Vulcanismul reprezintă totalitatea manifestărilor asociate ieşirii magmei la suprafaţa scoarţei

terestre, iar vulcanul reprezintă partea superioară a unui sistem magmatic, respectiv una
dintre structurile magmatice efusive.

Erupţiile vulcanice au determinat moartea a 95.910 oameni între 1900 şi 2005[1] şi au afectat,
într-o formă sau alta, circa 4.180.000 de oameni. Valoarea acestor cifre trebuie însă pusă în
legătură cu frecvenţa şi intensitatea manifestărilor vulcanice. Astfel, 54 % dintre victime s-au
îregistrat în cazul a doar două erupţii: erupţia vulcanului Mt. Saint Pelée (Martinica) de la
data de 8 mai 1902 – 30000 morţi şi cea a vulcanului Nevado Del Ruiz (Columbia) de la data
de 13 noiembrie 1985 – 21800 morţi.

În plus, dintre cele 56 de erupţii care au afectat peste 1000 persoane fiecare în intervalul 1900
– 2005 (în total 3.937.227 persoane), 42 erupţii (75%) au avut loc după 1980, afectând
3.163.768 de persoane (80,35%). Acest lucru se explică prin două aspecte: pe de o parte, este
vorba de selecţia bazei date (63,4 % dintre erupţiile consemnate a fi produs pagube au avut
loc după 1980), datorată unui flux informaţional tot mai rapid şi mai eficient; pe de altă parte,
este vorba de creşterea accentuată a populaţiei, mai ales în state în curs de dezvoltare sau
subdezvoltate din Africa, America Latină sau Asia de sud-est, în regiuni în care factorii
geologici endogeni potenţează episodic manifestările vulcanice.

Repartiţia vulcanilor pe Glob este în strânsă legătură cu dinamica şi poziţia plăcilor tectonice;
astfel, 80% dintre vulcanii activi (circa 500) sunt localizaţi în zonele de subducţie ale scoarţei
terestre, reprezentaţi de obicei prin stratovulcani, cu erupţii puternic explozive.

Vulcanii situaţi în zonele de rift, în zona de formare a scoarţei, se caracterizează mai degrabă
prin efuziuni liniştite de lave decât prin manifestări explozive, mai ales atunci când apar pe
fundul Oceanului Planetar. O a treia categorie de vulcani (din aşa-numitele zone fierbinţi) se
regăseşte în interiorul plăcilor tectonice, acolo unde existenţa unor fisuri crustale sau
manifestarea unui diapirism astenosferic permite pătrunderea magmei spre suprafaţă. În
funcţie de manifestările specifice (durată, intensitate, continuitate, produse rezultate),
erupţiile pot fi grupate în mai multe tipuri.

Tipul islandez se caracterizează prin efuziunea liniştită a lavelor cu caracter bazic, pe liniile
unor fisuri de mari dimensiuni care apar ca urmare a unor fenomene cu caracter regional;
datorită fluidităţii ridicate, lavele se pot deplasa cu uşurinţă pe distanţe mari. Singura erupţie
de acest tip din timpurile istorice a avut loc în 1783, în Islanda (Laki).

Tipul hawaiian se caracterizează prin coexistenţa emisiunilor liniştite cu proiecţii de lave pe

linii de fisuri care sunt însă subordonate unor centre de erupţie, ce permit crearea unor
structuri vulcanice de tip central. În această categorie se încadrează erupţia vulcanului
Kilauea (Hawaii) din anul 1960.

Tipul strombolian se caracterizează prin explozii ritmice, în cadrul cărora sunt emise gaze şi,
mai ales, vapori care fragmentează lava, formând bombe şi scorii incandescente, mai mult sau
mai puţin cristalizate, dar nu cenuşă. Deşi ejectate în stare incandescentă, proiecţiile de lavă
formează blocuri propriu-zise, întrucât ajung în stare solidă la sol. Din această categorie, pot
fi citate manifestările vulcanului Stromboli (Arhipelagul Lipari, Marea Mediterană), ale
vulcanului Izalco (El Salvador) sau cele ale vulcanului Irazu (Costa Rica).

