CURS II

CADRUL NATURAL

1. RELIEFUL
Marile unități de relief ale țării
După structură - adică după modul de așezare a stratelor Pământului – aproape
jumătate din suprafața țării (munții, Subcarpații, Dobogea de Nord, Podișul Mehedinți și
unele dealuri) cuprinde strate cutanate (zone de orogen), cu relief mai semeț și pante mai
accentuate. Cealaltă parte, în general mai joasă, (majoritatea ținuturilor de deluroase și
cele de câmpie), este alcătuită di strate orizontale sau aproape orizontale (zone de
platformă). Faptul că se răsfrânge în aspectul formelor de relief și în raspândirea multora
din resursele miniere ale țării.

CARPAȚII
Individualitatea geografică a Carpatilor Românești
Carpații reprezintă elementul coordonator de referință pentru întregul sistem
teritorial al României în literatura geografică fiind și la nivelul de detaliu al subunităților.
Toponimul de ”Carpați” vine de la ”Karpate” provenit din originea alirotracica și
înseamnă stâncărie și a fost consemnat prima dată de către Ptolemeu și preluat ulterior de
Mercator care vorbește despre Carpathus Mons, Cununa Carpatică.
Munții Carpați constituie o prelungire mai scundă a Alpilor. Ei încep de la
Dunăre, din bazinul Vienei și după o mare cotitură pe teritoriul țării noastre, se termină la
sud de Dunăre, în depresiunile de pe Valea Timokului, dincolo de care urmează Munții
Stara Planina (Balcanii). Carpații fac parte din categoria munților tineri ai Europei
(înălțați prin cutări repetate la sfârșitul erei mezozoice și în era neozoică). Traseul lor
sinuos și altitudinea mai redusă decât a Alpilor, depășind puțin Balcanii, ca și mulțimea
depresiunilor și a văilor largi ce-i străbat, caracterizează acești munți, oferind spații
prielnice de locuit și înlesnind trecerile dintr-o parte în alta. Specifică este vasta arie
depresionară interioară – Depresiunea Transilvaniei. Nicăieri în catena munților tineri ai
Europei nu mai există a atât de mare depresiune interioară. În raport cu aceasta, Carpații
din jur au fost numiți : Orientali, Meridionali și Occidentali.
Între sistemele muntoase ale Europei, Carpații reprezintă o unitate bine
individualizată, deși au multe trasături comune cu Alpii. Lungimea de aproximativ 1500
km de la bazinul Vienei și Valea Timocului îi situează pe primul loc în Europa din punct
de vedereal lungimii depășind Alpii care au o lungime de 100 km și Pirineii de 500 km.
Suprafața lor este de 170 ooo km2 depășind Alpii care au suprafața de 140 000
km2.
Trăsături comune cu Alpii
- stadiul de geosinclinal în mezozoic, cutarea catenelor începând cu cretacicul superior
- peneplenizarea ulterioară a canalelor muntoase
- ridicarea în bloc la sfârșitul mezozoicului
- existența piemonturilor de acumulare interioare
Diferențieri față de Alpi
- vechimea cea mai mare a formațiunilor carpatice cutate în același timp cu Pirineii
- vulcanii neogeni foarte slabi în Alpi
- evolutia paleologică mai complexa decât a Alpilor și perioadă de formare mai lungă
- prezența flișului, formațiune caracteristică Carpaților
- altitudine medie mai redusă a Carpatilor, aproximativ 840 m, determinând încadrarea
lor în categoria munților mijlocii, iar a Alpilor este de 1350 m.
- glaciațiunea pleistocenă mult mai redusă decât în Alpi
- fragmentarea mult mai accentuată a Carpaților
- existența unor întinse suprafețe de nivelare.
Priviți în ansamblu, Carpații apar ca o succesiune de porțiuni înalte, ce depășesc
2000 m altitudine și sectoare mai joase cere se mențin sun 1000 – 1200 m altitudine. Se
înșiră astfel : Tatra – înalți, Beskizii Orientali mai joși. Carpații Orientali mai înalți în
partea lor nordică (Rodna și împrejurimi) și mai scunzi în sectorul curburii, Carpații
Meridionali – înalți (de unde primesc și denumirea de ”Alpii Transilvaniei”) și Carpații
Occidentali, munți scunzi, care încheie cununa carpatică din jurul Transilvaniei. Ultimele
trei subdiviziuni aparțin țării noastre, de unde denumirea de ”Carpații sud – estici” sau
”românești”.
