ATMOSFERA ȘI CALITATEA MEDIULUI

1. ATMOSFERA
1.1. Definiţia şi importanţă atmosferei.

Atmosfera (atmos = vapori, aburi; sphaira = sferă) este reprezentată de învelişul gazos, care
înconjoară planeta Pământ, fiind formată dintr-un amestec mecanic de gaze, numit aer, care se
menţine în contact cu planeta datorită forţei gravitaţiei (forţa de atracţie newtoniană).
Forţa de gravitaţie a diferitelor corpuri cereşti este diferită. Luna are o forţă gravitaţională de
şase ori mai mică decât Pământul şi, din această cauză, nu are atmosferă. Saturn, are o forţă
gravitaţională de câteva ori mai mare decât cea a Pământului. Din acest motiv „atmosfera” lui este
mult mai densă, alcătuită din gaze care opresc complet razele solare, care astfel nu mai ajung la
suprafaţa planetei.
Valoarea gravitaţiei de pe Terra a permis reţinerea în atmosferă, într-un anumit raport cantitativ,
azotul, oxigenul, dioxidul de carbon şi câteva gaze rare; la compoziţia atmosferei Terrei adăugându-
se, apa sub toate formele de agregare, precum şi o serie de particule de diferite mărimi şi origini
(terestre si cosmice), microorganisme şi alte gaze impurificatoare (amoniac, hidrogen sulfurat, oxid
de carbon etc.).
Atmosfera constituie o parte importantă a planetei, ca și litosfera, hidrosfera și biosfera, dar se
deosebește de acestea prin câteva însușiri esențiale care-i definesc individualitatea. Ciulache
S, (2002) arată că aerul pur este incolor, insipid și, drept consecință, sesizabil numai când se află în
mișcare. El este, de asemenea, mobil, elastic, compresibil și expansibil, putând totodată să transmită
compresiunea. Transparent pentru o gamă largă de radiații, aerul are însușirea de a absorbi altele.
Deși considerabil mai puțin dens decât apa și uscatul, aerul are greutate și ca urmare exercită
presiune. Fiind compresibil, densitatea lui scade repede cu altitudinea. În ciuda densității sale
reduse, aerul opune rezistență obiectelor care îl străbat, căldura degajată prin frecare fiind foarte
mare (meteoriții, de dimensiuni mici, care străbat atmosfera sunt pulverizați înainte de impactul cu
suprafața terestră).
Atmosfera este indispensabilă vieții de pe planeta Pământ prin, cel puțin, următoarele aspecte:
- Asigură protecția împotriva radiațiilor ultraviolete ucigătoare (prin existenţa în atmosferă a
păturii de ozon (ozonosferă) care absoarbe radiaţiile ultraviolete cu lungime de undă sub 200 mμ)
și, în general, prin modificarea radiaţiei solare, o transformă în sursa benefică principală de energie
a planetei noastre, care asigură aproape toate fenomenele fizice şi biologice din atmosferă şi de la
suprafaţa scoarţei.
- Realizează termoreglarea planetei, prin existența în componența sa a gazelor cu benzi de
absorbție în domeniul infraroșu al spectrului radiativ, ceea ce împiedică pierderea totală a căldurii în
timpul nopții și încălzirea excesivă în timpul zilei.
- Reprezintă un element esenţial al mediului natural, care a permis apariţia vieţii aerobe şi
permite evoluţia şi menţinerea ei pe Pământ., influenţând sănătatea şi existenţa organismelor
umane, animale și vegetale prin compoziţia sa chimică, prin unele caractere fizice şi o serie de
fenomene meteorologice care au loc în atmosferă.
Influenţa compoziţiei chimice a aerului se manifestă în principal prin rolul pe care oxigenul şi
bioxidul de carbon (două elemente principale din aer) îl au în toate procesele ce se desfăşoară în
organisme, participând în procesul respirator: oxigenul, ca factor de întreţinere al proceselor
metabolice, iar bioxidul de carbon ca excitant fiziologic al centrului respirator, dar şi prin acţiunea

1
gazelor şi corpurilor străine: pulberi, microorganisme, gaze întâmplătoare ce se pot găsi în
compoziţia sa la un moment dat.
Prin caracterele sale fizice (temperatură, umiditate, presiune, etc.) aerul atmosferic determină
existenţa organismelor şi repartiţia speciilor pe suprafaţa globului.
Fenomenele meteorologice ce se produc în atmosferă au multiple efecte cu caracter direct sau
indirect, imediat sau întârziat asupra existenţei şi sănătăţii organismelor şi asupra nivelului productiv
al organismelor animalelor și vegetale.
- Aerul atmosferic determină sensul evoluţiei organismelor vii, care folosesc în mod diferenţiat
componentele aerului şi răspund în mod diferit la însuşirile fizico-chimice ale acestuia, determinând
în ultimă instanţă structuri noi şi mecanisme de acomodare, care le permite desfăşurarea proceselor
biologice vitale lor.
Mai ales în ultimul timp, compoziţia şi caracterele fizice ale aerului atmosferic sunt tot mai mult
modificate de activităţile umane care prin procesul de poluare, exploatări necontrolate şi abuzive ale
unor elemente din natură (defrişări masive, agricultură intensivă şi chimizată excesiv, utilizarea
empirică și ineficientă a resurselor de combustibili fosili etc.). Faţă de aceste modificări, organismele
vii sunt obligate să se adapteze, dar acest lucru este posibil doar în anumite limite, existând
numeroase cazuri de dispariţii de specii şi populaţii de plante şi animale a căror capacitate de
adaptare a fost depăşită de intensitatea modificărilor suferite de aerului atmosferic și de mediu în
general.

1.2. Originea atmosferei

Elementele care compun atmosfera terestră sunt prezente, în cantități mici, și în
universul cunoscut, cele mai plauzibile ipoteze cu privire la originea ei, au la bază cercetările
întreprinse asupra atmosferelor altor planete din sistemul solar.
- Prima ipoteză consideră atmosfera ca pe un rest din masa gazoasă incandescentă
care a fost Pământul în faza inițială formării lui. Este destul de probabil ca, în faza
respectivă, forța gravitațională slabă a Pământului gazos să permită ca elementele ușoare
(hidrogen, heliu) să e îndepărteze din ce în ce mai mult de zona centrală, chiar să se piardă
parțial în spațiul cosmic. Este cert că principalele elemente existente în prezent la limita
superioară a atmosferei sunt tocmai hidrogenul și heliul, a căror proporție în atmosfera
inferioară este una infimă.
- O altă ipoteză consideră că gazele ce intră în componența actuală a atmosferei
reprezintă o ”atmosferă secundară”, rezultată în urma erupțiilor vulcanice, emanațiilor
izvoarelor termale și minerale, descompunerilor chimice și, ulterior, contribuțiilor vegetației.
Există dovezi, în gheața fosilă a calotelor polare, că această atmosferă ar fi căpătat
caracteristici asemănătoare celei actuale, în urmă cu 580 milioane de ani, în perioada
cambriană.

Este însă cert demonstrat că atmosfera a fost și este în continuă schimbare/reînnoire,

ce este generată de permanenta ei interacțiune cu litosfera, hidrosfera și biosfera planetei:
descompunerea chimică, putrezirea substanțelor organice, respirația viețuitoarelor etc., au
loc cu consum de oxigen și eliberare de dioxid de carbon; asimilația clorofiliană consumă
dioxid de carbon și eliberează oxigen; azotul trece printr-un ciclu complex de la activitatea
bacteriilor din sol, la țesuturile viețuitoarelor și, prin descompunerea acestora, din nou în
atmosferă; etc. Toate aceste procese contribuie la păstrarea unui echilibru complicat și
fragil, atât între componentele atmosferei, cât și între acesta și celelalte componente ale
mediului.

2
 1.3. Forma atmosferei
Întrucât participă la mișcările planetei, atmosfera trebuie să aibă, cel puțin în teorie,
forma elipsoidală. Acest elipsoid de rotație, trebuie să fie, însă, mai aplatizat în regiunile
polare și mai bombat în cele ecuatoriale, decât elipsoidul terestru, din două motive:
- pentru că forța centrifugă, din ce în ce mai mică, de la ecuator la poli, acționează mai
puternic asupra atmosferei (mediu cu densitate scăzută), decât asupra litosferei si
hidrosferei (medii cu densități mai ridicate);
- pentru că excesul de căldură și umezeală din atmosfera regiunilor ecuatoriale
generează în permanență mișcări de convecție ascendente.
Forma elipsoidală a atmosferei inferioare a fost demonstrată prin măsurătorile directe
realizate inițial de T. de Bort, care stabilește limita superioară a troposferei la valorile de:
16..18 km in regiunea ecuatorului, 10..12 km în regiunile temperate și 6..8 km în zonele
polare.
Ulterior aceste valori au fost confirmate de
numeroasele sondaje aerologice întreprinse
cu mijloace din ce în ce mai performante de
investigație, experimente care au ajuns însă și
la concluzia că elipsoidul de rotație al
atmosferei inferioare nu este o formă fixă.
Forma elipsoidală suferă neîncetat modificări
datorate încălzirilor și răcirilor diferențiate ale
maselor de aer, care pot fi periodice
(sezoniere, diurne) sau neperiodice, dar și Fig. 1.: Forma atmosferei inferioare
modificări de formă datorate atracției altor (troposferei)
corpuri cerești, în special Lunii și Soarelui, modificări cunoscute sub numele de maree
atmosferică.
Pentru atmosfera superioară forma elipsoidală nu a putut fi dovedită. În 1960,
cercetătorul Fesenkov V.G. formulează o ipoteză diferită și anume că atmosfera ar avea
formă de cometă, de pară, cu partea turtită orientată permanent spre Soare și partea
alungită, „coada„ în direcția opusă Soarelui. Argumentele aduse se referă la consecințele
presiunii exercitate de radiația solară asupra atmosferei.
Cercetările ulterioare realizate cu rachete și sateliți meteorologici confirmă teoria dar
pentru magnetosferă (magnetosfera se extinde până la înălțimi de 64000 km, cca. 10 raze
terestre).
Până în prezent forma atmosferei superioare, considerată până la înălțimi de cca. 3000
km, este încă o problemă nerezolvată.

1.4. Limitele atmosferei

Limita inferioară a atmosferei este acceptată, în general, ca fiind suprafața activă a
planetei. Totuși, datorită presiunii atmosferice (efectul masei aerului atmosferic) și
complexității proceselor de interacțiune dintre atmosferă și litosferă, biosferă, limita
inferioară poate fi considerată ca fiind un strat de întrepătrundere cu grosimi variabile,
dependente de adâncimea până la care aerul pătrunde în crăpăturile și formațiunile carstice
litosferei, în porii rocilor și solului, în cavitățile și sistemele organismelor vii etc.
Limita superioară a atmosferei este greu de stabilit, ea fiind cu siguranță mai mult un
strat de tranziție către spațiul interplanetar.
Conform definiției atmosferei, de înveliş gazos, care înconjoară planeta Pământ, format
dintr-un amestec mecanic de gaze, numit aer, care se menţine în contact cu planeta datorită
forţei gravitaţionale a acesteia, se implică acceptarea extinderii ei verticale până la distanța
la care forța de atracție gravitațională acționează (devine echivalentă cu forța centrifugă a
3
planetei și ca urmare se anulează). Luând în calcul acest lucru, Smoluchovski M. stabilește,
prin calcul, valorile de 42000 km pentru zona ecuatorială și 28000 km pentru zonele polare.
La astfel de distanțe însă, nu se poate vorbi de aer, definit ca amestec mecanic de gaze,
deoarece între moleculele diferitelor elemente componente sunt distanțe foarte mari (mii și
zeci de mii de km) ceea ce înseamnă o rarefiere mult mai accentuată decât a celui mai
perfect vid obținut vreodată pe cale experimentală. De asemenea procesele și fenomenele
ce caracterizează amestecului de gaze ce formează atmosfera nu pot avea loc (aurorele
boreale sunt fenomenele ce pot fi observate la înălțimile cele mai mari, de 1200 km).
Un alt criteriu teoretic de stabilire a limitei superioare a atmosferei se bazează pe ipoteza
că pentru a scăpa de atracția gravitațională a Pământului, moleculele gazului atmosferic
trebuie să atingă așa-zisa viteză critică sau parabolică, respectiv valoarea de 11,2 km/s
calculată cu relația:

vp = 2 gr = 11,2 km/s;

în care:
vp - viteza critică sau parabolică,
g - accelerația gravitației (978 cm/s2 la ecuator);
r - raza Pamântului (6,37 x 108 cm).
Pentru atingerea vitezei critice sunt necesare anumite condiții de temperatură și
greutate moleculară. Viteza medie a mișcării moleculare a gazelor (v2) ce compun atmosfera
poate fi calculată cu relația:

3RT
v2 = -----------;
M

în care:
v2 - viteza medie a mișcării moleculare a gazelor;
R - constanta gazelor;
T – temperatura absolută a gazului (în oK);
M – greutatea moleculară a gazului.
Cunoscându-se toate aceste aspecte se constată că viteza critică poate fi atinsă de
gazele cu greutate mică (hidrogen și heliu) și temperaturi mari (cca. 3000 oC) la înălțimea de
3000 km. Atingerea vitezei critice permite particulelor de gaze atmosferice să se disipeze în
spațiul interplanetar dar procesul este suficient de slab pentru ca pierderile de masă suferite
de atmosferă să fie compensate prin erupțiile vulcanice și emanațiile de gaze de la nivelul
litosferei, hidrosferei și biosferei.
Astfel, înălțimea de 3000 km, la care se și produce egalizarea densității atmosferei cu
cea a spațiului interplanetar, este considerată în prezent limita superioară a atmosferei. A
se reține totuși că nici acestă limită, ca și cea inferioară, nu poate fi strictă, ci trebuie văzută
ca un strat de tranziție.

1.5. Masa atmosferei

Calculată la scara întregii planete, fără a ține seama de formele de relief ale litosferei,
masa atmosferei este de 5,289 x 1015 tone. Pentru a afla masa reală a atmosferei s-a
calculat volumul aerul dislocuit de formele de relief terestru situat deasupra nivelului mării la
valoarea de 2,72% din total și ca urmare s-a obținut valoarea de 5,147 x 1015 tone.
Se constată astfel, că masa atmosferei reprezintă doar o milionime din masa
Pământului care totalizează valoarea de 5,98 x 1027 tone.
Pe verticală se constată o descreștere a masei atmosferei, determinată de scăderea
presiunii și densității aerului. Astfel, la nivelul mării, masa unui m 3 de aer este de 1,293 kg,

4
la 12 km înălțime masa unui m3 de aer este de 0,319 kg, la 25 km înălțime masa unui m 3 de
aer este de 0,043 kg iar la 40 km înălțime masa unui m 3 de aer este de 0,004 kg.
Ca urmare 50% din masa atmosferei se găsește până la 5 km altitudine, 75% până la
10 km, 95% până la 20 km și 99% până la 36 km.

1.6. Densitatea atmosferei

Ca în cazul oricărui corp material densitatea aerului rezultă din raportul dintre masă și
volum. Densitatea atmosferei (ρ) se calculează cu relația:
p
ρ = -----
RT
în care:
ρ – densitatea aerului;
p – presiunea atmosferică;
R – constanta universală a gazelor (p0v0/273);
T – temperatura absolută.
Calculată pentru presiunea atmosferică medie de la nivelul mării (1013,25 mb, 760
mmHg) și temperatura de 0oC, densitatea aerului uscat (ρ) este de 0,001293 g/cm3 sau
1,293 kg/m3.
În realitate, aerul atmosferic conține întotdeauna, cel puțin în atmosfera inferioară,
cantități variabile de vapori de apă. Densitatea vaporilor de apă reprezintă 0,622 din
densitatea aerului uscat. Ca urmare densitatea unui volum de aer umed este egală cu
densitatea aerului uscat la care se adaugă densitatea vaporilor de apă pe care îi conține,
fiind pe volumul de aer considerat mai redusă la aerul umed decât la aerul uscat, dar
diferențele scad până la anulare totală, pe măsura descreșterii temperaturii și implicit a
capacității aerului de a înmagazina vapori de apă (tabelul 1.).

Tabel 1.: Relațiile densității aerului (kg/m3) uscat și umed

(saturat în vapori de apă) cu temperatura și presiunea atmosferică

Umezeala Aer uscat Aer umed

Temperatura -20 oC 0 oC +20 oC -20oC 0 oC +20 oC
1000 mb 1,376 1,276 1,190 1,375 1,273 1,180
Presiunea
900 mb 1,239 1,148 1,070 1,239 1,145 1,061

Însușirea densității aerului este extrem de importantă, de relațiile ei cu temperatura,

presiunea și umezeala, depinde o seamă de procese termodinamice, care influențează
hotărâtor stabilitatea sau instabilitatea vremii (așa numita energie de instabilitate a vremii).

1.7. Structura fizică a atmosferei

Numeroasele sondaje aerologice efectuate cu mijloace din ce în ce mai performante și
mai eficiente au condus la concluzia că, sub raportul însușirilor fizice, atmosfera nu este un
mediu omogen. Astfel, temperatura, presiunea, densitatea, etc. variază atât în plan vertical
cât și în cel orizontal, cu mențiunea că variațiile în plan vertical sunt mult mai ample și mai
rapide decât cele ce se pot măsura în plan orizontal. Pe măsura creșterii înălțimii, presiunea
și densitatea aerului scad relativ regulat. Temperatura înregistrează ample variații relativ
neregulate, datorate proceselor fizice și chimice predominante de la diferite înălțimi.

5
 Fig.2.: Structura fizică a atmosferei (adaptare după CRISTEA şi col.)

Luând ca element reprezentativ temperatura, şi urmărindu-se evoluţia ei odată cu

înălţimea, Organizația Meteorologică Mondială a unificat diversele propuneri avansate de
numeroși cercetători, stabilind existența a cinci straturi atmosferice (Fig. 2.):
- Troposfera …….. de la 0 la 11 km (în medie),
- Stratosfera …..… de la 11 la 32 km,
- Mezosfera ……... de la 32 la 80 km,
- Termosfera ……. de la 80 la 1000 km,
- Exosfera…………de la 1000 la 3000 km.
6
 Cercetările din ce în ce mai detaliate a permis delimitarea în interiorul staturilor
menționate a unor substraturi cu caracteristici distincte, precum și a unor substraturi de
tranziție între straturile principale. Denumirea substraturilor de tranziție s-a convenit a prelua
denumirea stratului inferior la care se adaugă sufixul pauză: tropopauză, stratopauză,
mezopauză, termopauză.

1.7.1.Troposfera
Este reprezentată de stratul de aer cel mai de jos al atmosferei, pe care T. de Bort l-a
numit troposferă deoarece se caracterizează printr-o continuă agitație (grecescul tropos –
„agitat”, „turbulent”).
Are o formă de elipsoid asemănător globului terestru (vezi punctul 1.3. forma atmosferei
inferioare), dar mai turtit, cu o grosime de până la 16...18 km la ecuator, 10...12 km la
latitudini mijlocii şi 6...8 km la poli.
În primele câteva mii de metri gradienții de scădere a densității și presiunii aerului sunt
foarte mari, astfel că, la limita superioară a stratului presiunea atmosferică este de zece ori
mai mică pentru zona ecuatorială și de 4..5 ori mai mică pentru zonele polare, decât la
nivelul mării.
Deși este stratul cel mai subțire al atmosferei, troposfera prezintă o importanță
deosebită pentru viața de pe planetă. Ea concentrează cca. 80 % din masa atmosferei şi
cca. 90 % din cantitatea de vapori de apă, fiind locul celor mai importante procese și
fenomene meteorologice (se formează norii şi precipitaţiile, se dezvoltă majoritatea
fenomenelor meteorologice şi au loc fenomenele de turbulenţă).
Caracteristicile principale a troposferei sunt:
- scăderea temperaturii proporţional cu înălţimea, existând o valoare, constantă pentru
toate zonele planetei, de - 0,6 oC/100 m (- 6,5 ºC/km), numită gradient termic vertical.
Grosimea troposferei este diferită, la diferite latitudii. Astfel la limita ei superioară se
înregistrează temperaturi de - 70..- 80 oC deasupra ecuatorului și de - 50…- 60 oC deasupra
polilor.
Scăderea de temperatură este explicată prin îndepărtarea de suprafaţa terestră prin
intermediul căreia se încălzeşte aerul.
- mișcarea neîncetată a aerului ce se datorează încălzirii diferențiate a maselor de aer
ce intră în contact cu suprafețele terestre diferite (uscat, apă) și determină apariția mișcărilor
convective (ascendente și descendente) și advective (pe orizontală) ale maselor de aer.
Această mișcare convectivă sau turbulentă a maselor de aer influențează distribuția în
troposferă a: temperaturii, vaporilor de apă, pulberilor în suspensie, procesele optice și
transformările de fază ale apei. Toate aceste distribuții pe verticală în permanentă evoluție
a caracterelor menționate conduc la apariția și dispariția norilor și apariția fenomenelor
hidrometeorologice.
Cercetările detaliate realizate asupra însușirilor fizice ale troposferei au concluzionat că
nici ea nu este uniformă, putându-se distinge în cadrul ei trei substraturi:
o substratul de bază, (inferior, de turbulenţă) – are o grosime de cca. 2 km şi suferă
influenţa directă a scoarţei terestre. Limita lui superioară este mai precisă iarna, în situațiile
de inversiuni termice (datorită stratificării pulberilor și localizării norilor stratiformi) și mai greu
sesizabilă vara când turbulența este mai intensă. Aici au loc cele mai intense schimburi
reciproce de materie și energie între suprafața terestră și aer, prin procese de radiaţie,
convecție, conductivitate termică, advecție, turbulenţă şi de transformare a stării de
agregare a apei. În acest strat se formează norii inferiori. Pătura de aer cu o grosime de
cca. 2 m de la sol, are însuşiri deosebite faţă de păturile superioare, ea fiind denumită
microclimă – strat microclimatic, aici plantele întâlnind condiții speciale – clima plantelor.
o substratul mijlociu (de advecție) – se întinde între 2...6 km înălţime şi este mai puţin
influenţat de suprafața terestră. Mișcările maselor de aer pe orizontală (vânturile) sunt mult
7
mai intense decât în stratul inferior, ca de altfel și mișcările convective de natură termică dar
mai ales dinamică (frontale și orografice) ce favorizează transportul maselor de aer şi
producerea norilor cu plafon mijlociu (nimbostratus, cumulonimbus – ”norii de furtună”) din
care cad cele mai mari cantități de precipitații.
o substratul superior – care se întinde de la înălţimea de 6 km până la limita superioară
a troposferei. Aici temperatura se menţine permanent sub 0 ºC, fiind substratul cel mai rece
al troposferei. Datorită temperaturilor reduse și a cantităților reduse de vapori de apă aici
norii cu plafon înalt (cirrus, cirrostratus și cirrocumulus) sunt formaţi exclusiv din cristale de
gheaţă. Mișcările aerului (verticale și orizontale) sunt mai puțin intense decât în substraturile
inferioare.

1.7.1.1. Tropopauza
Limita superioară a troposferei este marcată de tropopauză, strat de tranziţie spre
stratosferă (numit și substratosferă), cu o grosime redusă, ce variază de la câteva sute de
metri la 1..2 km (Ciulache S., 2002) caracterizat prin:
- o temperatură care rămâne relativ constantă (izotermie), cu o uşoară tendinţă de
creştere (gradientul termic vertical, de scădere constantă a temperaturi din troposferă se
micșorează rapid până la zero și chiar se inversează ușor);
- prezintă o stratificare în trepte (fig. 3.), trepte care se suprapun pe anumite distanțe,
astfel încât în zonele de suprapunere, grosimea tropopauzei se dublează;
- din punct de vedere
dinamic se semnalează
prezența curenților rapizi de
vest (”Jet Streams”), care iau
naștere în regiunile de
suprapunere a treptelor arctică,
respectiv antarctică, cu treptele
temperate. Acești curenți rapizi
de vest au aspectul unor brâuri
care înconjoară fiecare din cele
două emisfere, după traiectorii
ondulare (fig.3.) pe direcția vest
către est și au o structură
tubular-elipsoidală. În interiorul Fig. 3.: Stratificarea în trepte a tropopauzei și caracterizarea
lor se înregistrează frecvent curenților rapizi de vest (”Jet Streams”)
viteze de peste 200 km/h,
uneori chiar peste 550 km/h.

1.7.2. Statosfera
Se întinde de la tropopauză până la cca. 32 km înălţime, pretutindeni la aceeași înălțime
deasupra suprafeței terestre (după unii autori 35 km, după alții numai 24 km) caracterizându-
se prin:
- o temperatură aproape constantă la valoarea de medie de - 56,5 ºC (- 55… - 60 oC).
Această constanță a temperaturii pare a fi echilibrul ce se stabilește între căldura primită
prin radiație, de la strat la strat, dinspre suprafața terestră și cea cedată, tot prin radiație
straturilor atmosferice superioare.
Cercetările efectuate cu ajutorul radiosondelor și a rachetelor geofizice a demonstrat
existența unor ample variații termice sezoniere (de la - 90 oC, iarna, în umbra Pământului,
la - 30 oC, vara) dar și variații termice accidentale, de mare amplitudine (peste 50 oC),
cunoscute în prezente ca ”strate alertă”, care concret sunt încălziri puternice ale aerului
8
stratosferic pentru perioade de timp de câteva zile. Un astfel de episod a fost semnalat la
începutul lunii februarie 1963, deasupra polului Nord, când timp de 6 zile temperatura aerului
la înălțimi de peste 25 km au avut valori de 0 oC, față de valori de - 75 oC înregistrate în mod
obișnuit în acea perioadă.
- o circulaţie rapidă a aerului cu direcţie verticală spre tropopauză, în partea ei
superioară dar și mișcări orizontale prezente mai ales în partea inferioară a stratosferei,
favorizate de curenții rapizi de vest din tropopauză.
- o extremă sărăcie în vapori de apă datorită barierei izotermiei tropopauzei. Cantitățile
infime de vapori de apă ce pătrund accidental în stratosferă sunt supuse fenomenului de
sublimare instantanee cu formarea norilor sidefii (nori alcătuiți din cristale fine de gheaţă, cu
irizații sidefii, vizibili numai când Soarele se găsește la orizont).

1.7.2.1. Stratopauza
Este un strat relativ subțire, situat la înălțimi variind între 30 și 35 km caracterizat prin
instalarea unui gradient termic vertical negativ ce indică un început de creștere ușoară a
temperaturii aerului cu înălțimea.

1.7.3. Mezosfera
Situată între înălţimile de cca. 35 km şi 80 km, se caracterizează prin:
- schimbarea semnului gradientului termic vertical pe cuprinsul ei (faptul că în partea
ei inferioară temperatura crește, de la valorile de - 40..- 50 oC atinge valori de 60...70 ºC,
valori atinse la înălțimea de 50…55 km, iar mai sus de acest nivel temperatura scade până
la valori de temperatură cuprinse între – 80..- 110 ºC la 80 km altitudine). Concret jumătatea
inferioară se caracterizează printr-o stratificare termică de inversiune – mezosferă caldă, iar
în jumătatea superioară printr-o stratificare termică directă sau normală – mezosferă rece.
- mișcări termo-convective turbulente
intense și permanente în mezosfera rece, ca
urmare a inversiunii termice din mezosfera
caldă, ce sunt puse cu claritate în evidență prin
dârele ondulate pe care le lasă meteoriții și prin
suprafețele încrețite ale norilor argintii ce apar
uneori la înălțimile mezosferei reci.
- prezența norilor argintii, numiți și nori
luminoși nocturni, ce se formează la limita ei
superioară, cca 80 km altitudine și sunt vizibili
numai în intervalele de la începutul și sfârșitul
nopții, când Soarele aflat sub linia orizontului îi
luminează. Geneza acestor nori este explicată,
în prezent, prin sublimarea infimelor cantități de
vapori de apă care sublimează pe particulele
fine de pulberi extraterestre concentrate la
acest nivel.
- prezența ozonului într-o concentrație
ridicată la înălțimi cuprinse între 40 și 55 km Fig.4.: Punerea in evidență a mișcărilor
înălțime, cu concentrația maximă la 50 km termo-convective din mezosfera rece
înălțime. S-a constatat că ozonul este prezent,
9
în concentrații ridicate și în stratosferă, între înălțimile de 20 și 30 km, cu concentrația
maximă la 25 km. Împreună cele două zone formează – ozonosfera, numită, deși impropriu,
și stratul de ozon al atmosferei.
Constatarea coincidențelor existente între înălțimile concentrațiilor ridicate de ozon și
înălțimile la care are loc încălziri semnificative ale aerului sunt explicate prin:
o degajările importante de căldură ce au loc în procesul fotochimic al disocierii
moleculelor de oxigen cu final în formarea moleculelor de ozon;
o absorbția de către ozon a radiațiilor solare ultraviolete pe care le transformă în
căldură.

1.7.3.1. Mezopauza
Este un strat subțire de aer situat la înălțimea de 80 km, caracterizat prin temperaturi
extrem de coborâte (-80…-110 oC) și formarea episodică a norilor argintii la nivelul ei.

1.7.4. Termosfera
Se situează între nivelul mezopazei (80 km) și nivelul de 1000 km (400..500 km după
unii autori) principalele ei caracteristici fiind:
- înregistrează temperaturile cele mai mari din întreaga atmosferă, înregistrând o
inversiune termică în părțile ei inferioare și mijlocii cu gradienți de creștere cuprinși între
0,2..0,8 oC/100 m și prin izotermie în partea ei superioară, la înălțimi mai mari de 700 km.
Concret temperatura crește de la - 120 oC (cât a fost măsurată de Nicolet M. la contactul cu
mezopauza) la cca. 2000..3000 oC (temperatură calculată pe baza gradienților de creștere
menționați). Determinările de temperatură au fost realizate prin metode electrofotometrice
și prin analiza lățimii benzilor spectrale ale aurorelor polare. Încălzirea aerului din termosferă
este explicată prin absorbția la acest nivel a radiației solare cu undă scurtă (infraroșii) și prin
interacțiunile dintre electronii liberi și câmpul geomagnetic (Ciulache S., 2002);
- densitatea aerului scade foarte mult, la limita ei superioară densitatea este de numai
7,4 x 10-17 g/cm3, din calculele făcute pe baza modificărilor orbitelor unor sateliți artificiali;
- din punct de vedere al compoziției termosferei, în partea ei inferioară, au fost
identificate sodiul și moleculele de hidroxil (OH) în stare liberă, iar la înălțimile de 300..500
km, hidrogenul. Are loc un proces de disociere a moleculelor de azot și oxigen, proces din
ce în ce mai intens pe măsura creșterii altitudinii;
- existența, între înălțimile de 50
km (ziua) sau 80 km (noaptea) și cca.
1000..1200 km a unui strat atmosferic
parțial ionizat – ionosferă, cu o
intensitate maximă a ionizării la
altitudinea de 300 km. Ionizarea este
procesul de formare a ionilor (ionii
sunt particule materiale încărcate
electric, de dimensiuni subatomice, Fig.5.: Reflexia undelor radio în ionosferă
atomice, moleculare), ce se datorează
acțiunii radiațiilor ionizante: radiațiile solare ultraviolete și Röntgen și respectiv radiației
corpusculare solare și cosmice. Importanța ionosferei este una deosebită datorită însușirii
ei de a reflecta undele radio (fig. 5.), însușire cu aplicații importante în comunicații,
propagarea undelor radio, transporturi și navigație, etc.
Ionizarea este procesul de formare a ionilor (particule de materie încărcate electric, de dimensiuni
subatomice, atomice, moleculare sau mai mari) ce se datorează atât acțiunii radiațiilor solare ultraviolete și
Röntgen, cât și acțiunii radiațiilor corpusculare venite de la Soare sau din spațiul cosmic. Bombardamentul la
10
care radiațiile menționate supun moleculele și atomii gazelor ce compun atmosfera, determină pierderea de
către acestea a unor electroni și transformarea lor în ioni pozitivi. Electronii rezultați din acest proces pot
rămâne liberi un timp oarecare, se pot atașa de molecule și atomi neutrii, dând naștere unor ioni negativi sau
se pot uni cu ionii pozitivi, recombinând neuralii (molecule sau atomi neutrii).
Intensitatea ionizării la o altitudine oarecare depinde, pe de o parte, de concentrația constituenților
materiali ionizabili, iar pe de alta, de intensitatea radiațiilor ionizante de la altitudinea repectivă.
Densitatea de ionizare sau concentrația ionilor liberi care înseamnă numărul de electroni liberi raportat la
unitatea de volum (notată cu N) este condiționată de aportul dintre ritmurile producerii, acumulării și
recombinării ionilor. Astfel, cu cât este mai mare intensitatea radiațiilor ionizante și mai mic numărul
recombinărilor, cu atât este mai mare densitatea de ionizare a stratului atmosferic respectiv.
Intensificarea procesului de recombinare a electronilor cu ionii pozitivi este direct proporțională cu
concentrația particulelor de gaz atmosferic, care asigură, pe măsura creșterii ei, o sporire a frecvenței
ciocnirilor. Rezultă că în straturile de aer din apropierea suprafeței terestre, unde există circa 10 19
molecule/cm3 și circa 109 ciocniri/s densitatea de ionizare, deși prezentă, este neglijabilă, cu atât mai mult cu
cât și intensitatea radiațiilor ionizante este scăzută (majoritatea lor sunt absorbite și consumate în procesul de
ionizare de la altitudini mai mari).
Cercetările au arătat că procesele de ionizare și disociere încep să influențeze atmosfera doar la altitudini
mai mari de 30 km și de pe la 45 km în sus are loc o creștere a densității de ionizare, paralelă cu creșterea
altitudinii, care se menține până la înălțimea de 300 km, unde atinge valori maxime. Mai sus de acest nivel,
deși intensitatea radiațiilor ionizante continuă să crească, densitatea de ionizare scade treptat (limita
superioară fiind considerată înălțimea de 1200 km), ca urmare a reducerii avansate a constituenților ionizabili
ai atmosferei. Astfel, ionizarea nu este caracteristică nici pentru straturile de aer aflate sub termosferă (din
cauza intensității foarte mici a radiațiilor ionizante și frecvenței foarte mari a ciocnirilor și recombinărilor) și nici
pentru straturile de aer aflate la înălțimi mai mari (din cauza concentrației foarte mici a constituenților
atmosferici ionizabili). Totuși trebuie specificat că procesul ionizării are loc în întreaga atmosferă, dar rămâne
clar o caracteristică esențială a termosferei, motiv pentru care ea a fost și este numită și ionosferă.
Existența la mari înălțimi a unor straturi de aer intens ionizate a fost dovedită inițial, în 1925, de EV
Appelton și MAF Barnett. În prezent, pe suprafața planetei există peste 300 stații ionosferice care efectuează
investigații sistematice prin diferite metode (sondaje ionosferice radio, rachete și sateliți meteorologici)
realizate cu dublu scop: pentru cunoașterea științifică a însușirilor ionosferei și a cauzelor care determină
variațiile acestora și respectiv din necesitatea utilizării practice a rezultatelor obținute în domeniul
comunicațiilor, propagării undelor radio, navigației etc.
Motivul esențial pentru care ionosfera a fost și continuă să fie intens și sistematic cercetată îl constituie
însușirea ei de a reflecta undele radio, fără de care propagarea acestora pe distanțe mari ar fi imposibilă.
Această însușire se explică prin faptul că ionosfera, ca mediu parțial ionizat, are indicele de refracție (n)
dependent de concentrația electronică.

𝑁 ∙ 𝑒2
𝑛 = √1 −
𝜋 ∙ 𝑚 ∙ 𝑓2
în care: N - concentrația electronică dependentă de altitudine,
e - sarcina electronului;
m - masa electronului;
f - frecvența undei expediate în atmosferă.
Întrucât indicele de refracție al ionosferei este subunitar, iar valoarea lui scade pe măsura creșterii
altitudinii și concentrației electronice, până la nivelul densității maxime de ionizare (300 km altitudine),
traiectoria undei radio cu incidență oblică este deviată progresiv, ea depărtându-se tot mai mult de normală
(verticala locului). La un anumit nivel din ionosferă, unde concentrația electronică este suficient de mare pentru
frecvența undei respective, traiectoria este deviată atât de mult, încât unda incidentă își schimbă direcția
întorcându-se pe Pământ. Prin reflexii repetate, undele radio străbat distanțe apreciabile, putând chiar să
înconjoare planeta.
Reflecția totală a undelor radio cu incidență verticală se realizează la nivelul și în momentul când indicele
de reflacție n = 0. În schimb, undele radio cu frecvențe foarte înalte penetrează ionosfera, pierzându-se în
spațiul cosmic, deoarece nici chiar concentrația electronică maximă din cadrul acesteia nu este suficient de
mare pentru a asigura condiția de returnare.
Deși unitară, în scop convențional, ionosfera a fost divizată, după înălțimile la care se produce reflectarea
undelor radio și tipurile de ecou, în trei regiuni ionosferice: D,E,F.
Regiunea ionosferică D – este situată la înălțimi cuprinse între 50 și 90 km. Are densitatea de ionizare
cea mai redusă, fapt pentru care reflexiile din cuprinsul ei sunt extrem de rare. Principalul efect al regiunii D
este absorbția intensă pe care o exercită asupra undelor radio scurte, mai ales asupra celor cu frecvențe foarte
mici. Dimpotrivă undele radio cu lungimea de undă mai mare de 300 m, aproape că nu ajung în ionosferă
deoarece limita inferioară a regiunii D se comportă față de ele ca un ecran reflectant. Este un fapt cunoscut
că undele scurte emise de stațiile de radiodifuziune se propagă foarte bine prin ionosferă în timpul nopții, dar

11
se atenuează dimineața, devenind nedetectabile la numai 1..2 ore după răsăritul Soarelui. Această atenuare
se datorează absorbției specifice regiunii inferioare a ionosferei al cărui maxim se produce ziua, la amiaza
locală, când și ionizarea prin radiația solară este maximă. Această absorbție este considerată a fi rezultatul
frecvenței mari a ciocnirilor dintre particulele încărcate electric (ionii) și cele neutre (neutralii) cu creșterea
rapidă a concentrației neutralilor, pe măsura scăderii altitudinii și creșterii densității gazului atmosferic.
Coeficientul de absorbție nedeviată (k), are următoarea relație de calcul:

𝐶 ∙𝑁 ∙𝑣
𝑘=
𝑓2
în care: C – constantă;
N – concentrația electronică;
v – frecvența ciocnirilor între electroni și neurali;
f – frecvența undei radio.
Absorbția undelor radio este proprie, într-o oarecare măsură întregii ionosfere, dar ea are intensități
semnificative numai sub 100 km altitudine (cu maximul la 85 km). La altitudini mai mari au loc fenomene de
refracție (care ajung uneori până la reflexia totală), difuzie și dispersie, absorbția producându-se cu intensități
notabile doar în jurul frecvențelor critice (frecvențele maxime ale undelor radio care e mai întorc în atmosferă,
la incidență verticală).
Regiunea ionosferică E – se întinde între între 90 și 160 km altitudine, fiind, în principal, rezultatul ionizării
moleculelor de oxigen. Ecourile undelor radio scurte apar foarte des ziua la înălțimi de reflexie cuprinse între
100 și 125 km, iar la răsăritul și apusul Soarelui chiar și la altitudini mai mari. Noaptea ele nu se produc datorită
reducerii radiațiilor ionizante și continuării procesului de ciocnire și recombinare ceea ce duce la o scădere
accentuate a densității de ionizare.
Regiunea ionosferică F – are limita inferioară la înălțimea de 160 km, iar limita superioară la 1200 km
(după unii autori la 600 km). Din cuprinsul ei se înregistrează ecouri ale undelor radio scurte în orice moment
al zilei. Frecvent, este împărțită în două subregiuni F1 și F2.
 Subregiunea ionosferică F1 – corespunde stratului ionosferic cuprins între 160 și 280 km și este mai
intens ionizată decât regiunea E, cu o scădere mai puțin accentuată a ionizării în timpul nopții. Predominanți
în acest strat sunt ionii de oxigen.
 Subregiunea ionosferică F2 – se întinde între 280 și 1200 km altitudine. Are grosimea cea mai mare,
în cuprinsul ei înregistrându-se densitatea electronică maximă. Predomină ionii de oxigen, cărora li se adaugă
și ionii de azot. Ionizarea este mai puternică decât în celelalte regiuni datorită intensității mai mari a radiațiilor
ionizante și ritmului lent al recombinărilor. Ca urmare ea are cea mai mare importanță pentru comunicațiile
radio în banda undelor scurte, ionizarea fiind stabilă și noaptea.
Frecvența cea mai ridicată a undei ce se propagă pe o direcție dată, la incidență oblică poartă numele de
frecvență maximă utilizabilă (MUF – Maximum Usable Frequency). Ea este, în general, cu atât mai mare cu
cât distanța dintre emițător și receptor este mai lungă. Curbura pământului limitează însă la 4000 km distanța
transmisiei radiofonice ”monosalt” pentru altitudinea reflexiei de aproximativ 300 km. Distanța de transmisie
radio se mărește uneori prin propagări ”multiplusalt”. Pentru orice distanță de transmisie se poate defini
”factorul MUF” prin relația:

𝑀𝑈𝐹
𝑓𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟 𝑀𝑈𝐹 =
𝑓𝑐𝑟𝑖𝑡

Stabilirea frecvenței maxime utilizabile (MUF) pentru orice distanță se poate face pe baza relației:

𝑀𝑈𝐹 = 𝑓𝑐𝑟𝑖𝑡 ∙ 𝑓𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟 𝑀𝑈𝐹

În transmisiile radio pe unde scurte sunt foarte importante nu numai regiunile ionosferice înalte (F2) care
determină frecvența maximă utilizabilă și distanța de propagare, dar și cele joase (D), care, absorbind mai ales
undele radio scurte cu frecvențe mici, determină limita inferioară a frecvenței utilizabile și intensitatea ce
trebuie să o aibă câmpul electromagnetic al undelor radio la emițător pentru ca propagarea acestora pe diferite
distanțe să fie optimă.
Rezultă astfel, că în transmisiunile radio la distanțe mari, prin ionosferă, trebuie folosite unde scurte cu
frecvențe cât mai ridicate, dar care să nu depășească limita maximă utilizabilă. Ca urmare este obligatorie
cunoașterea comportamentului ionosferic diurn, anual și ciclic în funcție de activitatea Soarelui, pentru a se
stabili limitele minime și maxime ale frecvențelor utilizabile pe diferite direcții și distanțe de propagare, respectiv
studiul variațiilor periodice și neperiodice ale comportamentului ionosferei.
Variațiile periodice ale comporatamentului ionosferei sunt:
- variația diurnă (datorată mișcării de rotație a Pământului) este comandată de înălțimea soarelui
deasupra orizontului. Asfel, frecvența critică din regiunea ionosferică E (f0E) apare în preajma răsăritului
Soarelui, crește treptat atingând valoarea maximă la amiaza locală și scade apoi, dispărând la scurt timp după

12
apusul Soarelui. Evoluții asemănătoare au și frecvențele critice ale regiunii ionosferice F (f0F1 și f0F2). Cu
deosebirea că valorile corespunzătoare acestora sunt mult mai mari.
- variația anuală (datorată mișcării de revoluție a Pământului) este controlată strict de înălțimea Soarelui
deasupra orizontului în cazul frecvențelor critice f0E și f0F1, ale căror valori înregistrate în orele amiezii locale
la latitudini medii, cresc din ianuarie până la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie, scăzând apoi treptat până
în ianuarie. În cazul frecvenței critice f0F2 dependența directă față de unghiul înălțimii Soarelui deasupra
orizontului este sever modificată, astfel încât din martie, curba evoluției anuale își schimbă sensul, ceea ce
face ca cele mai mici valori din tot timpul anului să se înregistreze la cumpăna dintre lunile iunie și iulie, după
care, o nouă schimbare de direcție determină creșterea valorilor până în septembrie, când sensul evoluției
reintră în normal. Această evoluție este explicată de fizicianul român Th.V. Ionescu, prin prezența ionilor
moleculari labili de oxigen, încărcați negativ, care au frecvențe proprii în domeniul undelor radio scurte. Acești
ioni de oxigen provoacă returnarea undelor electromagnetice radio cu incidență verticală, nu prin reflexia totală
caracteristică mediului puternic ionizat ci printr-un fenomen de absorbție-emisie la frecvențe apropiate de
propriile lor frecvențe. Drept consecință au loc scăderi mai mult sau mai puțin importante a valorii frecvenței
critice f0F2, în funcție de concentrația acestor ioni negativi labili de oxigen.
- variația periodică cu ciclul activității solare a cărei durată este de 11 ani, rezultă din evoluția paralelă
a unor mărimi și fenomene ionosferice. Astfel, creșterea activității solare determină, pe de o parte, creșterea
tuturor frecvențelor critice din ionosferă, iar pe de altă parte, accentuarea absorbției pe care o exercită regiunea
inferioară asupra undelor radio. Nu rezultă totuși o înrăutățire a condițiilor de propagare a undelor radio,
deoarece în timpul activității solare maxime, creșterea frecvențelor critice este mult mai mare decât cea a
frecvențelor minime, cee ce concret se traduce printr-o îmbunătățire a condițiilor de propagare. Perioadele de
maximă activitate solară au însă și efecte negative deoarece crește frecvența perturbațiilor ionosferice.
Variațiile neperiodice în comportamentul ionosferei se referă la fluctuații de scurtă durată, numite și
perturbații ionosferice ce sunt generate de: furtunile ionosferice, perturbații ionosferice bruște, perturbații
datorate meteoriților, perturbații datorate eclipselor de Soare și altor fenomene ionosferice neregulate.
- Furtunile ionosferice sunt anomalii ale ionosferei care apar cu precădere în perioadele de activitate
solară intensă, când ”rafalele” vântului solar sunt mai puternice. Sunt modificări de scădere a frecvențelor
critice f0F2 (cu reducerea limitei superioarea frecvențelor utilizabile) și de intensificare a absorbției exercitate
de regiunea ionosferică D (cu ridicarea limitei inferioare a frecvențelor utilizabile) pe porțiuni întinse ale
acesteia și cu durate de la câteva ore la câteva zile. Când aceste furtuni sunt puternice, comunicațiile pe bandă
scurtă prin ionosferă se poate întrerupe total pentru perioadele respective.
- Perturbațiile ionosferice bruște (SID –Sudden Ionospheric Disturbances) sunt creșteri foarte rapide ale
absorbției undelor radio, care deseori anulează complet refexia acestora cu consecințe în întreruperea
comunicațiilor în banda undelor scurte. Sunt mai frecvente în zona ecuatorială și sunt specifice intervalului
diurn al amiezei, durata lor variind de la câteva minute la circa o oră. Sunt asociate cu erupțiile puternice din
cromosfera solară ce provoacă perturbații în câmpul geomagnetic al Pământului.
- Perturbațiile ionosferice datorate meteoriților sunt creșteri bruște ale ionizării, detectabile la înălțimi de
100…130 km la trecerea averselor de meteoriți sau a meteoriților izolați, cu durată scurtă de ordinul
secundelor.
- Perturbațiile ionosferice datorate eclipselor de Soare sunt scăderi ale gradului de ionizare, ca urmare
a scăderii sau dispariției totale a radiațiilor ionizante solare din perioada eclipsei. La latitudini polare sunt
afectate toate tiourile de frecvențe critice iar la latitunini medii și mici se constată o scădere a frecvențelor
critice f0E și f0F1, în timp ce frecvențele f0F2 rămân aproape neschimbate. Explicația este dată de timpul
necesar neutralizării electronilor care este de 5…15 minute în regiunile ionosferice joase și de 1..20 ore în
regiunile ionosferice dintre 250 … 400 km, ceea ce înseamnă o durată mai mare decât cea a eclipsei.
- Perturbațiile ionosferice datorate altor fenomene neregulate au fost observate în timpul exploziilor
nucleare și al cutremurelor puternice. Au frecvență mică și amploare redusă.
În intervalele de timp care succed exploziile nucleare, electronii de mare energie produși determină
sporirea accentuată a absorbției în regiunile ionosferice joase, perturbând comunicațiile radio, pentru perioade
de ordinul zilelor.
Cutremurele puternice produc modificări ionosferice ce se traduc prin distrugerea bruscă a variației
periodice diurne provocate de intensificarea radiației telurice în domeniul radiațiilor acustice și de creșterea
accentuată a emanațiilor telurice de radon radioactiv, datorate fracturărilor scoarței terestre.

- apariția aurorelor polare, boreale și australe, fenomene ce iau naștere prin

bombardarea moleculelor și atomilor aerului rarefiat al termosferei de către corpusculii
electrizați, de mare energie, ce alcătuiesc vântul solar și care sunt deviați către poli sub
acțiunea câmpului magnetic terestru.
Ca urmare aurorele polare sunt iluminări ale gazelor ionizate, asemănătoare unor draperii
uriașe, mereu unduitoare, uneori ca niște panglici fluturânde sau arce încremenite, ce pot
avea toate culorile curcubeului (fig. 6).
13
 1.7.4.1. Termopauza
Este un substrat atmosferic subțire, care face tranziția dintre termosferă și exosferă.

1.7.5. Exosfera
Este stratul cel mai înalt al atmosferei, de unde atmosfera se întrepătrunde cu spațiul
cosmic, fiind caracterizat prin:
- o densitate extrem de redusă a aerului
(distanța dintre atomii și moleculele ce compun
gazul exosferic este de ordinul a 100 km),
- viteza mișcării haotice a particulelor
crește până dincolo de viteza critică (11,2
km/s) și ca urmare pot părăsi atmosfera,
- rarefierea extremă a aerului exosferic
împiedică fenomenele de ionizare, sau reacțiile
chimice, iar energia este repartizată neuniform,
ceea ce face ca noțiunea de temperatură să fie
greu de definit.
Dincolo de exosferă, spaţiul interplanetar
oferă condiţii total diferite de cele din
apropierea solului. Gravitaţia terestră este
extrem de slabă, iar moleculele de aer sunt
extrem de rare, vidul fiind aproape complet din
care cauză temperatura coboară la valori de -
273 ºC iar radiaţiile ultraviolete şi cele ionizante
(alfa, beta, gamma) sunt foarte puternice.

Centurile de radiații au fost semnalate de primii Fig.6: Auroră boreală (sus) și australă (jos)
sateliți lansați (seria „Explorer„) ale căror contoare destinate măsurării radiațiilor cosmice au funcționat normal
până la înălțimea de 800 km, se blocau la altitudini mai mari și își reluau funcționarea când sateliții reveneau
la înălțimi mai mici de 800 km. Astronomul J.van Allen, presupunând că blocarea contoarelor de radiații se
datora unei intensificări excepționale a radiațiilor, a instalat la bordul satelitului „Explorer IV”, lansat în 1958,
un contor de radiații cu o capacitate mult mai mare (de 100000 ori mai mare decât cele folosite inițial), care
funcționând corect a demostrat existența unor zone vaste în care intensitatea radiațiilor este deosebit de mare.
Investigațiile ulterioare au demostrat că în exosferă, și dincolo de limitele ei, sunt prezente centurile de radiații
cunoscute în prezent sub denumirile: centura van Allen interioară, centura van Alen exterioară și centura
superioară de radiații (descoperită în 1963 de geofizicieni ruși). Toate cele trei centuri se compun din particule
electrizate provenite de la Soare și din spațiul cosmic, care sunt captate de câmpul magnetic terestru și sunt
dirijate pe traiectorii spiralate de-a lungul unora din liniile lui de forță. Centurile de radiații sunt diferențiate între
ele prin poziție, dimensiuni și intensitate.
Centura van Allen interioară este compusă din protoni și electroni de mare energie captați din radiația
corpusculară cosmică. Are forma unui inel bombat, cu convexitatea în afară, ce înconjoară Pământul între
latitudile geomagnetice de 35o nord și sud, începând de la înălțimile de 500 km în emisfera însorită și 1500 km
în cea umbrită și continuându-se până la cca 6000 km (fig.7 și fig. 8).
Centura van Allen exterioară este alcătuită din electroni și neuroni captați din emisia corpusculară a
Soarelui, din care cauză intensitatea radiațiilor ei prezintă fluctuații legate direct de ciclul activității solare. Are,
în secțiune verticală, formă de potcoavă a cărei capete sunt situate în dreptul latitudinilor geomagnetice 55..65o
nord și sud (fig.7 și fig. 8). În zona ecuatorială limita ei inferioară se găsește la înălțimi de 8000 km, iar limita
superioară la 40000 km.
Centura superioară de radiații este constituită din electroni cu viteze mai mici de deplasare decât ale celor
din centurile van Allen. În dreptul ecuatorului geomagnetic ea are grosimi de 20000 km, cu limita inferioară

14
situată la înălțimea de 55000 km și cea superioară la 75000 km. Forma acestei centuri nu este circulară, ci
mai turtită în partea orientată spre Soare și alungită în cea opusă (formă de cometă).
În prezent, cunoaşterea în detaliu a caracteristicilor centurilor de radiații este crucială din moment ce ele
reprezintă un pericol la adresa sateliţilor artificiali pe care se bazează atât de mult societatea noastră. De
asemenea, centurile de radiaţii Van Allen reprezintă o ameninţare pentru astronauţii (sau alte forme de viață)
aflaţi pe orbită în jurul Pământului.
Particulele electrizate care compun centurile de radiații sunt atrase și menținute în jurul Pământului de
către câmpul său geomagnetic. Regiunea circumterestră în cuprinsul căreia este detectabilă acțiunea acestui
câmp este numită magnetosferă. Dimensiunile acestuia sunt mult mai mari decât cele ale atmosferei. Forma
magnetosferei este aplatizată în partea dinspre Soare și alungită în partea opusă Soarelui, această formă fiind
datorată acțiunii vântului solar (fig. 9).
Vântul solar este un flux neîncetat
de plasmă coronară (ioni de hidrogen,
heliu, etc), care părășește Soarele cu
viteze supersonice (300..600 km/s și
chiar 1000 km/s în timpul furtunilor
solare), propagându-se în toate
direcțiile, în întreg sistemul solar.
NASA a descoperit în anul 2013 o
nouă centură, de tranziţie, aflată între
centura interioară şi cea exterioară.
Cercetătorii au concluzionat că aceasta
s-a format ca efect al unei puternice
unde de şoc, care la rândul ei a rezultat
în timpul unor ejecţii de masă coronală Fig. 7: Structura centurilor de radiații Van Allen. Sursa: NASA
din Soare. Sondele Van Allen au
descoperit acest strat după o perioadă de timp în care au fost în funcţiune doar 2 zile, ceea ce i-a făcut pe
oamenii de ştiinţă să creadă iniţial că datele obţinute sunt o consecinţă a defectării sondelor.
Cu toate acestea, o nouă undă de şoc interplanetară
(generată, de asemenea, în urma unei ejecţii de masă
coronală din Soare) a lovit atmosfera Pământului şi
aceasta a eliminat complet straturile exterioare şi de mijloc
ale acestor centuri, doar stratul interior rămânând intact.
O săptămână mai târziu o altă undă de şoc interplanetară
ne-a lovit, aceasta restabilind echilibrul între cele două
centuri de radiaţii. Tot acest proces s-a desfăşurat într-un
interval de 4 săptămâni, iar cercetătorii au fost complet
surprinşi de cele întâmplate. În urma analizării datelor a Fig.8: Centurile de radiații Van Allen.
rezultat că activitatea solară este cea care determină, în Sursa: NASA/Goddard Space Flight Center
general, forma acestor centuri dinamice de radiaţii.
Mai mult decât atât, datele obţinute de
sondele Van Allen au evidenţiat faptul că,
în esenţă, Pământul este un imens
accelerator ciclic de particule. Acest lucru
se datorează unor unde de frecvenţă
joasă, de mare intensitate, care sunt emise
din magnetosfera Pământului (denumite
„unde cor”. ele sunt cunoscute şi sub
numele de „glasul Pământului”). Acest
efect, împreună cu un alt proces ce a fost
observat în centura exterioară şi care
acţionează în legătură cu undele cor
(denumit efectul „straturilor duble”),
provoacă accelerarea particulele până la
Fig. 9: Particulele vântului solar sunt deviate de câmpul
viteze apropiate de viteza luminii.
magnetic al Pamântului. sursa: NASA

15
 1.8. Proprietățile fizice ale aerului atmosferic (troposferic)

1.8.1. RADIAŢIILE SOLARE

Radiaţiile solare sunt date de energia radiantă a stelei Soare, care se propagă cu viteza
luminii şi spre planeta Pământ (cca. a doua miliarda parte).
Soarele reprezintă sursa de energie a Pamântului, contribuind la mentinerea temperaturii planetei mult peste
valoarea de aproape 0K întâlnită în spaţiul interplanetar şi este singura sursă de energie capabilă să întreţină viaţa pe
Pământ.
Soarele poate fi considerat ca o sferă având diametrul de cca. 1,4 milioane km, mai precis 1,39 x 109 m (Duffie,
Beckman, 1980), aflată la o distanţă de cca. 150 milioane km de Pământ adică 1,5 x 1011 m (Duffie, Beckman, 1980).
Această distanţă este atât de mare încât două drepte care pornesc dintr-un punct de pe suprafaţa Pământului spre două
puncte diametral opuse ale discului solar, formează un unghi de aproximativ o jumătate de grad. În aceste condiţii, cu
toate că radiaţia solară este emisă în toate direcţiile, se poate considera că razele solare care ajung la suprafaţa
Pământului sunt paralele.
În miezul Soarelui se desfăşoară în continuu reacţii de fuziune nucleară, prin care hidrogenul este transformat în
heliu. În prezent compoziţia masică a Soarelui este de cca. 71% hidrogen, 27,1% heliu, 0,97% oxigen şi alte elemente în
concentraţii mai reduse (Chaisson E, McMillan S, 2010). Viteza de conversie a hidrogenului în heliu este de cca. 4,26
milioane tone pe secundă (http://en.wikipedia.org/wiki/Sun). Acest debit de substanţă se transformă în mod continuu în
energie. Se estimează că în acest ritm, în următorii 10 milioane de ani, se va consuma cca. 1% din cantitatea actuală de
hidrogen, deci nu există un pericol iminent de epuizare a sursei de energie a Soarelui. Durata de viaţă a Soarelui este
estimată la cca. 4..5 miliarde de ani.
Pot fi considerate două temperaturi ale Soarelui, ca şi corp negru absolut (care emite radiaţie pe toate lungimile de
undă):
- Temperatura suprafeţei corpului negru absolut care emite aceeaşi cantitate de energie ca şi Soarele, este de 5777
K, adică 5504°C (Duffie, Beckman, 1980);
- Temperatura suprafeţei corpului negru absolut care emite un spectru de radiaţie având aceeaşi lungine de undă
corespunzătoare intensităţii maxime a radiaţiei, ca şi radiaţia solară, este de 6300 K adică 6027°C (Duffie, Beckman,
1980).
Temperatura miezului Soarelui, se estimează că variază între (8...40)·106 K (Duffie, Beckman, 1980). Se poate considera
că radiaţia solară este emisă uniform în toate direcţiile şi poate fi regăsită în tot sistemul Solar. Intensitatea radiaţiei solare
disponibile datorită acestui mecanism, depinde în mod evident de distanţa faţă de Soare, iar puterea termică a radiaţiei
solare este distribuită uniform pe suprafeţe sferice, având Soarele în centru.

Energia pe care Pământul o primește de la Soare este cuantificată la valoarea de 1,95

calori/cm2/minut, valoare cunoscută ca și constantă solară (C), ce este valabilă pentru
suprafața de 1 cm2 de suprafață orientată perpendicular pe razele solare la limita superioară
a atmosferei (3000 km). Având în vedere că Pământul este, cu aproximație, o sferă rotindu-
se în jurul axei proprii, energia solară se repartizează pe întreaga suprafață (4π r2), revenind,
în medie 0,5 cal/minut (720 cal/24 ore) pentru fiecare cm2 de suprafață la limita superioară
a atmosferei.
Energia primită de Pământ, de la Soare și alte corpuri cerești, este reprezentată de
radiații electromagnetice și corpusculare (cele corpusculare au o pondere redusă), spectrul
radiativ electromagnetic fiind format din radiații diversificate (fig.10).
În atmosferă radiaţia solară electromagnetică (singura care ajunge la nivelul solului)
este supusă fenomenelor de absorbţie, difuzie şi reflexie şi ca urmare numai cca. 45…55 %
din totalul lor ajunge la nivelul scoarţei terestre.

Absorția este fenomenul de scădere a intensității energiei radiante solare numit și exticție. Este realizată
de unele gaze ce compun atmosfera, respectiv de oxigen, de ozon, de bioxid de carbon și de vaporii de apă
– absorbție selectivă (extincția se realizează selectiv pentru radiațiile solare cu o anumită lungime de undă –
benzi de absorbție) și de suspensiile solide și lichide – absorbție globală (extincția generală a intensității
radiației solare, indiferent de lungimea de undă).
Benzile de absorbție selectivă sunt:
- Oxigenul prezintă o bandă de absorbție pentru radiațiile ultraviolete cu lungimea de undă mai mică de
0,200 µ (cu maximul concentrat la 0,155 µ).
16
 - Ozonul prezintă mai multe benzi de absorbție în tot spectrul solar, astfel:
o Banda Harley, deosebit de intensă, situată în regiunea ultravioletă extremă, de la 0,200 µ la 0,360
µ (cu maximul de absorbție la 0,255 µ) – consecința acestei absorbții intense este întreruperea bruscă
a spectrului radiativ solar, observat la suprafața terestră, la lungimea de undă de 0,300 µ (la înălțimi
mari ale soarelui deasupra orizontului, la amiază, și concentrații reduse ale ozonului din ozonosferă,
limita inferioară a spectrului radiativ solar scade la valoarea de 0,291 µ).
o Banda Chappuis, situată în regiunea vizibilă, cu maximul la lungimea de undă 0,600 µ este destul
de slabă dar contribuie semnificativ la reducerea intensității fluxului radiativ deoarece ea este situată
exact în regiunea spectrală cu maximum de energie radiantă solară.
- Bioxidul de carbon dă naștere la două benzi de absorbție, ambele în regiunea infraroșie a spectrului
radiativ solar: una este situată între 1,46µ și 2,78µ (cu maximum între 2,01și 2,05µ) și a doua, îngustă, la
lungimea de undă de 4,3µ.
- Vaporii de apă constutuie principalul absorbant al radiațiilor solare datorită numărului mare de benzi
și chiar doar linii de absorbție. Prezintă benzi și linii de absorbție slabe și foarte slabe în regiunea vizibilă între:
0,730..0,685 µ; 0,606…0,586 µ; 0,578…0,567µ; 0,548…0,54 2µ și 0,511…0,498 µ dar și benzi de absorbție
foarte puternice (ce cumulat realizează o exticție de cca.15% a energiei radiante solare) situate la periferia
dintre regiunea vizibilă și regiunea infraroșie a spectrului radiativ solar între: intervalul spectral 0,926…0,978
µ (cu centrul la 0,935 µ); 1,095…1,165 µ (1,130 µ); 1,319…1,498 µ (1,395 µ); 1,762…1,977 µ (1,870 µ) și
2,520…2,845 µ (2,680 µ).
Difuzia este fenomenul fizic de împrăștiere a radiaţiile solare directe care sunt determinate să devieze
repetat de la traiectoria rectilinie, de moleculele gazelor care compun atmosfera – difuziune moleculară și de
suspensiile solide și lichide din atmosferă – difuzia totală. Difuzia moleculară, numită și radiaţia Rayleigh
(denumită astfel după fizicianul englez Lordul Rayleigh) este difuzia elastică a luminii sau altor forme de
radiaţie electromagnetică, determinată de particule cu dimensiunea mult mai mică decât lungimea de undă a
acelei radiaţii, care pot fi reprezentate de atomi sau molecule individual. Acest tip de difuzie se poate manifesta
când lumina traversează solide şi lichide, dar este cel mai adesea întâlnită în gaz. Radiaţia Rayleigh este
influenţată de polarizarea electrică a particulelor.
Difuzia are ca efect exticția intensității radiației solare ce străbate atmosfera (cu cca. 7 %) dar este și fenomenul
responsabil cu existența unei culori a cerului, și cu schimbarea culorii acestuia. Astfel pe timp senin și cu
concentrații neînsemnate ale impurităților din atmosferă, culoarea cerului este albastră deoarece moleculele
aerului difuzează radiațiile cu cele mai mici lungimi de undă din regiunea vizibilă, adică cele albastre și violete.
Când difuzia este provocată de particulele în suspensie (picături de apă, cristale de gheață) sunt afectate și
radiațiile cu lungimi de undă mai mari și ca urmare culoarea cerului devine albicioasă. În zori și în amurg, cerul
capătă culoare roșiatică, deoarece pe distanța mai mare pe care o au de străbătut, radiațiile din spectrul vizibil
cu lungimi de undă mici (violet, albastru, verde) sunt în mare măsură absorbite, iar cele cu lungimi de undă
mai mari (galben, oranj, roșu) ajung să fie difuzate de moleculele și suspensiile din atmosferă. În lipsa
particuleleor difuzante (moleculele și suspensiile aerului) cerul ar fi cu desăvârșire negru.
Reflexia este fenomenul fizic de abatere de la direcția inițială a fasciculelor de radiații fără a li se provoca
vreo modificare de altă natură. Fenomenul este realizat în atmosferă de impurități solide și lichide de
dimensiuni mari, iar la nivelul scoarței terestre, de suprafețele active ale acesteia. Intensitatea reflexiei
suprafețelor active terestre este variabilă în special cu culoarea și rugozitatea suprafețelor. Se exprimă prin
albedo (A), raportul procentual între intensitatea radiației reflectate (Rs) și radiația globală incidentă (Q).

Radiația solară globală ce ajunge la nivelul scoarței terestre este sub formă de: radiaţie
directă (cca. 21..27 % - radiaţia solară ce străbate direct atmosfera când cerul este senin
dând o lumină clară cu umbră) şi radiaţie difuză (cca. 24..28 % - radiaţia solară difuzată de
gazele şi particulele din atmosferă ce dă o lumină uniformă fără umbră).
Radiaţia solară directă (S) este acea componentă a radiaţiei solare care ajunge la
suprafaţa pământului nemodificată sub forma unui flux de raze paralele, cu lungimi de undă
cuprinse între 0,291 µ și 4..5 µ.
Radiaţia solară difuză (D), numită și radiația difuză a bolții cerești este acea parte a
radiației solare care, după ce a fost difuzată de moleculele și suspensiile ce compun
atmosfera, ajunge la nivelul suprafeței terestre venind din toate direcțiile (Difuzia Rayleigh
împreună cu difuzia datorată suspensiilor - difuzia totală).

17
 Radiația solară globală denumită uneori și cu termenul insolație, rezultă din însumarea
radiației solare directe (S) și a radiației solare difuze (D), măsurate pe unitatea de suprafață
orizontală.

Fig.10: Spectrul radiațiilor electromagnetice solare

Intensitatea radiaţiei solare ce ajunge la nivelul scoarţei terestre (radiație globală,

radiație directă și radiație difuză) este permanent variabilă, în funcţie de: durata inegală a
zilelor şi nopţilor; unghiul variabil de incidenţă al razelor solare; distanţa variabilă a
Pământului faţă Soare; anotimp; factorul de opacitate al atmosferei (umiditatea aerului,
nebulozitatea, ceața, concentrația pulberilor în suspensie).
Distanța variabilă a Pământului față de soare – valoarea radiaţiei solare disponibile la limita superioară a atmosferei
terestre, suferă de-a lungul anului, mici variaţii de cca. ± 3 % (scade cu 3,4% în iulie și crește cu 3,3 % în ianuarie), datorate
în principal fluctuaţiilor distanţei dintre Pământ şi Soare (Duffie, Beckman, 1980).

În studiul atmosferei și a influenței ei asupra calității mediului interesează cu precădere

regiunile spectrale ultravioletă, vizibilă și infraroșie, cărora le corespund cele mai mari
cantități de energie.
Din punct de vedere calitativ, al lungimii de undă (tabelul 2) şi al acţiunii lor predominante
(fig. 11), radiaţiilor solare electromagnetice ce ajung la nivelul scoarţei terestre sunt
clasificate în:
Tabel. 2: Compoziţia spectrului solar după lungimea de undă
(adaptare după Drăghici C.)
Lungimea de undă Proporţia în Acţiunea
Culoarea
(microni) spectru (%) biotropă
0,290...0,400 ultraviolet 1 chimică
0,400…0,455 violet
0,455…0,485 indigo
0,485...0,505 albastru
fotochimică
0,505…0,550 verde 40
(luminoasă)
0,550…0,585 galben
0,585…0,620 portocaliu
0,620…0,760 roşu
0,760…3,000 infraroşu 59 calorică

- infraroşii, cu acţiune predominant calorică şi lungimea de undă de 0,760....3,000 microni

(practic 0,780...2,300 mμ datorită prezenţei vaporilor de apă din atmosferă), reprezintă 59%
din energia ajunsă la scoarţa terestră;
- luminoase (vizibile), cu acţiune predominant fotochimică şi lungimea de undă de
0,400....0,700μ, reprezintă 40%;
18
- ultraviolete, cu acţiune predominant
chimică, lungime de undă de
0,290...0,400 μ, reprezintă 1%.

