Hazardurile

vulcanice
Se estimează că, în prezent, aproximativ 800 de milioane de oameni (distribuiți
în 86 de țări), trăiesc în zone situate la mai puțin de 100 km de un vulcan activ
(Brown et al., 2015). Numărul mare de locuitori din preajma vulcanilor poate fi
explicat și prin beneficiile oferite de către aceștia și anume: erupțiile
fertilizează solurile în permanență; topografia ridicată oferă condiții
prielnice lucrărilor de infrastructură; resursele de apă sunt, în mod obișnuit,
abundente; activități turistice profitabile; unii vulcanii pot dobândi
semnificație spirituală, estetică sau religioasă; existența unor surse de
energie ieftine – energia geotermală. De cele mai multe ori, vulcanii nu
reprezintă o amenințare la adresa societății umane, deoarece unii erup foarte rar,
iar în cazul celor cu erupții frecvente, comunitățile umane din preajmă au
știut, ]n foarte multe situații, să-și adapteze stilul de viață acestor condiții.
Cu toate acestea însă, vulcanii pot să reprezinte pericole permanente, fie din
cauza revenirii la activitate a unor vulcani care au fost inactivi perioade
îndelungate, fie din cauza unor vulcani care produc erupții neașteptate, anormal de
mari. Astfel, erupțiile vulcanice pot provoca pierderi de vieți omenești
sau importante pagube materiale. Impactul erupțiilor vulcanice asupra
comunităților umane poate fi pe termen scurt sau pe termen lung (de exemplu,
migrarea permanentă a populației din zonele permanent afectate). Uneori efectul
negativ al erupțiilor vulcanice se manifestă la sute de kilometri față
de locul erupției (de exemplu, impactul legat de cenușa vulcanică). Erupțiile
vulcanice de mare magnitudine reprezintă singurul fenomen natural (cu
excepția impactului mateoriților) cu potențial de dezastru la nivel global (Self &
Blake, 2008).Din aceste motive, gestionarea riscului asociat erupțiilor
vulcanice reprezintă o problemă mondială majoră. Cu toate acestea,
pierderile de vieți omenești, pe plan mondial, cauzate de erupțiile vulcanice
(aproximativ 280 000 în intervalul 1500 -2020) au fost mult mai reduse, în
comparație cu alte dezastre naturale, însă au fost catastrofale pentru anumite
comunități umane.

Răspândirea vulcanismului pe Glob

Răspândirea vulcanilor pe Glob este condiţionată de procesele care
au loc în zonele de expansiune şi în cele de subducţie de la marginea
plăcilor principale ale scoarţei terestre, ori de prezenţa unor puncte
fierbinţi (fig. 13 si 14)
Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice este generat de magmele
bazaltice din mantaua superioară, antrenate spre suprafaţă de curenţii
subcrustali de convecţie. Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă
răspândire pe glob, concentrând cca 350 vulcani activi (62%), dintre care 2/3
formează “Cercul de Foc al Pacificului” (Pacific Ring of Fire). Vulcanii se
aliniază atât pe marginea continentelor, cât şi în arcurile insulare, au
erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe, gaze, piroclastite, uneori
foarte violente, asociate, de obicei, cu o mare seismicitate. Vulcanismul
punctelor fierbinți (hot-spots) este legat de existența în cadrul mantalei a unor
coloane/jeturi materie topită (mantle plume) care fac legătura dintre nucleu și
partea superioară a astenosferei (fig. 15).

Tipuri de erupții vulcanice și tipuri de vulcani

După modul de ajungere la suprafață a lavei pot fi deosebite erupții
centrale, liniare și areale. În funcție de compoziția chimică a lavei avem erupții
liniștite (quiet eruption or effusion of lava) (tipul islandic, tipul hawaian)
și explozive (explosive eruptions) (tipul strombolian, vulcanian, peleean,
plinian etc.) (fig. 16)
În multe situații erupțiile vulcanice pot să fie mixte (liniștite și
explozive), simultan sau în secvențe alternante complexe. Erupțiile explozive
pot fi de tipul unor explozii discrete, de câteva minute, până la cele
puternice, care se manifestă o perioadă mai îndelungată (mai multe ore).