Carpatii romanesti sau Carpații Sud Estici, reprezintă sectorul cel mai complex
din punct de vedere morfostructural din întreg lantul carpatic, cuprinzand 54 % din
suprafața acestora, celelalte două sectoare fiind Carpații Nord Vestici și Carpatii de
Mijloc.
Prezenta lor conferă României caractere de țară carpatică, argumentat prin faptul
că o parte a teritoriului României este suprapus lanțului Carpatic, iar pentru alte unități de
relief pericarpatice este caracteristic șisturile cristaline specifice Carpaților, iar pentru
celelalte unități pericarpatice este caracteristic sedimenatrul sub forma depozitelor
corelate de proveniența carpatică.
Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul
țării, a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi transversale
total sau parțial) și prezintă un număr însemnat de depresiuni intracarpatice (cu diferite
geneze), cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni alpine, cu întinse suprafețe de eroziune.
Acești munți au fost, din cele mai vechi timpuri, loc de retragere și de adăpost al
populației pe timpul invaziilor străine. Datorită caracteristicilor locale, au apărut și
așezări permanente (în depresiuni și pe culoarele de vale), dar și temporare (odăi, sălașe)
care ating plafonul de 2000 m. În Carpații Apuseni se atinge altitudinea de 1200 m pentru
așezările permanente.
Separarea celor trei sectoare se bazează nu numai pe așezarea și altitudinea lor
medie, ci și pe diferențieri de structură geologică. Limitele dintre ele depășesc astfel pe
alocuri aliniamentele stric indicate de așezarea geografică: Valea Prahovei între Carpații
Orientali și cei Meridionali, Culoarul Timiș - Cerna între Carpații Meridionali și Carpații
Occidentali.
Raportat la continentul european, Carpații reprezintă sistemul nord-estic montan
alpin, care începe din Bazinul Vienei și ține până în Valea Timocului, pe o lungime de
aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan din Europa) și se întinde pe o suprafață
de 170 000 km². Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin,
bine individualizat prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin
masivitate și structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o
direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de
horstul hercinic dobrogean.
 Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2 500 m, domină relieful
României, altitudinea maximă de 2 544 m fiind în vârful Vârful Moldoveanu din Munții
Făgăraș. Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime mijlocie și mică și au altitudinea
medie de 840 m. De asemenea, circa 90 % din suprafața lor se află sub altitudinea de
1500 m. Cea mai mare parte din aria carpatică având peste 2000 m, în proporție de 85 %,
se află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna. Treapta munților prezintă, deci,
diferențieri din punct de vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu altitudinea medie
de 1136 m, Carpații Orientali, cu altitudinea medie de 950 m și Carpatii Occidentali, cu
altitudinea medie de 654 m.
Limitele Carpaților Românești
În extremitatea N si S, limita Carpaților Românești corespunde cu granite de stat
cu Ucraina N și Iugoslavia SV.
Între aceste limite Carpații Românești ocupă o suprafață de 66000 km 2 care
reprezintă 27,8 % din suprafața României și au o lungime de 910 km și o lățime de 40 km
în sectorul Fagaraș și 140 km în Carpatii Occidentali pe aliniatura Miniș - Alba Iulia.
Celelalte limite sunt în cele mai multe cazuri fâșii de tranziție între Carpați și
unități de relief adiacente în funcție de criteriul care a stat la baza stabilirii lor.
Dupa criteriul geografic limita Carpatilor față de unitățile vecine poate fi trasată
pe linia de contact dintre formațiuni de tip carpatic, sisteme cristaline cu intruziuni
granitice, calcare mezozoice și depozite sedimentare ce exista flișului cretacic și paleogen
și de vulcan neogen, cu cele din sedimentarul neogen care alcătuiesc cuvertura
sedimentară a podișurilor și câmpiilor vecine.
Morfologic limita dintre Carpați și unitățile învecinate este dificil de stabilit.
Exista subunități a caror aparență este controversată. Din punct de vedere altimetric
limita variază destul de mult între Carpați și Subcarpați fiind situate în jurul altitudinii de
800 m, spre Dealurile de Vest coborând până la 250 - 400 m, iar spre Depresiunea
Transilvaniei este foarte larg 200 - 800 m.