Tipul vulcanian se caracterizează prin paroxisme explozive violente separate prin intervale
variabile de calm. Se caracterizează prin lave acide, vâscoase, care se consolidează rapid,
formând cruste la partea superioară a aparatului vulcanic; sub aceste cruste, presiunea gazelor
creşte foarte mult generând explozii foarte puternice care determină expulzarea unui material
format în totalitate din elemente piroclastice (cu foarte mari cantităţi de cenuşă). În această
categorie, arhetipul îl constituie activitatea aparatului Vulcano (Arhipelagul Lipari, Marea
Mediterană), dar la fel de cunoscută este şi erupţia vulcanului Paricutin (Mexic) din anul
1947.

Tipul vezuvian se caracterizează prin alternanţa unor explozii foarte violente cu perioade de
calm, în care lipseşte orice semn de activitate, ca urmare a astupării complete a conductului şi
crearea unei presiuni foarte mari a gazelor la diferite adâncimi. Majoritatea produselor
rezultate sunt de natură piroclastică, iar norii rezultaţi se înalţă mult în atmosferă, depunându-
se ulterior pe suprafeţe întinse.

Tipul plinian se caracterizează prin eliberarea unui mare volum de lave şi gaze într-un
interval scurt de timp în explozii care afectează puternic structurile vulcanice preexistente. Ca
exemple pot fi citate erupţiile vulcanului Krakatoa (Indonezia) din anul 1883 sau ale
vulcanului Pinatubo (Filipine) din 1991, când particulele fine rezultate în urma erupţiei au
ajuns până la 30 km înălţime.

Tipul pelean reprezintă cel mai destructiv tip de erupţie, modelul reprezentândul erupţia
vulcanului Mt. Saint Pelée (Martinica, Antilele Mici) din 1902 şi 1903 sau a vulcanului Mt.
Saint Helens (SUA) din anul 1980.

Impactul erupţiilor a fost cuantificat într-o scară valorică între 0 şi 8, funcţie de volumul total
al materialului eliberat, curgerile de material piroclastic, înălţimea norului de erupţie, durata
fazei eruptive ş.a (Newhall şi Self, 1982).

Tabelul nr.1. Indicele explozivităţii vulcanice (după Newhall şi Self, 1982)

IEV (VEI)

Volumul materialului

ejectat

Înălţimea

coloanei

Frecvenţa

Clasificare
0

>1000 m3

<100 m

Zilnic

Hawaiian

>10.000 m3

100–1000 m

Zilnic

Hawaiian/

Strombolian

>0,001 km3

1–5 km

Săptămânal

Strombolian/

Vulcanian

>0,01 km3

3–15 km

Anual

Vulcanian

>0.1 km3

10–25 km

>10 ani

Vulcanian/Plinian
5

>1 km3

>25 km

>100 ani

Plinian

>10 km3

>25 km

>100 ani

Plinian/Ultraplinian

>100 km3

>25 km

>1000 ani

Ultraplinian

>1000 km3

>25 km

>10000 ani

Ultraplinian

Tabel nr.2. Vulcanii şi erupţiile vulcanice cu cel mai mare număr de victime (1900 – 2005)

Vulcanul

Statul

Data

Nr.

