Relieful Romaniei

Caracteristici generale

Relieful României se caracterizează printr-o mare diversitate și complexitate. Din întreaga suprafață a
României, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine), 42% de dealuri și podișuri (200–800 m
altitudine) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine).

Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul Transilvaniei, înconjurat de
lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o
treaptă mai joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice.

Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului românesc. Relieful structural este
pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați și Podișul Dobrogei de Nord. De asemenea, horstul
dobrogean s-a constituit pe resturi hercinice în condițiile eroziunii diferențiale a peneplenei. Relieful
petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și Podișul Dobrogei. Relieful dezvoltat pe roci
solubile reprezintă peste 20 % din teritoriul țării, mai relevant fiind relieful carstic din aria carpatică. Tot
în Carpați este specific și relieful dezvoltat pe gresii și conglomerate, în ariile de orogen, alături de care
evoluează relieful vulcanic și cel grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile mai joase se afla relieful
dezvoltat pe argile, marne, nisipuri și depozite leossoide. Relieful glaciar este bine reprezentat în părțile
înalte ale Carpaților Meridionali și în Munții Rodnei, prin circuri glaciare, în timp ce relieful periglaciar
este distribuit, în mod variat, pe întreg teritoriul țării. De asemenea, relieful fluviatil și cel litoral au o
reprezentare specifică pe teritoriul României

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate
și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a
principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea
reliefului.[1] Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea
a Transilvaniei.[1] Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin, pășuni alpine și întinse
suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la
2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km.[2]

La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile de Vest — locurile cele
mai populate,[1] datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și condițiilor favorabile
culturii viței-de-vie și pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari podișuri
(Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se întind două mari
câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și
stuf.[1] Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se
grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai
vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.[3] Delta Dunării a fost
introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a biosferei.[4]
România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape
marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de
poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și de prezența arcului carpatic. Factorul
antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.[5]

Harta reliefului Romaniei :

Munții României
Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul țării, a Transilvaniei.
Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi transversale total sau parțial) și prezintă un număr
însemnat de depresiuni intracarpatice (cu diferite geneze[6]), cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni
alpine, cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au fost, din cele mai vechi timpuri, loc de retragere
și de adăpost al populației pe timpul invaziilor străine. Datorită caracteristicilor locale, au apărut și
așezări permanente (în depresiuni și pe culoarele de vale), dar și temporare (odăi, sălașe) care ating
plafonul de 2000 m. În Carpații Apuseni se atinge altitudinea de 1200 m pentru așezările permanente.
Raportat la continentul european, Carpații reprezintă sistemul nord-estic montan alpin, care începe din
Bazinul Vienei și ține până în Valea Timocului, pe o lungime de aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț
montan din Europa) și se întinde pe o suprafață de 170 000 km². Pe teritoriul României au o lungime de
910 km.[2] Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat
prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezistența
Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est,
direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.

Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2 500 m, domină relieful României, altitudinea
maximă de 2 544 m fiind în vârful Vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș.
 Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime mijlocie și mică și au altitudinea medie de 840 m. De
asemenea, circa 90 % din suprafața lor se află sub altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria
carpatică având peste 2000 m, în proporție de 85 %, se află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna.
Treapta munților prezintă, deci, diferențieri din punct de vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu
altitudinea medie de 1136 m, Carpații Orientali, cu altitudinea medie de 950 m și Carpatii Occidentali, cu
altitudinea medie de 654 m.[7]

Carpații românești se împart în trei mari grupe:

 Carpații Orientali, aflați între granița de nord și Valea Prahovei, reprezintă 52,2 % din întreaga
arie carpatică, cuprinzând depresiuni largi și numeroase pasuri ce permit circulația rutieră și
feroviară între Moldova și Transilvania; pe latura vestică a Carpaților Orientali se întinde cel mai
mare lanț de munți vulcanici
din Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc etc. Formați ca și celelalte
unități ale Carpaților românești, în timpul orogenezei alpine, prezintă varietate litologică, fiind
constituiți din sișturi cristaline, roci sedimentare și roci vulcanice, dispuse în trei șiruri paralele.
Altitudinea maximă este de 2303 m, iar gradul de fragmentare este ridicat, fiind dat de prezența
depresiunilor și văilor dispuse transversal și longitudinal

 Carpații Meridionali, cuprinși între Valea Prahovei și culoarul Timiș-Cerna, se întind pe

aproximativ 21 % din spațiul montan românesc. În această grupă se întâlnesc cei mai înalți munți
din România, 11 vârfuri au altitudini de peste 2500 m. Caracteristicile morfometrice sunt
superioare celorlalte unități carpatice. Dovada o constituie înălțimea maximă de 2544 m,
înclinarea medie a reliefului de 25 – 35 % și adâncimea fragmentării, care, pe alocuri, variază
între 500 și 1000 m. Masivitatea pronunțată se explică prin structura litologică, prin
predominarea sișturilor cristaline. În plus, aceste tipuri de roci au conservat cel mai bine
urmele glaciațiunii pleistocene și, ca urmare, Carpații Meridionali adapostesc cea mai mare
varietate de forme glaciare: circuri și văi glaciare, custuri, șei de transfluență, morene frontale și
laterale, praguri glaciare. Acestea sunt fie izolate, fie grupate, în acest din urmă caz formând
complexe glaciare. De asemenea, rocile metamorfice sunt cele care au condiționat menținerea
urmelor modelarii policiclice, în cadrul lor evidențiindu-se trei suprafețe de nivelare (Borăscu,
Râu-Șes, Gornovița), precum și umeri de vale

 Carpații Occidentali, ce se întind între Defileul Dunării la Sud, și Someș la Nord, au trecut, pe
parcursul orogenezei alpine, prin etape de înălțare și de coborare, prin accidente tectonice pe
parcursul cărora s-au definitivat masivele sub formă de horsturi si grabene. Liniile de falii
formate au permis apariția efuziunilor vulcanice și conturarea unor forme vulcanice care s-au
păstrat până azi. Ponderea mare a rocilor dure (sișturi cristaline, granite, banatite) explică
masivitatea reliefului. Și în cadrul lor, procesele tectonice sacadate, cu faze de înălțare urmate
de lungi perioade de liniște tectonică, au contribuit la formarea suprafețelor de nivelare, însă la
înălțimi mult mai reduse în comparație cu celelalte ramuri carpatice. Altitudinea maximă este de
1849 m în Munții Apuseni.[7] Principalele resurse sunt: minereuri feroase și neferoase, cărbuni,
materiale de construcții, izvoare minerale etc.