Caracteristici geologice și orografice
Ridicarea Carpaților a început odata cu faza laramică a orogenezei alpine, cretacic
superior și s-a continuat până la sfârșitul pliocenului și chiar în prima parte a
cuaternarului.
Alcătuirea geologică are ca specific tripla zonalitate longitudinală a formațiunilor
în Carpații Orientali, mozaicarea foarte accentuată în Carpații Occindentali și o relativă
simplificare în Carpații Meridionali. Caracteristice sunt formațiuni vulcanice neogene și
flișul cretacic și paleogen. O consecință directa a acestei alcătuiri petrografice este
prezenta resurselor.
Carpații au o seismicitate destul de accentuată în sectorul curburii înregistrând
cutremure cu hipocentre la altitudini mari.
Prin altitudinea Carpaților Românești se înscriu în categoria munților mijlocii, 90
% din suprafața lor fiind situate la înălțimi reduse și depășind 2500 m doar în 11 vârfuri
din Meridionali, în timp ce în Orientali doar 3 regiuni depășesc 2000 m, iar în
Occindentali în sud altitudinea trece cu puțin peste1400 m și în Apuseni peste 1800 m.
După ridicarea Carpaților a început o acțiune de modelare subaeriana care a
determinat cutarea celor trei suprafețe de nivelare.
Fragmentarea accentuata, are valori cuprinse între 0,5-3km/km2, iar energia de
relief având valori medii de 600 m, mai ridicate în Meridionali de1000 m.
 Caracteristicile climatice și hidrografice
Acestea sunt direct dependente de factori ca:
- poziția geografica a Carpaților
- orientarea culmilor muntoase
- altitudinea
- configurația relifeului
Ca o consecință a poziției geografice, pe fondul climatului temperat continental
moderat se manifesta influențe climatice oceanice, baltice, de ariditate, pontice și
submediteraneene.
Altitudinea determină o diferențiere a elementelor meteo, acestea prezentând
valori corespunzatoare atât la altitudini de peste 2000 m, cât și a celor de aproximativ 100
m în Defileul Dunării.
Mulțimea depresiunilor și culoarelor de vale determină frecvența destul de
ridicată a inversiunii termice și canalizarea maselor de aer pe anumite direcții.
Orientarea culmilor determină contraste climatice diferite ale retelei hidrogarfice
si debite diferite.
Rețeaua hidrografică prezinta caractere de radialitate derivate din pozitia centrală
a lanțului carpatic pe teritoriul țării.
Potentialul hidroenergetic este destul de ridicat și valorificat prin amenajarea cu
funcții complexe.
Caracteristici ale vegetației și soluri
Acestea sunt dependente de particularitățile reliefului și ale climei. Din punct de
vedere biopedogografic, Carpații prezintă etajare clară. Se pot delimita astfel în spațiul
carpatic, două trepte.
1. Prima treapta a munților scunzi și mijlocii.
Altitudinea acestei trepte corespunde unui ecart larg de la aprox 100 m altitudine
în Defileul Dunării, la aproximativ 1800 m, spațiu care se suprapune cu aproximativ 60
% din suprafața munților României. În partea inferioară a acestei trepte între 800 – 1200
m sunt caracteristice păduri de fag pure, urmate la altitudini de 1200 - 1400 m de pădurile
de amestec de fag, rășinoase, iar la partea superioară de cele de conifere.
Pădurea din acest spațiu a fost supusă unei presiuni antropice destul de accentuate
în urma defrișărilor instalându-se pășunile alcătuite din specii ierboase: păiușul roșu,
iarba vântului.
Solurile corespunzătoare acestei trepte se formează în condiții de umiditate
ridicată între 800 - 1200 mm/an și temperaturi medii anuale între 0 și 7 grade Celsius.
În aceste condiții se formează soluri podzolice și brune, feriiluviale pe suprafețe
mai plane și brune acide pe versanți. Acolo unde relieful o impune sub vegetația de
stâncării se formează soluri scheletice. Diferențieri se înregistrează în funcție de
expoziție.
La altitudini sub 800 m, vegetația dominantă este alcătuită descendent din păduri
de fag-gorun, stejar și alte foioase.
 De-a lungul văilor este specific arinul. În spațiile depresionare pe alocuri
vegetația de muschi și licheni datorită înmlăștinirilor în zone mai joase, mai ales în
Apuseni și Orientali. Fauna acestui etaj este alcătuită din specii de interes cinegetic.
