi transmit unde produse de cutremur;:
 energia eliberată- evaluarea lucrului mecanic produs în focar,
care se măsoară în ergi şi este utilizată pentru calcularea
magnitudinii.
Magnitudinea (M) este o mărime obiectivă care prezintă o valoare unică
pentru fiecare cutremur. Ea reprezintă energia eliberată de cutremur în focar şi se
exprimă în grade , după o scară logaritmică propusă de seismologul american C.F.
Richter, în anul 1936, care a fost modificată în anul 1954. Această scară este
cuprinsă între 0,3 şi 9 grade. Oamenii pot simţii numai cutremurele cu magnitudinea
mai mare de 2 grade, cele sub această valoare fiind înregistrate numai de
seismografe.
În funcţie de magnitudine cutremurele se clasifică în:
 microcutremure cu M  3grade;
 cutremure mici, cu M cuprins între 3 şi 5 grade;
 cutremure moderate, cu M cuprins între 5 şi 7 grade ;
 cutremure mari, cu M  7 grade.
Intensitatea este o altă mărime prin care se evaluează efectele cutremurului,
conform unei scări diferite. Intensitatea indică gradul de distrugere al clădirilor,
modul de percepţie al cutremurului de către oameni şi alte supravieţuitoare şi

4
amploarea deformărilor scoarţei terestre. Această mărime este diferită de la un loc la
altul, în funcţie de distanţa de epicentru.
Pentru măsurarea intensităţii cele mai utilizate sunt scările cu 12 unităţi, cum
sunt sacra Mercali Modificată (MM) şi scara Mendvev-Sponhauer-Karnik (MSK),
acesta din urmă fiind utilizată şi în ţara noastră.
Scara Mercali Modificată (MM) este cel mai mult utilizată în majoritatea
ţărilor şi are avantajul că poate fi aplicată chiar şi cutremurelor care au avut loc
înainte de apariţia seismografelor. Datele acestei scări sunt utile inginerilor
constructorilor şi arhitecţilor pentru a proiecta construcţii rezistente la cutremure.
Conform Ghidului Practic în vederea protecţiei în caz de cutremur al
MLPAT, cele 12 grade ale scării de intensitate au următoarele semnificaţii:
I Cutremurul nu este perceput, cu excepţia unor persoane aflate în condiţii
extrem de favorabile.
II Cutremurul este simţit numai de puţine persoane aflate în repaus la
etajele superioare ale clădirilor. Obiectele suspendate pot să oscileze uşor.
III Cutremurul este simţit în interiorul clădirilor, mai ales la etajele
superioare, dar multă lume nu realizează că este un cutremur. Vibraţiile se aseamănă
cu cele produse de trecerea unui camion. Durata poate să fie estimată.
IV Cutremurul este perceput de persoanele aflate în timpul zilei în
interiorul clădirilor. În exterior, este însă puţin perceptibil. Noaptea, unele persoane
sunt trezite din somn. Automobilele în repaus sunt mişcate din loc.
V Cutremurul este simţit aproape de toţi oamenii. Cei care dorm sunt în
majoritate treziţi. Uneori, se sparg ferestrele şi veselea. Se remarcă mişcarea
copacilor înalţi.
VI Cutremurul este simţit de toată lumea. Mulţi oameni se sperie şi fug
afară. Mobila grea din camere este mişcată. Se înregistrează căderi de tencuieli. Se
produc avarii uşoare ale clădirilor.
VII Se produce panică, oamenii fug din locuinţe. Au loc avarii neînsemnate
la clădirile bine executate, avarii uşoare sau moderate la clădirile cu structuri de
rezistenţă obişnuite, avarii considerabile la construcţiile slab executate care au o
structură necorespunzătoare. Este simţit şi de persoanele care conduc maşina.
VIII Se produc avarii uşoare la clădirile cu structuri antiseismice, avarii
considerabile la clădirile obişnuite, prăbuşirea clădirilor defectuos executate şi
dislocarea zidăriei de umplutură, căderea coloanelor şi a monumentelor. Mobila grea
este răsturnată. Au loc ţâşniri ale nisipului, noroiului şi modificări ale nivelului apei
în fântâni. Persoanele care conduc maşina sunt deranjate.
IX Se produc avarii considerabile la structurile de rezistenţă antiseismice.
Structurile cu schelet de rezistenţă se înclină. Se produc distrugeri mari ale clădirilor
slab executate şi prăbuşirea lor parţială, crăpături în sol şi ruperea conductelor
subterane.
X Clădirile construite din lemn se distrug; majoritatea construcţiilor cu
structuri antiseismice se distrug împreună cu fundaţiile. Şinele de cale ferată se
ondulează şi se îndoaie. Apar crăpături în sol şi se declanşează alunecări şi prăbuşiri,
precum şi ţâşniri ale nisipului şi noroiului.