Exploziile își au originea fie în eliberarea violentă a gazelor vulcanice dizolvate
în magmă sub efectul presiunii, fie în urma interacțiunii dintre magma
fierbinte și apă. Astfel, lava reprezintă magma sărăcită în gaze. Lavele
bazice (bazaltice), cu un conținut mai scăzut de dioxid de siliciu, au
o vâscozitate mai redusă și se deplasează sub formă de pânze subțiri, în timp ce
lavele acide (andezit, riolit) sunt mai vâscoase, formând cupole mult mai
groase. Erupțiile explozive sunt responsabile pentru cea mai mare parte a
hazardurilor și a dezastrelor legate de erupțiile vulcanice. Există mai multe
clasificări ale tipurilor de vulcani, în funcție de forma acestora, de structura și
mărimea lor. De exemplu, Clasificarea Smithsoniană recunoaște 26 de categorii de
vulcani. Cantitatea și tipul materialelor ajunse la suprafață prin
intermediul acestor vulcani diferă foarte mult, astfel încât apar diferențe în
ceea ce privește dimensiunea, forma și structura vulcanilor. Din acest punct de
vedere pot fi deosebiți trei tipuri de vulcani: cu conuri de cenușă (cinder
cones), vulcani compuși (stratovulcani) și vulcani scut (shield volcano) (fig. 17).
În alte clasificări celor trei categorii li se adaugă platourile bazaltice,
vulcanii dom și caldeirele vulcanice (fig. 18

Magnitudinea și intensitatea erupțiilor vulcanice

Există două principale caracteristici dimensionale ale erupțiilor
vulcanice și anume: magnitudinea și intensitatea. Magnitudinea (M) este
definită drept masa vulcanică eruptă. Se calculează cu formula (LaMEVE-
Large Magnitude Explosive Volcanic Eruptions):
M = log10[masa eruptă (kg)] -7
Magnitudinea cuprinde 9 ordine de mărime, cea mai mare erupție din Holocen (ultimii
10.000 de ani) fiind de magnitudinea 7,4 (Brown et al., 2014). Intensitatea
reprezintă rata erupției sau fluxul de masă. Intensitatea este, de obicei,
exprimată în kg/s sau m3/s. Intervalul de variație al intensității este cuprins
între câteva kg/s, până la câteva miliarde de kg/s în cazul evenimente
excepționale. Deoarece magnitudinea și intensitatea erupțiilor vulcanice sunt
destul de dificil de determinat, astăzi se utilizează pe scară largă Indicele de
explozivitate vulcanică (Volcanic Explosivity Index - VEI) (fig. 19 și 20).
Această scară face posibilă compararea diferitelor erupţii vulcanice, atât
din trecut cât şi din prezent, caracteristica principală luată ca referinţă fiind
volumul de materiale expulzat de vulcan. Este o scară nedeterminată, care merge
de la 0, pentru erupţie non-explozivă (mai puţin de 104 m3 materiale
expulzate), până la 8 (erupţii de mari dimensiuni, care pot expulza mii de km3 de
materiale, formându-se coloane imense, de peste 25 de km). Fiecare unitate
reprezintă o creştere cu un factor de 10. Potrivit acestei clasificări, erupţia
vulcanului islandez Katla, din 12 octombrie 1918, a fost clasificat ca VEI 4. Se
estimează că 50 de erupţii au avut un indice VEI 8, capabile să producă
aproximativ 1.000 de kilometri cubi de material sau chiar mai mult.
Printre acestea se află erupţia Muntelui Toba (acum 74.000 de ani),
Yellowstone (acum 640.000 de ani) şi vulcanul Taupo (acum 26.500 de ani),
devenit azi Lacul Taupo. Erupţia cu cel mai mare volum de material aruncat
în aer poate fi atribuită lui Wahwah, de acum 30 de milioane ani, în zona în
care astăzi se află Statul Utah. Se estimează că evenimentul a produs mai mult de
5.500 de kilometri cubi de material într-o săptămână. Astăzi ar fi
clasificat ca VEI 8, cel mai înalt nivel dintre erupţiile documentate până
în prezent.
