Forma de relief reprezintă totalitatea asperităților scoarței terestre, fiind rezultatul interacțiunii

agenților geografici interni și externi. Cele mai cunoscute forme de relief sunt muntele, dealul,
câmpia (numită și șes), valea, depresiunea și podișul; caracteristicile lor sunt determinate de
înălțimile la care acestea se află, de tipul geologic din care sunt alcătuite și de floră și faună.
Cele mai înalte forme de relief sunt munții (cel mai înalt fiind 8848, vârful Everest din
masivul Himalayan) și cele mai joase (de sub nivelul mării) sunt fosele sau gropile abisale
(cea mai joasă fiind la 11 022, Groapa Marianelor, Oceanul Pacific). Formele de relief pot fi
continentale sau submarine.

Munții - reprezintă forme de relief cu altitudini absolute de peste 800 m, cu versanți și pantă
accentuată. După aspect munții pot apărea formând munți răzleți (vulcanul Kilimanjaro), sub
formă de lanțuri muntoase (Caucazul Mare), sub formă de sisteme montane (Alpino-Carpato-
Himalaian). După vârstă sunt munți vechi (Scandinavi, Ural) și munți tineri (Alpi, Caucaz).
După modul de formare sunt munți tectonici, vulcanici și micști.

Podișurile - reprezintă forme de relief cu altitudine absolute de peste 200 m și cu aspect de

platou, formată de interfluvii largi, despărțite de văi adânci. Există podișuri ce se suprapun
regiunilor de platformă și constitue podișuri joase (podișul Rusiei Centrale), iar altele se află
în regiunile de orogen și au o înălțime de mii de metri (podișul Iran, Tibet).

Dealurile - formă de relief cuprinse între 300 și 1000 m, cu aspect de culmi alungite sau
cupole rotunjite.

Câmpiile - formă de relief majoră, netedă sau ușor ondulată cu altitudini cuprinse între 0 și
300 m.

Muntele este o formă de relief pe suprafața pământului care se extinde deasupra terenului
limitrof pe o suprafață limitată, fiind mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind
înălțimea de 800 m. Există desigur un mare spațiu de libertate în a aprecia pe plan local ceea
ce constituie sau nu un munte.

Munții acoperă suprafețe de aproximativ 52% din Asia, 36% din America de Nord, 25% din
Europa, 22% din America de Sud, 17% din Australia și doar 3% din Africa. Per ansamblu,
circa 22% din suprafața uscatului Terrei este muntoasă. De asemenea, 1 din 10 oameni
locuiesc în zone montane. Absolut toate fluviile și râurile importante ale planetei izvorăsc și
sunt alimentate din surse montane, respectiv mai mult de jumătate din umanitate depinde vital
de apa montană.

Adjectivele muntos și montan sunt utilizate pentru a descrie suprafețele montane și lucrurile
asociate cu acestea. Substantivele muntean (munteni) și montaniard (montaniarzi)
desemnează locuitorii permanenți ai munților, respectiv pe cei care sunt frecvent prezenți ca
oaspeți a muntelui în calitate de iubitori ai acestuia.
În istoria Terrei, munții s-au format și au dispărut continuu, înălțându-se semeți doar pentru a
fi apoi erodați și transformați în banale dealuri. Cei mai înalți sunt cei mai tineri. Muntele
Everest a început să prindă contur abia cu circa 15 milioane de ani în urmă, în epoca
maimuțelor antropoide. În deplasarea lor continuă pe fața pământului, plăcile continentale și
cele oceanice se lovesc unele de altele, uneori înregistrându-se coliziuni frontale: aceste
ciocniri sunt cele care duc la formarea marilor lanțuri muntoase. Când o placă oceanică
alunecă sub una continentală, rocile sale sunt împinse în adâncurile fierbinți ale Terrei și se
topesc; o parte a acestor roci topite formează un șir de vulcani la suprafață. Concomitet, placa
continentală se încrețește de-a lungul liniei frontale, născând alți munți când două plăci
continentale se ciocnesc un volum uriaș din scoarța terestră este împins în sus, așa cum se
întâmplă la coicnirea a două trenuri, văzută cu încetinitorul. Odată munții formați însă, asupra
lor se abat alte forțe ale naturii, erodându-i până ce întregul proces se reia, în decursul a
milioane de ani. Formarea munților este un ciclu fără sfârșit, masive aflate în diverse stadii ale
acestui ciclu putând fi întâlnite pretutindeni în lume.