2. A doua treaptă - treapta munților înalți
Corespunde altititudinii de peste 1700 – 1800 m ce ocupă 23 % din suprafața
Carpaților, cunoscută ca zona alplină sau etajul alpin. Clima este rece și umedă cu
temperaturi medii anulae apropiate de 0 grade C și stratul de zapadă și fenomenul de
înghet este present 7 - 8 luni pe an.
Precipitațiile depășesc 1200 m, iar viteza vântului 7 - 8m pe s. Se pot identifica 2
etaje proprii acestei trepte:
Etajul alpin inferior, subalpin situat între altitudinea de 1700 – 1800 m și 2000 -
2200 m favorabile dezvoltării arbuștilor și subarbuștilor. Dinspre etajul de pădure spre
altitudini mai mari sunt dispuse tufișurile de jneapăn și ienuperi pitici. Urmează fâșia
subarbuștilor sau a arborilor pitici alcatuită din : zmârdar, afin, merișor, salcie pitică.
După tăierea arbustilor s-au instalat pajiștile alcătuite din pârușca, iar în zona
stancilor - agrotis rupestris.
Etajul alpin superior, alpin propriu-zis cuprinde tot spațiul carpatic situat la
altitudini mai mari decât 2000 - 2200 m cu perioade de vegetație de 3 - 4 luni/an. Soluri
din etajul alpin superior sunt soluri podzolice, cu multe elemente scheletice și puternic
acide. Vegetația specifică este cea de pajiște alpina și stepă alcătuită din păiuș alpin -
festuca rupina, firuța alpină, mușchi și licheni.
Umanizarea Carpaților
Condițiile naturale au determinat o umanizare timpurie a Carpaților, încă din
paleolitic, fapt atestat de multe urme arheologice și mai târziu documente scrise.
Semnificativ este faptul că, Carpații au constituit încă de la început o parte
integrantă a spațiului etnogenezei poporului geto-dac, dac și roman. Continuitatea de
locuire a populației în spațiul carpatic este dovedită de urmele cetăților dacice de la
Sarmisegetusa, până la multe alte descoperiri în tot spațiul carpatic din Maramureș, până
la Dunare și mai târziu de castrele romane: Sarmisegetusa Ulpia Traiana, Porolisum,
precum și de mulțimea toponimelor dacice și latine.
În depresiunile carpatice și în cele de la marginea Carpaților, în perioada
medievală s-au format autonomiile locale româneștii, țările, primele formațiuni prestatale
ale românilor.
Așezările din spațiul carpatic au apărut și s-au dezvoltat în strânsă legătura cu
coondițiile fizico-geografice.
În prezent Carpații Românești se caracterizează printr-un grad de umanizare în
spațiu existând 57 de așezări urbane și aproximativ 2500 așezări rurale.
Așezările rurale din Carpați cuprind 20 % din așezările rurale din România, iar ca
structură se remarcă satele adunate în depresiuni, răsfirate de-a lungul văilor, risipite pe
versanți și pe suprafețe de nivelare inferioară. Localitatea situată la cea mai mare
altitudine de pe teritoriul României este Petreasa în bazinul superior al Arieșului la
altitudinea de 1400 m. Populația din Carpați are densitatea destul de mare în spațiile
depreisonare, depășind chiar 100 loc km2, dar scade la sub 25 loc km2 în câmpiile puțin
prielnice.
 Regionalizarea Carpatilor Românești
Are la baza un complex de criterii între care se detașeaza relieful și alcătuirea
geologică.
Emmanuel de Martonne delimita 6 subunități ale Carpaților:
- Masivul Transilvano-Banatic sau Alpii Transilvaniei, cuprinzând Munșii Făgăraș și
Parâng
- Înaltul Masiv Banatic și curpinde grupa Retezat-Godeanu
- Munții Metaliferi și a Banatului, actualii munți ai Banatului și Poiana Ruscă
- Masivul Maramureșean-Bucovinean sau Grupa Nordică a Carpaților Orientali
- Câmpia Moldovei cuprinzând restul Orientalilor și Bucegii
- Bihorul cuprinzând Munții Bihorului.