1.8.1.1.RADIAŢIILE INFRAROŞII
Sunt caracterizate printr-o putere
mare de penetrare a corpurilor cu care Fig. 11.: Efectul predominant al radiaţiei solare asupra
vin în contact direct şi printr-un nivel organismelor în funcţie de lungimea de undă
(după Nushang W., citat de Drăghici C.)
înalt al energiei calorice eliberate
(radiaţii calorice).
Proporţia medie de 59 % suferă mari variaţii în funcţie de poziţia soarelui pe boltă,
respectiv grosimea atmosferei traversată de radiaţia solară (de la 72 % când soarele este
la zenit, la 50 % când soarele este în apropierea orizontului) şi factorul de opacitate al
atmosferei.
Cantitatea absolută a radiaţiilor infraroşii este maximă în orele amiezii, când soarele
este la zenit şi respectiv în zilele când atmosfera este clară.
Se apreciază ca radiaţie calorică, în kcal/m²/an, în condiţiile ţării noastre fiind de 105
kcal/m²/an în zonele de nord, 118 kcal/m²/an în zonele din centru şi 125 kcal/m²/an în zonele
sudice, ea fiind repartizată inegal în decursul anului (de la 2,5 kcal/m²/decembrie la 17,1
kcal/m²/iulie).

Influenţa radiaţiilor infraroşii asupra organismelor

Influenţele numeroase pot fi grupate după caracterul lor în influenţe directe şi indirecte.
Influenţele directe apar când radiaţiile infraroşii sunt recepţionate direct de corpul
organismelor vii, efectele fiind pozitive sau negative în funcţie de intensitatea lor şi relaţia
stabilită între intensitatea radiaţiei infraroşii căzute asupra tegumentului şi culoarea şi natura
învelişului pilos ce asigură reflexia, absorbţia şi transmisia radiaţiilor către piele şi ţesuturi.
În contact direct cu tegumentul radiaţiile infraroşii cu lungimi mari de undă (1400….2300
m), pătrund mai adânc în ţesuturi (până la 30 mm), iar cele cu lungimi de undă între
700….1400 m sunt absorbite în primii mm ai învelişului pilos şi eliberează energie calorică
prin transformare în radiaţie cu lungime mare de undă. Efectul caloric (absorbtivitatea
calorică) este însă dependent de izolarea realizată de ţesuturi şi de izolarea externă
realizată de învelişul pilos, ultima şi în relaţie cu culoarea şi curăţenia tegumentului. Faţă de
maximum de absorbtivitate, care este egal cu constanta solară, absorbtivitatea prin
tegument variază de la 0,36 la tegumentul alb şi curat şi 0,62 alb şi murdar la 0,88 la negru
curat şi 0,94 la negru murdar (Morrison, 1972). Radiaţiile infraroşii cu lungime de undă sub
900 m sunt reflectate ca şi radiaţiile luminoase, proporţia de reflectare depinzând de
albedoul tegumentului (raportul procentual dintre radiaţia reflectată şi cea incidentă pe o
anumită suprafaţă). Albedoul maxim corespunde tegumentului alb şi curat şi minim la cel
negru murdar.
Când radiaţiile solare infraroşii au intensitate moderată sau izolarea externă este
eficientă efectul este de încălzire locală a ţesuturilor cutanate superficiale cu consecinţe de
creştere a debitului sangvin, intensificare a metabolismului, stimulare a multiplicărilor
celulare şi creştere a activităţii glandelor sudoripare şi sebacee.

19
 Când radiaţiile solare infraroşii au intensitate mare şi expunerea organismelor la
acţiunea lor este îndelungată sau când izolarea externă este ineficientă pot apare modificări
negative, mai mult sau mai puţin importante, cu localizare diferită:
 la nivelul tegumentului → eritemul caloric cu manifestări (înroşire, flictene şi bule sau
dermite cronice) mai intense la organismele cu piele depigmentată şi înveliş pilos puţin
dezvoltat;
 la nivelul ochilor → conjunctivite, opacierea corneei şi a cristalinului;
 la nivelul cutiei craniene → insolaţia (încălzire locală la 41 – 42 ºC, temperatura corporală
nemodificată) la care sunt sensibile organismele cu oase craniene subţiri (omul, cabaline,
organisme tinere).
În plus sunt reduse drastic posibilităţile de realizare a termolizei și afectarea
imunogenezei (după May I., 1976), afectarea ratei concepţiei prin creşterea temperaturii
rectale şi dezvoltarea mai slabă a fetuşilor prin aport sangvin cu 17 % mai redus în artera
uterină medie (după Roman-Ponce H., 1978) şi chiar afectarea supravieţuirii, radiaţiile
infraroşii intense şi cu acţiune prelungită fiind un factor favorizant important în apariţia
şocului caloric.
Influenţele indirecte sunt şi ele importante, manifestându-se prin modificarea calităţii
mediului ambiant, respectiv:
 determină major temperatura aerului, a solului, a apelor.
 accelerează inactivarea germenilor aerogeni prin încălzirea şi reducerea umidităţii
relative a aerului;
 influenţează semnificativ bilanţul termic al interioarelor (pozitiv în sezonul rece şi negativ
în sezonul cald).

1.8.1.2. RADIAŢIILE LUMINOASE

Sunt percepute ca lumină albă deşi în realitate este o lumină policromă, formată din cele
şapte culori fundamentale: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet.
Lumina solară prezintă permanente variaţii date de poziţia soarelui pe bolta cerească
(variaţii diurne) și factorul de opacitate al atmosferei, la ea apreciindu-se:
 intensitatea (în lucşi) care la lumina naturală variază de la 0,1 lucşi sub un cer înstelat,
până la cca. 100000 lucşi în orele amiezii sub un soare strălucitor)
 durata (în ore lumină/zi), care la lumina naturală variază (tabel 3), în funcţie de anotimp,
de la 8,8 h/zi în decembrie, la 15,6 h/zi în iunie (media României = 12,2 h/zi).
 uniformitatea iluminării în interioare (ca variaţie a intensităţii luminii (în lucşi) între
diferitele puncte din încăperi).

Tabel 3: Durata zilei-lumină la unele latitudini din emisfera boreală

(după The Encyclopedia of Atmosferic Science and Astrogeology)
Luna Număr ore (şi zecimi) ale zilei lumină la 15 ale lunii
Media
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII anuală
Latitudine
50°N 8,6 10,1 11,9 13,8 15,5 16,3 15,9 14,5 12,6 10,8 9,1 8,2 12,2
40°N 9,7 10,6 12,0 13,3 14,4 15,0 14,7 13,7 12,5 11,2 10,0 9,4 12,2
30°N 10,5 11,1 12,0 12,9 13,7 14,1 13,9 12,2 12,4 11,5 10,7 10,2 12,2

În interioare lumina este obligatorie pentru organisme, iluminarea realizându-se în

primul rând prin lumină naturală, furnizată de soare care este dirijată să intre în interioare
prin suprafeţe transparente special construite (ferestre, şeduri, luminatoare), această lumină

20
fiind diferită de lumina solară din exterior prin durată, intensitate şi proporţia diferită a
radiaţiilor ce o compun, fiind influenţată de numeroşi factori:
 variaţia duratei şi intensităţii radiaţiei luminoase solare în mediu exterior
 albedoul suprafeţelor exterioare din vecinătate (tabel 4),
 orientarea clădirilor,
 amplasarea ferestrelor;
 calitatea de transparenţă a geamurilor (grosimea şi starea de curăţenie)
 culoarea suprafeţelor interioare
 amenajările interioare

Influenţa radiaţiilor luminoase asupra organismelor

Percepţia radiaţiilor luminoase de către organisme este realizată de receptorii
specializaţi (fotoreceptori) localizaţi în retina globului ocular, analizorul vizual (glob ocular,
căi optice şi proiecţia lor corticală) fiind specializat în fotorecepţia semnalelor luminoase şi
materializarea funcţiei informaţionale a luminii prin care este coordonată viaţa de relaţie a
organismelor.
Fotorecepţia se realizează la nivelul retinei, care conţine celule fotoreceptoare (conuri
şi bastonaşe) în care energia radiantă de natură electromagnetică a luminii este
transformată în energie biochimică şi ulterior în energie bioelectrică (prin intermediul
pigmentului rodopsină) care este transmisă scoarţei cerebrale, prin căile optice, unde se
materializează senzaţia luminoasă. Datorită celulelor fotoreceptoare sub formă de conuri
organismele pot recepţiona lumina diurnă – vederea fotopică, cromatică iar datorită
fotoreceptorilor sub formă de bastonaşe mamiferele percep şi lumina crepusculară –
vederea scotopică, având deci o vedere mixtă – mezotopică (diurnă şi nocturnă, cu o
acuitate diferită după specie. Păsările prezintă numai vedere fotopică, ele neavând celule
receptoare sub formă de bastonaşe.

Tabel 4: Albedoul unor suprafeţe terestre

(sinteză bibliografică)
Albedoul
Natura suprafeţei
(%)
Zăpadă proaspătă, uscată 80…98
Zăpadă curată, umedă 60…70
Zăpadă impurificată 40…50
Gheaţă marină 30…40
Arătură uscată (cernoziom) 14
Arătură umedă (cernoziom) 5…15
Pădure de foioase 15…20
Pădure de conifere 10…18
Pajişte verde 26
Pajişte uscată 19
Culturi de cereale 10…25

Prin legăturile multiple existente între cortex şi hipotalamus (centrii neurovegetativi) şi

dintre hipotalamus şi hipofiză sunt coordonate şi stimulate sistemele neuro-vegetativ şi
endocrin, iar prin intermediul acestora întregul organism.
Trebuie semnalat faptul că faţă de alţi factori de mediu, care acţionează direct asupra
organismelor, determinând reacţii prompte şi proporţionale cu mărimea stimulilor, radiaţiile
luminoase acţionând indirect, prin intermediul sistemului neuroendocrin, declanşează atât
reacţii prompte, cât mai ales reacţii elaborate, exprimate după un timp mai mult sau mai
puţin îndelungat şi nu întotdeauna proporţionale cu mărimea stimulilor.
21
 În linii mari organismele răspund specific stimulilor luminoşi din mediu, naturali sau
artificiali, în funcţie de intensitatea lor şi de durata de acţiune dar şi ca urmare a alternanţei
lumină întuneric.
Intensitatea luminii, apreciată ca nivel al energiei purtate de radiaţiile electromagnetice
şi exprimate în fotoni/cm2/s, reprezintă unul din factorii de care depinde răspunsul
organismelor. In condiţii naturale, organismele s-au adaptat disponibilului de lumină
percepând cantităţi infime de fotoni, pe baza cărora realizează senzaţii luminoase. Se obţin
însă răspunsuri mai importante ale organismelor, proporţionale (în anumite limite) cu
intensitatea luminii, la intensităţi începând cu 5 lx la păsări şi 30 – 40 lx la mamifere.
Durata iluminării, are cea mai mare influenţă asupra organismelor, fiind dovedit că la
aceeaşi intensitate a luminii, influenţa acesteia creşte proporţional cu durata iluminării,
aceasta însemnând în fond o cumulare în timp a nivelului energetic luminos (nivel energetic
x timp = cantitate de energie luminoasă).
Durata iluminării este determinată, în condiţii naturale, de alternanţa zi – noapte,
determinată de rotaţia planetei Pământ, care stabileşte durata zilei astronomice şi mărimi
diferite ale secvenţelor de lumină şi întuneric în funcţie de sezon. Secvenţa de lumină din
cadrul zilei astronomice constituie fotoperioada. Raportul de 12 ore lumină – 12 ore întuneric
(12L : 12 D), întâlnit la echinocţii este denumit durata critică a zilei. Speciile de organisme
care răspund, prin activarea unor funcţii, la o durată a fotoperioadei mai mare de 12 ore sunt
caracterizate ca longidiurne iar cele care răspund, prin activarea funcţiilor, la o fotoperioadă
mai scurtă decât durata critică a zilei sunt caracterizate ca brevidiurne.
Reacţiile de răspuns ale organismelor, în ansamblul lor, la duratele variabile de
iluminare şi de întuneric sunt desemnate în prezent sub termenul fotoperiodism.
Fotoperiodismul poate fi astfel definit ca reacţiile complexe de răspuns ale organimelor la
durata fotoperioadelor, la alternanţa acestora cu întunericul şi la intensitatea iluminării.
Reacţiile de răspuns sunt exprimate în mod complex la nivelul comportamentului, al
funcţiei de reproducţie şi în nivelul stării de sănătate şi mai ales prin nivelul de activitate al
funcţiilor organice, care se desfăşoară ciclic cu o anumită periodicitate, constituind
bioritmurile (circadian - cu durata unei zile solare, apărut şi întreţinut de alternanţa luminii
cu întunericul; sezonier – cu durata unui an, apărut sub influenţa duratei inegale a zilelor şi
nopţilor, în cursul unui an). Bioritmurile se caracterizează astfel prin periodicitate şi frecvenţă
în unitatea de timp dar şi prin amplitudine (intensitate) a răspunsurilor exprimate de
organisme.
Prin apariţia şi dispariţia sa periodică (zilnică), lumina are rol de sincronizare a
bioritmurilor circadiene, acordându-se cu timpul astronomic, organismele având astfel
capacitatea de a măsura cu destulă precizie creşterea şi descreşterea duratei fotoperioadei
în cadrul unei zile solare, iar etalonul timpului biologic în cadrul bioritmului sezonier fiind
durata critică a zilei lumină. Astfel, în cadrul bioritmului sezonier, dacă declanşarea unei
reacţii fotoperiodice este realizată de atingerea unei durate adecvate a duratei zilei lumină,
intensitatea luminii determină amplitudinea şi viteza de declanşare a reacţiei declanşate.
În linii general valabile, sub influenţa unor durate adecvate, specifice, ale fotoperioadelor
şi sub influenţa unor intensităţi corespunzătoare, specifice, ale luminii, prin stimularea
scoarţei cerebrale se influenţează favorabil funcţia de relaţie, organismele devin mai vioaie,
cu un tonus organic mai bine exprimat, cu un metabolism mai intens şi cu un apetit crescut.
Prin stimularea centrilor nervoşi din hipotalamus creşte secreţia neurohormonilor
hipotalamici care dirijează secreţia şi eliberarea hormonilor hipofizari (somatotropi,
corticotropi, tireotropi şi gonadotropi) prin care se stimulează creşterea şi se stabileşte
nivelul funcţional al glandelor endocrine. În mod similar când cerinţele organismelor faţă de
22
durata şi intensitatea luminii nu sunt realizate, efectele sunt inverse, deprimante asupra
tuturor funcţiilor organice, organismele devin somnolente, li se deprimă apetitul, le scade
intensitatea metabolismului.
Astfel se scoate în evidenţă necesitatea de a se oferi tuturor organismelor regimuri de
lumină adecvate ca durată şi intensitate cerinţelor acestora, chiar prin utilizarea iluminatului
artificial.

1.8.1.3. RADIAŢIILE ULTRAVIOLETE

Radiaţiile ultraviolete solare ca şi cele artificiale (emise de lămpi cu vapori de mercur şi

sticlă de cuarţ) sunt caracterizate printr-o capacitate de penetrare redusă în corpuri şi printr-
un înalt nivel energetic, provocând transformări chimice.
Cantitatea absolută a radiaţiilor ultraviolete solare creşte paralel cu ridicarea soarelui pe
bolta cerească, fiind astfel maximă la zenit şi minimă în zori şi la apus. Sunt în mare parte
reţinute de ozon, oxigen, de nori, ceaţă şi de poluanţii atmosferici, iar pentru interioare şi de
sticla geamurilor.
În interioare, din disponibilul de la nivelul solului, traversează sticla geamurilor numai
radiaţiile ultraviolete mai lungi (320 – 400 µm), într-o proporţie dependentă de proprietăţile
de transparenţă a acesteia (30 – 90 % în funcţie de grosimea şi mai ales starea de curăţenie
a geamurilor). Ca urmare, în interioare cantitatea absolută de radiaţii ultraviolete solare este
foarte redusă, ceea ce face ca radiaţiile ultraviolete artificiale să fie tot mai indicate a fi
utilizate în interioare, pentru obţinerea efectelor benefice (directe şi indirecte) asupra
organismelor.

Influenţa radiaţiilor ultraviolete asupra organismelor

În contact direct cu corpul organismelor, deşi sunt reţinute de învelişul pilos într-o
proporţie variabilă cu densitatea şi lungimea acestuia, cele care ajung în contact cu
tegumentul, în regiunile corporale expuse direct, penetrează moleculele şi determină
modificări la nivelul pielii, cu rezonanţă asupra întregului organism. Aceste modificări, bazate
pe reacţii fotochimice sunt:
- eritem cutanat (înroşirea pielii) prin transformarea histidinei în histamină şi în combinaţie
cu acţiunea vasodilatatoare a radiaţiilor infraroşii poate duce chiar la arsuri cutanate;
- pigmentarea pielii la om (bronzarea) prin transformarea unor substanţe precursoare în
melanină;
- sintetizarea vitaminelor D (D3, D2, D4) din ergosterolii existenţi în celulele pielii, efectul
antirahitic al radiaţiilor ultraviolete fiind considerat de importanţă deosebită îndeosebi pentru
tineret;
- stimularea activităţii metabolice la nivelul întregului organism cu exprimări în:
o realizarea unor indici sangvini mai buni prin creşterea elementelor figurate;
o ameliorarea indicilor biochimici în special a raportului Ca şi Mg cu o mai bună
dezvoltare a scheletului şi efecte importante în prevenirea afecţiunilor acestuia (osteopatii);
o multiplicarea celulară accelerată, urmată de cicatrizarea mai rapidă a rănilor
superficiale, traumatice sau operatorii.
Influenţa indirectă a radiaţiilor ultraviolete se manifestă pozitiv asupra organismelor prin
îmbunătăţirea semnificativă a calităţii mediului din interioare bazată pe:
- efectele microbicide proprii radiaţiilor ultraviolete care au drept efect distrugerea
germenilor de pe corpul organismelor, din aer şi de pe diverse suprafeţe şi materialele;
- efectul ozonizant al radiaţiilor ultraviolete, ozonul format având la rândul lui efect oxidant,
distructiv asupra materiei organice din aerul interioarelor;

23
- efectul ionizant, aeroionii formaţi determinând reducerea cantitativă a pulberilor din aer şi
ca urmare şi a germenilor alipiţi de acestea.

1.8.2. TEMPERATURA AERULUI

Temperatura aerului defineşte starea de încălzire sau de răcire a acestui corp gazos.
Este datorată indirect energiei radiante solare, care la limita superioară a atmosferei
este de 1,97..1,98 calorii/cm²/minut - constantă solară.
Atmosfera constituie un obstacol (foarte necesar) în calea radiaţiei solare, încât din
totalul radiaţiei solare, numai cca. 45..55 % ajunge la suprafaţa Pământului, restul fiind
absorbită, difuzată şi reflectată de către componenţii atmosferei (gaze, vapori, pulberi). Cota
de 45..55 % de radiaţie solară ce ajunge la nivelul uscatului şi apelor este supusă aceloraşi
fenomene fizice ca şi în atmosferă (absorbţie, difuzie şi reflexie). Partea de energie radiantă
ce este absorbită de sol şi ape este transformată în energie calorică, determinând încălzirea
acestora şi devenind la rândul lor sursă de energie calorică pentru aerul atmosferic.

Bilanţul termic al aerului atmosferic

Este rezultat din echilibrul cantitativ stabilit, la un moment dat, între procesele de
încălzire și procesele de răcire ale aerului
Procese de încălzire a aerului atmosferic
Aerul atmosferic pur şi uscat, are o conductivitate termică extrem de redusă, din care
cauză radiaţia solară care îl străbate, îl încălzeşte direct în măsură neînsemnată
(0,015..0,02 ºC), încălzirea aerului atmosferic datorându-se căldurii cedate de scoarţa
terestră (şi în mai mică măsură de ape) prin mai multe procese fizice şi anume:
- conductivitatea termică moleculară – prin care se încălzeşte numai un strat de 4..5 cm
din imediata vecinătate a solului (0,003 calorii/cm²/ min/ºC).
- radiaţia – prin care energia calorică absorbită de către pământ şi ape este cedată aerului
ca radiaţie terestră cu lungime mare de undă, care încălzeşte aerul din apropierea solului.
Aerul încălzit astfel, cedează căldura maselor de aer mai reci, realizând fenomenul numit
radiaţie atmosferică. Radiaţia are caracter permanent, ziua şi noaptea. Radiaţia terestră
este mai mare decât cea atmosferică, şi ca urmare determină un flux de căldură îndreptat
dinspre pământ spre atmosferă. Diferenţa dintre intensitatea radiaţiei primite şi cea
consumate la suprafaţa terestră, determină bilanţul de radiaţie care este pozitiv ziua şi
negativ noaptea, iar la nivelul globului este pozitiv întregul an cu excepţia latitudinilor polare.

Radiația terestră (Et) – este o emisie neîntreruptă a suprafeței Tabel 5: Intensitatea radiației terestre (Et)
terestre în domeniul infraroșu al spectrului. Conform legii Stephan- în funcție de temperatura suprafeței
Boltzmann (E = βσT4) intensitatea radiației terestre depinde în primul radiante
rând de temperatura absolută a suprafeței emisive (tabel 5). La rândul Temperatura Et
ei, temperatura absolută a suprafeței terestre este determinată de suprafeței (cal/cm2۰min)
intensitatea radiației globale. De aici rezultă că regimul diurn al terestre
intensității radiației terestre urmărește întocmai regimul diurn al (oC)
intensității radiației globale, înregistrând valori maxime ziua la amiază 70 1,14
și minime noaptea, cu puțin înainte de răsăritul Soarelui. Același lucru 40 0,79
se petrece și în cazul regimului anual. Drept urmare valorile maxime ale 30 0,70
intensității radiației terestre se produc în zilele de vară, pe suprafețele 20 0,60
de teren cu sol uscat, iar cele minime în nopțile de iarnă. Admițând că 10 0,53
însușirea de a emite radiații calorice, de undă lungă, a Pământului este 0 0,46
identică cu cea a corpului negru, se poate conchide că la temperatura -10 0,40
medie de 15 C (cât are Pământul) radiația terestră se ridică la valoarea
o
-20 0,34
de 0,57 cal/cm2 * min.
-30 0,29
Radiația atmosferei (Ea) – este acea parte a energiei radiante a
-40 0,24
atmosferei încălzite îndreptată către suprafața terestră, fiind numită și
contraradiația atmosferei. Aerul atmosferic încălzit emite energie radiantă în toate direcțiile. Atmosfera dacă este

24
considerată ca având aceleași însușiri radiative în infraroșu ca și corpul negru, cu temperatura medie de 10 oC, emite cca.
0,42 cal/cm2*min.
Cea mai mare parte a radiației terestre este absorbită de atmosferă dar selectiv, de către vaporii de apă, de picăturile
de apă, de bioxidul de carbon și de ozon.

- convecţia – se realizează în urma încălzirii aerului prin fenomenele descrise deja, fapt
care duce la reducerea densităţii aerului care capătă o mişcare ascendentă, în timp ce aerul
mai rece, cu o densitate mai mare capătă o mişcare descendentă şi ulterior ciclul se reia.
Se produce astfel un schimb turbulent de mase de aer, mai ales pe verticală, numit convecţie
termică, dar şi prin alunecarea maselor de aer pe versanţii reliefului, numit convecţie
dinamică, prin care transmiterea căldurii este de cca. 500000 de ori mai mare decât prin
conductivitate şi care permite transferul căldurii până la partea superioară a troposferei.
- advecţia – realizează transferul căldurii pe orizontală, dând naştere mişcărilor de aer în
plan orizontal numite vânturi, prin care masele de aer cald se amestecă cu masele de aer
rece, încălzindu-le.
- turbulenţa – realizează transferul de căldură între mase de aer cu temperaturi diferite, în
urma deplasărilor dezordonate ale aerului (în toate sensurile), fenomenul fiind favorizat de
prezenţa vântului.
- transformările de fază ale apei – contribuie la încălzirea aerului prin înmagazinarea de
căldură când apa de la suprafaţa Pământului trece de la starea lichidă la starea gazoasă
(prin evaporare se preia cca. 600 calorii/g vapori). Această căldură, numită căldură latentă
ce nu influenţează nivelul temperaturii aerului, este cedată în straturile mai reci şi mai înalte
ale atmosferei, în urma condensării/sublimării vaporilor de apă.

Procese de răcire a aerului atmosferic

Răcirea aerului se realizează prin următoarele fenomenele fizice:
- destinderea adiabatică – este fenomenul care urmează convecţiei, în care prin fluxul
ascendent al maselor de aer, acestea trec de la presiuni atmosferice mai mari la altele mai
mici, şi se destind, destindere care se face cu consum de căldură, căldură luată de la masele
de aer care drept urmare se răcesc.
- radiaţia – în situaţiile în care bilanţul radiativ al uscatului devine negativ (nopţi senine),
radiaţia atmosferică care se realizează de la mase de aer mai calde către cele mai reci,
duce la răcirea celor calde fără încălzirea semnificativă a celor reci.
- advecţia – se realizează când mase de aer calde, în deplasarea lor pe orizontală, întâlnesc
suprafeţe de uscat, ape sau mase de aer reci şi le cedează căldura.

Variaţiile temperaturii aerului atmosferic

Variaţiile intensităţii radiaţiei solare, însuşirile diferite ale suprafeţei scoarţei terestre,
variaţiile create de fenomenele meteorologice, etc. determină o variaţie continuă a nivelului
temperaturii aerului.
Pentru a se putea compara în timp şi spaţiu diferitele valori de temperatură, s-a stabilit
internaţional ca toate măsurătorile de temperatură a aerului atmosferic să se realizeze la o
înălţime standard de 2 m de la sol şi în condiţii de umbră.
Măsurătorile de temperatură a aerului arată variaţii ce pot fi grupate în trei mari grupe:
diurne, anuale şi accidentale.
a. Variaţii diurne, sunt caracterizate printr-o oscilaţie simplă care arată o valoare minimă
dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, o valoare maximă la circa două ore după trecerea
soarelui de meridianul locului (orele 14..15), după care scade treptat şi ciclul diurn se reia.
Diferenţa dintre nivelul minim şi nivelul maxim al temperaturii din 24 ore, reprezintă
amplitudinea diurnă, mărimea ei depinzând în principal de următorii factori:

25
- Latitudinea geografică, ce influenţează amplitudinea diurnă în funcţie de înălţimea soarelui
deasupra orizontului, când acesta se află la zenit. Amplitudinea diurnă medie anuală
maximă se constată în regiunile subtropicale (cca. 12 ºC), mai redusă la latitudini mijlocii
(8..ºC) şi mică la cercurile polare (3..4 ºC).
- Anotimpul, în funcţie de care la latitudini mijlocii amplitudinea diurnă este mai mare vara
(10..15 ºC), decât iarna (3..4 ºC).
- Relieful, în funcţie de care amplitudinea diurnă este mai mare în zone cu forme de relief
concave (văi, depresiuni) decât în zone cu relief convex (dealuri, munţi).
- Natura scoarţei terestre, influenţează major amplitudinea diurnă de temperatură a aerului
în sensul că în interiorul continentelor şi în general deasupra uscatului, amplitudinea este
mai mare (12..20 ºC) decât deasupra mărilor şi oceanelor şi în zonele litorale (1..5 ºC).
- Nebulozitatea influenţează amplitudinea diurnă de temperatură a aerului în sensul că în
zilele noroase aceasta este mai mică decât în zilele senine.
b. Variaţiile anuale sunt condiţionate de aceiaşi factori care imprimă şi variaţiile diurne. Se
calculează o amplitudine anuală de temperatură a aerului (diferenţa dintre temperatura
maximă şi minimă măsurate într-un an), media multianuală a acesteia fiind caracteristică
diferitelor zone climatice: ecuatorială, tropicală, temperată, polară. În condiţiile climatice ale
ţării noastre temperatura prezintă un maxim în luna iunie şi un minim în ianuarie, iar
amplitudinea anuală poate atinge 60..70 ºC.
c. Variaţii neperiodice (accidentale) se produc în urma deplasărilor masive de mase de aer
polar sau tropical, în special în zona latitudinilor mijlocii şi în perioadele de tranziţie iarnă-
vară şi vară-iarnă. Prin intensitatea şi durata lor au o influenţă mare asupra animalelor mai
ales dacă acestea se află în aer liber.
Cu toate aceste variaţii ale temperaturii aerului într-un anumit loc de pe glob temperatura
are tendinţa de a se menţine relativ constantă în timp cel puţin la nivelul temperaturii medii
multianuale.
Se poate constata că într-o anumită zonă (ţară, regiune, continent, emisferă, glob) există
mai multe zone în care temperatura medie multianuală are valori foarte apropiate. Prin
unirea acestor puncte (staţii meteo) liniile obţinute – izoterme, reprezentate pe hărți,
formează hărţile izotermice care au o deosebită aplicabilitate practică, ele întocmindu-se
pentru sezonul rece, cald, anual şi multianual.

Influenţa temperaturii aerului asupra organismelor

Temperatura aerului exercită asupra organismelor o influență majoră şi însumează o
influenţă directă şi una indirectă. Influența directă se referă la realizarea termoreglării și
menținerea sănătății organismelor. Influenţa indirectă constă în condiţionarea nivelul acţiunii
altor factori atmosferici fizici (umiditate, presiune, precipitaţii, mişcarea aerului, factorii
meteorologici complecşi etc.) în sensul intensificării sau atenuării influenţei directe a
factorilor respectivi asupra organismului (sau chiar în sensul conferirii unei influenţe).
Temperatura aerului este permanent variabilă, iar temperatura corporală a organismelor
este relativ constantă şi mai ridicată decât a mediului – animale homeoterme.
Homeotermia este proprietatea organismelor superioare ce le permite să îşi asigure un
nivel înalt şi relativ constant al temperaturii corporale.
Sursa de căldură principală este reprezentată de reacţiile biochimice exotermice,
metabolice şi este localizată în organele interne şi musculatura striată. Scheletul, ţesutul
conjunctiv şi pielea, având un metabolism redus, joacă un rol neînsemnat în producerea de
căldură. De la locul de formare, căldura este transferată ţesuturilor învecinate prin

26
conductivitate termică, dar mai ales pe cale sangvină, astfel ajungând în mod egal în toate
regiunile corporale.
Conform legilor termodinamicii (legea a doua), orice corp din natură (însufleţit sau nu),
tinde să-şi egaleze temperatura cu cea a mediului în care se găseşte. Egalizarea se
realizează repede la corpurile neînsufleţite, pe când la organismele vii, homeoterme,
pierderile de căldură către mediu sunt înlocuite, pe măsură ce acestea au loc, cu căldură
metabolică. Acest lucru este absolut obligatoriu, pentru că egalizarea temperaturii corpurilor
vii cu temperatura mediului ar fi incompatibilă cu viaţa. Intensitatea pierderilor de căldură,
este, întotdeauna, cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre temperatura corpului şi a mediului
este mai mare şi aceasta se realizează prin următoarele fenomene fizice:
 Radiaţia calorică se produce prin raze infraroşii, dar la cele mai multe organisme, 95
% din radiaţii sunt absorbite în primii cca. 3 mm distanţă de piele.
Radiaţia calorică se datorează deferenţei dintre temperatura corporală şi cea a aerului,
intensitatea fenomenului fiind direct proporţională cu această diferenţă şi cu suprafaţa
tegumentului.
 Conductivitatea acţionează tot în sensul trecerii spre niveluri termice inferioare şi se
realizează în mod obişnuit prin contactul fizic direct cu mediul (aerul sau alte
suprafeţele mai reci). Transferul de căldură prin contactul cu aerul este neânsemnat,
chiar nul în cazul când temperatura aerului se află în zona de confort, deoarece aerul
este rău conducător de căldură.
 Convecţia, este aşa cum s-a arătat urmarea încălzirii aerului din apropierea corpului
mai cald, prin radiaţie şi conductivitate, încălzire care duce la scăderea densităţii
acestuia şi ca urmare aerul respectiv ia un sens de mişcare ascendent. Aerul care îi
ia locul (aer rece) mobilizează alte cantităţi de căldură. Convecţia este direct
proporţională cu suprafaţa corporală ce se află în contact cu aerul şi cu viteza mişcării
aerului.
Căldura pierdută prin radiaţie, conductivitate şi convecţie portă numele de căldură liberă,
sensibilă sau biologică. Ea contribuie la încălzirea aerului sau a suprafeţelor din locurile
unde stau organismele şi este cu atât mai mare cu cât temperatura mediului este mai
scăzută.
 Evaporarea, contribuie la pierderea de căldură prin apa eliminată de organisme sub
formă de vapori, pe cale respiratorie şi la nivelul tegumentului şi mucoaselor prin
perspiraţie şi transpiraţie. Evaporarea prin respiraţie este continuă, depinzând de rata
şi volumul respiraţiei, de temperatura aerului inspirat şi expirat, iar evaporarea
cutanată variază după specie şi temperatura aerului.
În ambele cazuri căldura preluată prin evaporarea apei este o căldură înmagazinată,
denumită căldură latentă sau insensibilă, care este cedată când are loc
condensarea/sublimarea vaporilor.

Temperatura aerului şi sistemul de termoreglare

Organismele sunt capabile să-şi regleze homeotermia, cel puţin în anumite limite, prin
mecanisme termoreglatoare variate, câştigate în lungul proces de evoluţie, de adaptare, a
fiecărei specii la mediul de viaţă, mecanisme care alcătuiesc un sistem termoreglator
complex, integrat sistemului nervos.
Scopul termoreglării, ce se realizează prin acest sistem, este acela de a regla producţia
de căldură şi schimbul acesteia între organism şi mediu pentru menţinerea permanentă a
homeotermiei (temperaturii corporale constante şi la nivel specific).

27
 În raport cu temperatura mediului ambiant, organismele homeoterme se pot găsi la un
moment dat în două situaţii:
- în condiţii de echilibru termic - caz în care temperatura ambiantă se situează în
domeniul temperaturii biologice optime, această situaţie practic nesolicitând sistemul de
termoreglare (sau solicitându-l foarte puţin).
- în condiţii de dezechilibru termic - respectiv când temperatura mediului ambiant se
situează dincolo de limitele temperaturii biologice optime, când adaptarea organismului în
vederea menţinerii homeotermiei se face prin sistemul de termoreglare specific, care, în
funcţie de situaţie, are misiunea producerii de căldură - termogeneză (în ambianţe mai reci
decât limita inferioară a temperaturii biologice optime) sau dimpotrivă are misiunea eliminării
de căldură din organism - termoliză (în ambianţe mai calde decât limita superioară a
temperaturii biologice optime).
Componentele sistemului de termoreglare: Ambele laturi ale procesului de
termoreglare, se realizează prin intermediul sistemului de termoreglare care se află sub
controlul sistemului euro-endocrin (din care de altfel face parte) şi este activat indiferent de
intensitatea dezechilibrării termice.
Sistemul, de o elasticitate şi o fineţe deosebite, este capabil să realizeze, în cele mai
multe cazuri, o acomodare lină, insesizabilă, a funcţiei de termoreglare la solicitările mediului
– modul de acţiune a sistemului putând fi comparat cu a celui mai fidel termostat.
Pentru realizarea acestei funcţii sistemul de termoreglare dispune de: termoreceptori,
căi aferente, centri nervoşi, căi eferente şi organe efectoare.
 Termoreceptorii (receptorii termici) pot fi grupaţi după repartizarea lor în diferite zone
corporale în: periferici, interni şi centrali.
o Termoreceptorii periferici, repartizaţi în piele şi mucoasele externe → cutanaţi, sunt
specializaţi pentru frig (corpusculii lui Krause) şi pentru căldură (corpusculii lui
Ruffini), primii fiind însă într-un număr de 10 ori mai mare decât cei specializaţi pentru
cald. Explicaţia poate fi aceea că animalele, în cursul evoluţiei lor ca specii au fost
obligate mult mai frecvent să se adapteze la frig). Repartiţia receptorilor cutanaţi este
neuniformă pe suprafaţa acesteia, ei fiind mai numeroşi în: peretele abdominal
ventral, mamelă, urechi, scrotum (cea mai mare densitate), extremităţile membrelor.
Receptorii cutanaţi sunt foarte sensibili, pragul lor de excitabilitate fiind foarte redus,
respectiv chiar la variaţii de temperatură de 0,1 ºC.
o Termoreceptorii interni (viscerali) sunt situaţi în spaţiul dorso-lateral al abdomenului
şi în pereţii prestomacelor, stomacului şi intestinului. Densitatea lor este redusă şi
sunt specializaţi numai pentru căldură.
o Termoreceptorii centrali sunt situaţi în măduva spinării, şi mai ales în hipotalamus
fiind specializaţi pentru frig sau pentru căldură.
S-au evidenţiat termoreceptori şi în alte localizări: pereţii venelor, nucleii motori ai
scoarţei cerebrale etc., rolul lor nefiind însă cunoscut cu precizie.
 Prin căile aferente (filete neurale specializate pentru frig şi pentru căldură) excitaţiile
receptorilor periferici şi interni (produse de variaţia temperaturii ambientale) ajung la
centrul nervos al termoreglării. Intensitatea excitaţiilor depinde în primul rând de
numărul de termoreceptori excitaţi. Termoreceptorii centrali sunt excitaţi şi indirect de
variaţia temperaturii sângelui care îi irigă, variaţie indusă de variaţia temperatura
mediului.
 Centrul nervos al funcţiei de termoreglare este situat în hipotalamus (în ariile
anterioare ale acestuia centrul care reglează termoliza, iar în cele posterioare ariile
ce reglează termogeneza şi menţinerea căldurii în corp), alături de alţi centrii nervoşi
28
 reglatori care au legătură cu funcţia de termoreglare: al ingestei, al setei etc. În nucleii
din hipotalamus neuronii intermediari, cei integraţi şi cei motori sunt specializaţi
pentru frig sau căldură ca şi receptorii, transmiterea influxului nervos făcându-se în
neuroni cu aceeaşi specializare. O caracteristică a neuronilor integraţi este aceea că
neuronii pentru frig îşi încetează activitatea numai când cei pentru căldură au atins
deja o activitate înaltă şi invers, astfel încât, la variaţiile bruşte de temperatură se
obţine o înlănţuire rapidă a laturilor termoreglării, ceea ce determină o acomodare
lină a funcţiei de termoreglare.
 Comenzile date de neuronii motori, de asemenea specializaţi, ajung la organele
efectoare, pe căi eferente: nervoasă şi hormonală.
o Calea eferentă nervoasă este reprezentată de:
- nervii motori ai muşchilor scheletici, răspunsul fiind, în ambianţe reci, creşterea
tonusului muscularii striate (organ efector), cu producere de căldură suplimentară;
- nervii vegetativi (fibre motoare simpatice şi parasimpatice), răspunsul fiind
ajustarea intensităţii circulaţiei sangvine superficiale cutanate (care prin variaţia
diametrului vaselor sangvine modifică pierderile de căldură de la suprafaţa
corpului) şi respectiv variaţia nivelului metabolismului în organele metabolizante
(pentru creşterea sau limitarea, la nivel bazal, a sursei de căldură).
o Calea eferentă hormonală se exercită prin neurohormonii hipotalamici care comandă
secreţia de hormoni adenohipofizari (adenocorticotrop şi tireotrop), prin care se
reglează nivelul funcţional al glandelor endocrine implicate şi în termoreglare: tiroidă şi
suprarenale care prin eliberarea hormonilor specifici (adrelanină, noradrelanină şi
catecolamine), reglează intensitatea metabolismului pentru producerea unei cantităţi
mai mici sau mai mari de căldură, concomitent cu vasoconstricţia sau vasodilataţia
periferică pentru reducerea sau creşterea cantităţii de căldură ce se eliberează în mediu.
Prin mecanismul schiţat (fig. 12.), organismele au posibilitatea de a-şi acomoda funcţia
de termoreglare la solicitările termice ale mediului.

Fig. 12: Componentele sistemului de termoreglare

(adaptare după Chanton, citat de Drăghici C.)

29
 Dinamica homeotermiei şi a producţiei metabolice de căldură în raport cu temperatura
ambiantă (a aerului)
Solicitarea sistemului de termoreglare, de temperaturi ambiante reci sau calde,
constituie cauză de stres, care activează axul hipotalamo-hipofizo-suprarenal şi
declanşează sindromul general de adaptare (SGA).
Solicitările pot merge de la niveluri cărora organismele homeoterme le pot face faţă (cu
consum de energie), până la niveluri (caracterizate prin intensitate, durată sau bruscheţe)
la care acestea nu le pot face faţă, urmarea fiind îmbolnăvirea sau chiar moartea prin frig
sau căldură.
Orice solicitare a funcţiei de termoreglare se face cu consum de energie. Apare astfel
logic, ca temperatura mediului la care solicitarea funcţiei de termoreglare este nulă (minimă),
să reprezinte temperatura biologică optimă.
Dinamica homeotermiei şi a producţiei metabolice de căldură în raport cu temperatura
ambiantă (a aerului) la organismele homeoterme este redată în figura 13.
Se poate constata că viaţa este posibilă în anumite limite ale temperaturii mediului: t0 -
t5.
În cadrul acestor limite, pe un interval de temperatură mai restrâns, animalele îşi pot
menţine homeotermia prin sistemul de termoreglare: t1 - t4.
În interiorul zonei homeotermiei, la anumite temperaturi ale mediului, homeotermia se
menţine cu cea mai redusă producţie de căldură, acest lucru fiind caracteristica de bază a
zonei de neutralitate termică (sau zona temperaturii biologice optime), în care sistemul de
termoreglare nu este solicitat: t2 - t3. Temperatura organismelor homeoterme fiind mai
ridicată decât a mediului se elimină căldura, dar această eliminare este permanent
compensată prin căldura rezultată din metabolism. La t2, producţia de căldură este minimă
şi egală cu cerinţa organismului. Prin vasodilataţie periferică echilibrul se menţine până se
atinge t3.
Astfel temperatura mediului care delimitează zona de neutralitate termică, sub şi peste
care se declanşează funcţia de termoreglare se numeşte temperatură critică, existând în
consecinţă o temperatură critică inferioară (t2) şi o temperatură critică superioară (t3).
În interiorul zonei de neutralitate termică, pe un interval mai restrâns de temperatură se
situează confortul termic, în care organismele nu simt nici frig nici căldură.

Fig. 13: Dinamica homeotermiei şi a producţiei metabolice de

căldură în raport cu temperatura ambiantă (a aerului)
(prelucrare după Nichelmann, citat de Drăghici C)
30
 Termoreglarea în ambianţe reci
Scăderea temperaturii aerului sub valoarea inferioară a temperaturii biologice optime
(t2..t3), măreşte diferenţa de temperatură dintre organism şi mediu conducând la
intensificarea pierderilor de căldură şi la o tendinţă spre hipotermie, reprezentând zona de
stres prin frig (intervalul t1..t2). Sistemul de termoreglare este solicitat în direcţia
termogenezei, organismul ajustându-şi producţia de căldură pentru a suplimenta pierderile,
astfel încât producţia de căldură va creşte liniar cu scăderea temperaturii.
Sunt stimulaţi termoreceptorii specializaţi pentru frig, iar prin intermediului
componentelor sistemului nervos de termoreglare intră în funcţiune progresiv mecanismele
specifice ale termogenezei care constau în:
a. termogeneză chimică – fără frison ce constă în creşterea ratei (a intensităţii)
metabolice, în urma căreia rezultă mai multă căldură, respectiv rata metabolică este
cu atât mai înaltă cu cât temperatura aerului este mai coborâtă.
Cele mai implicate organe în acest tip de termogeneză sunt: ficatul, musculatura striată,
ţesutul adipos (grăsimea brună sau primară, întâlnită mai ales la organismele mici și cele
tinere, care se mobilizează uşor şi constituie prin valoarea s-a calorigenă mare, o importantă
sursă de căldură mai ales la expunerile bruşte la rece şi grăsimea albă, sau secundară, care
mobilizându-se mai greu are un rol mai puţin important) şi cu o pondere mai mică: rinichii,
cordul, tubul digestiv.
b. termogeneza cu frison succede celei fără frison şi apare când pentru compensarea
pierderilor de căldură datorate temperaturilor coborâte, căldura produsă prin
creşterea ratei metabolice nu mai este suficientă.
Frisoanele sunt reacţii reflexe ce constau în contracţii rapide ale musculaturii striate,
fără efectuare de lucru mecanic, întreaga energie consumată exprimându-se în căldură.
Frisonul începe cu contractarea muşchilor maseteri, ai gâtului şi dorsali, pentru ca la
prelungirea expunerii la temperaturi scăzute să se generalizeze.
Paralel se declanşează şi alte mecanisme adaptative ce vizează conservarea căldurii
corporale:
- descărcarea de adrenalină determină vasoconstricţia periferică, cu reducerea afluxului
de sânge la piele, în special la extremităţile expuse, mărindu-se astfel valoarea
izolatoare a ţesuturilor. Astfel prin scăderea temperaturii pielii se reduce diferenţa de
temperatură a corpului faţă de aer şi corespunzător transferul de căldură către mediu.
- are loc contracţia muşchilor horipilatori la mamifere şi respectiv a muşchilor erectum
plumorum la păsări, care determină „zbârlirea” părului, respectiv penelor, astfel mărindu-
se grosimea stratului învelişului pilos şi indirect a stratului de aer, rău conducător de
căldură ce se află între părul, lâna, penele acestuia. Se creşte astfel valoarea izolării
externe cu până la 40 %.
- se reduc substanţial valorile de evaporare cutanată şi pulmonară atât prin reducerea
ratei respiratorii cât şi datorită temperaturii scăzute a aerului.
- modificări specifice de comportament care constau în: gruparea (înghesuirea) animalelor
crescute în loturi (pui de găină se aglomerează cât mai aproape de sursele de căldură);
ghemuirea şi introducerea capului sub aripă la păsări; la unele mamifere sălbatice, dar
şi la insecte – somnul hibernal (hibernarea). Toate aceste comportamente vizează
reducerea suprafeţelor corporale expuse direct la aer rece şi respectiv reducerea
pierderilor de căldură.
Termoreglarea la temperatura coborâtă a mediului este întotdeauna dificilă în prima
perioadă de vârstă a organismelor din cauza deficienţelor sistemului de termoreglare care

31
nu este definitivat, dar şi a unor raporturi dezavantajoase între masa corporală şi suprafaţa
corporală, cu atât mai dezavantajoase cu cât talia animalelor este mai mică.
Odată cu înaintarea în vârstă, sistemul de termoreglare al tineretului se consolidează,
organismele putând face faţă unor temperaturi tot mai coborâte ale aerului, limitele variind
cu specia dar şi alţi factori fizici ai aerului etc.
Temperatura coborâtă solicită intens sistemul de termoreglare, dar homeotermia se
poate menţine până când temperatura aerului atinge valori egale cu temperatura minimă a
de adaptare (t1), iar producţia de căldură metabolică este maximă.
Temperatura mediului sub t1 este asociată cu pierderi de căldură ce nu pot fi acoperite
de mecanismele termoreglării. Organismele devin hipotermice şi mor prin frig.
Nivelul temperaturii inferioare letale (t0), este foarte variabil fiind influenţat de numeroşi
factori. Cele mai sensibile sunt, aşa cum s-a arătat, organismele tinere, pentru care pot fi
letale chiar temperaturi pozitive, mai ales când acţionează asupra lor un timp îndelungat,
sau variaţiile sunt bruşte. În schimb, organismele adulte îţi pot menţine homeotermia chiar
la temperaturi foarte coborâte.

Termoreglarea în ambianţe calde

La temperatura mediului care depăşeşte temperatura superioară a intervalului
temperaturii biologice optime, sistemul de termoreglare este solicitat în direcţia pierderii de
căldură – termoliză, cu atât mai mult cu cât temperatura aerului este mai ridicată. Intervalul
de temperatură în cadrul căruia organismele îşi pot menţine homeotermia, reprezintă zona
de stres termic sau caloric (t3 - t4).
În ambianţe calde, diferenţa de temperatură dintre organism şi mediu fiind redusă, căile
directe de pierdere a căldurii (prin radiaţie, conductivitate şi convecţie) sunt mai puţin
eficiente, iar la egalizarea temperaturii aerului cu cea corporală superficială, transferul de
căldură către aer nu mai poate avea loc. Reducerea pierderilor de căldură determină
tendinţa de creştere a temperaturii corporale interne, peste nivelul fiziologic. Prin intermediul
termoreceptorilor specializaţi pentru căldură şi a temperaturii sângelui este stimulat centrul
hipotalamic al termolizei, răspunsurile comandate, cu scopul pierderii de căldură, având
caracter direct sau indirect:
Pierderile directe de căldură se realizează astfel:
 prin axul hipotalamo-hipofizo-suprarenal se comandă reducerea ratei metabolice şi
consecutiv producţia de căldură;
 prin sistemul neurovegetativ se comandă vasodilataţia periferică şi accelerarea
circulaţiei sangvine (viteza şi volumul sanguin) la acest nivel facilitându-se transferul, prin
intermediul sângelui, a căldurii interne spre periferia organismului. Acest lucru este favorizat
şi prin creşterea conductanţei ţesuturilor de 5 - 6 ori în comparaţie cu ambianţele reci. Se
creează astfel premizele necesare creşterii pierderilor directe de căldură către mediu.
 prin legătura existentă cu centrii nervoşi hipotalamici ai ingestei şi ai setei se induce
reducerea apetitului şi în general creşterea consumului de apă, consecutiv realizându-se
reducerea aportului de substanţe energetice şi mărirea aportului de apă;
Când aceste căi devin insuficiente se recurge la căile indirecte de pierdere a căldurii
latente:
 eliminarea căldurii prin evaporarea apei la suprafaţa pielii (prin perspiraţie şi mai ales
transpiraţie);
 eliminarea căldurii prin evaporarea apei la nivelul pulmonilor.
Cele două căi indirecte sunt complementare, încât organismele ce aparţin speciilor cu
posibilităţi reduse de evaporare cutanată (prin perspiraţie şi mai ales prin transpiraţie),
32
elimină căldura preponderent pe cale pulmonară. În care scop cu cât creşte temperatura
mediului îşi intensifică amplitudinea şi frecvenţa respiraţiilor - polipnee termică.
Posibilităţile de pierdere directe şi indirecte de căldură sunt completate de modificări de
comportament care converg nevoilor de disipare a căldurii către mediu. Ca urmare
organismele se retrag în locurile mai reci sau umbrite, îşi întind extremităţile, caută
suprafeţele reci sau îşi fac loc în sol mai rece (păsările), intră în apă, bălţi sau noroi (păsări
și mamifere) şi beau mai multă apă.
Termoliza în ambianţe calde, fiind predominant sau exclusiv evaporativă, la temperaturi
ale mediului apropiate de cele ale pielii şi învelişului este îngreunată mult de vitezele reduse
ale mişcării aerului (caz în care aerul cald staţionează în jurul animalelor) şi de umiditatea
ridicată a aerului (deoarece evaporarea se realizează în relaţie invers proporţională cu
umiditatea aerului).
În funcţie de nivelul temperaturii, al umidităţii şi mişcării aerului se poate ajunge la un
stres termic intens, cu acumularea căldurii în organism şi creşterea temperaturii interne
peste nivelul fiziologic.
Acest lucru este posibil deoarece producţia de căldură nu poate fi suprimată,
metabolismul bazal fiind obligatoriu pentru menţinerea funcţiilor organice, la care se adaugă
eforturile pentru termoliză, în special pentru activitatea respiratorie şi cea cardiacă care o
acompaniază.
Mai mult, creşterea temperaturii interne determină o creştere a producţiei de căldură prin
intensificarea vitezei reacţiilor chimice termodinamice (efectul Van´t Hoff).
Menţinerea acestor condiţii, determină atingerea limitei superioare a homeotermiei (t4)
sau poate conduce la moartea prin căldură (t5).
Moartea prin căldură este de cele mai multe ori urmarea şocului caloric prelungit,
organismele mamiferelor fiind în general mai puţin tolerante la căldură decât la frig, în
principal datorită faptului că temperatura lor internă fiziologică este mai apropiată de limitele
superioare ale temperaturii mediului ce pot fi suportate, dar şi ca urmare a faptului că însăşi
sistemul de termoreglare este mai bine adaptat pentru termogeneză decât pentru termoliză.

Influenţa temperaturilor coborâte ale aerului asupra sănătăţii

Aşa cum deja s-a arătat, în ambianţe reci, organismele sunt supuse stresului provocat
de frig, temperatura coborâtă a aerului impunând declanşarea sindromului general de
adaptare (SGA) în direcţia mobilizării resurselor energetice şi conservarea căldurii
metabolice.
Odată cu declanşarea SGA-ului creşte secreţia de catecolamine, de adrenalină şi
noradrenalină, iar stimularea tiroidei determină creşterea concentraţiei sangvine a tiroxinei.
Concentraţia mărită a acestor hormoni implicaţi în termogeneză, determină iniţial o
creşterea a glicemiei, iar dacă frigul persistă, prin epuizarea rezervelor, are loc scăderea
glicemiei chiar până la nivelul comei glicemice şi în acelaşi timp determină mobilizarea
grăsimilor, cu creşterea concentraţiei sangvine a glicerolului, grăsimilor neesterificabile,
acetonei şi acizilor graşi liberi. Prelungirea stresului prin frig va duce însă la epuizarea
rezervelor energetice reprezentate de glucide şi lipide, ceea ce va conduce la consumul prin
degradare metabolică în scop energetic al proteinelor tisulare şi chiar serice
(imunoglobuline) şi organice (masa organelor interne se reduce). Astfel apar implicaţii
multiple asupra şanselor de supravieţuire. Sub acţiunea frigului prelungit are loc şi creşterea
excreţiei renale şi a concentraţiei unor săruri din urină având ca urmare spolierea
organismului în electroliţi (Na, K, Cl). Ca urmare are loc reducerea rezistenţei organice
(favorizarea îmbolnăvirilor), pe mai multe căi:
33
- inspirarea aerului rece, provoacă vasoconstricţia mucoasei aparatului respirator, ceea
ce determină nutriţia şi oxigenarea deficitară a epiteliului respirator, celulele mor şi se
exfoliază, germenii patogeni aerogeni găsind poarta de intrare în organism deschisă;
- hipoxia, determinată de vasoconstricţia mucoasei respiratorii şi în special de reducerea
frecvenţei respiratorii la frig, duce şi la diminuarea activităţii mucociliare a căilor
respiratorii (cu reducerea posibilităţilor de eliminare a pulberilor şi germenilor pătrunşi
pe cale aerogenă în pulmoni, constituindu-se astfel puncte de plecare pentru infecţiile
pulmonare) dar mai ales la diminuarea activităţii fagocitare a macrofagelor atât la nivelul
alveolelor pulmonare dar şi în general (se reduce mult numărul de fagocite în organism
şi capacitatea celor existente de inactivare, prin fagocitare, a germenilor pătrunşi în
organism pe diferite căi);
- are loc diminuarea capacităţii factorilor umorali de apărare, diminuarea realizându-se
prin:
o creşterea timpului de latenţă între ingestia colostrului şi apariţia în circulaţia sangvină
a imunoglobulinelor; aportul insuficient de imunoglobuline prin deprimarea reflexului de
supt şi prin absorbţia diminuată la nivel digestiv a imunoglobulinelor colostrale, prin
creşterea motilităţii gastrointestinale datorită frigului (cauză şi de creştere a riscului de
diaree la tineretul sugar);
o consumului proteinelor serice prin degradare catabolică, pentru acoperirea
necesarului energetic în stresul prelungit la frig.
Diminuarea rezistenţei organice, este favorizată de asocierea temperaturilor coborâte
ale aerului cu umidităţile extreme şi viteza mare a mişcării aerului – condiţii care se întâlnesc
frecvent în sezonul rece. Consecinţele sunt creşterea morbidităţii (frecvenţa îmbolnăvirilor).
Astfel în ambianţele reci, cu umiditate şi viteze ale mişcării aerului mari predomină bolile
cunoscute sub denumirea „a frigore” localizate în special la nivelul aparatului respirator pe
care se grefează cu uşurinţă diverşi germeni patogeni.
În ambianţele reci, dar asociate cu umidităţi reduse şi mai ales cu o mişcare intensă a
aerului, datorită vasoconstricţiei periferice severe, predomină degerăturile caracterizate prin
ischemia urmată de necroza unor părţi din organism (urechi, coadă, mameloane, membre,
creastă şi bărbiţe - la păsări).

Influenţa temperaturi ridicate a aerului asupra sănătăţii

Organismele homeoterme sunt în linii mari mai puţin tolerante faţă de temperatura
ridicată a aerului, decât la temeraturi coborâte, din cauza apropierii temperaturii critice
superioare de cea corporală şi datorită faptului că mecanismele de disipare directă a căldurii
în ambianţe calde sunt mai puţin eficiente decât în ambianţe reci, cedarea căldurii făcându-
se predominant prin căi indirecte (evaporare cutanată şi pulmonară).
Necesitatea evaporării apei pentru realizarea eliminării căldurii excedentare are
consecinţă în eliminarea unor cantităţi însemnate de electroliţi şi azot proteic. Evaporarea
apei se face prin polipnee termică, care poate depăşi de 10 ori ritmul fiziologic și are drept
consecinţă eliminarea excesivă a CO2, cu reducerea tensiunii acestuia în sângele venos,
alcaloză gazoasă, perturbarea metabolismului mineral (în special al calciului).
În plus temperaturile ridicate măresc consumul de apă în dauna alimentelor, iar când
necesarul hidric nu poate fi asigurat, apare hemoconcentraţia.
Expunerea prelungită a organismelor la temperaturi calde extreme este urmată de:
scăderea proteinelor totale din sânge, a zincului plasmatic şi a retenţiei azotului în organism;
creşterea concentraţiei acizilor graşi şi a acidului uric din plasmă, ca şi eliminarea acidului
uric prin urină.
34
 Corticoizii în cantităţi crescute, caracterizează starea de stres caloric, ei modificând
permeabilitatea intestinului sugarilor la imunoglobuline, ei rămânând deficitari imunologic.
Toate aceste modificări menţionate determină în esenţă perturbarea homeostaziei şi a
echilibrului statusului biochimic şi hormonal, constituind cauze ale creşterii morbidităţii prin
acutizarea afecţiunilor respiratorii și dereglări din sfera reproducţiei, la ambele sexe, ce se
datorează perturbării statusului hormonilor implicaţi în funcţia de reproducţie şi perturbările
ce apar în dezvoltarea şi funcţionarea organelor genitale, prin modificările comportamentului
sexual şi mai ales prin deficienţele cantitative şi calitative a gameţilor.
Temperaturile excesiv de mari, asociate cu umiditatea ridicată şi cu mişcare redusă a
aerului sunt cel mai greu suportate de organisme, mai ales de cele adulte, determinând
creşterea temperaturii interne, cu posibilitatea apariţiei „şocului caloric”.
Manifestările clinice ale „şocului caloric” constau într-o fază de 1..2 ore caracterizată
prin hipertermie, accelerarea extremă a ritmului cardiac şi respirator, congestia mucoaselor,
sete intensă şi refuzul hranei. În faza următoare, apare prostaţia cu somnolenţă şi epuizare,
întrerupte de convulsii tetanice, moartea fiind precedată de comă.
Moartea prin şoc caloric survine dacă acesta se prelungeşte, când temperatura internă
depăşeşte 43 ºC, la mamifere şi 46 ºC, la păsări.

1.8.3. UMIDITATEA AERULUI

Aerul atmosferic conţine întotdeauna o cantitate de apă sub formă gazoasă (vapori),
lichidă (picături) sau solidă (cristale de gheaţă). Apa conţinută de aer sub formă de vapori îi
conferă acestuia un grad de umiditate. Sursa apei din atmosferă o reprezintă apa evaporată
la suprafaţa pământului (a uscatului şi a mărilor şi oceanelor), cea provenită din respiraţia
şi transpiraţia plantelor, animalelor şi oamenilor şi cea provenită din combustii şi arderi
industriale. Din cauza densităţii mici, vaporii de apă capătă un flux ascendent, ajungând în
atmosferă, unde sunt dispersaţi prin mişcările aerului.
Umiditatea aerului se poate exprima în următoarele mărimi higrometrice:
- Umiditatea absolută (A) reprezentată prin cantitatea de vapori existenţi într-un m³ de
aer, la un moment dat, se determină direct cu ajutorul psichrometrului şi se exprimă în g
vapori de apă/m³ aer (vezi tabelul 6)
- Umiditatea maximă (M), reprezentând cantitatea maximă de vapori de apă care pot
exista într-un m³ de aer, la o anumită temperatură, nu se determină. Este o mărime fixă
pentru o anumită temperatură, ce nu prezintă variaţii, valorile ei stabilite deja. (tabelul 7).
Peste această cantitate, excesul de vapori se condensează.
- Umiditatea relativă (R) reprezintă raportul procentual dintre umiditatea absolută şi
maximă. Este mărimea higrometrică care exprimă cel mai bine umiditatea aerului ca factor
de influenţă pentru organisme, fiind folosită în mod curent în, determinându-se şi
înregistrându-se prin metode simple.
- Deficitul de saturaţie (D) reprezintă diferenţa dintre umiditatea relativă şi umiditatea
maximă.
- Umiditatea relativă fiziologică (Rfiz.), reprezintă raportul procentual între umiditatea
absolută şi umiditatea maximă pentru temperatura de 37 ºC (temperatura corporală).
Umiditatea aerului variază în limite largi în special în funcţie de mărimea sursei şi
temperatura aerului care influenţează evaporarea, prezentând variaţii zilnice şi anuale.
Variaţiile zilnice pot fi apreciate ca umiditate absolută şi relativă. Umiditatea absolută,
prezintă în timpul iernii un minim dimineaţa şi un maxim după-amiaza, valorile absolute fiind
reduse ca amplitudine diurnă. Vara, umiditatea absolută prezintă două valori minime (în
35
preajma răsăritului soarelui şi după amiaza) şi două valori maxime (către orele 8 – 9 şi în
preajma orei 22), valorile absolute fiind mai mari, iar amplitudinile dublându-se faţă de iarnă.
Umiditatea relativă, în toate anotimpurile, are o evoluţie inversă evoluţiei temperaturii,
având un maxim în zori şi un minim după-amiaza.

Tabel 7: Umidităţi maxime la diferite temperaturi ale aerului

M M M M
ºC ºC ºC ºC
(g/m³) (g/m³) (g/m³) (g/m³)
- 25 0,64 -6 3,13 + 13 11,32 + 32 33,64
- 24 0,71 -5 3,37 + 14 12,03 + 33 35,48
- 23 0,78 -4 3,64 + 15 12,82 + 34 37,40
- 22 0,86 -3 3,92 + 16 13,59 + 35 39,41
- 21 0,95 -2 4,22 + 17 14,43 + 36 41,51
- 20 1,05 -1 4,55 + 18 15,31 + 37 43,71
- 19 1,15 ±0 4,89 + 19 16,25 + 38 46,00
- 18 1,25 +1 5,23 + 20 17,22 + 39 48,40
- 17 1,35 +2 5,60 + 21 18,25 + 40 50,91
- 16 1,46 +3 5,98 + 22 19,33 + 41 53,52
- 15 1,58 +4 6,39 + 23 20,48 + 42 56,25
- 14 1,70 +5 6,82 + 24 21,68 + 43 59,09
- 13 1,83 +6 7,28 + 25 22,93 + 44 62,05
- 12 1,98 +7 7,76 + 26 24,24 + 45 65,14
- 11 2,14 +8 8,28 + 27 25,64 + 46 68,36
- 10 2,31 +9 8,82 + 28 27,09 + 47 71,73
-9 2,49 + 10 9,39 + 29 28,62 + 48 75,22
-8 2,69 + 11 10,01 + 30 30,21 + 49 78,86
-7 2,90 + 12 10,64 + 31 31,89 + 50 82,63

Variaţiile anuale ale umidităţii absolute sunt paralele cu variaţiile anuale ale temperaturii,
având un minim în luna ianuarie şi un maxim în iulie. Umiditatea relativă, la latitudini mijlocii,
prezintă un maxim principal în luna decembrie şi unul secundar în iunie şi un minim principal
în august şi unul secundar în aprilie.
În raport cu altitudinea şi latitudinea, umiditatea absolută este cu atât mai mică, cu cât
altitudinea şi latitudinea sunt mai mari.

Influenţa umidităţii aerului asupra organismelor

Cercetarea ştiinţifică, efectuată atât în condiţii de mediu dirijat cât şi în condiţii normale,
au condus la concluzia unanimă conform căreia umiditatea aerului ca factor în sine nu are
o influenţă semnificativă asupra organismelor. Ea devine un factor cu influenţă majoră în
raport cu alte proprietăţi fizice ale aerului, respectiv în raport cu temperatura şi mişcarea
aerului ale căror acţiuni asupra organismelor le potenţează.
Această influenţă, în esenţă de determinare a temperaturilor efective resimţite de
organisme, are deci caracter indirect (prin intermediul temperaturii).
Homeostazia termică este influenţată de nivelul umidităţii aerului prin modificarea
raporturilor organismelor cu temperatura aerului, stabilind raporturi mai mult sau mai puţin
defavorabile decât în cazul acţiunii independente a temperaturii (zona de neutralitate
termică se îngustează).
La temperaturi scăzute ale aerului, umiditatea stabileşte temperatura efectivă a aerului
pe care o resimt organismele, determinând deplasarea temperaturii critice inferioare (când

36
intră în funcţiune termogeneza) spre un nivel termic mai înalt, în acest fel îngustându-se
zona de temperaturii biologice optime.