5
 XI Puţine structuri de rezistenţă rămân nedistruse . În sol apar fisuri largi.
Conductele subterane sunt scoase din funcţiune. Se produc alunecări. Şinele sunt
puternic îndoite.
XII Distrugere totală. Suprafaţa solului se ondulează sub formă de valuri.
Obiectele sunt aruncate în aer. Linia orizontului este distorsionată.

Protecţia antiseismică
Având în vedere că o mare parte a teritoriului României se caracterizează
printr-o seismicitate ridicată, este foarte important ca întreaga populaţie a ţării să
cunoască regulile principale de protecţie la seisme. Aceste reguli cuprind activităţi şi
reguli predezastru, în timpul dezastrului şi postdezastru, dar acest subiect va fi
abordat în tema următoare.

2.3 Alunecările şi prăbuşirile de teren

2.3.1 Alunecările de teren se produc pe versanţii dealurilor prin
deplasarea rocilor de-a lungul pantei sau lateral ca urmare a unor fenomene naturale,
(ploi torenţiale, mişcări tectonice, prăbuşiri ale unor grote, eroziuni puternice etc,)
sau chiar ca urmare a unor activităţi umane.
Cu toate că nu produc pierderi şi distrugeri la fel de mari ca celelalte
fenomene naturale distructive, alunecările de teren sunt periculoase prin posibilitatea
distrugerii unor construcţii, determinată de deplasarea rocilor sau prin acoperire. Pot
de asemenea, bloca cursul unor ape curgătoare creând lacuri de acumulare temporare
sau permanente, sau pot produce chiar distrugerea unor baraje.
Alunecările de teren sunt destul de răspândite, în ţara noastră, după
statisticile întocmite, existând o suprafaţă de aproximativ 900.000 ha pe care se pot
produce alunecări de teren.
Lacul Roşu este rezultatul celei mai cunoscute alunecări de teren care a
barat râul Bicaz.
Alunecările de teren de mai mare amploare s-au produs la Malul cu Flori
(1979) şi Vârfuri (1980 în judeţul Dîmboviţa, Zameş (1992) în judeţul Bacău,
Izvoarele(1993) în judeţul Galaţi şi multe altele în ultimii 10 ani. Au fost distruse
peste 100 case şi peste25 ha teren puternic degradat.

Cauzele alunecărilor de teren în România sunt următoarele :

- acţiunea apelor de suprafaţă;
- acţiunea apelor subterane;
- acţiunea îngheţului;
- efectul alterării rocilor;
- acţiunea vibraţiilor;
- efectul săpăturilor pe versanţi sau la baza pantei;
- efectul mişcărilor seismice.

Principala caracteristică a alunecărilor de teren este viteza de

manifestare a acestora, care poate fi:
- lentă (mai mică de 0,6m. pe an;

6
 - medie (între 0,6 şi 3m. pe an;
- bruscă (mai mare de 3m. pe an).de regulă alunecările de
teren schimbă aspectul geografic al unei regiuni şi poate
avea efecte majore asupra biosferei habitatului.

Efectele generate de alunecările de teren, pot fi următoarele:

- distrugerea sau avarierea construcţiilor de orice fel;
- blocarea parţială sau totală a albiei unui râuri crearea unei
acumulări de apă care creează pericol de inundaţie.
- Distrugerea sau avarierea reţelelor utilitare comunale;
- Blocarea parţială sau totală a unor căi de comunicaţie
(rutiere, feroviare, etc.)

2.3.2. Prăbuşirile

Prăbuşirile sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi,

prin cădere liberă, prin salturi sau prin rostogolire.
În cazul prăbuşirilor de teren, materialele în deplasare se acumulează la baza
versanţilor abrupţi. Mai larg răspândite pe versanţii abrupţi din munţii înalţi, aceste
procese prezintă risc pentru căile de comunicaţie şi aşezările umane din apropierea
lor.
Ruperea şi căderea tavanului golurilor subterane, cum sunt galeriile de mină,
salinele şi peşterile, au generat de multe ori victime. În ţara noastră, astfel de
fenomene s-au înregistrat în vecile saline din Depresiunea Transilvaniei şi din
Subcarpaţi.
Cauzele principale ale prăbuşirilor de teren sunt următoarele:
- alternanţa îngheţului şi dezgheţului; care lărgesc crăpăturile,
micşorează coeziunea rocilor şi favorizează desprinderea
unor stânci sau a unor straturi.
- eroziunea apelor la baza versanţilor (subsăparea
versantului), prin acţiunea râurilor sau acţiunea valurilor
mării asupra falezelor;
- cutremurele de pământ, generează prăbuşiri de mari
dimensiuni, care pot provoca numeroase victime;
- erupţiile vulcanice, pot să determine prăbuşirea unei părţi a
conului vulcanic.