Vulcanii în timp și spațiu
Din 1960, Institutul Smithsonian a început să adune date referitoare
vulcanii activi ai lumii. Baza lor de date Volcanoes of the World
(VOTW4.0) (Siebert et al., 2010; Smithsonian, 2013) este considerată principala
sursă, și cea mai autorizată, de informații legate de vulcanismul Terrei.
În această bază de date sunt monitorizați 1551 de vulcani (fig. 21). Din aceștia,
596 de vulcani au înregistrat erupții după anul 1500 (AD), iar pentru 866 de
vulcani au fost recunoscute erupții în timpul Holocenului (ultimii 10.000
de ani). Există 9.444 de erupții înregistrate în VOTW4.0. Pentru perioada
cuaternară (definită ca ultimii 2,6 milioane de ani) există indicii ale multor
erupții vulcanice. Altă bază de date, LaMEVE (Large Magnitude Explosive Volcanic
Eruptions – erupții vulcanice cu o magnitudine mai mare de 4 - British
Geological Survey) (Crosweller et al., 2012), cupride informații despre 3.130
vulcani cuaternari. Înseamnă că, unii vulcani care nu sunt cuprinși în baza de date
VOTW4.0, pot fi considerați mai degrabă ca fiind într-o stare latentă. Mulți
vulcani pot să treacă de la o stare latentă, la una activă și invers. De exemplu,
înainte de erupția din anul 2010 a vulcanului Sinabung din Indonezia, nu existau
înregistrări istorice privind activitatea acestuia, astfel că acesta era clasificat
ca fiind un vulcan holocen latent. Dovezile activității din Holocen, la
acei vulcani fără înregistrări istorice, se bazează pe studii geologice. Cu
toate acestea, mulți vulcani cuaternari rămân încă nestudiați, inclusiv numeroși
vulcani monogenetici mici, care nu au fost niciodată clasificați sistematic.
Există, cu siguranță, mii de vulcani submarini activi, în zona dorsalelor oceanice,
care nu au fost niciodată clasificați sau descriși. Din punct de vedere al
hazardului și al riscului, vulcanii situați în apropierea comunităților umane
suscită cel mai mare interes, însă orice erupție poate să aibă un impact
negativ asupra societății umane.
În privința frecvenței erupțiilor vulcanice explozive se constată o
reducere a acesteia, pe măsura ce magnitudinea erupțiilor crește, în aceeași
direcție crescând și perioada de recurență (de revenire) (Tabel. 3).
Supererupțiile (Self and Blake, 2008), cum ar fi cele cele care au avut
loc în Yellowstone (cu o magnitudine ≥ 8 și o perioadă de recurență de peste
120 000 de ani), reprezintă evenimente cu o probabilitate mică de apariție.
După 1950, numărul mediu de vulcani care au înregistrat erupții a fost de
57, iar numărul mediu al erupțiilor a fost de 63.
În cazul în care erupțiile vulcanice sunt imprevizibile, hazardurile și
riscurile asociate sunt foarte greu de prevăzut. În literatură există
foarte multe exemple, de erupții care au apărut pe neașteptate. În
continuare vor fi prezentate câteva astfel de situații, de erupții imprevizibile.
În 1943, fermierii din statul mexican Michoacán au asistat la apariția, într-un lan
de porumb (a fermierului Dionisio Pulido), unui nou vulcan, care a fost
denumit Paricutin (Luhr et al., 1993). Localnicii nu au fost avertizați
oficial despre vreun pericol, cu toate că, cu câteva luni înainte, au fost
semnalate mici cutremure. Erupția acestui vulcan (inclus în categoria celor
monogenetici, deoarece a erupt o singură) a durat nouă ani, în final, rezultând un
con cu o înălțime de 424 m (fig. 22).