Tabelul 6: Umiditatea absolută a aerului la presiunea de 760 mmHg (g/m³ aer)

Temperatura Masa vaporilor în g/m³ aer, pentru umidităţi relative ale aerului de:
aerului (ºC) 100% 90% 85% 80% 75% 70% 65% 60%
+28 27,09 24,38 23,02 21,67 20,31 18,96 17,60 16,25
+27 25,64 23,07 20,51 20,51 19,23 17,94 16,66 15,38
+26 24,24 21,81 20,60 19,39 18,18 16,96 15,75 14,54
+25 22,93 20,63 19,49 18,34 17,19 16,05 14,90 13,75
+24 21,68 19,51 18,44 17,36 16,26 15,17 14,09 13,00
+23 20,48 18,43 17,40 16,38 15,36 14,33 13,31 12,28
+22 19,33 17,39 16,43 15,46 14,49 15,53 12,56 11,59
+21 18,25 16,42 15,51 14,60 13,68 12,77 11,86 10,95
+20 17,22 15,49 14,63 13,77 12,91 12,05 11,19 10,33
+19 16,25 14,62 13,81 13,00 12,18 11,37 10,56 9,75
+18 15,40 13,85 13,10 12,31 11,55 10,78 10,01 9,24
+17 14,49 13,05 12,31 11,59 10,87 10,15 9,42 8,69
+16 13,64 12,28 11,60 10,92 10,23 9,55 8,86 8,18
+15 12,85 11,55 10,92 10,27 9,63 8,99 8,35 7,70
+14 12,09 10,87 10,27 9,66 9,06 8,46 7,86 7,25
+13 11,37 10,23 9,66 9,08 8,52 7,95 7,39 6,82
+12 10,69 9,61 9,08 8,55 8,01 7,47 6,84 6,41
+11 10,03 9,03 8,51 8,02 7,52 7,02 6,52 6,01
+10 9,42 8,48 8,01 7,54 7,07 6,60 6,12 5,65
+9 8,84 7,96 7,52 7,07 6,63 6,19 5,74 5,30
+8 8,30 7,47 7,05 6,64 6,22 5,81 5,40 4,98
+7 7,70 6,99 6,60 6,22 5,82 5,44 5,05 4,66
+6 7,29 6,55 6,19 5,83 5,46 5,09 4,74 4,37
+5 6,82 6,14 5,79 5,45 5,11 4,77 4,43 4,09
+4 6,38 5,74 5,43 5,10 4,79 4,47 4,15 3,82
+3 5,97 5,37 5,08 4,77 4,48 4,17 3,88 3,58
+2 5,57 5,01 4,73 4,46 4,18 3,89 3,62 3,34
+1 5,21 4,69 4,43 4,16 3,91 3,65 3,36 3,13
0 4,85 4,37 4,12 3,88 3,65 3,40 3,15 2,91
-1 4,49 4,05 3,82 3,60 3,37 3,14 2,91 2,69
-2 4,15 3,73 3,52 3,32 3,11 2,91 2,70 2,49
-3 3,83 3,44 3,25 3,07 2,87 2,68 2,49 2,30
-4 3,53 3,18 3,00 2,82 2,65 2,48 2,29 2,12
-5 3,25 2,93 2,76 2,60 2,44 2,27 2,11 1,95
-6 3,13 2,81 2,66 2,50 2,34 2,19 2,03 1,87
-7 2,90 2,61 2,46 2,32 2,17 2,03 1,88 1,74
-8 2,69 2,42 2,28 2,15 2,01 1,88 1,74 1,61
-9 2,49 2,24 2,11 1,99 1,86 1,74 1,61 1,49
-10 2,31 2,04 1,96 1,84 1,73 1,61 1,50 1,38
-11 2,14 1,92 1,81 1,71 1,60 1,49 1,39 1,28
-12 1,98 1,78 1,68 1,58 1,48 1,38 1,28 1,18
-13 1,83 1,64 1,55 1,46 1,37 1,28 1,18 1,09
-14 1,70 1,53 1,44 1,36 1,27 1,19 1,10 1,02
-15 1,58 1,42 1,34 1,26 1,18 1,10 1,02 0,94
-16 1,46 1,29 1,24 1,16 1,09 1,02 0,94 0,87
-17 1,35 1,21 1,14 1,08 1,01 0,94 0,87 0,81
-18 1,12 1,12 1,06 1,00 0,93 0,87 0,81 0,75
-19 1,15 1,03 0,97 0,92 0,86 0,80 0,74 0,69
-20 1,05 0,94 0,89 0,84 0,78 0,73 0,68 0,63

37
 Această influenţă este explicabilă prin faptul că aerul umed este un mai bun conducător
de căldură decât cel uscat, determinând deci pierderi mărite de căldură la nivelul
tegumentului (pierderile vor fi cu atât mai mari cu cât umiditatea este mai ridicată). Astfel
hipotermia (depăşirea limitelor homeostaziei) se instalează la temperaturi mai înalte în
ambianţe reci şi cu umiditate crescută.
La temperaturile aerului din zona de neutralitate termică, schimbul de căldură dintre
organism şi mediu fiind minim, umiditatea aerului, indiferent de nivelul ei, nu influenţează
homeostazia termică, organismele menţinându-şi homeotermia fără intervenţia sistemului
de termoreglare.
La temperaturi ridicate ale aerului, cu cât creşte umiditatea aerului creşte şi nivelul
temperaturii efective resimţite de organisme. Acest fenomen se datorează frânării pierderilor
de căldură, în ambianţe calde şi umede în care organismele elimină căldura excedentară
preponderent pe cale evaporativă, datorită capacităţii limitate a aerului cu un conţinut deja
mare de vapori de a prelua şi alţi vapori de pe tegument şi respectiv în cazul evaporării
respiratorii a diferenţei din ce în ce mai mici între umiditatea aerului inspirat şi cea a aerului
expirat, pe măsură ce umiditatea aerului inspirat este mai mare.
Astfel se poate concluziona că confortul termic al organismelor, nu depinde numai de
nivelul temperaturii aerului ci permanent temperatura efectiv resimţită de organism depinde
şi de nivelul umidităţii aerului. Din această cauză s-au imaginat diferite criterii de grupare a
factorilor fizici care acţionează interdependent sub formă de indici (indicele de confort termic
– ICT; indicele temperatură-umiditate – ITU).
Experienţe în camere climatizate arată că peste un nivel minim al umidităţii (circa 50 %
umiditate relativă), în ambianţe termoneutrale, aceasta nu are nici un fel de acţiune asupra
sănătăţii organismelor indiferent de nivelul maxim. În general sănătatea este influenţată
negativ atât la niveluri ridicate ale umidităţii relative, cât şi la niveluri coborâte ale acesteia,
în relaţie cu nivelurile temperaturii aerului putându-se întâlni patru situaţii:
 Umiditatea relativă redusă şi temperatura scăzută a aerului (aer uscat şi rece) – situaţie
întâlnită mai ales în aerul atmosferic, determină degerături de diferite grade, în urma
vasoconstricţiei puternice a extremităţilor, urmată de vasoplegie.
 Umiditatea relativă redusă şi temperatura ridicată a aerului (aer uscat şi cald) – este
combinaţia care produce uscarea secreţiilor căilor respiratorii, cu surmenajul aparatului
mucociliar, pulberile şi germenii alipiţi fiind reţinute şi eliminate cu dificultate, putând
pătrunde mai profund în căile respiratorii. Pe această cale creşte incidenţa infecţiilor
aerogene.
 Umiditatea relativă ridicată şi temperatura scăzută a aerului (aer umed şi rece) – este o
situaţie frecvent întâlnită, situaţie în care umiditatea are efect de potenţare a efectului
temperaturii scăzute, astfel încât organismele resimt frigul cu mai multă tărie, mai ales cele
tinere. Apar în special modificări circulatorii la nivelul aparatului respirator şi scăderea
rezistenţei organice locale şi generale, ceea ce determină apariţia afecţiunilor respiratorii
(rinite, laringotraheite, bronşite, bronhopneumonii), la început ca boli „a frigore”, pe care se
grefează apoi cu uşurinţă germeni patogeni. Ca regulă generală pe acest fond favorizant,
are loc o creştere a presiunii infecţioase asupra aparatului respirator, iar datorită scăderii
rezistenţei organice generale şi cu alte localizări.
 Umiditatea relativă ridicată şi temperatura ridicată a aerului (aer umed şi cald) – situaţie
în care umiditatea potenţează de asemenea acţiunea temperaturii, dar astfel încât
organismele resimt căldura ca şi când ar avea un nivel mai înalt. Se produce acutizarea
bolilor respiratorii şi se pot contacta cu mai mare uşurinţă infecţii aerogene, deoarece
aerosoli umezi asigură o mai mare durată de supravieţuire a germenilor şi pătrund cu mai
mare uşurinţă în căile respiratorii profunde. În plus se acutizează perturbarea funcţiei de
reproducţie din sezonul cald.
38
 1.8.4. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

Precipitaţiile atmosferice sunt produse de condensare şi sublimare a vaporilor de apă,

când aceştia ating nivelul de saturaţie. Atingerea saturaţiei se realizează fie prin creşterea
cantităţii de vapori din aer, fie prin răcirea aerului şi atingerea punctului de rouă (nivelul
temperaturii care determină atingerea umidităţii maxime, peste care excesul de vapori se
condensează).
Precipitaţiile se formează pe particule materiale higroscopice numite nuclee de
condensare. În funcţie de locul unde vaporii de apă găsesc condiţiile de condensare sau
sublimare (temperatura aerului la nivelul punctului de rouă şi existența nucleelor de
condensare) produsele de condensare se pot forma la suprafaţa solului (depuneri: roua,
bruma, chiciura şi poleiul) sau în aer la diferite înălţimi (ceaţa, norii, precipitaţiile propriu-
zise: ploaia, zăpada, lapoviţa, burniţa, măzărichea, grindina).
Depunerile se formează când vaporii de apă din aerul atmosferic din apropierea solului
întâlnesc aici condiţiile de condensare sau sublimare. Astfel apar pe sol sau pe obiectele de
la nivelul solului (vegetaţie, construcţii etc.): roua, bruma, chiciura şi poleiul.
a) roua, se formează în nopţile senine, când în urma radiaţiei intense a solului, aerul din
apropiere se răceşte, iar vaporii de apă ating punctul de rouă condensându-se. Se produce
pe locurile joase, atât pe sol, dar mai vizibil pe plante, având forma unui film de picături fine
sau cu dimensiuni mai mari.
b) bruma, rezultă din sublimarea vaporilor de apă pe sol, obiectele şi plantele de la nivelul
acestuia, în condiţiile unei temperaturi a aerului sub 0 ºC, cu formarea de cristale foarte fine
de gheaţă.
c) chiciura, se formează în condiţiile unei temperaturi a aerului mai coborâte, când apar
cristale mari de gheaţă mai ales pe vegetaţie.
d) poleiul, se produce prin îngheţarea picăturilor de ploaie şi lapoviţă care vin în contact cu
solul care are temperaturi negative (îngheţat). Apare ca un strat de gheaţă omogen ce
acoperă solul, plantele şi obiectele.
Produsele de condensare formate în aer, în urma condensării şi sublimării vaporilor de
apă, în funcţie de înălţimea la care întâlnesc condiţiile de formare sunt ceaţa şi norii din
ultimii formându-se precipitaţiile propriu-zise (ploaia, burniţa, lapoviţa, zăpada, măzărichea
şi grindina).
a) Ceaţa – este formată din picături sau cristale de gheaţă, care se produc în aerul din
apropierea solului. Dimensiunile picăturilor (1..60 µ) şi ale cristalelor (2..5 µ), le asigură
plutirea în aer timp îndelungat. Variaţia diurnă a apariţiei ceţii este inversă evoluţiei
temperaturii, având maxime în orele dimineţii şi după-amiaza târziu.
Influenţa ceţii asupra organismelor este manifestată prin acţiuni directe şi indirecte:
 Acţiunea directă, se exercită prin intermediul funcţiei de termoreglare, stimulând
termogeneza în urma măririi pierderilor de căldură prin mărirea conductivităţii termice a
aerului (acţiunea este similară cu a umidităţii ridicate).
 Acţiunea indirectă se exercită prin reţinerea radiaţiei solare. Radiaţiile ultraviolete
sunt reţinute în totalitate (germenii din aer au o durată mai mare de existenţă), iar cele
luminoase (mediu cu mai puţină lumină) şi infraroşii (aer mai rece) în proporţii variabile. Prin
combinarea ceţii cu gazele şi particulele poluante industriale formează smogul, cu intensă
acţiune nocivă.
b) Norii – sunt produse de condensare sau sublimare a vaporilor de apă, fiind formaţi
din picături fine, cristale de gheaţă sau amestec de picături şi cristale, aflate în suspensie în
aer. Dimensiunile acestora se încadrează între 2,5..10 µ, formând cu aerul un sistem

39
coloidal. La formarea produselor de condensare care alcătuiesc norii un rol important îl au
nucleele de condensare, reprezentate de particule solide.
Nebulozitatea, este expresia gradului de acoperire a cerului cu nori, indiferent de felul
lor. Aprecierea nebulozităţii se face în 10 trepte (sau grade) convenţionale, fiecare grad
reprezentând o zecime a bolţii cereşti acoperită cu nori. Durata de strălucire a soarelui este
invers proporţională cu gradul nebulozităţii.
Din aceste raporturi se apreciază ca: zile senine cele în care nebulozitatea medie se
încadrează între 0,0.. 3,5 grade; zile noroase cele cu nebulozitatea medie între 3,5..7,5
grade şi zile acoperite cele cu nebulozitatea între 7,5..10 grade.
Norii sunt clasificaţi în zece genuri grupate în trei etaje sub aspectul: structurii, formei,
culorii şi aspectului:
1. etajul superior este reprezentat de norii subţiri, care nu umbresc soarele, situaţi la
5..10 km înălţime, cuprinzând genurile: Cirus (Ci), Cirocumulus (C) şi Cirostratus (Cs);
2. etajul mijlociu este reprezentat de nori groşi, care dau coroană în jurul soarelui sau
umbresc total soarele, situaţi la înălţimea de 2..7 km, cuprinzând genurile: Altocumulus (Ac)
şi Altostratus (As);
3. etajul inferior este reprezentat de norii groşi, de culoare cenuşie, situaţi la înălţimea
de 0..2 km, cuprinzând genurile Nimbostratus (Ns), Stratocumulus (Sc) şi Stratus (St).
Cu întindere în mai multe straturi se întâlnesc norii din genurile Cumulus (Cu) şi
Cumulonimbus (Cb). Norii Nimbostratus (Ns) şi Cumulonimbus (Cb) dau cele mai mari
cantităţi de ploaie şi zăpadă.
Nebulozitatea prezintă variaţii în funcţie de latitudine, iar la latitudinile mijlocii ale ţării
noastre, variaţii diurne cu două maxime (una la primele ore ale dimineţii, una după-amiaza)
şi variaţii anuale (cu un maxim iarna – decembrie şi un minim vara – august).
Influenţa nebulozităţii asupra organismelor este numai indirectă rezultată din reţinerea
totală sau parţială a radiaţiilor solare. Astfel reţinerea parţială, în proporţie variabilă cu tipul
şi grosimea norilor, a radiaţiilor solare luminoase, reduce intensitatea stimulilor luminoşi, din
mediu exterior şi mai ales din adăposturi, şi animalele devin mai puţin vioaie. În condiţii de
nebulozitate mare cresc posibilităţile de infestaţii la animale deoarece larvele parazitare
având un fotoperiodism negativ, urcă mai mult pe plante şi sunt consumate mai frecvent de
animale. Reţinerea radiaţiilor infraroşii, calorice reduce încălzirea aerului, ceea ce, în raport
cu cerinţele organismelor, poate fi un aspect negativ (în sezonul rece), respectiv un aspect
benefic (în sezonul cald). De asemenea o nebulozitate accentuată determină indirect,
mărirea timpului de supravieţuire a germenilor în aer şi a paraziţilor la suprafaţa solului,
datorită în special reţinerii de către nori a radiaţiilor ultraviolete, crescând riscul infecţiilor şi
infestaţiilor.
Precipitaţiile atmosferice (propriu-zise) şi influenţa lor asupra animalelor
Sunt produse de condensare şi sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă, care cad
din nori la suprafaţa pământului. Căderea precipitaţiilor este urmarea confluării picăturilor,
respectiv cristalelor, de dimensiuni mici din nori, care devenind grele, înving forţa
ascendentă a aerului.
Principalele forme de precipitaţii propriu-zise sunt:
a) ploaia, care este formată din picături cu diametrul între 0,5..5 mm, care cad cu o viteză
de 3.. 8 m/s din norii Nimbostratus, Cumulonimbus şi Altocumulus.
b) burniţa, este o ploaie măruntă cu diametrul picăturilor sub 0,25 mm şi cu o viteză de
cădere redusă (0,2..3 m/s), ce provine din norii Stratus şi Nimbostratus.
c) zăpada, este formată din cristale de gheaţă care formează fulgi, cu diametrul până la 4
..5 mm, având o viteză de cădere de până la 1 m/s.

40
d) lapoviţa, este formată dintr-un amestec de picături de apă şi fulgi de zăpadă, fiind
specifică începutului şi sfârşitului sezonului rece.
e) măzărichea, este alcătuită din cristale de gheaţă rotunde şi mici, cu prezenţă în sezonul
rece.
f) grindina, este formată din particule de gheaţă cu diametrul de 1..25 mm şi chiar mai mari,
care cad cu o viteză între 10 şi 25 m/s. Provine din norii Cumulonimbus, căderile fiind sub
forma unor fâşii înguste, cu o durată scurtă (10..15 minute).
Durata şi intensitatea precipitaţiilor prezintă o mare variabilitate şi se apreciază în timp,
prin cantitatea ce cade pe o suprafaţă de 1 m², dar exprimarea se realizează în mm (1 mm
= 1 litru/m²).
Variaţia zilnică, arată un minim în cursul nopţii şi un maxim după-amiaza, iar variaţia
anuală este dependentă de situarea pe glob a regiunii respective. Pentru România
precipitaţiile au un maxim vara (iunie) şi un minim iarna (februarie) iar în funcţie de altitudine
şi relief sunt maxime în zonele de munte, medii în zonele de câmpie şi minime în zona
litorală şi a Deltei Dunării.
Prin înscrierea pe hartă a cantităţilor medii lunare şi/sau anuale a precipitaţiilor şi unirea
punctelor cu aceeaşi medie, se obţin linii izohiete şi respectiv hărţi izohiete.
Influenţa precipitaţiilor asupra organismelor este importantă, atât ca influenţă directă
(favorabilă şi/sau nefavorabilă) dar numai pentru organismele ce se află în mediu exterior,
dar mai ales prin multiplele acţiuni indirecte care acţionează permanent. Astfel în raport cu
viața prezintă importanţă nu numai cantităţile de precipitaţii căzute ci şi repartiţia lor în timp,
din care rezultă perioade ploioase, perioade de uscăciune şi de secetă.
Influenţa directă a precipitaţiilor se exercită prin contactul direct dintre acestea şi corpul
organismelor când acestea se găsesc în mediu exterior. În funcţie de temperatura aerului,
temperatura, cantitatea şi durata precipitaţiilor influenţa poate fi favorabilă sau nefavorabilă.
Acţiunea directă favorabilă se exercită în ambianţe calde, prin mai buna menţinere a
homeostaziei datorită unor mai mari pierderi de căldură în urma umezirii corpului. În plus în
zilele foarte călduroase de vară, apariţia norilor reduce radiaţia calorică solară, iar căderea
precipitaţiilor scade temperatura aerului.
Acţiunea directă nefavorabilă se exercită în ambianţe reci prin intermediul funcţiei de
ermoreglare prin faptul determină creşterea pierderilor de căldură.

1.8.5. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Aerul atmosferic ca orice corp de pe suprafaţa pământului este supus forţei de atracţie
gravitaţionale, având ca urmare o masă proprie. Presiunea atmosferică poate fi definită
astfel ca efectul masei aerului asupra corpurilor şi vieţuitoarelor. Apreciată pe o suprafaţă
redusă, atmosfera apare ca o coloană care începe la suprafaţa pământului şi se termină la
limita sa superioară. La latitudinea de 45, temperatura de 0 C şi altitudinea 0 (nivelul mării),
presiunea atmosferică este echilibrată de o coloană de mercur cu secţiunea de 1 cm² şi
înălţimea de 760 mm, având o greutate de 1032,8 cf/cm² şi se măsoară în mm coloană de
Hg – mmHg (torr) sau milibari – bar, fiind egală în condiţiile amintite cu 760 mmHg (torri)
sau cu 1013,25 bari.

Variaţiile presiunii atmosferice

Presiunea atmosferică prezintă variaţii ce pot fi grupate în: variaţie legată de altitudine
şi variaţii în timp.

41
a) Variaţia presiunii cu altitudinea este urmarea micşorării densităţii aerului în straturile mai
înalte ale atmosferei ca şi reducerii propriu-zise a coloanei de aer. Astfel presiunea aerului
scade proporţional cu creşterea altitudinii, cu aproximativ 1 mmHg pentru fiecare 11 m.
b) Variaţiile în timp ale presiunii atmosferice sunt periodice şi neperiodice.
Variaţiile periodice pot fi diurne sau anuale.
Variaţiile zilnice se realizează sub forma unei unde cu o dublă oscilaţie, cu două maxime
în jurul orelor 10,00 şi 22,00 şi două minime în jurul orelor 4,00 şi 16,00. Diferenţa dintre
maxima principală de la ora 10,00 şi minima principală de la ora 16,00, reprezintă
amplitudinea diurnă, care în România are o valoare de 2..3 mmHg, mai mare în timpul verii.
Variaţiile anuale sunt determinate de anotimp, latitudine şi natura suprafeţei terestre.
Deasupra continentelor presiunea prezintă un maxim iarna şi un minim vara, cu o
amplitudine anuală de 8..12 mmHg.
Variaţiile neperiodice sunt legate de încălzirea inegală a straturilor inferioare ale
atmosferei şi de mişcările turbulente ale aerului, determinând schimbarea vremii.
Amplitudinea variaţilor neperiodice este mult mai mare, chiar până la 50 mmHg.
Presiunea în diferite puncte la suprafaţa pământului nefiind egală, prin unirea pe hartă
a punctelor cu aceeaşi presiune (medie, sau absolută) se obţin izobare, hărţile astfel
obţinute numindu-se hărţi barice.

Influenţa presiunii atmosferice organismelor

Dacă se apreciază valoarea standard a presiunii atmosferice la 1032,8 cf /cm² (practic
1 kg cm²), presiunea care se exercită asupra organismelor este egală cu kg x cm² suprafaţă
corporală unde se exercită presiunea. Astfel la un animal de 500 kg, forţa de apăsare a
presiunii atmosferice este de cca. 60000 kg, însă ea nu este distructivă şi nu este sesizată,
pentru că este contracarată de presiunea ce se exercită din cavităţile interne si organele ce
se află în comunicare directă cu exteriorul (aparatul respirator, sinusurile, oasele craniene,
urechea medie, alte cavităţi). În general organismele sunt adaptate valorii presiunii
atmosferice din zona în care trăiesc, astfel încât pot suporta fără consecinţe variaţiile diurne
şi anuale care se produc lent şi sunt de mică intensitate. În schimb variaţiile neperiodice de
mare valoare şi produse adesea în timp scurt sunt suportate cu dificultăţi diferite
(barosensibilitate individuală). Din această cauză presiunea atmosferică este considerată
un important factor biotropic al mediului.
Influenţa presiunii atmosferice se exercită însă mai puţin prin variaţia nivelului forţei ce
o exercită asupra rganismelor, cât mai ales prin modificarea cantităţii absolute a oxigenului
din aer (există o influenţă diferită în funcţie de sensul variaţiei presiunii atmosferice) şi prin
fenomenele meteorologice asociate sau pe care le determină.
Creşterea presiunii atmosferice în limite obişnuite nu poate determina efecte importante,
căci presiunea externă mărită este în aceeaşi măsură compensată din interior, iar creşterea
uşoară a cantităţii absolute a oxigenului aer efecte favorabile. Creşterea presiunii
atmosferice la altitudini sub nivelul mării are importanţă pentru organismele cecoboară în
mine. Presiunea mărită produsă de bangul produs de avioanele supersonice nu are acţiune
negativă (unda de şoc produsă de avionul Concorde are o valoare de cca. 1 mbar, leziunile
urechii producându-se la presiuni mult mai mari: 30 mbari provoacă leziuni cochleare, iar
500 mbari ruptura timpanului).
Scăderea presiunii atmosferice are o acţiune biotropă şi o mult mai importantă acţiune
datorată reducerii cantităţii absolute a oxigenului (presiunea atmosferică fiind suma presiunii
parţiale a gazelor care compun aerul, scăderea ei determinând şi reducerea cantităţii
absolute a gazelor componente, deci şi a oxigenului), mărimea acţiunilor fiind diferită în
funcţie de bruscheţea expunerii organismelor şi intensitatea scăderii.
42
 Scăderea bruscă a presiunii atmosferice cu o mai mare intensitate apare:
a. înaintea furtunilor (variaţii neperiodice) când determină:
- hipervigilenţa organismelor (mai ales a cabalinelor);
- modifică tonusul sistemului neurovegetativ cu apariţia colicilor la cabaline şi a
timpanismului la bovine;
- scăderea semnificativă a producţiei de ouă la găini, scădere observată (fără verificare
experimentală) ca fiind în strânsă legătură cu scăderea presiunii atmosferice înaintea şi în
timpul unor fenomene meteorologice (vânt, precipitaţii).
Aceste fenomene nu pot fi puse exclusiv pe seama presiunii, în acelaşi timp
modificându-se starea electrică şi ionizarea aerului.
b. expunerea organismelor la altitudini mai mari când scăderea cantităţii absolute a
oxigenului (deficit mare de oxigen) conduce la o tensiune redusă a acestuia în aparatul
respirator care influenţează nivelul oxigenării sângelui (tabelul 8). Pentru o bună oxigenare
a sângelui presiunea parţială a oxigenului în alveolele pulmonare trebuie să fie de minim
100 mm Hg, care se întâlneşte numai la altitudini mici, deficitul de oxigen apărând la cca.
360 m altitudine.
Expunerea organismelor la altitudini mai mari se realizează:
 în timpul transportului pe calea aerului, organismelor sunt expuse într-un timp foarte
scurt la presiuni scăzute greu de suportat, de aceea, cel puţin pentru avioanele care zboară
la peste 3000 m altitudine, trebuie să fie presurizate. Lipsa presurizării sau pierderea
presiunii din avion, determină eforturi intense din partea organismelor pentru menţinerea
echilibrului baric.
 în cazul urcării pe dealuri, munţi, platouri montane, importanţă deosebită pentru
sănătatea organismelor este modul în care se realizează expunerea acestora la presiunea
scăzute. Când transportul la altitudine se realizează cu mijloace de transport şi fără pauze
organismele sunt obligate la eforturi intense pentru păstrarea echilibrului baric
Când eforturile respective devin insuficiente şi în condiţiile unei presiuni scăzute, gazele
din corp tind să egalizeze presiunea atmosferică, din care cauză se pot produce:
 barotrauma, când gazele din organism nu se pot elimina, cele din tubul digestiv (stomac,
prestomace, intestin gros) putând determina colici şi ruptura stomacului, respectiv ruptura
diafragmei;

Tabel 8: Evoluţia temperaturii, presiunii atmosferice şi a oxigenului în raport cu altitudinea

(după Taylor G.B. citat de Drăghici C.)
Presiune Tresiune Presiune
Presiune
Altitudine Temperatură parţială a traheală a alveolară a
atmosferică
(m) (°C) oxigenului oxigenului oxigenului
(mmHg)
(mmHg) (mmHg) (mmHg)
0 15,00 760,00 160,00 149,00 103
610 11,00 706,00 148,38 138,52 98
1525 5,00 632,00 132,79 122,90 82
2440 -0,82 564,60 128,55 108,68 65
3050 -4,80 522,80 109,77 99,99 60
4575 -14,00 429,08 90,18 80,23 44
5490 -20,64 379,78 79,75 69,87 40
6100 -24,60 349,52 74,49 63,52 35
7625 -33,00 282,40 59,30 49,43 29
9150 -44,40 226,13 47,78 37,61 25
10370 -52,60 188,00 38,48 29,61 -
11590 -56,50 155,00 32,62 22,75 -

43
  boala de decompresiune, când azotul sub formă de soluţie în sânge, iese din soluţie
dând bule de gaz. Poate apare în cazuri extreme, fiind observată la pisică;
 anoxia se datorează scăderii însemnate a presiunii parţiale a oxigenului cu reducerea
tensiunii oxigenului alveolar şi oxigenarea sangvină deficitară.
Scăderea treptată a presiunii atmosferice este situaţia recomandată. (ex. apare în cazul
practicării păşunatului animalelor la altitudini mari, pentru sezonul cald – practica fiind
cunoscută sub numele de alpaj şi respectiv pentru o perioadă mai lungă – practică specifică
zonei balcanice cunoscută sub numele de transhumanţă) Tehnicile respective prevăd
obligatoriu transportul animalelor pe jos, chiar cu zile de pauză destinate odihnei animalelor.
Astfel animalele suportă relativ uşor presiunile atmosferice scăzute la care sunt expuse
în special datorită expunerii relativ treptate la acestea.
Organismele sunt solicitate pentru compensarea deficitului de oxigen, și sunt supuse
unor modificări funcţionale care determină modificări organice cu multiple implicaţii
favorabile asupra sănătăţii. Aceste modificări constau în:
 creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii;
 accelerarea ritmului cardiac;
 modificări la nivelul sângelui prin mobilizarea hematiilor din depozite şi creşterea
numărului de hematii şi a cantităţii de hemoglobină;
 intensificarea hematopoezei;
 titruri crescute de imunoglobuline din toate clasele dar în special IgM şi IgA.
 organismele iniţial îşi pierd condiţia fizică, obosesc repede, slăbesc, au părul zbârlit,
prezintă anomalii ale apetitului, retenţie urinară şi colici flatulente;
 hipertrofie cardiacă.
Aceste modificări organice determinate de altitudine, la care se adaugă menţinerea
organismelor într-un mediu cu o puritate mai mare a aerului, sub acţiunea directă a radiaţiei
solare şi la o temperatură mai scăzută, duc la consecinţe favorabile, respectiv: creşterii
vigorii şi rezistenţei acestora, un apetit crescut, o valorificare mai bună a hranei şi creşterea
producţiilor. Modificările favorabile se menţin şi pe perioada de timp ce urmează readucerii
animalelor, pentru stabulaţie, la zona de şes.
Organismele care nu realizează adaptarea la altitudine, suferă sindromul „boala de
altitudine” manifestat clinic prin: creşterea presiunii în circulaţia pulmonară, hipertrofia
ventriculului drept şi dilataţia cardiacă, transsudat în cavităţi, edem cutanat în partea
inferioară a gâtului, toracelui, abdomenului.

1.8.6. MIŞCAREA AERULUI

Atât în exterior, cât şi în interioare, mişcarea aerului apare ca urmare a tendinţei de

egalizare a temperaturii, densităţii şi presiunii maselor de aer, fiind deci datorată diferenţelor
de temperatură, densitate şi presiune atmosferică existente la un moment dat între masele
de aer. Viteza de deplasare şi intensitatea mişcării aerului vor fi cu atât mai mari cu cât
aceste diferenţe vor fi mai mari, factorul iniţiator fiind deci diferenţa de temperatură existentă
la un moment dat.
Mişcarea aerului perceptibilă de către om poartă denumirea de „vânt”, ea fiind existentă
doar în mediul exterior, iar cea neperceptibilă denumirea de „curenţi de aer”, ea fiind
prezentă atât in mediul exterior cât şi în interioare. La vânt se apreciază: direcţia (cea din
care bate vântul), tăria sau intensitatea (in grade de intensitate) şi viteza (în m/s sau km/h:
1m/s = 3,6 km/k; 1 km/h = 0,27 m/s). La curenţii de aer se apreciază viteza (în m/s) şi uneori
şi orientarea (orizontali, verticali, turbionari).

44
 Variaţiile mişcării aerului
În exterior, vântul prezintă variaţii ale direcţiei şi vitezei cu caracter regulat (zilnic, anual)
sau neregulat, variaţii ce sunt dependente de nivelul diferenţei de temperatură, densitate şi
presiune a maselor de aer şi de caracteristicile reliefului.
Variaţiile zilnice regulate ale direcţiei sunt caracteristice brizelor de munte şi celor
litorale, iar deasupra câmpiilor variaţia regulată din zilele senine a direcţiei vântului este
influenţată de poziţia soarelui pe boltă: dimineaţa vântul bate dinspre E, la amiază dinspre
S şi după-amiaza dinspre V. Variaţiile zilnice regulate ale vitezei vânturilor prezintă un
maxim în primele ore ale dupăamiezii şi un minim noaptea, în dependenţă directă cu variaţia
temperaturii aerului.
Variaţiile anuale regulate ale direcţiei arată o predominanţă a direcţiei N şi E în timpul
iernii şi dinspre V şi S în timpul verii pentru toate zonele ţării, iar viteza este mai mare iarna
decât vara.
Relieful imprimă vânturilor caracteristici particulare, simbolizate prin numele atribuit lor
de către oameni:
 Crivăţul - vânt puternic, rece iarna viscolind zăpada şi cald vara când aduce secetă
şi valuri de aer cald, cu direcţie N-E ce acţionează în partea de est a ţării;
 Nemira – vânt puternic, rece iarna, cu direcţie E şi N-E reprezentând pătrunderi ale
Crivăţului prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi acţiune în E Transilvaniei;
 Austrul (Sărăcilă) – vânt uscat, mai puternic vara, cu direcţie S şi S-V, acţionează în
special în S;
 Băltăreţul – vânt cald şi umed, acţionează în Muntenia în special primăvara şi vara,
cu direcţie S-E;
 Vântul Negru – vânt cald şi uscat, cu direcţie S afectând Sudul ţării unde determină
deprecierea recoltelor.
În interioare intensitatea mişcării este mult mai redusă decât în mediul exterior datorită
diferenţelor mai mici de temperatură, densitate şi presiune dintre masele de aer. Viteza şi
orientarea curenţilor de aer pot fi controlate artificial prin amplasarea şi suprafaţa secţiunii
deschiderilor de ventilaţie în ventilaţia naturală organizată şi respectiv prin amplasarea şi
tipul constructiv şi puterea ventilatoarelor în ventilaţia dinamică.

Influenţa mişcării aerului asupra organismelor

Mişcarea aerului influenţează organismele printr-o serie de acţiuni cu caracter direct sau
indirect.
Influenţa directă este dependentă de intensitatea mişcării aerului constând în:
- acţiune mecanică ce se manifestă la contactul direct al aerului în mişcare cu tegumentul
organismelor ce poate fi:
- benefică la intensităţi moderate când realizează o curăţare a acestuia (de impurităţi
şi microorganisme) şi un masaj stimulativ pentru circulaţia periferică;
- negativă la intensităţi mari când deplasarea organismelor este îngreunată, ea
realizându-se cu un consum suplimentar de energie.
- acţiunea biotropă a unor vânturi asupra organismelor anemosensibile (adăpostite sau
nu) acţiune ce determină efecte specifice (nelinişte, enervare, pierdere în greutate, dificultăţi
respiratorii, accese de tuse). O astfel de acţiune o are Föhnul (Austria, Elveţia şi Bavaria),
Autanul (sudul Franţei) şi Vântul Mare ce acţionează în depresiunea Făgăraşului şi podişul
Târnavelor fiind un vânt cald cu o viteză ce depăşeşte 10m/s.
Influenţa indirectă rezultă din:
- determinarea temperaturii efectiv resimţite de animale prezenţa mişcării aerului şi
intensitatea ei având influenţă (negativă sau pozitivă) asupra termoreglării şi sănătăţii
45
organismelor în funcţie de nivelul temperaturii aerului în mişcare, în această relaţie cu
temperatură existând trei situaţii:
1. în ambianţe reci (când temperatura aerului este mai mică de zona de neutralitate
termică) mişcarea aerului mobilizează aerul încălzit şi îmbogăţit în vapori de apă din jurul
tegumentului şi îl înlocuieşte (într-un ritm mai rapid sau mai puţin rapid în funcţie de viteza
mişcării) cu un aer mai rece şi mai sărac în vapori de apă ceea ce are influenţă negativă
deoarece conduce la mărirea pierderilor directe şi indirecte de căldură ale organismului
către mediu, mecanismul fiind descris de Ames şi colab, 1975, citat de Drăghici C. Mărimea
pierderilor este dată de: viteza mişcării, nivelul umidităţii şi al precipitaţiilor din aer, unghiul
pe care îl face mişcarea aerului cu corpul.
Drăghici C, arată că, pentru om, prezenţa unui vânt cu o viteză de 3..4 m/s, iarna,
determină resimţirea unei temperaturi de - 5 ºC ca având nivelul de - 15 ºC. În funcţie de
mărimea pierderilor de căldură, determinate de mişcarea aerului, este afectată în mod
proporţional şi starea de sănătate a organismelor, cele mai sensibile fiind animalele tinere
(cresc frecvenţele îmbolnăvirilor respiratorii şi gastro-intestinale).
2. în ambianţe ce asigură neutralitatea termică mişcarea aerului, indiferent de
intensitatea ei, nu influenţează termoreglarea, producţia sau sănătatea organismelor.
3. în ambianţe calde (când temperatura aerului este mai mare de zona de neutralitate
termică) mişcarea aerului are aceeaşi acţiune, de mărire a pierderilor de căldură, efectul
fiind însă favorabil termoreglării şi sănătăţii, respectiv de suportare fără eforturi de termoliză
semnificative a unor temperaturi uneori chiar apropiate de temperatura corporală deoarece
organismele resimt temperatura aerului ca având nivel mai coborât (la om, s-a stabilit că
acţiunea constantă a unui vânt cu viteza de 5 m/s duce la resimţirea unei temperaturi de 30
ºC ca având o valoare de 22..23 ºC). Influenţa mişcării intense a aerului cald asupra stării
de sănătate este una benefică, de reducere a efectului stresului caloric, respectiv de
protejare faţă de afecţiunile specifice, în special fiind protejată afectarea funcţiei de
reproducţie.
- reducerea concentraţiei poluanţilor prin diluarea lor în aerul atmosferic;
- diseminarea deosebit de mare (pe distanţe foarte mari) a poluanţilor (pulberi, gaze,
microorganisme);
- creşterea pierderilor de căldură prin transmisie termică ale interioarelor (cu 30-35 % în
perioadele cu acţiune intensă a vânturilor );
- intensificarea schimbului de aer în ventilaţia naturală.

1.8.7. ELECTRICITATEA AERULUI

Electricitatea atmosferică este reprezentată prin particulele materiale purtătoare de

sarcini electrice (aeroioni) şi prin câmpul electric al atmosferei, care prin inducţie determină
şi un câmp electric terestru.

1.8.7.1. AEROIONII
Aeroionii sunt reprezentaţi prin atomii, moleculele şi grupele de molecule încărcate
electric, care sub acţiunea factorilor ionizanţi pierd sau câştigă electroni, devenind aeroioni
pozitivi, respectiv negativi. Energia necesară deplasării ionilor orbitali ai atomilor este
furnizată de factorii ionizanţi care pot fi de natură cosmică: radiaţii cosmice, radiaţii
ultraviolete şi corpusculare solare; de natură telurică: substanţe radioactive din sol, apă şi
aer; sau unele fenomene meteorologice. Astfel încălzirea aerului, scăderea presiunii,
intensificarea vântului, apariţia ploilor şi a descărcărilor electrice, determină creşterea
numărului de aeroioni.

46
 Aeroionii sunt caracterizaţi prin sarcină electrică, dimensiuni, mobilitate şi densitate.
Sarcina electrică a aeroionilor este urmarea pierderii sau câştigării de electroni orbitali,
rezultând ioni pozitivi, respectiv ioni negativi. Prin unirea a doi ioni de sarcini contrare, se
anulează starea de ioni, iar particulele respective devin neutre. În aer oxigenul şi azotul sunt
gaze electronegative şi au tendinţa de a capta electroni devenind aeroioni negativi. În aerul
uscat şi nepoluat, numai atomii de oxigen fixează electroni şi devin ioni negativi, deoarece
azotul nu realizează o fixare fermă a electronilor şi ca urmare îi cedează uşor oxigenului, el
încetând a mai fi ionizat. Prin recombinarea ionilor de sarcini contrare, apare oxigen
neionizat. Celelalte gaze din aer,nu se ionizează datorită inerţiei lor chimice. Astfel în
atmosfera se găsesc în permanenţă aeroioni de ambele sarcini, în aerul curat ionizarea fiind
bipolară cu un uşor exces de sarcini pozitive (coeficientul de unipolaritate q = n+/n- are valori
de 1,1..1,2).
Dimensiunile aeroionilor sunt variabile după particulele care se ionizează (atomi,
molecule, grupe de molecule), fiind cuprinse între 14..1000 x 10-8 cm, motiv pentru care, în
limitele acestor dimensiuni, ionii se împart în: ioni mari (grei), ioni mijlocii şi ioni mici (uşori).
Dimensiunile şi masa aeroionilor determină mobilitatea lor, care este cu atât mai mare
cu cât ionii sunt mai mici şi determină viteza de recombinare, proporţională cu mobilitatea
lor. Astfel mobilitatea determină durata de viaţă a aeroionilor (timpul de la formarea lor până
la recombinarea cu aeroioni de sens contrar), care este de cca. 20 min pentru aeroionii mici
în aerul nepoluat şi de câteva ore pentru aeroionii mari.
Ionii se formează şi se distrug permanent, la un moment dat, echilibrul instabil stabilit
între numărul perechilor de ioni, densitatea aeroionilor, este reprezentat de numărul de
aeroioni existenţi într-un cm3 aer. Densitatea aeroionilor, concentraţia lor, se apreciază ca
sumă a aeroionilor mici (n+n-) sau mari (N+N-) pe cm3 aer, iar numărul aeroionilor pozitivi
(n+) sau negativi (n-) se raportează tot la cm3 aer. Astfel densitatea aeroionilor, permanent
variabilă în timp, este variabilă şi cu:
- înălţimea (crescând în medie cu 1000/cm3, pentru fiecare 2 km creştere în altitudine),
- cu gradul de poluare al aerului (de la cca 50 perechi/cm 3 în locurile poluate la cca.
1500..2000 perechi/cm3 în locurile nepoluate),
- cu altitudinea locului (de la 400..700 perechi/cm3 la şes la 2000..3000 perechi /cm3 la
munte unde creşte numărul aeroionilor mici),
- cu sezonul (de la 100..200 perechi/cm3 iarna la cca. 1000 perechi/cm3 vara).
În interioare (încăperile locuite) concentraţia aeroionilor mari creşte de sute de ori iar
cea a aeroionilor mici se reduce cu 70..90 %, ajungând sub 100 perechi/cm3, cu reducerea
importantă a celor negativi (mai ales în interioarele cu ventilatoare refulante sau aparate de
aer condiţionat ale căror palete captează aeroionii negativi – Desaillz J., 1974).
Aeroionii pozitivi cresc proporţional cu gradul de poluare a aerului, putând atinge
concentraţii de sute de mii/cm3 (Ardelean I. şi col., 1972), ei fixându-se pe particulele solide
şi lichide din aer (nuclee de condensare: fum, pulberi, picături de apă, monoxid de carbon,
dioxid de sulf, oxizi de azot, plumb tetraetil) dând ioni mari, stabili, care măresc nocivitatea
aerului poluat.

Influenţa aeroionilor asupra organismelor

Având în vedere că aerul atmosferic nepoluat prezintă o ionizare bipolară a aerului cu
un uşor exces al sarcinilor pozitive (q = 1,10.. 1,20) şi viaţa organismelor se desfăşoară în
bune condiţii la această ionizare. Acest aspect este confirmat de cercetările efectuate de
Moraru şi colab, 1980, care arată că aeroionii pozitivi măresc cantitatea de electroni
transportată în lanţul de donatori şi acceptori din ciclul respirator, conducând la creşterea
47
nivelului rezervelor energetice tisulare, iar aeroionii negativi stimulează secvenţele
metabolice din ciclul lui Krebs, din aceste transformări biochimice rezultând deci, ca
necesar, un uşor exces al aeroionilor pozitivi.
În aerul poluat aeroionii negativi se epuizează mai repede, şi ca urmare se manifestă
un deficit important (respectiv se manifestă un dezechilibru al raportului aeroionilor în
favoarea celor pozitivi). Astfel în condiţiile de dezechilibru al ionizării ce îl prezintă aerului
poluat, aeroionilor negativi li se conferă în linii mari efecte pozitive asupra organismelor, iar
celor pozitivi efecte negative.
Acţiunea favorabilă a aeroionilor negativi asupra organismelor este exercitată în
principal prin puterea oxidantă mai intensă a aeroionilor negativi de oxigen (faţă de aeroionii
pozitivi de oxigen sau faţă de oxigenul electric neutru). Puterea oxidantă mai intensă a
aeroionii negativi de oxigen se datorează faptului că aceştia măresc potenţialul electric
natural al peretelui endotelial al capilarelor sangvine, intensificând schimbul de oxigen la
nivelul pulmonilor iar ulterior prin fixarea lui pe hematii, creşte potenţialul electric al acestora,
concomitent cu mărirea permeabilităţii membranei lor, ceea ce duce la creşterea însemnată
a cantităţii de oxihemoglobină formată. Prin intermediul circulaţiei sangvine, efectul favorabil
se transmite întregului organism, stimulând la nivelul ţesuturilor reacţiile oxido-reducătoare,
între care fosforilarea oxidativă este principala sursă de energie din organism cu rezonanţă
deosebită pentru celulele nervoase. Ca urmare efectul este hipotensiv, de înviorare a
organismelor, se obţin indici sangvini mai buni (creşte numărul de hematii şi proteinele totale
sangvine, creşte stabilitatea coloizilor plasmatici, se reglează pH-ul sanguin). Toate aceste
modificări sunt favorabile vigorii organismului determinând creşterea reactivităţii
imunologice a organismului şi ca urmare oferă o rezistenţă organică sporită la îmbolnăviri.
Mecanismele intime pe care se bazează aceste modificări sunt explicate prin cercetările
histologice efectuate pe efective de găini de reproducţie şi tineret cunicul expuse
aeroionizării negative artificiale, de Cotea şi colab., 1987. Se constată o activare a secreţiei
celulelor glicoproteice din adenohipofiză, un nivel înalt de activitate secretorie în tiroidă şi o
activitate secretorie redusă în corticosuprarenale. Aceste modificări explică efectele
stimulente asupra intensităţii metabolismului - prin intermediul hormonilor tiroidieni; efectele
favorabile asupra funcţiei de reproducţie - prin intermediul echilibrării concentraţiei
hormonilor gonadotropi de către nivelul hormonilor adenohipofizari şi efectele de diminuarea
a reacţiilor de stres - prin reducerea activităţii corticosuprarenalelor şi ca urmare niveluri
reduse de hormoni corticosupraneali (serotonină) în circulaţia sangvină.
În plus s-a demonstrat (Desailly, 1974) că aerul deionizat nu este capabil să asigure
oxigenul necesar oxidărilor tisulare (chiar dacă aerul respectiv conţine oxigen în proporţie
normală) şi ca urmare organismele mor prin asfixie în 4 - 7 zile.
În general se consideră ca suficientă o densitate de 700..1000 ioni negativi/cm3 aer,
însă s-a demonstrat că nivelurile înalte (chiar şi 6 milioane/cm 3) şi de durată (permanente)
ale acestora nu exercită acţiuni adverse (Schley, 1972).
Acţiunea nefavorabilă a aeroionilor pozitivi se bazează, pe de o parte, pe faptul că
creşterea lor numerică este asociată cu poluarea aerului şi adesea ei sunt legaţi de molecule
mari sau nuclee de condensare cu conţinut toxic, iar pe de altă parte, pe faptul că aeroionii
pozitivi de oxigen au o capacitate oxidantă mai redusă.
Prezenţi în număr mare în aerul intens poluat, precum în interioarele populate, aeroionii
pozitivi ataşaţi de molecule sau particule toxice determină intensificarea acţiunii nocive ale
acestora asupra organismelor, determinând creşterea excitabilităţii nervoase şi a tensiunii
sangvine, hipoalbuminemie, dificultăţi respiratorii şi tuse la organismele cu antecedente
pulmonare.
48
 Capacitatea oxidantă mai redusă a aeroionilor pozitivi de oxigen se manifestă prin
formarea de mai puţin hemoglobină şi consecinţele negative se manifestă la nivelul reacţiilor
oxidative tisulare. Tulburările observate la organisme sub acţiunea vânturilor calde şi uscate,
de tipul Föhnului, sunt atribuite în primul rând ionizării pozitive a aerului, aeroionii pozitivi
fiind cei ce determină modificarea activităţii cerebrale şi creşterea secreţiei de serotonină,
aceasta fiind responsabilă de fenomenele respiratorii.
Din cele arătate, aeroionizarea negativă artificială a aerului din interioarelor (prin
utilizarea generatoarelor de aeroioni) apare ca benefică pentru organisme, deplin
justificabilă din punct de vedere economic, determinând stimularea organismelor,
ameliorarea indicilor biologici, o mai bună stare de sănătate şi o certă îmbunătăţire a calităţii
microclimatului.
Influenţa aeroionizării negative asupra microclimatului interioarelor se manifestă, cu
efecte favorabile, prin reducerea cantităţii de pulberi şi consecutiv a numărului total de
germeni din aer prin detitraj fizic (creşterea ratei sedimentării prin crearea unui câmp electric
negativ în jurul generatoarelor de aeroioni, care atrage particulele electro-pozitive din aer şi
le sedimentează) şi prin detitraj biologic (acţiune microbicidă bazată, se pare, pe acţiunea
intens oxidantă a aeroionilor negativi de oxigen).

1.8.7.2. CÂMPUL ELECTRIC AL ATMOSFEREI

Câmpul electric al atmosferei este reprezentat de atmosfera inferioară în care se
generează curenţi electrici ca urmare a deplasării aeroionilor (curenţi de inducţie, de
difuziune şi de convecţie), a căderii precipitaţiilor şi mai ales a descărcărilor electrice.
Planeta Pământ are o sarcină electrică negativă repartizată uniform pe suprafaţa sa, ceea
ce determină un exces de sarcini pozitive în atmosferă. Din această cauză câmpul electric
al atmosferei (câmpul aeroelectric) este pozitiv şi orientat de sus în jos, cu un potenţial
electric permanent variabil. Potenţialul electric prezintă valori caracteristice în diferite puncte
din atmosferă şi care prin unire dau suprafeţe echipotenţiale.
Diferenţa de potenţial electric dintre două suprafeţe echipotenţiale aflate la distanţa de
1 m, reprezintă gradientul de potenţial, exprimat în volţi/metru (V/m), pe verticală. Potenţialul
câmpului electric, deci şi gradientul de potenţial, variază cu înălţimea (gradientul de potenţial
fiind de 150 V/m la altitudinea de 0 m, 20 V/m la 3 km altitudine şi 5 V/m la 9 km altitudine),
prezintă variaţii diurne (cu un maxim în jurul orei 17 şi un minim în jurul orei 3) şi anuale (la
latitudinile mijlocii ale emisferei nordice prezintă un maxim în decembrie-februarie şi un
minim în iulie-august) şi este influenţat de apariţia precipitaţiilor, respectiv la apariţia
plafonului de nori (creşte la valorii de până la 20000 V/m în condiţii de căderi masive de
precipitaţii).

Influenţa câmpului electric al atmosferei asupra organismelor

În locurile deschise, organismele sunt expuse cert la câmpul aeroelectric caracterizat
de potenţiale electrice cu valori diferite în raport cu specia şi regiunea corporală, însă
influenţa acestuia asupra lor este destul de puţin cunoscută. Se apreciază că organismele
sunt adaptate potenţialului câmpului aeroelectric al regiunilor în care sunt trăiesc şi ca
urmare suportă fără probleme variaţiile diurne şi anuale ale acestuia ca şi gradientul de
potenţial existent pe înălţime (între cap şi membre) fără modificări şi eforturi de adaptare. În
plus se apreciază că un anumit potenţial electric este necesar pentru menţinerea tonusului
organismului. La creşterile importante ale potenţialului electric ca urmare a căderilor masive

49
de precipitaţii din timpul furtunilor, organismele reacţionează prin nelinişte,
hiperexcitabilitate, tulburări de ritm cardiac.
În interioare nu există un câmp aeroelectric, deoarece suprafeţele echipotenţiale ce
caracterizează intensitatea câmpului aeroelectric depăşesc obstacolele, inclusiv cladirile
(acestea preiau sarcina electrică negativă a planetei). În interioare se manifestă însă
câmpurile electromagnetice generate de curentul electric utilizat cu influenţe încă
necunoscute asupra organismelor şi curenţii de scurgere (vagabonzi) generaţi de reţelele
electrice izolate necorespunzător cu influenţe negative asupra organismelor la contactul
direct cu aceştia ce constau în:
- nervozitate, reducerea producţiei de lapte şi creşterea incidenţei mastitelor (la vaci expuse
direct la o scurgere de curent electric cu diferenţa de potenţial electric de 5 V între hrănitori
şi pardoseală în sălile de muls – Sanders, 1981);
- stări de excitaţie şi agitaţie, canibalism şi agresiuni până la ucideri (la porcii expuşi la
contactul cu o scurgere de curent spre adăpători şi hrănitori care creau o diferenţă de
potenţial electric de 3,7 - 11 V între acestea şi pardoseală – Ackerman, 1986);
- nervozitate, refuzul hranei, reducerea procentului de ouat de la 83 % la 45 % şi dublarea
mortalităţilor (la expunerea unui efectiv de găini ouătoare la curenţi electrici vagabonzi între
instalaţia de adăpare şi pardoseală – Jordan,1985).

1.8.7.3. FENOMENELE ORAJOASE

Fenomenele orajoase sunt reprezentate de complexul de fenomene atmosferice care
duc la descărcări electrice luminoase sub formă de scânteie. Când acestea se produc între
nori şi respectiv între părţile unui nor sunt numite fulgere, iar când se produc între nori şi
suprafaţa pământului se numesc trăsnete. Apariţia electricităţii într-un nor orajos este
urmarea prezenţei ionilor pozitivi şi negativi, care se fixează pe picăturile de apă şi cristalele
de gheaţă ce formează norii, creând concentrări de sarcini electrice de semn diferit în cadrul
acestora. Când potenţialul electric al câmpului electric dintre nori sau dintre nori şi pământ
depăşeşte un anumit nivel necesar străpungerii masei de aer ce le separă, se produce
descărcarea electrică.
Fulgerele sunt astfel descărcările electrice ce se produc în interiorul unui nor (între
părţile unui nor încărcate cu sarcini electrice de sens contrar) sau între doi nori încărcaţi cu
sarcini electrice contrare. Au forme diferite (liniară, ramificată, în ziz-zag sau globulară) şi
nu ating suprafaţa pământului. Intensitatea curentului poate atinge valori de 10..20 kA, iar
tensiunea electrică milioane de kilovolţi. Au o durată medie de 0,2 s, dar pot ajunge şi la
durate de 1,5 s. Traiectul de descărcare (canalul fulgerului) are un diametru de 15..40 cm,
în interiorul lui energia calorică a scânteii produce încălzirea instantanee a gazelor la
temperaturi de 15000..20000 ºC, ceea ce determină dezagregarea gazelor şi producerea
de explozie, manifestată prin apariţia de unde sonore care constituie tunetul.
Trăsnetele sunt descărcări electrice intermitente, sub formă de impulsuri, între nori şi
suprafaţa pământului. Alături de scânteia principală apar şi ramificaţii. Intensitatea şi
tensiunea scânteii electrice sunt asemănătoare cu cele ale fulgerelor, dar viteza de
descărcare este mai mică, iar tunetul ce urmează descărcarea este mai scurt, dar cu
intensitate mai mare. Frecvenţa apariţiei trăsnetelor este mai mare în perioada mai-
septembrie, dar pot apare în orice anotimp. Scânteia urmează în general drumul cel mai
scurt spre suprafaţa pământului, atingând locurile şi obiectele mai înalte de la suprafaţa
scoarţei terestre (arbori, clădiri, stâlpi), dar pot atinge practic orice loc. Se observă o
preferinţă sporită de atingere a apelor, a construcţiilor metalice, a pilonilor şi liniilor electrice.
Presiunea foarte mare din canalul trăsnetului (până la 1000 atmosfere) determină efecte
50
mecanice distructive, iar temperaturile înalte (zeci de mii de grade Celsius), produc arsuri,
carbonizări şi incendii.

Influenţa fenomenelor orajoase asupra animalelor

Fulgerele şi tunetele ce le urmează au o oarecare influenţă asupra organismelor
manifestată prin anxietate, hiperexcitabilitate, agitaţie, accelerarea cordului, întreruperea
activităţii. Ele nu au însă influenţă stării de sănătate a organismelor, modificările amintite
fiind în general de scurtă durată.
Trăsnetele au o acţiune directă cunoscută sub numele de fulguraţie, ea determinând în
mod obişnuit moartea organismelor (în cca 80 % din cazuri la animale, faţă de numai 20 %
în cazul oamenilor). Se pare astfel că animalele prezintă o sensibilitate mai mare faţă de
acţiunea directă a trăsnetelor, explicabilă prin poziţia patrupodală specifică şi prin contactul
direct cu solul (fără izolarea dată de încălţăminte la oameni) şi prin intermediul botului
(pentru animale ce pasc), formându-se un circuit sub formă de arc.
Cauza morţii prin fulguraţie nu este pe deplin cunoscută, fiind incriminată pe de o parte
hipertermia (la om temperatura corporală atinge după fulguraţie 52 ºC) iar pe de altă parte
distrugerea sistemului nervos şi sincopa cardiacă ce apare ca urmare a scurtcircuitării
descărcării electrice de către corpul (acesta se comportă ca un conductor electric neomolog
ce se plasează involuntar între două puncte de pe traseul descărcării electrice cu potenţiale
foarte diferite: al scânteii şi al pământului).
Acţiunea directă a scânteii este destul de rară, însă există şi acţiuni indirecte negative,
în urma cărora organismele pot fi lovite mortal şi de şocul de întoarcere (unde ce iau naştere
în urma descărcării şi care se propagă în atmosferă pe o distanţă de 500 – 1000 m de locul
de impact). În acest caz organismele nu prezintă leziuni externe spre deosebire de acţiunea
de fulguraţie directă.
Protecţia organismelor împotriva trăsnetelor se poate realiza printr-o serie de măsuri cu
caracter preventiv dintre care amintim: protecţia construcțiilor prin existenţa paratrăsnetelor
şi conservarea funcţională în timpul exploatării acestora, adăpostirea înainte de începerea
furtunilor iar în lipsa acestora căutarea locurilor mai joase ca relief, la depărtare de liniile de
înaltă tensiune, de luciuri de apă sau de arbori izolaţi.

1.8.8. SUNETELE (ZGOMOTELE)

Sunetele, definite ca oscilaţii mecanice ale aerului (vibraţii ale undelor sonore),
determinate de cauze variate, reprezintă deci un factor fizic cu influenţă importantă asupra
organismelor.
Orice sunet poate fi definit din punct de vedere fizic prin: intensitate, frecvenţă şi tărie,
iar subiectiv prin continuitate sau intermitenţă, uniformitate sau neuniformitate.
Intensitatea sunetului este dată de presiunea undelor sonore şi se măsoară în decibeli
(dB), decibelul reprezentând logaritmul zecimal al unui raport dintre două presiuni date de
sunet (măsurate în microbari) dintre care una, care măsoară 0,0002 microbari, este luată
ca bază. Rezultă că intensitatea sonoră creşte cu 10, 100, 1000 ori, nivelul intensităţii sonore
reprezentând 10, 20, 30 dB.
Frecvenţa sunetului reprezintă numărul oscilaţiilor (vibraţiilor) complete ale undelor
sonore în timp de o secundă. Se măsoară în hertzi (Hz), 1 hertz fiind egal cu 1 ciclu pe
secundă.

51
 Tăria sunetului este dată de intensitatea senzaţiei auditive produsă de un sunet şi nu
este egală cu intensitatea. Ea depinde de intensitatea şi frecvenţa sunetelor, două sunete
de aceeaşi intensitate, dar cu frecvenţă diferită neavând aceeaşi tărie. Unitatea de măsură
a tăriei sunetului este fonul, care este echivalent cu decibelul numai la frecvenţa de 1000
Hz.
Sunetele, ca fenomen fizic determină la oameni şi la animale senzaţii sonore, care pot
fi agreabile sau dezagreabile. Zgomotele pot fi astfel definite ca fiind orice manifestare
sonoră care produce o senzaţie dezagreabilă omului examinator, şi care, în bună măsură,
reprezintă un factor fizic stresant, poluant.
Intensitatea zgomotelor de 80..100 dB este considerată ca maxim admisă.

1.8.9. FACTORII METEOROLOGICI COMPLECŞI

Factorii meteorologici individuali prezentaţi deja (temperatură, umiditate, mişcare,

presiune, precipitaţii, radiaţii), acţionează în realitate concomitent asupra organismelor, din
inter-relaţiile stabilite între ei rezultând accentuarea, diminuarea sau chiar anularea acţiunii
unora. Aprecierea simultană a acţiunii acestor factori conduce la noţiunile de vreme şi climă.

1.8.9.1. VREMEA
Vremea reprezintă starea fizică a atmosferei la un moment dat, fiind determinată de
mărimea la către se găsesc factorii meteorologici în acel moment. Având în vedere că, aşa
cum s-a arătat factorii meteorologici sunt într-o continuă schimbare, determinată în principal
de variaţia continuă a intensităţii radiaţiei solare într-un punct de pe suprafaţa globului şi în
diferitele puncte de pe glob, variaţii ce generează fenomene meteorologice ce apar la
deplasarea maselor de aer cu caracteristici fizice diferite. Astfel se ajunge la schimbarea
periodică a vremii, cu o frecvenţă medie pentru România, de 3 - 4 zile (cu extreme de la
câteva ore la câteva săptămâni), frecvenţă ce este determinată de intervalul de timp necesar
maselor de aer pentru traversarea suprafeţei României. Ritmul de schimbare a vremii este
determinat, în esenţă, de mărimea maselor de aer, de viteza de deplasare a acestora şi
distanţa existentă între locul respectiv şi centrii de acţiune atmosferică, care determină
însuşirile maselor de aer.
Masele de aer cuprind astfel porţiuni întinse din atmosferă, omogene sub raportul
însuşirilor fizice, ce se formează deasupra unor suprafeţe mari ale scoarţei terestre (mări şi
oceane, câmpii întinse, deşerturi, păduri) cu întinderi pe orizontală de la câteva sute la
câteva mii de km2, şi cu grosimi de la 1..2 km până chiar la limita superioară a troposferei.
După regiunea deasupra cărora se formează, se deosebesc mase de aer arctic, polar,
boreal, tropical şi ecuatorial, etc. în consecinţă distingându-se mase de aer calde uscate
sau umede şi mase de aer reci uscate sau umede. Vremea va îmbrăca astfel într-un anumit
loc de pe glob aspecte diferite în funcţie de însuşirile maselor de are ce se succed în timp
deasupra acelui loc.
Deplasarea maselor de aer, este determinată de schimbarea presiunii atmosferice a
acestora ce este determinată de schimbul termic realizat ca urmare a transformărilor
energetice din atmosfera inferioară sub acţiunea radiaţiei solare. Astfel, prin măsurarea
presiunii atmosferice, permanent variabile, în diferite puncte de pe glob, în acelaşi timp şi în
aceleaşi condiţii, înscrierea valorilor găsite pe hărţi şi unirea locurilor cu aceeaşi valoare se
obţin lini numite izobare.
52
 Fig. 14 a: Schiţă de hartă sinoptică a Fig.14 b: Schiţa principalilor centri de
continentului European acţiune atmosferică din Europa

Izobarele, de formă elipsoidală sau rotundă, cu diametrul de 1500…3000 km,

delimitează regiunile cu presiuni ridicate (numite izobare maxime barometrice sau anticicloni
- M) şi respectiv regiuni cu presiune scăzută (numite izobare minime barometrice sau cicloni
- D). Masele de aer cald se deplasează cu viteză mai mare decât cele reci. Partea anterioară
a unei mase de aer poartă de numirea de front atmosferic. Dacă o masă de aer cald
înlocuieşte o masă de aer rece aflată în retragere, frontul atmosferic respectiv este numit
front atmosferic cald, iar în caz invers front atmosferic rece. Hărţile cu izobare, care
delimitează masele şi fronturile atmosferice şi în mod codificat fenomenele meteorologice
ce însoţesc deplasarea maselor de aer se numesc hărţi sinoptice (ce apar asemănătoare
cu hărţile nivelmetrice (de relief). În figura 14. este prezentată spre exemplificare, după
Stăncescu I., 1976, o hartă sinoptică şi paralel o schiţare a principalilor centri de acţiune
atmosferică, ambele pentru continentul Europa.
Masele de aer care se deplasează deasupra României, şi deci influenţează vremea din
cursul anului, fac parte din ciclonii şi anticiclonii care antrenează circulaţia generală a
atmosferei inferioare deasupra continentului european: anticiclonul azoric (aer rece şi
umed), anticiclonul ruso-siberian (aer rece şi uscat), ciclonul mediteranean (aer cald şi
umed), ciclonul islandez (aer cald şi umed).
Starea vremii este determinată de mărimea factorilor atmosferici care ca elemente
meteorologice sunt variabile în timp, schimbările vremii fiind astfel şi similar variabile.
Schimbările periodice (anuale, sezoniere, zilnice) sunt determinate de evoluţia periodică a
elementelor meteorologice în perioadele respective iar cele neperiodice (accidentale) sunt
determinate de deplasarea maselor de aer sub influenţa circulaţiei generale a atmosferei
inferioare, luând naştere ciclonii, anticilonii şi fronturile atmosferice.
Vremea se caracterizează prin elementele meteorologice ce predomină şi impun nota
de apreciere (vreme caldă, rece, uscată, umedă), având o durată egală cu cea de staţionare
a masei de aer cu însuşirile respective deasupra unui teritoriu. Schimbarea maselor de aer
determină schimbarea stării vremii, cu cele mai mari variaţii în perioada trecerii frontului noii
mase de aer.
Prognoza stării vremii, de aceeaşi importanţă majoră şi în creşterea animalelor ca şi în
alte domenii de activitate umană, se poate face pe baza statisticii datelor meteorologice, a
periodicităţii fenomenelor atmosferice şi mai ales prin metoda sinoptică. Metoda sinoptică

53
bazată pe determinarea datelor meteorologice pe teritorii întinse, sprijinită de observaţiile
efectuate de sateliţi meteorologici şi observaţiile radar, care indică direcţia şi viteza de
deplasare a maselor de aer, apare ca deosebit de utilă. Precizia prognozelor de vreme este
mare când se referă la perioade scurte de timp (câteva zile) şi devine cu atât mai relativă
cu cât durata ei se extinde. Cunoaşterea vremii devine o necesitate în toate domeniile de
activitate și a vieții societății umane.

Influenţa vremii asupra organismelor

Vremea are o intensă acţiune biotropă asupra organismelor, fapt ce a dus la apariţia
biometeorologiei, domeniu în plină dezvoltare ce se ocupă cu studiul raporturilor stabilite
între organismele şi factorii meteorologiei, respectiv cu studiul efectelor fiziologice şi
patologice pe care factorii meteorologici le induc organisme.
Intensitatea moderată a factorilor meteorologici conduce la efecte fiziologice şi organice
favorabile sănătăţii organismelor iar intensitatea mare (extremă) de acţiune a acestora
generează degradarea stării de sănătate (domeniu al meteoropatologiei).
Efectul biotrop al factorilor meteorologici individuali poate fi intensificat sau atenuat de
acţiunea simultană a doi sau mai mulţi factori. Avându-se în vedere faptul că deplasarea
masele de aer determină nivelul factorilor meteorologici şi influenţa vremii asupra
organismelor este şi ea corelată cu schimbarea vremii.
Masele şi fronturile de aer rece, determină schimbarea bruscă a temperaturii, presiunii,
a potenţialului aeroelectric şi a densităţii aeroionilor. Aceste schimbări determină stimularea
sistemului nervos ortosimpatic cu : vasoconstricţie, spasme vasculare capilare, creşterea
tensiunii şi a pH-ului sanguin, hiperglicemie, modificarea echilibrului electroliţilor sangvini şi
creşterea reactivităţii sistemului nervos. Reacţia organismelor este cu atât mai puternică cu
cât masa şi frontul de aer rece provoacă abateri la mai mulţi factori meteorologici simpli şi
acestea sunt mai mari şi cu manifestare mai bruscă (într-un interval mai scurt), ea fiind în
general de reducere a rezistenţei la îmbolnăviri, cu apariţia unor boli condiţionate într-o
incidenţă sporită: afecţiuni respiratorii „a frigore”. La acţiunea extremă sunt provocate
degerături, hipotermie şi chiar moartea organismelor.
Masele şi fronturile de aer cald determină, în funcţie de intensitatea schimbărilor, reacţii
inverse celor enumerate la influenţa maselor şi fronturilor de aer rece, generate de intrarea
în acţiune a sistemului nervos parasimpatic, respectiv vasodilataţie, permeabilitate capilară
mărită şi predispoziţie spre procese inflamatorii, tensiune sangvină scăzută. Scăderea
tonusului simpaticului determină reducerea mobilităţii gastrice şi consecutiv colici şi
timpanism. În funcţie de asocierile dintre factorii meteorologici sunt favorizate unele boli cum
ar fi: rujetul la porci, favorizat de temperaturi ridicate, umiditate scăzută şi presiune medie
(Risse J., 1969). În asociaţie cu radiaţiile infraroşii intense şi cu acţiune prelungită sunt
favorizate cazurile de hipertermie, şoc caloric, tulburări de reproducţie, insolaţie, eritem
caloric.
Influenţa finală a vremii asupra organismelor trebuie interpretată după sezon, respectiv
după fondul existent de ambianţă termică. Astfel, în anotimpurile de tranziţie (primăvara şi
toamna), pe un fond de aer mai rece, o masă de aer cald are efecte favorabile, iar una de
aer rece are efectele cele mai intense. Vara, pe un fond termic ridicat, apariţia unei mase
de aer rece are efecte favorabile, de reducere a caniculei.
Starea vremii influenţează şi indirect organismele, prin cantitatea şi calitatea alimentelor
și furajelor, iar prin intermediul ventilaţiei sub raportul bilanţului termic şi nivelului umidităţii
din interioare.

54
 1.8.9.2. CLIMA
Clima este definită ca ansamblul elementelor fizice ce caracterizează atmosfera dintr-
un spaţiu determinat, dându-i acestuia individualitatea sa, fiind reprezentată de nivelul
mediu al stărilor de vreme dintr-o perioadă lungă de timp. Dacă vremea este caracterizată
prin variaţii continue ale factorilor meteorologici, cu stări ce se schimbă în perioade scurte,
clima este caracterizată, dimpotrivă, printr-un pronunţat caracter de stabilitate, nefiind
semnalate modificări ale climei cel puţin pentru perioada istorică cunoscută.
Factorii generatori ai climei sunt reprezentaţi de: radiaţia solară, suprafaţa subjacentă
şi circulaţia generală a atmosferei şi, din ce în mai mult, activităţile omului.
Radiaţia solară, reprezintă factorul esenţial în geneza climei, prin faptul că reprezentând
sursa de energie a planetei, determină direct şi indirect nivelul principalelor elemente
meteorologice ale climatului unei zone: temperatura aerului, solului, apelor; umiditatea
aerului, nivelul cantitativ al precipitaţiilor, caracteristicile vânturilor, presiunea atmosferică.
Suprafaţa subjacentă este reprezentată de suprafaţa terestră aflată în contact cu
atmosfera, între care au loc schimburi continue de căldură şi vapori de apă (suprafaţa
activă), cu important rol climatogen prin repartiţia suprafeţelor de uscat şi ape, felul şi
întinderea vegetaţiei, formele de relief.
Circulaţia generală a atmosferei este reprezentată de masele de aer, care fiind în
continuă mişcare, duc totodată şi caracterul climatic al locului de origine.
Variaţia factorilor genezici ai climei pe suprafaţa globului existenţa mai multor tipuri de
climă. Criteriile cele mai cunoscute de clasificare a climei sunt întinderea zonei geografice,
radiaţia calorică solară, latitudinea, repartizarea anuală a precipitaţiilor şi ariile de răspândire
a pădurilor.
În funcţie de întinderea zonei geografice se poate distinge: macroclima (climatul general
al planetei), mezoclima (clima specifică unor zone geografice întinse, determinată de
caracteristicile acestor zone) microclima (clima caracteristică unor suprafeţe terestre mici şi
a stratului de aer atmosferic cu grosime de 2 m de deasupra acestora)
Clasificarea tradiţională, după latitudine şi radiaţia calorică solară, ce împarte planeta în
trei zone climatice: tropicală, temperată şi polară, este considerată destul de simplistă.
Conform acestei clasificări România are un climat temperat, caracterizat prin existenţa a
patru anotimpuri, cu schimbări frecvente şi destul de neregulate ale vremii, determinate de
caracteristicile regionale şi de influenţa maritimă sau continentală.
În clasificarea sa, bazată pe distribuţiile anuale a temperaturii şi precipitaţiilor şi pe ariile
de răspândire a pădurilor Köppen W., distinge 5 tipuri principale de climă, simbolizate prin
cele cinci litere ale alfabetului, ce împarte globul în 8 zone climatice, astfel:
A – climat tropical, ploios, fără iarnă (o zonă completă de o parte şi de alta a ecuatorului);
B – climat uscat, arid (două zone incomplete);
C – climat temperat, ploios, cu ierni calde (două zone complete);
D – climat boreal, ploios, cu ierni reci, cu zăpadă şi păduri (o zonă completă numai în
emisfera nordică);
E – climat polar (două zone complete).
La rândul lor, cele 8 zone climatice se împart în subtipuri principale şi secundare,
simbolizate şi ele cu litere mari şi mici. Combinaţiile de litere obţinute, reprezintă formula
climatică, prin care se caracterizează fiecare regiune şi deci evidenţiază specificul climatic
local.