2.4 Fenomenele meteorologice periculoase

Cele mai răspândite fenomene meteorologice periculoase din ţara noastră sunt
următoarele: precipitaţiile abundente, (care pot crea inundaţii atât prin acumulările
de apă cât şi prin topirea bruscă a zăpezi, înzăpeziri sau avalanşe), viscolele,
furtunile, grindina, ceaţa şi deşertificarea. Dintre acestea cele care creează frecvent
dezastre sunt înzăpezirile şi avalanşele, viscolele, furtunile şi grindina.
2.4.1 Înzăpezirile şi avalanşele

7
 Înzăpezirile apar ca rezultat al căderilor abundente de zăpadă şi viscolelor
care pot dura de la câteva ore până la câteva zile. Ele îngreunează în special
deplasarea mijloacelor de transport de toate tipurile (aeriene, rutiere, feroviare),
activitatea în obiectivele agricole, aprovizionarea cu materii prime, energia electrică
şi gaze pentru agenţii economici, precum şi telecomunicaţiile, etc..
Pentru îndepărtarea cantităţilor mari de zăpadă de pe căile de acces şi
pentru reluarea normală a activităţilor economico-sociale este necesar un număr
mare de mijloace mecanice specializate şi de oameni.
Avalanşele se produc de regulă în munţii cu versanţii abrupţi şi se
formează din zăpada care de strânge pe pantele din apropierea vârfurilor. Rezultă
astfel nămeţi uriaşi care, în anumite condiţii (seisme, supradimensionare), îşi pierd
stabilitatea şi se prăbuşesc.
Avalanşele au o mare forţă distructivă şi provoacă în zonele pe care le cuprind
daune materiale complexelor industriale şi hidrotehnice, căilor ferate şi şoselelor,
reţelelor electrice şi de comunicaţii, cabanelor şi locuinţelor din apropiere şi nu
rareori produc victime omeneşti.

2.4.2 Viscolele, furtunile şi grindina

Furtunile sunt generate de vânturile puternice, de căderile abundente de
precipitaţii, de căderile de grindină şi de fulgere.
Viscolele sunt furtunile cu vânturi puternice însoţite de spulberarea zăpezii şi
de transportul acesteia deasupra suprafeţei pământului.
Riscurile legate de furtuni şi viscol sunt următoarele:
- pierderi de vieţi omeneşti;
- perturbări ale circulaţiei;
- întreruperi ale aprovizionării populaţiei;
- ruperea cablurilor electrice, telefonice, etc.;
- dezrădăcinarea arborilor;
- distrugerea acoperişurilor locuinţelor.
În ultimul deceniu, cele mai puternice viscole din ţara noastră s-au înregistrat
în noiembrie 1993, 1995 şi 1998, deci la începutul iernii, şi în perioada 18-24
ianuarie 2000. Viscolele din ianuarie 2000 au început în Transilvania, după care,
s-au extins treptat în nordul Moldovei şi sud-estul ţării, producând peste 30 victime,
prin accidente, îngheţ în zăpadă şi avalanşe, dar şi importante pagube materiale.
Acest viscol a fost asociat cu ninsori abundente (în unele locuri troienele de zăpadă
au atins 7m.) şi geruri de –15 - -20 0C; au fost blocate peste 20 de drumuri naţionale
şi multe drumuri judeţene.
Grindina reprezintă o formă de precipitaţii solide, care sunt constituite din
granule de gheaţă sferice sau colţuroase , cu diametrul de 0,50-50mm.
Furtunile cu grindină reprezintă fenomene meteorologice periculoase pentru
majoritatea regiunilor temperate. În ţara noastră au o frecvenţă mare la contactul
regiunilor de dealuri şi câmpie cu munţii.
Măsurile de protecţie în cazul viscolelor furtunilor şi grindinei, vor fi
abordate în următoarea temă.