În urma acestor erupții, trei persoane au fost ucise, două localități au fost
complet evacuate (deoarece, pe parcursul erupțiilor, au fost acoperite de
produse vulcanice), iar alte trei au fost puternic afectate. Sute de
oameni au fost nevoiți să se mute definitiv, fiind astfel create două
localități noi pentru cei refugiați. Deși regiunea în care este localizat
vulcanul Paricutin este foarte activă din punct de vedere vulcanic, acesta
este în prezent într-o stare latentă, devenind o atracție turistică (atracțiile
turistice fiind conul vulcanic și ruinele biserii San Juan Parangaricutiro,
acoperite de curgerile de lavă). Regiunea Auckland din Noua Zeelandă, cu o
populație de peste 1,5 milioane de locuitori (1/3 din populația Noii Zeelande),
este suprapusă câmpului vulcanic Auckland (Auckland Volcanic Field - AVF) (fig.
23) și din acest motiv apar o serie de probleme legate de apariția unor erupții
neașteptate ale unor vulcani monogenetici (Lindsay, 2010). Câmpul vulcanic se
întinde pe o suprafață de circa 360 km2 și cuprinde peste 50 de coșuri
vulcanice (vents). În ultimii 250 000 de ani s-au înregistrat aici peste 55
de erupții. Cea mai recentă erupție, Rangitoto, a avut loc cu doar 550
de ani în urmă. Majoritatea aparatelor vulcanice sunt monogenetice, adică nu
erup decât o singură dată, fapt care pune probleme serioase în ceea ce
privește managementul riscului față asemenea fenomene naturale.
Pe măsură ce populația globului se concentrează tot mai mult în centrele urbane
(astăzi, peste jumătate din populația globului trăiește în orașe), cu atât riscul
erupțiilor asupra comunităților urbane de mari dimensiuni, se va accentua. În acest
context, Napoli este unul dintre marile orașe cu un risc crescut față de erupțiile
vulcanice. Milioane de locuitori din regiunea Napoli sunt amenințați direct de
către trei vulcani activi și anume: Vezuviu, Campi Flegrei și Ischia (fig. 24).
Observatorul Vezuviu (OV) al Institutului Național de Geofizică și
Vulcanologie (INGV) monitorizează continuu acești vulcani, folosind tehnici
avansate pentru a înregistra timpul și evoluția spațială a activității
seismice, deformarea suprafeței scoarței terestre, semnalele geochimice și mulți
alți indicatori potențiali pre-eruptivi. Informațiile actualizate privind
posibilele amenințări sunt furnizate de către personalul OV către Departamentul
de Protecție Civilă, responsabil cu planificarea acțiunilor necesare
reducerii riscurilor induse de erupțiile vulcanice
În unele situații, relocarea locuitorilor din zonele afectate de erupții
vulcanice neașteptate, reprezintă adevărate provocări. De exemplu, pe insula
Montserrat, din arhipelagul Caraibean, s-au făcut simțite, încă din 1992,
mici cutremure. În 1995, a avut loc o erupție andezitică violentă a
vulcanului Soufrière Hills. (Wadge et al., 2014). De la colonizarea insulei
(1642), nu s-au înregistrat erupții vulcanice. Au existat totuși, o serie de
perioade de accentuare a mișcărilor seismice (1896-1897, 1933-1937 și 1966-
1967), care au fost puse în relație cu activitatea vulcanică, însă toate aceste
manifestații nu s-au soldat cu erupții vulcanice. Perioada de erupție a
fost lungă (1995-2013) și complexă, cu diferite tipuri de hazarduri.
Erupțiile au făcut ca mai mult din jumătate din insulă să devină nelocuibilă
(fig. 25). Capitala Plymouth a fost distrusă, iar aproximativ două treimi
din populație a părăsit insula (populația insulei a scăzut de la 10 000 locuitori,
la circa 3000). Erupția din 25 iunie 1997 a cauzat decesul a 19 persoane (Clay et
al., 1999).