55
 Clima României
Este temperat continentală, cu o radiaţie solară de 125 kcal/cm2/an în sud şi 105
kcal/cm2/an în nord, se află sub influenţa centrilor de acţiune regionali reprezentaţi de
anticiclonii azoric şi ruso-siberian, ciclonii islandez şi mediteranean şi depresiunea arabică.
Suprafaţa subjacentă, este marcată de existenţa munţilor Carpaţi, a dealurilor subcarpatice,
a depresiunilor, a câmpiei Române şi respectiv câmpiei de Vest, a Mării Negre, ceea ce
determină variaţii climatice zonale distincte: climat alpin, climatul subalpin, climatul de şes
şi coline, climatul de stepă şi climatul marin. După clasificarea lui Köppen în România există
următoarele tipuri de climă (fig. 15):
- C. f. a. x. – climat temperat umed cu precipitaţii suficiente, cu temperaturi mai ridicate şi
precipitaţii mai abundente primăvara şi la începutul verii, prezent în regiunile din vest şi sud-
vest.

Fig. 15: Zonele climatice ale României, după criteriul Köppen (adaptare
după Dissescu C.A., citat de Drăghici C.)
- D. f. a. x. – climat boreal dar cu temperaturi ridicate, şi ierni aspre, mai greu suportate
de animale, dar cu condiţii bune de dezvoltare a culturilor de cereale, situat în câmpiile
Română şi de Vest.
- D. f. b. x. – climat boreal, ierni umede mai blânde, temperaturi medii vara sub 22 ºC, dar
minimum 4 luni pe an peste 10 ºC, precipitaţii suficiente, mai abundente primăvara şi la
începutul verii, ce oferă condiţiile cele mai bune atât pentru animale, dar şi pentru cultura
plantelor cerealiere şi dezvoltarea pădurilor, situat în podişul Transilvaniei, Moldova şi zona
subcarpatică meridională.
- B. s. a. x. – climat uscat de stepă, mai greu suportat de animale, situat în estul
Bărăganului şi Dobrogea.
- D. f. c. k. – climat boreal rece, alpin, cu perioade de vegetaţie mai scurtă, dar cu aer mai
curat, bogat în ozon şi aeroioni negativi.
Valorile medii ale principalilor factori meteorologici din România, determinate pe mai
mult de 100 ani sunt următoarele:
Regimul termic este caracterizat prin izoterme (temperaturi medii multianuale) mai mari
(peste 11 ºC) întâlnite pe litoral şi în sudul ţării, scad la 8 ºC în jurul Carpaţilor şi la cca. 6 ºC
la altitudinea de peste 800 m. Luna cea mai caldă este iulie, cea mai rece ianuarie, iar
56
amplitudinea medie anuală depăşeşte 60 ºC, arătând continentalismul pronunţat al climei.
Temperaturile extreme înregistrate sunt: maxima + 44,5 ºC la data de 10. 08.1951 la Ion
Sion – Brăila; minima - 38,5 ºC la data de 25.01.1942 la Bod – Braşov.
Umiditatea relativă medie anuală este situată între 70…85 %, mai mică la câmpie
(70…75 %), mai ridicată pe litoral şi la munte (80…85 %).
Nebulozitatea (regimul nefic) prezintă o mărime medie 5…6 grade (zecimi), având valori
mai mici pe litoral şi mai mari la munte, cu maxima în luna decembrie şi minima în luna
august.
Regimul pluviometric are o medie anuală pe întreg teritoriul ţării de 630 mm depăşind
1200 mm în munţi şi sub 400 mm pe litoral. Pe anotimpuri, repartiţia este de 35,42 % vara,
26,1 % primăvara; 22 % toamna şi 16,5 % iarna.
Regimul eolian stă sub influenţa centrilor de acţiune atmosferică regionali din Europa,
vara anticiclonii azoric şi ruso-siberian determinând vânturi oceanice din vest şi nord-vest
iar iarna vânturi continentale din est şi nord-est. În diferitele regiuni ale ţări acţionează
vânturi cu caracter local: Crivăţul, Austrul, Nemira, Vântul Negru, Băltăreţul, Coşova, Vântul
Mare, brizele litorale şi brizele de munte.

Influenţa climei asupra organismelor

Clima are o influenţă complexă, exercitată permanent, pe durata întregii vieţi a
animalelor. Pe lângă acţiunea directă a factorilor meteorologici ca elemente climatice, clima
acţionează şi indirect prin cantitatea şi calitatea vegetaţiei care asigură suportul nutritiv al
animalelor, prin calitatea apei ca nutrient şi prin afectarea calităţii mediului artificial în care
sunt crescute animalele.
Însuşirile climei determină clar repartizarea speciilor şi a raselor în cadrul speciilor pe
suprafaţa scoarţei terestre precum şi însuşirile lor morfoproductive, respectiv:
- în climatul cald şi uscat rezultă animale cu talie mai mică, cu pielea mai fină, cu glande
sudoripare mai numeroase, derm mai subţire, dar epiderm mai dezvoltat, părul mai scurt,
copite sau ongloane de dimensiuni mai mici dar cu cornul mai dur.
- în climatul rece şi umed rezultă organismele au pielea mai groasă, cu părul mai lung şi
mai des, ţesutul conjunctiv subcutanat mai dezvoltat şi cu depuneri importante de grăsime,
copite sau ongloane mai mari, dimensiuni corporale mai mari, cu creşterea proporţională a
producţiilor.
- în climatul temperat maritim, vegetaţia abundentă determină masivizarea organismelor.
Sănătatea organismelor este şi ea influenţată major de climă atât în mod direct cât şi
indirect.
Influenţele directe, exercitate de factorii climatici ce influenţează homeotermia şi funcţia
de reproducţie, determină în special în climatele reci şi umede, scăderea rezistenţei
organice şi apariţia unor incidenţe mai mari de îmbolnăviri iar în climatele calde şi uscate
este influenţată major funcţia de reproducţie, care are nivel mai redus.
Influenţele indirecte sunt exercitate prin: condiţiile ce le oferă, în mediul natural sau
artificial, dezvoltării agenţilor infecţioşi şi parazitari ai bolilor.

57
 1.9. Compoziția atmosferei.
Grecii antici au definit aerul ca fiind un element simplu, iar concepția antică nu a fost
schimbată decât în secolul XIX, când Lavoisier A.L. a separat, identificat și denumit
principalele două gaze care compun aerul atmosferic: azotul și oxigenul. Ulterior Gay-
Lussac stabilește proporțiile volumetrice de 79,2 % pentru azot și 20,8% pentru oxigen și
demonstrează prezența în cantități variabile a bioxidului de carbon, amoniacului și vaporilor
de apă. În ultimele decenii ale secolului XIX, Rayleigh J.W. și Ramsay W. au descoperit în
aer o seamă de gaze, pe care le-au denumit rare sau nobile (pentru că au o mare inerție
chimică, necombinându-se cu alte elemente): argon, heliu, kripton, neon, xenon.
La nivelul cunoștințelor actuale, Organizația Meteorologică Mondială definește aerul
atmosferic (din homosferă) ca un amestec mecanic de 20 gaze distincte, caracterizat printr-
o constanță remarcabilă în cea ce priveşte proporţia gazelor componente. Pentru
temperatura de 0 ºC şi presiunea de 760 mmHg, proporţia gazelor din aerul uscat este
redată în tabelul 9. Proporţia menţionată se menţine neschimbată până la altitudini de cca.
100 km, însă masa absolută a gazelor componente se reduce cu altitudinea pe măsura
scăderii presiunii atmosferice.
Alături de gaze, în aer se găsesc pulberi, microorganisme şi apă (în toate cele trei stări
de agregare) în cantităţi foarte variabile.

Tabel 9: Compoziţia aerului atmosferic uscat (la 0 ºC şi 760 mmHg)

(sursa: Organizația Meteorologică Mondială)
Denumirea gazului Simbol Proporție
(%)
în volum în greutate
Azot N2 78,088 75,527
Oxigen O2 20,949 23,143
Argon Ar 0,930 1,282
Bioxid de carbon CO2 0,030..0,040 0,045
Neon Ne 1,8 x 10-3
Heliu He 5,2 x 10-4
Kripton Kr 1,0 x 10-4
Hidrogen H 5,0 x 10-5
Xenon Xe 8,0 x 10-6
Ozon O3 1,0 x 10-6
Radon Rd 6,0 x 10-18
Iod I2 0,3..4,0 x 10-8
Metan CH4 2,2 x 10-4
Oxid de azot N2O 5,0 x 10-5
Apă oxigenată H2O2 4,0 x 10-6
Bioxid de sulf SO2 0,01..1,0 x 10-4
Bioxid de azot NO2 0,02..2,0 x 10-6
Oxid de carbon CO urme
Clorură de natriu NaCl urme
Amoniac NH3 1,6 x 10-5

Dintre gazele componente ale aerului, azotul, oxigenul argonul și bioxidul de carbon prin
proporţia (99,9970 %) şi masa lor (99,9976 %) ocupă practic întreaga compoziţie a aerului
şi asigură suportul şi manifestările materiei vii. Celelalte componente ale aerului însumează
doar 0,0030% din volum și numai 0,0024% din masă. Aerul poate fi asimilat unui gaz unic,

58
care în condițiile de presiune și temperatură de la suprafața terestră, se omportă ca un gaz
perfect cu greutatea moleculară de 28,97 unități atomice de masă.
Trebuie specificat însă că aerul perfect uscat nu există, aerul atmosferic conține cantități
variabile de vapori de apă, concentrate în special în troposferă, unde pot atinge chiar 5%
din unitatea de volum de aer.
La compoziția aerului se adaugă și suspensiile solide și lichide a căror concentrație
variază amplu în funcție de felul și apropierea surselor, de condițiile meteorologice, de
mărimea și masa particulelor suspendate.
Este un fapt cunoscut că apariția și evoluția tuturor formelor de viață de la suprafața
terestră și din mediul aerian a fost posibilă datorită existenței atmosferei în compoziția
prezentată. Organismele vii sunt adaptate acestei compoziţii, încât, cu excepţia zonelor
poluate unde pot apare gaze impurificatoare cu acţiune nocivă, aerul atmosferic nu pune
probleme desfăşurării normale a funcţiilor organice.
Asupra organismelor (umane, animale), gazele din aerul atmosferic au o influenţă
inegală, în sensul că prin actul respirator, organismele reţin oxigen şi elimină dioxid de
carbon în proporţii relativ diferite. Azotul şi celelalte gaze inerte nu sunt reţinute în organisme
ele fiind eliminate în totalitate, chiar dacă proporţia lor poate fi schimbată datorită reţinerii
oxigenului. Din aceste cauze aerul expirat are altă compoziţie, atât ca proporţie (pentru azot
şi celelalte gaze inerte), cât şi din punct de vedere al cantităţii absolute (pentru oxigen şi
dioxid de carbon), cum este redat în sinteză bibliografică în tabelul 10.

Tabel 10: Compoziţia aerului atmosferic (inspirat) şi a aerului expirat

(sinteză bibliografică)
Dioxid de
Specia Aer Azot Oxigen Vapori de apă
carbon
Atmosferic 78,08 20,70…20,90 0,03…0,04 Cantităţi diferite
Umană
Expirat 79,20 15,40…16,03 3,40…4,70 Saturat
Atmosferic 78,08 20,70…20,90 0,03…0,04 Cantităţi diferite
Cabalină
Expirat 79,39 16,93…18,62 2,24…3,86 Saturat
Atmosferic 78,08 20,70…20,90 0,03…0,04 Cantităţi diferite
Taurină
Expirat 79,30 14,90…18,10 3,20…3,80 Saturat
Atmosferic 78,08 20,70…20,90 0,03…0,04 Cantităţi diferite
Caprină
Expirat 79,25 17,80 2,95 Saturat

Cunoaşterea individuală a fiecărui component atmosferic, a sursei, dinamicii şi modului

concret de acţiune asupra organismelor vii este o necesitate deoarece reprezintă un suport
necesar stabilirii măsurilor necesare în vederea asigurării la nivel optim pentru organismele
terestre.
În mod curent componentele aerului sunt clasificate luându-se drept criteriu variația lor
cantitative, respectiv lipsa variației, în componente constante și variabile ale atmosferei. La
aceste două categorii se adaugă și categoria suspensiilor care, deși nu sunt componente
propriu-zise ale atmosferei, au un rol important, mai ales în desfășurarea numeroaselor
procese și fenomene din atmosferă.

1.9.1. COMPONENTE CONSTANTE ALE ATMOSFEREI

Cele mai importante componente constante ale atmosferei sunt azotul și oxigenul
care împreună totalizează 99,037 % din volumul și 98,670 % din masa atmosferei. La aceste
gaze se adaugă gazele inerte.
59
 1.9.1.1. AZOTUL

Azotul (N2), constituie principalul component gazos al aerului, reprezintă 78,088% dintr-
un volum de aer și 75,527 % din greutate. Se prezintă sub formă de molecule (N2), este
incolor, inodor, neputând fi perceput organoleptic. Are cea mai mare inerţie chimică după
gazele inerte, şi deci nu intră în combinaţie cu substanţele din organism, nu arde şi nu
întreţine viaţa.
Denumirea de azot, dată de Lavoisier, subliniază aceste însuşiri, provenind de la a
(fără) şi ozon (animal). Captarea sau pierderea de electroni de pe orbita exterioară poate
conduce la formarea de ioni, dar cu stabilitate redusă.
Modul de acţiune al azotului asupra
organismelor umane și animale nu este
cunoscut, dar o acţiune directă derivă din
reducerea, prin diluare, a acţiunii oxidante
a oxigenului asupra materiei vii. Cert este,
din experienţe pe animale în care azotul a
fost înlocuit cu hidrogen se constată
moartea acestora, rezultând rolul lui de
gaz indispensabil în procesul de
respiraţie.
Este lipsit de toxicitate, dar creșterea
concentrației lui în sângele uman sau
animal provoacă ”beția de azot” care
poate avea consecințe grave.
Însă modul cum azotul asigură
menţinerea vieţii nu este cunoscut. Din Fig. 16: Ciclul azotului în natură
(după Egger, citat de Mann)
acest punct de vedere, azotul pare mai
degrabă un element pasiv al aerului în raport cu organismelor, deoarece este expirat în
totalitate, atingând chiar concentraţii mai mari în aerul expirat în urma modificării proporţiilor
gazelor prin reţinerea oxigenului. Se poate deci conchide că azotul este un gaz indiferent
pentru viaţa organismelor.
Azotul, ca element chimic, are totuşi în viaţa organismelor un rol determinant, el intrând
în componenţa substanţelor organice cu azot (proteine, acizi nucleici, hemoglobină,
vitamine, hormoni, clorofilă), organismele umane și animale constituind o verigă a ciclului
azotului în natură (fig.16).
Pentru regnul vegetal constituie un important element nutritiv, plantele planetei Pământ
consumând anual circa 25 milioane tone de azot, obținut fie direct din aer, fie din compușii
azotului ajunși în atmosferă și aduși la sol prin intermediul precipitațiilor. Acestor surse li se
adaugă cantități importante administrate de om sub forma îngrășămintelor chimice
azotoase.
Azotul este sintetizat industrial direct din aerul atmosferic, prin distilare fracționată,
pentru utilizare în industria coloranților, explozibililor, îngrășămintelor, medicamentelor, etc.
Deși consumat natural și antropic în cantități mari, proporția lui în atmosferă rămâne
constantă deoarece el este eliberat natural ca rezultat al proceselor de descompunere a
substanțelor organice și amoniacale.

60
 1.9.1.2. OXIGENUL

Oxigenul (limba greacă: oxys – acru și gennao – a produce) se găseşte în aer sub formă
moleculară (O2) fiind incolor, inodor (nu poate fi perceput organoleptic), cu densitatea mai
mare decât a aerului (1,42 g/l), puţin solubil în apă, dar e mai solubil în apă decât azotul
(Apa în echilibru cu aerul conține aproximativ o moleculă de O2 dizolvat pentru fiecare 2
molecule de N2, comparat cu un raport atmosferic de 1:4. Solubilitatea oxigenului în apă
depinde de temperatură (2 ori mai mult, se dizolvă la 0 °C decât la 20 °C – 14,6 mg·L−1 față
de 7,6 mg·L−1). La 25 °C și o presiune standard (760 mmHg / 101,3 kPa), apa dulce conține
circa 6,04 mg de oxigen pe litru, pe când apa de mare conține circa 4,95 mg de oxigen pe
litru. La 5 °C, solubilitatea crește la 9 ml (cu 50% mai mult decât la 25 °C) pe litru și 7,2 ml
(cu 45% mai mult) pe litru în apa sărată.
Oxigenul devine lichid la temperatura 90,2 oK (-182,95 °C) și îngheață la 54,36 oK (-
218,79 °C). Și oxigenul lichid, și cel solid sunt substanțe limpezi de culoare albastru-deschis
cauzată de absorbția în roșu. O2 lichid foarte pur e obținut de obicei cu ajutorul distilației
fracționale a aerului lichefiat. Oxigenul lichid poate fi produs, de asemenea, prin
condensarea acestuia din aer, folosind azot lichid ca răcitor. E o substanță foarte reactivă
și trebuie ținută departe de materialele iflamabile.
În aerul atmosferic, proporţia oxigenului este de 20,949 % dintr-un volum de aer și
23,143 % din greutate, concentraţie care se menţine relativ neschimbată în homosferă.
Acest echilibru fragil este realizat deoarece oxigenul, gaz indispensabil vieții aerobe,
este produs de plante în procesul asimilației clorofiliene și se consumă:
- în procesul respirator al organismelor (un om adult consumă zilnic circa 600 litri de
oxigen),
- prin combinațiile chimice cu diferite elemente în urma cărora iau naștere diverși oxizi,
- în combustiile antropice diverse (ex. un avion Boening 707, consumă, prin arderile
realizate în motoare, 35 tone oxigen la o singură cursă de traversare a Atlanticului)
Răspândire: Oxigenul este cel mai abundent element chimic, după masa pe planeta Pământ el fiind
prezent în biosfera, atmosfera, hidrosfera și litosfera Pământului. Oxigenul este al treilea cel mai răspândit
element chimic din univers, după hidrogen și heliu. Aproximativ 0,9% din masa Soarelui este oxigen, element
care constituie și 49,2% din masa scoarței terestre, și este și componentul major al oceanelor planetare (88,8%
din masa lor). Oxigenul gazos este al doilea cel mai răspândit component din atmosfera Pământului, deoarece
reprezintă 20,8% din volumul său și 23,1% din masa sa (1,2 x 1018 kg O2). Pământul este o excepție printre
planetele din Sistemul Solar, având o astfel de concentrație ridicată de oxigen gazos în atmosfera sa. (de
exemplu, Marte (0,1% O2 din volum) și Venus au concentrații mult mai mici). Totuși, O2 din jurul acestor planete
este produs exclusiv prin reacția suferită de moleculele care conțin oxigen (cum ar fi dioxidul de carbon), în
urma impactului radiațiilor ultraviolete.
Concentrația neobișnuită de oxigen gazos de pe
Pământ este rezultatul ciclului oxigenului (fig.17).
Acest ciclu biogeochimic descrie circulația oxigenului în
cadrul și între cele trei mai rezerve ale planetei Pământ:
atmosfera, biosfera și litosfera. Factorul dinamic cel mai
important în acest ciclu este fotosinteza, care este
responsabilă pentru atmosfera modernă a Pământului.
Fotosinteza eliberează oxigenului înapoi în atmosferă,
în timp ce procese ca respirația sau descompunerea îl
consumă. În echilibrul actual, într-un an producția și
consumul are loc într-un raport aproximat la 1/2000 din
totalitatea oxigenului atmosferic. Procesul de fotosinteză Fig. 17: Ciclul oxigenului
se consideră că produce aproximtiv 400 x 1012 kg O2/an.
Cum se estimează că atmosfera conține 1,2 x 1018 kg O2 se consideră că ciclul oxigenului din biosferă are o
durată de 3000 ani (după Ardelean Florinela și Iordache V., 2007) sau 2000 de ani după Dole, Malcolm (1965).

61
 În natură, oxigenul e produs de descompunerea fotochimică a apei în timpul fotosintezei oxigenice. După
unele estimări, algele verzi și cianobacteriile din mediile marine produc aproximativ 70% din oxigenul de pe
Pământ, restul fiind eliberat de plantele terestre. Alte estimări despre contribuția oceanelor la crearea
oxigenului atmosferic sunt mai ridicate, pe când altele sunt mai scăzute, sugerând că oceanele produc circa
45% din oxigenul din atmosfera Pământului, anual.
O formulă simplificată și cuprinzătoare pentru fotosinteză este:

6CO2 + 6H2O + fotoni → C6H12O6 + 6O2

sau, mai simplu:

dioxid de carbon + apă + lumină → glucoză (ATP) + oxigen molecular

Evoluția fotolitică a oxigenului are loc în membranele tilacoide ale organismelor fotosintetice, având
nevoie de energia a 4 fotoni. Mulți pași sunt necesari, dar rezultatul este formarea unui gradient de protoni de-
a lungul membranei tilacoide, care este folosit la sintetizarea ATP-ului prin fotofosforilație. O2 rămas după
oxidarea moleculei de apă este eliberat în atmosferă.
Oxigenul molecular, O2, este esențial pentru respirația celulară în toate organismele aerobe. Oxigenul e
folosit în mitocondrii pentru a facilita generarea de adenozintrifosfat (ATP) în timpul fosforilației oxidative.
Reacția respirației aerobe este inversa fotosintezei și este simplificată astfel:
C6H12O6 + 6O2 →6CO2 + 6H2O + 2880 kj * mol-1
La vertebrate, O2 se propagă prin membrane în plămâni iar apoi în hematii, iar prin circulatia sangvină
ajunge la toate celulele organismului (traversarea membranelor se face pe baza diferenței de presiune parțială
și a diferenței de potențial electric). Hemoglobina se atașează de O2, schimbându-și culoarea din roșu albăstrui
în roșu deschis. Alte animale înlocuiesc hemoglobina cu hemocianină (moluștele și unele artropode) sau
hemeritrină (păianjenii și homarii). Un litru de sânge poate dizolva 200 cm3 de O2. Un adult uman în repaus
inhalează de la 1,8 până la 2,4 grame de oxigen pe minut. Aceasta duce la consumarea prin respirație de 6
miliarde de tone de oxigen anual, de către omenire.
Consumul este major și prin combinațiile chimice în care O 2 intră în natură cu diferite elemente în urma
cărora iau naștere diverși oxizi, peroxizi, ozon, carbonați, silicați complecși (minerale silicate), compuși organici
și biomolecule.
Apa (H2O), oxidul de hidrogen, este cel mai întâlnit și mai familiar compus al oxigenului. Atomii de
hidrogen sunt legați covalent de oxigen în cadrul unei molecule de apă, dar au de asemenea și o atracție
adițională (aproximativ 23,3 kJ/mol1 per atom de hidrogen) față de un atom de oxigen adiacent din altă
moleculă. Aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă le ține cu aproximativ 15% mai aproape decât
ar fi fost de așteptat în cazul unui lichid simplu, în cadrul căruia se exercită doar forțe Van der Waals.
Oxigenul necombinat, molecular este prezent și în soluție în hidrosfera planetei (toate apele planetei cu
excepția celor subterane). Solubilitatea mare al O2 la temperaturi scăzute (fig. 18) are implicații importante
pentru viața marină, din moment ce oceanele polare suportă o densitate de viață mult mai mare datorită
conținutului lor superior de oxigen. Apele poluate cu nutrienți proveniți de la plante, cum ar fi nitrații sau fosfații,
pot stimula creșterea algelor printr-un proces numit eutrofizare, și descompunerea acestor organisme și a altor
biomateriale poate reduce cantitățile de oxigen din apele eutrofe. Oamenii de știință evaluează acest aspect
al calității apelor prin măsurarea cererii biochimice de oxigen, sau cantitatea de O2 care este necesară pentru
a se restabili o concentrație normală.
Datorită electronegativității sale, oxigenul formează legături
chimice cu aproape toate celelalte elemente la temperaturi
ridicate, dând oxizii corespunzători. Totuși, unele elemente
formează ușor oxizi în condiții normale de temperatură și
presiune; un exemplu concludent este ruginirea fierului.
În atmosferă oxigenul este prezent în cantități importante
și sub formă de dioxid de carbon (CO2).
Scoarța terestră este compusă în mare parte din oxizi
de siliciu (cuarțul - SiO2, găsit în granit și nisip), aluminiu (oxid
de aluminiu - Al2O3, în bauxită și corindon), fier (oxid de fier
- Fe2O3, în hematit și rugină), și carbonat de calciu (în calcar). Fig. 18: Variația conținutul în oxigen
Restul scoarței este de asemenea alcătuită din compuși ai (O2) solvit din hidrosferă în funcție de
oxigenului, în particular silicați complecși (minerale silicate). temperatura apei.
Mantaua Pământului, de masă mult mai mare decât
scoarța, este în mare parte compusă din silicați de magneziu și fier.
Silicații sunt prezenți și solubili în ape, sub forma: Na4SiO4, Na2SiO3, și Na2Si2O5.

62
 Printre cele mai importante clase de compuși organici care conțin oxigen se numără: alcooli; eteri; cetone;
aldehide; acizi carboxilici; esteri; anhidride acide; și amide. Sunt mulți solvenți organici importanți care conțin
oxigen, printre care: acetona, metanolul, etanolul, izopropanolul, furanul, eterul dietilic, dioxanul, acetatul de
etil, acidul acetic și acidul formic. Alți compuși organici importanți care conțin oxigen
sunt: glicerol, formaldehidă, glutaraldehidă, acid citric, anhidridă acetică, și acetamidă.
Oxigenul este întâlnit în aproape toate biomoleculele care sunt importante pentru organisme vii. Doar
câteva biomolecule complexe comune, cum ar fi scualena și carotenii, nu conțin oxigen. Dintre toți compușii
organici importanți din punct de vedere biologic, glucidele conțin cea mai mare proporție de oxigen după masă.
Toate grăsimile, acizii grași, aminoacizii și proteinele conțin oxigen (datorită prezenței grupei carbonil din acești
acizi și resturilor de ester). Oxigenul de asemenea se găsește în grupele fosfat - PO3−4) care fac parte dintr-o
moleculele foarte importante din punct de vedere energetic, numite adenozintrifosfat (oxigenul reprezintă 40
% din ATP) și adenozindifosfat (sau ADP), din bazele azotate purinice (excepție face adenina) și pirimidinice
ale ARN-ului și ADN-ului, și în oase sub formă de fosfat de calciu și hidroxilapatit.
Consumuri majore de oxigen sunt asociate combustiilor de tot felul și exploziilor unde oxigenul însuși nu
e combustibilul, ci oxidantul.
Ca urmare în ultimele decenii s-au lansat numeroase avertismente privind pericolul reprezentat de
tendința scăderii cantității de oxigen atmosferic, dezechilibru ce se pare că se instalează pe de o parte datorită
scăderii accentuate a suprafețelor acoperite cu păduri, iar pe de altă parte datorită creșterii consumului său
mai ales în combustiile antropice (din motoarele de tot felul și din cele industriale și caznice).
Evoluția oxigenului în componența atmosferei
Oxigenul liber a fost aproape de negăsit în atmosfera
Pământului înainte ca Archaea (fig.19 - este unul dintre cele trei
domenii ale vieții, alături de Bacteria și Eucaria, care include un
singur regn - Archaea cu patru încrengături. Este constituit din
organisme unicelulare, anucleate și care nu au organite despărțite de
membrane) și bacteriile fotosintetice să evolueze, probabil cu 3,5
miliarde de ani în urmă.
Oxigenul liber a apărut în cantități considerabile în timpul
paleoproterozoic-ului (acum 3 - 2,3 miliarde de ani). Pentru primele
miliarde de ani, orice oxigen liber produs de aceste organisme se
combina cu fierul dizolvat în oceane, pentru a forma minereuri
fieroase. Când asemenea „puțuri” de oxigen s-au umplut, oxigenul
liber a început să se răspândească în atmosferă, acum 3..2,7 miliarde Fig 19: Haloquadratum walsbyi
de ani, ajungând la 10% din nivelul actual. specie de Archaea descoperită în-
Prezența cantităților mari de oxigen dizolvat și liber în oceane și trun lac sărat din Egipt
atmosferă se presupune că ar fi dus la exticția majorității (sursa: wikipedia.org)
organismelor anaerobe (catastrofa oxigenului), acum circa 2,4 miliarde de ani. Totuși, respirația celulară
folosind O2 permite organismelor aerobe să producă mai mult ATP decât cele anaerobe, facilitându-le să
domine biosfera terestră. Respirația celulară a O2 este prezentă la toate eucariotele, incluzând toate
organismele multicelulare complexe ca plantele și animalele.
De la începutul perioadei cambriene acum
540 de milioane de ani, nivelele de O2 au
fluctuat în atmosferă de la 15 % la 30 %. (fig.
20) Către sfârșitul perioadei carbonifere (în
urmă cu aproximativ 300 de milioane de ani)
nivelele atmosferice de O2, după volum, au
ajuns la un maxim de 35 %, care ar fi putut
contribui la marea cantitate de insecte
și amfibieni la acel timp.
Activitățile umane, incluzând arderea a 7
miliarde de tone de combustibil fosil anual au
avut un efect foarte mic asupra cantității de Fig. 20: Acumularea de O2 în atmosferă:
1) O2 nu e produs;
oxigen liber în atmosferă. În ritmul curent al 2) O este produs, dar este absorbit în oceane și în fundul
2
fotosintezei, ar fi nevoie de 2000 de ani pentru a acestora;
regenera tot O2-ul prezent în atmosferă (Dole, 3) O2 începe să se ridice din oceean, dar e absorbit de pământ și
Malcolm,1965). de stratul de ozon în formare;
4–5) O2 începe să se adune în atmosferă
Alotropia oxigenului: Alotropul cel mai
(sursa: wikipedia.org)
comun al oxigenului elemental se
numește dioxigen sau oxigen molecular - O2. Aceasta este forma care este utilizată de forme de viață
complexe, cum ar fi animalele, în respirația celulară și este forma care are o mare importanță în atmosfera
Pământului.
În atmosfera terestră înaltă la peste 180 km este prezent și oxigenul atomic.
63
 Trioxigenul sau ozonul – O3, este un alotrop al oxigenului, mai rar pe Pământ, întâlnit în cea mai mare
parte în stratosferă. Este un alotrop al oxigenului foarte reactiv, dăunător pentru viață în concentrații mari.
Ozonul este produs în atmosfera superioară când O2 se combină cu oxigenul atomic format prin
diviziunea O2 datorită acțiunii chimice intense a radiațiilor ultraviolete (UV). Din moment ce ozonul este un
puternic absorbant în regiunea ultravioletă a spectrului electromagnetic, stratul de ozon al atmosferei
superioare funcționează ca un scut protector pentru radiațiile care sunt primite de planetă. Totuși, în apropiere
de suprafața terestră, este un poluant puternic, format ca produs secundar al gazelor de eșapament.
Molecula metastabilă de tetraoxigen (O4) fost descoperită în 2001, și se presupune că ar exista în una
dintre cele șase faze ale oxigenului solid. S-a demonstrat, în anul 2006, că această fază, creată prin
presurizarea O2 la 20 GPa, este de fapt un cluster O8 aparținând sistemului de cristalizare trigonal. Acest
cluster are un potențial de agent oxidant mult mai mare decât O2 sau O3, și prin urmare ar putea fi utilizat ca
și combustibil pentru rachete.
În 1990 a fost descoperită o fază metalică a oxigenului solid, când acesta a fost supus unei presiuni mai
mari de 96 GPa și în 1998 s-a demonstrat că în condiții de temperatură foarte scăzută, devine
un superconductor.

Cantitatea absolută a oxigenului atmosferic variază cu presiunea aerului, atât prin

variaţiile acestea cât şi prin creşterea altitudinii (în acelaşi volum de aer, cantitatea de O 2
creşte cu creşterea presiunii atmosferice şi scade cu scăderea presiunii atât la variaţiile
periodice şi mai ales neperiodice ale acesteia). Cele mai mari reduceri ale cantităţii absolute
a O2 sunt determinate de creşterea altitudinii. Cu toate acestea variaţii, cantitatea absolută
a O2 asigură necesarul pentru procesul respirator şi chiar la altitudini mari nu creează
probleme, deoarece organismele se adaptează nivelelor O2 disponibil în limitele obişnuite
de variaţie cantitativă, prin procese reglatoare neuro-fiziologice și anatomice.
În spaţiile închise, în urma consumului prin actul respirator al organismelor se reduce
atât cantitatea absolută cât şi proporţia de O2 în aer. Reducerile sunt cu atât mai însemnate,
cu cât consumul de oxigen este mai mare şi aportul de aer curat mai redus.
Oxigenul este considerat indispensabil vieții aerobe, datorită rolului său în procesul
respirator. El asigură oxidările metabolice cu eliberarea de energie, necesară proceselor
vieţii. Introdus în organism prin actul respirator, O2 ajunge la nivelul alveolelor pulmonare,
traversează pereţii acestora şi endoteliul capilarelor sangvine, ajungând în contact cu
sângele. Traversarea acestor obstacole se face datorită diferenţei de presiune parţială (fig.
21.) între oxigenul din aerul alveolelor (circa 100 mmHg) şi cel din sânge (circa 40 mmHg).
În sânge oxigenul se combină cu hemogloblina dând oxihemoglobina (1 g hemoglobină
poate lega 1,33 ml oxigen molecular).
Cantitatea de oxihemoglobină ce se formează
depinde de cantitatea de oxigen ce ajunge în
contact cu sângele, această cantitate fiind
influenţată de starea de ionizare a oxigenului (cel
ionizat negativ traversează mai uşor peretele
alveolar, endoteliul capilar şi peretele hematiilor,
ducând la formarea unor cantităţi mai mari de
oxihemoglobină).
Fig. 21: Schimbul de gaze dintre
Moleculele de O2 se leagă slab de fierul din pulmoni şi sânge
hemoglobină, încât disociază cu uşurinţă la nivelul (după Schmidt-Nielsen,1964)
ţesuturilor unde presiunea O2 este mai redusă.
Trecerea O2 în sânge, face ca în aerul expirat proporţia lui să fie cu 5 - 6 % mai mică decât
în cel inspirat, ceea ce reprezintă o rată de reţinere de cca. 25 %.
La proporţii normale ale O2 din aer şi chiar mai reduse, până la 18%, nu se constată
modificări organice, deoarece hemoglobina se saturează chiar la presiuni parţiale mai mici
ale O2, motiv pentru care, concentraţia O2 este admisă până la minimum 18%.

64
 Sub acest nivel fenomenele compensatorii (hiperpnee, polipnee, tahicardie, creşterea
numărului de hematii) sunt tot mai accentuate astfel că, la concentraţia de 7 - 8 % O2 în aer,
apar hipotermie, somnolenţă, convulsii şi moarte. Chiar în spații suprapopulate, cu deficienţe
mari de ventilaţie, nu se observă în mod curent asfixii la organisme.

1.9.1.3. GAZELE INERTE

Gazele inerte sunt reprezentate prin: argon (inactiv), care reprezintă 0,93 % dintr-un
volum de aer uscat, heliu, neon, kripton, xenon, radon, toate reprezentând 0,01 %.
Cantităţile infime şi inerţia lor chimică (gaze inerte), nu a permis descoperirea, până în
prezent, a vreunei acţiuni asupra organismelor, din care cauză sunt considerate gaze
indiferente.

1.9.2. COMPONENTE VARIABILE ALE

ATMOSFEREI

În această grupă intră în mod uzual

bioxidul de carbon, ozonul și vaporii de apă,
la care se adaugă și poluanții atmosferei,
(gaze, pulberi și microorganisme).

1.9.2.1. BIOXIDUL DE CARBON

Dioxidul de carbon (CO2) din aer, este

un gaz incolor, inodor şi insipid, mai greu
decât aerul (în raport cu care greutatea Fig. 22: Absorbția și dispersia atmosferică
specifică este de 1,55), uşor solubil în apă. la diferite lungimi de undă ale radiațiilor
electromagnetice
Este unul din cele mai importante gaze (sursa: wikipedia.org)
cu efect de seră fiind un gaz care absoarbe
și emite energie radiantă în gama calorică – IR radiații infraroși (fig. 22).
În aerul atmosferic, CO2 se găseşte în proporţie de 0,0402 % în 2017 (după NOAA –
Laboratorul de cercetare al sistemului Pamânt aparținând Administrației naționale SUA
Oceanică și Atmosferică), activitățile umane, cu debut în 1970 (Revoluția
Industrială), producând o creștere cu 40% a concentrației atmosferice de dioxid de
carbon (CO2), de la 290 ppm în 1850 la 402,36 ppm în 2017. Rezultă o rată de creștere
medie de 0,71 ppm pe an, dar cu o accentuare a acestei creșteri la 1,8 ppm per an în ultimii
cinci ani. Ultima actualizare, realizată de sursa menționată, pe data de 5 noiembrie 2018,
arată deja o concentrație de 405,04 ppm, pentru august 2018 (fig. 23).
Această creștere a concentrației CO2 în atmosferă este rezultată în mare parte emisiilor
antropice de dioxid de carbon (adică emisiile produse de activitățile umane) și provine din
arderea combustibililor fosili, în principal cărbunele, petrolul și gaze naturale, cu contribuții
suplimentare provenite de la defrișări, alunecări de teren, eroziunea solului și agricultură.
În cazul în care emisiile de gaze cu efect de seră vor continua la rata lor în 2017,
temperatura suprafeței Pământului ar putea depăși valorile istorice începând cu 2047, cu
efecte potențial dăunătoare asupra ecosistemelor, biodiversității și mijloacelor de
subzistență umană.
65
 Pe planeta Pământ, circuitul carbonului (fig. 24) din natură (numit uneori și ciclul
dioxidului de carbon) este format dintr-o serie de
schimburi de substanță, care antrenează carbonul,
între biosferă, atmosferă, hidrosferă și litosferă.
Cea mai mare parte a carbonului din circuit se
află sub formă gazoasă, în special ca dioxid de
carbon.
Carbonul este elementul chimic supranumit și
”bază a vieții”. El este prezent în natură sub două
forme principale: carbonați și dioxid de carbon
(CO2), fiind înmagazinat pe planeta noastră în
câteva mari depozite cunoscute: Fig. 23: Evoluțiile recente ale
 molecule organice din biosferă, în materia concentrației CO2 atmosferic
organică vie și materia organică moartă; (sursa: NOAA)
 gaze în atmosferă – dioxid de carbon (CO2),
CO, etc. în atmosfera inferioară;
 materii organice în sol dar și combustibili fosili și roci (depozite de calcare și dolomiți),
 dioxid de carbon în soluție în hidrosfera planetară și carbonați de calciu în
organismele marine.

În figura 24 sunt prezentate fluxurile de carbon

între atmosferă, biosferă, hidrosferă și litosferă:
- între atmosferă și biosferă: plantele în timpul
nopții și animalele tot timpul elimină prin respirație dioxid
de carbon. În timpul zilei plantele asimilează carbonul
din CO2 și, cu ajutorul luminii solare, prin procesul
de fotosinteză îl transformă în combinații organice,
eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de a asimila
carbonul este, totuși, limitată.
- între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz
relativ solubil în apă și există un echilibru al concentrației
CO2 în apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense
de CO2, care, în caz că echilibrul ar fi perturbat, ar putea
fi eliminate în atmosferă, ducând la o perturbație
climatică extremă. Solubilitatea gazelor în apă descrește
pe măsură ce temperatura apei crește, ca urmare la o
încălzire a oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este
un pericol real.
- între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, Fig. 24: Ciclul carbonului
în special în carbonifer, o mare parte a plantelor (sursa: wikipedia.org)
din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în
litosferă carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune. De fapt, se consideră că în acea perioadă atmosfera
terestră conținea CO2 în loc de oxigen, iar plantele au tranformat atmosfera, oxigenul de acum și lipsa dioxidului de carbon
(concentrația actuală de numai 0,03..0,04 %) fiind de fapt urmarea acestei activități.
- între atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub formă de CO2 prin activități
antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră că în ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantități
foarte mari de CO2 și metan, care, prin efectul de seră au dus la începerea fenomenului de încălzire globală.
Ardelean Florinela și Iordache V., în 2007, arată că în relație cu atmosfera:
CO2 este pierdut de atmosferă prin două două procese:
 Dizolvare în hidrosferă, într-o proporție dependentă de temperatura apei (apa rece este capabilă să dizolve CO 2
pe când apa caldă îl eliberează în atmosferă);
 Fotosinteza, care are loc doar în prezența radiației solare luminoase, prin care organismele vegetale terestre și
acvatice, convertesc CO2 în carbohidrați, producând în cursul procesului și oxigen.
Carbonul și CO2 este câștigat de atmosferă prin cel puțin șase procese importante:
 Respirația organismelor vegetale (în lipsa luminii solare) și animale prin reacții metabolice exoterme ce implică
descompunerea biochimică a glucozei sau a altor molecule organice cu producție de CO 2 și apă;
 Descompunerea organismelor vegetale și animale moarte de către microflora descompunătoare a solului (în
special fungi și bacterii) și convertesc carbonul acestora în CO2, în cadrul proceselor metabolice aerobe, sau în metan în
cazul proceselor anaerobe;

66
  Combustia combustibililor fosili care conțin carbon (cărbune, gaze naturale, petrol, turbă) și a lemnului prin
oxidarea carbonului conținut producându-se CO2, CO (rezultat din arderi incomplete – poluant semnificativ al atmosferei
(232 milioane tone anual) și stabil în mixtura CO – O cel puțin 7 ani), HC (hidrocarburi), aldehide;
 Reacțiile rocilor calcaroase ce conțin carbonat de calciu – CaCO3 (piatra de var, marmura, creta) cu apa, prin
care carbonatul de calciu este descompus (erodat natural) rezultând CO 2 și acid carbonic. Producerea cimentului și a
varului este un proces tehnologic din care rezultă o cantitate importantă de CO 2;
 Eliberarea CO2 dizolvat în hidrosferă, când temperatura apei este ridicată;
 Eliberarea de CO2 și alte gaze (dioxid de sulf, vapori de apă) de către erupțiile vulcanice.
Circuitul carbonului este practic perfect, ca urmare a vitezei sale foarte mari cu care circulă în diverse medii
anorganice și în interiorul biocenozelor prin intermediul rețelelor trofice.
Carbonul reprezintă elementul biogen primordial, fiind prezent în natură predominant, 95%, în litosferă sub formă
de roci calcaroase de origine biogenă, carbonați minerali și sub formă gazoasă (dioxid de carbon CO2), această ultimă
formă reprezentând calea de circulație a carbonului anorganic în ecosferă.
Atmosfera conține CO2 în proporție de 318 ppm (0,0318 %). Rezervorul de CO2 din atmosferă se cifrează la 700 x
109 tone, iar cel din hidrosferă la 50.000 x 109 t; fitobiomasa realizată prin sinteza anuală se estimează între 30 x 109 t și
150 x 109 t.
La scara întregii ecosfere, producția anuală de materie organică în stare uscată este apreciată la 164 milioane tone.
Aceasta corespunde la zeci de miliarde de tone de carbon fixat anual prin procesul de fotosinteză. Cu tot consumul
mare de carbon asimilat de organismele vegetale, dar și cantitățile majore de CO2 eliberate, cantitatea sa în atmosferă se
menține relativ constantă de-a lungul timpului. Aceasta echilibru presupune că în natură mai există un alt rezervor important
de CO2 care se găsește în hidrosferă - Oceanul planetar care realizează în condițiile actuale de evoluție a temperaturii
apelor rolul de reglator al concentrației CO2 atmosferic la nivel planetar (anual hidrosfera fixează prin dizolvare în apă cca
93 gigatone de CO2 din atmosferă și eliberează cca 90 gigatone de CO2).
Dioxidul de carbon circulat prin intermediul organismelor vegetale și animale, în procesele biologice anuale de
fotosinteză și respirație+descompunere+mineralizare este estimat a reprezenta 0,2..0,3 % din totalul de carbon ușor
accesibil. Această estimare permite ca, printru-un calcul simplu să se stabilească o durată de circa 300..500 ani pentru
ciclul carbonului ușor accesibil, în condițiile echilibrului ecosferei existent în prezent.

Primo Levi (Torino, 1919), a scris că „dioxidul de carbon este una dintre principalele materii prime pentru organismele
vii şi unul dintre principalii produşi ai descompunerii acestora deși nu este o componentă principală a atmosferei, ci numai
o urmă de reziduu nesemnificativ, de treizeci de ori mai puțin concentrat decât argonul, dar toate organismele vii: plantele,
animalele şi oamenii, cu întreaga lor istorie milenară, cu opiniile lor diferite, şi orgoliu, îşi au originea în această urmă de
impuritate„ În lucrarea sa, Levi urmăreşte istoria unui atom de carbon, de la calcarul mineral (CaCO3), pentru ca apoi să
ajungă la o moleculă de CO2, apoi la o moleculă de glucoză (C6H12O6) dintr-o frunză până la a deveni parte a creierului
autorului însuşi. Acest atom de carbon, care are deja o istorie milenară, va continua să „trăiască” nelimitat.
Continuitatea materiei este bine sintetizată într-un concept comunicat în cartea I-Ching (denumită şi Cartea
Schimbărilor), scrisă în China acum aproximativ 3000 de ani: „Nimic nu se crează, nimic nu se distruge ... totul se
transformă”. O teorie similară a fost enunțată de Heraclit (filozof grec din secolele VI-V îdC) care a introdus conceptul de
panta rei - totul curge (se transformă). Am putea spune că astfel de teorii filozofice sunt corecte la un nivel atomic: atomii
nu se schimbă, ei îşi transformă şi îşi modifică statutul lor original prin diferiți compuşi anorganici, organici şi molecule
pentru ca adesea să revină la forma lor inițială.
Ciclul carbonului este un fascinant exemplu dintre nesfârşitele cicluri ale materiei (fig. 24).
În fiecare an, aproximativ 215 miliarde de tone de carbon sunt extrase din atmosferă sub formă de CO 2.
Puțin mai mult de jumătate (110 miliarde de tone) din acest carbon este folosit în procesele de fotosinteză, devenind
carbohidrați, care în cele din urmă sunt transformați în masă vegetală şi ulterior animală. Cea mai mare parte din restul de
CO2 se dizolvă în oceane, unde se concentrează biologic în structura coralilor şi în cochiliile moluştelor, pentru ca apoi să
contribuie la formarea altor minerale şi roci din adâncurile mărilor şi oceanelor. Astfel, suprafața terestră împreună cu
oceanele şi adâncurile lor reprezintă o foarte bogată sursă de CO2. Concentrarea acestei molecule în diferitele componente
ale ecosferei este într-o stare staționară, sau echilibru dinamic, aceeaşi cantitate de CO2 fiind extrasă şi recuperată în
diferite componente, păstrând astfel întreaga concentrație constantă.
O parte din dioxidul de carbon este eliberat înapoi în atmosferă. Plantele şi animalele mor şi biomasele lor sunt
descompuse de către microorganisme în CO2 şi alte molecule. Materia vie este de asemenea transformată în CO2, H2O,
molecule ale anabolismului (proteine, enzime etc.) şi rezervă de energie (hidrocarburi complexe, grăsimi, etc.).
Animalele şi plantele elimină CO2, carbonații din roci se descompun degajând în aer CO2 datorită factorilor atmosferici
(ex. ploi acide), iar emisiile vulcanilor conțin CO2. O parte din dioxidul de carbon atmosferic emis este apoi reabsorbit şi
ciclul continuă. Dacă ar exista numai poluare de origine naturală pe planeta noastră, atunci mecanismele de feedback ar
putea menține o stare de echilibru de durată. Oamenii, chiar dacă respiră, mănâncă, produc resturi metabolice, trăiesc şi
mor ca şi animalele, nu au alte specii rivale şi pot manipula mediul înconjurător natural fără a se supune regulilor geneticii
şi ecologiei populației animale. Din nefericire, această situație are un preț: odată cu obținerea unei dezvoltări sociale şi
economice de-a lungul ultimului secol, cu avantajele aduse de Revoluția Industrială, oamenii nu au arătat atenție suficientă
mediului şi au afectat echilibrul natural.
Activitățile antropice de astăzi produc CO2 la un nivel prea ridicat şi procesele de feedback natural nu pot să atingă
un nou echilibru. Astfel, acest gaz continuă să fie acumulat în atmosferă, împreună cu alte gaze cu efect de seră generate
ca rezultat al activităților umane.

Procesele de combustie rapidă pe scară largă consumă combustibili fosili într-o

perioadă scurtă de timp, în comparație cu timpul necesar pentru acumularea energiei solare
depozitată de milioane de ani în compuşi de carbon. Combustibilii sunt arşi într-o atmosferă
67
bogată în oxigen, astfel carbonul se combină cu oxigenul rezultând CO 2 şi alți produşi de
combustie. Revoluția Industrială apărută în Europa la sfârşitul anilor 1800 s-a bazat pe
cărbune, care a fost folosit pentru funcționarea motoarelor cu aburi în mine, fabrici,
locomotive şi vapoare. În timpurile noastre, cărbunele este încă folosit pe scară largă în
multe părți ale planetei pentru generarea electricității.
Descoperirea petrolului şi a derivaților săi a permis răspândirea vehiculelor mici, mai
precis a automobilelor. Revoluția Industrială a schimbat complet stilul de viață al oamenilor
şi a determinat creşterea nevoii noastre de energie. Creşterea producției de energie şi
consumul combustibililor fosili au determinat o degajare rapidă a produşilor de combustie în
atmosferă.
Defrișările prin ardere sau prin exploatare poate modifica semnificativ ciclul carbonului,
afectând concentrația de CO2 din atmosferă. În condiții naturale, pădurile îndeplinesc funcția
de plămâni ai planetei deoarece folosesc CO2 pentru a produce O2 şi zaharuri prin procesul
de fotosinteză. După descompunere, carbonul din țesuturile plantelor intră în ciclul
carbonului, fiind foarte posibil folosit în formarea de noi molecule de CO 2. Aceste
mecanisme au o contribuție semnificativă în menținerea constantă a concentrațiilor de dioxid
de carbon în atmosferă dar, despădurirea reduce dramatic capacitatea de fixare a CO 2 prin
fotosinteză, ceea ce conduce la o creştere netă a concentrației acestui gaz. Anual, o
suprafață de pădure de 150.000 Km2 (echivalentul a aproximativ jumătate din suprafața
Italiei) este tăiată sau, mai rău, arsă. Arderea copacilor, pe lângă pierderea capacitații de
fotosinteză, conduce la formarea unei cantități semnificative de dioxid de carbon prin
combustie (1..2 miliarde de tone pe an). În cazul tăierii copacilor, resturile organice rămase
formează lent CO2 prin descompunerea biomasei vegetale. Chiar şi în cazul substituirii
pădurilor cu câmpuri cultivate şi a folosirii lemnului pentru construcții, 80% din absorbția de
CO2 prin fotosinteză se pierde.
Un alt factor foarte important, care nu ar trebui neglijat, este cantitatea de carbon din
sol. De fapt, există mai mult carbon stocat în soluri decât în întrega biomasă care acoperă
suprafața pământului. Când pământul este curățat şi solul apoi afânat, o importantă cantitate
de carbon stocată în sol se pierde prin procese microbiene, adăungându-se la CO2
atmosferic. Aceast aspect merită toată atenția noastră. Carbonul stocat în sol a fost
acumulat prin creşterea vegetației pe acel teren şi captat mai ales prin fotosinteză.
Procesele de exploatare mai eficientă a pământului pot oferi o soluție parțială pentru
echilibrarea degajării de CO2 rezultat din arderea conbustibililor fosili.
La nivel global, dioxidul de carbon este poluantul care pune cele mari probleme în ceea
ce priveşte efectul de seră şi fenomenul de încălzire globală. Ştim că surplusul de carbon
din atmosferă (3 miliarde de tone pe an) derivă dintr-o producție de 11 miliarde de tone de
CO2 pe an.
Ricklefs, citat de Ardelean Florinela și Iordache V., aprecia la 1974 că prin consumarea
combustibililor fosili exploatabili de către umanitate se va elimina în atmosferă o cantitate
de CO2 suplimentară, echivalentă cu 2 % din fondul de schimb al carbonului pe Terra, ceea
ce depășește cu 1,7..1,75 % cantitatea de CO2 consumată anual de organismele vegetale
prin fotosinteză. Astfel ”omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de carbon în
atmosferă, proces poluator cu potențial de producere a unor dereglări majore la nivel global”.

Influenţa dioxidului de carbon asupra organismelor

La concentraţia din aerul atmosferic, CO2 nu este dăunător organismelor, dimpotrivă el
este considerat un gaz indispensabil vieţii datorită rolului său fiziologic, de excitant al
respiraţiei datorită căruia a fost supranumit „hormonul respirator”.
Mecanismul de activare a ventilaţiei pulmonare a fost descris de Travis în 1971 astfel:
la cumularea CO2 în sânge în urma unei activităţi metabolice intense, sau ca urmare a
posibilităţilor de eliminare diminuate ca urmare a concentraţiilor ridicate a CO2 în aerul
68
inspirat, se produce o mare cantitate de acid carbonic, care determină scăderea pH-ului
sanguin, cu apariţia acidozei gazoase. Acidul carbonic şi ionii H+ şi HCO-3, stimulează
chemoreceptorii din glomusul carotidian şi din crosa aortică, determinând accelerarea
respiraţiei şi eliminarea excesului de CO2.
La nivelul pulmonilor, trecerea în alveolele pulmonare se face pe baza aceleaşi diferenţe
de presiune parţială. Deşi în medie diferenţa de presiune dintre CO2 din sânge şi din cel din
aerul alveolelor este mică (de numai 6 mmHg), eliminarea se face cu uşurinţă, deoarece
CO2 are o putere de difuziune de circa 25 ori mai mare decât a O 2. În aerul inspirat,
concentraţia CO2 este de cca. 100 ori mai mare decât în aerul inspirat, atingând 4 % şi chiar
mai mult. În medie pentru 1 kg masă vie se elimină 300 mlCO 2/h, de unde rezultă cantităţi
mari, existând variaţii determinate de:
- specie, categorie de vârstă, (cele de talie mică, tinere elimină cantităţi mai mari per
kg masă vie),
- temperatura efectivă a aerului (eliminările sunt mai mari în ambianţe reci, umede şi
cu mişcări intense ale aerului, respectiv când metabolismul este intensificat pentru nevoile
termogenezei),
- starea de activitate (degajările sunt mai mari, cu 45 % după Bieber - 1975, în
perioadele de activitate şi de digestie).
Ca urmare a acestor degajări dar şi dependent de intensitatea schimbului de aer dintre
interioare şi mediul exterior realizat prin ventilaţie, concentraţia CO2 în aerul interioarelor
este foarte variabilă, adesea la niveluri care pot influenţa negativ starea de sănătate a
organismelor.
Concentrația maxim admisă a CO2 – CMA este de 0,3%.
Creşterea concentraţiei CO2 în aerul interioarelor, mai ales pentru durate mari de timp
cum se constată în sezonul rece, determină fenomene adverse sănătăţii, prin creşterea
concentraţiei sale în sânge şi ţesuturi. Ca urmare a eliminării insuficiente la nivel pulmonar
are loc reducerea pH-ului sanguin (acidoză gazoasă) cu perturbarea metabolismului mineral
iar ca urmare a scăderii însemnate a presiunii O2 din sânge are loc reducerea oxidărilor
metabolice. Efectele sunt cu atât mai intense cu cât concentraţiile de CO 2 din aerul inspirat
sunt mai mari.

1.9.2.2. OZONUL

Ozonul, O3 este de o importanţă vitală pentru viață deoarece absoarbe radiaţia UV

dăunătoare, din domeniul 200..300 nm, împiedicând-o astfel să ajungă la suprafaţa
Pământului. Se pare că ozonul a jucat un rol definitoriu în formarea atmosferei actuale a
Pământului. El se găseşte în proporţie neglijabilă în troposferă (0,000005 % sau 0,05 ppm)
şi atinge un maxim de concentraţie ce poate ajunge până la valori maxime de cca 10…15
ppm la altitudini de 20..40 km, în stratosferă/mezosferă.
Cantitatea totală de ozon dintr-o coloană verticală se exprimă în unităţi Dobson (UD),
care este măsura „grosimii” ozonului din coloana respectivă şi reprezintă înălţimea,
exprimată în miimi de cm, pe care ar avea-o acea coloană dacă tot ozonul ar fi adus lângă
suprafaţa terestră la temperatura şi presiunea standard (0°C şi 1 atm). Înălţimea coloanei în
acest caz ar fi de ordinul 1 – 4 mm. Valorile astfel exprimate variază între 250 UD la Ecuator
şi 400 UD la latitudini mari la echinox (primăvara în emisfera nordică, toamna în cea sudică).
Deşi ozonul se află într-un proces permanent de creaţie şi distrugere, concentraţia de
ozon („stratul de ozon„) este relativ constantă,Ca urmare a acţiunii radiaţiei UV oxigenul

69
molecular disociază în oxigen atomic, care apoi se recombină cu cel molecular formând
ozonul, dacă există un al treilea component (N2 sau O2, cele mai abundente două molecule
din atmosferă) care să preia excesul de energie eliberat prin această reacţie.
O2 + hν → 2 O
O2 + O + A → O3 + A.
Mai departe, tot sub acţiunea radiaţiei UV, ozonul se rupe în oxigen molecular şi oxigen
atomic.
O2 + hν O → O2 + 2 O
Timpul de viaţă al ozonului variază mult cu
altitudinea. În stratosferă/mezosferă acesta este
de câteva săptămâni şi, deorece este mult mai
mare decât scala temporală a mişcărilor
atmosferice care este de 1 zi, distribuţia este
controlată mai ales de dinamica stratosferică. În
troposferă ozonul este distrus rapid şi la fel se
întâmplă şi în stratosfera superioară. Prezenţa
ozonului este şi cauza încălzirii puternice a
stratosferei/mezosferei.
Stratul de ozon este zona atmosferei terestre care este
alcătuită în mare parte din ozon. Acest strat conține 90 % din
ozonul care se găsește în atmosferă și absoarbe 97 %..99 %
din radiațiile ultraviolete de frecvență înaltă. Stratul de ozon
se întinde de la circa 15 km la aproximativ 40 km altitudine, Fig. 25: Evoluția stratul de ozon în
cu concentrația maximă fiind la 20..25 km. Practic, este vorba emisfera nordică (sus) și sudică (jos)
de aer ozonat și nu de ozon pur, având un număr mai mare (sursa: wikipedia.org)
de molecule de ozon în compoziție decât aerul obișnuit (care
conține mai ales azot și oxigen).

Există totuși variaţii importante ale cantităţii de ozon care se datorează se pare
fenomenelor sezoniere naturale dar şi, transformărilor fotochimice/chimice.
În ultimii 40 de ani a crescut producția industrială care utiliza mulți compuși chimici ce
conțin clor și fluor, cum sunt clorofluorocarburile (CFC), denumite și „freoni” şi
bromfluorcarburi, denumite și „haloni” aflate în spray-uri, agenții frigorifici și solvenții folosiți
în industria electronică. Aceste substanțe au fost interzise prin Protocolul de la Montreal.
În septembrie 2014, Organizația Națiunilor Unite și Organizația Meteorologică
Mondială au publicat un raport cu privire la evoluția stratului de ozon (fig. 25) susținând că
acesta s-ar putea reface până la jumătatea secolului, urmare a măsurilor adoptate
prin Protocolul de la Montreal. Conform raportului, stratul de ozon a scăzut la nivel global în
anii '80 și la începutul anilor '90, a rămas relativ neschimbat începând din 2000 și s-ar putea
reface valorile din 1980 înainte de anul 2050.
În cânturile VII şi XIV ale Iliadei precum şi în cânturile XII şi XIV ale Odiseei, poetul grec Homer (800 îdC.)
a descris mirosul acru şi înțepător pe care aerul îl are după o furtună. Spre sfârșitul secolului XVIII acelaşi
miros a fost semnalat în vecinătatea unor maşini electrice. S-a crezut că un astfel de fenomen s-a datorat
prezenței electricității în aer. Termenul „ozon” provine din cuvântul grecesc „ozein” (care miroase) şi a fost
pentru prima dată atribuit acestui gaz în anul 1840 de către C. F. Schönbein (1799-1868), profesor la
Universitatea din Basel (Elveția). El a fost primul care a intuit că acest miros straniu se datora prezenței unui
gaz format de descărcarile electrice în aer în timpul furtunilor. Molecula de ozon (O 3) a fost pentru prima dată
izolată acum 40 de ani, studierea acestui gaz începând astfel destul de recent. În prezent există o literatură
ştiințifică bogată dedicată acestui gaz, deoarece acesta este legat de două fenomene importante: creşterea
concentrației de ozon troposferic şi diminuarea stratului de ozon stratosferic. La nivel stratosferic/mezosferic,

70
O3 are un rol fundamental în protejarea biosferei prin blocarea excesului de raze UV iar la nivel troposferic
este poluant, fiind astfel periculos pentru sănătate şi mediu.
Distrugerea ozonosferei – ”găurile de ozon”
Ozonosfera se extinde de obicei între 20 şi 35 km altitudine (stratosfera), dar poate ajunge pană la 50-55
km (stratosfera superioară şi mezosfera). Aici, oxigenul se concentrează sub formă moleculară triatomică, în
ozon (O3). Acesta se formează prin absorbția radiațiilor UV de către molecula biatomică de oxigen, protejând
astfel suprafața terestră de cantitățile de radiații UV excesive şi nocive. Datorită absobției radiațiilor UV în
ozonosferă, sunt temperaturi mai mari față de straturile alăturate. Bine cunoscuta „gaură de ozon” este un
fenomen descoperit deasupra Antarcticii (fig. 25). În fiecare an în timpul lunilor de primăvară australă
(Septembrie-Noiembrie) concentrația ozonului stratosferic scade datorită variațiilor naturale. Acest fenomen
înfruntă o amplificare antropică. Din anul 1980, datorită unor poluanți antropici, reducerea concentrației de
ozon a devenit mai puternică de la an la an. Fenomenul a fost denumit de mass-media „gaura de ozon” a
Antracticii, datorită concentrației foarte reduse de ozon găsită în acea arie a ozonosferei. Recent, a fost
descoperită și o mică gaură de ozon la Polul Nord, peste Marea Arctică (fig. 26).
Cea mai mare parte a ozonului
(aproximativ 90 %) se formează la circa 30 km
altitudine, deasupra ecuatorului, unde
intensitatea radiațiilor solare este maximă. În
mod neobişnuit, razele UV pot cataliza atât
formarea cât şi distrugerea moleculelor de ozon.
Razele UV-C cu λ < 242 nm pot scinda
oxigenul molecular (O2) în oxigen atomic (O),
care prezintă o reactivitate ridicată. Oxigenul
atomic este un radical şi este simbolizat O •.
Acesta se leagă rapid de O2, obținându-se O3.
În reacția inversă, moleculele de ozon
formate absorb radiațiile solare cu 240 nm < λ <
340 nm (UV-A, UV-B şi unele UV-C),
realizându-se fotoliza ozonului, ruperea legăturii
chimice a unui atom de oxigen din molecula de
ozon. Ca rezultat, vom avea din nou un radical
O• plus o molecula de oxigen.
Fotosinteza ozonului (sinteza ozonului
realizată prin acțiunea luminii) la nivel
troposferic (aproximativ 10 % din total) are loc
în mod similar, dar în acest caz sursa principală
de O• este diprotoxidul de azot duce la formarea Fig. 26: Distrugerea ozonosferei – ”găurile de ozon”
O3. (sursa: wikipedia.org)
Cele două reacții fotochimice sunt catalizate de radiații UV, lungimile lor de undă fiind însă esențiale,
specifice, pentru fiecare reacție. Combinarea celor două reacții duce la un echilibru dinamic care menține
constantă concentrația de ozon şi permite absorbția excesului de radiații UV.
În acest mod se produc (şi se distrug) circa 4000 tone de O 3 pe secundă.
O parte a ozonului este transportat din zonele ecuatoriale spre poli de vânturile stratosferice, care se
adună în vârtejuri polare. Observațiile din satelit şi de pe suprafața terestră au permis determinarea distribuției
medii de ozon, în funcție de latitudine şi de anotimp (fig. 25 și fig. 26). La latitudini tropicale, concentrația de
ozon oscilează în cursul anului, de la 250 la 300 DU (unități Dobson). Aceste valori sunt practic stabile,
deoarece activitatea fotochimică se datorează iradierii solare care este constantă. La alte latitudini, variațiile
sunt majore, concentrația maximă de O3 înregistrându-se de la latitudini medii la latitudini înalte. Diferențele
longitudinale în concentrația de ozon sunt limitate, datorându-se în general variațiilor din mediul oceanic şi
terestru. În plus, se înregistrează oscilații anuale semnificative (până la 40 %) şi fenomene sporadice locale
(ex. erupții vulcanice) care pot provoca variații până la 10 %. Alte variații semnificative pot fi cauzate de
condițiile meteo locale.
Distrugerea ciclică a ozonului stratosferic se datorează prezenței unui număr mare de poluanți atmosferici
gazoşi care pot descompune ozonul prin diferite reacții, favorizate de condițiile climatice sezoniere. Poluanții
implicați sunt de obicei stabili în troposferă, dar se degradează în stratosferă datorită iradierii UV, formând
radicali de clor şi de brom (Cl• şi Br•) foarte reactivi în prezența ozonului. Radicalii halogenilor sunt în general
de origine antropică, derivând din clorfluorcarburi (CFC), denumite „freoni” şi bromfluorcarburi sau „haloni”

71
(care pot conține şi clor). Ambele clase de compuşi sunt și gaze cu efect de seră foarte active. Aşa cum s-a
menționat anterior, CFC, sunt molecule foarte uşoare, mult mai uşoare decât aerul, imposibil de descompus
la altitudini mici şi insolubile în apă. Sunt compuşi ce conțin clor, fluor şi carbon, folosiți ca agenți de răcire şi
carburanți. Alți compuşi implicați în acest fenomen sunt hidroclorfluorcarburile (HCFC). Aceştia conțin mai
puțin clor, sunt mai puțin activi în distrugerea stratului de ozon şi mai puțin persistenți în atmosferă, având o
viață medie în atmosferă ce poate varia între 1,5 şi 40 de ani față de 60-400 de ani în cazul CFC.
Deoarece şi HCFC sunt și gaze active cu efect de seră, producția acestora ar trebui abandonată. Halonii,
folosiți în cazul extinctoarelor pentru incendii, conțin brom care este mai reactiv decât clorul în distrugerea
stratului de ozon. Din fericire, aceştia sunt mult mai puțin folosiți şi în consecință mai puțin concentrați în
atmosferă. Toate substanțele gazoase emise în atmosferă care conțin clor şi brom sunt potențiali agenți în
distrugerea stratului de ozon; de exemplu solvenții industriali clorurați precum clorformul (CHCl3), 1,1,1-
tricloretanul (CH3CCl3) şi tetraclormetanul (CCl4). Prezența poluanților halogenați a perturbat ciclul natural al
ozonului (fig. 27).
Rolul fundamental al Cl şi Br în formarea „găurilor de ozon” a fost recunoscut, chiar dacă importanța lor
în distrugerea stratului de ozon în diferite regiuni ale atmosferei nu a fost încă clar explicată.
Distrugerea stratului de ozon este relevantă în
atmosfera antarctică pe perioada iernii australe (iunie-
septembrie), perioadă în care radiațiile solare sunt
minime şi acțiunea vârtejurilor polare izolează mase
mari de aer bogate în Cl şi Br. Când temperatura scade
la - 80˚C, se formează aşa numiții „nori stratosferici
polari”, alcătuiți din particule solide formate în principal
din apă înghețată şi acid azotic. Aceştia acționează ca
un mediu catalitic, permițând producerea unei serii de
reacții neobişnuite, care duc la eliberarea clorului (Cl2)
şi bromului molecular (Br2) din poluanții halogenați. La
începutul primăverii australe, creşterea radiațiilor solare
provoacă dispersia norilor stratosferici polari şi
scindarea moleculelor de clor şi brom în radicali Fig. 27: Ciclul ozonului
monoatomici. Aceştia favorizează începerea unei serii
de reacții ce duc la distrugerea stratului de ozon. Radicalii acționează ca şi catalizatori, combinându-se în
repetate rânduri cu molecule de ozon şi formând o moleculă de oxigen şi una de monoxid de clor sau brom
(ClO sau BrO). Monoxidul reacționează apoi cu un radical de oxigen (derivat prin fotoliza O 2 sau O3) eliberând
o moleculă de oxigen şi un atom de halogen, care reîncepe procesul. În acest mod, puțini radicali Cl• şi Br•
conduc la distrugerea multor molecule de ozon. Reacția se termină numai în cazul în care aceşti radicali
reacționează cu alte specii chimice cum ar fi metanul (CH 4), peroxidul de hidrogen (H2O2) şi hidrogenul
molecular (H2), radicalii Cl• şi Br•, nemaifiind formați.
În concluzie, factorii fundamentali ai distrugerii stratului de ozon sunt:
 prezența vârtejurilor polare,
 prezența temperaturilor scăzute formate în vârtej care duc la formarea norilor stratosferici polari,
 acțiunea catalitică a acestor nori care transformă sursele de clor şi brom în forme şi mai active,
 radiațiile solare care permit formarea radicalilor Cl• şi Br• şi duc la întreruperea ciclului ozonului.
Gaura de ozon acoperă o arie puțin mai mare decât Antarctica şi se întinde aproape 10 km în înălțime în
stratosfera inferioară.
Efectele găuriilor de ozon asupra sănătații umane şi a mediului
În prezent, găurile în stratul de ozon nu reprezintă o amenințare iminentă pentru sănătatea oamenilor,
deoarece efectul major al acesteia este concentrat în zone slab locuite.
Deoarece razele UV pot degrada ADN-ul şi ARN-ul, organismele vii expuse radiațiilor solare au dezvoltat
sisteme de protecție împotriva radiațiilor excesive. Unele animale dețin pigmenți protectori pe piele sau un
sistem foarte eficient de reparare a ADN-ului şi/sau a țesuturilor vătămate. Altele evită radiațiile refugiindu-se
în zone umbroase în timpul orelor de maximă insolație. Oricum, aceste sisteme de protecție s-ar dovedi
insuficiente în cazul unei amplificări excesive de radiații UV, induse la o scădere semnificativă a concentrației
de ozon (fig. 28).
Un efect necontestat datorat unei expuneri îndelungate la radiațiile solare este îmbătrânirea prematură a
pielii datorită razelor UV-A, UV-B şi UV-C. Chiar şi bronzarea atentă distruge celulele pielii, degradează ADN-
ul şi determină schimbări permanente în țesutul conjunctiv al pielii, ceea ce mai târziu duce la formarea
ridurilor. Excesul de raze UV poate dăuna ochilor, în particular corneei, care absoarbe razele UV. O doză mare
de raze UV poate determina o încețoşare temporară a corneei, putându-se ajunge până la cataractă. Cataracta

72
este mai frecventă în zonele înalte, în țări precum Tibet sau Bolivia, dar şi la latitudini mai joase (în apropierea
ecuatorului). Aceasta se datorează nivelului mai mare de expunere la radiațiile solare.
În general razele UV-A sunt cel mai puțin dăunătoare, dar pot contribui la îmbătrânirea pielii, la
deteriorarea ADN-ului şi pot duce chiar la cancer de piele. Acestea penetrează adânc pielea fără să cauzeze
arderi. Intensitățile mari ale razelor UV-B pot dăuna ochilor, ducând la cheratoză. Îndeosebi razele UV-B au
fost asociate cu diferite tipuri de cancer de piele (ex. melanom). Razele UV-C sunt cele mai periculoase radiații
ultraviolete. În trecut s-a acordat o mică atenție radiațiilor UV-C, deoarece ele sunt în mod normal filtrate de
stratul de ozon şi nu ating Pământul. Totuşi, subțierea
stratului de ozon a determinat o atenție sporită față de
expunerea la radiații UV-C (fig. 28).
Moleculele ADN şi ARN absorb radiațiile UV-B,
cauzând ruperea legăturilor din lanțurile lor. Radiațiile
ionizează moleculele ADN în celulele pielii, cauzând
formarea de legături covalente între baze de timină
adiacente, producând dimeri de timidină. Aceştia nu
formează perechi de baze în mod normal şi pot cauza
distorsiunea helixului ADN, oprirea replicării, întreruperi şi
încorporări greşite. Acestea pot duce la mutații,
ajungându-se apoi la cancer. Riscul de cancer de piele
este mai mare pentru persoanele cu pielea albă. O
diminuare de 1% a concentrației de ozon ar putea cauza Fig.28: Intensitatea radiațiilor UV
o creştere de 2 % a radiațiilor UV-B care ating pământul, existînd astfel posiblitatea unei creşteri de 5 % a
carcinoamelor. Cele mai multe carcinoame ale pielii (90 %) sunt atribuite expunerii la radiații UV-B. Multe dintre
formele de cancer de piele au doar rareori efecte fatale, cea mai periculoasă fiind melanomul malign. În acest
caz există o corelație între expunerile scurte la radiații UV de intensitate mare şi eventuala apariție a
melanomului (chiar după 10..20 de ani).
Un alt efect negativ asupra sănătății umane este dezvoltarea imunodeficienței, o alterare a sistemului
imunitar (producerea de anticorpi şi celule imunitare), care duce la o vulnerabilitate crescută la boli. Pentru a
evita radiațiile UV excesive se recomandă protejarea ochilor şi a pielii, în special când se călătoreşte la
latitudini ecuatoriale unde sunt maxime de insolație.
Totuşi, dozele corecte de radiații UV au un efect pozitiv: determină producerea de vitamina D în piele,
unii specialişti arătând că multe decese premature din cauza cancerului se datozează expunerii insuficiente la
radiațiile UV-B (deficit de vitamina D).
O metodă folosită de oamenii de ştiință pentru analiza cantităților de „radiații UV-B periculoase” constă în
expunerea probelor de ADN la lumină şi determinarea numărului de rupturi în ADN. În acest fel, s-a arătat că
doze semnificative de radiații solare pot pătrunde la aproximativ 2,5 metri în apele oceanice liniştite. Din punct
de vedere al protecției mediului încojurător, radiațiile UV pot distruge organismele microscopice marine.
Penetrarea unui nivel ridicat de radiații UV-B ar putea afecta planctonul marin care populează apele marine.
Intensificarea radiațiilor solare declanşează mecanismul natural de apărare al celulelor cu conținut mare de
clorofilă, prin producerea mai multor pigmenți de absorbție a luminii; această reacție nefiind declanşată de
radiațiile UV-B. Un alt posibil răspuns este scufundarea planctonului la adâncimi mai mari, aceasta reducând
cantitatea de lumină necesară fotosintezei şi rata de creştere şi reproducere. Cu alte cuvinte, cantitatea de
hrană şi de oxigen produsă de plancton poate fi diminuată prin expunerea excesivă la razele UV, fără ca
organismele individuale să fie ucise. Nivele de radiații UV sunt de peste 1000 de ori mai mari la ecuator decât
în regiunile polare; astfel se presupune că viața marină la ecuator este mult mai bine adaptată la radiațiile de
intensitate înaltă în comparație cu organismele din regiunile polare.
Preocuparea actuală a biologilor marini o constituie fitoplactonul antarctic, care în mod normal primeşte
cantități foarte reduse de radiații UV. Aceste plante microscopice stau la baza lanțului trofic marin local. Studiul
fitoplanctonului antarctic a indicat o scădere de 6..12 % în privința productivității. Aceasta a fost constatată în
perioada de efect maxim a găurii de ozon (circa 10..12 săptămâni) cu o pierdere generală de 2..4%. Scăderea
este semnificativă, dar nu dramatică. Unele specii pot prezenta o sensibilitate ridicată, nivelul de radiații UV
putând fi dăunător. Astfel, chiar în cazul unei creşteri limitate a radiațiilor UV, poate avea loc o scădere a
varietății şi abundenței speciilor fitoplanctonului, ceea ce cauzează schimbări în mediul marin.
Plantele din zone mai înalte sunt de asemenea sensibile la radiațiile UV-B. În general, iradierea excesivă
determină o reducere a suprafeței frunzelor, diminuând astfel capacitatea plantei de captare a luminii şi de
fotosinteză. Multe ecosisteme sunt încă subiect de studiu. S-au făcut cercetări asupra pădurilor temperate, a
păşunilor, a tundrei, a regiunilor alpine şi a terenurilor agricole. Rezultatele nu sunt încurajatoare şi într-un
raport s-a estimat că o scădere cu 25 % a concentrației de ozon poate cauza pierderi în unele recolte de soia.
73
În alt studiu, peste 200 de plante agricole au fost testate şi mai mult de jumătate au arătat sensibilitate la
lumina UV-B. Altele au arătat o uşoară creştere a vitalității. O singură specie a prezentat o variabilitate
semnificativă: ex. o varietate de soia a arătat o diminuare a culturii cu 16%, față de altă varietate, în cazul
căreia nu s-a observat nici un efect. Conform acestor rezultate, o creştere a radiațiilor UV-B ar putea cauza
mai degrabă o deplasare a populației, decât o dispariție considerabilă a plantelor.
O creştere a radiațiilor UV-B va determina creşterea cantității de ozon produs la nivele joase în atmosferă.
Trebuie reținut că ozonul troposferic este un poluant nociv şi un component principal al smogului fotochimic .