victime
Mt. Pelée

Martinica

8 mai 1902

30000

Nevado Del Ruiz

Columbia

13 nov. 1985

21800

Santa Maria

Guatemala

24 oct. 1902

6000

Kelud

Indonezia

1909

5500

Mt. Kelud

Indonezia

mai 1919

5000

Santiaguito

Guatemala

1929

5000

Mt. Lamington

Papua Noua Guinee

15-20 ian.1951
3000

Lacul Nyos

Camerun

1986

1746

Mt. Agung

Indonezia

3 ian. 1963

1584

Mt. Soufriere

St Vincent si Grenadine

7 mai 1902

1565

Merapi

Indonezia

1930

1369

Mt. Taal

Filipine

31 ian. 1911

1335

Merapi

Indonezia

13 dec. 1931

1300

Merapi

Indonezia
1951

1300

Santa Maria

Guatemala

8 apr. 1902

1000

Purace

Columbia

1949

1000

Paricutin

Mexic

1949

1000

Mount Kelud

Indonezia

25 aprilie 1966

1000

Produsele rezultate în urma erupţiilor vulcanice pot fi grupate în produse gazoase, fluide
(lave) şi solide (blocuri vulcanice, bombe, lapili, nisip şi cenuşă vulcanică). Funcţie de tipul şi
intensitatea erupţiei, hazardele vulcanice se manifestă prin fenomene primare (nori arzători,
căderi de materiale vulcanice solide, curgeri de lave şi emanaţii de gaze) şi fenomene
secundare (curgeri de tip lahar, alunecări de teren, tsunami, modificări ale configuraţiei
scoarţei terestre). Manifestările vulcanice induc însă invariabil şi efecte indirecte (induse),
reprezentate prin degradarea calităţii mediului pe termen scurt, mediu sau lung, la nivel local,
regional sau global.

Tabelul nr.3. Vulcanii şi erupţiile vulcanice cu cel mai mare număr de persoane afectate
(1900 – 2005)
Vulcanul

Localizare

Data

Pers. afectate

Mt. Pinatubo

Filipine

9-22 iunie 1991

1036065

Mt. Galunggung

Indonezia

5 apr. 1982

300000

Indonezia

1969

250000

Karthala

Comoros

24 nov.-10 dec. 2005

245000

Mayon

Filipine

6 febr.-19 martie 1993

165009

Rabaul

Papua Noua Guinee

19 sept. 1994
152002

Reventador

Ecuador

3-4 nov. 2002

128150

Mt. Nyiragongo

Congo

17 ian. 2002

110400

Mt. Agung

Indonezia

3 ian. 1963

78000

Mt. Soufriere

Guadeloupa

30 aug. 1976

75003

Popocatepetl

Mexic

21 dec. 1994

75000

Mt. Arenal

Costa Rica

21 octombrie 1976

70000

Mayon

Filipine
10 sept. 1984

70000

Hudson

Chile

13 aug. 1991

63200

Mt. Hudson

Argentina

13 aug. 1991

63200

Mt. Mayon

Filipine

24 febr.-3 sept. 2000

60796

Mt. Nyirangongo

Congo

10 ian. 1977

60000

Mt. Taal

Filipine

28 sept. 1965

58785

Gamalama

Indonezia

4 sept. 1980

52235

Mt. Mayon
Filipine

20 apr. 1968

51000

Tabelul nr.4. Vulcanii şi erupţiile vulcanice care au produs peste 1 mil. dolari pagube
materiale

Vulcanul

Statul

Data

Valoarea (mii $)

Mt. St.Helen

SUA

18 mai 1980

1500000

Nevado Del Ruiz

Columbia

13 nov. 1985

1000000

Rabaul

Papua Noua Guinee

19 sept. 1994

400000

Mt. Pinatubo

Filipine

9-22 iunie 1991

211000

Mt. Galunggung
Indonezia

5 apr. 1992

160000

Mt. Gamalama

Indonezia

9 sept. 1983

149690

El Chichon

Mexic

28 mai 1982

117000

Unsendake

Japonia

1945

80000

Mont Colo

Indonezia

14 iulie 1983

25500

Eldafjell

Islanda

23 ian.-10 febr. 1973

24700

Mt. Usu

Japonia

7 aug. 1977

22000
Mt. Sakurajima

Japonia

3 ian. 1914

20000

Grimsvotn

Islanda

1 oct.-7 nov. 1996

16500

Hudson

Chile

13 aug. 1991

15000

Tungurahua

Ecuador

14 aug. 2001

10975

Mt. Taal

Filipine

28 sept. 1965

10000

Mt. Nyiragongo

Congo

17-21 ian. 2002

9000

Mt. Kelud

Indonezia

10-12 febr. 1920

8000

Mt. Mayon

Filipine

20 apr. 1968

5000

Mt. Arenal

Costa Rica

29 iul. 1968

5000

Etna

Italia

18 iul. 2001

3100

Mt. Mayon

Filipine

24 febr.-9 mart. 2000

2200

Cerro Negro

Nicaragua

3 febr. 1971

2000

Mt. Lokon

Indonezia

24 oct. 1991

1000
Produsele activităţilor vulcanice şi impactul negativ al acestora

Norii arzători

Norii arzători (fr. nuées ardentes, engl. glowing clouds) reprezintă acei nori rezultaţi în urma
exploziilor vulcanice şi care sunt suprasaturaţi în vapori de apă, gaze şi materiale solide
pulverizate, cu o temperatură care poate atinge sau depăşi 250°C şi o viteză de deplasare de
peste 200 km/h. Norii arzători rezultaţi în urma unor erupţii din timpurile istorice au putut
ajunge până la 30-40 km de aria sursă. Aceştia pun mari probleme atunci când sunt expulzaţi
în lateral (tipul pelean de erupţie), iar cele mai mari tragedii li se asociază (circa 70 % din
decesele cauzate de erupţii în secolul al XX-lea).