8
 2.5 Epidemiile şi epizootiile

Epidemiile sun hazarde biologice care se manifestă prin îmbolnăviri în masă

ale populaţiei datorită unor agenţi patogeni, cum sunt viruşii, riketsiile, bacteriile,
fungii şi protozoarele. Declanşarea efectelor vătămătoare se datorează acţiunii
specifice provocate de agenţii patogeni asupra oamenilor.
Bolile transmisibile se transmit de la sursa de infecţie la om, prin următoarele
căi (porţi de intrare):
- respiratorie
- digestivă,
- prin vacinuri şi plăgi.
Epizootiile sunt hazarde biologice care se manifestă prin răspândirea în masă,
în rândul animalelor a unor boli infecto-contagioase, unele dintre ele putând fi
transmise şi la oameni prin contactul direct cu animalele bolnave sau prin consumul
de produse de origine animală contaminate.
Deţinătorii de animale au obligaţia şi răspunderea aplicării măsurilor stabilite
de organele sanitar-veterinare, pentru prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile
la animale.
Multe maladii sunt transmise de agenţi purtători, cum sunt ţânţarii (malaria, febra
galbena), musca ţeţe, (boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic).
Epidemiile de mari proporţii, numite pandemii sunt cunoscute în istorie ca fiind
printre cele mai importante hazarde care au generat milioane de victime. Astfel, în
secolul al XIV-lea, ciuma bubonică a produs în Europa peste 50 milioane de
victime, distrugând 1/3 din populaţia continentului.
In prezent, conform statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Sănătăţii, pe
glob se înregistrează epidemii de malarie (10.000.000 de cazuri, din care o zecime
sunt mortale), holera (50.000 de îmbolnăviri), poliomelita, meningita şi febra
galbena. Acestea sunt răspândite, mai ales, în ţările sărace unde măsurile de
prevenire şi de combatere sunt deficitare.
Deosebit de alarmante sunt statisticile referitoare la maladia SIDA, (Sindromul
Imunodeficienţei Dobândite) – cea mai recenta pandemie produsă de virusul HIV,
cu transmitere sexuală sau prin transfuzii de sânge.
Pe glob se înregistrează, în medie, 6 îmbolnăviri noi pe minut, cea mai gravă
situaţie fiind în Africa.
În România sunt semnalate 6200 de cazuri de infectare cu HIV, din care 5300
sunt copii.
Epidemiile afectează anual peste 300.000 de persoane şi produc 10.000 de
victime.
Cauzele epidemiilor şi epizootiilor sunt:
– alimentaţia necorespunzătoare;
– lipsa de igiena;
– lipsa de apă potabilă;
– inundaţiile;
– cutremurele;

9
 – conflictele militare şi eînice;
– aglomerarea gunoaielor menajere;
– înmulţirea şobolanilor.
Măsurile de prevenire şi protecţie în cazul epidemiilor şi epizootiilor vor fi
studiate în tema următoare.

2.6 Căderile de meteoriţi

Pe Pământ cad circa 16.000 t de materiale cosmice, reprezentate în cea mai mare
parte de praf cosmic şi de meteoriţi de dimensiuni mici, care se aprind şi ard în
atmosferă înainte de a ajunge pe sol.
In straturile de gheaţă din Antarctica au fast descoperite adevărate arhive cosmice
care atestă ca în trecut au existat şi perioade în care acest „bombardament cosmic" a
fost mai intens.
În unele locuri se păstrează şi urmele impactului unor corpuri cosmice de
dimensiuni mai mari. Au fast recunoscute pe Terra peste 140 de cratere de impact
(în statul Arizona din SUA exista un crater foarte bine conservat, cu un diametru de
1200 m şi o adâncime de 170 m, care atestă căderea unui corp cosmic de mari
dimensiuni).
In Rusia, în Siberia s-a produs, în anul 1908, cel mai recent eveniment legat de
căderea unui corp cosmic de mari dimensiuni pe Terra, numit meteoritul Tungus.
Acesta a explodat în aer, suflul exploziei distrugând pădurea pe o suprafaţă de 2200
km2. Cu acest prilej, s-a produs un cutremur care a fost înregistrat şi de
seismografele din Germania. Calculele efectuate au pus în evidenta că acest corp
cosmic a fost constituit din gaze solidificate, din gheaţă şi din circa 4000 t de praf
cosmic.
In categoria riscurilor legate de căderea unor corpuri cosmice sunt incluse si
caderile unor sateliţi artificiali (catastrofă), care îşi părăsesc orbita datorita unor
defecţiuni tehnice.

2.7 Incendiile din cauze naturale

Focul este un hazard extrem de periculos pentru mediu si pentru activităţile
umane, fiind declanşat datorită unor cauze naturale sau legate de activităţile
omului.
Cauzele naturale sunt reprezentate de:
- fulgere;
- de autoaprinderea vegetaţiei în timpul perioadelor foarte
călduroase;
- erupţiile vulcanice.
Incendiile se pot declanşa şi în urma cutremurelor, ca urmare a avarierii
reţelelor de distribuţie a gazelor şi a instalaţiilor electrice
In natură sunt frecvente situaţiile în care fulgerele declanşează incendii de
proporţii, mai ales în situaţiile în care furtunile se produc în perioadele secetoase.
În aceste perioade vegetaţia uscată este uşor inflamabilă, iar incendiile se extind cu
repeziciune pe suprafeţe mari.