Mai târziu Simion Mehedinți și G. Vâlcan au separat numai trei grupe montane:
- Carpații Răsăriteni, ai Daciei cu limita apa Văii Dâmboviței
- Carpații Meridionali Getici cu limita între Munții Banatului și Munții Poiana Ruscă
- Carpații Apuseni la Nord de Mureș
Odată cu studiile lui Vintilă Mihăilescu s-au cristalizat ca subdiviziuni ale
Carpaților:
- Carpții Orientali, cu limita dintre Orientali și Meridionali pe Valea Prahovei, Valea
Cerbului și Vale Sinca
- Carpații Meridionali, cu limita dintre Meridionali și Occidentali - Cunoarul Timiș -
Cerna și Valea Bistriței
- Carpații Occidentali între Dunăre și Someș.
Carpații românești se împart în trei mari grupe:
Carpații Orientali, aflați între granița de nord și Valea Prahovei, reprezintă 52,2 %
din întreaga arie carpatică, cuprinzând depresiuni largi și numeroase pasuri ce permit
circulația rutieră și feroviară între Moldova și Transilvania; pe latura vestică a Carpaților
Orientali se întinde cel mai mare lanț de munți vulcanici
din Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc etc.
Formați ca și celelalte unități ale Carpaților românești, în
timpul orogenezei alpine, prezintă varietate litologică, fiind constituiți din sișturi
cristaline, roci sedimentare și roci vulcanice, dispuse în trei șiruri paralele. Altitudinea
maximă este de 2303 m, iar gradul de fragmentare este ridicat, fiind dat de prezența
depresiunilor și văilor dispuse transversal și longitudinal. Între văile Oituz și Prahova,
Carpații Orientali își schimbă direcția (de la N-V la S, spre S-V și V), formând Carpații
de Curbură. Masivele care alcătuiesc Carpații Orientali au următoarea alcătuire:
în vest roci vulcanice, în centru roci cristaline iar în est și sud roci sedimentare.
Principalele resurse sunt: minereuri de cupru, plumb, aur, argint, mangan, cărbuni,
ape minerale etc.
Carpații Meridionali, cuprinși între Valea Prahovei și culoarul Timiș-Cerna, se
întind pe aproximativ 21 % din spațiul montan românesc. În această grupă se întâlnesc
cei mai înalți munți din România, 11 vârfuri au altitudini de peste 2500 m.
Caracteristicile morfometrice sunt superioare celorlalte unități carpatice. Dovada o
constituie înălțimea maximă de 2544 m, înclinarea medie a reliefului de 25 – 35 % și
adâncimea fragmentării, care, pe alocuri, variază între 500 și 1000 m. Masivitatea
pronunțată se explică prin structura litologică, prin predominarea sișturilor cristaline. În
plus, aceste tipuri de roci au conservat cel mai bine urmele glaciațiunii pleistocene și, ca
urmare, Carpații Meridionali adapostesc cea mai mare varietate de forme
glaciare: circuri și văi glaciare, custuri, șei de transfluență, morene frontale și laterale,
praguri glaciare. Acestea sunt fie izolate, fie grupate, în acest din urmă caz formând
complexe glaciare. De asemenea, rocile metamorfice sunt cele care au condiționat
menținerea urmelor modelarii policiclice, în cadrul lor evidențiindu-se trei suprafețe de
nivelare (Borăscu, Râu-Șes, Gornovița), precum și umeri de vale. Nu în ultimul rând, este
de menționat relieful carstic prezent pe calcarele din care sunt construite extremitățile
munților. Munții sunt formați din roci cristaline și culmi calcaroase.
Carpații Occidentali, ce se întind între Defileul Dunării la Sud, și Someș la Nord,
au trecut, pe parcursul orogenezei alpine, prin etape de înălțare și de coborare, prin
accidente tectonice pe parcursul cărora s-au definitivat masivele sub formă de horsturi si
grabene. Liniile de falii formate au permis apariția efuziunilor vulcanice și conturarea
unor forme vulcanice care s-au păstrat până azi. Ponderea mare a rocilor dure (sișturi
cristaline, granite, banatite) explică masivitatea reliefului. Prezența calcarelor a favorizat
dezvoltarea reliefului carstic pe o suprafata de 2467 km², acesta fiind marcat
prin peșteri și forme carstice minore. Și în cadrul lor, procesele tectonice sacadate, cu
faze de înălțare urmate de lungi perioade de liniște tectonică, au contribuit la formarea
suprafețelor de nivelare, însă la înălțimi mult mai reduse în comparație cu celelalte ramuri
carpatice. Altitudinea maximă este de 1849 m în Munții Apuseni. Principalele resurse
sunt: minereuri feroase și neferoase, cărbuni, materiale de construcții, izvoare minerale
etc.