La 8 mai 1902, vulcanul Mont Pelée (Martinica, Antilele Mici) a explodat datorită faptului că
dopul de material solid care s-a format la partea superioară a craterului a rezistat timp
îndelungat presiunii gazului. Nori de gaz, încărcaţi cu cenuşă şi sulf, având o temperatură de
circa 700°C şi o viteză de deplasare de peste 200 km/oră au înghiţit oraşul Saint Pierre.
Presiunea gazelor, proiectate cu viteză foarte mare au distrus totul în cale şi 30.000 de oameni
au murit instantaneu. Probabil că această catastrofă ar fi putut fi evitată dacă riscul ar fi fost
apreciat la valoarea reală, dar s-a considerat că evacuarea nu este necesară, oraşul fiind destul
de departe de vulcan (6 km); mai mult, într-un comunicat publicat în presa locală în ziua
anterioară catastrofei se garanta deplina securitate a oraşului. O altă erupţie, cea a vulcanului
Mt. Saint Helens din SUA, a provocat moartea a 60 persoane şi distrugerea a 500 km2 de
pădure datorită propagării laterale a norilor arzători.

Căderile de materiale vulcanice solide (air-fall tephra)

Includ totalitatea materialelor solide expulzate de vulcan în atmosferă şi care, ulterior, cad
gravitaţional pe suprafaţa topografică; în cazul vulcanismului de subducţie, caracterizat prin
erupţii violente, acestea reprezintă o bună parte a materialului expulzat. Primele fragmente
care ajung la nivelul suprafeţei topografice sunt cele de dimensiuni mari, în timp ce
fragmentele foarte fine se depozitează lent, putând fi transportate de curenţii de aer chiar la
sute de kilometri distanţă, în funcţie de condiţiile meteosinoptice.

Erupţia vulcanului Irazu (Costa Rica) din 1963-1965 a acoperit în cenuşă plantaţiile de cafea,
ruinând agricultura locală, provocând pagube de circa 150 milioane de dolari (Smith, 1996).
Pe termen mediu şi lung însă aportul de cenuşi vulcanice a însemnat revigorarea nutritivă a
solurilor supraexploatate.

Emanaţiile de gaze

Emanaţiile de gaze din timpul erupţiilor sau rezultate din procesul de răcire a lavelor includ
de obicei un amestec de vapori de apă (H2O), hidrogen (H2), monoxid de carbon (CO),
hidrogen sulfurat (H2S), bioxid de sulf (SO2), acid sulfuros (H2SO3), acid sulfuric (H2SO4),
acid clorhidric (HCl), acid fluorhidric (HF), metan (CH4), amoniac (NH4) în diferite
proporţii. În ciuda toxicităţii ridicate, aceste emanaţii care însoţesc aproape toate
manifestările vulcanice nu au reprezentat decât foarte rar cauza directă a unor dezastre de
mari proporţii, de cele mai multe ori efectul acestora resimţindu-se la distanţe mici faţă de
aria sursă (centre de erupţie, fumarole). Expunerea faţă de unele dintre aceste gaze poate
afecta vederea, sistemul respirator, iar în anumite condiţii, poate provoca chiar decesul.