După o perioadă de inactivitate de peste 500 de ani, vulcanul Pinatubo (Filipine) a
început să se ”agite” la mijlocul lunii martie 1991, pentru ca la 15 iunie 1991
să se producă o erupție enormă, catalogată drept a doua ca mărime din
secolul al XX-lea (pe primul loc fiind erupția vulcanului Novarupta din
Alaska) (Newhall & Punongbayan, 1996). În momentul respectiv, aproximativ 1.000.000
de filipinezi populau teritoriile din jurul vulcanului, iar peste 20.000 de
indigeni Aeta, locuiau pe conul vulcanic. De asemenea, două mari baze militare
americane (Clark și Subic Bay), erau expuse riscului. Evenimentul din 15 iunie
a fost precedat de o serie de cutremure, emisii de dioxid de sulf și unele
explozii moderate. Peste 20.000 de vieți au fost salvate ca urmare a
avertizărilor emise de către specialiștii Institutul filipinez de vulcanologie.
Deoarece erupția a fost prognozată corect, peste 85.000 de persoane au fost
evacuate până la data erupției. La fel, s-a reușit protecția unor bunuri materiale
(de exemplu, aeronave). Curgerile noroioase (lahar-uri) s-au extins mult după
momentul erupției, o serie dintre acestea continuând și astăzi, deși la un nivel
mult mai redus (fig. 26). Cu toate că numărul persoanelor afectate de curgerile
noroioase a fost de circa 200.000, s-a înregistrat un număr mai redus de
decese (circa 400 de oameni), tocmai datorită avertizărilor din timp ale oamenilor
de știință și ale autorităților.
Montserrat și Pinatubo sunt doar două exemple de erupții neașteptate,
apărute după perioade lungi de inactivitate. Din acest motiv populația,
serviciile de protecție civilă și autoritățile politice nu aveau o experiență
anterioară în privința acțiunilor care ar trebui intreprinse, în cazul unor astfel
de evenimente. În asemenea situații, de multe ori, populația a fost reticentă față
de avertizările oamenilor de știință. Au fost și cazuri în care populația a fost
evacuată, însă erupția majoră nu a mai avut loc. Așa s-a întâmplat în cazul
erupției vulcanului La Soufrière (Guadelupa) din anul 1976. Acesta nu mai
înregistrase o erupție majoră din secolul al XVI lea. În 1976 a început să prezinte
unele semne de reluare a activității. În trecut se mai înregistraseră o serie de
asemenea perioade de ”neliniște”, însoțite de mici erupții, cum ar fi cele din
1690, 1797-1798, 1812, 1836-1837 și 1956 (Komorowski et al., 2005). Accentuarea
activității vulcanice a determinat autoritățile să evacueze circa 73 000
de oameni, care însă după trei luni s-au reîntors, deoarece nu a avut
loc o erupție majoră. Pentru evitarea unora asemenea situații, se impune
monitorizarea minuțioasă a tuturor vulcanilor. În schimb, alți vulcani au fost
foarte activi în ultimele sute de ani. De exemplu, clasicul stratovulcan
andezitic Merapi (Java, Indonezia), a fost foarte activ în ultimii 200 de ani
(Surono et al., 2012). Erupțiile (diferite ca intensitate și magnitudine) au
alternat cu perioade de liniște vulcanică, care de obicei, nu durau decât
cîțiva ani. În asemenea condiții, comunitățile umane din preajma vulcanului
s-au familiarizat cu activitatea vulcanică, adică au învățat să trăiască cu
vulcanul. Însă și în acest caz au existat situații de erupții neașteptat de
mari, care au depășit nivelul de cunoaștere și acțiune al populației. De
exemplu, în prima zi a erupției din 2010 (26 octombrie), care a fost
considerată a doua cea mai puternică cunoscută, 38 de persoane și-au
pierdut viața. Erupția a continuat și a atins punctul culminant pe 5 noiembrie.
Atunci curgerile piroclastice au ajuns la distanțe de două ori mai mari față de
erupțiile istorice anterioare (Surono et al., 2012). Vulcanologii și-au dat seama
din comportamentul neobișnuit, atipic și au recomandat evacuarea populației.