10
 În asemenea situaţii, se produc printre cele mai frecvente si mai extinse
incendii, cum a fost cel din 1971, care a afectat 1.700.000 hectare şi a produs 1500
de victime, în statele Michigan şi Wisconsin (SUA).
Vânturile puternice asociate cu temperaturile ridicate contribuie la aprinderea cu
repeziciune a focului pe suprafeţe întinse.
Australia este continentul pe care se înregistrează anual peste 2000 de incendii,
dintre care unele sunt devastatoare, extinzându-se rapid pe suprafeţe întinse.
In ţara noastră, incendiile puternice se declanşează, cu precădere, în perioadele
secetoase cu temperaturi ridicate. Valul de căldura şi seceta care a cuprins România
în iulie 2000 şi a culminat prin temperaturi maxime de peste 40ºC, înregistrate în
localităţile din Câmpia Româna şi Dobrogea, au favorizat producerea a numeroase
incendii în localităţi, în păduri şi pe terenurile agricole.
In numeroase ţări, pentru detectarea imediată a incendiilor, sunt organizate sisteme
permanente de observare cu ajutorul avioanelor şi a elicopterelor, fiind folosite
sisteme de sateliţi de alertă.
În regiunile afectate frecvent de fulgere sunt instalaţi senzori speciali, sensibili la
radiaţiile infraroşii, care detectează imediat şi dau alarma în cazul producerii
incendiilor.
Pentru localităţi şi obiective industriale sunt luate măsuri speciale de prevenire a
incendiilor şi de educare a populaţiei.

11
 3. Catastrofele

3.1 Avariile la construcţiile hidrotehnice

Acestea sunt numite şi inundaţii accidentale şi apar ca urmare a distrugerii
barajelor hidrotehnice sau a altor lucrări de hidroamelioraţii.
Forţa distructivă a acestora se manifestă prin:
- unda de viitură, a valului iniţial de apă, enorm ca forţă şi de scurtă
durată. Acesta acţionează în maniera unui „berbec” lichid cu o mare
putere distructivă.
- Volumul de apă, eliberat brusc prin distrugerea construcţiei
hidrotehnice. Produce acoperirea cu apă a unor suprafeţe de teren
întinse.
Construcţiile hidrotehnice au un rol important producerea de energie
electrică, alimentarea cu apă potabilă şi industrială, asigurarea apei pentru irigaţii,
atenuarea viiturilor, etc..
Cauzele distrugerii barajelor sau a altor lucrări hidrotehnice pot fi:
- erori de proiectare şi de construcţie;
- erori umane (legate în special de supravegherea construcţiei, şi
manevre greşite);
- explozii în vecinătatea barajelor (accidentale sau datorate acţiunilor
teroriste);
- atacuri aeriene (pe timp de război);
- cutremure sau alunecări de teren;
- creşterea anormală şi necontrolată a nivelului apei, peste capacitatea
de evacuare a descărcătorilor)
Pagubele riscului la construcţiile hidrotehnice pot să atingă nivelul celor
provocate la mari calamităţi, de aceea este necesar să se facă evaluarea riscului şi
planificarea măsurilor de protecţie cu maximum de răspundere.
Cu toate măsurile luate în proiectarea şi realizarea construcţiilor
hidrotehnice, statisticile indică o creştere a numărului accidentelor. În perioada
1946-1955 s-au înregistrat 12 ruperi la cele peste 2000 baraje executate în această
perioadă în lume, iar în anii 1956-1965 s-au înregistrat 24 de ruperi la cele peste
2500 de baraje executate. Creşterea numărului accidentelor este legată, fără îndoială,
de asemănarea unor riscuri sporite din dorinţa de a asigura construcţii economice,
prin folosirea unor amplasamente mai puţin favorabile.
Distrugerile de baraje în ultimele decenii ale secolului XX au provocat
pagube de sute de miliarde de dolari, distrugerea unor localităţi întregi, precum şi
multe victime în rândul populaţiei.
În ţara noastră este cunoscut accidentul de la una din celulele de evacuare
a apei de la barajul Vidraru, care a provocat pagube materiale în aval de baraj, până
s-a reuşit să se înlăture avaria produsă.

12
 3.2 Accidentele majore pe căile de comunicaţie.

Catastrofele mari care se întâlnesc în domeniul transportului sunt produse

de accidentele care au loc pe căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene.
În catastrofele auto şi de căi ferate, de regulă cauzele producerii
accidentelor respective sunt datorate greşelilor de circulaţie, defectelor care pot
apare la materialul rulant respectiv şi uneori de acela de terorism.
În catastrofele navigaţiei aeriene, pericolul îl prezintă construcţiile
existente în zona aerodromurilor, zonele muntoase, deluroase (neluate în seamă de
piloţi), apariţia unor defecţiuni în funcţionarea mijlocului respectiv (avion,
elicopter), iar în perioada actuală actele de terorism (11 septembrie în America).
În caz de cădere a avioanelor, elicopterelor, un pericol real există atât
pentru cei aflaţi la bordul navelor, dar şi pentru cei care se găsesc în zona de impact
cu solul.
În toate asemenea cazuri, factorii periculoşi care intervin sunt:
combustibilul în cantităţi mari, metalul uşor care la temperaturi înalte intră în
autocombustie, iar la avioanele militare, muniţia existentă la bordul acestora.
În catastrofele marine, o cauză importantă care poate să conducă la
accidente navale, rămâne greşeala de pilotaj. Erorile de navigaţie pot duce fie la
eşuare, fie la coliziunea cu stânci a navelor care pot produce răsturnări, scufundări,
incendii, deversarea în mare a substanţelor petroliere, chimice etc., cu urmări
ecologice asupra zonelor respective sau cu victime omeneşti.
Regulile de navigaţie maritimă şi mijloacele de semnalizare în caz de
pericol, completate cu prognozele meteo, evită în mare măsură, accidentele pe
timpul transportului naval.