Tabelul nr.5. Efectele expunerii la dioxid de carbon (după International Volcanic Health
Network)

Limita de expunere (% din aer)

Consecinţe asupra sănătăţii

2-3

Efecte imediate neobservabile, dar efecte de durată asupra creierului

Respiraţia devine mai profundă şi mai alertă, chiar în stare de odihnă

3-5

Respiraţia se accelerează, iar expunerea prelungită provoacă dureri de cap

Respiraţie greoaie, dureri de cap, transpiraţie şi puls scăzut

7,5

Respiraţie rapidă, accentuarea bătăilor inimii, dureri de cap, transpiraţie, ameţeală, slăbirea
musculaturii, pierderea abilităţilor mentale, moleşeală, lăcrimarea ochilor

8-15

Dureri de cap, ameţeală, vomă, pierderea cunoştinţei şi chiar moartea dacă pacientului nu i se
asigură imediat oxigen

10

Problemele respiratorii se accentuează rapid, cu pierderea cunoştinţei în 10 – 15 minute

15

Concentraţie letală, concentraţiile mai mari fiind intolerabile peste această valoare
25

Convulsiile şi pierderea cunoştinţei apar după câteva inspiraţii.

Dioxidul de carbon, căruia i se asociază cele mai grave probleme, este un gaz incolor şi
inodor, având o densitate de 1,5 ori mai mare decât a aerului, fapt care facilitează acumularea
acestuia în zonele depresionare, mai ales în condiţiile unui calm atmosferic prelungit.
Datorită concentraţiilor ridicate necesare pentru a afecta viaţa, concentraţiile de CO2 sunt
exprimate adesea în procente ale volumului de gaz dintr-un volum de aer considerat; astfel,
1% reprezintă de fapt 10.000 ppm (IVHN). Recomandările presupun evacuarea imediată a
populaţiei atunci când concentraţiile acestui gaz depăşesc 1,5% din volum.

Dioxidul de carbon eliberat în timpul erupţiilor vulcanice sau prin emanaţii lente din curgerile
de lave, din craterele vulcanice, coşurile de alimentare sau camerele magmatice poate ajunge
la concentraţii ridicate acolo unde morfografia permite acumularea şi menţinerea acestuia în
apropierea suprafeţei topografice. Zonele depresionare, excavaţiile sau subsolurile clădirilor
din arealele expuse acestui tip de hazard se caracterizează prin cel mai înalt grad de risc. Trei
incidente mai grave s-au produs până în prezent.

La 20 februarie 1979, în zona platoului Dieng (Insula Java, Indonezia), 142 de persoane care
părăseau un sat de teama unei erupţii vulcanice din apropiere (craterul Sigludug) au fost ucise
de emanaţiile puternice de CO2, aproape pur (98 – 99%). Se consideră că CO2 magmatic
acumulat în profunzimea aparatului vulcanic din zona Dieng a reprezentat sursa gazului, iar
efuziunea acestuia a fost determinată de erupţia acviferului supus la presiuni foarte mari, fără
a se fi produs însă expulzarea vreunui tip de material magmatic. Emanaţii de CO2 există şi în
prezent în zona respectivă, cu efect asupra vegetaţiei şi implicaţii în incidente de mai mică
amploare.

Alte două catastrofe s-au produs în Camerun, în zona a două lacuri de crater, Nyos şi
Monoun, ambele cunoscute pentru concentraţiile mari de gaze din stratele profunde de apă.
La 15 august 1984, emanaţii de CO2 eliberate din lacul Monoun au ucis 37 de persoane;
eliberarea gazelor a fost pusă pe seama unui cutremur sau a unei alunecări care a deranjat
stratificaţia normală a apei. La 21 august 1986, emisia unei mari cantităţi de CO2 din lacul
Nyos a provocat moartea a 1746 de oameni. Norul de gaz a coborât pe văi determinând
decese până la 23 km distanţă de lac, afectând o suprafaţă de 60 km2 (Sigurdsson, 1988).
Analiza chimică a apei lacurilor nu a susţinut luarea în calcul a unor manifestări vulcanice în
acest caz, emisia gazului fiind asociată degazeificării magmei la diferite adâncime, fapt care a
determinat ascensiunea puternică şi depăşirea suprafeţei lacustre. Astfel de fenomene sunt
datorate unor condiţii locale, atât geologice, cât şi climatice, având în vedere că variaţiile
reduse de temperatură permit menţinerea stratificaţiei apelor lacustre şi, implicit, a gazelor în
profunzime. Acest lucru pune în evidenţă faptul că există posibilitatea acumulării gazului în
concentraţii letale în părţile adânci ale celor două lacuri, iar pentru a vorbi de hazard, nu este
nevoie ca apa lacului să ajungă la 100 % saturaţie a gazului. La o saturaţie de 50% a apei în
CO2, în condiţiile unor cutremure, a unor alunecări de teren pe versanţii craterului sau a altor
factori care să deranjeze stratificaţia normală a apei, poate exista riscul unei erupţii a gazului,
cu consecinţe dintre cele mai grave.