Ozonul este produs și în troposferă, din interacţiunea dintre poluanții antropici şi radiaţia
solară. Ozonul, a cărui existenţă în stratosferă este vitală, datorită capacităţii sale de a
absoarbă aproape în totalitate radiaţiile UV dăunătoare vieții, este dăunător dacă se află în
concentraţii crescute la nivelul troposferei datorita acţiunii sale nocive asupra organismelor.
Ozonul troposferic, stare alotropică a oxigenului (O3) are culoare albăstruie şi miros
caracteristic acru, înțepător, de munte (ozein = a mirosi), care se percepe la concentraţii de
peste 1 ppm. Se formează prin descompunerea moleculelor de O 2 în atomi, care prin unire
cu alte molecule de O2 formează ozon, energia necesară descompunerii moleculelor de O2
fiind furnizată de descărcările electrice (peste 1500 ºC) şi mai ales de radiaţiile ultraviolete
solare.
În aerul din apropierea solului, concentraţia ozonului este cuprinsă după
Janowschi,1976, între 0,3 şi 10,5 µg/m3 aer (0,000005 % sau 0,05 ppm).
Efectul său iritant asupra sistemului respirator apare la concentrații > 0,1 ppm = 214
µg/m3 . Ozonul este o componentă majoră a smogului fotochimic, fiind şi un gaz cu efect de
seră.
Concentrația maxim admisă - CMA a acestui gaz în atmosferă, comunicată de legile
europene este de 180 µg/m3.
Ozonul, este implicat în efectul de seră, fiind al treilea gaz în ordinea contribuției (13%)
la efectul de încălzire globală.
De asemenea, O3 este precursorul speciilor chimice OH- şi NO3- , oxidanții principali
prezenți în atmosferă, acesta poate influența semnificativ media timpului de viață a altor
gaze cu efect de seră prezente în aer, ca metanul şi hidroclorfluorcarburile (HCFC),
asumându-şi astfel un rol indirect în efectul de seră. Contribuția exactă a acestui gaz în
încălzirea globală nu este uşor de estimat.
O3 nu este un poluant primar, pentru el neexistând surse directe naturale sau antropice.
Acest gaz este un poluant secundar tipic, format la nivelul troposferei în urma unei serii de
reacții fotochimice.
În stratosferă este format prin interacțiunea razelor UV şi a oxigenului molecular.
Aproximativ 10-15% din ozonul troposferic este generat în stratosferă. Reacțiile fotochimice
pentru formarea O3 implică diferite molecule, de tipul hidrocarburilor şi oxizilor de azot (NO x),
considerați precursori ai acestuia. Corelația între concentrațiile acestora din urmă şi cea a
ozonului este complexă, ceea ce complică studiile asupra contribuției O3 la efectul de seră.
Dezvoltarea metodei analitice (Schönbein), folosită încă din 1850 pentru cuantificarea
ozonului, ne permite compararea valorilor din prezent cu cele din trecut. În Europa, nivelul
ozonului din troposfera joasă a rămas constant până în 1950, dar de atunci până în anul
2000 s-a înregistrat o creştere de circa 1% pe an. Astăzi, concentrația medie a acestui gaz
este de aproximativ 0,03..0,07 ppm.
În interioare O3 provine din aerul atmosferic admis prin ventilaţie. Atât în atmosferă şi
consecutiv în interioare, concentraţia ozonului evoluează paralel cu gradul de insolaţie
(radiaţii UV), fiind maximă în sezonul de vară şi în orele amiezii, putând lipsi iarna şi
dimineaţa. În unele interioare ozonul poate apare în concentraţii mult mai mari, când se
74
folosesc lămpi de cuarţ pentru producerea de radiaţii UV, sau generatoare de aeroioni cu
descărcări în vârfuri (efect corona), alimentate cu curent de foarte înaltă tensiune. Oricare
ar fi sursa, moleculele de O3 au o stabilitate redusă, descompunându-se în scurt timp odată
cu oxidarea materiei organice din aer.

Influenţa ozonului asupra organismelor

Acţiunea directă a ozonului asupra animalelor este puţin cunoscută. Este considerat un
gaz foarte toxic (doze de 15 ppm duce la edem pulmonar şi moarte pentru cobai şi iepuri -
Goldstein şi col ., 1971), dar nu la concentraţiile care se găsesc în atmosferă inferioară şi
pătrund în interioare.
La concentraţii moderate (0,05..0,7 ppm) rezultatele cercetărilor sunt contradictorii
privind acţiunea directă asupra organismelor,
Acţiunea indirectă se bazează pe efectul intens oxidant al O3 asupra substanţelor
organice. În urma oxidării diverselor substanţe organice din aer, O 3 se consumă, încât prin
dozarea lui se poate aprecia întinderea zonei de poluare organică.

1.9.2.3. VAPORII DE APĂ

Reprezintă componentul atmosferic cu cele mai ample variații cantitative: de la 5 % din

volum în regiunile ecuatoriale, până la 0,001 % din volum în regiunile comtinentale reci și
între 1,3 % din volum vara la 0,4 % din volum iarna în regiunile temperate.
Vaporii de apă rezultă în urma evaporării apei de la suprafața oceanelor și mărilor,
lacurilor și râurilor, bălților și mlaștinilor, solului, suprafețelor acoperite cu zăpadă și gheață.
Cantități mai reduse, dar importante ajung în atmosferă în urma proceselor fiziologice ale
animalelor și plantelor (respirație, transpirație, perspirație) și erupțiilor vulcanice.
Distribuția orizontală a vaporilor de apă depinde, Tabel 11: Distribuția verticală a
în principal, de temperatura aerului, prezența surselor vaporilor de apă în atmosferă la
de evaporare și circulația generală a atmosferei. latitudini medii (paralelele 45o)
(după Ciulache S.,2002)
Distribuția verticală este determinată, mai ales, Înălțimea Vapori de apă
de distanța față de sursele de evaporare și de (km) (% in volum)
intensitatea schimburilor convective din atmosferă. 0,0 1,30
Întrucât mișcările ascendente ale aerului sunt însoțite, 0,5 1,16
în cele mai multe condiții, de condensarea sau 1,0 1,01
sublimarea vaporilor de apă (generate de scăderea 1,5 0,81
de temperatură pe verticală a troposferei), vaporii de 2,0 0,69
2,5 0,61
apă sunt concentrați, cu precădere în stratul de aer
3,0 0,49
de până la 5 km înălțime, pătrunzând rareori, și în 3,5 0,41
cantități mici dincolo de 10 km înălțime (tabel 11). 4,0 0,37
Densitatea vaporilor de apă este inferioară 5,0 0,27
densității aerului uscat, raportul fiind de 0,622 6,0 0,15
(densitatea vapori / densitate aer uscat). Drept 7,0 0,09
urmare, prezenta vaporilor de apă în concentrație 8,0 0,05
mare sporește energia de instabilitate a masei de aer, contribuind la intensificarea mișcării
lui ascendente.
Procesul evaporării are loc cu consum de căldură (cca 0,6 kcal/g vapori), iar cele ale
condensării și sublimării cu eliberarea căldurii înmagazinate în momentul evaporării. Astfel
se influențează, semnificativ, bilanțul caloric al sistemului Pământ – Atmosferă.
75
 O altă funcție fundamentală şi importantă a vaporilor de apă constă în capacitatea
atmosferei de a reflecta şi absorbi o parte din radiația solară. O parte a energiei solare, după
ce a fost reflectată de către suprafața pământului, este absorbită de vaporii de apă şi astfel
rămâne în apropierea suprafeței planetei. Astfel, vaporii de apă atmosferici acționează
majoritar și conferă atmosferei, alături de alți componenți ai atmosferei, proprietăți de strat
izolator termic – efectul de seră.
Vaporii de apă au un rol hotărâtor asupra vieții pe pământ, generând precipitațiile
atmosferice și purificând apa dulce – circuitul universal al apei în natură (fig. 29).

Fig.29: Circuitul universal al apei pe Terra

Z0 – cantitatea medie anuală de apă evaporată de pe suprafaţa oceanului planetar; Z c –
cantitatea medie anuală de apă evaporată de pe suprafaţa uscatului planetar; X 0 – cantitatea
medie anuală de precipitaţii căzută pe suprafaţa oceanului planetar; X c - cantitatea medie
anuală de precipitaţii căzută pe suprafaţa uscatului planetar; Z e – apa evaporată din zonele
endoreice; Xe – cantitatea medie anuală de precipitaţii căzută pe suprafeţele endoreice; Y –
cantitatea medie anuală de ape curgătoare ce se scurge în oceanul planetar; Yc – scurgerea
superficială; Ys – scurgerea subterană

Planeta Pământ, este foarte bogată în apă, Vuillaume R., citat de Drăghici, estimând ca rezerve de apă
un volum de cca. 1400000000 km 3 apă, din care cea mai mare parte ocupă suprafaţa „Planetei Albastre” (70,8
%) sub formă de mări şi oceane (1300000000 km 3 – 97,2 %) şi sub formă de calote polare (28500000 km 3 –
2,15 %), restul (0,65 %) fiind reprezentată de: apa subterană „fosilă” (8000000 km 3 – 0,61 %), apa lacurilor
(130000 km3 – 0,01 %), apa infiltrată superficial în sol (65000 km 3 – 0,005 %), apa din atmosferă (13000 km 3
– 0,001 %) şi volumul apelor curgătoare (1300 km 3 – 0,0001 %).
La aceste categorii se adaugă şi apa încorporată în biosfera planetei (plante, animale, oameni).
Între categoriile de apă sunt stabilite legături permanente, care determină circuitul apei în natură,
mecanismul acestuia fiind realizat prin evaporaţie şi gravitaţie. Evaporaţia este urmarea acţiunii energiei
radiante solare la nivelul suprafeţelor de apă (evaporaţie potenţială), suprafeţelor de sol şi de înveliş viu
(evaporotranspiraţie), de la nivelul suprafeţelor de gheaţă (sublimare) la care se adaugă vaporii de apă
eliminaţi prin respiraţie de organismele animale şi umane.
Repartizarea volumelor de apă ce participă la circuitul apei în natură pe zonele oceanului planetar şi
uscatului sunt redate în figura 29. în prelucrare după Drăghici C. Prin ascensiunea datorată convecţiei termice
şi mişcării aerului, vaporii de apă ajung în straturile mai înalte ale atmosferei, la temperaturi scăzute, unde se
condensează/sublimează şi astfel se formează precipitaţiile care cad la suprafaţa globului sub acţiunea
gravitaţiei.
Astfel, natura, prin circuitul pus în mişcare de „motorul” energiei solare, distilează şi transformă în apă
dulce o cantitate însemnată (36300 km 3 după Drăghici C; 38800 km3 după Teuşdea V.) de apă sărată din
oceanul planetar, pe care o dirijează sub formă de precipitaţii spre continente. Precipitaţiile căzute deasupra
continentelor sunt sursa apei ce se infiltrează în sol, contribuind la formarea apei subterane (cca. 1300 km 3)
şi sursa utilizată de plante. O cantitate însemnată (cca. 35000 km 3) se întorc din nou în oceanul planetar prin
intermediul apelor curgătoare, în special fluvii, cu vărsare în mări şi oceane.

76
 Din cele prezentate anterior rezultă că din rezervele mondiale de apă, doar 2,8 % sunt reprezentate de
apa dulce care poate fi folosită direct sau după tratare de către om în diverse scopuri: alimentare, igienice,
agricole şi industriale.
În condiţiile climatice actuale şi luând în considerare actualul flux ciclic al circuitului apei în natura, apa
dulce poate fi considerată o resursă regenerabilă şi constantă (se apreciază că debitul actual al apei dulci
regenerabile este acelaşi cu cel existent la apariţia primelor civilizaţii umane pe Terra) care, apreciată la nivel
global, poate asigura pentru fiecare locuitor necesarul de apă satisfăcător pentru un nivel moderat de viaţă.
Însă, în condiţiile tehnico-economice actuale, nu pot fi exploatate curent decât resursele apelor de suprafaţă
şi de mică adâncime.
Resursele subterane de mare adâncime şi cele reprezentate de apa calotelor polare rămân în afara
posibilităţilor umane de utilizare curentă. În plus, variaţiile naturale ale factorilor meteorologici pot accentua
dificultăţile tehnico-economice existente deja, prin aceea că apa nu se află întotdeauna în locul şi momentul
în care este nevoie de ea.
Astfel aproape 2/3 din debitul anual al apelor curgătoare se scurge pe timpul viiturilor (cu pagubele
inerente) şi numai 1/3 este relativ constantă şi deci poate reprezenta o sursă cu debit stabil de apă pentru
băut, igienă, irigaţii şi alte utilizări pe tot parcursul anului. Sursa acestui debit stabil al apelor curgătoare este
reprezentată de apa meteorică infiltrată în sol, în apele subterane din care aceste izvorăsc. Pentru reţinerea
şi acumularea unei părţi importante din debitul apelor curgătoare scurs pe timpul viiturilor, omul intervine prin
realizarea de bazine artificiale de apă (bararea văilor apelor curgătoare), astfel fiind posibilă ridicarea
disponibilului de apă dulce la un nivel de cca. 3000 m 3/persoană (valoare considerată a fi limita superioară a
surselor regenerabile de apă dulce de pe Terra).
În prezent utilizările de apă dulce reprezintă, la nivel global, doar 10 % din resursele reânoibile şi cca.
25% din sursele cu asigurare stabilă, acestea fiind folosite astfel: 70 % în agricultură, 25 % în industrie şi 5 %
în consumul uman (gospodării şi curăţenia localităţilor).
Şi totuşi deşi consumul de apă reprezintă atât de puţin din resursele existente, datorită repartiţiei
neuniforme a resurselor pe glob şi în timp, sunt multe zone pe glob în care asigurarea apei creează o problemă
deosebită, precum şi zone care deşi au resurse mari de apă dulce, datorită poluării acestora, problema
asigurării de apă potabilă este una majoră.
Consumul de apă potabilă pe zi, variază pe plan mondial de la 20 la 1000 l/locuitor, Organizaţia Mondială
a Sănătăţii apreciind un necesar minim, pentru asigurarea unei nivel de viaţă decent, de 100 l/locuitor, din care
5 l/locuitor reprezintă necesarul biologic minim.
În ce priveşte România, aceasta dispune de surse moderate de apă dulce (debitul Dunării - 170 miliarde
m3/an; debitul apelor interioare - 37 miliarde m3/an; un volum al apelor subterane de cca. 8,3 miliarde m 3/an)
repartizate relativ uniform în teritoriu.
Consumul de apă dulce a crescut de la 15 miliarde m 3 în 1975, la 35 miliarde m 3 în 1990 şi la cca. 46
miliarde m3 în 2010. Pentru asigurarea necesarului de apă, în Constituţie se prevede că apa cu potenţial
energetic şi alte valorificări constituie proprietate publică şi au fost înfiinţate Regii autonome pentru utilizarea
apei în interes public (Regia Autonomă a Apelor – Apele Române şi Regia Autonomă a Apelor Minerale).
Pe baza acestor prevederi constituţionale au fost emise actele normative: Legea 5 din 1989 şi HG 1001
din 1990 ce prevăd reglementări privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor,
respectiv un regim unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor, iar în ceea ce priveşte
obligaţiile consumatorilor sunt prevăzute, printre altele, următoarele prevederi: încadrarea în normele de
consum; urmărirea pe fluxul tehnologic a consumului de apă pentru reducerea pierderilor şi a creşterii gradului
de recirculare; epurarea la nivelul parametrilor de calitate a apelor uzate şi refolosirea acestora; prevenirea
poluării accidentale a surselor de apă naturale prin interzicerea transportului şi manipulării deşeurilor cu
ajutorul apei şi respectiv interzicerea depozitării deşeurilor în sursele de apă naturale; etc.
Astfel, menţinerea civilizaţiei umane pe Terra apare ca fiind posibilă şi prin protecţia continuă şi
conservarea calităţii rezervelor actuale de apă, specialiştilor în protecția mediului revenindu-le pe lângă
obligaţiile oricărui consumator de apă şi acelea de prevenire a poluării resurselor de apă.

1.9.2.4. PRINCIPALI POLUANȚI ATMOSFERICI

Substanțele care impurifică atmosfera sunt extrem de numeroase fiind reprezentate de
emisiile în aer a gazelor, a particulelor solide sau lichide, corozive, toxice sau odorante, de
natură să compromită sănătatea publică sau calitatea mediului, să dăuneze zonelor

77
agricole, forestiere sau construcţiilor publice, cunoscute ca emisii de poluanţi sub forma de
gaze, de aerosoli sau particule.
Poluanţii aerului, uzual, sunt clasificați în funcţie de origine şi de starea materiei:
După origine:
- poluanți de origine primară - emişi în atmosferă dintr-un proces;
- poluanți de origine secundară - formaţi în atmosferă, ca rezultat al unei reacţii chimice.
După starea materiei:
- poluanți gazoși - gaze precum: dioxidul de sulf, oxidul de nitrogen, ozonul, monoxidul
de carbon etc; vapori, cum ar fi: gazolina, solvent de vopsea, agenţi de curăţare uscată etc.;
- poluanți particule, în final divizate în solide (de exemplu, praful şi fumurile) şi lichide
(picături, ceaţă şi aerosoli).
Poluanţii gazoşi pot fi clasificaţi în organici şi anorganici.
Poluanţii gazoși anorganici sunt:
 gaze sulfuroase - dioxid de sulf, trioxid de sulf, hidrogen sulfurat;
 gaze azotoase - monoxid de azot, dioxid de azot şi alţi oxizi de azot; compuşi cu azot
- amoniac
 halogenuri, hidruri - acid fluorhidric, acid clorhidric, cloruri, fluoruri, tetrafluorura de
siliciu; cianuri - acid cianhidric;
 produşi fotochimici - ozon, oxidanţi;
 oxizi de carbon - monoxid de carbon şi dioxid de carbon;
 clorofluorocarburi – diclor, diclorodifluormetan, triclor, trifluoretan, triclorofluor-metan,
tetrafluoretan, clorodifluormetan, clorpentofluoretan;
Poluanții gazoși organici sunt:
• hidrocarburile precum: parafine - metan, etan, octan, acetilena, alefine - etilena,
butadiena, aromatice (benzen, toluen, xilen, stiren);
• compuşi alifatici oxigenaţi ca: aldehide – formaldehide, cetona - acetona,
metiletilcetona, acizi organici, alcooli - metanol, etanol, izopropanol, hidruri organice, sulfuri
organice - dimetil sulfat, hidroxizi, peroxizi - nitriţi sau nitraţi (denumiţi generic PAN).
Poluanții particule (particule poluante) pot fi definite ca materie solidă sau lichidă, al
căror diametru efectiv este mai mare decât al unei molecule, dar mai mic de 100 µm.
Particulele dispersate în mediul gazos sunt definite în mod colectiv drept aerosoli. Termenul
de fum, ceaţă, vapori sau praf este în mod comun folosit pentru a descrie diferite tipuri de
comportament caracteristic al particulelor dispersate.
Gazele sunt fluide care ocupă întregul spaţiu al incintei în care se află şi pot fi lichefiate
numai prin efectul combinat al presiunii mărite şi temperaturii scăzute. Heliul, hidrogenul,
monoxidul de carbon, oxidul de etilenă, formaldehida, sulfura de hidrogen şi radonul sunt
exemple de gaze.
Vaporii sunt produsul evaporării substanţelor care, la temperatura camerei sunt totodată
şi lichide, cum ar fi benzenul, toluenul şi stirenul. Vaporii pot fi şi produsul sublimării
(evaporarea direct dintr-un solid) la temperatura camerei, ca de exemplu iodul. Deşi gazele
şi vaporii se comportă similar din punct de vedere termodinamic, raţiunea pentru care se
face o distincţie între ele este aceea că, în multe cazuri, sunt recoltate cu dispozitive diferite.
Aerosolii sunt dificil de clasificat pe o bază ştiinţifică, în funcţie de proprietăţile lor
fundamentale, precum: rata de stabilitate sub influenţa forţelor externe, proprietăţi optice,
abilitatea de a absorbi sarcina electrică, mărimea şi structura particulei, raporturile suprafaţă
– volum, activitatea de reacţie, acţiunea fiziologică şi altele. În general, mărimea particulei
şi rata de depunere au fost considerate proprietăţi caracteristice pentru majoritatea
scopurilor. Particulele de ordinul unui µm sau mai puţin, se depun atât de încet încât, din
78
motive practice, sunt privite ca suspensii permanente. În ciuda posibilelor avantaje ale
clasificării ştiinţifice, folosirea termenilor descriptivi populari precum: fum, praf, ceaţă, care
se bazează, esenţial, pe modul de formare, pare să fie o metodă satisfăcătoare şi
convenabilă de clasificare. În plus, această abordare este atât de bine stabilită şi înţeleasă
încât, fără îndoială, va fi greu de înlocuit.
Praful este format în mod obişnuit prin pulverizarea sau dezintegrarea mecanică a
materiei solide în particule de mărime mică, prin procese cum ar fi, măcinarea, lovirea şi
perforarea. Mărimea particulelor de praf se încadrează într-o limită mică de 1 µm până la
100 sau 200 de µm sau mai mult. Particulele de praf sunt, în mod normal, neregulate ca
formă, iar mărimea particulei se referă la dimensiuni medii pentru orice particulă dată.
Exemple practice sunt cenuşa zburătoare, praful provenit din roci şi făina obişnuită.
Fumul implică un anumit grad de densitate şi derivă din arderea materialelor organice
cum ar fi: lemnul, cărbunele şi tutunul. Particulele de fum sunt foarte fine, fiind cuprinse ca
mărime între 0,01 µm până la 1 µm. Sunt, în mod obişnuit, de formă sferică, dacă au
compoziţie lichidă şi de formă neregulată, dacă au compoziţie solidă. Datorită mărimii
particulelor foarte fine, fumul poate rămâne în suspensie pe perioade mici de timp şi
dezvoltă mişcări browniene foarte puternice. Fumul incolor este în mod tipic format, în
general, la temperaturi relativ mari, prin procese cum sunt: sublimarea, condensarea,
combustia.
Ceaţa este formată, în mod tipic, fie prin condensarea apei sau a altor vapori pe nuclee
potrivite, fie prin suspensia picăturilor mici de lichid, fie prin odorizarea lichidelor. Mărimea
particulelor de ceaţă naturală se situează între 2 şi 200 µm. Picăturile mai mari de 200 µm
sunt, în mod corect, clasificate ca burniţă sau ploaie.
Când substanţa solidă sau lichidă este emisă în aer sub formă de particule, proprietăţile
şi efectele sale se pot modifica. Atunci când o substanţă este ruptă în particule din ce în ce
mai mici, o suprafaţă mai mare din aria sa este expusă aerului. În aceste circumstanţe,
substanţa, indiferent de compoziţia sa chimică, tinde să se combine fizic şi chimic cu alte
particule şi gaze din atmosferă. Combinaţiile rezultate sunt, în mod frecvent, greu de
anticipat.
Particulele de aerosoli foarte mici, de la 0,001 la 0,01 µm, se pot comporta ca nuclee de
condensare, pentru a facilita condensarea vaporilor de apă, astfel având loc formarea ceţei
subţiri şi a ceţei groase de la suprafaţa solului.
Particule mai mici de 2 sau 3 µm (aproximativ jumătate din greutatea particulelor
suspendate în aerul urban), pot penetra membrana mucoasă şi atrag, pentru a preschimba
substanţele chimice care, în mod normal, nu fac rău, cum ar fi dioxidul de sulf. În virtutea
suprafeţei crescânde a particulei mici de aerosol şi ca rezultat al absorbţiei moleculelor de
gaz sau a altor câtorva proprietăţi, capabile să faciliteze reacţii chimice, aerosolii tind să aibă
o mărime foarte mare a suprafeţei de activitate. Multe substanţe, care oxidează încet în
starea lor masivă, vor oxida extrem de repede sau posibil chiar exploziv, când sunt
dispersate ca particule fine în atmosferă. Exploziile de praf, de exemplu, sunt deseori
cauzate de arderi instabile sau oxidări de particule de combustibil. Absorbţia şi fenomenul
catalitic pot, de asemenea, să fie extrem de importante în analizarea şi înţelegerea
problemelor particulelor poluante. Conversia dioxidului de sulf în acid sulfuric coroziv, sub
acţiunea catalitică a particulelor de oxid de fier, de exemplu, demonstrează natura catalitică
a anumitor tipuri de particule în atmosferă. Aerosolii pot absorbi energie radiantă şi conduc
rapid căldura în gazele înconjurătoare din atmosferă. Ca rezultat, aerul care intră în contact
cu aerosolii poate deveni mult mai cald. Există și gaze care, în mod obişnuit, sunt incapabile
să absoarbă energia radiantă.
79
 Tabel 12: Principalii poluanţi atmosferici

Poluarea generată în Efecte asupra sănătăţii

Natura Sursă
mediul înconjurător umane
Alterarea funcţiilor
respiratorii cu efecte:
Naturală (nisip, polen, - iritante (particule
Transport de particule a
praf vulcanic…) acide);
Particule compuşilor toxici (sulfaţi,
Antropică: procedee - alergice (spori);
metale grele, hidrocarburi.)
industriale - cancerigene sau
mutagene (compuşi
organici, radioactivi)
Procedee industriale
Metale grele: Cadmiu; la înaltă temperatură; Toxicitate şi acumulare în
Efecte toxice variabile
Mercur; Plumb Incinerare; lanţurile alimentare
Motoare pe benzină
Combustia produşilor
Oxizi de sulf: Aciditatea foarte mare
fosili sulfuroşi Iritări pulmonare
SO2, SO3 SO4 Coroziunea şi degradarea
Procese industriale de Efecte toxice asupra
Hidrogenul sulfurat materialelor de construcţii
rafinare, desulfurare, pielii, ochilor
Mercaptan în special metalice
industria hârtiei
Combustie, în special Aciditate, coroziune, Iritarea mucoaselor,
din transporturi degradarea materiale. ochilor şi căilor
Oxizi de azot NOx: NO2,
Fabricarea Poluarea fotooxidantă respiratorii.
NO3, NO
îngrăşămintelor Participarea la efectul de Afectarea funcţiilor
chimice seră respiratorii
Aerosoli acizi:
Aciditate
halogenuri, hidruri -
Toxicitate Iritarea mucoaselor, a
acid fluorhidric, acid Combustia sau
Poluarea fotooxidantă ochilor şi a căilor
clorhidric, cloruri, incinerarea deşeurilor
Participarea la efectul de respiratorii
fluoruri, tetrafluorura de menajere
seră și la distrugerea Efecte toxice
siliciu; cianuri - acid
stratului de ozon
cianhidric
Formarea
Oxizi de carbon
Combustie incompletă carboxihemoglobinei în
CO Participarea la efectul de
a produşilor fosili sânge
CO2 seră
Combustia compuşilor Fără efecte negative în
fosili mod natural
Surse naturale și
exploatrea, distibuția
Participarea la efectul de
CH4 utilizarea gazelor Efecte toxice
seră
naturale,
agricultură,etc,
Acţiunea radiaţilor
Iritarea mucoaselor, a
ultraviolete asupra O2 Poluare foto-oxidantă
Ozon O3 ochilor şi a căilor
în prezenţa NOx şi Aciditate
respiratorii
COV
Toxicitate şi proprietăţi
Compuşi organici
Combustie incompletă cancerigene sau
volatili (COVNM)
a combustibililor fosili. mutagene pentru
Hidrocarburi saturate Distrugerea stratului de
Industrie petrolieră, anumiţi compuşi
Nucleu benzenic ozon
staţii service, solvenţi (benzen) Mirosuri
hidrocarburi clorate,
şi vopsele neplăcute în anumite
acetone
cazuri
Efecte variate:
Combustie, incinerare
- riscuri cancerigene sau
Poluanţi organici Procedee industriale Distrugerea stratului de
mutagene
persistenţi (POP) la temperatură ozon
- afecţiuni dermatologice
ridicată
- efecte imunolgice

80
 Fibrele sunt particule care au lungimea mai mare decât grosimea. Ele pot fi generate
din minerale, cum ar fi azbestul şi din surse artificiale, printre care fibra de sticlă, dacă
compoziţia materialului se pretează dezintegrării care produce astfel de particule. În scopul
clasificării, unor fibre li se atribuie un criteriu de dimensiune minimă, cunoscut şi ca raportul
de aspect: de exemplu, particulele de azbest trebuie să aibă lungimea de cel puţin trei ori
mai mare decât grosimea, pentru a fi considerate fibre, în scopul eşantionării la locul de
muncă. Se consideră că, în plămâni, fibrele se comportă diferit de particulele de formă
sferică. Există şi surse organice, ca fibrele de cânepă şi fibrele animale.
În tabelul 12 se prezintă poluanţii ce trebuie reduşi, conform celor cunoscute la ora
actuala despre efectele lor negative, precizându-se pentru fiecare dintre ei originea emisiei,
poluarea generată în mediu şi eventualele efecte asupra sănătăţii umane.

Principalii poluanți care cauzează poluarea atmosferică în prezent sunt:

1. Pulberile – particule materiale (PM)

Provenite din surse naturale și în special antropice, pot fi comparate cu un ucigaș lent
și tăcut, fiind atât de mici încât pot fi inhalate și se acumulează în sistemul respirator și în
organisme în general. Pulberile sunt clasificate în prezent după dimensiuni în:
 particule ”groase" diametru mai mare de 10 microni,
 PM10 pulberi fine cu un diametru de 10 microni, în realitate între 2,5 și 10 microni,
 PM2,5, pulberi fine măsurând numai 2,5 microni, respectiv între 1,0 și 2,5 microni,
 particule ”ultra-subțiri”, nanoparticule, pulberi ultrafine, respirabile, cu un diametru
mai mic de 1 micron: în ordinea PM1, PM01 și PM001.
Daunele cele mai grave cauzate de pulberi sunt cele asupra sănătații umane și a faunei
dar pulberile sunt transportate pretutindeni de mișcarea aerului și se depun pe vegetaţie, pe
solul agricol şi luciurile de apă unde determină modificări poluatoare (acidifierea,
impurificarea cu metale grele, cu hidrocarburi, etc.), pe străzi, clădiri şi monumente, participă
la formarea şi evoluţia precipitaţiilor, inclusiv al ploilor acide şi a smogului acid şi fotochimic.

2. Metalele grele
Sunt considerate a fi foarte periculoase asupra sănătății populaţiei umane, în special
cadmiul, mercurul şi plumbul (tabel 13). Totuşi, în ultima vreme s-au stabilit limite severe de
emisie în aer şi a altor metale grele precum teluriu, cobalt, crom, cupru, cositor (staniu),
mangan, nichel, plumb, stibiu (antimoniu), vanadiu, zinc şi compuşii acestora (tabel 14).
În urma depunerilor pe sol a particulelor materiale încărcate cu metale grele se produce
o creștere accentuată a concentrației metalelor grele în soluri și ulterior în lanțul trofic, la
nivele toxice, cu efecte negative asupra dezvoltării plantelor, creșterii animalelor și sănătății
oamenilor.
Comportarea metalelor cu potențial toxic în ciclurile biogeochimice ale ecosistemelor
terestre produc implicații de lungă durată afectând în principal productivitatea solurilor
agricole și forestiere, ciclurile de nutriție ale plantelor și animalelor, dinamica vieții în sol.
Metalele grele sunt toxice, atunci când ating concentrații ce se apropie de limita maxim
admisă (CMA) – tabel 13, iar pentru evaluarea poluării solului, pragurile de lertă și de
intervenție pe tipuri de folosință a solurilor, respectiv tip cultură agricolă legume/fructe sau
cereale/plante tehnice/altele, sunt redate în tabelul 14, conform cu Regulamentul în vigoare
emis de MAPPM.

81
 Controlul și calitatea produselor alimentare vegetale constituie o problemă majoră
pentru sănătatea populației, datorită implicaților negative ale metalelor grele în metabolismul
organismului uman.

Tabel 13.: Concentrațiile normale (CN) și maxim admise (CMA)

pentru metalele grele în soluri (ppm)

Metal greu CN CMA

Plumb (Pb) 15 100
Cadmiu (Cd) 0,5…1,0 3
Zinc (Zn) 50 300
Cupru (Cu) 12 100

Urmărirea poluării produselor agroalimentare cu metale grele este o problema actuală.

Efectul global al poluării cu metale grele îl constituie scăderea fertilității solurilor și
înrăutățirea condițiilor de nutriție pentru plante, influențând procesele de creștere și
dezvoltare a acestora (Ionescu, 1973), procesul de fotosinteza și regimul de absorbție a
apei.

Tabel 14: Valori de referință pentru metale în soluri (mg/ kg)

(prelucrare după Regulamentul privind evaluarea poluarii mediului emis de MAPPM)
Praguri de alertă per tipuri de Praguri de intervenție per tipuri
folosință a terenurilor de folosință a terenurilor
Poluant Valori
Mai puțin Mai puțin
normale Sensibile Sensibile
sensibile sensibile
I. Metale
Antimoniu (Sb) 5 12,5 20 20 40
Argint (Ag) 2 10,0 20 20 40
Bariu (Ba) 200 400 1000 625 2000
Beriliu (Be) 1 2 7,5 5 15
Bor solubil (B) 1 2 5 3 10
Cadmiu (Cd) 1 3 5 5 10
Cobalt (Co) 15 30 100 50 250
Crom (Cr) total 30 100 300 300 600
Crom hexavalent 1 4 10 10 20
Cupru (Cu) 20 100 250 200 500
Mangan (Mn) 900 1500 2000 2500 4000
Mercur (Hg) 0,1 1 4 2 10
Molibden (Mo 2 5 15 10 40
Nichel (Ni) 20 75 200 150 500
Plumb (Pb 20 50 250 100 1000
Seleniu (Se) 1 3 10 5 20
Staniu (Sn 20 35 100 50 300
Taliu (Tl) 0,1 0,5 2 2 5
Vanadiu (V) 50 100 200 200 400
Zinc (Zn) 100 300 700 600 1500
II. Alte elemente chimice poluante
Cianuri libere <1 5 10 10 20
Cianuri complexe <5 100 200 250 500
Sulfocianați <0,1 10 20 20 40
Fluor (F) - 150 500 300 1000
Brom (Br) - 50 100 100 300
Sulf elementar - 400 5000 1000 20000
Sulfuri - 200 400 1000 2000
Sulfati - 2000 5000 10000 50000

Ca urmare a poluării se produc dezechilibre în nutriția minerală a plantelor. Aceste

dezechilibre de nutriție se datorează atât condițiilor generale nefavorabile de nutriție (reacție
acidă, conținut redus de fosfor, calciu si magneziu) cât și absorbției pasive a unor poluanți
din aer și sol care au un efect toxic asupra țesuturilor vegetale. Rezultatul acestor
82
dezechilibre îl constituie reducerea creșterilor, uscarea prematură a vegetației,
dispariția fructificației și implicit diminuarea producției.
Tot ca urmare a încărcării puternice a solurilor cu metale grele și a accentuării mobilității
acestora în sol (datorită acidifierii) plantele absorb și concentrează cantități mari din aceste
metale grele, mai ales la nivelul rădăcinilor, fructelor sau semințelor/boabelor.
Prin consumarea de animale a acestor plante se realizează o și mai mare concentrare
a metalelor grele în corpul lor (sânge, rinichi, tub digestiv, musculatură, lapte).
În cadrul poluanților metalici majori, plumbul și cadmiul ocupă primul loc, fiind elemente
neesențiale organismelor vii. Cuprul și zincul sunt elemente esențiale organismelor, ele
devenind toxice numai peste anumite limite.
Datorită interacțiunii ionilor metalelor grele cu proteinele se exercită o acțiune puternic
inhibitoare asupra sistemelor enzimatice. Reacțiile inițiate au loc la nivelul membranei celulare
și sunt urmate de pătrunderea substanțelor toxice în celule, cu modificări ale
fiziologiei normale a acesteia (Ionescu, 1973).
Principalele surse antropice de metale grele în soluri sunt:
 mineritul și topirea minereurilor metalifere;
 pesticide și alte materiale utilizate în agricultură și horticultură;
 nămoluri din apele reziduale;
 arderea combustibililor fosili;
 industria metalurgică, fabricarea și utilizarea metalelor;
 industria electronică, fabricarea și folosirea produselor electronice;
 industria chimică și alte surse industriale;
 deșeuri orășenești;

3. Compușii sulfului
Sunt emiși în aer din procesele de combustii. Sulful conținut în cărbuni, petrol, lemn și
majoritatea combustibililor este emis în atmosferă sub forma bioxidului de sulf (SO 2),
hidrogenului sulfurat (H2S), acidului sulfuros (H2SO3), acidului sulfuric (H2SO4) și a diverșilor
sulfați. Anual se emit cca 80 milioane tone compuși de sulf în condițiile în care producția
mondială de sulf este de 30 milioane tone.
- Dioxidul de sulf sau anhidrida sulfurică (SO2) este un gaz poluant primar, incolor,
sufocant, iritant al mucoaselor, cu un miros înțepător și gust acrișor, cu frecvență mare mare
în aerul orașelor și a zonelor industriale fiind generat în cantități mari de topitoriile
metalurgice, în special industria cupriferă și feroasă, rafinăriile de petrol, termocentrarele
electrice și vehiculele cu motor. Prezintă pericol atât prin el însuși (respirat în concentrații
mari provoacă leziuni la nivelul căilor respiratorii iar la nivel celular modificările acizilor
nucleici; intoxicația cu dioxid de sulf se manifestă prin: dureri de cap, stare de ebrietate,
greșuri și amețeli) cât și prin compușii pe care îi generează ca urmare a reacțiilor de adiție
cu apa (cauzează ploi acide - cu efecte în acidifierea solurilor și a apelor, respectiv
distrugerea vegetației, smogul de tip londonez deosebit de toxic pentru organisme).
- Acidul sulfuros (H2SO3) este un poluant secundar, fiind un acid mineral anorganic ce
există numai în soluție apoasă și ia naștere în situațiile când aerul poluat cu dioxid de sulf
are un conținut mare de umiditate (vapori de apă) sau precipitații din aer (ceață). Reacția
chimică este următoarea: SO2 + H2O → H2SO3 . Sărurile acidului sulfuros sunt numite sulfiți.
- Acidul sulfuric (H2SO4) este un poluant secundar al atmosferei, ce rezultă în atmosferă
prin oxidarea acidului sulfuros. Acidul sulfuric este recunoscut ca unul dintre cei mai
puternici acizi fiind un lichid incolor, uleios, foarte vâscos, higroscopic, foarte corosiv. Este
unul din poluanții cei mai periculoși ai atmosferei, agresiunea lui corozivă puternică
manifestându-se, în timpul ploilor acide, atât asupra organismelor vii, cât și asupra mediului
83
natural și antropic (provocă degradarea produselor tehnice: clădiri, utilități, opere de artă,
etc.). Acidul sulfuric mineral formează două serii de săruri, sulfații acizi și sulfații. CMA are
valoarea de 0,1mg/m3 per 24 ore și 0,3 mg/m3 momentană.
- Hidrogenul sulfurat sau acidul sulfhidric (H2S) face parte din componenții infimi ai
atmosferei dar este și un poluant primar. Este un acid anorganic slab, care în stare pură
este un gaz incolor, inflamabil, toxic, cu un miros puternic, specific (”de ouă alterate”). Este
mai greu decât aerul, are o reacție ușor acidă, iar cu bazele formează sulfuri. Sulfurile
acidului sulfhidric sunt foarte răspândite în natură sub formă de minerale și minereuri. În
natură (fig. 30) se poate găsi în regiunile cu gaze naturale, petrol sau cu vulcanism activ.
Mai poate lua naștere prin:
 procesele de descompunere pe cale biochimică, prin reacţii de reducere, în urma
activităţii microorganismelor (bacterii şi miceţi) a substanțelor care conţin aminoacizi cu sulf
(cisteină, cistină, metionină) sau peptide cu sulf (glutation) din depozite de gunoaie
menajare, resturi vegetale, dejecții animale, cadavre, etc.;
 procesele digestive ale organismelor;
 putrezirea lemnului în galeriile miniere, etc.
Este prezent în concentrații mari în unele ape stătătoare - Marea Neagră la adâncimi
mai mari de 200 de metri.
Hidrogenul sulfurat este
foarte toxic. Deși mirosul sau
caracteristic este foarte puternic,
acesta nu este permanent sesizabil,
pe durata expunerii analizatorul
olfactiv obișnuindu-se cu el.
La concentrații peste 0,1% poate
ucide în câteva secunde.
Acțiunea sa toxică este una
complexă, el afectând diverse funcții
ale organismului. Mecanismul,
descris de Manu şi Barnea, Fig 30: Ciclul sulfului
asemănător cu cel al acidului
cianhidric, este următorul:
o în urma dizolvării în secreţiile mucoase şi formării de sulfuri alcaline, prin combinare
cu bicarbonaţii, apare efectul iritant ca urmare a hidrolizei sulfurilor alcaline şi formării
alcaliilor liberi;
o o parte din sulfurile alcaline sunt absorbite în circulaţia sangvină (prin difuziunea lor
la nivelul capilarelor sangvine pulmonare) unde prin hidroliză rezultă H 2S;
o acesta, alături de cel absorbit ca atare în procesul respirator, este responsabil de
acţiunea toxică generală;
o aceasta este realizată prin combinarea lui cu hemoglobina sangvină, cu producerea
de verdo-hemocromogen şi sulfmethhemoglobină ca produs intermediar ce nu mai fixează
oxigenul.
o la nivelul ţesuturilor H2S se combină cu fierul din citocromoxidază, inhibând astfel
respiraţia tisulară.
Ca urmare concentraţia maxim admisă (CMA) a H2S în aer atmosferic este de 0,01
mg/m3 per 24h și 0,03 mg/m3 momentană.
În petrochimie (rafinării) se obține în cantități mari din sulfură de fier și acid clorhidric:
FeS + HCl → FeCl2 + H2S.
84
 4. Compuși azotului
Includ oxizii de azot, amoniacul și o serie de produși fotochimici de tip nitrați ce sunt
componenți ai smogului fotochimic.
- Oxizi de azot (NOx) fac parte din gazele cu proporții infime ce compun atmosfera cu
proveniență din surse naturale reprezentate de erupțiile vulcanice și descompunerea
substanțelor organice din sol. În atmosferă oxizii de azot iau naștere prin oxidarea lentă a
azotului atmosferic sub acțiunea radiațiilor solare ultraviolete sau prin oxidarea rapidă sub
acțiunea descărcărilor electrice.
Sunt generați și din surse antropice: în procesele de combustie din echipamente termice
ale centralelor termice și electrice (cuptoare, cazane, etc.), din maşini termice (turbine cu
gaz, motoare...etc.), emanațiile fabricilor de îngrășăminte chimice azotoase și a fabricilor de
explozibili.
Oxizii de azot (NOx) cuprind: monoxidul de azot (NO), dioxidul de azot sau hipoazotidă
(NO2), protoxidul de azot (N2O), trioxidul de azot (N2O3), tetroxidul de azot (N2O4), pentoxidul
de azot (N2O5). În lucrările de protecţia mediului, prin termenul generic de oxizi de azot se
defineşte ansamblul NO cu NO2 şi uneori şi N2O.
- Monoxidul de azot (NO) care se formează la temperatură înaltă, este instabil şi
sfârşeşte în timp prin a se oxida pentru a forma dioxid de azot (NO2), care este toxic
pulmonar. Acesta este motivul pentru care cele două gaze se iau în considerare împreună,
iar conţinutul lor se exprimă uzual în echivalent NO2. Uneori, se adaugă la acestea protoxidul
de azot (N2O), a cărui formare şi reducere diferă de formarea şi procedeele de reducere a
NO şi NO2.
Sunt consideraţi poluanţi cu impact important prin efectele lor asupra ecosistemelor şi
a sănătăţii oamenilor:
o contribuie la formarea de ploi acide care au efecte asupra ecosistemelor;
o participă la poluarea fotochimică - smogului fotochimic şi la formarea de ozon
troposferic;
o favorizează bolile pulmonare şi efect ilariant (protoxidul de azot).
Ca urmare concentraţia maxim admisă (CMA) a NO2 în aerul atmosferic este de 0,01
mg/m3 per 24h și 0,03 mg/m3 momentană.
Durata de staționare în atmosferă a oxizilor de azot care nu reacționează fotochimic
este de circa 3..4 zile.
- Amoniacul (NH3) este un gaz incolor, cu miros specific înţepător, foarte solubil în apă,
mai uşor decât aerul (densitatea egală cu 0,597 din densitatea aerului). În aerul atmosferic
se găseşte în mod obişnuit în cantităţi deosebit de mici (1..3 mg/100 m³ aer), concentraţia
lui crescând în anumite locuri unde există surse masive de producere, respectiv substanţe
organice azotate în descompunere (dejecţii zootehnice, reziduuri menajere, etc.) datorită
degradării biochimice a substanţelor organice azotate, prin activitatea germenilor microbieni
(bacterii, miceţi). NH3 apare astfel ca produs final de descompunere fermentativă anaerobă
(alături de apă şi CO2) a substanţelor respective, cât şi din convertirea directă a acidului uric
şi uraţilor în NH3 de către flora ureazo-activă.
Amoniacul are o intensă acţiune nocivă asupra organismelor, ca urmare concentraţia
maximă admisă (CMA) în aerul atmosferic este de 0,1 mg/m3 per 24h și 0,03 mg/m3
momentană.
Acțiunea nocivă a amoniacului rezultă din faptul că este foarte solubil în apă, prin
dizolvare în secreţiile mucoaselor formează hidroxidul de amoniu, acţiunea lui fiind deci de
cea a unui toxic alcalin cu efect iritant, caustic şi cu efect cumulativ.

85
 La contactul cu aerul cu concentraţii de 25..35 ppm amoniac mucoasele conjunctivale
umane sunt cele ce reacţionează primele dând senzaţia de arsură („ochii ard”) şi consecutiv
se produce hipersecreţia glandelor lacrimale dând epiforă (lăcrimare abundentă şi
involuntară) urmată de epiforă şi conjunctivite, cheratite.
La nivelul mucoasei nazale se provoacă o reacţie similară, iritare şi consecutiv o
hipersecreţie glandulară iar la concentraţii mai mari senzaţia de greaţă. Expunerea
prelungită în atmosferă cu amoniac determină scăderea sensibilităţii olfactive datorită
paraliziei receptorilor olfactivi (omul examinator percepe mirosul caracteristic, înţepător, al
amoniacului imediat ce intră în contact cu aer cu concentraţii de 20..30 ppm amoniac, dar
la expunerea prelungită nu îl mai percepe, decât la concentraţii mult mai mari).
Acţiunea depresivă a NH3 localizată la nivelul aparatului respirator este dublă: la nivelul
căilor anterioare ale tractusului respirator şi respectiv la nivel pulmonar, astfel:
o La nivelul căilor respiratorii amoniacul inspirat odată cu aerul sau cel absorbit şi
adsorbit pe particulele de pulberi cu dimensiuni mai mari se dizolvă în secreţiile mucoasei
respiratorii, începând cu cavităţile nazale şi până în căile respiratorii profunde. Formarea
hidroxidului de amoniu determină iritaţia locală, hipertrofia celulelor caliciforme din epiteliul
căilor respiratorii şi creşterea cantităţii de mucus secretat, dereglarea activităţii aparatului
mucociliar prin atenuarea sau paralizia cililor vibratili. Toate aceste modificări locale
determină pe de o parte diminuarea posibilităţilor de reţinere şi eliminare a impurităţilor şi a
germenilor din aerul inspirat iar pe de altă parte alterări ale celulelor epiteliului căilor
respiratorii, urmate de desprinderea lor, ceea ce realizează posibilităţi largi de intrare în
organism germenilor. Pe aceste căi şi pe fondul reducerii rezistenţei organice nespecifice a
organismelor (imunogeneza este deprimată), creşte foarte mult frecvenţa infecţiilor căilor
respiratorii.
o La nivelul alveolelor pulmonare, unde amoniacul poate ajunge când se găseşte în
concentraţii mai mari în aerul inspirat (nu este solvit în totalitate în căile respiratorii) şi
respectiv cel care este absorbit şi adsorbit de către particule de pulberi fine din aer determină
infiltrarea edematoasă a pereţilor alveolari şi formarea unui strat lipoproteic la suprafaţa
acestora. Aceste modificări, ce par a constitui o adaptare a ţesutului alveolar la acţiunea
iritantă a amoniacului, duc la diminuarea suprafeţelor pulmonare în care mai poate avea loc
schimbul de gaze în procesul respirator şi se reduce ritmul respirator la concentraţii
moderate (cu 34 % la concentraţii de 50..100 ppm – Mayan, 1972). Scăzând rata respiraţiei,
în ambianţe calde este dereglată termoliza evaporativă pe cale respiratorie, ceea ce are un
efect depresiv .
Dizolvat în căile respiratorii profunde şi la nivelul alveolelor pulmonare, amoniacul este
absorbit la nivelul vaselor capilare (datorită capacităţii mari de difuziune), în circulaţia
sangvină de unde exercită o acţiune toxică generală asupra organismului prin faptul că
interferează cu sinteza hemoglobinei şi prin faptul că intră în combinaţie cu acidul glutamic
cu formarea de glutamină, reacţie pentru care sustrage acidul beta-cetoglutamic din ciclul
acidului citric, reducându-se astfel nivelul reacţiilor oxidoreducătoare, cu repercursiuni
negative asupra metabolismului general
La concentraţii mari (1…3 mg/m3) şi acţiune prelungită, NH3 creşte frecvenţa respiraţiilor
şi se instalează intoxicaţia în câteva ore, aceasta manifestându-se prin spasme ale
musculaturii traheale şi bronhice, gemete, tremurături musculare convulsive, apariţia
edemul pulmonar urmată de moarte.
- Produsele fotochimice iau naștere în atmosferă prin absorbția de către bioxidul de azot
a radiațiilor ultraviolete în prezenta reactivului HC (olefine - hidrocarburi nesaturate și
aldehide, aciclice care conțin o legătură dublă între doi atomi de carbon).
86
 În timpul procesului fotochimic se formează oxidul de azot și oxigenul atomic. Oxigenul
molecular intră în reacție cu oxigenul molecular dând naștere ozonului.
Printre reacțiile chimice particulare importante ce produc poluanți secundari, mai toxici
decât cei inițiali, în atmosferă sunt cele care implică oxizii de azot şi hidrocarburile în
prezența radiațiilor solare. Aceşti compuşi sunt implicați în reacții în lanț, care în final
oxidează NO la dioxid de azot (NO2), produc O3, oxidează hidrocarburi şi, de asemenea,
produc aldehide şi peroxiacetilnitrați (PAN), acid azotic, nitrați şi nitro-derivați. În urma
reacțiilor se produc de asemenea sute de produşi secundari minori. Toți aceşti compuşi,
formează smogul fotochimic și afectează ciclul ozonului.
Concentraţia maxim admisă (CMA) a substanțelor oxidante (în O 3) în aerul atmosferic
este de 0,03 mg/m3 per 24h și 0,1 mg/m3 momentană.

5. Aerosoli acizi: halogenuri, hidruri, clorfluorcarburile (CFC) - acid fluorhidric, acid

clorhidric, cloruri, fluoruri, tetrafluorura de siliciu; cianuri - acid cianhidric;
Clorfluorcarburile - CFC, (agenți uzuali de răcire numiți freoni) sunt compuşi xenobiotici,
neexistenți în natură până în anul 1930, moment în care s-a început producerea lor sintetică.
Clorfluorcarburile sunt rar denumite după nomenclatura IUPAC, folosindu-se mai des
denumirile lor comerciale. Nomenclatura comercială a CFC are la bază un cod format din
două numere: primul indică numărul atomilor de carbon din moleculă, iar al doilea numărul
de atomi de fluor. După acest sistem, triclorfluormetanul (CFCl3) este denumit CFC-11,
datorită prezenței unui atom de fluor şi a unui atom de carbon. Analog, diclordifluorometanul
(CF2Cl2) este denumit CFC-12, etc.
În prezent, folosirea acestor compuşi este interzisă în toate statele care au semnat
„Protocolul de la Montreal privind substanțele care depreciază stratul de ozon” (1987).
Aceste substanțe au fost folosite până de curând în fabricarea spray-urilor,
extinctoarelor cu spumă chimică, fluidelor frigorifice (în frigidere şi sisteme de aer
condiționat), spumelor poliuretanice şi solvenților. Pe lângă implicarea lor în diminuarea
stratului de ozon, aceste substanțe sunt şi gaze cu efect de seră.
Ele sunt importante datorită capacității lor de absorbție a radiațiilor IR într-o regiune a
spectrului electromagnetic, în care nici un alt gaz cu efect de seră menționat nu absoarbe.
Această regiune, numită “fereastră atmosferică” cuprinde lungimi de undă între 8 µm şi 11
µm. De exemplu, CFC-12 este un gaz cu efect de seră puternic, deoarece absoarbe în
acelaşi interval de lungimi de undă. În vederea protejării stratului de ozon, din anul 1980,
clorfluorcarburile au fost înlocuite cu hidroclorfluorcarburi (HCFC) şi hidrofluorcarburi (HFC).
Ambele clase de compuşi afectează într-o măsură mai mică stratul de ozon, deoarece conțin
mai puțin clor. Mai mult decât atât, viața lor medie în atmosferă este mai scurtă decât a
clorfluorcarburilor (tabel 15). Producția de HCFC va fi întreruptă în 2020 în țările
industrializate, deoarece sunt foarte eficiente ca gaze cu efect de seră.
O altă clasă de compuşi ce înlocuiesc clorfluorcarburile sunt perfluorcarburile (PFC),
hidrocarburi în care toți atomii de hidrogen sunt înlocuiți cu atomi de fluor. Acestea sunt
gaze cu efect de seră foarte eficiente ce au potențial de încălzire globală (GWP) care variază
de la 7000 la 12000. Perfluorcarburile înlocuiesc clorfluorcarburile în producția de fluide
frigorifice şi semiconductori, pe lângă faptul că sunt produşi secundari ai metalurgiei
aluminiului şi uraniului.
Una dintre cele mai mari valori ale potențialului de încălzire globală (> 22000) aparține
hexaflorurii de sulf (SF6), un compus stabil în atmosferă folosit ca izolant termic şi electric.
Acest gaz este prezent în concentrații foarte scăzute, dar concentrația sa creşte într-un ritm
rapid: 4,6% pe an.
87
 Împreună: CFC, HCFC, HFC, PFC şi SF6 sunt de asemenea numite urme de gaze,
întrucât sunt prezente în concentrații foarte mici în atmosferă. Cu toate acestea, contribuția
lor la încălzirea globală e semnificativă, datorită valorii ridicate a potențialului de încălzire
globală al acestor gaze (tabel 15).

Tabel.15: Potențialul de încălzire globală şi media de viața a anumitor gaze cu efect de seră.
(date prelucrate după Universitatea din Urbino, 2003; American Chemical Society şi Carassity et al. 1995).

Potențial de
Formula Viața medie
Gaze cu efect de seră încălzire
chimică (ani)
globală (GWP)
Dioxid de carbon CO2 1 50..200
Metan CH4 7 12
Protoxidul de azot N2O 158 120
Hexaflorura de sulf SF6 22450 stabil
CFC -11 CFCl3 4680 60
CFC-12 CF2Cl2 10720 120
CFC-113 CF2Cl-CFCl2 6039 90
CFC-114 CF2Cl-CF2Cl 9860 200
HCFC-22 CHF2Cl 1780 14
HCFC-141b CH3-CCl2F 713 7,1
HCFC-142b CH3-CF2Cl 1850 17,8
HCFC-124 CHFCl-CF3 599 6
HFC-125 CHF2-CF3 3450 26
HCFC-152a CHF2-CH3 129 1,5
HFC-134a CH2F-CF3 1400 14
HFC-143a CH3-CF3 440 40

6. Compușii carbonului sunt reprezentați în principal prin oxizii de carbon (CO și CO 2),
metan, hidrocarburi și aldehide.
- monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor, inodor şi insipid, puţin mai uşor decât
aerul, facilitând astfel amestecul rapid cu acesta. Ia naştere în urma arderilor incomplete a
diferitelor substanţe (combustibili) care conţin carbon.
Influenţa monoxidului de carbon asupra organismelor este una intens toxică deoarece
inspirat odată cu aerul, CO traversează peretele alveolar şi se combină cu hemoglobina,
dând carboxihemoglobina, compus stabil (care se supune legii maselor) astfel încât
cantitatea de carboxihemoglobină creşte liniar cu concentraţia CO în aer. Datorită marii sale
afinităţi pentru hemoglobină (mai mare de cca. 300 de ori decât a O2), CO intră în competiţie
cu O2. Astfel la concentraţii de 0,07 % CO în aer se formează 50 % carboxihemoglobină, pe
când pentru formarea aceleiaşi cantităţi de oxihemoglobină este necesară o concentraţie de
21 % O2 în aer. În plus stabilitatea mare a carboxihemoglobinei determină blocarea
hemoglobinei ceea ce diminuează transportul de O2 în ţesuturi, determinând hipoxia sau
anoxia tisulară. Aerul ce conţine 0,1 % CO, blochează 66 % din cantitatea de hemoglobină
a sângelui iar cel ce conţine 1,0 % CO, 95 %. Moartea animalelor intervine când 70..80 %
din cantitatea de hemoglobină este blocată, intervenind prin deficit de oxigen şi modificarea
enzimelor respiratorii din ţesuturi, în special a celor din creier, cord şi rinichi.
Au fost semnalate numeroase intoxicaţii cu CO ca urmare a utilizării unor instalaţii de
încălzire artificială deficitare (sobe cu coş neetanş sau cu tiraj redus și surse cu arzătoare
de gaz metan la care arderea era realizată incomplet, iar evacuarea gazelor rezultate din
arderile respective erau eliberate în interioare datorită absenţei coşurilor de evacuare în
exterior a acestora sau în cazul utilizării unor coşuri fisurate).

88
 Având în vedere aceste influenţe toxice, concentraţia maxim admisă a CO în aerul
atmosferic este de 2 mg/m3 per 24 h.
- dioxidul de carbon sau aldehida carbonică (CO2) din aerul atmosferic este un compus
variabil normal al aerului atmosferic dar, în prezent, el este considerat și un poluant
atmosferic primar important, constantându-se o creștere alarmantă a concentrației CO2 în
atmosferă. Această creștere este datorată în mare parte emisiilor antropice de dioxid de
carbon (adică emisiile produse de activitățile umane) și provine din arderea combustibililor
fosili, în principal cărbunele, petrolul și gaze naturale, cu contribuții suplimentare provenite
de la defrișări, alunecări de teren, eroziunea solului și agricultura.
- metanul (CH4) - face parte din clasa alcanilor și este cea mai simplă hidrocarbură.
Unii specialiști îl consideră un compus organic volatil – COV, dar majoritatea îl tratează
separat.
În atmosferă provine dintr-un mare număr de surse, atât antropice cât şi naturale.
Ambele surse contribuie la creşterea concentrației atmosferice de metan, contribuția majoră
fiind alocată totuşi surselor naturale. CH4 este un gaz natural prezent în subteran, putând fi
eliberat în atmosferă prin fisurile rocilor.
Suplimentar acestei prezențe naturale, activitățile umane adaugă o cantitate însemnată
de metan, obținută din exploatarea zăcămintelor naturale subpământene şi rafinarea
petrolului.
Metanul este şi un produs al descompunerii biomasei vegetale. Pe lângă sursele
provenite din ciclurile naturale biogeochimice, oamenii contribuie artificial la suplimetarea
într-un ritm rapid a surselor de producere a metanului, prin suprafețele cu deşeuri şi prin
despădurire. În unele cazuri, gazul natural produs din deşeuri (îndeosebi un amestec de
CO2, metan şi alte hidrocarburi) este captat şi folosit pentru încălzirea locuințelor, apoi fiind
eliberat în atmosferă.
Activitățile agricole şi zootehnice contribuie, de asemenea, la creşterea concentrației
atmosferice de metan. Un exemplu în acest sens sunt lanurile de orez şi respirația unui
număr mare de animale (bovine, ovine şi specii similare) pe o suprafață restrânsă. Animalele
erbivore sunt rumegătoare şi dețin bacterii simbiotice specifice sistemului lor digestiv
complex, fundamentale pentru digestia celulozei prezente în hrană. La baza acestui proces
digestiv stă fermentația anaerobă realizată în structura digestivă numită „rumen”, în care pe
lângă degradarea celulozei în carbohidrați simpli, se formează şi metan. Acesta vine apoi
eliberat în atmosferă prin orificiile aparatului digestiv. Dacă considerăm ca o singură vacă
poate produce 500 de litri de metan pe zi, putem aprecia că întreaga cantitate de metan
este semnificativă. Unele estimări indică aproximativ 73 milioane de tone de metan pe an
produse de rumegătoarele din întreaga lume.
În mod similar, termitele au bacterii simbiotice în stomac, care le ajută în digerarea
ligninei şi celulozei, producând metan.
Există şi alte posibile surse pentru degajarea metanului în atmosferă. De exemplu,
încălzirea planetei poate intensifica degajarea acestui gaz din sedimentele oceanelor,
mlaştinilor, turbăriilor şi permafrostului (strat de sol înghețat permanent de la altitudini
înalte). În aceste zone, o cantitate semnificativă de metan rămâne „blocată” între moleculele
de apă şi o creştere de temperatură poate cauza degajarea acestui gaz.
Din fericire, media de viață a metanului în atmosferă este relativ scurtă (12 ani) în
comparație cu aceea a dioxidului de carbon (50...200 ani) şi a altor gaze cu efect de seră
(tabel 15). CH4 este rapid transformat în molecule mai puțin periculoase care intră în alte
cicluri de transformare. Complexitatea formării din numeroase surse şi transformări chimice
ale metanului, face dificilă înțelegerea şi evaluarea contribuției acestui gaz asupra încălzirii
89
globale. Totuși în prezent se aproximează un procent de 17 % de participare a metanului
(CH4) la efectul general al încălzirii globale.
- Hidrocarburile (HC) din atmosferă sunt poluanți primari ce provin din emanațiile
naturale ale mlaștinilor și zonelor inundabile ale planetei (cca. 1,6 miliarde tone anual) și din
arderea incompletă a petrolului, gazelor naturale, cărbunilor, lemnului și a altor combustibili.
Toate emisiile antropice de hidrocarburi care poluează atmosfera se cifrează la cca. 90
milioane tone pe an, o mare parte dintre ele fiind date de automobile.
Printre hidrocarburile antropice emise în atmosferă mai frecvente sunt cele olefinice și
aromatice (hidrocarburile aromate policiclice - PAH), dintre care unele sunt cancerigene.
Olefinele nesaturate reacționează foarte activ cu alte substanțe chimice din atmosferă,
respectiv cu oxizii de azot în prezența radiației solare intense.
PAH (hidrocarburi aromatice policiclice) sunt alți compuși organici ai cărbunelui,
alcătuitori din mai multe inele de benzen, multe dintre ele intrând în categoria COV –
compuși organici volatili.
Mai mult de o sută de specii de PAH au fost identificate în atmosferă; de la naftalenă ce
este prezentă în faza gazoasă cu două inele benzenice până la compuși cu șapte sau mai
multe inele care pot fi adsorbite pe particule.
Din punct de vedere istoric, PAH sunt primele specii chimice identificate ca fiind
cancerigene. Originea PAH este asociată în special la activitățile umane, cum ar fi procesele
industriale, încălzirea locuinței, producția de energie și traficul, fiind produse prin procese
incomplete de ardere a cărbunelui, uleiului, lemnului și a altor materiale organice.
Expunerea la PAH implică deteriorări diferite ale sângelui și a plămânilor. Potrivit
Agenției Internaționale pentru Cercetarea Cancerului (IARC) printre PAH, este probabil să
fie carcinogeni și: benzo (a) piren; benz (a) antracen; dibenz (a, h) antracen; benzo (b)
fluoranthena; benzo (k) fluoranthena; indenul (1,2,3, - c, d) pirenul.
Timpul de staționare a hidrocarburilor în atmosferă nu este prea bine cunoscut, cele mai
multe studii arată ca fiind diferit de la o hidrocarbură la alta, cu amplitudine de la o zi la 20
de ani.
- Aldehidele sunt poluanți aerogeni secundari, ele luând naștere în aer prin oxidarea
hidrocarburilor, dar și oxidanți primari fiind produși de combustiile din motoarele
autovehiculelor. Frecvență mai mare se semnalează pentru aldehida formică și aldehida
acrilică. Și unii din acești compuși intră în categoria COV – compuși organici volatili.
Aldehida formică, formaldehida, este un gaz incolor, cu miros pătrunzător, iritant.
Formaldehida are o intensă acţiune iritantă asupra mucoaselor conjunctivale (lăcrimare
abundentă), nazală (strănuturi) traheală şi bronşică.
La o proporţie de 1/20000 în aer, iritaţia este atât de puternică încât respiraţia este
dificilă, dureroasă.
Prin reacţia cu grupările NH2 ale substanţelor proteice, determină coagularea acestora,
efectul necrozant manifestându-se în special la nivelul mucoasei respiratorii. La inspirarea
aerului cu formaldehidă primii sunt afectaţi cilii vibratili ai mecanismului mucociliar, a căror
activitate este paralizată, apoi este afectată mucoasa căilor respiratorii ale cărei celule
suferă necroză şi descuamare, ceea ce creează căi de intrare pentru germenii aerogeni, cu
consecinţe în creşterea afecţiunilor infecţioase cu germeni din aeromicroflora adăposturilor.
Pătrunsă în circulaţia sangvină, formaldehida exercită acţiune toxică generală asupra
sistemului nervos central care este paralizat, centrii nervoşi respiratori fiind primii afectaţi.
Ioanid arată că are şi efect inhibitor asupra sistemelor enzimatice, iar în urma transformării
în acid formic determină acidoză.