3.3Accidentele datorate muniţiei neexplodate sau a armelor artizanale

Sub denumirea generală de muniţii sunt incluse următoarele: cartuşe de

toate tipurile, proiectilele, bombele, torpilele, minele, petardele, grenadele şi orice
elemente încărcate cu substanţe explozive. În timp de pace şi război un mare rol îl
prezintă acţiunea de identificare a muniţiei şi apoi neutralizarea acestora.
Detectarea propriu-zisă a muniţiei rămasă neexplodată se face de către
formaţiunile de specialitate folosind dispozitive speciale, cu mari performanţe, care
pot executa determinări la mari adâncimi. Sunt însă şi situaţii când muniţia este
amplasată la suprafaţă în scopuri teroriste sau când se fac diverse săpături pentru
amplasarea unor construcţii. În toate aceste situaţii, nu se face identificarea lor, ci se
ocoleşte şi se anunţă imediat poliţia pentru a asigura paza zonei până la sosirea
formaţiunilor de specialitate.
În marea lor majoritate muniţia rămasă neexplodată sau care a fost
amplasată special în scopuri teroriste, prezintă un mare pericol şi în cazurile când nu
se respectă regulile de protecţie, în momentul când acestea au fost observate, produc
explozii care distrug bunuri materiale şi în multe situaţii victime omeneşti.

13
 3.4 Accidentele în subteran
Accidentele în subteran sunt legate de sectorul minier şi pot avea loc în
galeriile, sau în carierele de extracţie.
Accidentele în subteran se pot produce atât din cauze naturale (vezi
alunecările şi prăbuşirile de teren), cât şi din cauze antropogene, cele din urmă
referindu-se în special la greşeli în exploatarea minieră, erori în ce priveşte
consolidarea galeriilor de mină, sau inundarea acestora.
Pentru apărarea împotriva acestor accidente la toate exploatările miniere
există planuri de protecţie şi intervenţie şi formaţiuni de salvatori instruite în acest
sens. De asemenea tot personalul minier este instruit asupra modului de comportare
în caz de accidente în subteran. Cu toate acestea chiar şi în ţara noastră au avut loc
frecvent accidente în subteran, chiar cu pierderi de vieţi omeneşti.

3.5 Incendiile de mari proporţii şi exploziile

Incendiile de mari proporţii reunesc aproape în acelaşi timp, explozii
degajarea de gaze toxice şi vapori toxici, forme de acţiune extrem de grave nu numai
prin natura lor, dar şi prin puterea lor distructivă.
Incendiile de mari proporţii sunt specifice marilor complexe petroliere,
adică, complexelor de extracţie (puţuri, uzine de pompare şi sonde de extracţie),
complexelor uzinale ( rafinării şi depozite de produse petroliere) şi complexelor de
transport (conducte de transport, ansambluri portuare şi alte mijloace de transport)
Incendiile de pădure ( mai puţin cele din cauze naturale) şi incendiile la
marile imobile )mari magazine, săli de cinema, de concerte, săli de sport, cvartale de
blocuri), fac parte, de asemenea din incendiile de mari proporţii
Principalele cauze ale declanşării incendiilor de pădure, de mari proporţii,
în afară de cauzele naturale, sunt în principal neglijenţa oamenilor şi acţiunile
teroriste. Incendiile de mari proporţii la marile imobile sunt cauzate de imprudenţă,
defecţiuni la instalaţiile (utilajele sau aparatura) electrice, precum şi acţiunile de
sabotaj sau teroriste.

14
 3.6 Accidentele nucleare, chimice şi biologice.

Accidentele biologice se referă la provocarea epidemiilor şi epizootiilor

din cauze antropogene, în special datorită erorilor umane, sau acţiunilor teroriste,
care scapă de sub control nevoit, sau voit în al doi-lea caz, anumiţi agenţi patogeni
folosiţi în laborator, de cele mai multe ori în scopuri medicale (vezi epidemiile şi
epizootiile).