În vederea scăderii riscului generat de emisiile de CO2, în zona celor două lacuri, a fost
adoptată ca măsură preventivă extragerea controlată a gazului cu ajutorul unor conducte
dinspre adâncime spre suprafaţă; procedeul, iniţiat cu ajutorul unor mici pompe, se desfăşoară
apoi natural ca urmare a diferenţelor de presiune dintre cele două nivele. Fezabilitatea
procedeelor a fost demonstrată încă din 1992 în cazul lacului Monoun şi 1995 în cazul lacului
Nyos, iar punerea în aplicare s-a realizat în 2001.

Hidrogenul sulfurat (H2S) a fost identificat în concentraţii ridicate în preajma fumarolelor, a

craterelor vulcanice, dar şi a izvoarelor geotermale. În secolul al XX-lea au avut loc 46 de
decese şi un număr mult mai mare de îmbolnăviri datorate intoxicării cu hidrogen sulfurat în
regiunea geotermală Rotorua (Noua Zeelandă) şi în vecinătatea unor vulcani din Japonia
(IVHN).

Gradul ridicat de toxicitate şi impactul pe care îl au diferitele gaze care intră în componenţa
emanaţiilor vulcanice au determinat coborârea treptată a limitelor concentraţiilor maxime
admisibile, fără a exista însă o anumită valoare unitară la nivel mondial. Valoarea
concentraţiilor maxime admisibile depinde de normativele impuse pentru calitatea vieţii în
fiecare stat în parte.

Curgerile de lavă

Magma reprezintă un amestec de silicaţi, gaze dizolvate, vapori de apă şi, adesea, minerale
cristalizate în suspensie. O dată cu apropierea de suprafaţă şi scăderea presiunii, gazele se
pierd în atmosferă; magma ajunsă la suprafaţa scoarţei, sărăcită în compuşii volatili, poartă
denumirea de lavă. Funcţie de chimism, lavele se împart în: lave bazice, cu un conţinut de
SiO2 mai mic de 52%, temperaturi ridicate (1000-1100°C) şi fluiditate mare (pahoehoe lava,
în denumire hawaiană); lave acide, caracterizate printr-un conţinut mai mare de 62% SiO2,
temperaturi mai scăzute (600-800°C) şi o vâscozitate accentuată (aa lava, în denumirea
hawaiană); lave intermediare, cu un conţinut de SiO2 de 52 – 62%. Fluiditatea sau
vâscozitatea lavelor influenţează viteza acestora de deplasare. Astfel, funcţie de volum şi de
ritmul eliberării acestora, lavele bazice (bazaltice) pot ajunge până la 30 km distanţă de
aparatul vulcanic, dar în mod obişnuit nu se deplasează mai mult de 10 km. Lavele acide
(andezitice) rareori parcurg mai mult de 5 km, iar cele puternic acide (dacitice şi riolitice)
chiar mai puţin.

Manifestările vulcanului Nyiragongo sunt, în acest sens, expresive. Astfel, erupţia din 1977 a
acestui vulcan a determinat apariţia mai multor fisuri pe flancurile aparatului vulcanic,
determinând drenarea lacului de lavă incandescentă care se afla în crater încă din 1894;
curentul de lavă s-a deplasat cu o viteză de peste 95 km/h acoperind circa 400 de case de la
baza muntelui şi determinând moartea a 72 de persoane. Lacul de lavă a reapărut în timpul
unor erupţii din 1982 – 1983 şi 1994, aceasta din urmă determinând evacuarea oraşului
datorită curgerilor de lavă care au distrus partea centrală a oraşului Goma (500000 locuitori),
aflat la 19 km sud de vulcan. Situaţia s-a repetat în ianuarie 2002, când, datorită fracturilor
generate de explozie, curenţii de lavă au ameninţat din nou ariile învecinate distrugând
aeroportul oraşului Goma şi numeroase clădiri de la periferia acestui oraş. Erupţia a provocat
200 de victime şi a lăsat fără locuinţe 110000 de oameni (îndeosebi datorită curgerilor de
lave). Erupţia a avut consecinţe indirecte, datorită faptului că mulţi locuitori ai zonei şi-au
salvat viaţa trecând graniţa în Rwanda, ceea ce a stârnit îngrijorare pe plan internaţional
datorită posibilităţii declanşării unei catastrofe umanitare, ca urmare a conflictelor civile şi
militare din zonă. Oricum, trebuie menţionat faptul că, erupţiile din 1977 şi 2002 au cauzat
cel mai mare număr de decese asociate curgerilor de lave din ultimul secol.