Astfel, s-a reușit evacuarea a peste 400 000 de oameni, înregistrându-se numai 367
de decese (Jenkins et al., 2013). Se estimează că prin aceste operațiuni au
fost salvate între 10 000 și 20 000 de vieți. Acest caz evidențiază
necesitatea conștientizării faptului că vulcanii nu au acelați comportament
permanent și că în determinarea evenimentului maxim posibil, trebuie să se ia în
calcul întreaga evoluție, nu numai perioada istorică. Erupția din 2010 a
vulcanului Merapi scoate în evidență, de asemenea, faptul că erupția cea mai
violentă nu apare neapărat la debutul acesteia.
Uneori și erupțiile de mici dimensiuni pot cauza probleme majore. Așa este cazul
erupției (VEI 3) vulcanului Nevado del Ruiz (Columbia) (13 noiembrie 1985), care
înainte de erupție era acoperit cu o cupola de gheață (Voight et al., 2013).
Erupția a topit masa de gheață, apa rezultată a antrenat sedimente de diferite
dimensiuni și drept urmare au rezultat curgeri noroioase (lahars) și de debris
(debris flow) care au îngropat orașul Armero, situat la 45 km față de locul de
erupție (fig.27). Atunci s-au înregistrat 23 000 de decese în Armero și 1927 în
satul Chinchina. În acest caz se pare că a fost o lipsă de comunicare între
autorități și comunități. În alte cazuri, erupțiile vulcanice pot coincide cu
situații politice sau sociale foarte dificile, care pot conduce la o agravare
a problemelor. În acest context poate fi inclusă erupția vulcanului
Nyiragongo (Republica Democrată Congo), din ianuarie 2002, suprapusă peste
o criză umanitară complexă (Komorowski, 2003). Curgerile de lavă bazaltică,
provenite din craterul vulcanului, au ajuns până la țărmul lacului Kivu, afectând
orașul Goma (fig. 28). Din aceste motive, aproximativ 400 000 de oameni au fost
nevoiți să se refugieze în Rwanda. Curgerile de lavă au distrus
aproximativ 13% din orașul Goma, 21% din rețeaua electrică, 80% din activele sale
economice, 1/3 din pista aeroportului internațional și locuințele a 120.000 de
persoane. De asemenea s-au înregistrat circa 470 de răniți și aproximativ 160 de
decese, în mare parte din cauza asfixierii cu CO2 și din cauza exploziei unei
stații de benzină (aflată în apropierea curentului de lavă fierbinte) (Baxter et
al., 2003). Erupția a accentuat și mai mult criza umanitară. Numărul redus de
victime se datorează și specialiștilor Observatorului Vulcanic Goma (GVO) care au
pus autoritățile în gardă cu aproximativ 1 an înainte de erupție. Tedesco
(vulcanolog GVO): ”Nyiragongo este cel mai periculos vulcan de pe glob”.
Erupțiile vulcanice de mari dimensiuni pot avea consecințe regionale sau
chiar globale. De exemplu, în urma erupției vulcanului Pinatubo din 1991 au ajuns
în atmosferă cantități importante de aerosoli (particule lichide sau solide
aflate în suspensie în atmosferă). Aceștia, se deosebesc de moleculele de
gaze, în care se află în suspensie, prin dimensiunile mult mai mari şi prin
faptul că au capacitatea de a absorbi energia solară și de a reflecta
lumina solară, înapoi în cosmos, de unde rezultă fenomenul de răcire).
Aerosolii de dioxid de sulf și acid sulfuric s-au răspândit în jurul
ecuatorului în 3 săptămâni, durând aproximativ 2 ani până ce această poluare a
dispărut. Poluarea a fost atât de puternică încât s-a oprit, pentru o perioadă,
tendința de creștere a CO2 din atmosferă, de asemenea s-a înregistrat o tendință de
răcire globală și tendință de reducere semnificativă a cantității de ozon din
nordul Europei (fig. 29).