3.6.1. Accidentul nuclear

Fiecare cetăţean al Terrei este expus permanent unei iradieri naturale
datorită radiaţiei ionizante prezentă în natură.
În afara acestora, omul, este supus şi unei iradieri artificiale în special, în
domeniul medical cu ocazia investigaţiilor sau terapiilor. De asemenea, mai sunt
persoane care sunt expuse în procesul muncii unor iradieri permanente dar
controlate.
O iradiere suplimentară a organismului uman rezultă din răspândirea în
atmosferă a radionuclizilor rezultaţi din experimentele nucleare, dar mai ales în
ultimul timp producerii unor accidente în centralele nucleare. Sunt cunoscute
accidentele nucleare de la Windacele (1957), Three Mile Island (1979) şi în mod
deosebit Cernobâl (1986), care au produs pericole grave prin contaminarea
mediului înconjurător, pe suprafeţe mari şi cu o populaţie destul de densă.
Se cunoaşte că radiaţiile ionizante sunt dăunătoare organismului uman şi în
această situaţie populaţia trebuie să fie protejată faţă de o expunere inutilă şi
excesivă.
Deoarece efectele radiaţiilor sunt determinate de doza de radiaţii primită
care asociază un factor de risc, s-au stabilit limite maxime pentru doze, atât pentru
personalul din mediul de lucru cu radiaţiile de 50mSv/an, cât şi pentru populaţie de
5 mSv/an.
În prezent se consideră că principalele surse de accident nuclear care pot
creşte iradierea suplimentară sunt: sateliţii artificiali cu combustibili nuclear;
avioanele care transportă substanţe radioactive sau arme nucleare; navele marine
sau submarinele care au instalaţii sau arme nucleare; depozitele de deşeuri
radioactive; reactoarele nucleare de la centrele electrice nucleare; mijlocele de
transport a surselor radioactive.
În cazul accidentelor produse la o centrală nucleară, degajările radioactive
care au loc sunt propagate de vânt sub formă de aerosoli sau gaze, concentraţia lor
descrescând cu distanţa. Acestea conţin radiozatopi de xenon, kripton, iod şi cesiu,
care prezintă risc pentru om prin expunerea faţă de radiaţie şi prin expunerea
intensă (în cazul consumului de alimente, apă contaminată, sau inhalării aerului
contaminat cu substanţe radioactive).
În ţara noastră există patru zone de risc nuclear:
a) Zona Cernavodă unde centrala Electrică Nucleară este
proiectată pentru 5 reactoare tip Candu de 660 MW(e), considerate foarte
sigure în exploatare. Unitatea nr.1 intrată în funcţiune în anul 1996,
funcţionează la întreaga capacitate, iar celelalte patru unităţi sunt în

15
 construcţie. Un accident grav la Centrala Nucleară Electrică Cernavodă, deşi
aproape imposibil, datorită sistemelor speciale de securitate, ar putea afecta 3
judeţe (Constanţa, Ialomiţa, Călăraşi) şi Delta Dunării.
b) Zona Kozladului (malul drept al Dunării în Bulgaria, la
aproximativ 12 Km sud-vest de localitatea Bechet (jud.Dolj). Centrala
lucrează cu un număr de 6 reactoare nucleare având o putere totală de 3420
MW(e). Din acestea 4 sectoare nucleare sunt „reanvelopate” cu o putere de
400W(e) fiecare. Un accident grav la Centrala Nucleară Electrică Kozladului,
ar putea afecta pe teritoriul României 7 judeţe, iar un accident nuclear major
ar putea afecta mari părţi a teritoriului naţional şi cu consecinţe grave în aval
de fluviul Dunărea şi în special în Delta Dunării.
c) Zona Piteşti, un reactor nuclear în cadrul sucursalei de
Cercetări Nucleare - Piteşti. Un accident la acest reactor nuclear, ar produce
urmări mult mai mici decât la un reactor nuclear de mare capacitate ca cele
prezentate mai sus. De curând sursa nucleară a acestui reactor a fost
dezafectată şi transportată în Rusia.
d) Zona Măgurele – în apropierea Bucureştiului. În comuna
Măgurele (judeţul Ilfov), există un reactor mic de cercetare cu o putere de 2
MW(e). Reactorul a fost utilizat în scopuri ştiinţifice şi didactice iar în
prezent, datorită vechimii sale este oprit, fiind în curs de dezafectare. Însă ,
până la închiderea procesului de dezafectare, pregătirile la urgenţă pentru
această instalaţie se vor menţine având în vedere mai ales distanţa mică faţă
de Bucureşti.

3.6.2 Accidentele chimice.

Accidentele chimice se pot produce pe timpul fabricării, prelucrării

depozitării sau transportului substanţelor toxice industriale şi constau în eliberarea
necontrolată a unor substanţe toxice industriale, în concentraţii mai mari decât
cele admise, punând în pericol sănătatea populaţiei.
Accidentele chimice pot fi minore, sau majore.
Accidentul chimic minor constă într-o avarie, controlabilă, la instalaţia
sursă toxică, urmată de dispersarea în atmosferă a unei cantităţi mici de substanţă
toxică.
Accidentul chimic major constă într-o avarie, necontrolabilă, la sursa
toxică, urmată de eliberarea în mediul înconjurător, în scurt timp, a întregii cantităţi
sau a unei mari părţi din aceasta.
Sunt considerate substanţe toxice industriale acele produse chimice care au
o acţiune vătămătoare în cantităţi mici şi pe distanţe mari ce depăşesc limitele
inteprinderii (agentului economic).
Dintre produsele chimice fabricate sau utilizate în mod obişnuit şi în
cantităţi mari se consideră pericol chimic următoarele categorii de substanţe:
- substanţele cu acţiune iritantă, caustică şi sufocant-asfixianţii,
cum sunt: clorul acidul clorhidric, acidul azotic, fluorhidric, oxizii de
sulf, oxizii de azot, amoniacul, etc..