Dintre alte erupţii în care curgerile de lavă au distrus oraşe de dimeniuni mari, cele ale
vulcanului Etna sunt cele mai elocvente. În anul 1669, erupţia acestui vulcan a generat
importante fluxuri de lavă, care au distrus parţial oraşul Catania şi o serie de sate din
vecinătate, iar în 1928, curgerile de lavă au distrus oraşul Mascali. Ambele erupţii au arătat că
lava poate atinge flancurile joase ale vulcanului într-un interval relativ scurt de timp, dacă
efuziunile sunt consistente. Cea mai recentă erupţie (şi cea mai puternică erupţie de flanc din
ultimii 150 de ani) este cea din 2002 – 2003, care a dus la eliberarea a circa 30 milioane m3
de lavă şi mari cantităţi de piroclastite, distrugând o serie de facilităţi turistice şi căi de acces.

Insulele Islanda şi Hawaii sunt alcătuite din curgeri de lavă succesive. În cazul Islandei, cele
mai cunoscute curgeri de lave sunt asociate erupţiei din 1783, când, timp de cinci luni,
acestea s-au propagat în lungul unei fisuri deschise pe o lungime de 20 km (Rădulescu,
1976), în legătură cu riftul atlantic. Suprafaţa acoperită de lave a fost de 560 km2, iar
volumul său a fost estimat la 12,3 km3; pierderile de vieţi omeneşti, fie datorate curgerilor de
lave, fie efectelor secundare (topirea gheţii, foametea datorată distrugerii resurselor) au fost
estimate la peste 10500 persoane, adică aproape 22 % din populaţia Islandei în perioada
respectivă (Smith, 1996). În privinţa consecinţelor pe termen lung, trebuie remarcat faptul că
refacerea terenurilor compromise de curgerile de lave se realizează mult mai rapid în climatul
tropical, unde ritmul alterării este accelerat (Hawaii, de exemplu), spre deosebire de climatul
mult mai rece al Islandei, unde alterarea este foarte lentă, corpurile de lavă rămânând
netransformate timp de sute sau chiar mii de ani.

Lahar, termen de origine indoneziană, reprezintă scurgerile sau avalanşele noroioase ale
detritusului vulcanic; factorul comun al scurgerilor de tip lahar îl reprezintă prezenţa apei
(precipitaţii, topirea gheţii sau a zăpezii, ruperea unui baraj natural) pe materiale piroclastice.
Aceste scurgeri antrenează totul în cale, uneori pe mai mulţi kilometri. Laharii reprezintă
cauza unor catastrofe naturale care provoacă numeroase victime în regiunile unde regimul
pluviometric şi volumul ridicat al precipitaţiilor se asociază unui vulcanism de subducţie
(stratovulcani înălţaţi), ca în America de Nord, Indonezia sau Filipine.