Consecințe dramatice asupra societății umane au avut și alte erupții
vulcanice, cum ar fi erupția bazaltică Laki (M=6,7) (Islanda) din 1783 și
erupția explozivă (M=7) a vulcanului Tambora (Indonezia) din 1815. Peste un
sfert din populația Islandei (circa 10 mii de oameni) a dispărut din cauza
acestei erupții, ponderea cea mai mare revenind victimelor foametei care
a urmat acestui dezastru natural (de unde denumirea de Foametea Ceții -
Haze Famine) (Thordarson & Self, 2003). Erupția Laki s-a desfășurat între 8 iunie
1783 și 7 februarie 1784, însă cea mai mare parte a lavei a fost evacuată în
primele cinci luni.
Marea cantitate de gaze și aerosoli (aproximativ 8 milioane de tone de fluorură de
hidrogen și aproximativ 120 de milioane de tone de dioxid de sulf)
eliberate în atmosferă a dat naștere unui fenomen denumit ”Ceața Laki” (Laki
Haze) răspândit în toată Europa (fig. 30). Și în Europa (în special în Anglia și
Franța) au murit zeci de mii de persoane fie din cauza intoxicării cu dioxid de
sulf, fie din cauza foametei instalate după aceasta erupție (Schmidt et
al., 2011). ”These events contributed significantly to an increase in poverty
and famine that may have contributed to the French Revolution in 1789” – ”Aceste
evenimente au contribuit semnificativ la o creștere a sărăciei și a foametei, care
ar fi putut contribui la declanșarea Revoluției Franceze din 1789”. La fel și
pentru erupția explozivă a vulcanului Tambora, cel mai mare număr de victime (din
totalul de peste 70 000) a fost atribuit foametei post-erupție (Auker et al.,
2013). În următorii 2 ani de după erupția din 1815 s-a constatat o reducere cu
circa 1°C a temperaturilor din emisfera nordică. Anul 1816 a fost considerat
”anul fără vară” în Europa, înregistrându-se înghețuri de vară, care au
distrus culturile (fig. 31). Dioxidul de sulf reprezintă principalul element
al erupțiilor vulcanice care cauzează schimbări climatice. Dioxidul de sulf
gazos, reacționează cu apa din atmosferă și formează picături mici de acid
sulfuric, care pot rămâne în stratosferă câțiva ani. Radiația solară este
reflectată înapoi în spațiu și absorbită de către aerosoli. Astfel, atmosfera
inferioară devine anormal de rece, iar stratosfera se încălzește.
Erupții precum cele din Islanda (1783-1784) și Indonezia (1815) au o șansă de
apariție estimată la 1 din 3. Impactul socio-economic actual (într-o lumea
globalizată și interconectată, cu densități ale populație mult mai mari) al unor
astfel de erupții ar fi, cu siguranță, mult mai mare. Dacă ne referim la impactul
unor super-erupții, cum a fost, de pildă, cea a vulcanului Toba (Sumatra –
Indonezia – în urmă cu circa 75 000 de ani, considerată cea mai mare erupție
vulcanică recentă) (Self & Blake, 2008), atunci, acesta, este foarte greu de
estimat. Erupția vulcanului Toba a expulzat în atmosferă aproximativ 3000
km3 de produse vulcanice (piroclastite), ceea ce înseamnă de 10 000 de ori mai
mult decât în timpul erupției vulcanului Mount St. Helens, din 1980 (fig. 32).
Atunci s-a format cel mai mare crater vulcanic (Lacul Toba), cu o lungime de 80 km
și o lățime de circa 30 km. Poluarea atmosferică, cauzată de o astfel de
erupție, ar putea dura 10 ani sau mai mult. Erupțiile cu o magnitudine ≥ 8 sunt
incluse în categoria super-erupțiilor (Self & Blake, 2008). Din această categorie
pot fi amintiți vulcanii Yellowstone (SUA), Taupo Volcanic Centre (Noua Zeelandă),
Campi Flegrei (Italia) etc. Din fericire asemenea erupții se înregistrează foarte
rar (RI ≈ 130 000 de ani), însă studiile mai recente au arătat că pot să apară la
intervale de timp mai scurte (Druitt et al., 2012). Din acest motiv, acești super-
vulcani trebuie incluși în planurile de management pe termen lung, al riscurilor
asociate erupțiilor vulcanice.
Hazardurile vulcanice și impactul acestora