90
 7. Ozonul (O3) troposferic
Este un poluant secundar produs din interacţiunea dintre fumul industrial sau din arderile
de biomasă şi radiaţia solară în urma unei serii de reacții fotochimice.
Ozonul, a cărui existenţă în stratosferă este vitală, datorită capacităţii sale de a absoarbi
aproape în totalitate radiaţiile UV, este dăunător dacă se află în concentraţii crescute la
nivelul troposferei datorită acţiunii sale nocive, intens oxidative, asupra organismelor.
Ozonul troposferic, stare alotropică a oxigenului (O3) are culoare albăstruie şi miros
caracteristic, acru, de munte (ozein = a mirosi), care se percepe la concentraţii de peste 1
ppm. Efectul său iritant asupra sistemului respirator apare la concentrații mai mari de 0,1
ppm = 214 µg/m3. Acţiunea directă a ozonului asupra organismelor este puţin cunoscută,
dar este considerat un gaz foarte toxic (doze de 15 ppm duce la edem pulmonar şi moarte
pentru cobai şi iepuri - Goldstein şi col ., 1971).
Ozonul este o componentă majoră a smogului fotochimic, fiind şi un gaz cu efect de
seră.
Limita maxim admisă a concentrației acestui gaz în troposferă (CMA), comunicată de
legile europene este de 180 µg/m3. În România CMA este stabilită global pentru substanțele
oxidante (în O3) la valoarea de 0,03 mg/m3 per 24 h și 0,1 mg/m3 momentană.
Ozonul, este implicat în efectul de seră, este al treilea gaz în ordinea contribuției (13%)
la efectul de încălzire globală. De asemenea, O3 fiind precursorul speciilor chimice OH- şi
NO3- , oxidanții principali prezenți în atmosferă, acesta poate influența semnificativ media
timpului de viață a altor gaze cu efect de seră prezente în aer, ca metanul (CH 4) şi
hidroclorfluorcarburile (HCFC), asumându-şi astfel un rol indirect în efectul de seră.
Contribuția exactă a acestui gaz în încălzirea globală nu este uşor de estimat.
Se consideră că aproximativ 10..15% din ozonul troposferic este generat în stratosferă
și ajunge în troposferă prin mișcarea convectivă a maselor de aer. Restul de 85..90 % este
rezultat din reacțiile fotochimice pentru formarea O3 ce implică diferite molecule, de tipul
hidrocarburilor şi oxizilor de azot (NOx), considerați precursori ai acestuia. Corelația între
concentrațiile acestora din urmă şi cea a ozonului troposferic este complexă, ceea ce
complică studiile asupra contribuției O3 la efectul de seră..
Dezvoltarea metodei analitice (Schönbein), folosită încă din 1850 pentru cuantificarea
ozonului, ne permite compararea valorilor din prezent cu cele din trecut. În Europa, nivelul
ozonului din troposfera joasă a rămas constant până în 1950, dar de atunci până în anul
2000 s-a înregistrat o creştere de circa 1% pe an. Astăzi, concentrația medie a acestui gaz
este de aproximativ 0,03-0,07 ppm.

8. Compuşi organici volatili (COV), alţii decât metanul (COVNM)

Compușii organici volatili din surse naturale sau produși de activitatea umană ocupă un
rol important în ce privește calitatea mediului și mai ales a aerului.
Acești compuși organici sunt niște substanțe cu conținut de carbon prezente în
atmosferă, în principal sub formă gazoasă.
COV pot fi hidrocarburi simple, adică compuși organici bazați exclusiv pe cărbune și
hidrogen, de natura alifatici (lanț liniar sau ramificat unde fondatorul este metan - CH4) sau
aromatic (lanțuri ciclice unde fondatorul este benzen - C6H6) sau molecule mai complexe
care conțin atomi de azot, oxigen, clor și alte elemente.
Familia COV include hidrocarburi aromatice (benzen și derivați, toluen, etilbenzen,
xilene cunoscute ca BTEX), hidrocarburi alifatice (de la n-hexan la n-hexadecan și
metilsilan) hidrocarburi clorurate (cloroform, diclormetan, clorbenzen), alcooli (etanol,
propanol, butanol și derivați), esteri, cetone și aldehide (formaldehidă).
91
 Principalul rol atmosferic al compușilor organici volatili este legat de formarea poluanților
secundari.
Încă de la mijlocul secolului douăzeci, s-a identificat importanța oxidării hidrocarburilor
și aldehidelor în prezența luminii soarelui și a oxizilor de hidrogen, ca surse fotochimice de
ozon și alți oxidanți. Sursele naturale de compuși organici sunt reprezentate de izopreni și
terpene emise de plante și arbori. Oxidarea acestor compuși organici duce la producerea
de oxid de carbon și particule de aerosoli.
Compușii organici volatili (COV) sunt definiți drept acei compuși organici având o
presiune a vaporilor de minimum 0,01 kPa la o temperatură de 20 oC sau având o volatilitate
specifică în anumite condiții de utilizare. Substanțele care conțin cu precădere COV sunt
solvenții. În Directiva 1999/13/EC, solvenții organici sunt definiți ca fiind orice COV folosiți
separat sau în combinație cu alți agenți, fără a suferi modificări chimice, pentru a dizolva
materii prime, produse sau deșeuri, sau utilizați ca agenți de curățare pentru a dizolva
impurități, sau ca dizolvanți, ca medii de dispersie, ca regulatori de vâscozitate, regulatori
de tensiune superficială, plastifianți sau conservanți.
Efecte toxice ale compuşilor organici volatili (COV) - pot fi efecte directe asupra sănătăţii
şi asupra mediului, prin nocivitatea intrinsecă şi unele proprietăţi fizico-chimice sau indirecte,
prin degradarea aerului, dintre care, cele mai importante sunt poluarea fotochimică şi efectul
de seră.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a definit valorile orientative ale unor substanţe
din categoria COV (tabelul 16), care prezintă un risc cancerigen şi/sau asupra nivelului
ambiant normal. Aceste valori sunt prezentate în termeni de probabilitate a riscului, pentru
o expunere de durată a persoanelor, într-o atmosferă cu un conţinut din substanţa
respectivă de 1 µg/m3.

Tabel 16: Valori de ghidare pentru substanţele cancerigene

(sursa: OMS)
Riscul
Compuşi Poziţia tumorilor
(%)
Acetonitril 2 x 10-5 Plămân
Benzene 4 x 10-6 Plămân
Aramatici policiclici 9 x 10-2 Plămân
Clorură de vinil 1 x 10-6
Plămân

Valorile maxime, ce nu trebuie depăşite pentru apărarea sănătăţii populaţiei şi care ţin
seama de subiecţii cu risc ridicat (copii, insuficienţe respiratorii, persoane în vârstă) sunt
prezentate în tabelul 17.

Tabel. 17: Valori pentru substanţe cu risc de iritare mucoase respiratorii

(sursa: OMS)
Compuşi Valori de ghidare OMS Durata de expunere
3
1.2 dicloretan 0,7 mg/m 24 h
Dicloretan 3 mg/m3 24 h
Formaldehidă 100 µg/m3 30 min
Stiren 800 µg/m3 24 h
Tetracloretilenă 5 mg/m3 24 h
Toluen 8 mg/m3 24 h
Tricloretilenă 1 mg/m3 24 h

92
 Poluarea fotochimică este un efect indirect, care desemnează un ansamblu de poluanţi
formaţi la baza atmosferei (aprox. 7..10 km altitudine), pornind de la reacţiile chimice între
diverşi compuşi, calificaţi drept precursori (COV, azotaţi, monoxid de carbon), datorită
efectului radiaţiilor solare cu lungime de undă scurtă.
Poluarea fotochimică accelerează degradarea materialelor, în special plasticul şi
contribuie la scăderea vizibilităţii atmosferice, prin particulele fine pe care le generează.
Principalul poluant fotochimic este ozonul, gaz a cărui producere este însoţită de alte specii
cu proprietăţi acide şi oxidante (aldehide, nitraţi organici, acid citric, peroxid de hidrogen,
etc.).
Formarea ozonului în troposferă reprezintă un pericol asupra oamenilor. Ozonul intrat
în aparatul pulmonar poate afecta căile respiratorii datorită proprietăţii sale oxidante. Aceste
efecte sunt accentuate de prezenţa altor poluanţi, precum oxidul de sulf şi oxidul de azot.
Ozonul poate perturba activitatea de fotosinteză a plantelor şi are repercursiuni climatice,
deoarece este un gaz ce determină efectul de seră: o moleculă de ozon este de cca. 2000
de ori mai absorbantă faţă de radiaţiile infraroşii comparativ cu o moleculă de dioxid de
carbon. S-a calculat că la dublarea concentraţiei de ozon din troposferă temperatura
atmosferică poate creşte cu aprox. 1 grad Celsius.
Cu siguranţă, compuși organici volatili - COV participă la încălzirea climei și într-o
manieră directă prin absorbţia radiaţiilor infraroşii reflectate de pământ, datorită prezenţei
CFC, tricloretan, metil-cloroform, tetraclorură de carbon.
Compuși organici volatili - COV, reactivi chimici aflaţi la baza atmosferei, contribuie în
egală măsură şi indirect la efectul de seră, participând la producerea de ozon fotochimic
(gaz cu efect de seră) şi influenţând conţinutul atmosferic în general şi în particular, prin
radicalul hidroxil (OH*). Acţiunea radicalului hidroxil asupra COV declanşează un lanţ
complex de reacţii, al cărui bilanţ poate conduce la producerea mai multor molecule de ozon,
plecând de la o singură moleculă de carbonaţi.
Menționăm în mod special că acești compuși, despre care se vorbește astăzi atât de
mult; nu sunt doar poluanți atmosferici, ci și principalii responsabili pentru poluarea indoor.
De fapt, multe produse și materiale de uz casnic conțin COV care pot fi eliberate în timp,
cum ar fi vopselele și produsele asociate, podele din vinil; materiale din lemn; multistrat o
serie de compuși diferiți (mai mult de 300), caracterizați printr-o anumită volatilitate sau mai
bine zis, pot să se evaporeze ușor la temperatura camerei.
COV au atât origine naturală, cât și antropică.
Compuși organici volatili de origine naturală provin din plante; terpenele, de exemplu,
sunt o familie COV aproape omniprezentă în plantele superioare și în special acumulate în
unele specii (de exemplu: rozmarin, lavandă, mentă, citrice, pătrunjel, anason, mușețel).
COV sunt produse și acumulate în toate organele plantei (tulpini, frunze, flori, semințe,
fructe, lemn, rădăcini) deși sunt mult mai prezenți în organele aeriene.
COV antropogeni sunt molecule fabricate de om prin utilizarea unor derivați de rafinare
a petrolului care permit, de exemplu, producerea de solvenți organici utilizați pe scară largă
în producția de vopsele și cerneală, în tratamente de suprafață (spălare, vopsire, imprimare)
în producția de încălțăminte din piele, conversia cauciucului, în extracția uleiurilor vegetale,
în sectorul de farmaceutică, în procesele de ardere incomplete și evaporarea solvenților și
combustibililor. Benzenul, în special, este prezent în aer datorită emisiilor auto.
În general, COV interferă cu procesele respiratorii și irită ochii. Cauzează afecțiuni
respiratorii, sunt cancerigeni și contribuie la smogul fotochimic.
COV se găsesc mai ales în atmosferă, la nivelul solului, în toate zonele urbane și
industriale, sub formă de gaze, dar pot fi și lichide sau solide în condiții normale de
93
temperatură și presiune. COV sunt compuși ai carbonului, exclusiv: monoxidul de carbon,
dioxidul de carbon, acidul carbonic, carburile sau carbonații metalici și carbonatul de
amoniu.
Compușii organici volatili clorurați și bromați rezultați din activitatea omului ating și
stratosfera, unde sunt transformați de razele solare în specii de cloruri active care reduc
stratul de ozon din stratosferă. Principalele probleme ridicate de prezența COV în mediu
sunt următoarele:
- subțierea stratului de ozon;
- formarea fotochimică a ozonului troposferic;
- efecte carcinogene, toxice și alte probleme de sănătate;
- creșterea efectului global de seră;
- acumularea și persistența acestora în mediu.

9. Poluanţi organici persistenţi (POP)

Sunt compuși organici rezistenți la acțiunea chimică, biologică și fotolitică a agenților de
mediu, deci fiind rezistenți la degradare.
Sunt cunoscuți 12 astfel de poluanți organici persistenți care au proprietăți toxice,
influențând profund negativ viața organismelor vii.
Există mai multe categorii de POP:
- pesticidele: aldrina, dildrina, diclor-difenil-tetracloretanul (DDT), heptaclorul, mirexul,
clordanul, taxofena, endrina;
- substanțele chimice industriale: hexaclorobenzolul (HCB) – se utilizează și în calitate
de pesticid, bifenilii policlorurați (policlorobifenilul, PCB);
- produsele secundare ale arderii: dioxinele (în special policlorodibenzo-para-
dioxine), furanii (în special policlorodibenzofurani).
Mulți POP sunt sau au fost utilizați ca și pesticide, solvenți, produse farmaceutice și
substanțe chimice industriale.
Deși unii POP sunt produși și pe cale naturală, precum în vulcani și pe unele căi
metabolice, majoritatea sunt fabricați de om prin sinteză chimică totală.
Datorită gradului ridicat de persistenţă şi toxicitate poluanţii organici persistenţi sunt
substanţe chimice care persistă în mediul înconjurător, se bioacumulează în organismele vii
şi prezintă riscul de a cauza efecte adverse asupra sănătăţii umane şi mediului.
Pesticidele organoclorurate (POC) sunt hidrocarburi clorurate utilizate în principal ca
insecticide, fiind considerate, în prezent, cele mai periculoase din grupa pesticidelor pentru
că aceşti compuşi sunt foarte puţin solubili în apă, volatili şi foarte persistenţi în mediul
înconjurător.
POC au fost utilizate pe larg aproximativ în anul 1940, fără a cunoaşte suficient
proprietăţile sale şi în special posibilitatea de bioacumulare.
Convenţia privind Poluanţii Organici Persistenţi (Convenţia de la Stockholm sau
Convenţia POP) a fost adoptată și semnată și de România la Conferinţa Reprezentanţilor
Plenipotenţiari, ţinută la Stockholm la 22 mai 2001.
Obiectivul general al Convenţiei de la Stockholm este de a proteja sănătatea umană și
mediul înconjurător de POP. Cele 12 substanţe chimice enumerate în Convenţie sunt: aldrin,
clordan, dieldrin, endrin, heptaclor, mirex, toxafen, DDT, hexaclorbenzen, PCB (bifenilii
policlorurați), dioxine clorurate și furani cloruraţi.
Convenţia prevede identificarea și gestionarea în condiţii sigure a stocurilor de POP.
Poluanţi organici persistenţi (POP) se concentrează progresiv în lanţurile trofice: plante,
insecte, animale carnivore, omul.

94
 O cale răspândită de contaminare cu POP este depunerea pe suprafaţa sa a particulelor
solide din aer. Particulele care conţin dioxine, furani și alte pesticide organoclorurate, sunt
răspândite de vânt pe distanţe lungi de la sursă, apoi se depun pe plante și sol, acumulându-
se treptat, în cazul în care sursa nu este eliminată. Precipitaţiile duc la diluarea pesticidelor
în sol, facilitând migrarea lor la adâncimi mai mari. Dar, în multe cazuri, ploile ce conţin
pesticide organoclorurate conduc la acumularea acestora, indicând absenţa procesului de
infiltrare a apei de ploaie în stratul inferior.
Efectele nocive ale pesticidelor asupra persoanelor expuse includ afecţiuni reproductive
și alte perturbaţii funcţionale la femei, precum și frecvenţa sporită a sterilităţii masculine.
Analizele epidemiologice dovedesc existenţa unei corelaţii între nivelul utilizării pesticidelor
organoclorurate în anii precedenţi și morbiditatea în urma hepatitei cronice și cirozei
hepatice în zonele investigate. Cercetările au stabilit o relaţie strânsă între nivelul de folosire
a pesticidelor și mortalitatea infantilă. Efectele toxice ale aplicării pesticidelor la copii și
adolescenţi conduc la dereglări ale sistemului imun, precum și la dezvoltarea anormală atât
fizică, cât și mintală. În urma examinării complexe a sănătăţii populaţiei, s-a stabilit o
evidentă înrăutăţire generală a indicilor sănătăţii la copii și adolescenţi în ariile cu un nivel
înalt de aplicare a pesticidelor. Se consideră că, drept consecinţă a folosirii în exces a
pesticidelor pe parcursul anilor, a fost afectată sănătatea a cel puţin două generaţii.

95
 1.10. Limitele impuse poluanţilor atmosferici

Trebuie remarcat că limitarea poluării atmosferei a evoluat şi evoluează continuu,

funcţie de cunoaşterea mai bună a efectelor nocive ale diferiţilor poluanţi atmosferici.
Principalele elemente care au condus şi conduc la revizuirea continuă a normelor sunt
modificările climatice şi ploile acide asociate poluanţilor atmosferici.
Amploarea fenomenelor şi dimensiunea transfrontalieră obligă statele la măsuri
comune, care în ultima vreme sunt luate în Europa sub egida Consiliului Europei, fiind în
cea mai mare măsură obligatorii pentru statele membre.
Dispoziţiile comunitare referitoare la limitarea poluării (la sursă – emitent) sunt
sintetizate în tabelul 18, unde se precizează şi debitul de poluant de la care este obligatorie
norma. Unele valori limită sunt severe şi nu se pot atinge decât prin tehnologii de depoluare
avansate.

Tabelul 18: Dispoziţii comunitare asupra poluării aerului

Limita Debit de la care
Poluant admisă se aplică
(mg/m3) (kg/h)
Oxizi de sulf exprimaţi în SO2 300 25
Oxizi de azot NOx exprimaţi în NO2 500 25
Amoniac 50 0,1
Compuşi anorganici gazoşi ai clorului,
50 1,0
exprimaţi în HCl
Compuşi anorganici gazoşi ai fluorului,
5 0,5
exprimaţi în HF particule, picături
Compuşi organici volati (exclusiv CH4) 150 2
Pulberi 50 1
Metale grele
Totalul de Cd, Hg, Tl şi compuşii lor 0,2 1x10-3
Totalul de As, Se, Te şi compuşii lor 1 5x10-3
Totalul de Co, Cr, Cu, Sn, Mn, Ni, Pb, Sb,
V, Zn şi compuşii lor 5 25x10-3

În prezent problema poluării aerului este o problemă nu atât locală, națională, ci ea este
abordată corect doar la nivel global, cel mult redusă la nivelul emisferelor și continentelor
(paneuropean) deoarece poluanții atmosferici eliberați într-o țară pot fi transportați în
atmosferă, contribuind la o calitate slabă a aerului în alte areale, la distanțe semnificative.
La nivelul Uniunii Europene, o atenție deosebită se acordă, datorită acțiunii actuale
predominant și semnificativ negative asupra sănătății umane, în principal:
- particulelor în suspensie (PM2,5) - care au fost estimate să reducă speranța de viață
în UE cu mai mult de opt luni.
- dioxidului de azot,
- ozonului troposferic.
Expunerile pe termen lung la acești poluanți variază în funcție de severitatea impactului,
de la afectarea sistemului respirator la moartea prematură. Aproximativ 90 % dintre locuitorii
orașelor din Europa sunt expuși la poluanți la concentrații mai mari decât nivelurile de
calitate a aerului considerate nocive pentru sănătate – CMA.
În România concentrațiile maxime admisibile (CMA) ale substanțelor impurificatoare din
atmosferă au fost stabilite de Institutul de Igienă și Sănătate Publică și sunt redate în tabelul
19.

96
 Tabel 19: Concentrațiile maxime admisibile (CMA) ale substanțelor impurificatoare
din atmosferă
(sursa: Institutul de Igienă și Sănătate Publică)
Concentrația (mg/m3)
Poluantul atmosferic
momentană medie în 24 h
Acetonă 5,0 2,0
Acid clorhidric 0,3 0,1
Acid sulfuric 0,3 0,1
Acroleină 0,3 0,1
Amoniac 0,3 0,1
Anhidridă fosforică 0,3 0,1
Anilină 0,05 0,02
Arsen și compuși (în As) 0,03 0,01
Benzen 2,4 0,8
Benzină (în C) 6,0 2,0
Bioxid de azot 0,3 0,1
Clor 0,75 0,25
Crom hexavalent (în CrO3) 0,0015 0,0015
Dicloretan 3,0 1,0
Dietilamină 0,05 0,05
Dinil (difenil și difeniloxid) 0,01 0,01
Fluor și compuși (în F) 0,02 0,005
Fenoli (în fenol) 0,1 0,03
Formaldehidă 0,03 0,01
Funingine 0,15 0,05
Furfurol 0,15 0,05
Hidrogen sulfurat 0,03 0,01
Mangan și compuși (în Mn) 0,03 0,01
Mercur 0,00 0,001
Metanol 3,06 1,0
Oxid de carbon 6,0 2,0
Piridină 0,15 0,005
Plumb și compuși (în Pb) 0,00 0,001
Substanțe oxidante (în O3) 0,1 0,03
Sulfură de carbon 0,03 0,01
Tetraclorură de carbon 3,0 1,0
Toluen diizocianat 0,5 0,02
Pulberi în suspensie (netoxice) 0,5 0,15
2
Pulberi sedimentabile (netoxice) 200 t/km /an

La acești poluanți se adaugă noxele cu efect important în modificările climatice la nivel

global, prin accentuarea efectului de seră. Datele ştiinţifice disponibile din Programului
Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător (PNUE) şi de la Organizaţia Meteorologică
Mondială (OMM), indică faptul că încălzirea atmosferei datorită activităţii umane este o
certitudine.
Încălzirea ar putea antrena modificări climatice prin accentuarea efectul de seră al
atmosferei.
În urma analizei s-a conchis, că încălzirea atmosferei se datorează:
- în proporţie de 55 % dioxidului de carbon (CO2),
- în proporție de 24 % clorofluorocarbonaţilor (CFC),
- în proporție de15 % metanului (CH4),
- în proporție de 6 % oxidului de azot (NOx).

97
 2. IMPACTUL POLUANȚILOR AEROGENI ASUPRA CALITĂTII MEDIULUI
Poluanţii aerului exercita o serie de efecte negative atât asupra mediului la nivel global,
cât şi asupra materialelor, vegetaţiei, animalelor şi oamenilor, producând daune ce sunt
sintetizate în tabelul 20, dar și alte efecte negative ce vor fi redate în cele ce urmează.

Tabelul 20: Impactul emisiilor poluante în atmosferă

(sinteză bibliografică)

Categoria de impact Emisii poluante

Efecte acide SO2, NOx, HCl, NH3

Contaminarea solului şi apelor Metale grele; Poluanţi organici persistenţi
Distrugerea stratului de ozon CFC
NOx Compuşi organici volatili, alţii decât metanul
Oxidări fotochimice
(COVNM)
Efectul de seră
- - direct prin: CO2, CH4, N2O, SF6, HFC, PFC
- - indirect prin: CO, COVNM, NOx, SO2, HCl, NH3
SO2, NOx, COVNM, CO, HCl, praf (PM2,5, PM10),
Sănătatea populației
metale grele, POPs

2.1. REDUCEREA VIZIBILITĂȚII

Reducerea vizibilităţii este un efect important şi supărător al poluanţilor aerului și este

produsă de ceață, pâclă, smog, fum și furtuni naturale de praf.
Descreşterea domeniului de vizibilitate datorită poluării atmosferice este cauzată de
împrăştierea luminii solare de către particule suspendate în aer şi nu este datorată obturării.
Deoarece împrăştierea luminii şi nu obturarea, este principala cauză a reducerii vizibilităţii
datorită prezenţei în aer a poluanţilor, aceasta este evidentă doar în zilele senine. În zilele
noroase sau noaptea nu sunt efecte vizibile, deşi poate exista aceeaşi concentraţie de
particule ca şi în zilele senine. Reducerea vizibilităţii poate crea probleme severe. Cele mai
semnificative sunt efecte adverse în operaţii aeriene, rutiere şi portuare. Vizibilitatea redusă
poate diminua calitatea vieţii şi poate cauza impresii estetice adverse ce pot afecta serios
turismul şi restricţiona dezvoltarea în orice domeniu. Condiţii extreme, cum sunt furtunile de
praf sau nisip, pot cauza vătămări fizice.
Ceaţa atmosferică - duce la reducerea vizibilităţii, fiind cauzată de prezenţa particulelor
poluante fine și/sau a SO2 și NO2 din atmosferă. Particulele trebuie să aibă diametrul între
0.1..1 µm, acestea find limitele de mărime între care are loc împrăştierea luminii. Sursa
acestor particule poate fi naturală sau antropogenică. Principala componentă a ceţii este
substanţa formată din particulele de sulf, (în special sulfatul de amoniac), împreună cu
diferite cantităţi de substanţe ce conţin azot, care în unele zone, pot egala cantitatea de sulf.
Alte componente includ grafit, sub formă de cenuşă fină sau aerosoli organici.
Sursele acestor substanţe în atmosferă pot fi:
• primare, injectate direct în atmosferă - particule fine rezultate din procesele de
combustie efectuate în centrale termoelectrice şi motoare diesel. Centralele cu tehnologie
de control avansată emit încă cantităţi importante de particule fine, cu diametre <1,0 µm.
Compoziţia acestor particule include: funingine sau carbonaţi, urme de metale, V 2O5

98
(pentaoxid de vanadiu) şi sulfaţi. În plus, în atmosferă sunt eliberate cantităţi importante de
NO2 şi SO2.
• secundare, formate în atmosferă ce sunt constituite în cadrul proceselor de conversie
gaz-particulă, considerate a avea contribuţia principală la formarea ceţii atmosferice. În
conversia gaz-particulă, moleculele de gaz se transformă în particule lichide sau solide.
Această fază a transformării poate avea loc în cadrul proceselor: absorbţie, nucleare,
condensare și coagulare.
Absorbţia este procesul în cadrul căruia un gaz este înglobat într-o soluţie în stare lichidă.
Absorbţia unui gaz specific este dependentă de solubilitatea acestuia în lichid (de exemplu
SO2 în picăturile de apă).
Nuclearea şi condensarea sunt termeni asociaţi cu dinamica aerosolilor.
Nuclearea reprezintă creşterea cristalelor de molecule, ce devin nuclee stabile din punct
de vedere termodinamic. Acest proces depinde de presiunea vaporilor componentelor
condensabile. Cristalele moleculare vor suferi o creştere, când raportul de saturaţie este
supraunitar. Raportul de saturaţie este definit ca presiunea gazului împărţită la presiunea
de echilibru a vaporilor, aceasta reprezentând condiţia de suprasaturaţie. Mărimea la care
un cristal poate fi considerat stabil din punct de vedere termodinamic este influenţată de
efectul Kelvin. Presiunea de echilibru a vaporilor unei componente creşte, pe măsură ce
mărimea picăturii scade. Presiunea vaporilor este determinată de energia necesară
separării unei singure molecule de cele înconjurătoare, din lichid. Pe măsură ce curbura
suprafeţei picăturii creşte, tot mai puţine molecule vecine vor putea lega o anumită moleculă
în stare lichidă, de aceea probabilitatea ca moleculele să poată scăpa suprafeţei lichide
creşte. Astfel, picăturile mai mici vor avea o presiune de echilibru a vaporilor mai mare.
Aceasta va afecta dimensiunea minimă necesară unui cristal stabil termodinamic, sugerînd
că acele componente cu presiuni de echilibru ale vaporilor de saturaţie mai joase, formează
cristale stabile cu diametre mai mici.
Condensarea este rezultatul ciocnirii dintre moleculele gazoase şi o picătură de aerosol,
existentă la suprasaturaţie. Condensarea are loc la valori mult mai mici ale suprasaturării
decât nuclearea. Astfel, când particulele există deja în cantităţi suficiente, condensarea va
fi procesul dominant, ce are loc pentru a îndeplini condiţia de suprasaturare a substanţei, în
stare de vapori. Un model simplu pentru formarea şi dezvoltrea unui aerosol în condiţiile
ambientului, este formarea unui gaz produs al reacţiilor chimice de oxidare, în stare
gazoasă. Acest proces trebuie să aibă loc la o presiune de vaporizare suficient de mică,
pentru concentrarea în stare gazoasă a produşilor oxizi, ca rezultat al presiunii vaporilor de
saturaţie. Când aceste condiţii sunt îndeplinite, nuclearea şi condensarea pot începe,
uşurând suprasaturaţia. Aceste procese au loc prin transferarea masei în stare condensată.
Creşterea aerosolilor în mărime are loc în timpul condensării.
Coagularea este procesul prin care particulele discrete intră în contact, între ele, în aer
rămânând cuplate prin forţe de suprafaţă. Coagularea reprezintă deci un alt mod prin care
diametrul aerosolilor creşte, masa substanţei particulei omogene nefiind afectată.
O exemplificare a acestui model de conversie omogen gaz-particulă este formarea
acidului sulfuric ca aerosol. Acidul sulfuric (H2SO4) are presiunea vaporilor de saturaţie
foarte scăzută. Oxidarea unei cantităţi relativ mici de dioxid de sulf (SO 2) poate avea ca
rezultat H2SO4 concentrat în stare gazoasă, ce întrece presiunea de echilibru a vaporilor în
atmosfera ambientului, rezultînd formarea aerosolului de acid sulfuric. Acidul azotic (HNO 3)
are o presiune a vaporilor saturaţi mult mai ridicată. De aceea, concentraţia HNO 3 în stare
gazoasă nu este îndeanjuns de mare pentru a permite nuclearea aerosolului de acid azotic
în sistemele tipice ale atmosferei.
99
 Ceaţa atmosferică se poate întinde peste regiuni de mii de kilometrii pătraţi, fiind cauzată
de oxidarea SO2 şi NO2 în sulfaţi şi nitraţi, ce se transformă în mase de aer care se mişcă
relativ încet. Acestea se pot urmări prin intermediul sateliţilor pe măsura dezvoltării şi
mişcării.
Smogul - este cel mai bun exemplu de poluare a aerului (amestec de ceaţă şi fum), care
apare în multe oraşe din întreaga lume. Reactanţii care produc cel mai întâlnit tip de smog
sunt, în special, emisiile de la automobile, iar în zonele rurale, o serie de ingrediente, care
pot fi furnizate de emisiile din păduri. Într-adevăr, funcţionarea motoarelor vehiculelor
produce o mai mare poluare a aerului decât orice altă activitate umană singulară.
Pâcla - este cea mai evidentă manifestare a smogului, este de culoare galben-maro-gri,
care se datorează prezenţei în aer a unor mici picături de apă, ce conţin produse ale
reacţiilor chimice dintre substanţele poluante din aer. Această pâclă, familiară celor din
zonele urbane, se extinde în prezent periodic şi în zone curate, cum ar fi rezervaţii naturale,
zone de agrement, păduri, câmpii. Acest smog are de multe ori un miros neplăcut, datorită
componenţilor gazoşi. Produsele intermediare şi finale ale reacţiilor care au loc în smog pot
afecta sănătatea oamenilor și animalelor şi pot provoca degradări ale plantelor şi anumitor
materiale. Este o caracteristică istorică generală ca, atunci când o ţară nedezvoltată începe
dezvoltarea industrială, calitatea aerului să se înrăutăţească semnificativ. Situaţia continuă
să se deterioreze până când un grad semnificativ de afluenţă este atins, punct în care
controlul emisiilor este îmbunătăţit, iar aerul începe să se purifice.
Efectele reducerii vizibilității
Toate ţările au zone de o frumuseţe peisagistică excepţională. Valoarea acestora este
determinată în mare parte de către societate. Multe naţiuni le protejează, stabilind rezervaţii
sau le prezervează, acolo unde stoparea extinderii civilizaţiei poate avea loc, în multe cazuri
prin limitarea facilităţilor, cum ar fi hrana sau posibilităţile de cazare ale vizitatorilor în aceste
arii. Un exemplu este rezervaţia Delta Dunării. Turiştii vizitează parcurile din motive diferite,
cum ar fi: camparea, drumeţia, sălbăticia şi singurătătea locurilor şi pentru a se bucura de
magnificile privelişti. Pentru a se bucura de aceste imagini, este necesară o vizibilitate bună,
de la cele mai mici amănunte din prim-plan, pînă la cele aflate la distanţă în fundal. Prin
urmare, pentru un turism de calitate este necesar ca în zonele respective să se asigure, prin
toate mijloacele posibile, o vizibilitate bună. Totodată, este necesară elaborarea unor studii
de vizibilitate, bazate pe măsurători şi observaţii, pe o perioadă mare de timp.

2.2. SMOGUL FOTOCHIMIC

Este uneori caracterizat ca fiind un “strat de ozon într-un loc nepotrivit”, pentru a
contrasta cu ozonul ozonosferic, benefic pentru viaţa pe Pământ. Procesul de formare a
smogului cuprinde în realitate sute de reacţii chimice diferite, incluzând o multitudine de
produse chimice ce apar simultan, zonele urbane fiind “reactoare chimice gigant”.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale atmosferei Pământului este aceea că
ea constituie un mediu oxidant, un fenomen datorat marii concentraţii de oxigen diatomic,
O2, pe care aceasta o conţine. Aproape toate gazele care sunt eliberate în aer, fie că sunt
substanţe “naturale” sau “poluanţi” sunt complet oxidate în aer, iar produsele finale sunt
depozitate, în consecinţă, pe suprafaţa Pământului.
Reacţiile de oxidare sunt vitale pentru purificarea aerului. Multe regiuni urbane din lume
suferă de pe urma poluării aerului, proces în decursul căruia sunt produse cantităţi relativ
mari de ozon (O3) troposferic, un constituent indezirabil al aerului, care este prezent în
100
concentraţii semnificative la altitudini mici, ca rezultat al reacţiilor poluanţilor, induse de
lumina solară.
Acest fenomen este denumit smog fotochimic cuvântul “smog” fiind o combinaţie a
cuvintelor “smoke” – fum şi “fog” – ceaţă.
Principalii reactanţi într-un proces de formare a smogului fotochimic sunt oxizii de azot
(NOx) şi hidrocarburile nearse, care sunt emise în aer ca poluanţi, de la motoarele cu ardere
internă şi de la alte surse. Concentraţiile acestor produse chimice sunt cu câteva ordine de
mărime mai mari decât cele ce se găsesc în aerul curat. Recent, s-a constatat că
hidrocarburile gazoase sunt de asemenea prezente în aerul urban, ca rezultat al scăpărilor
de gaz metan de la vane, ventile sau arderi incomplete în CET-uri şi locuinţe, al evaporării
solvenţilor, combustibililor lichizi şi a altor componente organice. Substanţele care conţin
hidrocarburi şi derivaţii lor, ce se vaporizează uşor, se numesc componente organice volatile
sau COV. Un alt ingredient vital în procesul de formare a smogului fotochimic îl constituie
lumina solară, care serveşte la creşterea concentraţiei de radicali liberi ce participă la
procesul chimic de formare a smogului.
Produşii finali ai smogului sunt: ozonul, acidul azotic şi componentele organice parţial
oxidate (sau în general nitrifiate):
COV + NO• + O2 + lumina solară ̶ › amestec de O3, HNO3, componente organice
Substanţele care sunt iniţial emise în aer, cum ar fi radicalul NO •, hidrocarburile şi alte
COV-uri, sunt denumite poluanţi primari, iar cele în care ele sunt transformate, cum ar fi O 3
şi HNO3 sunt denumite poluanţi secundari.
Cele mai reactive COV-uri în aerul urban sunt hidrocarburile cu dublă legătură, C=C,
deoarece ele pot primi radicali liberi. Sunt prezente şi alte hidrocarburi care pot reacţiona,
dar viteza de reacţie este mică dar reacţia lor poate deveni importantă în ultimele stadii ale
etapelor de producere a smogului fotochimic.
Oxizii de azot gazoşi sunt produşi de fiecare dată când este ars un combustibil în aer
cu flacără puternică.
Ca un oraş să devină subiect pentru smogul fotochimic, trebuie îndeplinite câteva
condiţii:
- trebuie să fie degajate cantităţi suficiente de NO• , hidrocarburi şi COV-uri, în aer.
- trebuie să fie căldură, iar lumina solară să fie abundentă, pentru ca reacţiile decisive,
o parte dintre ele fotochimice, să se desfăşoare rapid.
- pentru ca reactanţii să nu fie diluaţi, trebuie să existe o mişcare relativ mică a maselor
de aer.
Din cauza transportului de lungă distanţă a poluanţilor primari şi secundari unele
localităţi rurale şi chiar mici oraşe, care se întind în drumul maselor de aer poluat, cunosc o
creştere mai mare a nivelului de ozon decât marile zone urbane apropiate, deoarece în
marile oraşe o parte din ozonul transportat din altă parte este eliminat prin reacţia cu oxidul
de azot, eşapat de maşini:
NO• + O3 → NO2• + O2
unde NO• este radicalul liber de oxid de azot, iar NO2• este radicalul liber de dioxid de
azot.
Un nivel ridicat de ozon afectează materialele: întăreşte cauciucul, reduce durata de
viaţă a unor produse de larg consum, cum ar fi anvelopele de automobile şi îngălbeneşte
culoarea unor materiale, precum ar fi cele textile. Producerea fotochimică a ozonului apare
în timpul sezoanelor uscate din zonele rurale tropicale, unde este larg răspândită arderea
biomasei pentru curăţarea pădurilor şi a desişurilor. Cu toate că mare parte din carbon este

101
transformat imediat în CO2, sunt degajate cantităţi de metan şi de alte hidrocarburi, precum
şi NOx.
Reducerea ozonului şi a smogului
Pentru a îmbunătăţi calitatea aerului din zonele urbane şi a diminua smogul fotochimic
trebuie redusă cantitatea de reactanţi emişi în aer, în principal NOx şi hidrocarburi, conţinând
legături C=C, plus alte COV-uri. Din motive economice şi tehnice, cea mai comună strategie
a fost aceea de a reduce nivelul emisiilor de hidrocarburi. O parte din smog îşi are originea
în butan, un component secundar al gazului lichefiat, care este folosit de mulţi locuitori
pentru gătit şi pentru încălzirea locuinţelor. Cu toate că hidrocarburile cu legătură dublă C=C
sunt cele mai reactive în procesele de producere a smogului fotochimic şi alţi componenţi
joacă un rol important. Din acest motiv, controlul emisiilor de COV-uri este necesar în zonele
cu probleme serioase în privinţa smogului fotochimic. Benzinele, care sunt un amestec
complex de hidrocarburi, sunt acum concepute astfel încât să fie redusă evaporarea lor,
deoarece vaporii de benzină contribuie semnificativ la creşterea concentraţiei de
hidrocarburi din atmosferă. Noile reglementări limitează folosirea de produşi pe bază de
hidrocarburi, cum ar fi fluidele pentru aprinderea grătarelor, substanţele folosite în locuinţe
sub formă de spray-uri, vopselele bazate pe ulei, care au în componenţă o hidrocarbură pe
post de solvent.
Crearea oxidului de azot într-un sistem de combustie, poate fi redusă prin coborârea
temperaturii flăcării.
Un control al emisiilor de NOx de la autoturismele şi camioanele, funcţionând cu
benzină, a fost realizat prin utilizarea convertoarelor catalitice, plasate chiar înainte de ţeava
de eşapament. Convertoarele cu două căi controlau numai gazele cu conţinut de carbon,
inclusiv monoxidul de carbon (CO), prin completarea arderii până la dioxid de carbon. Prin
utilizarea unei suprafeţe impregnată cu catalizator de rodiu (Rh), convertoarele moderne,
cu trei căi, transformă mai întâi oxizii de azot în azot elementar şi oxigen, utilizând
hidrocarburile nearse, CO2 şi H2 ca agenţi reducători.
Pentru a reduce producerea de NOx, o serie de centrale termoelectrice utilizează
arzătoare speciale, proiectate să coboare temperatura flăcării.
Formarea oxidului de azot poate fi, de asemenea, mult redusă printr-o ardere în mai
multe faze. În prima fază, cea de înaltă temperatură, nu se permite prezenţa unui exces de
oxigen, aceasta limitând posibilitatea de reacţie cu N2; în a doua fază, se furnizează oxigen
adiţional, pentru a completa arderea (dar în condiţii de temperaturi joase), astfel încât, se
produc mici cantităţi de NO.
Alte centrale au fost echipate cu versiuni de mare capacitate a convertoarelor catalitice,
pentru a schimba NOx în N2, înainte de evacuarea gazelor de coş în aer.

Efectele smogului fotochimic:

Smogul fotochimic, numit și oxidant, care provine din oxizii de azot, este mai important
decât smogul pe bază de sulf din multe oraşe, afectând vizibilitatea și mai ales sănătatea
populației în special în orașele cu populaţie foarte mare şi cu trafic dens.
Ozonul însuşi este un poluant atmosferic dăunător. Spre deosebire de substanţele
chimice pe bază de sulf, efectul său asupra persoanelor robuste şi sănătoase este la fel de
grav, ca şi asupra acelora cu probleme respiratorii existente.
Ozonul produce o iritaţie trecătoare a sistemului respirator, dând naştere la tuse, iritarea
nasului şi a gâtului, scurtarea respiraţiei şi dureri de piept, când se respiră profund. Astfel,
chiar persoanele tinere şi sănătoase suferă adesea de astfel de simptome, atunci când fac
mişcare în aer liber, precum mersul pe bicicletă sau jogging în timpul perioadelor de smog.
102
Încă nu este clar ce disfuncţie pe termen lung a plămânilor rezultă, dacă rezultă, din
expunerea la ozon şi acesta este un subiect controversat între savanţi. Un efect estimat este
rezistenţa scăzută la boală, pentru că se distruge ţesutul pulmonar.
Se estimează că expunerea îndelungată la nivele înalte de ozon duce la îmbătrânirea
prematură a ţesuturilor plămânilor. La nivel molecular, ozonul atacă rapid substanţele
conţinând compuşi cu legături C=C, aşa cum apar în ţesuturile plămânului.
Poluarea fotochimică produce și o reducere a cantităţii de raze ultraviolete de tip B (UV-
B) disponibile, necesare pentru a forma vitamina D, care este un agent protector pentru
ambele tipuri de cancer. Astfel, o cantitate prea mică de UV-B poate avea efecte dăunătoare
asupra sănătăţii, tot aşa cum are şi una prea mare. De menţionat că bioxidul de sulf
absoarbe radiaţiile UV-B, iar particulele de sulfat le dispersează, aşa încât, concentraţiile
mari în aer ale oricăreia dintre aceste substanţe vor reduce cantitatea de UV-B ce ajunge la
nivelul solului.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), ca şi majoritatea ţărilor, au legiferat standarde
care reglementează concentraţiile atmosferice maxime de bioxid de sulf, bioxid de azot,
monoxid de carbon, precum şi de ozon, iar în unele cazuri şi sulful total, deoarece toate
aceste gaze au efecte asupra sănătăţii, când sunt în concentraţii suficient de mari. Aceste
valori sunt prezentate în tabelul 21.

Tabelul 21: Standardul OMS de calitate a aerului pentru poluanţii gazoşi

(sursa: OMS)

Poluantul Standard OMS Perioada de timp

SO2 350 µg/m3 1 oră

NO2 150 µg/m3 24 ore
30 mg/m3 1 oră
CO
10 mg/m3 8 ore
150-200 µg/m3 1 oră
O3
100-120 µg/m3 8 ore

În cele din urmă, observăm că există și câteva efecte pozitive ale poluării fotochimice a
aerului asupra sănătăţii oamenilor ce constă în reducerea ratei cancerului de piele din
zonele poluate intens cu ozon, deoarece ozonul are capacitatea de a filtra UV-B din lumina
solară.

2.3. PLOAIA ACIDĂ, SMOGUL ACID

Una dintre problemele de mediu cele mai serioase, cu care se confruntă astăzi multe
regiuni ale lumii, este fenomenul numit ”ploaia acidă”. Acest termen generic acoperă o
varietate de fenomene, incluzând smogul acid, depuneri acide (rouă, brumă, polei, chiciură
și precipitații propriu-zise acide, toate corespunzând precipitării atmosferice a unor
substanţe acide. La acestea se adaugă și depunerile uscate acide.
Smogul acid - este specific lunilor de iarnă, când emisiile poluatoare de fum și dioxid de
sulf sunt mult mai mari în zonele urbane datorită arderii în principal a cărbunelui pentru
căldură. Particulele de fum prinse în ceață i-au dat o culoare galben/negru și aceste smoguri
s-au stabilit de multe ori peste orașe timp de mai multe zile. Mișcarea aerului redusă și

103
fenomenele de inversiune termică cauzează stagnarea smogului acid și prin urmare
nivelurile de poluare sunt crescute în apropierea nivelului solului.
În timpul perioadelor de smog, efectele asupra sănătății umane sunt foarte evidente, în
special când smogurile persistă timp de mai multe zile. Mulți oameni au suferit probleme
respiratorii și au fost înregistrate cazuri de deces, în special cele legate de cauzele
respiratorii (bronhice).
Poluarea produsă de SO2 şi de sulfaţi poate cauza o scădere a rezistenţei organice faţă
de cancerul de colon şi cel de sân.

Londra a devenit destul de renumită pentru smogurile sale, smogul acid fiind numit și smog de tip
londonez. Unul dintre principalele smoguri din Londra a avut loc în decembrie 1892. Acesta a durat 3 zile și a
condus la aproximativ 1000 de decese. În ciuda îmbunătățirilor treptate ale calității aerului în timpul anilor 20,
unul dintre cele mai grave episoade ale smogul din Marea Britanie a avut loc la Londra la 4 decembrie 1952
– ”Marele smog londonez” a durat timp de cinci zile și a dus la aproximativ cu patru mii mai multe decese decât
de obicei. Ca răspuns la Marele Smog din Londra, guvernul a adoptat primul său Act privind Aerul curat în
1956, care urmărea să controleze sursele interne de poluare a fumului prin introducerea de zone fără fum. În
plus, introducerea cărbunelui mai curat a condus la o reducere a poluării cu dioxid de sulf.

Precipitațiile acide - au o varietate de consecinţe ecologice distrugătoare, iar prezenţa

particulelor acide în aer are efecte directe asupra sănătăţii populaţiei.
Fenomenul ”ploii acide” a fost descoperit, la mijlocul anilor 1800, dar a fost dat uitării
până prin anii 1950. Acesta se referă la precipitaţiile care sunt, în mod semnificativ, mult mai
acide decât ploile “naturale” (nepoluate), ele însele uşor acide, datorită prezenţei în acestea
a dioxidului de carbon atmosferic, ce formează acidul carbonic:
CO2 (g) + H2O (l) ←→ H2CO3 (l)
unde g indică faza gazoasă, iar l faza lichidă (apoasă).
În general, bioxidul de carbon este puţin solubil în apă. La presiunea atmosferică
standard şi 0 ºC, un litru de apă dizolvă 1,7 l de CO 2, iar la 15 ºC dizolvă un 1,0 l de CO2.
La presiune mai mare, solubilitatea creşte. Dizolvarea are loc fără respectarea legii lui
Henry, valabilă numai pentru gazele greu solubile. Bioxidul de carbon, ca de altfel şi NH3,
SO2, HCl sunt gaze solubile, care nu formează soluţii fizice, ci combinaţii chimice cu apa.
Acidul carbonic nu poate fi izolat din această soluţie. La încălzire sau concentrare, soluţia
degajă CO2, iar expusă la aer elimină tot bioxidul de carbon dizolvat. Datorită stabilităţii
reduse a ionului de carbonat CO3-2, acidul carbonic trece, la pH>7, în ionul HCO3-, iar la
pH<7 în CO2 şi H2O. Acidul carbonic, H2CO3, ionizează parţial eliberând ionul de hidrogen,
H+ şi ionul de bicarbonat, HCO3-, cu o reducere corespunzătoare a pH-ului sistemului:
H2CO3 (l) ←→ H+ + HCO3-
Datorită acestei surse de aciditate, pH-ul unei ploi “naturale” nepoluate este de circa
5,6. Numai ploaia care are un caracter mult mai acid decât aceasta, cu un pH mai mic decât
5, este considerată a fi cu adevărat ”ploaie acidă”, nivelul de aciditate al ploii în aerul curat
fiind puţin mai mare decât cel datorat numai dioxidului de carbon.
Acizii puternici, cum ar fi HCl, eliberaţi de erupţia vulcanilor, pot produce ploi acide
“naturale” temporare.
Cei doi acizi predominanţi din ploaia acidă sunt acidul sulfuric (H2SO4) şi acidul azotic
(HNO3). În general, ploaia acidă este precipitată mult mai departe decât sursa de poluanţi
primari, respectiv dioxid de sulf (SO2) sau oxizii de azot (NOx). Acizii iau naştere în timpul
transportului masei de aer care conţine poluanţii primari. De aceea, ploaia acidă este o
problemă de poluare care nu respectă graniţa unei ţări, fiind transfrontalieră, datorită
drumului lung pe care poluanţii atmosferici sunt deseori transportaţi.

104
 Depunerile uscate au loc atunci când nu plouă. Gazele SO2, NO2, HNO3 şi moleculele
de acid sunt depuse atunci când ele intră în contact şi se adiţionează la suprafaţa apei,
vegetaţiei şi solulului. Dacă suprafeţele sunt umede sau lichide, gazele pot trece direct în
soluţie, acizii formaţi fiind identici cu aceia care cad sub forma ploii acide. Dacă sunt prezenţi
oxidanţi, SO2 şi NO2 pot suferi oxidări, formînd acizi pe suprafaţa lichidă.
În timpul formării norului, când picăturile de ploaie iau naştere, particulele fine sau
picăturile acide se pot comporta ca nuclei de condensare pentru condensarea apei. Acesta
este un proces prin care acidul sulfuric intră în picături. În timp ce picăturile se află la nivelul
norului, gazele adiţionate de SO2 şi NO2 pot fi oxidate de H2O2 (apa oxigenată) dizolvată
sau de alţi oxidanţi, având ca rezultat scăderea pH-ul picăturii de ploaie. Pe măsură ce
picătura de ploaie cade din nor, gazele acide adiţionează şi de asemenea particulele de
aerosoli se pot fi încorporate în el, afectînd valoarea pH-ului. Principale căi de depunere
acidă sunt cele uscate (nelegate de precipitaţii) şi cele umede (ploi).
Multe ţări au stabilit Programe Naţionale de analiză al Depunerilor Acide, care cuprind
reţele de prelevare a probelor şi structuri orgazaţionale de suport pentru a obţine informaţii
cantitative despre modul de distribuţie spaţială şi temporală a depunerii acide. Din datele
obţinute de această reţea şi din alte surse, se poate aprecia pH-ul mediu al precipitaţiilor.
Cele mai joase valori ale pH-ului se înregistrează în zonele cu emisii de SO2.
Există o controversă puternică asupra trăiniciei şi calităţii legăturii dintre emisiile de SO2
şi NOx provenite din surse staţionare şi din depunerile ulterioare de acid răspândite pe sute
de kilometrii. Se estimează că, o reducere cu 50 % a emisiilor de gaze sulfuroase şi
nitrogene, ar produce o reducere cu aproximativ 50 % a depunerilor acide depozitate la
nivelul solului sau al apei, împrăştiate de vânturi de la sursa de emisie. S-au stabilit modele
meteorologice ale transportului atmosferic prin care însă nu se pot identifica sursele
specifice ale depunerilor acide într-o anumită locaţie aflată în bătaia vîntului.
Efectele depunerilor acide - solul, vegetaţia şi întinderile de apă sunt suprafeţele pe
care se acumulează depunerile acide.
Unul dintre efectele majore ale depunerii acide este perceput de ecosistemele din
solurile muntoase, unde cad precipitaţii considerabile datorită altitudinii. Efectul maxim este
resimţit acolo unde există o mică tamponare a acidului datorată solului sau structurii
stâncoase şi unde sunt locuri abrupte şi maluri de lacuri, ce permit precipitaţiilor să rămână
doar un scurt timp la suprafaţa solului, înainte de a se scurge. Moartea masivă a peştilor
survine primăvara, datorîndu-se “şocului acid” al primelor dezgheţuri, care eliberează
poluarea acumulată în troienele de zăpadă, acestea fiind de 5 până la 10 ori mai acide decât
ploile. Deşi nu au fost luate de-a lungul timpului măsuri tehnice care să aibă în vedere
aciditatea ploilor, iar prelevarea probelor a fost făcută doar în câteva locuri, s-a observat o
tendinţa de extindere majoră a zonelor cu un pH mai mic, pe măsura industrializării
accentuate, fără măsuri adecvate de protecţie.
Întinderile de apă dulce reprezintă cea mai mică porţiune a suprafeţei terestre
disponibilă pentru acestea, totuşi efectul cel mai cunoscut este tocmai acidificarea acestor
sisteme acvatice.
Să considerăm un lac cu o cumpană a apelor foarte mică într-un ecosistem forestier.
Pădurea şi vegetaţia pot fi considerate ca nişte concentratori de acid. SO 2, NO2 şi aerosoli
acizi se depun pe vegetaţie în timpul perioadelor secetoase. În timpul ploilor, ele sunt
spălate de către apa de ploaie cu pH-ul scăzut şi ajung pe sol. Mare parte din aciditate este
neutralizată de dizolvarea şi mobilizarea mineralelor din pămînt. Aluminiul, calciul,
magneziul, sodiul şi potasiul trec din sol în apele de suprafaţă. Capacitatea solului de a
tolera depunerile acide depinde în mod covârşitor de alcalinitatea sa. Structura solului este
105
destul de variată, marea majoritate a suprafeţelor fiind acoperită cu straturi de sol sărac, cu
o capacitate relativ limitată de neutralizare.
În cumpenele dintre ape, cu acest tip de sol, lacurile şi pârâurile sunt susceptibile de a
avea un pH scăzut şi un nivel ridicat de aluminiu. S-a descoperit că această combinaţie este
foarte toxică pentru câteva specii de peşti. Când pH-ul scade în jurul valorii de 5, multe
specii de peşti nu mai sunt capabile să se reproducă şi să supravieţuiască. În Suedia mii de
lacuri nu mai sunt propice supravieţuirii peştilor. În Statele Unite numărul lacurilor poluate
este mult mai mic, dar multe pot ajunge în această condiţie dacă continuă depunerile acide.
În Canada, degradarea sistemelor acvatice este deja o problemă de interes major.
Sistemele acvatice aflate în zonele cu masive acumulări de zăpadă, sunt subiectul unor
dereglări ale pH-ului în timpul dezgheţului de primăvară. Depunerile acide sunt imobilizate
în troiene, iar atunci când temperaturile de primăvară produc topirea lor, zăpada topită se
scurge în lacuri şi pîraie, încărcând potenţial capacitatea de tamponare ale sistemelor
acvatice.
O a doua zonă de interes este cea care priveşte regenerarea pădurilor. Când depunerile
acide trec în solul de pădure, procesele de filtrare afectează cantitativ şi calitativ elementele
nutritive existente. Dacă solul este prea sărac, sau dacă abia conţine cantităţile adecvate
de săruri minerale necesare pentru a susţine o gamă variată de specii, pierderea continuă
a unor cantităţi de minerale pot duce la o reducere a ratei creşterii copacilor în viitor, sau la
descreşterea numărului de specii, adaptate supravieţuirii în anumite zone.

2.4. EFECTELE POLUANŢILOR AERULUI ASUPRA MATERIALELOR ŞI

STRUCTURILOR

Asupra materialelor efectele negative ale poluanților atmosferici se referă la acțiuni de

degradare, decolorare, corodare și murdărire. Ozonul şi smogul fotochimic crapă cauciucul,
slăbeşte ţesăturile şi crapă vopseaua; hidrogenul sulfurat scade din strălucirea argintului;
fumul murdăreşte hainele; aerosolii acizi distrug acoperişul construcțiilor.
Efectul principal al poluanţilor din aer asupra metalelor este coroziunea suprafeţelor, ce
duce la pierderi de material de la suprafaţă şi la alterarea calităţilor electrice ale metalelor.
Metalele se împart în două categorii: feroase şi neferoase. Metalele feroase conţin fier, iar aici sunt incluse
şi diferitele tipuri de oţel.
Rata de coroziune a metalelor este influenţată de trei factori: umezeala, tipul de poluant şi temperatura.
Au fost expuse mostre de oţel în 20 de locuri din întreaga lume. Mostrele expuse în locuri uscate sau reci au
fost cel mai puţin atacate. Mai sensibile la coroziune sunt probele expuse la tropice şi în mediul marin, însă
cele mai atacate de coroziune au fost cele din locurile poluate industrial. Mai multe studii au fost conduse în
zone urbane pentru a releva relaţia dintre expunerea la poluarea aerului şi coroziunea metalului. Utilizând
schimbarea de greutate drept măsură a coroziunii poluării aerului, rezultatele indică o coroziune mai înaltă în
apropierea sectoarelor industriale în care sunt cuprinse rafinării, capacităţi de producţie de acid sulfuric şi
îngrăşăminte. Farfurii de oţel au fost expuse în 20 de locuri în acelaşi timp, fiind măsurate concomitent
concentraţiile de SO2. Valori ridicate ale coroziunii au fost înregistrate atât în centrul, cât şi în suburbiile
oraşelor.
Metalele neferoase sunt supuse la coroziune, dar într-o măsură mai mică decât cele feroase.
Zincul este folosit adesea ca înveliş protector pentru fier, formând fierul galvanizat. În instalaţiile
industriale expuse la SO2 şi umiditate, stratul de zinc este subiectul unei coroziuni care îi distruge capacitatea
protectoare. Au folosit informaţiile obţinute în studiile aupra coroziunii zincului pentru a aprecia viaţa stratului
de zinc galvanizat în diferite medii.
Aluminiul pare a fi rezistent la coroziunea SO2, la nivelul concentraţiilor din aer. Aluminiul tinde să formeze
o suprafaţă protectoare care limitează o viitoare coroziune, în urma expunerii la SO 2. Studii de laborator, făcute

106
pentru concentraţii mari (280 ppm), arată o coroziune a aluminiului la umiditate mare (> 70 %), prin formarea
unei pulberi albe de sulfat de aluminiu.
Cuprul şi argintul sunt utilizaţi extensiv în industria electronică datorită conductivităţii electrice excelente.
Aceste metale tind să formeze o suprafață protecatoare care inhibă o coroziune viitoare. Atunci când sunt
expuse la H2S, se formează un strat de sulf care creşte rezistenţa contactelor întrerupătoarelor electrice.

Asupra construcţiilor şi zugrăvelilor grija majoră în ceea ce priveşte poluarea aerului

este legată de deteriorarea calcarului, care este folosit în mod frecvent ca material de
construcţie. Multe clădiri vechi din oraşe au fost expuse decenii la fumul urban, SO 2 şi CO2.
Ca urmare, suprafeţele s-au pietrificat şi au devenit subiectul atacurilor chimice ale gazelor
acide. La umezeală, SO2 reacţionează cu calcarul (CaCO3) formând sulfatul de calciu
(CaSO4) şi gipsul (CaSO4 x 2H2O). Aceşti doi sulfaţi sunt complet solubili, cauzând
deteriorarea cărămizilor şi a mortarului. CO2 şi umezeala formează acidul carbonic, care
transformă calcarul în bicarbonat, solubil în apă, putând fi spălat de ploaie. Prin acest
mecanism se deterioreză statuile de marmură.
Zugrăvirea este menită să decoreze suprafeţele ce se doresc protejate. În timpul unei
perioade de timp normale, zugrăvirea se sfărâmă părăsind suprafaţa. O suprafaţă bine
zugrăvită va rezista unor concentraţii de SO2 mari, între 2620 şi 5240 µg/m3 (1..2 ppm).
Sulful hidrogenat reacţionează cu pigmenţii de bază ai plumbului la vopselele alb-negre şi
la cele uşor colorate. S-a ajuns la concluzia că vopsele bazate pe plumb pot decolora
suprafeţele în câteva ore, la o concentraţie de 70 µg/m 3 H2S (0,05 ppm). În timp, sulfidele
cu plumb se oxidează de la culoarea lor originală. Vopselele pigmentate cu titan sau zinc
nu formează un precipitat negru. Alchilul şi vinilul vehiculează şi pigmentează, neconţinând
săruri de metale grele, pentru reacţia cu H2S. Suprafeţele zugrăvite, sunt de asemenea
murdărite de către anumite substanţe. Murdăria contaminată se poate ataşa de vopsea, se
ţine tenace şi formează puncte focale pentru absorbţia gazelor la un viitor atac. Murdăria
aflată pe acoperişuri, jgheaburi, jaluzele, plase, pervaze şi alte protuberanţe este spălată
eventual de pe suprafeţele externe, dăunând decoraţiunilo
Efectele majore ale poluării aerului asupra ţesăturilor sunt murdărirea şi scăderea
rezistenţei la tensiuni. Oxizii de sulf sunt consideraţi drept cauza unor mari pierderi în
rezistenţă.
Cel mai cunoscut efect este cel al daunelor provocate de către poluanţii din aer ciorapilor de damă din
nylon. Deşi mecanismul nu este înţeles, se cunoaşte efectul de distrugere a rezistenţei fibrelor de nylon,
datorat picăturilor de acid sulfuric.
Bumbacul, cânepa, pânza şi mătasea artificială se pot deteriora la expunerea în atmosferă conţinând
SO2. Anumite substanţe murdăresc ţesăturile. Creşterea frecvenţei spălării hainelor, pentru a îndepărta
murdăria rezultată din purtarea lor duce la deteriorarea lor în cadrul procesului de curăţare.
Printre daunele provocate ţesăturilor de poluarea aerului se adaugă şi decolorarea vopselelor acestora.
Din 1900 decolorarea vopselor din textile reprezintă o problemă continuă. Compoziţia vopselelor a fost
schimbată de câteva ori, din dorinţa de găsi o soluţie la problema decolorării şi dorindu-se, totodată, o adaptare
la noile tipuri de ţesături. Înaintea primului război mondial, vopselele folosite la colorarea lânii conţineau grupuri
de aminoacizi liberi sau substituiţi, care însă erau sensibili la dioxidul de azot. Când a fost introdusă mătasea
artificială (acetatul celulozic), la mijlocul anilor ‘20, tehnolgia de vopsire a mătăsii a folosit vopsele dispesive.
Nu mult după folosirea iniţială se observa o decolorare a albastrului, verdelui şi violetului. După expunerea la
dioxid de azot ţesăturile se înroşeau. Studiile de laborator în care se duplicau nivele de dioxid de azot şi de
umiditate din aerul ambiant au condus la aceleaşi efecte. Ozonul a fost descoperit ca fiind o sursă de
decolorare a materialului. Această decolorare a fost observată la ţesăturile albe care se îngălbeneau.
Cercetările de vârf, care investigau efectele ozonului, au adăugat la aceasta strălucirea optică, eliberări
antistatice şi de murdărie, precum şi catifelarea. Un proces foarte complex are loc atunci când vopselele
migrează la materialele presate, moi. Acestea din urmă sunt foarte bune absorbante de gaze. Decolorarea
este rezultatul interacţiunii dintre dioxidul de sulf absorbit, vopsea şi ozon. Această combinaţie, la nivele mari
de umiditate, duce la decolorare a numeroase tipuri de materiale şi vopsele. Deşi au fost făcute progrese în

107
direcţia realizării unor vopsele mai rezistente la decolorare, acestea sunt mai scumpe şi au proprietăţi de
vopsire mai proaste.

Asupra materialelor din piele și hârtiei, dioxidul de sulf afectează compoziţia pielii şi
hârtiei, ducând la deteriorarea lor semnificativă.
Grija principală este legată de distrugerea legăturilor în piele a cărţilor din biblioteci. SO2 absorbit de către
piele este transformat în acid sulfuric, care atacă structura pielii. Iniţial, marginile spatelui expus al cărţii, încep
să se crape la încheieturi. În timp ce crăpătura se extinde, mult mai multă piele este expusă şi astfel, crăpătura
se lărgeşte. Pot fi luate măsuri de prevenire, prin expunerea la aer filtrat de particulele de dioxid de sulf.
Fibrele celulozice din hârtie sunt slăbite de către dioxidul de sulf. Hârtia fabricată înaintea anilor 1750 nu
este afectată semnificativ de către dioxidul de sulf. După 1750 procesul de producere a hârtiei s-a schimbat,
care distruge fibra lemnului mult mai rapid. Se presupune că acest proces introduce urme de metale care
catalizează conversia dioxidului de sulf în acid sulfuric. Acidul sulfuric face ca hârtia să fie mai fragilă şi mai
sensibilă la rupere şi crăpare.

Deşi a fost cunoscută de ceva vreme, problema producerii de crăpături în interiorul

cauciucului, nu a fost legată de poluarea atmosferică. La începutul anilor '40 s-au descoperit
că anvelopele au crăpături importante. Cercetarea a identificat ozonul ca agent cauzal,
rezultat din descompunerea la radiaţia solară a oxizilor de azot şi compuşi organici specifici,
numindu-se poluare fotochimică.
Cauciucul natural este compus din unităţi de izopreni polimerizaţi. Atunci când cauciucul este aflat în
tensiune, ozonul atacă legătura dublă carbon-carbon, spărgând eventual şi legăturile C=C învecinate, prin
efectul de domino. Numărul de spărturi din cauciuc, ca şi adâncimea lor, este legată de concentraţia de ozon
din aerul ambiant. Produsele din cauciuc pot fi protejate împotriva atacului ozonului prin folosirea unor
molecule de cauciuc înalt saturate, utilizarea cerii ca inhibitor, ce va străluci la suprafaţă şi utilizarea unui strat
de plastic sau hârtie pentru protecţia suprafeţei.