Erupţia vulcanului Pinatubo din 1991 a determinat expulzarea în atmosferă a numeroase

materiale piroclastice şi depozitarea a 5-7 km3 de materiale vulcanice pe versanţii şi văile
radiare din jurul aparatului vulcanic. Amploarea fenomenului de lahar asociat erupţiei care a
afectat cel mai mare număr de persoane din secolul al XX-lea a fost determinată de grosimea
mare a materialelor piroclastice (50 – 100 m), dar şi de pluviozitatea ridicată a regiunii (între
2000 şi 4000 mm/an).
Nevado del Ruiz (Munţii Anzi, Columbia centrală) a erupt în 1595 şi de alte trei ori între
1828 şi 1845. Fiecare erupţie a fost explozivă, cu depozitare de cenuşi, însă pagubele cele
mai mari au fost cauzate de căderea cenuşii pe stratul de zăpadă care acoperă versanţii
muntelui, cauzând masive curgeri de lahar, care au dus la moartea a 1000 de persoane.
Catastrofa s-a repetat la o scară mult mai mare în 1985, deşi erupţia era previzibilă, existând o
perioadă premergătoare cu o activitate în creştere, perioadă care ar fi permis autorităţilor
locale sau guvernamentale să ia măsurile necesare. Erupţia nu a fost una de foarte mari
proporţii, însă materialele expulzate au topit o parte a corpului de gheaţă de la partea
superioară a vulcanului determinând curgeri de lahar. Scurgerile s-au concentrat pe văile
înguste, ajungând până la o viteză de 45 km/oră. Scurgerile cele mai consistente s-au
concentrat pe flancul estic al vulcanului, prin văile Gualirivers, Azufrado, Lagunillas,
ultimele două unindu-se după o anumită distanţă şi formând un con aluvial la ieşirea spre
zona joasă. Scurgerea a distrus oraşul Armero, situat pe conul aluvial al celor două râuri,
provocând moartea a 20000 de oameni (majoritatea striviţi sau arşi în propriile case). O altă
scurgere de lahar a avut loc pe flancul vestic al vulcanului, provocând distrugerea a 400 de
case şi moartea a 1800 de persoane în apropierea oraşului Chinchina. Riscul unor astfel de
curgeri de lahar a rămas încă ridicat pentru comunităţile umane din vecinătatea vulcanului,
având în vedere manifestările sporadice ale acestuia şi menţinerea corpului de gheaţă la
partea superioară. Acest lucru impune o îmbunătăţire a sistemelor de comunicare şi
avertizare, dar şi o implicare extrem de atentă şi eficientă a factorilor de decizie care ar trebui
să intervină în situaţii de criză.

La nivel de ansamblu, deşi se caracterizează prin manifestări episodice, erupţiile vulcanice

reprezintă, alături de cutremure, unul dintre hazardele naturale cele mai tipice, atât datorită
faptului că au un profund caracter natural, cât şi datorită faptului că reflectă ideea centrală a
hazardului, respectiv probabilitatea. Această probabilitate rezultă din existenţa incertitudinilor
stochastice, indusă de evoluţia non-liniară a proceselor magmatice, dar şi a incertitudinilor
epistemice, asociate cunoaşterii umane limitate.

Bibliografie:

1. Newhall C.G., Self S. (1982) – The Volcanic Explosivity Index (VEI): an estimate of
explosive magnitude for historical volcanism, Journal of Geophysical Research, vol. 87, nr.
C2, pp. 1231-1238

2. Rădulescu D. (1976) – Vulcanii astăzi şi în trecutul geologic, Ed. Tehnică Bucureşti

3. Sigurdsson H. (1988) – Gas bursts from Cameroon crater lakes: a new natural hazard,
Disasters, nr.12, pp. 131-146

4. Smith Keith (1996) – Environmental hazards. Assessing risk and reducing disaster,
Editia a doua Routledge London, 389 pp.

5. *** (1991) – The eruption of Nevado Del Ruiz Volcano, Colombia, South America,
November, 13 1985, Committeeon Natural Disasters, Division of Natural Hazard Mitigation,
National Research Council, Natural Disaster Studies, vol. 4, National Academy Press,
Washington D.C.

6. EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database-www.em-dat.net-

Université Catholique de Louvain-Brussels – Belgium

7. *** IVHN-International Volcanic Health Network, www.esc.cam.ac.uk/ivhhn

[1] Sursa: "EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database, www.em-dat.net-

Université Catholique de Louvain-Brussels-Belgium". Datele statistice prezentate în text au
fost preluate din această sursă

publicat de unknown la 12:04

trimiteți prin e-mail

postați pe blog!

distribuiți pe twitter

distribuiți pe facebook

trimiteți către pinterest

linkuri de întoarcere către această postare

Creați un link

Postare mai nouăPostare mai vechePagina de pornire