16
 - substanţe cu acţiune generală: hidrogen sulfurat, oxiclorura de
fosfor, acidul cianhidric, oxidul cianhidric, sulfură de carbon etc..
Substanţele toxice industriale se pot găsi sub formă de gaze, gaze
lichefiate, gaze comprimate, vapori, aerosoli sau lichide şi pot acţiona asupra omului
prin inhalare, prin ingerare sau prin contact cu pielea.
Prin eliminarea în mediul înconjurător a unei părţi sau a întregii cantităţi
de substanţă toxică industrială existentă în cisternă (autocisternă), instalaţie, etc., se
creează un raion contaminat, care cuprinde o zonă de răspândire a substanţei
toxice, iar pe direcţia de deplasare a vântului la sol, un nor toxic, care în funcţie de
concentraţie poate produce oamenilor aflaţi în zonă, intoxicaţii puternice până la
intoxicaţii letale.
Zona letală a raionului contaminant, cuprinde zona în care concentraţia
substanţei toxice industriale, prin inhalarea vaporilor, poate produce moartea unei
persoane în mai puţin de minut.
Zona de intoxicare este considerată zona în care prin inhalarea substanţei
toxice timp de 30 minute până la 1 oră se produce intoxicarea organismului uman,
fiind necesar tratament medical.
Substanţele toxice industriale sunt cu atât mai periculoase cu cât
persistenţa acestora este mai mare.
În ultimul deceniu, în lume s-au produs peste 100 de accidente chimice,
dintre care 30 au fost deosebit de grave. Cea mai mare catastrofă chimică a avut loc
în India la 3 decembrie 1984 când au murit 2500 persoane şi câteva zeci de mii au
fost intoxicate.
În ţara noastră, ca urmare a dezvoltării industriei chimice, în special în
jumătatea a doua a secolului XX, au avut loc şi accidente chimice, fie în cadrul
societăţilor cu profil chimic, fie pe timpul transportului cu substanţe chimice
industriale cu toxicitate mai ridicată.
Sunt cunoscute accidentele chimice pe timpul transportului cu cisterne de
acid clorhidric, atât auto cât şi pe calea ferată (cazurile de la Bucureşti -Triaj), care
din fericire nu au făcut victime omeneşti dar au poluat mediul înconjurător.
Cazurile în care au rezultat şi victime omeneşti s-au semnalat în cadrul
societăţilor comerciale cu profil chimic.
Cel mai puternic accident chimic a avut loc în Bucureşti, pe platforma
chimică – Dudeşti la 10 noiembrie 1979, când la un vagon cisterna de 40 tone
amoniac s-a produs o spărtură în peretele cisternei, în urma căruia amoniacul s-a
răspândit în imediata apropiere (vagonul era dispus în incinta societăţii comerciale
SICOMED S:A. pentru descărcare) pe o rază de aproximativ 100 m. Ulterior
amoniacul s-a răspândit în atmosferă şi pe direcţia vântului la sol a format un nor
toxic care s-a deplasat pe o lungime de aproximativ 2 Km de la locul accidentului.
Bilanţul accidentului a fost tragic: 30 salariaţi au decedat în decurs de 15-30 minute,
iar peste 100 salariaţi au fost intoxicaţi şi au necesitat îngrijiri medicale perioade
îndelungate.
După anul 1989 şi până în prezent, ca urmare a intensificării măsurilor de
protecţie civilă, pe platforma chimică Dudeşti, nu s-au mai produs dezastre de mari
proporţii care să pună în pericol viţa salariaţilor. Mici accidente (începuturi de

17
incendii) au mai avut loc atât la S.C. POLICOLOR, S.C. CHIMOPAR S.A. şi S.C.
SICOMED S.A., dar au fost în timp scurt rezolvate de salariaţii din instituţiile
respective.

***

BIBLIOGRAFIE:

1. Legea 124/1995, privind apărarea împotriva dezastrelor

2. C.Ap.Civ.- Manualul tehnic de apărare civilă, Bucureşti, 1993
3. D. Bălteanu, R. Alexe- Hazarde naturale şi antropogene, Ed.Corint 2000
4. Florina Grecu,-Fenomene naturale de risc geologice şi geomorfologice,
Ed. Universităţii Bucureşti, 1997
5. xxx, Educaţia antiseismică a populaţiei. Ghid practic. MLPAT, 1992

18