2.5. NOXELE ŞI SĂNĂTATEA UMANĂ

Efectele poluanţilor asupra oamenilor reprezintă o problema importantă, deoarece pe

durata a mai multor evenimente grave, poluarea aerului poate avea un efect semnificativ
asupra sănătăţii, în special asupra copiilor, bătrânilor sau oamenilor bolnavi.
Efectele toxicologice acute ale majorităţii contaminanţilor aerieni sunt destul de bine
înţelese, dar efectele expunerii la amestecuri heterogene de gaze şi particule în concentraţii
mici, de abia încep să fie înţelese.
Două abordări generale pot fi folosite pentru a studia efectele contaminanţilor aerului
asupra oamenilor: epidemoilogia, care încearcă să asocieze efectul cu cauza pentru grupuri
mari şi cercetarea în laborator, care începe cu cauza şi încearcă să determine efectele. În
mod ideal, cele două metode ar trebui să se completeze una pe cealaltă.
Epidemiologia, cea mai costisitoare dintre cele două, necesită o mare grijă în planificare
şi adesea, suferă din cauza informaţiilor incomplete şi din lipsa controlului. Un mare avantaj
este faptul că barierele morale nu limitează aplicarea pe oameni, aşa cum se întâmplă cu
unele cercetări de laborator. De aceea, metoda este mult folosită, furnizând informaţii
considerabile.
Cercetarea de laborator este mai puţin costisitoare decât epidemiologia şi rezultatele
pot fi verificate prin repetarea experimentelor.
Interacţiunea umană cu ciclul global este foarte evidentă în mişcarea elementului
carbon. Arderea biomasei, cărbunelui, petrolului şi gazului natural pentru producerea
energiei termice şi electrice, eliberează în atmosferă şi oceane compuşi de carbonaţi şi CO2,
sub diferite forme.
108
 Din cauza încetinelii relative a reacţiei şi a ratelor mici de descompunere de CO 2,
concentraţia acestora creşte continuu, de la începutul revoluţiei industriale încoace.
În ciclul lui natural, CO2 intră în atmosfera globală prin descompunerea vegetaţiei şi din
oxidarea atmosferică a metanului, fiind înlăturat din atmosferă prin fotosinteza şi disoluţia în
volumul de apă al planetei. Aceste surse naturale şi urme de CO 2 au rămas în suspensie
probabil timp de milioane de ani, conducând la un nivelul relativ stabil al concentraţiei
atmosferice de CO2, de aproximativ 200..250 ppm pe volum.
În ultimii 200 de ani, arderea combustibilului fosil a dus la o creştere constantă a
concentraţiei atmosferice de CO2 pînă la valoarea actuală de ≅ 404 ppm pe volum,
prevăzându-se peste 50 de ani o concentraţie de ≅ 400...600 ppm la nivel global.
Creşterea concentraţiei produce o încălzire potenţială a atmosferei şi schimbări ale
adâncimii oceanelor (creșterea nivelului apei oceanului planetar) şi schimbări ale zonelor
agricole (modificări climatice în direcția deșertificării actualelor zone fertile). Această temă
este în mod curent subiectul unor cercetări ample.
Temele curente de cercetare includ: dezvoltarea viitoare a modelelor radiativ-
convective, determinarea tendinţei temperaturii globale, măsurarea schimbărilor din
blocurile de gheaţă polare şi reevaluarea ciclului global al carbonului.
Producţia umană de sulf, ce rezultă din sfărâmarea combustilor fosili şi a minereurilor,
a dat naştere unui impact observabil la nivel regional (sute de kilometrii), prin ploile acide.
Dovezi numeroase sugerează că transportul la distanţă mare de SO 2 are loc la nivelul
troposferei. În timpul tranzitului, cantităţile de SO2 sunt convertite în sulfaţi, cu o eventuală
depunere în cadrul proceselor uscate sau umede, pe suprafeţe aflate la distanţă faţă de
sursa originară de SO2. Depunerea sulfaţilor joacă un rol principal în depunerea acidă, care
are ca rezultat scăderea nivelului pH-ului apelor curate din lacuri şi alterează compoziţia
anumitor soluri. Aceste schimbări afectează viabilitatea anumitor plante şi a unor specii de
animale.
Mişcarea fluorului prin atmosferă şi în cadrul lanţului alimentar ilustrează o interacţie
aer-apă la nivel local (<100 km). Sursele industriale ale fluorului includ fertilizatori fosfaţi,
industria de prelucrare a aluminiului şi instalaţiile de producere a sticlei. Viaţa domestică din
vecinătatea unor surse substanţiale este expusă la fluor prin îngurgitarea recoltelor
furajabile. Fluorul eliberat în aer de către industrie este depus şi acumulat în vegetaţie.
Această concentraţie este suficientă pentru a cauza daune dinţilor şi structurii osoase a
animalelor care consumă recoltele respective.

Influența poluanților aerogeni asupra corpului uman

Corpul uman, ca şi celelalte sisteme biologice, are o capacitate uimitoare de a lua toate
tipurile de substanţe chimice şi de a le utiliza fie pentru suportul funcţiilor corpului, fie pentru
a le elimina. Pe măsură ce capacitatea analitică s-a îmbunătăţit, concentraţii din ce în ce
mai mici de substanţe chimice au fost observate în diferite părţi din corp. Unele dintre
acestea intră în corp prin inhalare. Conceptul de utilizare totală la nivelul corpului se referă
la felul în care urmele de substanţe se acumulează în sistemul biologic uman.
Componentele corpului care pot îngloba aceste substanţe sunt sângele, urina, ţesutul
moale, părul, dinţii şi oasele. Sângele şi urina permit o îndepărtare mai rapidă a urmelor de
substanţe decât ţesutul moale, părul şi oasele.
Acumularea rezultă atunci când urmele de substanţe sunt depozitate într-un timp mult
mai lung decât cel de eliminare. Acest proces poate fi inversat, dacă sursa de producere a
substanţelor este eliminată.

109
 Corpul poate elimina urme de substanţe într-o perioadă de la câteva ore la câteva zile,
dar această perioadă poate fi chiar mai lungă, adeseori ani.
Efectul acumulării în diferite sisteme depinde în mod hotărâtor de cantitatea de poluanţi
implicată. Mulţi poluanţi pot fi detectaţi în concentraţii mai mici decât cele care ar putea pune
în pericol sănătatea organismului uman. Pentru poluanţii care se elimină lent, este necesară
o monitorizare nonintensivă a subiectului, pe o perioadă lungă de timp, pentru a detecta
tendinţa arderii la nivelul corpului. Rezultatul acestor analize poate fi pus în legătură cu
expunerea la poluarea totală.
În cele ce urmează sunt prezentate două exemple de poluanţi ai aerului care contribuie
la arderea totală de la nivelul corpului: plumbul şi monoxidului de carbon.
 Plumbul poate degrada funcţiile renale, dăuna sintezei hemoglobinei şi altera
sistemul nervos. Sunt două căi de intrare a plumbului în organism: inhalarea şi ingestia.
Importanţa fiecăreia depinde de condiţiile în care acestea au loc.
Principalele surse de producere a plumbului din aer sunt benzina cu plumb, arderea
deşeurilor solide, rafinarea petrolului, şi anumite procese manufacturiere.
Grupurile populaționale mult mai sensibile la expunerea cu plumb sunt copiii mici şi cei
nenăscuţi. Standardele de calitate a aerului ambiental, pentru plumb, se bazează pe calea
de pătrundere în organism prin ingestie, care totalizează 80 % din cantitatea permisă de
arderea la nivelul corpului, şi doar 20 % prin intermediul inhalării. Inhalarea este rezultatul
primei expuneri la plumbul conţinut în aer, ingestia fiind rezultatul unei expuneri secundare
prin contaminare cu substanţele ingestate. Când plumbul este inhalat, o parte din el este
absorbit direct de către curentul de sânge, iar o alta de către tractul intenstinal, printr-un
mecanism de purificare a plămânului, ca produs al înghiţirii mucusului.
Absorbţia, distribuţia şi acumularea de plumb de către corpul omenesc poate fi
reprezentată printr-un model în trei părţi. Prima parte este constituită din blocul de celule
roşii din sânge, care transportă plumbul spre celelalte două părţi, ţesutul moale şi oasele.
Celulele sângelui şi ţesutul moale, reprezentate de ficat şi rinichi, alcătuiesc partea
mobilă a arderii plumbului, care poate fluctua sau varia în funcţie de lungimea eisodului
expunerii la poluant.
Acumularea plumbului de-a lungul unei perioade mai lungi, poate avea loc la nivelul
oaselor, care stochează până la 95 % din cantitatea totală de ardere.
Totuşi, plumbul din ţesutul moale reprezintă un potenţial mai mare de hazard biologic şi
cea mai importantă componentă a arderii plumbului la nivelul corpului. Prezenţa plumbului
în urină s-a constat a fi un index bun de determinare a cantităţii de plumb mobil din corp.
Majoritatea plumbului este eliminat din corp prin urină şi fecale, iar în cantităţi mai mici prin
transpiraţie, păr şi unghii.
 Un al doilea poluant al aerului, ce afectează arderea la nivelul corpului, este
monoxidul de carbon (CO). În aer mai există şi alte surse de inhalare: oamenii care fumează
au o ardere mare de CO la nivelul corpului în comparaţie cu nefumătorii.
Indivizii ce se află în spaţii închise pot fi expuşi la nivele ridicate de CO, ce provine din
arderea incompletă în sobe de încălzit sau de gătit. CO intră în corpul omenesc prin inhalare
şi este absorbit direct de către curentul de sânge iar arderea totală rezidă în sistemul
circulator. Corpul uman produce CO prin distrugerea hemoglobinei. Aceasta dă fiecărui
individ un nivel de bază de CO în sistemul circulator. Ca rezultat al acestor factori, arderea
la nivelul corpului poate fluctua pe o scală de timp, de ordinul orelor.
În interacţia normală dintre sistemul respirator şi circulator, O 2 este mutat în corp, fiind
folosit la oxidarea biochimică, iar CO2, un produs rezidual, este înlăturat. Moleculele de
hemoglobină din sânge joacă un rol important în ambele procese. Hemoglobina combinată
110
cu O2 şi CO2 ajută ca aceste gaze să fie mutate între plămân şi celule. Stabilitatea
complexului hemoglobinei cu O2 şi a hemoglobinei cu CO2 este suficient de puternică pentru
a transporta gazele în sistemul circulator, dar nu îndeajuns de puternice pentru a preveni
eliberarea de CO2 către plămân, şi de O2 atunci când este nevoie de el la nivel celular.
CO interferează cu acest proces printr-o interacţiune normală formând un complex mult
mai stabil cu hemoglobina (carboxihemoglobina - COHb). Acest proces reduce numărul de
molecule de hemoglobină disponibile pentru a menţine transportul necesar de O 2 şi CO2.
Nivelul de bază al COHb este de ≈ 0,5 % pentru cei mai mulţi indivizi. Prin expunerea
la nivele mari de CO aerogen, procentajul de COHb va creşte într-o manieră previzibilă.
Tehnicile analitice sunt utilizabile pentru măsurarea COHb de la mai puţin de 0,1 % la 80 %
în curentul de sânge, devedind o cale rapidă de determinare a arderii totale. Dacă nivelele
mari de CO sunt reduse, procentajul de COHb vor descreşte în timp. La nivele reduse de
COHb (0,5..2,0 %) arderea poate fi măsurată, dar cercetarea nu a relevat efecte de
substanţă la aceste concentraţii. Atunci când COHb creşte la nivele mai mari, arderea CO
creşte de asemenea, producând efecte adverse ale sistemului cardiovascular şi reducând
rezistenţa fizică a organismului.

Noxele şi sistemul respirator uman

Funcţia primară a sistemului respirator uman este aceea de a livra O 2 către sânge şi de
a îndepărta CO2 din corp. Aceste două procese au loc atâta timp cât ciclul respiraţiei se
repetă. Din cauza interacţiei extensive a sistemului respirator cu atmosfera înconjurătoare,
poluanţii din aer sau urmele de gaz altele decât N2 şi O2 pot fi livrate sistemului respirator.
Din punct de vedere anatomic sistemului respirator uman poate fi împărţit în trei regiuni:
 Regiunea nazală este compusă din cavităţile nasului, gurii şi gâtului.
 Regiunea traheobronhială începe cu traheea, se continuă cu cu tuburile bronhiale.
 Regiunea pulmonară este compusă din bronhiile terminale şi sacii alveolari, unde
are loc schimbul de gaze cu sistemul circulator.
Aerul trece prin regiunea superioară şi este umezit şi adus la temperatura corpului prin
cedare sau acceptare de căldură. Din cauza curgerilor diferite din fiecare secţiune a regiunii
respiratorii, particulele suspendate în aer şi poluanţii gazoşi din aer sunt trataţi diferit de
către plămân.
Comportamentul particulelor în interiorul plămânului este dependent de caracteristicile
aerodinamice ale acestora.
Prin contrast, factorul major pentru gaze este solubilitatea moleculelor gazoase în
peretele interior al diferitele regiuni ale sistemului respirator.
Proprietăţile aerodinamice ale particulelor depind de: mărimea, forma şi densitatea lor.
Comportamentul de lanţ sau fibră poate depinde de orientarea sau direcţia de curgere.
Depunerea particulelor în regiuni diferite ale sistemului respirator depinde de mărimea lor.
Deschiderile nazale permit particulelor mari de praf să intre în regiunea nazală împreună
cu moleculele de aer, mult mai fine. Particulele din atmosferă pot varia, în diametru, de la
mai puţin de 0,01 µm până la mai mult de 50 µm.
Particulele mai mari sunt depozitate în regiunea nazală, aceasta depunere datorându-
se impactului cu firele de păr şi curburile cavităţii nazale, în timpul trecerii particulelor spre
celelalte regiuni. Particulele mai mici trec prin regiunea nazală şi sunt depozitate în regiunile
traheobronhiale şi pulmonare. Particulele sunt îndepărtate prin lovirea de pereţii bronhiilor
atunci când ele nu pot urma curentul gazos principal, care curge prin ramificaţiile secundare
ale arborescenţei bronhiale. De vreme ce curentul de aer descreşte în apropierea bronhiilor

111
terminale, particulele cele mai mici sunt îndepărtate prin mişcarea browniană, care le
împinge spre membrana alveolară.
 Sistemul respirator are câteva mecanisme de îndepărtare a particulelor depozitate.
Pereţii regiunilor nazale şi traheobronhiale sunt acoperiţi cu o căptuşeală de mucoasă.
Suflatul nasului, strănutul, tusea şi înghiţitul ajută la îndepărtarea particulelor din căile
superioare.
 Pereţii traheobronhiali au cili fibroşi vibratili care mătură fluidul mucos în sus,
transportând particulele spre vârful traheeii, unde sunt înghiţite. Acest mecanism este numit
escalator mucociliar.
 În regiunea pulmonară a sistemului respirator, particulele străine pot circula de-a
lungul căptuşelii epiteliale ale sacului alveolar spre limfă şi spre sistemul circulator, sau pot
fi înghiţite de către „celule gunoier”, numite macrofage alveolare, care pot împinge
particulele către escalatorul mucociliar, pentru a le îndepărta.
Gazele foarte solubile, precum SO2, H2S, NH3 sunt absorbite de către căile superioare.
Dacă gazele sunt mai puţin solubile, cum ar fi NO2 şi O3, aceste pot penetra regiunea
pulmonară. Gazele iritante stimulează neuroreceptorii din pereţii respiratori şi dau naştere
la o varietate de răspunsuri cum ar fi strănutul, tusea, bronhoconstricţia şi respiraţia rapidă.
Gazul dizolvat poate fi eliminat prin procese biochimice sau se poate difuza în sistemul
circulator.
Impactul poluării aerului asupra fiinţelor umane reprezintă o motivaţie importantă care
justifică controlul ei. Majoritatea persoanelor nu pot să aleagă atmosfera pe care o respiră.
Adulţii activi pot să aleagă cel puțin în teorie, prin selecţia ocupaţiei şi a locului în care trăiesc
şi muncesc, dar copii şi pensionarii în vârstă nu au această posibilitate. Populaţia receptor
din zonele urbane include un spectru larg de caracteristici demografice din punct de vedere
al: vârstei, sexului şi stării de sănătate. În acest grup pot fi identificate următoarele
subpopulaţii sensibile:
 copii foarte mici, al căror sistem circulator şi respirator nu este îndeajuns de maturizat;
 bătrânii al căror sistem respirator şi circulator funcţionează defectuos;
 persoane cu boli preexistente precum astm, enfizem şi boli de inimă.
Aceste subpopulaţii prezintă reacţii diverse la expunerea la poluanţii din aer, faţă de
populaţia obişnuită. Poluanţii din aer afectează în principal sistemele respirator, circulator şi
olfactiv. Sistemul respirator este calea principală de intrare a poluanţilor din aer, unii dintre
aceştia putând altera funcţiile plămânilor.
Date despre efectele negative asupra sănătăţii provin din trei tipuri de studii: clinice,
epidemiologice şi fiziologice. Studiile clinice şi epidemiologice sunt concentrate asupra
subiecţilor umani, în timp ce cele toxicologice pe animale sau simple sisteme celulare. Din
consideraţii tehnice, expunerea umană se face la nivele reduse de poluanţi aerieni, care nu
ar putea avea efecte ireversibile asupra sănătăţii. În general, studiile clinice aduc dovezi ale
efectelor poluanţilor din aer prin reproducerea lor în condiţii de laborator. Poate fi efectuată
şi expunerea la un anumit nivel, precis determinat. Se poate cuantifica efectul psihologic şi
determina starea de sănătate a subiectului. Acest tip de studii poate determina
prezenţa/absenţa punctelor critice la anumite probe, prin expunere pe termen scurt, la
concentraţii de nivel scăzut de poluanţi diferiţi.
Efectele mirosurilor asupra sănătăţii umane sunt greu de cuantificat, apărând stări de
greaţă, vomă, durere de cap, respiraţie sacadată, tuse, deranjarea somnului, a stomacului,
a poftei de mâncare, iritarea ochilor, nasului şi gâtului. Prin urmare, distrugerea stării de
bună dispoziţie şi a savurării mâncării, liniştii căminului şi a mediului exterior, disturbări,
nelinişti şi depresii, iată câteva dintre efectele raportate de către subiecţi.
112
 Cercetările făcute în condiţii controlate au stabilit cantitativ schimbări în sistemele
respiratorii şi cardiovasculare. Mirosurile sunt percepute prin intermediul sistemului
respirator, care este compus, la nivelul nasului din două organe: epiteliumul olfactiv, o foarte
mică suprafaţă a sistemului nazal şi din terminaţiile nervului trigeminal, care este foarte bine
distribuit la nivelul cavităţii nazale. Epiteliumul olfactiv este extrem de sensibil, oamenii
inhalând adesea pentru a aduce în contact cu această suprafaţă cât mai mult odorant. Nervii
trigeminali iniţiază reflexele de protecţie, cum sunt strănutatul şi întreruperea inhalării la
expunerea la odoranţi cu noxe. Există o dificultate reală în stabilirea relaţiei dintre
intensitatea sau durata expunerii la mirosuri şi magnitudinea efectelor lor asupra acestor
sisteme.

2.6. EFECTELE NOXELOR ASUPRA VEGETAŢIEI ŞI CULTURILOR

Au fost clasificate ca simptome vizibile şi efecte nesemnificative, nonvizibile.

Vegetaţia este mai sensibilă decât animalele la mai mulţi contaminanţi ai aerului şi de
aceea au fost dezvoltate metode ce folosesc reacţia plantelor pentru a măsura şi identifica
contaminanţii.
Efectele poluării aerului asupra vegetaţiei pot fi: moartea, reducerea producţiei şi
degradarea culorilor părților aeriene.
Printre poluanţii ce pot afecta plantele sunt dioxidul sulfurat, fluorura de hidrogen, ozonul
şi etilenul.
Simptomele vizibile reprezintă deviaţii de la starea de sănătate, aşa cum poate fi
percepută prin vizualizare directă.
Pentru plantele cu frunze mari o frunză sănătoasă are o culoare frumoasă, cu o structură
celulară normală în diferite straturi. Deviaţiile de la această aparenţă sănătoasă includ
moartea ţesutului şi grade diferite de pierdere a culorii. Decolorările mai puţin dramatice sunt
cauzate de o reducere a numărului de cloroplaste, un simptom care poartă numele de
cloroză. Prejudiciul cauzat frunzei de poluarea atmosferică poate duce la îmbătrânirea
prematură sau la căderea acesteia. Tulpina sau structura frunzei pot suferi o elongare sau
o deformare. La copacii şi fructele ornamentale pot fi deasemenea vizibile prejudicii aduse
florilor, care pot avea ca rezultat o scădere a producţiei.
Efectele subtibile, nonvizibile, ale poluanţilor din aer implică reducerea creşterii plantelor
şi alterarea proceselor fiziologice şi biochimice, precum şi schimbări în ciclul reproductiv.
O reducerea a producţiei recoltate poate avea loc şi în absenţa simptomelor vizibile.
Acest tip de prejudiciu este de asemenea legat de expunerea cronică pe termen lung la
nivele scăzute de poluare atmosferică. Studiile arată că plantaţiile expuse la aer ambiental
filtrat sau nefiltrat dau recolte diferite, deşi nu se observă simptome vizibile.
Reducerea biomasei totale poate duce la pierderi economice pentru recoltele de cereale
furajere sau fân. Schimbările biochimice sau fiziologice au fost observate la plantele expuse
la poluanţii din aer, aici fiind incluse alterări în fotosinteza netă, răspunsul stomatelor şi
activitatea metabolică. Aceaste studii asupra expunerii au fost făcute în condiţii de laborator.
Înţelegerea acestor procese ar ajuta la identificarea cauzelor reducerilor de producţie.
Studiile de laborator investighează şi interacţiunile dintre poluanţii din aer şi ciclul
reproductiv al anumitor plante: schimbări subtile au avut loc în reproducerea unor specii mai
sensibile, aceste putându-se transforma astfel încât, supravieţuirea şi dezvoltarea lor într-
un anumit ecosistem să devină imposibile.

113
 Poluanţii majoritari din aer, fitotoxici plantelor sunt: ozonul, dioxidul de sulf, dioxidul de
azot, fluoridele şi nitratul peroxiacetilic. Plaja de efecte se întinde de la o mică reducere a
recoltei până la un prejudiciu extensiv, vizibil, depinzând de nivelulul şi de durata expunerii.
Urme vizibile asupra planetelor şi culturilor de salată verde, tutun, orhidee, cauzate de
poluarea atmosferică se transferă în pierdere economică. Prin contrast, urmele vizibile
lăsate pe struguri, cartofi, sau porumb, cauzate de poluarea atmosferică, nu conduc la
pierderi de producţie.
Efectele noxelor asupra pădurilor: pe aproximativ 1,95 x 1010 km2 de suprafaţă planetară
se află păduri în proporţie de 20 % sau chiar mai mult, reprezentând aproximativ o treime
din suprafaţa totală. Câteva tipuri diferite de ecosisteme forestiere pot fi definite ca
dependente de localizarea lor şi speciile prezente. Cea mai mare suprafaţă este cea
ocupată de pădurilor tropicale, urmată de cea a pădurilor din zona temperată, pădurile
musonice şi zonele dependente de flux.
Ecosistemul pădurilor temperate este localizat la latitudini unde a avut loc
industrializarea pe scară largă şi unde există posibilități maxime de interacţiune cu poluanţii
din atmosferă. Impactul poluării aerului asupra ecosistemului pădurii poate fi în beneficiul,
dar şi detrimentul acestuia. Relaţia dintre poluanţii atmosferici şi pădure se poate clasifica
în funcţie de doză, în trei categorii: doză scăzută, doză intermediară şi doză mare. Prin
această schemă de clasificare poate fi clarificat, în mod semnificativ, impactul poluării
aerului asupra pădurilor, pe baza numeroaselor mărturii contradictorii.
a) Doză scăzută - în condiţiile unei doze scăzute, sistemele forestiere acţionează ca
absorbant pentru poluanţii din aer şi, în unele situații, ca sursă. Atmosfera, litosfera şi
oceanele sunt implicate în ciclul carbonului, azotului, oxigenului, sulfului precum şi a altor
elemente, fiecare însă la o scară diferită. În condiţii de doză scăzută, pădurea şi alte sisteme
biomasice utilizează, de mii de ani, compuşii chimici prezenţi în aer şi eliberează alţii.
Industrializarea a crescut concentraţiile de NO2, SO2 şi CO2 pe fundalul atmosferei curate.
Pădurile pot fi surse pentru urmele de gaze din atmosferă, precum hidrocarbonaţii,
sulfidele hidrogenate, NO2 şi NH3. Hidrocarburile sunt eliberate în atmosferă în cantitate de
aproximativ 108.. 2 x108 tone pe an, reprezentând o cantitate de câteva ori mai mare decât
cea generată antropogenic. Emisiile pădurilor sunt mult mai dispersate extensiv şi mai puţin
concentrate decât cele antropogenice.
Sistemele pădurilor sunt de asemenea şi surse de CO2, atunci când au loc incendii
controlate sau necontrolate sau când putrezesc straturile de plante şi frunziş de pe pământ.
În plus, în timpul înfloririi se produce o anumită cantitate de etilenă.
O altă emisie suplimentară în atmosferă este realizată de grăunţele de polen. Polenul
joacă un rol esenţial în ciclul reproductiv al celor mai multe sisteme forestiere, dar poate
altera sănătatea celor alergici.
Contribuţia de sulf a pădurilor este alcătuită din dimetilsulfit, reprezentând 10..25 % din
cantitatea totală eliberată de către sol şi vegetaţie.
Copacii şi solurile pădurilor acţionează ca surse de NH3, oxigen şi hidrogen. Amoniacul
este format în sol de câteva tipuri de bacterii şi ciuperci. Volatilizarea amoniacului şi reacţiile
sale ulterioare în atmosferă depind de temperatura şi de pH-ul solului.
Fertilizatorii sunt utilizaţi ca element de creştere a producţiei, în administrarea pădurii.
Volatilizarea fertilizatorilor aplicaţi poate deveni o sursă pentru amoniacul din atmosferă, în
special dacă este utilizată ureea.
Oxizii de azot sunt formaţi la diferite nivele ale procesului biologic de denitrificare. Acest
proces începe cu azotul. Azotul este redus după aceea, în paşi diferiţi, putându-se forma
NO2, NO, N2O şi N2 şi, în funcţie de condiţii, aceştia sunt apoi eliberaţi în atmosferă.
114
Interacţiunile poluanţilor din aer cu pădurile la concentraţii de doze mici duc la efecte
imperceptibile asupra ciclurilor biologice naturale ale acestor specii. În unele cazuri aceste
interacţiuni pot fi benefice pentru ecosistemul forestier.
Pădurile, la fel ca celelalte sisteme biologice, acţionează ca absorbante pentru
îndepărtarea urmelor de gaze din atmosferă.
b) Doză intermediară - poate duce la efecte măsurabile asupra ecosistemelor forestiere.
Aceste efecte constau în reducerea creşterii pădurii, schimbări ale speciilor forestiere şi
sensibilitate la boli.
Atât investigaţiile de laborator, cât şi cele de teren, arată că SO2 inhibă creşterea pădurii.
Atunci când probe diferite au fost expuse la SO 2 în laborator, s-a constatat o reducere în
creşterea acestora, faţă de cele neexpuse. Investigaţii diverse făcute asupra sistemelor
forestiere, în vecinătatea unor surse punctuale importante, descriu efecte deosebite ce se
manifestă asupra copacilor din vecinătatea apropiată a sursei.
Efectul oxidanţilor fotochimici, în principal al O3 şi a nitratului peroxiacilic (PAN), asupra
pădurilor, a dus la schimbări în compoziţia pădurii şi la schimbarea sensibilităţii la boli. Au
fost observate şi schimbări în compoziţia şi calitatea estetică a pădurii. Pe măsură ce copacii
sunt supuşi unui stress în creştere, datorat expunerii la oxidant, devin mult mai vulnerabili
la gândacul pinului, care le poate aduce moartea subită. Pinul pare a fi mult mai sensibil
decât ceilalţi componenţi ai sistemului forestier, iar expunerea sa continuă la oxidantul
fotochimic poate duce la o evoluţie regresivă, de la specie dominantă la cea minoritară.
Interacţiunile din categoria dozelor intermediare pot induce efecte asupra ciclului de
reproducere al speciilor, utilizării nutrienţilor, producţiei de biomasă şi sensibilităţii la boli.
c) Doză mare - efectele produse la acest nivel pot fi observate chiar şi de către un
observator ocazional. Rezultatele expunerii la o doză mare aduc prejudicii severe, sau chiar
distrugerea pădurii. Condiţiile acestei expuneri sunt asociate aproape întodeauna cu sursele
punctuale de emisie. Poluanţii implicaţi sunt, cel mai adesea, SO2 şi fluorul hidrogenat. Din
punct de vedere istoric, cele mai dăunătoare surse de poluare pentru ecosistemele
forestiere înconjurătoare sunt topitoriile şi instalaţiile de reducerea a aluminiului.
A fost analizat impactul unei topitorii asupra zonelor înconjurătoare, în cazul dozei mari,
pe o rază de ∼ 60 km aflate în bătaia vântului. Au fost analizate parcele de vegetaţie şi s-
au stabilit patru zone de impact pe direcţia vântului:
• până la 8 km de la instalaţiile idustriale, daunele au fost clasificate ca fiind foarte
serioase, în imediata apropiere nemaisupravieţuind copaci sau tufişuri;
• până la ∼ 17 km, zonă de daune serioase (frunzişul copacilor distrus);
• până la ∼ 25 km, daune considerabile unde frunzişul tuturor copacilor nu fusese
distrus, iar mortalitatea copacilor rămâne ridicată;
• până la ∼ 35 km depărtare, daunele sunt considerate a fi moderate, unde frunzişul
copacilor nu este distrus, dar este supus unui anumit stres, iar flora de la nivelul solului este
totuşi redusă.
Poluări severe, care au produs daune serioase au avut loc în câteva rânduri, iar dacă
nu se va avea grijă pe viitor, vor putea apărea surse suplimentare de poluare.

2.7. EFECTELE NOXELOR ASUPRA VIEŢUITOARELOR

Au fost făcute cercetări importante asupra vieţuitoarelor pentru a determina efectele

poluării atmosferice. Societatea acceptă, în general, mai uşor cercetări care ar putea afecta
sănătatea animalelor, decât experimente similare asupra oamenilor.
115
 O muncă considerabilă continuă să fie desfăşurată în legătură cu efectele poluanţilor
asupra animalelor, inclusiv pentru câteva specii, experimente implicând amestecuri de
poluanţi şi amestecuri de sisteme gaz-aerosol. Poluanţii aerului care pun în pericol
animalele sunt aceia care sunt purtaţi de vegetaţie sau depozitaţi în plante. Au fost observaţi
cert câţiva poluanţi ce au efecte negative asupra animalelor. Printre aceştia sunt incluşi
arsenicul, fluoridele, plumbul, mercurul, monoxidul de azot, hidrogenul sulfurat, amoniacul,
formaldehida, etc.
Studiile asupra animalelor sunt făcute în condiţii de experimentare bine definite, pentru
a asigura acurateţea informaţiilor asupra gradului de expunere la un anumit poluant.
Experimentele pe animale prezintă şi avantajul examinărilor postmortem, pentru a
determina alterările specifice, provocate de către poluanţii aerului, asupra plămânului sau
ale altor organe. Aceste examinări produc dovezi concludente pentru definirea relaţiei
cauză-efect, pentru anumiţi poluanţi.
Metalele grele aflate în conţinul vegetaţiei şi apei reprezintă o sursă continuă de
toxicitate pentru animale şi peşti. Arseniul şi plumbul provenit de la topitorii, molibdenul de
la furnale, mercurul de la instalaţiile de sodă, reprezintă poluanţi toxici severi. Otrăvirea cu
mercur a vieţii acvatice reprezintă o problemă recentă, căci eliminarea efectelor celorlalte a
fost îndeplinită, în mare măsură, printr-un control strict al emisiilor industriale.
Fluoridele gazoase cauzează prejudicii şi daune unei mari varietăţi de animale
domestice şi sălbatice deopotrivă, precum şi peştilor, fiind raportate accidente datorate
insecticidelor şi gazelor toxice. Respirarea poluanţilor toxici nu reprezintă o formă majoră de
poluare pentru animalele, ci ingestia alimentelor contaminate de poluanţi.
În cazul animalelor este vorba de un proces de acumulare a poluanţilor din aer în două
etape: în vegataţia sau în furajul care le serveşte drept hrană, iar în secundar, este vorba
de efectele ingestiei asupra animalelor. În afară de vegetaţia infectată, carnivorele (aici fiind
incluşi şi oamenii) consumă organismele animale şi pot ingera astfel, substanţe chimice,
printre care pesticide, erbicide, fungicide şi antibiotice.
Grija sporită pentru mediul înconjurător a scos la suprafaţă importanţa lanţului alimentar
complet pentru sănătatea mentală şi fizică a oamenilor.
Una dintre problemele cele mai recente ale creşterii animalelor este otrăvirea, prin aer,
cu arsenic. O cantitate mare de arsenic (de aproximativ 10 mg/kg), creează probleme
digestive, respiraţie cu miros de usturoi, ciroza ficatului, proastă dispoziţie şi pot fi observate
chiar efecte asupra reproducţiei.
Hrănirea vitelor cu iarbă conţinând 25..50 mg/kg (ppm în greutate) de plumb, poate avea
ca simptome cârceii, spume la gură, spargerea dinţilor, paralizarea muşchilor laringelui.
Simptomele otrăvirii cu molibden la vaci sunt slăbire, anemie, crispare şi decolarea
părului. Vegetaţia conţinând 230 mg/kg din această substanţă, afectează semnificativ vitele.
Mercurul din apă este transformat în metil de mercur de către vegetaţia acvatică. Peştii
mici consumă această vegetaţie, iar ei, la rândul lor, sunt mâncaţi de peştii mai mari şi chiar
de către oameni. În general, nu pot fi comercializate pentru consum uman alimentele cu mai
mult de 0,5 ppm de mercur (0,5 mg /kg). Periodic, emisii accidentale ale unei substanţe
chimice periculoase afectează sănătatea animalelor.
Emisiile de fluor ale industriei producătoare de fosfaţi sau derivaţi ai acestora au produs
daune importante vitelor din întreaga lume; roca de fosfat, materialul primar, poate conţine
până la 4 % fluor, iar o parte din acesta este eliberat în aer (şi apă) în timpul procesului. Din
1950, cercetările au dus la lărgirea domeniului de cunoştinţe despre efectul fluorului asupra
animalelor, realizându-se standarde de diagnoză şi de evaluare a fluorozelor. Toxicitatea
cronică datorată fluorului, numită fluoroză, este observată adesea la vite. Efectele primare
116
ale fluorului la animale se observă la dinţi şi la oase. O doză excesivă slăbeşte smalțul
dinţilor în creştere, iar dinţii abia erupţi se înmoaie, molarii devin inegali. Toleranţa
animalelor la fluor variază, vacile de lapte fiind cele mai sensibile iar păsările cel mai puţin
afectate. Fluoroza animalelor din zonele contaminate poate fi evitată prin păstrarea
concentraţiilor de fluor la un nivel scăzut, sub cel acceptat. Este un fapt demonstrat că, un
consum sporit de săruri de aluminiu şi de calciu poate reduce toxicitatea fluorului din
organismul animalelor.

2.8. ÎNCĂLZIREA PLANETEI PĂMÂNT (ACCENTUAREA EFECTULUI DE SERĂ)

Ce este efectul de seră?

Pentru a se putea ușor înțelege acest fenomen considerăm că este necesară o
comparație a Terrei cu planeta Venus.
În astronomia modernă, Venus este o planetă cunoscută ca având un mediu impropriu
vieții. Misiunile în spațiu au scos la iveală faptul că suprafața planetei este pustie, acoperită
de stânci. Temperatura medie a planetei Venus este mai mare de 460 °C și 10,96 % din
atmosfera acesteia este alcătuită din dioxid de carbon (majoritatea gazului rămas este azot),
nori de acid sulfuric plutesc pe cerul acesteia, iar presiunea atmosferică la nivelul solului
este de 90 de ori mai mare decât cea a Pământului.
Din fericire, lucrurile stau mult mai bine pe Pământ, unde încă putem respira aer
proaspăt, putem admira albastrul cerului şi al oceanelor, priveliştea verde a pădurilor şi
culorile florilor şi unde temperatura medie este de aproximativ 15 °C.
Luând ca referință distanța de la sol la Soare, temperatura medie pe Venus şi Pământ
ar trebui să fie 100 °C, respectiv - 18 °C, deci aceste planete ar trebui sa fie mai răcoroase.
Factorul care menține temperatura planetei noastre cu 33 °C mai mare este prezența
atmosferei Pământului, permițând astfel existența vieții pe Pământ.
Efectul de încălzire al atmosferei este în principal datorat celor două componente
principale ale vieții: apa (ca vapori de apă) şi carbonul (ca dioxid de carbon, CO2) la care se
adaugă, cu participare mai redusă, metanul (CH4), ozonul (O3) și oxizii de azot (NHx).
Ideea că gazele atmosferice pot reține căldură a fost pentru prima dată exprimată de
Joseph Fourier (1768-1830) în jurul anului 1800. El compară atmosfera planetei cu sticla
unei sere: ambele lasă razele solare să treacă, apoi captează o parte a căldurii care nu se
poate reflecta. La acea vreme, Fourier nu cunoştea principiile fizice şi chimice care stau la
baza acestui fenomen, dar l-a denumit ”efect de seră”. Circa şaizeci de ani mai târziu, în
Anglia, John Tyndall (1820-1893) a demonstrat în urma unor experimente, că apa (vaporii
de apă) şi dioxidul de carbon absorb căldura primită sub formă de radiații (IR). El a calculat,
de asemenea, creşterea de temperatură datorată prezenței acestor molecule în atmosferă.
Astăzi, avem evidențe incontestabile că:
 dioxidul de carbon absoarbe căldura sub forma radiațiilor IR,
 concentrația acestui gaz în aer a crescut în ultimii 150 ani,
 temperatura medie a pământului a variat în timpul epocilor anterioare.
Există un consens științific care leagă activitățile umane de accentuarea efectului de
seră - încălzirea globală din cauza emisiilor industriale de dioxid de carbon. Se preconizează
că acest lucru va produce schimbări precum topirea ghețarilor și a straturilor de gheață,
temperaturi extreme, schimbările semnificative ale vremii și creșterea globală a nivelului
mării.

117
 Cum a evoluat Pământul şi clima acestuia?
Utilizând metode științifice diverse, ce aparțin diverselor domenii științifice (chimie, fizică
şi biologie, etc.) studiul istoriei globale a Pământului şi a evoluției vieții se dau tot mai multe
răspunsuri certe acestei întrebări.
Cu siguranță, atât Pământul cât şi atmosfera acestuia s-au schimbat semnificativ în
timpul existenței sale, estimată la 4,5 miliarde de ani. Compoziția gazelor vulcanice
furnizează informații despre compoziția atmosferei preistorice, unde concentrația de dioxid
de carbon a fost de 1000 de ori mai mare decât astăzi. Drept consecință, concentrația de
CO2 a oceanelor a fost de asemenea ridicată. Cea mai mare parte de CO 2 s-a mineralizat
sub formă de carbonat de calciu (CaCO3) şi a format sedimentele marine de carbonați. La
acel timp, radiațiile solare au fost cu 25..30 % mai reduse decât în prezent. Cu aproximativ
3,5 miliarde de ani în urmă cianobacteriile – bacterii microscopice primitive - au fost capabile
să colonizeze mările, unde câțiva reprezentanți încă mai există.
Cianobacteriile, la fel ca plantele superioare, sunt capabile să realizeze fenomenul de
fotosinteză, folosind energia luminii solare pentru a combina dioxidul de carbon şi apa şi
pentru a produce carbohidrați (numiți uzual zaharuri). Un exemplu simplu este formarea
glucozei conform ecuației:
6CO2 + 6H2O + lumina → C6H12O6 (glucoza) + 6O2
Fotosinteza nu doar reduce concentrația de CO2 din atmosferă, ci şi creşte cantitatea
de O2. Conform oamenilor de ştiință, “în prezent planeta noastră este supusă celei mai mari
poluări, iar fotosinteza este singura care poate înfrunta parțial acest fenomen”. Animalele
au fost capabile să evolueze, datorită oxigenului de pe planetă pe care l-au putut respira.
Mai recent, în perioada epocii dinozaurilor (aproximativ 100 de milioane de ani în urmă),
concentrația de CO2 a fost semnificativ mai mare şi drept consecință, media temperaturii a
fost mai ridicată decât astăzi. Dovezile ştiințifice existente arată că în timpul ultimilor 200000
de ani – o clipă din punct de vedere geologic - temperatura medie a planetei noastre a variat
considerabil (figura 31).
Câteva metode ştiițifice de investigare
retrospective ne ajută “să vedem în trecut”. Una
dintre metode constă în studiul compoziției
sedimentelor din adâncul oceanelor. Diferitele
straturi ne dau informații despre numărul şi
natura microorganismelor existente în epocile
geologice. Mai mult decât atât, alinierea
particulelor magnetice a sedimentelor ne poate
da o indicație precisă despre vârsta fiecărui strat.
Studiul carotelor de gheață din epoca
glaciară este de asemenea foarte importantă
pentru a înțelege problemele referitoare la Fig. 31: Variația concentrației de CO2
schimbarea climatică. Printre cele mai fructuoase versus variația temperaturii medii a
Pământului, în ultimii 160000 ani
investigații a fost proiectul rusesc de excavare la (prezent:2000). Valoarea 0 a temperaturii
mare adâncime la stația de cercetare Vostok, în reprezintă media perioadei 1950-1980
Antarctica. Interiorul acestor ghețari este format (sursa: American Chemical Society, 2000)
din zăpadă şi gheață veche de aproximativ 160000 ani.
Analiza izotopică a acestor probe ne dă informații asupra fracției de hidrogen prezent
sub formă de deuteriu (2H, izotopul greu al 1H ) în gheața de adâncime. Aceste valori ne
permit să estimăm temperatura medie în timpul epocilor anterioare. Moleculele conținând
1H sunt mai uşoare decât cele care conțin 2H, evaporându-se mult mai uşor. Astfel, se

118
găseşte mai mult hidrogen şi mai puțin deuteriu în vaporii de apă din atmosferă, comparativ
cu suprafața apei. Precipitațiile sub formă de zăpadă şi ploaie poartă vaporii condensați de
apă pe pământ, schimbând astfel raportul 2H/1H. Această valoare creşte, de asemenea, cu
creşterea temperaturii medii. Mai mult decât atât, se poate analiza compoziția chimică a
bulelor mici de aer captate în gheață pentru a cuantifica concentrația de dioxid de carbon şi
a altor gaze atmosferice din timpul epocilor anterioare.
Datele menționate anterior pot fi reprezentate grafic astfel: pe axa x timpul, pe prima
axă y concentrația de dioxid de carbon din atmosferă, iar pe a doua axă y temperatura medie
(fig. 31). Din acest grafic se poate observa că atât concentrația de CO 2 cât şi temperatura
indică două modele paralele în intervalul 160000 ani în urmă până în prezent. Aceasta este
o indicație clară că între cele două variabile există o corelație directă. O medie a temperaturi
minime (cu 9°C mai mică decât media anilor 1950-1980, 15°C) a avut loc acum 20000 de
ani, în timpul erei ghețarilor. Un maxim a fost întâlnit acum 130000 de ani, cu o valoare puțin
mai mare de 16°C.
Alte investigații retrospective arată că în timpul unor perioade calde, atât concentrația
de CO2 cât şi cea de metan (CH4) au fost mai ridicate. O fluctuație ciclică a picurilor de
temperatură a fost evidențiată la o perioadă de aproximativ 100000 de ani şi această
perioadă a fost începută în era glaciară. În ultimul milion de ani au avut loc 10 glaciațiuni
majore şi 40 de glaciațiuni minore. Printre cauzele acestor variații se pot considera câțiva
„factori astronomici”, cum ar fi mici schimbări în orbita planetei noastre care influențează
distanța Soare-Pământ şi unghiul de incidență al razelor solare. De asemenea, sunt câțiva
„factori atmosferici” cum ar fi capacitatea de reflexie a atmosferei, nivelul atmosferic al
particulelor şi evident concentrația gazelor de seră, precum dioxidul de carbon şi metanul.
Datorită complexității sale, nu putem identifica precis mecanismul conexiunii inverse pe
care se bazează acest fenomen. Este dificil de aflat motivul pentru care într-un anumit
moment temperatura creşte sau scade, inversându-şi astfel tendința. Un lucru se ştie cu
siguranță: Pământul pe care îl cunoaştem acum este foarte diferit față de cel cu 130000 ani
în urmă.
Utilizând modele pentru simulare complexe, oamenii de ştiință au putut prezice
creşterea concentrației de CO2 în atmosferă cu 25 % şi a temperaturii medii cu 0,5..0,6°C
în ultimul secol. Aceste rezultate sunt în concordanță cu datele experimentale.

Echilibrul energetic al Terrei

Soarele este principala sursă de energie
a planetei noastre. Energia, ca de altfel şi
materia, realizează un schimb continuu, în
sistemul Pământ - Atmosferă (Fig. 32).
Jumătate din energia solară care ajunge
pe glob este reflectată sau absorbită de
atmosferă. Radiațiile de energie înaltă sunt
oprite în ionosferă şi radiațiile ultraviolete
(UV) sunt în mare parte absorbite de oxigen
şi ozon. Planeta se încălzeşte din moment ce
absoarbe o parte a radiațiilor care ajung pe Fig. 32: Echilibrul energetic al Terrei
suprafața acesteia. O parte a energiei absorbite este emisă înapoi în spațiu sub formă de
radiații infraroşii (IR). În stare staționară, aproximativ 80% din energia radiată de suprafața
terestră este din nou absorbită în atmosferă. O parte din această energie este reemisă către
pământ (efect de seră), iar partea care rămâne este emisă în spațiu şi este pierdută definitiv.
119
 Rezultatul unui astfel de echilibru dinamic este temperatura medie a Pământului de
15°C, chiar dacă globul nostru este situat în spațiul cosmic unde temperatura medie este
de - 273°C. Efectul de seră permite atingerea unor temperaturi care pot susține viața, dar
dacă o cantitatea mare de energie este reținută în mod continuu de atmosferă (şi apoi
redirecționată spre Pământ) se creează un dezechilibru şi temperatura medie are tendința
să crească.
Mulți dintre noi au simțit efectul de seră, la scară redusă. De exemplu, acest efect îl
întâlnim atunci când lăsam maşina expusă la radiațiile solare cu geamurile închise, în
special în timpul lunilor de vară. Geamurile permit radiațiilor solare să pătrundă în interiorul
maşinii. O parte a acestei energii este absorbită de interiorul maşinii care se încălzeşte, şi
apoi este eliberată parțial sub formă de radiații infraroşii (IR). Radiațiile IR, având o lungime
de undă mai mare decât radiațiile primite, dar totuşi cu o energie mai mică, nu sunt capabile
să treacă din nou prin sticlă. Astfel captate în interiorul maşinii, ele provoacă o creştere
semnificativă a temperaturii. Acest efect este identic cu cel pus în valoare de serele pentru
plante. La nivel planetar, atmosfera se comportă similar cu geamul maşinii. Gazele prezente
sunt transparente la radiațiile solare, dar câteva dintre ele, aşa numitele gaze cu efect de
seră, sunt capabile să absoarbă şi să reflecte radiațiile IR, cauzând o creştere a temperaturii.
Printre gazele cu efect de seră se găsesc: vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul
oxigenul și ozonul, oxizii de azot și altele. Lungimile de undă a radiației maxime absorbite
pentru cele mai importante gaze cu efect de seră sunt redate în fig. 22.
Oamenii de ştiință au dovezi că fenomenul de încălzire globală există şi că se datorează
în principal accentuării efectului de seră, datorită concentrației majorate a gazelor cu efect
de seră. O absorbție majorată a energiei de către atmosferă duce la creşterea temperaturii
medii şi este determinată de o instabilitate a echilibrului energetic.
Datorită concentrației atmosferice relativ înalte, contribuția majoră la efectul de seră al
atmosferei este dat de vaporii de apă și CO2.
Vaporii de apă reprezintă cel mai puternic gaz de seră din cauza prezenței legăturii
hidroxilice care absoarbe puternic în regiunea infraroșie a spectrului de lumină. Apa din
atmosfera pământului nu este doar sub punctul său de fierbere (100 °C), dar la altitudine
mai mare se află sub punctul de congelare (0 °C), datorită atracției foarte polare a apei.
Conținutul de apă al atmosferei ca întreg este în mod constant epuizat prin precipitare.
În același timp, el este în mod constant completat prin evaporare, cel mai vizibil din mări,
lacuri, râuri și pământ umed. Alte surse de apă atmosferică includ combustia, respirația,
erupțiile vulcanice, transpirația plantelor și diverse alte procese biologice și geologice.
Conținutul global al vaporilor de apă din atmosferă este suficient de mare pentru a
acoperi suprafața planetei cu un strat de apă lichidă de aproximativ 25 mm adâncime.
Precipitațiile medii anuale ale planetei sunt de aproximativ 1 metru, ceea ce implică o rapidă
fluctuație a apei în aer – în medie, timpul de rezidență al unei molecule de apă în troposferă
este de aproximativ 9 până la 10 zile.
Dioxidul de carbon (CO2) și celelalte gaze cu efect de seră, fiind nepolare, se ridică
deasupra vaporilor de apă. Absorbția și emisia acestor compuși contribuie la emisia
Pământului în spațiu și, prin urmare, la efectul de seră planetar. Aceast efect de seră este
direct observabil, prin caracteristici spectrale distincte față de vaporii de apă, și observată
că crește odată cu creșterea nivelului de CO2.
Dimpotrivă, adăugarea de vapori de apă la altitudini mari datorată traficului aerian are
se pare un impact disproporționat, motiv pentru care au efecte de încălzire disproporționat
de mari.

120
 Este mai puțin clar cum ar răspunde înnorarea la un climat în încălzire; în funcție de
natura răspunsului, norii ar putea fie să amplifice fie să atenueze parțial încălzirea din gazele
cu efect de seră cu durată lungă de viață.
În absența altor gaze cu efect de seră, vaporii de apă ai Pământului s-ar condensa la
suprafața planetei.
Oamenii de știință disting astfel între gaze cu efect de seră care nu sunt condensabile
și gaze cu efect de seră condensabile, respectiv vaporii de apă.
Dioxidul de carbon (CO2) nu poate fi considerat un compus toxic sau dăunător, din
contră este necesar pentru generarea vieții şi este baza pentru producția primară în lanțul
trofic (producția de zaharuri şi biomasă prin intermediul fotosintezei) și joacă un rol important
în procesul respirator al organismelor („hormon respirator”).
Astfel, chiar dacă CO2 are un efect favorabil asupra vieții, o concentrație crescută din
acest gaz în aer nu implică efecte benefice suplimentare ci numai efecte negative. Dioxidul
de carbon devine dăunător la concentrații de peste 3000..5000 ppm, (valori la care ar
scădea concentrația efectivă de oxigen disponibilă în plămânii umani).
Pericolul pentru planeta noastră rezultă din aceleaşi proprietăți care fac acest gaz atât
de important pentru viață: capacitatea de absorbție a căldurii sub forma radiațiilor IR.
În 1896, chimistul suedez Svante Arrhenius (1859-1927), a estimat că o dublare a
concentrației de dioxid de carbon în atmosferă poate duce la creşterea temperaturii medii
cu 5..6°C la suprafața Pământului. Arrhenius a trăit vremurile Revoluției Industriale și a
prezentat descoperirile sale într-un jurnal, raportând că omenirea a ars cărbunii în aer. Din
ce în ce mai mult combustibil, îndeosebi cărbune, a fost necesar pentru a face ca maşinăriile
să funcționeze mai repede. Producția a fost de asemenea crescută prin apariția de noi
fabrici. Arderea extensivă de combustibil fosil a dus la o creştere continuă a concentrației
de CO2 în aer.
Observație!!! Părți per milion, reprezintă o unitate de măsură a concentrației şi nu este inclusă în Sistemul Internațional
(SI) al unităților de măsură. În practicile uzuale este folosit din conveniță: de exemplu 1ppm CO 2 este egal cu 1 cm3 per 1
m3 de aer.

Pentru a se înțelege implicațiile viitoare ale accentuării efectului de seră, în condițiile

încălzirii globale şi a fenomenelor asemănătoare, un factor cheie este să înțelegem dacă şi
cum creşterea concentrației gazelor de seră în aer (în special CO2) duce la o creştere a
temperaturii medii ale Terrei.
Trebuie înțelese toate variabilele implicate şi corelațiile dintre aceste variabile, cu scopul
de a aplica în mod corect modelele şi pentru a găsi soluții viabile. Astăzi avem evidențe
sigure că concentrația de CO2 a crescut cu aproximativ 25 % în ultimii 100 de ani. Cele mai
extinse investigații în acest scop au început la observatorul din Mauna Loa (Hawai) în 1958.
Această stație de cercetare, administrată de Centrul Național de Cercetare Atmosferică
(National Center for Atmosferic Research, USA; www.ncar.ucar.edu), încă colectează date
cu privire la diverşii factori ce afectează schimbarea climatică.
În ciuda fluctuațiilor anuale, datele de la NCAR prezintă clar o creştere a concentrației
de CO2 de la aproximativ 315 ppm în 1958 la 370 ppm în 2003. Datele colectate la Mauna
Loa sunt în corelație cu acelea colectate de Green-Net și de Administrația Națională
Oceanică şi Atmosferică (NOAA, USA; www.noaa.gov) care arată că activitățile umane cu
debut în 1970 (Revoluția Industrială) au produs o creștere cu 40 % a concentrației
atmosferice de dioxid de carbon (CO2), de la 290 ppm în 1850 la 402,36 ppm în 2017),
rezultând o rată de creștere medie de 0,71 ppm pe an, dar cu o accentuare a acestei creșteri
la 1,8 ppm per an în ultimii cinci ani.

121
 Ultima actualizare, realizată de sursa menționată, pe data de 5 noiembrie 2018, arată
deja o concentrație de 405,04 ppm pentru august 2018 (fig.23).
NOAA în ultimul raport arată că temperatura medie în câteva zone de pe glob a crescut
cu 5 °C în perioada 1950..2018 (fig. 33).
Tendinţa de încălzire a planetei este continuă, iar temperatura medie în 2017 a fost cu
0,9 C mai ridicată decât media perioadei de referinţă, 1951..1980, au descoperit cercetătorii
o

de la Goddard Institute for Space Studies (GISS) al NASA din New York.
Alte câteva estimări indică faptul că temperatura medie a planetei noastre a crescut cu
0,6 °C din 1880.
În pofida acestor date, nu suntem 100 % siguri că încălzirea este datorată concentrației
însemnate de CO2 şi a altor gaze de seră de origine antropică.
Totuşi, dovezi experimentale nu pot
fi ignorate și ele susțin cu claritate că
încălzirea din ultimii ani este, cel puțin
parțial cauzată de concentrațiile mărite
al acestor gaze.
Astfel, Arrhenius a supraestimat că
temperatura a crescut datorită dublării
concentrației de CO2. Modelele actuale
sugerează că o dublare a concentrației
de CO2 duce la o creştere a temperaturii
medii a suprafeței Pământului cu
1,0..3,5°C. Dacă această încălzire va
avea loc sau nu, depinde de posibilele
Fig. 33: Evoluția temperaturilor medii ale aerului
acțiuni ale umanității din viitorul (ianuarie-aprilie 2018) pe glob (față de mediile
apropiat. perioadei 1950..2018)
Ştiința, şi anume contribuția la (sursa: NOAA)
capacitatea de înțelegere a mecanismelor de absorbție a radiațiilor infraroşii de gazele cu
efect de seră, va ajuta omenirea să găsească soluții adecvate la această amenințare
(substituție, limitarea emisiilor etc.). Acesta este rolul socio-politic pozitiv al ştiinței.

De ce dioxidul de carbon (CO2), vaporii de apă (H2O) şi metanul (CH4) sunt gaze cu
efect de seră, în timp ce principalele două componente ale aerului, azotul (N 2) şi oxigenul
(O2) nu produc efectul de seră?
Răspunsul este dat de structura tridimensională a acestor molecule (fig. 34).
Structura Lewis a moleculelor se bazează pe aşa numita „regulă a octetului”. Aceasta
prevede că o moleculă este stabilă atunci când toți atomii săi (cu excepția hidrogenului) tind
să îşi realizeze o configurație de maximum opt electroni pe ultimul strat, atât prin perechi de
electroni de valență cât şi prin perechi de electroni neparticipanți. În cazul moleculelor
biatomice (ex. O2 şi N2), structura Lewis este identică cu structura tridimensională a
moleculei, care nu poate fi decât liniară. În cazul moleculelor cu trei sau mai mulți atomi sunt
posibile variații ale geometriei spațiale, iar forma poate fi prezisă pe baza structurii Lewis.
Electronii de pe stratul exterior pot fi implicați în formarea legăturilor simple (Cl 2), duble (O2)
sau triple (N2). Factorul cheie care stabileşte forma tridimensională a moleculelor este
repulsia dintre perechile de electroni, atât a celor de valență cât şi a celor neparticipanți,
datorată încărcării negative. Din acest motiv, perechile de electroni se vor dispune una față
de cealaltă la distanța maximă posibilă, în funcție de lungimile legăturilor, obținând astfel
energia potențială (de repulsie) minimă posibilă.
122
 Conceptul de repulsie în combinație cu structurile Lewis, poate fi aplicat într-o simplă
procedură pragmatică pentru prezicerea structurii tridimensionale a unei molecule. Se va
descrie această abordare având ca exemplu metanul (CH4). În primul rând este necesară
cunoaşterea numărului de electroni de pe stratul exterior al fiecărui atom. Carbonul (C,
număr atomic 6, Grupa IV A a tabelului periodic) are patru electroni pe stratul exterior,
lipsindu-i astfel încă patru electroni pentru a completa octetul. Aceşti electroni adiționali
derivă din patru atomi de hidrogen, conținând fiecare câte un electron (H, număr atomic 1,
Grupa I A). Al doilea pas implică desenarea structurii Lewis a CH 4, singura combinație
posibilă fiind cu atomul de carbon în centru, înconjurat de patru atomi de hidrogen legați prin
legături simple, patru perechi separate de electroni (fig. 34).
În scopul reducerii energiei poteniale, între cele patru perechi de electroni (toate perechi
de electroni de valență, în acest exemplu) care sunt legate de patru atomi de hidrogen, se
impune formarea unei structuri tetraedrice. Figura tridimensională ce satisface aceste
cerințe ilustrează un tetraedru, un tip de piramidă triangulară cu atomul de carbon în interior,
în poziție centrală şi cei patru atomi de hidrogen în colțuri. Unghiurile fiecărei legături H-C-
H sunt de 109,5˚. O astfel de structură a fost demonstrată experimental şi este comună
multor molecule prezente în natură şi care conțin carbon.
Aceeaşi procedură poate fi folosită pentru studierea moleculei de triclorfluormetan
(CFCl3), un gaz cu efect de seră aparținând grupului clorfluorcarbonaților (freon 11, CFC
11), substanțe foarte periculoase pentru stratul de ozon ozonosferic. Folosind aceeaşi
metodă, observăm că atomii de fluor (F) şi clor (Cl) au şapte electroni externi, aparținând
grupei halogenilor. Dacă fiecare atom al acestor halogeni împarte un electron cu carbonul
din centrul structurii Lewis, regula octetului este îndeplinită. Carbonul va fi înconjurat de
patru perechi de electroni (octet), în timp ce fluorul şi clorul vor împărți o pereche de electroni
fiecare, trei perechi rămânând libere (octet). În cazul CFCl3, tetraedrul nu este perfect,
deoarece legăturile C-Cl şi C-F au lungimi diferite.

Triclorfluormetan (CFCl3) Ozon (O3) Amoniac (NH3)

Dioxid de carbon (CO2) Vapori de apă (H2O) Metan (CH4)

Fig. 34: Structura moleculară tridimensională a moleculelor unor gaze de seră

În unele molecule, atomul central (structura Lewis) poate avea unele perechi de
electroni neparticipante. În acest caz, energia de respingere este mai mare decât a

123
electronilor din legătură, deoarece perechea de electroni neparticipanți „ocupă mai mult
spațiu”. De exemplu, în cazul amoniacului (NH3) molecula nu este plană, azotul fiind în
centrul unui triunghi şi cei trei atomi de hidrogen la colțuri. Perechea liberă de electroni a
azotului împinge perechile de electroni de valență sub planul azotului, împreună cu cei trei
atomi de hidrogen legați, molecula putând fi astfel considerată un tetraedru, cu un atom lipsă
din vârful unui colț ocupat de o pereche de electroni neparticipanți. Repulsia puternică a
acestora conduce la micşorarea unghiului legăturilor H-N-H (107,5˚) în comparație cu
unghiul moleculei de metan. Astfel, molecula de amoniac este o piramidă triangulară, cu
atomul de azot în vârful piramidei şi atomii de hidrogen în cele trei colțuri ale bazei acesteia
(fig. 34).
Structurile Lewis utilizează atomii în descrierea structurii moleculei, perechile
neparticipante de electroni nefiind incluse în structură, chiar dacă acestea ajută în
determinarea structurii.
Acelaşi fenomen se verifică în cazul moleculei de apă (H2O), în care cei doi atomi de
hidrogen împart fiecare sigurul lor electron cu oxigenul, care are şase electroni externi, în
scopul formării unei configurații stabile de octet. Şi această moleculă poate fi considerată
un tetraedru, cu oxigenul în centru şi două colțuri cu atomi lipsă, în locul acestora găsindu-
se două perechi de electroni neparticipanți. Forța de repulsie este mai mare decât aceea a
singurei perechi de electroni din molecula de amoniac, molecula de apă având astfel o formă
de „V”, cu unghiul legăturii H-O-H egal cu 104,5˚ (fig. 34).
În cazul moleculei de dioxid de carbon (CO2) situația este puțin diferită. Această
moleculă conține un atom de carbon cu patru electroni de valență şi doi atomi de oxigen,
fiecare cu câte şase electroni de valență. Distribuirea celor două perechi de electroni între
atomul de carbon şi fiecare dintre cei doi atomi de oxigen conduce la formarea a două
legături duble. Deoarece carbonul, în acest caz, nu are perechi de electroni neparticipanți,
molecula este plană şi liniară cu carbonul în mijlocul celor doi atomi de oxigen (fig. 34).
Până acum am discutat despre legături covalente, în care fiecare atom participă cu unul
(sau doi) electroni la formarea legăturilor cu alți atomi.
Cazul ozonului (O3) este însă diferit de cele tratate pană acum. Oxigenul central al
moleculei de ozon formează o singură legătură coordinativă cu un oxigen lateral şi o
legătură dublă covalentă cu alt oxigen lateral (atomul din dreapta în fig. 34). În legăturile
coordinative, doar un atom pune în comun cei doi electroni necesari formării legăturii, iar
celălalt doar acceptă perechea oferită. În acest mod, regula octetului este îndeplinită pentru
toți cei trei atomi de oxigen. Datorită perechii de electroni neparticipanți ai oxigenului central,
molecula de ozon are formă de „V”, similară moleculei de apă, cu unghiul legăturii O-O-O
de 117o.

Care este modul de interacțiune între radiațiile infraroşii şi moleculele gazelor cu efect
de seră?
Cunoscând modului de identificare a structurii tridimensionale a moleculelor se poate
examina modul de interacțiune a gazelor cu efect de seră cu radiațiile infraroşii.
Absorbția şi reemisia radiațiilor IR pot explica modul în care dioxidul de carbon
contribuie la efectul de seră. Moleculele CO2 absorb energia radiațiilor solare cu lungimi de
undă specifice (directă şi reflectată). Se înregistrează un salt cuantic la un nivel energetic
superior asociat cu vibrația moleculei. Apoi molecula tinde spre starea fundamentală,
emițând radiații IR cu lungimi de undă mai lungi comparativ cu cele incidente.
O parte dintre acestea se reîntorc spre suprafața terestră, fiind absorbite parțial şi
provocând creşterea temperaturii. Dioxidul de carbon şi vaporii de apă (H 2O absoarbe
124
radiații IR cu λ = 2,5 µm şi 6,5 µm) sunt principalele gaze cu efect se seră, dar orice moleculă
capabilă să absoarbă în IR este un potențial gaz cu efect de seră: metanul (CH4), protoxidul
de azot (N2O), ozonul (O3) şi clorfluorcarburile (ex. CFCl3).
Din contră, moleculele de azot (N2) şi oxigen (O2) nu sunt gaze cu efect de seră,
deoarece pot vibra, sunt simetrice şi neutre din punct de vedere electric, fiind formate din
atomi identici şi cu aceeaşi electronegativitate, vibrația lor nu induce variații ale momentului
de dipol, deci nu absorb radiații IR.
Interacțiunile dintre radiațiile electromagnetice şi materie sunt importante în vederea
menținerii condițiilor ideale pentru viața pe planeta noastră. Numai unele lungimi de undă
specifice pot fi absorbite de către molecule. Aceste interacțiuni oferă diferite posibilități
pentru analiza structurii atomilor şi a moleculelor (ex. metode spectrometrice).

Radiația electromagnetică IR are caracteristici ondulatorii şi corpusculare. Orice undă electromagnetică

este formată dintr-un vector electric şi unul magnetic, perpendiculari între ei şi pe direcția de propagare.
Radiația electromagnetică este caracterizată prin frecvență (v), lungime de undă (λ, măsurată în unități de
lungime) şi alte proprietăți ale câmpurilor electrice şi magnetice.
Deoarece lungimea de undă este invers proporțională cu frecvența, cele două variabile fiind corelate prin
ecuația:
Ν = c λ-1
(unde c reprezintă viteza luminii, c ≈ 3 x 10 8 m x s-1),
Radiația cu lungimea de undă mai mare are o energie mai joasă şi viceversa.
Din punct de vedere corpuscular, radiația electromagnetică este asociată cu particule numite fotoni,
purtătoare de forță electromagnetică. Acestea prezintă dualism undă-corpuscul. Fotonii de energii diferite
cuprind întregul spectru electromagnetic precum, razele X, lumina vizibilă, undele radio, etc. Fotonii au masa
nulă şi se mişcă în vid cu viteza luminii. Teoria atomică consideră materia formată din grupuri organizate de
atomi şi molecule, la rândul lor constituiți din nuclee încărcate pozitiv (datorită prezenței protonilor) şi electroni
încărcați negativ ce se rotesc în jurul lor. Electronii se găsesc în orbitali, care reprezintă zona din jurul nucleului
în care există probabilitatea maximă de a găsi electroni. De fapt, fiecare orbital este asociat unui nivel de
energie, electronii ocupând orbitalii după anumite reguli bine definite. În 1925, fizicianul Wolfgang Pauli (Viena,
1900 – Zurich, 1958) enunța principiul său denumit „Principiul de excluziune al lui Pauli”. Pe scurt, această
regulă stabileşte că aranjarea electronilor într-un atom este guvernată de patru numere cunatice: n (numărul
cuantic principal), l (numărul cuantic azimutal sau secundar) m (numărul cuantic magnetic) şi s (numărul
cuantic de spin) şi orice combinație a acestor numere indică o anumită stare a electronului. Într-un atom nu
poate exista decât un singur electron caracterizat de acelaşi grup de patru numere cuantice n, l, m şi s. Un
orbital atomic poate fi ocupat cu maxim doi electroni ce trebuie să difere cel puțin prin numărul de spin, s, care
poate lua valorile ± 1/2, funcție de mişcarea de rotație a electronului în jurul axei sale. Pentru fiecare stare
cuantică, orbitalul corespunzător este asociat cu un nivel de energie.
Configurația electronică asociată cu cel mai mic nivel de energie se numeşte stare fundamentală de
energie. În acest caz toți electronii sunt localizați în orbitalii cu nivelul minim de energie, în acord cu principiul
lui Pauli.
Starea fundamentală defineşte toate proprietățile fizico-chimice ale unui element, inclusiv proprietățile
structurale şi cele legate de reactivitatea sa chimică. Aceste reguli discutate mai sus pot fi aplicate şi
moleculelor, indiferent de complexitatea lor, de la cele simple biatomice, de tipul hidrogenului şi oxigenului
molecular, la macromolecule ca ADN. Diferența constă în complexitatea orbitalilor moleculari.
Aşa cum am menționat, interacțiunea între radiația electromagnetică şi materie se realizează prin
intermediul fotonilor. Un atom sau o moleculă pot absorbi numai fotoni care transportă o anumită cuantă de
energie, astfel configurația de electroni poate atinge o nouă arajare, corespunzătoare unui nou nivel de energie
permis pentru acea moleculă (salt cuantic). Nivelele de energie sunt discontinue, astfel numai unele salturi
cuantice pentru o moleculă specifică sunt permise, în acord cu structura şi configurația sa electronică. Starea
moleculară de „excitare” se obține atunci când un electron din învelişul exterior poate „sări” la un orbital asociat
cu un nivel energetic superior. Razele X-, Y- şi UV au suficientă energie, putând chiar distruge legăturile
covalente (ex. cazul formării O2 din O3 datorită absorbției UV-B şi UV-C). Lumina vizibilă poate excita unele
molecule, dar nu poate rupe legăturile. Razele IR nu produc o excitare efectivă a moleculei, dar pot cauza
vibrația legăturilor moleculare.

125
 Moleculele excitate, pe lângă surplusul de energie, indică proprietăți fizico-chimice specifice (unghiurile
şi lungimea legăturilor, potențial redox, etc.) care pot fi mult diferite față de propietățile lor din starea
fundamentală. În consecință, reactivitatea moleculelor poate fi semnificativ modificată. După absorbirea
radiației transportate de fotoni, o moleculă tinde să revină rapid la un nivel de energie inferior. Astfel, procesele
de „relaxare” permit unei molecule să revină la nivelul său minim de energie permis. Relaxarea se poate realiza
în diferite moduri. Procesul poate readuce pur şi simplu o moleculă la starea sa fundamentală sau poate
conduce la formarea unor noi molecule, prin interacțiunile dintre aceste molecule excitate şi/sau reacțiile cu
alți atomi/molecule prezente în sistem. Când o moleculă revine pur şi simplu la starea sa fundamentală nu
suferă transformări chimice, surplusul de energie disipânduse în două moduri diferite: prin procese cu emitere
şi fără emitere de radiație. În primul caz, energia cinetică a moleculelor de obicei creşte şi cauzează „ciocniri”
între molecule, ducând la încălzirea totală a sistemului prin cedarea energiei. În procesele în care se formează
noi molecule, surplusul de energie este folosit pentru crearea de noi legături chimice.
Când molecula disipează surplusul de energie, de obicei emite radiații la lungimi de undă mai mari. De
exemplu, absorbția unui foton poate determina „saltul” unui electron la un orbital cu energie mai mare, fără a
trece prin diferite nivele energetice intermediare ale moleculei. Revenirea la starea fundamentală se realizează
prin trecerea electronului prin toate nivelele energetice intermediare şi prin emiterea de fotoni cu energie egală
cu diferența dintre două nivele succesive. Astfel, este posibil ca o moleculă să poată absorbi energie la o
anumită lungime de undă şi să realizeze un „salt cuantic”, dar la revenirea la starea sa fundamentală, energia
este emisă sub forma a două sau mai multe grupuri de energie mai joasă şi lungimi de undă mai mari.
Absorbția unei radiații este un fenomen posibil. Alți factori determină dacă şi cum o moleculă va absorbi o
radiație incidentă care este în mod potențial absorbabilă. Radiațiile infraroşii au energie mică comparativ cu
cele ultraviolete, insuficientă pentru ruperea legăturilor covalente. Radiațiile IR pot cauza salturi cuantice ce
pot corespunde, în baza lungimii lor de undă, vibrației unei legături specifice dintr-o moleculă. Aceste molecule
pot fi identificate sau caracterizate pe baza lungimilor de undă IR absorbite, aşa numitul spectru infraroşu al
moleculei.
La molecula dioxidul de carbon cele două legături duble covalente C=O sunt puțin „elastice”. Ele nu trebuie
considerate ca şi bare rigide ce leagă atomii, ci mai mult ca spirale. Ele sunt capabile de alungire, comprimare
şi deformare, permițând vibrații ca răspuns la absorbția de energie. Două tipuri de vibrații apar prin absorbția
IR:
- vibrații de alungire
- vibrații de deformare.
La rândul lor, vibrațiile de alungire sunt împărțite în două subtipuri:
- în primul caz, pentru CO2, atomul de carbon rămâne fix, în timp ce cei doi atomi de oxigen se
îndepărtează şi se apropie simultan de carbon, deplasându-se în direcții opuse şi în linie.
- în al doilea caz, carbonul şi unul dintre atomii de oxigen se apropie, în timp ce cel de-al doilea atom
de oxigen se îndepărteză şi viceversa, întotdeauna mişcându-se în linie dreaptă.
Vibrațiile de deformare ale atomilor, spre deosebire de vibrațiile de alungire, nu se deplaseză de-a lungul
unei axe drepte, deoarece atomii se pot deplasa deasupra şi dedesubtul planului axei. Există două subtipuri
similare de vibrații de deformare:
- în cazul CO2, cei doi atomi de oxigen oscilează deasupra şi dedesubtul planului, mişcându-se în
aceeaşi direcție perpendiculară pe axă,
- în timp ce în al doilea caz direcția este oblică.
Similar cu ce se întâmplă într-o spirală, se consumă mai puțină energie pentru „deformarea” legăturilor
decât pentru „alungirea” sau „comprimarea” lor. Energia consumată depinde de natura mişcării, de „rigiditatea”,
de alungire a legăturilor şi de masa atomilor în mişcare. Astfel, sunt necesare energii şi lungimi de undă IR
diferite:
- vibrațiile de deformare IR sunt induse de absorbiția razelor IR cu λ = 15000 µm (energie joasă),
- vibrațiile de alungire IR sunt necesare raze cu λ = 4237 µm, cu energie mai mare în comparație cu
cele precedente.
Un alt factor ce trebuie luat în considerare este schimbarea de distribuție de sarcini electrice (variația
momentului de dipol) necesară moleculei pentru a absorbi radiații IR. În vederea ilustrării acestei idei,
considerând ca exemplu CO2, atomii de oxigen tind să rețină electronii în mai mare măsură comparativ cu
atomul de carbon, atomul de oxigen fiind mai electronegativ decât atomul de carbon. Astfel, atomul de carbon
are o sarcină parțial pozitivă (+2δ) şi fiecare atom de oxigen are o sarcină parțial negativă (-δ):
O-δ- C+2δ - O-δ.
În molecula de CO2 sunt permise numai două tipuri de vibrații de alungire.
În vibrațiile de alungire, datorită simetriei moleculei, mişcarea celor doi atomi de oxigen este simetric opusă
şi variația momentului de dipol este zero. Spectrul de absorbție IR este specific unei molecule şi poate fi
126
considerat o „amprentă” a moleculei studiate. Acesta este detectat cu ajutorul unui spectrometru IR. Radiația
emisă de un filament incandescent traversează proba depusă într-un recipient transparent cu grosime definită.
Dacă radiațiile IR emise au lungimea de undă corectă (poate fi variată de către analist într-un anumit interval)
se va induce un salt cuantic de energie în moleculele probei.
Microundele (λ = 105 µm) au o energie mult mai joasă în raport cu radiațiile UV şi IR şi nu permit nici
ruptura şi nici vibrația legăturii, dar această energie este suficientă pentru a determina rotația moleculelor în
interacțiunile cu lungimile de undă specifice. În cuptoarele cu microunde obişnuite λ este stabilită în vederea
creşterii vitezei de rotație a moleculelor de apă din mâncare. Rotirea rapidă a acestor molecule, una contra
celeilalte determină fenomenul de fricțiune, care cauzează căldura ce coace alimentele. Simplificând, acesta
este similar cu frecarea mâinilor în zilele friguroase de iarnă pentru a le încălzi. Practic, microundele „fierb”
mâncarea în apa conținută de aceasta.

De ce este considerat dioxidul de carbon (CO2) principalul gaz vinovat de accentuarea

efectului de seră?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie revăzute cunoștințele științifice despre
acest gaz și despre circuitul carbonului.
Primo Levi, chimist şi scriitor italian, arată că dioxidul de carbon este una dintre
principalele materii prime pentru organismele vii şi unul dintre principalii produşi ai
descompunerii acestora deși nu este o componentă principală a atmosferei, ci numai o urmă
de reziduu nesemnificativ, de treizeci de ori mai puțin concentrat decât argonul. Cu toate
acestea ”toate organismele vii: plantele, animalele şi oamenii, cu întreaga lor istorie
milenară, cu opiniile lor diferite, noblețe şi orgoliu, îşi au originea în această urmă de
impuritate”. În lucrarea sa, Levi urmăreşte istoria unui atom de carbon, de la calcarul mineral
(CaCO3), pentru ca apoi să ajungă la o moleculă de CO2, apoi la o moleculă de glucoză
(C6H12O6) dintr-o frunză până la a deveni parte a creierului autorului însuşi. Acest atom de
carbon, care are deja o istorie milenară va continua să „trăiască” nelimitat.
Continuitatea materiei nu este un concept nou. Era cunoscută și extrem de bine
sintetizată într-un concept comunicat în Cartea I-Ching (denumită şi Cartea Schimbărilor),
scrisă în China acum aproximativ 3000 de ani: „Nimic nu se crează, nimic nu se distruge ...
totul se transformă”. O teorie similară a fost enunțată de Heraclit (filozof grec din secolele
VI-V îdC) care a introdus conceptul de ”panta rei”: totul curge (se transformă). Am putea
spune că astfel de teorii filozofice sunt corecte la un nivel atomic: atomii nu se schimbă, ei
îşi transformă şi îşi modifică statutul lor original prin diferiți compuşi anorganici, organici şi
molecule pentru ca adesea să revină la forma lor inițială.
Ciclul carbonului este un fascinant exemplu dintre nesfârşitele cicluri ale materiei (fig.
24).
În fiecare an, aproximativ 215 miliarde de tone de carbon sunt extrase din atmosferă
sub formă de CO2. Puțin mai mult de jumătate (110 miliarde de tone) din acest carbon este
folosit în procesele de fotosinteză, devenind carbohidrați, care în cele din urmă sunt
transformați în masă vegetală şi ulterior animală. Cea mai mare parte din restul de CO2 se
dizolvă în oceane, unde se concentrează biologic în structura coralilor şi în cochiliile
moluştelor, pentru ca apoi să contribuie la formarea altor minerale şi roci din adâncurile
mărilor şi oceanelor. Astfel, suprafața terestră împreună cu oceanele şi adâncurile lor
reprezintă o foarte bogată sursă de CO2. Concentrarea acestei molecule în diferitele
componente ale ecosferei este într-o stare staționară, sau echilibru dinamic, aceeaşi
cantitate de CO2 fiind extrasă şi recuperată în diferite componente, păstrând astfel întreaga
concentrație constantă.
O parte din dioxidul de carbon este eliberat înapoi în atmosferă. Plantele şi animalele
mor şi biomasele lor sunt descompuse de către microorganisme în CO 2 şi alte molecule.
Materia vie este de asemenea transformată în CO2, H2O, molecule ale anabolismului
127
(proteine, enzime, etc.) şi rezervă de energie (hidrocarburi complexe, grăsimi, etc.).
Animalele şi plantele elimină CO2, carbonații din roci se descompun degajând în aer CO2
datorită factorilor atmosferici (ex. ploi acide), iar emisiile vulcanilor conțin CO 2. O parte din
dioxidul de carbon atmosferic emis este apoi reabsorbit şi ciclul continuă.
Dacă ar exista numai poluare de origine naturală pe planeta noastră, atunci
mecanismele de feedback ar putea menține o stare de echilibru de durată.
Oamenii, chiar dacă respiră, mănâncă, produc resturi metabolice, trăiesc şi mor ca şi
animalele, nu au alte specii rivale şi pot manipula mediul înconjurător natural fără a se
supune regulilor geneticii şi ecologiei populațiilor animale. Din nefericire, această situație
are un preț: odată cu obținerea unei dezvoltări sociale şi economice de-a lungul ultimului
secol, cu avantajele aduse de Revoluția Industrială, oamenii nu au arătat atenție suficientă
mediului şi au afectat echilibrul natural. Activitățile antropice de astăzi produc CO2 la un nivel
prea ridicat şi procesele de feedback natural nu pot să atingă un nou echilibru.
Astfel, acest gaz continuă să fie acumulat în atmosferă, împreună cu alte gaze cu efect
de seră generate ca rezultat al activităților umane, dintre care aport major în acest proces
are:
1. Procesele de combustie rapidă a combustibililor fosili într-o perioadă scurtă de timp,
în comparație cu timpul necesar pentru acumularea energiei solare depozitată de milioane
de ani în compuşi de carbon. Combustibilii sunt arşi într-o atmosferă bogată în oxigen, astfel
carbonul se combină cu oxigenul rezultând CO2 şi alți produşi de combustie. Revoluția
Industrială apărută în Europa la sfârşitul anilor 1800 s-a bazat pe cărbune, care a fost folosit
pentru funcționarea motoarelor cu aburi în mine, fabrici, locomotive şi vapoare. În timpurile
noastre, cărbunele este încă folosit pe scară largă în multe părți ale planetei pentru
generarea electricității. Descoperirea petrolului şi a derivaților săi a permis răspândirea
vehiculelor mici, mai precis a automobilelor. Revoluția Industrială a schimbat complet stilul
de viață al oamenilor şi a determinat creşterea nevoii noastre de energie.
Creşterea producției de energie şi consumul combustibililor fosili au determinat o
degajare rapidă a produşilor de combustie în atmosferă. CO 2 este majoritar între aceşti
compuşi şi concentrația sa atmosferică s-a transformat de la cca 290 ppm în 1860 la cca
400 ppm în prezent. Rata creşterii concentrației este în urcare constantă, fiind în ultimii ani
de 1,5..1,8 ppm CO2 pe an (fig. 23).
Anual, sunt folosite cantități de combustibili fosili corespunzătoare unui conținut de
carbon de 5 miliarde de tone.
2. Defrișările și despădurirea prin ardere poate modifica semnificativ ciclul carbonului,
afectând concentrația de CO2 din atmosferă. În condiții naturale, pădurile îndeplinesc funcția
de plămâni ai planetei deoarece folosesc CO2 pentru a produce O2 şi zaharuri prin procesul
de fotosinteză. După descompunere, carbonul din țesuturile plantelor intră în ciclul
carbonului, fiind foarte posibil folosit în formarea de noi molecule de CO 2. Aceste
mecanisme au o contribuție semnificativă în menținerea constantă a concentrațiilor de dioxid
de carbon în atmosferă dar, despădurirea reduce dramatic capacitatea de fixare a CO 2 prin
fotosinteză, ceea ce conduce la o creştere netă a concentrației acestui gaz. Anual, o
suprafață de pădure de 150.000 km2 este tăiată sau, mai rău, arsă. Arderea copacilor, pe
lângă pierderea capacitații de fotosinteză, conduce la formarea unei cantități semnificative
de dioxid de carbon prin combustie (1..2 miliarde de tone pe an). În cazul tăierii copacilor,
resturile organice rămase formează lent CO2 prin descompunerea biomasei vegetale. Chiar
şi în cazul substituirii pădurilor cu câmpuri cultivate şi a folosirii lemnului pentru construcții,
80 % din absorbția de CO2 prin fotosinteză se pierde.

128
 3. Un alt factor de influență foarte important este agricultura. De fapt, există mai mult
carbon stocat în soluri decât în întrega biomasă care acoperă suprafața pământului. Când
solurile sunt mobilizate prin lucrări agricole, o importantă cantitate de carbon stocată în sol
se pierde prin procese microbiene, adăungându-se la CO2 atmosferic. Carbonul stocat în
sol a fost acumulat prin creşterea vegetației pe acel teren şi captat mai ales prin fotosinteză.
Procesele de exploatare mai eficientă a solului prin agricultură pot oferi o soluție parțială
pentru echilibrarea degajării de CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili.
Cantitatea totală de carbon eliberată în atmosferă ca rezultat al activităților umane (din
combustia rapidă a combustibililor, despăduriri și agricultură) este de aproximativ 7 miliarde
de tone pe an.
Oceanele şi biosfera absorb aproape jumătate din acest carbon, restul rămânând în
atmosferă ca şi cantitate adițională (cca. 3 miliarde de tone pe an) şi se adaugă la baza
„naturală”.
La nivel global, dioxidul de carbon este poluantul care pune cele mari probleme în ceea
ce priveşte efectul de seră şi fenomenul de încălzire globală. Ştim că surplusul de carbon
din atmosferă, 3 miliarde de tone pe an, derivă dintr-o producție de 11 miliarde de tone de
CO2 pe an, după datele publicate de American Chemical Society, 2000.

Care sunt celelate gaze cu efect în accentuarea efectului de seră?

Care este ponderea, sursele și modul lor de acțiune lor?
Estimările recente făcute de International Panel for Climate Change, IPCC, sugerează
că aproximativ jumătate din efectul încălzirii globale a planetei se datorează emisiei în
atmosferă a gazelor cu efect de seră, altele decât CO2, (tabel. 22) respectiv: metan, ozon,
freoni și hexaflorură de sulf și protoxidul de azot. Proporția de participare la accentuarea
efectului de seră a acestor gaze, ca și concentrația și rata evoluția ei în perioada 1850 -
2017, potențialul lor de încălzire globală (GWP) și viața lor medie este cuprinsă în sinteză
bibliografică în tabelul 22.
Trebuie reținut că nu toate gazele cu efect de seră au aceeaşi eficiență în absorbția
radiației IR. Această capacitate este testată cu ajutorul Potențialului de Încălzire Globală
(Global Worming Potential, GWP), care compară celelalte gaze cu efect de seră cu CO2,
etalonat cu valoarea GWP = 1 (tabel 22).
Metanul - (CH4) este al doilea gaz cu efect de seră, după CO2, în ordinea participării la
accentuarea efectului de seră. El are o capacitate proprie superioară de absorbție a
radiațiilor IR comparativ cu CO2 În conformitate cu Intergovernmental Panel on Climate
Change (IPCC), efectul general al încălzirii globale se datorează în proporție de 17%
metanului (CH4).
Metanul provine dintr-un mare număr de surse, atât antropice cât şi naturale. Ambele
surse contribuie la creşterea concentrației atmosferice de metan, contribuția majoră fiind
alocată totuşi surselor naturale.
CH4 este un gaz natural prezent în subteran, putând fi eliberat în atmosferă prin fisurile
rocilor. Suplimentar acestei prezențe naturale, activitățile umane adaugă o cantitate
însemnată de metan, obținută din exploatarea zăcămintelor naturale subpământene şi
rafinarea petrolului.
Metanul este şi un produs al descompunerii biomasei vegetale. Pe lângă sursele
provenite din ciclurile naturale biogeochimice, oamenii contribuie artificial la suplimetarea
într-un ritm rapid a surselor de producere a metanului, prin suprafețele cu deşeuri şi prin
despădurire.
129
 În unele cazuri, gazul natural produs din deşeuri (îndeosebi un amestec de CO 2, metan
şi alte hidrocarburi) este captat şi folosit pentru încălzirea locuințelor, apoi fiind eliberat în
atmosferă.

Tabel 22: Proporția de participare la accentuarea efectului de seră, concentrația

și rata evoluția ei în perioada 1850 - 2017, potențialul de încălzire globală (GWP)
și viața medie a gazelor cu efect de seră
(sinteză bibliografică)
Participare Concentrație
Gaze cu efect de seră
la accen- (ppm) Rată
Viața
tuarea evoluție
GWP* medie
Denumire Formula efectului actuală
1850 Actual (ani)
uzuală/comercială chimică de seră* (ppm/an)
(%)
Dioxid de carbon CO2 52 280 402 +1,8 1 50…200
Metan CH4 17 0,7 1,7 +0,01 7 12
Ozon** O3 13 0,01 0,07 - instabil
CFC-11 CFCl3 4680 60
CFC-12 CF2Cl2 10720 120
CFC-113 CF2Cl-CFCl2 6039 90
CFC-114 CF2Cl-CF2Cl 9860 200
HCFC-22 CHF2Cl 1780 14
Freoni

HCFC-141b CH3-CCl2F 713 7,1

HCFC-142b CH3-CF2Cl 13 1850 17,8
HCFC-124 CHFCl-CF3 599 6
HCFC-152a CHF2-CH3 3450 26
HFC-125 CHF2-CF3 129 1,5
HFC-134a CH2F-CF3 1400 14
HFC-143a CH3-CF3 440 40
Hexaflorură de sulf SF6 22450 stabil
Protoxidul de azot N2O 5 0,28 0,31 +0,0008 158 120
*GWP - Potențialului de Încălzire Globală (Global Worming Potential, care compară celelalte gaze cu efect de
seră cu CO2, etalonat cu valoarea GWP=1
**Ozon troposferic

Activitățile agricole şi zootehnice contribuie, de asemenea, la creşterea concentraței

atmosferice de metan. Un exemplu în acest sens sunt lanurile de orez şi digestia unui număr
mare de animale (bovine, ovine şi specii similare) pe o suprafață restrânsă. Animalele
erbivore sunt rumegătoare şi dețin bacterii simbiotice specifice sistemului lor digestiv
complex, fundamentale pentru digestia celulozei prezente în hrană (îndeosebi ierburi). La
baza acestui proces digestiv stă fermentația anaerobă realizată în structura digestivă numită
„rumen”, în care pe lângă degradarea celulozei în carbohidrați simpli, se formează şi metan.
Acesta este apoi eliberat în atmosferă prin orificiile aparatului digestiv. Dacă considerăm ca
o singură vacă poate produce 500 de litri de metan pe zi, putem aprecia că întreaga cantitate
de metan este semnificativă. Unele estimări indică aproximativ 73 milioane de tone de
metan pe an produse de rumegătoarele din întreaga lume! În mod similar, termitele au
bacterii simbiotice în tubul lor digestiv, care le ajută în digerarea ligninei şi celulozei,
producând metan.
Există şi alte posibile surse pentru degajarea metanului în atmosferă. De exemplu,
încălzirea planetei ar putea intensifica degajarea acestui gaz din sedimentele oceanelor,
mlaştinilor, turbăriilor şi permafrostului (strat de sol înghețat permanent de la latitudini
înalte). În aceste zone, o cantitate semnificativă de metan rămâne „blocată” între moleculele
de apă şi o creştere de temperatură poate cauza degajarea acestui gaz.

130
 Din fericire, media de viață a metanului în atmosferă este relativ scurtă (12 ani) în
comparație cu aceea a dioxidului de carbon (50-200 ani) şi a altor gaze cu efect de seră
(tabel 22). CH4 este rapid transformat în molecule mai puțin periculoase care intră în alte
cicluri de transformare. Complexitatea formării din numeroase surse şi transformări chimice
ale metanului, face dificilă înțelegerea şi evaluarea contribuției acestui gaz asupra încălzirii
globale.
Ozonul - în cânturile Iliadei şi Odiseei, poetul grec Homer (800 îdC.) a descris mirosul
acru şi înțepător pe care aerul îl are după o furtună. Spre sfârșitul secolului XVIII acelaşi
miros a fost semnalat în vecinătatea unor maşini electrice. S-a crezut că un astfel de
fenomen s-a datorat prezenței electricității în aer. Termenul „ozon” provine din cuvântul
grecesc „ozein” (care miroase) şi a fost pentru prima dată atribuit acestui gaz în anul 1840
de către Christian F. Schönbein (1799-1868). El a fost primul care a intuit că acest miros
straniu se datora prezenței unui gaz format de descărcarile electrice în aer în timpul
furtunilor. Molecula de ozon (O3) a fost pentru prima dată izolată acum 40 de ani, studierea
acestui gaz începând astfel destul de recent. În prezent există o literatură ştiinnifică bogată
dedicată acestui gaz, deoarece acesta este legat de două fenomene importante: creşterea
concentrației de ozon troposferic şi diminuarea stratului de ozon mezosferic-stratosferic. La
nivelul ozonosferi, O3 are un rol fundamental în protejarea biosferei prin blocarea excesului
de raze UV, iar la nivel troposferic este poluant, fiind astfel periculos pentru sănătate şi
mediu.
Efectul său iritant asupra sistemului respirator apare la concentrații mai mari de 0,1 ppm
= 214 µg/m3. În condiții standard (1 atm, 0 °C) 1 ppm de O3 corespunde la aproximativ 2,140
µg de O3 pe m3.
Limita concentrației acestui gaz în atmosferă, comunicată de legile europene este de
180 µg/m3.
Ozonul este o componentă majoră a smogului fotochimic, fiind şi un gaz cu efect de
seră. Ozonul, fiind implicat în efectul de seră (conform statisticilor IPCC), este al treilea gaz
în ordinea contribuției (13 %) la efectul de încălzire globală.
De asemenea, O3 fiind precursorul speciilor chimice OH- şi NO3-, oxidanții principali
prezenți în atmosferă, acesta poate influența semnificativ media timpului de viață a altor
gaze cu efect de seră prezente în aer, ca metanul şi hidroclorfluorcarburile (HCFC),
asumându-şi astfel un rol indirect în efectul de seră.
Contribuția exactă a acestui gaz în încălzirea globală nu este uşor de estimat. O 3 nu
este un poluant primar, neexistând surse directe naturale sau antropice. Acest gaz este un
poluant secundar tipic, format la nivelul troposferei în urma unei serii de reacții fotochimice.
În ozonosferă este format prin interacțiunea razelor UV şi a oxigenului molecular (O2).
Aproximativ 10..15 % din ozonul troposferic este generat în ozonosferă, zona stratosferei,
și ajunge în troposferă prin mișcările maselor de aer.
Reacțiile fotochimice pentru formarea O3 implică diferite molecule, de tipul
hidrocarburilor şi oxizilor de azot (NO x), considerați precursori ai acestuia. Fotosinteza
ozonului (sinteza ozonului realizată prin acțiunea luminii) la un nivel troposferic (aproximativ
10% din total) are loc în mod similar cu a ozonului din ozonosferă, dar în acest caz sursa
principală de oxigen atomic O• este diprotoxidul de azot ce duce la formarea O 3.
Corelația între concentrațiile acestora din urmă şi cea a ozonului este complexă, ceea
ce complică studiile asupra contribuției O3 la efectul de seră.
Rolul ozonului în absorbția radiațiilor IR depinde într-o mare măsură de altitudine şi de
poziția geografică. Se estimează că reducerea statului de ozon înregistrată în stratosferă în
ultimii 50 de ani a condus la răcirea suprafeței planetei. La nivel troposferic, din contră,
131
creşterea concentrației de ozon a dus la creşterea temperaturii medii a Pământului.
Dezvoltarea metodei analitice (Schönbein), folosită încă din 1850 pentru cuantificarea
ozonului, ne permite compararea valorilor din prezent cu cele din trecut. În Europa, nivelul
ozonului din troposfera joasă a rămas constant până în 1950, dar de atunci până în anul
2000 s-a înregistrat o creştere de circa 1 % pe an. Astăzi, concentrația medie a acestui gaz
este de aproximativ 0,03..0,07 ppm.
Protoxidul de azot (N2O), cunoscut ca şi „gaz ilariant”, este de obicei folosit ca
anestezic în stomatologie şi chirurgie. N2O prezent în atmosferă provine în special din surse
naturale (oceane şi terenuri agricole) şi din procese industriale agricultură şi de combustie
a biomaselor. În general, protoxidul de azot este produs prin acțiune bacteriană ca parte a
ciclului azotului prin nitrificarea aerobică, în care NH4+ este oxidat la NO2-, eliberând N2O.
De asemenea, N2O este şi un produs al denitrificării anaerobe, în care NO 3- şi NO2- sunt
reduşi la azot molecular (N2) şi un produs secundar a altor căi metabolice bacteriene.
Emisiile antropice de protoxid de azot sunt în creştere şi vizează agricultura, ca şi în
cazul metanului. N2O se evaporă din îngrăşăminte azotate (amoniac, uree şi azotat de
amoniu). Conversia în N2O este mare, mai ales în cazul amoniacului anhidru, ieftin şi larg
utilizat. De exemplu, se estimează că circa 5 % din azotul din îngrăşămintele aplicate pe
terenurile din zona Ontario, Canada, este transformat în N2O (circa 11 % în NOx). Producția
de N2O poate fi accelerată în solurile tropicale, ca o consecință a despăduririi.
De asemenea, N2O este produs prin combustia cărbunelui, precum şi ca rezultat al unor
procese industriale şi arderi de biomasă. Concentrația protoxidului de azot atmosferic a
crescut cu aproximativ 12 % din timpurile preindustriale, cu o rată de 0,25 % pe an în timpul
ultimei decade. În atmosferă, acest gaz are o viață medie de 120 ani, potențialul lui de
încălzire globală (GWP = 158) fiind cu mult mai mare decât al dioxidului de carbon şi
metanului (tabel 22).

Clorfluorcarburile (CFC), agenți uzuali de răcire numiți freoni, sunt compuşi

xenobiotici, neexistenți în natură până în anul 1930, moment în care s-a început producerea
lor sintetică. Clorfluorcarburile sunt rar denumite după nomenclatura IUPAC, folosindu-se
mai des denumirile lor comerciale.
Nomenclatura comercială CFC are la bază un cod format din două numere: primul indică numărul atomilor
de carbon din moleculă, iar al doilea numărul de atomi de fluor. După acest sistem, triclorfluormetanul (CFCl 3)
este denumit CFC-11, datorită prezenței unui atom de fluor şi a unui atom de carbon. Analog,
diclordifluorometanul (CF2Cl2) este denumit CFC-12, etc.
În prezent, folosirea acestor compuşi este interzisă în toate statele care au semnat
„Protocolul de la Montreal privind substanțele care depreciază stratul de ozon” (1987).
Aceste substanțe au fost folosite până de curând în fabricarea spray-urilor, extinctoarelor
cu spumă chimică, fluidelor frigorifice (în frigidere şi sisteme de aer condiționat), spumelor
poliuretanice şi solvenților.
Pe lângă implicarea lor în diminuarea stratului de ozon, aceste substanțe sunt şi gaze
cu efect de seră. Ele sunt importante datorită capacității lor de absorbŃie a radiațiilor IR într-
o regiune a spectrului electromagnetic, în care nici un alt gaz cu efect de seră menționat nu
absoarbe. Această regiune, numită “fereastră atmosferică” cuprinde lungimi de undă între 8
µm şi 11 µm. De exemplu, CFC-12 (CF2Cl2) este un gaz cu efect de seră puternic, deoarece
absoarbe în acelaşi interval de lungimi de undă.
În vederea protejării stratului de ozon, din anul 1980, clorfluorcarburile au fost înlocuite
cu hidroclorfluorcarburi (HCFC) şi hidrofluorcarburi (HFC). Ambele clase de compuşi
afectează într-o măsură mai mică stratul de ozon, deoarece conțin mai puțin clor. Mai mult
132
decât atât, viața lor medie în atmosferă este mai scurtă decât a clorfluorcarburilor (tabel 13).
Producția de HCFC va fi intreruptă în 2020 în țările industrializate, deoarece sunt foarte
eficiente ca gaze cu efect de seră.
O altă clasă de compuşi ce înlocuiesc clorfluorcarburile sunt perfluorcarburile (PFC),
hidrocarburi în care toți atomii de hidrogen sunt înlocuiți cu atomi de fluor. Acestea sunt
gaze cu efect de seră foarte eficiente ce au potențial de încălzire globală (GWP) care variază
de la 7000 la 12000. Perfluorcarburile înlocuiesc clorfluorcarburile în producția de fluide
frigorifice şi semiconductori, pe lângă faptul că sunt produşi secundari ai metalurgiei
aluminiului şi uraniului.
Una dintre cele mai mari valori ale potențialului de încălzire globală (> 22000) aparține
hexaflorurii de sulf (SF6), un compus stabil în atmosferă folosit ca izolant termic şi electric.
Acest gaz este prezent în concentrații foarte scăzute, dar concentrația sa creşte într-un ritm
rapid: 4,6% pe an.
Împreună CFC, HCFC, HFC, PFC şi SF6 sunt de asemenea numite urme de gaze,
întrucât sunt prezente în concentrații foarte mici în atmosferă (aproximativ 10 -8 %). Cu toate
acestea, contribuția lor la încălzirea globală e semnificativă, 13 % - similară cu cea atribuită
ozonului troposferic, datorită valorii ridicate a potențialului de încălzire globală al acestor
gaze (tabel 22).

Schimbarea globală a climei: scenarii posibile în viitor!

Influența impactului uman asupra încălzirii globale a planetei este deja acceptată de
marea parte a cercetătorilor. Dar, complexitatea prezicerii evoluției acestui fenomen duce
adesea la contradicții în privința gravității sale reale.
Concentrația troposferică a gazelor cu efect de seră este în creştere, per totalul lor cu
1,5 % pe an. Aceasta se datorează îndeosebi creşterii populației globului, metodelor
industriale şi agricole moderne.
În ultimul secol, populația mondială s-a triplat şi se preconizează o dublare sau poate
chiar o triplare în următorii 100 de ani. Producția industrială este de 50 de ori mai mare decât
acum 50 de ani şi este posibil să se dubleze în următorii 50 de ani. Producția de energie a
crescut cu 23 %, în mare măsură datorită folosirii combustibililor fosili. Aceasta a cauzat o
creştere în atmosferă a concentrației de CO2, valoare prezisă să se dubleze până în
2030..2050 ținând cont de estimările din 1860. Toți aceşti factori ar putea determina o
creştere a temperaturii globale medii, modelele actuale prezentând valori de la 1,0 °C la 3,5
°C.
Perspectivele anului 2100 ar putea fi similare cu perioada de temperaturi maxime atinse
pe planeta noastră acum 130000 ani. Temperatura medie globală era de 16 °C, calotele
polare erau mai mici şi oceanele aveau un nivel superior cu 5 m.
Dacă ceva asemănător s-ar întâmpla astăzi, multe insule şi țări ca Olanda şi o mare
parte a Bangladeşului s-ar scufunda. Milioane de oameni ar fi nevoiți să-şi părăsească
locurile natale. O situație şi mai rea s-ar înregistra în cazul topirii suprafețelor înghețate,
nivelul mărilor ar creşte cu 0,15..0,95 m, punând în pericol oraşe celebre de coastă: New
York, Miami, Veneția şi Bangkok.
O creştere a temperaturii ar putea fi o amenințare şi asupra sănătății oamenilor şi a
animalelor. Încălzirea ar putea favoriza o dezvoltare mult mai rapidă a agenților patogeni şi
în consecință, o răspândire largă a epidemiilor. În plus, temperaturile ridicate ar putea
permite o extindere a arealului de difuziune al agenților patogeni, limitați în anumite zone
ale globului (ex. agenții patogeni tropicali). Această distribuire ar putea fi directă sau
indirectă, fiind cauzată de exemplu de migrația vectorilor care transportă patogenii (muşte
133
şi țânțari). Un mecanism similar ar putea duce la răspândirea malariei în Europa şi Statele
Unite.
Câteva exemple specifice derivate din modelare predictivă computerizată sunt
prezentate în cele ce urmează. Creşterea temperaturii globale ar diminua solubilitatea
gazelor în apă, oceanele şi alte ape de suprafață degajând mai mult dioxid de carbon în
atmosferă. De asemenea, o creştere a temperaturii ar favoriza dezvoltarea şi înmulțirea
rapidă a fitoplanctonului (vietăți microscopice fotosintetice), ducând la fixarea unei mari
cantități de CO2 prin fotosinteză. Există însă şi posibilitatea obținerii unui efect invers
(negativ pentru fitoplancton), datorat încălzirii care poate modifica circulația maselor de apă
marină şi diminua aportul nutrienților (mai ales azot şi fosfor).
O creştere a temperaturii globale medii ar duce cu certitudine la o restricționare a
suprafeței acoperite de ghețari. Aceasta ar putea cauza diminuarea reflexiei (şi creşterea
absorbției) radiațiilor solare (albedo), conducând la o ulterioară creştere de temperatură.
Încălzirea globală ar putea permite arborilor să crească la latitudini mai mari. Deoarece
procesul lor de fotosinteză este mai eficient în comparație cu cel al muşchilor şi lichenilor,
rezultatul final ar trebui să fie un efect major de absorbție a CO 2. Acelaşi fenomen, însă, ar
putea duce la o deşertificare semnificativă la latitudini joase, datorită diminuării precipitațiilor
şi evaporării prea rapide.
Încălzirea planetei ar putea cauza evaporări majore de apă la nivelul pământului, ceea
ce ar conduce la creşterea atmosferică a umidității şi accentuarea efectului de seră,
deoarece apa sub formă de vapori este cel mai puternic gaz cu efect de seră. Aceasta ar
determina formarea mai multor nori. Dintre aceştia, cei joşi contribuie la efectul de seră, în
timp ce norii înalți sunt mai eficienți în reflectarea şi dispersia radiațiilor solare. Efectul global
datorat prezenței norilor pare să conducă la o scădere a temperaturii.
Un alt efect de răcire poate fi creat de prezența aerosolilor atmosferici. Aceştia sunt
formați de obicei din particule foarte mici de sulfat de amoniu, (NH4)2SO4, obținut din reacția
compuşilor azotați şi dioxidul de sulf (SO2) emis atât din surse naturale (vulcani, etc.) cât şi
antropice (folosirea combustibililor fosili etc.). Efectul de răcire se datorează reflexiei şi
difuziunii radiațiilor solare.
Unele dintre aceste scenarii sunt catastrofice, dar trebuie să considerăm că toate aceste
schimbări e posibil să se întâmple gradat. Omenirea va avea şansa să ia măsurile necesare,
dacă la nivel global se adoptă o politică corectă privind mediul înconjurător (prin monitorizare
şi protecție).

2.9. DISTRUGEREA STRATULUI DE OZON STRATOSFERIC-MEZOSFERIC

Ozonosfera se extinde de obicei între 20 şi 35 km altitudine (stratosfera), dar poate

ajunge pană la 50-55 km (stratosfera superioară şi mezosfera). Aici, oxigenul se
concentrează sub formă moleculară triatomică, în ozon (O3).
Cantitatea totală de ozon dintr-o coloană verticală a atmosferei se exprimă în unităţi Dobson (UD), care
este măsura „grosimii” ozonului din coloana respectivă şi reprezintă înălţimea, exprimată în miimi de cm, pe
care ar avea-o acea coloană dacă tot ozonul ar fi adus lângă suprafaţa terestră la temperatura şi presiunea
standard (0°C şi 1 atm). Înălţimea coloanei în acest caz ar fi de ordinul 1 – 4 mm. Valorile astfel exprimate
variază între 250 UD la Ecuator şi 400 UD la latitudini mari la echinox (primăvara în emisfera nordică, toamna
în cea sudică).

Ozonul din ozonosferă este de o importanţă vitală pentru omenire deoarece absoarbe
radiaţia UV dăunătoare, din domeniul 200..300 nm, împiedicând-o astfel să ajungă la
134
suprafaţa Pământului. Se pare că ozonul a jucat un rol definitoriu în formarea atmosferei
actuale a Pământului. El se găseşte în proporţie neglijabilă în troposferă (0,000005 % sau
0,05 ppm) şi atinge un maxim de concentraţie ce poate ajunge până la valori de cca. 10..15
ppm la altitudini de 20..30 km.
Deşi ozonul se află într-un proces permanent de creaţie şi distrugere, concentraţia de
ozon din ozonosferă - „stratul de ozon„ este relativ constantă.
Stratul de ozon este zona atmosferei terestre (cu limita inferioară la cca 15..20 km
înălțime și limita superiară la 40..55 km înălțime) care este alcătuită într-o mai mare parte
din ozon. Acest strat conține 90% din ozonul care se găsește în atmosferă și absoarbe 97
%..99 % din radiațiile ultraviolete de frecvență înaltă (domeniul 200..300 nm). Practic, este
vorba de aer ozonat și nu de ozon pur, având un număr mai mare de molecule de ozon în
compoziție decât aerul obișnuit.
În intervalul de altitudini menționat, oxigenul molecular disociază sub acţiunea radiaţiei
UV, iar oxigenul atomic rezultat interacţionează cu cel molecular, dând naştere moleculei
de ozon, O3, dacă există un al treilea component (N2 ori O2, cele mai abundente două
molecule din atmosferă) care să preia excesul de energie eliberat prin această reacţie și ca
urmare are loc creșterea temperaturii.
Fotosinteza ozonului:
O2 + (λ< 242 nm) → 2 O•
O2 + O• → O3.
Fotoliza ozonului.
O3 + (240 nm < λ < 340 nm) → O2 + O•
Cea mai mare parte a ozonului (aproximativ 90 %) se formează la circa 30 km altitudine,
deasupra ecuatorului, unde intensitatea radiațiilor solare este maximă. În mod neobişnuit,
razele UV pot cataliza atât formarea cât şi distrugerea moleculelor de ozon.
Razele UV-C cu λ < 242 nm pot scinda oxigenul molecular (O2) în oxigen atomic (O),
care prezintă o reactivitate ridicată. Oxigenul atomic este un radical şi este simbolizat O •.
Acesta se leagă rapid de O2, obținându-se O3.
În reacția inversă, moleculele de ozon formate absorb radiațiile solare cu 240 nm < λ <
340 nm (UV-A, UV-B şi unele UV-C), realizându-se fotoliza ozonului, ruperea legăturii
chimice a unui atom de oxigen din molecula de ozon. Ca rezultat, vom avea din nou un
radical O• plus o molecula de oxigen.
Cele două reacții fotochimice sunt catalizate de radiații UV, lungimile lor de undă fiind
esențiale, specifice pentru fiecare reacție. Combinarea celor două reacții duce la un echilibru
dinamic care menține constantă concentrația de ozon şi permite absorbția excesului de
radiații UV.
În acest mod se produc (şi se distrug) circa 4000 tone de O3 pe secundă.
Timpul de viaţă al ozonului variază mult cu altitudinea. În stratosfera joasă acesta este
de câteva săptămâni şi, deorece este mult mai mare decât scala temporală a mişcărilor
atmosferice care este de o zi, distribuţia este controlată mai ales de dinamica stratosferică.
În troposferă ozonul este distrus rapid şi la fel se întâmplă şi în stratosfera superioară.
Prezenţa ozonului este şi cauza încălzirii puternice a stratosferei.
Există totuși variaţii importante ale cantităţii de ozon care se datorează se pare
fenomenelor de transport naturale şi, transformărilor fotochimice/chimice.
O parte a ozonului este transportat din zonele ecuatoriale spre poli de vânturile
stratosferice, care se adună în vârtejuri polare. Observațiile din satelit şi de pe suprafața
terestră au permis determinarea distribuției medii de ozon, în funcție de latitudine şi de
anotimp (fig. 25). La latitudini tropicale, concentrația de ozon oscilează în cursul anului, de
135
la 250 la 300 DU (unități Dobson). Aceste valori sunt practic stabile, deoarece activitatea
fotochimică se datorează iradierii solare care este constantă. La alte latitudini, variațiile sunt
majore, concentrația maximă de O3 înregistrându-se de la latitudini medii la latitudini înalte.
Diferențele longitudinale în concentrația de ozon sunt limitate, datorându-se în general
variațiilor din mediul oceanic şi terestru. În plus, se înregistrează oscilații anuale
semnificative (până la 40 %) şi fenomene sporadice locale (ex. erupții vulcanice) care pot
provoca variații până la 10 %. Alte variații semnificative pot fi cauzate de condițiile meteo
locale.
Bine cunoscuta „gaură de ozon” este un fenomen descoperit deasupra Antarcticii. În
fiecare an în timpul lunilor de primăvară australă (septembrie - noiembrie) concentrația
ozonului stratosferic scade datorită variațiilor naturale sezoniere.
Acest fenomen înfruntă o amplificare antropică. Din anul 1980, datorită unor poluanți
aerogeni antropici, reducerea concentrației de ozon a devenit mai puternică de la an la an.
Fenomenul a fost denumit de mass-media „gaura de ozon” a Antracticii, datorită
concentrației foarte reduse de ozon găsită în acea arie a ozonosferei. Recent, a fost
descoperită și o mică gaură de ozon la Polul Nord, peste Marea Arctică.
Distrugerea ciclică a ozonului stratosferic se datorează prezenței unui număr mare de
poluanți atmosferici gazoşi care pot descompune ozonul prin diferite reacții, favorizate de
condițiile climatice sezoniere.
Poluanții antropici implicați sunt de obicei stabili în troposferă, dar se degradează în
stratosferă datorită iradierii UV, formând ”halogenii” - radicali de clor şi de brom (Cl• şi Br•)
foarte reactivi în prezența ozonului.
Radicalii halogenilor sunt în general de origine antropică, derivând din clorfluorcarburi
(CFC), denumite „freoni” şi bromfluorcarburi sau „haloni” (care pot conține şi clor).
Ambele clase de compuşi includ gaze cu efect de seră foarte active. Aşa cum sa
menționat anterior, freonii - CFC, sunt molecule foarte uşoare, mult mai uşoare decât aerul,
imposibil de descompus la altitudini mici şi insolubile în apă. Sunt compuşi ce conțin clor,
fluor şi carbon, folosiți ca agenți de răcire şi carburanți.
Aceste substanțe au fost interzise prin Protocolul de la Montreal.
Alți compuşi implicați în acest fenomen sunt hidroclorfluorcarburile (HCFC), ei înlocuind
CFC. Aceştia conțin mai puțin clor, sunt mai puțin activi în distrugerea stratului de ozon şi
mai puțin persistenți în atmosferă, având o viață medie în atmosferă ce poate varia între 1,5
şi 40 de ani față de 60..400 de ani în cazul CFC. Deoarece şi HCFC sunt gaze active cu
efect de seră, producția acestora ar trebui abandonată.
Halonii, folosiți în cazul extinctoarelor pentru incendii, conțin brom care este mai reactiv
decât clorul în distrugerea stratului de ozon. Din fericire, aceştia sunt mult mai puțin folosiți
şi în consecință mai puțin concentrați în atmosferă.
Toate substanțele gazoase emise în atmosferă care conțin clor şi brom sunt potențiali
agenți în distrugerea stratului de ozon. De exemplu solvenții industriali clorurați precum
clorformul, 1,1,1-tricloretanul şi tetraclormetanul.
Reacțiile în lanț care duc la distrugerea ozonului la Poli implică poluanții clorurați şi bromurați.
Principalele surse de clor sunt:
- acidul clorhidric (HCl) și clornitratul (ClONO2), derivați din descompunerea clorfluorcarburilor.
- pentaprotoxidul de azot (N2O5) ajuns în stratosferă este o sursă de oxizi de azot (NO x) şi joacă un rol
important în chimia atmosferei.
- acidul azotic (HNO3) are un rol semnificativ, deoarece menține clorul activ la un nivel ridicat.
Producția de clor şi brom molecular: Trăsătura principală a acestei chimii neobişnuite este că sursele de
clor (HCl şi ClONO2), respectiv brom se transformă în halogeni moleculari:
a) HCl + ClONO2 → HNO3 + Cl2

136
 b) ClONO2 + H2O → HNO3 + HClO
c) HCl + HOCl → H2O + Cl2
d) N2O5 + HCl →HNO3 + ClONO
e) N2O5 +H2O → 2HNO3
Acidul azotic (HNO3) format în aceste reacții este reținut în “norii stratosferici polari”, ducând astfel la
reducerea concentrației de oxizi de azot (NOx). Acest fenomen, numit “denoxificare” este foarte important,
deoarece micşorează viteza de eliminare a ClO care ar putea reacționa cu NO2, formând ClONO 2. Acesta
contribuie la menținerea clorului activ la un nivel ridicat.
Rolul radiațiilor solare şi distrugerea catalitică a ozonului: Radicalii de clor şi brom determină distrugerea
moleculei de ozon. Datorită efectului catalitic al norilor stratosferici polari, în timpul primăverii australe, se
formează o cantitate foarte mare de radicali liberi de clor şi brom, fapt care contribuie la distrugerea stratului
de ozon. În primul rând, are loc fotoliza halogenilor moleculari (radiația solară este reprezentată prin energie,
hν):
Cl2 + νh → 2Cl*
Br2 + νh → 2Br*
Acum pot începe reacțiile în lanț de distrugere a ozonului. Formarea clorului activ necesită radiații
luminoase, care detrmină următoarele cicluri catalitice:
Ciclul (I) ClO + ClO + M → Cl2O2 + M
Cl2O2 + hv → Cl* + ClO2
ClO2 + M → Cl* + O2 + M
2(Cl* + O3) → 2(ClO+ O2)
________________________
final: 2O3 → 3O2

unde M este o moleculă atmosferică „ajutătoare” cu efect catalitic.

Reacții relativ similare au loc şi în cazul bromului:

Ciclul (II) ClO + BrO → Cl* + Br* + O2
Cl* + O3 → ClO + O2
Br* + O3 → BrO + O2
________________________
final: 2O3 → 3O2

Dimerul monoxidului de clor (Cl2O2 - format din doi radicali de monoxid de clor) implicat în ciclul (I) este
instabil termic, astfel aceste reacții pot avea loc eficient la temperaturi joase. Acesta este motivul pentru care
temperaturile scăzute de iarnă sunt fundamentale pentru crearea vârtejurilor polare.
Ciclul (I) este responsabil pentru cea mai mare pierdere de ozon din Antarctica (70%).
În regiunea arctică, cmai caldă, cea mai mare cantitate de ozon poate fi distrusă conform ciclului (II).

Prezența poluanților halogenați a perturbat ciclul natural al ozonului (fig. 27).

Rolul fundamental al Cl şi Br în formarea „găurilor de ozon” a fost recunoscut, chiar dacă
importanța lor în distrugerea stratului de ozon în diferite regiuni ale atmosferei nu a fost încă
clar explicată. Distrugerea stratului de ozon este relevantă în atmosfera antarctică pe
perioada iernii australe (iunie-septembrie), perioadă în care radiațiile solare sunt minime şi
acțiunea vârtejurilor polare izolează mase mari de aer bogate în Cl şi Br. Când temperatura
scade la - 80˚C, se formează aşa numiții „nori stratosferici polari”, alcătuiți din particule
solide formate în principal din apă înghețată şi acid azotic. Aceştia acționează ca un mediu
catalitic, permițând producerea unei serii de reacții neobişnuite, care duc la eliberarea
clorului (Cl2) şi bromului molecular (Br2) din poluanții halogenați. La începutul primăverii
australe, creşterea radiațiilor solare provoacă dispersia norilor stratosferici polari şi
scindarea moleculelor de clor şi brom în radicali monoatomici. Aceştia favorizează
începerea unei serii de reacții ce duc la distrugerea stratului de ozon. Radicalii acționează
ca şi catalizatori, combinându-se în repetate rânduri cu molecule de ozon şi formând o
moleculă de oxigen şi una de monoxid de clor sau brom (ClO sau BrO). Monoxidul

137
reacționează apoi cu un radical de oxigen (derivat prin fotoliza O 2 sau O3) eliberând o
moleculă de oxigen şi un atom de halogen, care reîncepe procesul. În acest mod, puținii
radicali Cl• şi Br• existenți conduc la distrugerea multor molecule de ozon. Reacția se
termină numai în cazul în care aceşti radicali reacționează cu alte specii chimice cum ar fi
metanul (CH4), peroxidul de hidrogen (H2O2) şi hidrogenul molecular (H2), radicalii Cl• şi Br•,
nemaifiind formați.
În concluzie, factorii fundamentali ai distrugerii stratului de ozon sunt:
 prezența vârtejurilor polare,
 prezența temperaturilor scăzute formate în vârtej care duc la formarea norilor
stratosferici polari,
 acțiunea catalitică a acestor nori care transformă sursele de clor şi brom în forme şi
mai active,
 radiațiile solare care permit formarea radicalilor Cl• şi Br• şi duc la întreruperea ciclului
ozonului.
Gaura de ozon acoperă o arie puțin mai mare decât Antarctica şi se întinde aproape 10
km în înălțime în stratosfera inferioară.
Efectele găurii de ozon asupra sănătații umane şi a mediului:
În prezent, gaura în stratul de ozon nu reprezintă o amenințare iminentă pentru
sănătatea oamenilor, deoarece efectul major al acesteia este concentrat în zone slab
locuite, chiar și pentru emisfera nordică (fig. 28).
Deoarece razele UV pot degrada ADN-ul şi ARN-ul, organismele vii expuse radiațiilor
solare au dezvoltat sisteme de protecție împotriva radiațiilor excesive. Unele animale dețin
pigmenți protectori pe piele sau un sistem foarte eficient de reparare a ADN-ului şi/sau a
țesuturilor vătămate. Altele evită radiațiile refugiindu-se în zone umbroase în timpul orelor
de maximă insolație. Oricum, aceste sisteme de protecție s-ar dovedi insuficiente în cazul
unei amplificări excesive de radiații UV, induse la o scădere semnificativă a concentrației de
ozon.
Un efect necontestat datorat unei expuneri îndelungate la radiațiile solare este
îmbătrânirea prematură a pielii datorită razelor UV-A, UV-B şi UV-C. Chiar şi bronzarea
atentă distruge celulele pielii, degradează ADN-ul şi determină schimbări permanente în
țesutul conjunctiv al pielii, ceea ce mai târziu duce la formarea ridurilor. Excesul de raze UV
poate dăuna ochilor, în particular corneei, care absoarbe razele UV. O doză mare de raze
UV poate determina o încețoşare temporară a corneei, putându-se ajunge până la cataractă.
Cataracta este mai frecventă în zonele înalte, în Țări precum Tibet sau Bolivia, dar şi la
latitudini mai joase (în apropierea ecuatorului). Aceasta se datorează nivelului mai mare de
expunere la radiațiile solare. În general razele UV-A sunt cel mai puțin dăunătoare, dar pot
contribui la îmbătrânirea pielii, la deteriorarea ADN-ului şi pot duce chiar la cancer de piele.
Acestea penetrează adânc pielea fără să cauzeze arderi. Intensitățile mari ale razelor UV-
B pot dăuna ochilor, ducând la cheratoză. Îndeosebi razele UV-B au fost asociate cu diferite
tipuri de cancer de piele (ex. melanom). Razele UV-C sunt cele mai periculoase radiații
ultraviolete. În trecut s-a acordat o mică atenție radiațiilor UV-C, deoarece ele sunt în mod
normal filtrate de stratul de ozon şi nu ating Pământul. Totuşi, subțierea stratului de ozon a
determinat o atenție sporită față de expunerea la radiații UV-C. Moleculele ADN şi ARN
absorb radiațiile UV-B, cauzând ruperea legăturilor din lanțurile lor. Radiațiile ionizează
moleculele ADN în celulele pielii, cauzând formarea de legături covalente între baze de
timină adiacente, producând dimeri de timidină. Aceştia nu formează perechi de baze în
mod normal şi pot cauza distorsiunea helixului ADN, oprirea replicării, întreruperi şi
încorporări greşite. Acestea pot duce la mutații, ajungându-se apoi la cancer. Riscul de
138
cancer de piele este mai mare pentru persoanele cu pielea albă. O diminuare de 1% a
concentrației de ozon ar putea cauza o creştere de 2% a radiațiilor UV-B care ating
pământul, existînd astfel posiblitatea unei creşteri de 5% a carcinoamelor. Cele mai multe
carcinoame ale pielii (90 %) sunt atribuite expunerii la radiații UV-B. Multe dintre formele de
cancer de piele au doar rareori efecte fatale, cea mai periculoasă fiind melanomul malign.
În acest caz există o corelație între expunerile scurte la radiații UV de intensitate mare şi
eventuala apariție a melanomului (chiar după 10..20 de ani).
Un alt efect negativ asupra sănătății umane este dezvoltarea imunodeficienței, o alterare
a sistemului imunitar (producerea de anticorpi şi celule imunitare), care duce la o
vulnerabilitate crescută la boli. Pentru a evita radiațiile UV excesive se recomandă
protejarea ochilor şi a pielii, în special când se călătoreşte la latitudini ecuatoriale unde sunt
maxime de insolație. Totuşi, dozele corecte de radiații UV au un efect pozitiv: determină
producerea de vitamina D în piele, unii specialişti arătând că multe decese premature din
cauza cancerului se datozează expunerii insuficiente la radiațiile UV-B (deficit de vitamina
D).
O metodă folosită de oamenii de ştiință pentru analiza cantităților de „radiații UV-B
periculoase” constă în expunerea probelor de ADN la lumină şi determinarea numărului de
rupturi în ADN.
S-a stabilit că dozele semnificative de radiații solare pot pătrunde la aproximativ 2,5
metri în apele oceanice liniştite. Din punct de vedere al protecției mediului încojurător,
radiațiile UV pot distruge organismele microscopice marine. Penetrarea unui nivel ridicat de
radiații UV-B ar putea afecta planctonul marin care populează apele marine. Intensificarea
radiațiilor solare declanşează mecanismul natural de apărare al celulelor cu conținut mare
de clorfilă, prin producerea mai multor pigmenți de absorbție a luminii; această reacție
nefiind declanşată de radiațiile UV-B. Un alt posibil răspuns este scufundarea planctonului
la adâncimi mai mari, aceasta reducând cantitatea de lumină necesară fotosintezei şi rata
de creştere şi reproducere. Cu alte cuvinte, cantitatea de hrană şi de oxigen produsă de
plancton poate fi diminuată prin expunerea excesivă la razele UV, fără ca organismele
individuale să fie ucise. Nivele de radiații UV sunt de peste 1000 de ori mai mari la ecuator
decât în regiunile polare; astfel se presupune că viața marină la ecuator este mult mai bine
adaptată la radiațiile de intensitate înaltă în comparație cu organismele din regiunile polare.
Preocuparea actuală a biologilor marini o constituie fitoplactonul antarctic, care în mod
normal primeşte cantități foarte reduse de radiații UV. Aceste plante microscopice stau la
baza lanțului trofic marin local. Studiul fitoplanctonului antarctic a indicat o scădere de 6..12
% în privința productivității. Aceasta a fost constatată în perioada de efect maxim a găurii
de ozon (circa 10..12 săptămâni) cu o pierdere generală de 2..4 %. Scăderea este
semnificativă, dar nu dramatică. Unele specii pot prezenta o sensibilitate ridicată, nivelul de
radiații UV putând fi dăunător. Astfel, chiar în cazul unei creşteri limitate a radiațiilor UV,
poate avea loc o scădere a varietății şi abundenței speciilor fitoplanctonului, ceea ce
cauzează schimbări în mediul marin.
Plantele din zone mai înalte sunt de asemenea sensibile la radiațiile UV-B. În general,
iradierea excesivă determină o reducere a suprafeței frunzelor, diminuând astfel capacitatea
plantei de captare a luminii şi de fotosinteză. Multe ecosisteme sunt încă subiect de studiu.
S-au făcut cercetări asupra pădurilor temperate, a păşunilor, a tundrei, a regiunilor alpine şi
a terenurilor agricole. Rezultatele nu sunt încurajatoare şi într-un raport s-a estimat că o
scădere cu 25 % a concentrației de ozon poate cauza pierderi în unele recolte de soia. În
alt studiu, peste 200 de plante agricole au fost testate şi mai mult de jumătate au arătat
sensibilitate la lumina UV-B. Altele au arătat o uşoară creştere a vitalității. O singură specie
139
a prezentat o variabilitate semnificativă: ex. o varietate de soia a arătat o diminuare a culturii
cu 16 %, față de altă varietate, în cazul căreia nu s-a observat nici un efect. Conform acestor
rezultate, o creştere a radiațiilor UV-B ar putea cauza mai degrabă o deplasare a populației,
decât o dispariție considerabilă a plantelor.

Tabel .23: Conexiuni între distrugerea stratului de ozon şi efectul de seră

(Sursa: INCA/IUPAC www.incaweb.org/www.iupac.org)

Efectul de seră îndeosebi în Distrugerea ozonosferei

Stratul atmosferic troposferă
implicat
Gaze cu efect de seră (CO2, H2O, CH4,
Gaze implicate N2O, CFC, HCFC); într-o mică măsură O3
la nivel troposferic
IR, absorbite de atmosferă şi parțial
Radiații implicate
reemise către Pământ.
Creşterea concentrației atmosferice a
Natura problemei gazelor cu efect de seră poate contribui
la încălzirea globală a planetei nostre.
Emisii excesive de CO2 datorate folosirii
combustibililor fosili şi despăduririlor;
Cauze principale Creşterea emisiilor de freoni, haloni și
CH4 datorită folosirii în procedee tehnice
și producere în agro-zootehnie.
Încălzirea globală cu schimbarea climei şi
alterarea producției agricole.
Consecințe posibile
Topirea parțială a calotelor polare şi
creşterea nivelului apelor.
Reducerea folosirii combustibililor fosili;
Soluții posibile
Reducerea despăduririlor.
O2 stratosferic, O3, NOx şi HNO3, CFC
(freonii), HCFC, bromfluorcarburile
(halonii).
UV (îndeosebi UV-B) care
degradează gazele atmosferice
halogenate eliberând Cl• şi Br• care
declanşează reacțiile în lanț de
distrugere O3.
Diminuarea concentrației de ozon
determină creşterea radiațiilor UV ce
ajung pe suprafața terestră.
Datorită subțierii stratului de ozon,
radiațiile UV-C pot atinge suprafața
Pământului.
Emisiile de clorfluorcarburi şi
bromfluorcarburi din sistemele de
răcire, spray-uri, spume şi solvenți:
eliberând Cl*şi Br* care distrug O3.
Creşterea numărului de cazuri de
cancer de piele, distrugerea
fitoplanctonului şi ulterior distrofia în
mări şi oceane.
Înlocuirea CFC şi a altor molecule ce
distrug stratul de ozon cu compuşi
ecologici.

O creştere a radiațiilor UV-B va determina creşterea cantității de ozon produs la nivele

joase în atmosferă.
În tabelul 23 sunt subliniate diferențele şi asemănările cele mai evidente dintre
distrugerea stratului de ozon şi efectul de seră. Această simplificare a fost realizată cu
scopul scoaterii în evidență a anumitor aspecte fundamentale.
În septembrie 2014, Organizația Națiunilor Unite și Organizația Meteorologică
Mondială au publicat un raport cu privire la evoluția stratului de ozon susținând că acesta s-
ar putea reface până la jumătatea secolului, urmare a măsurilor adoptate prin Protocolul de
la Montreal.
Conform raportului, stratul de ozon a scăzut la nivel global în anii '80 și la începutul
anilor '90, a rămas relativ neschimbat începând din 2000 și s-ar putea reface valorile din
1980 înainte de anul 2050.

140
 CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE

În primul rând, trebuie să subliniem încă o dată că efectul de seră se naşte odată cu
apariția gazelor atmosferice, întrucât unele dintre ele pot absorbi şi emite radiații infraroşii
(ex. CO2, CH4, H2O). Acest fenomen nu este negativ, ci dimpotrivă, este necesar și favorabil
pentru menținerea condițiilor de viață ideale (temperatură) pe Pământ.
Conform American Chemical Society, principală preocupare a oamenilor de ştiință o
constituie creşterea semnificativă a temperaturii planetei, care se poate datora creşterii
continue a emisiilor antropice ale gazelor cu efect de seră.
Deşi majoritatea oamenilor de ştiință consideră că încălzirea globală se datorează, cel
puțin parțial, emisiilor în exces de gaze cu efect de seră, nu există încă o dovadă
indiscutabilă în acest sens.
Ştim cu siguranță că o concentrație ridicată de dioxid de carbon în atmosferă contribuie
la creşterea temperaturii medii pe suprafața terestră. Dovada o constituie comparația dintre
temperaturile actuale de pe Pământ şi Venus şi mecanismul de absorbție şi emisie a
radiațiilor IR de către gazele cu efect de seră. Datele analitice arată că concentrația
atmosferică de CO2 este în creştere din anul 1860. În consecință, există date că activitățile
antropice, predominant folosirea combustibililor fosili şi despădurirea, au contribuit, cel puțin
parțial, la creşterea concentrației de CO2. Avem date experimentale clare care arată că, în
mod similar cu concentrația de CO2, temperatura medie globală a planetei a înregistrat o
creştere în ultimul secol.
Această afirmație este spijinită de analizele realizate în calotele ghețarilor, modelările
computaționale, inelele de creştere ale copacilor şi de rata de creştere a coralilor. Toate
aceste dovezi indică o creştere a temperaturii cu 0,6 ± 0,2 °C pe suprafața terestră, atestând
acest ultim secol ca fiind cel mai cald de la 1400.
Este deci foarte probabil ca CO2 şi alte gaze cu efect de seră de origine antropică să fi
contribuit la creşterea temperaturii din ultimul secol. Există probe ştiințifice care susțin
această ipoteză, chiar dacă acestea nu constituie deocamdată dovezi incontestabile.
Exemplele prezentate nu sugerează neapărat că temperatura medie a planetei va fi în
continuă creştere datorită emisiilor în atmosferă de gaze cu efect de seră de natură
antropică. Nesiguranța se datorează complexității tuturor fenomenelor implicate şi
interferențelor dintre acestea, dar şi faptului că modelarea nu poate fi încă predictibilă 100
% pe scară globală.
Încălzirea globală progresivă au condus la încheierea Protocolului de la Kyoto, ratificat
de un mare număr de țări, inclusiv de România. În decembrie 1997, participanții proveniți
din mediul ştiințific, politic şi economic din 160 de țări au colaborat la realizarea unui program
global în vederea reducerii treptate a volumului emisiilor datorate gazelor cu efect de seră
din țările industrializate şi în curs de dezvoltare, cu perioada de realizare 2008-2012.
În timpul conferinței de la Marrakech (noiembrie 2001), a şaptea conferință a părților
semnatare, primele 40 de țări au semnat protocolul, urmând ca alte 120 de națiuni să
semneze în noiembrie 2003. Protocolul a intrat în vigoare odată cu ratificarea Rusiei în
octombrie 2004, toate condițiile cerute pentru aplicarea sa fiind îndeplinite: ratificarea de
către cel puțin 55 de națiuni, care să producă 55 % din emisiile globale de gaze cu efect de
seră. Printre țările care nu au ratificat acest protocol se află Statele Unite şi Australia. Un
raport recent asupra situației emisiilor de poluanți în Europa în acord cu protocolul a fost
publicat de către Agenția de Mediu Europeană (European Environmental Agency, EEA), în
decembrie 2003. Potrivit EEA, țările europene sunt în întârziere cu îndeplinirea obiectivelor

141
prevăzute pentru Europa la Kyoto: reducerea cu 8 % a emisiilor gazelor cu efect de seră
până în anul 2012, față de valorile înregistrate în 1990.
Măsurile adoptate până în prezent includ: un acord comercial asupra gazelor cu efect
de seră, încurajarea înlocuirii resurselor pentru producerea energiei electrice şi a celei
combinate de căldură şi energie, scăderea consumului de energie în locuințe şi fabrici,
precum şi folosirea aparatelor electrocasnice cu consum de energie scăzut, introducerea
biocombustibililor pentru transportul public (ex. gaze naturale), reducerea emisiilor de CO 2
datorate vehiculelor, reducerea spațiilor pentru resturile biodegradabile, recuperarea şi
folosirea gazelor naturale (ex. metan) din acele resturi, precum şi reducerea
folosirii/producerii de gaze halogenate (CFC, HCFC, etc.).
Interesul statelor europene pare a fi acela de a exploata flexibilitatea protocolului de la
Kyoto la maxim şi în unele cazuri, chiar să introducă metode de înlăturare activă a carbonului
atmosferic (proiectele pilot de concentrare și stocare în depozite subterane a CO 2 produs în
mari surse fixe).
Scopul final al Protocolului de la Kyoto constă în realizarea unei reduceri la nivel global
a emisiilor de gaze cu efect de seră. Aceasta implică protejarea şi conservarea mediului şi
a climei, într-un mod compatibil cu dezvoltarea socio-economică. Acest obiectiv ar putea fi
atins în cazul unei reduceri globale de 50..70 % din emisiile mondiale de poluanți.
Protocolul de la Kyoto este numai un prim pas care contribuie la reducerea parțială şi
treptată a emisiilor celor 6 gaze cu efect de seră: CO2, CH4, HCFC, PFC, N2O şi SF6. Toate
statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv România au ratificat Protocolul de la Kyoto și
ca urmare, statele membre au convenit asupra responsabilităților fiecărei națiuni, stabilind
procente variate pentru fiecare țară, în funcție de statutul socio-economic. Această țintă pare
a fi realizabilă cu unele excepții. În 2001, emisiile de gaze cu efect de seră au fost reduse
cu 2,3 % față de valorile din 1990.
Conform European Environmental Agency - EEA, în 2001, contribuția procentuală a
emisiilor gazelor cu efect de seră din diferite sectoare economice a fost:
 28% - sectorul energetic (inclusiv centralele de energie şi rafinăriile, care sunt
principalii emiŃători de CO2);
 21% - sectorul transporturilor (producători de CO2, NOx şi SOx);
 20% - manufacturile (CO2, NOx şi gazele florurate);
 10% - agricultura (CH4 de la animale, NOx de la fertilizanŃi);
 restul – uzul casnic (folosirea combustibililor fosili pentru încălzire).
Din 1990 până în 2001, emisiile au scăzut cu excepția sectorului trasporturilor, unde au
crescut cu 20%.
Aportul de CO2 din contribuția trasporturilor aeriene şi maritime (neincluse în Protocolul
de la Kyoto) contribuie cu 6% din emisia de gaze cu efect de seră din Europa, înregistrând
o creştere de 44% față de 1990.
În perioada 1990-2001, emisiile din sectorul energetic au scăzut cu 2%, deşi producția
a crescut cu 23%.
Emisiile de CO2 datorate industriei manufacturiere care foloseşte combustibili fosili a
scăzut cu 9 %, datorită folosirii sistemelor cu randament energetic mărit.
Emisia de monoxid de azot (NO) din fabricile care produc acid azitic a scăzut cu 54 %.
Producția de HCFC a crescut cu 400 % din 1995 până în 2001.
Producția de NO din agricultură s-a redus datorită limitării folosirii fertilizatorilor azotați,
impuse de politicile Uniunii Europene.
Formarea CH4 din dejecțiile animalelor a scăzut datorită reducerii numărului de animale
şi mulțumită politicilor agricole UE.
142
 Emisiile datorate activităților domestice (în special CO2) au fost constante până în 2001
şi de atunci au crescut cu 7% din cauza iernilor foarte friguroase din ultimii ani, care au
determinat un consum major de combustibil (uzinele de încălzire). Din fericire, rata de
creştere a încetinit datorită folosirii gazelor naturale şi a biomasei ca şi combustibil, precum
şi a folosirii de material termoizolant pentru construirea caselor.
În ceea ce priveşte situația reziduurilor, producția de metan de pe câmp a scăzut cu 24
% datorită unei directive europene şi a legilor naționale care impun limitări pentru rezidurile
biodegradabile netratate şi introducerea de sisteme pentru colectarea biogazului şi
refolosirea acestuia.

În perspectivă, ca măsuri pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și/sau

reducerea concentrațiilor lor în atmosferă, se conturează:
- reâmpăduriri pe suprafețe cât mai mari (ideal toate terenurile care în anii 1900 erau
acoperite cu pădure)/stoparea defrișărilor unor noi suprafețe pentru a crește
cantitatea de CO2;
- îmbunătățirea calității apei oceanelor cu săruri de fier pentru a iniția creşterea
fitoplanctonului, astfel crescând cantitatea de CO2 îndepărtată prin fotosinteză
(procedeul a fost testat la scară mică, și a dus la creşterea fitoplanctonului, dar
inclusiv a prădătorilor, reechilibrând populațiile pe tot traseul lanțului trofic şi
conducând la un efect ușor de reducere a dioxidului de carbon), care însă la scară
globală poate avea un efect considerabil;
- concentrarea și stocarea permanentă în depozite subterane a CO 2 emis din sursele
fixe;
- aplicarea în practică, pe scară largă a principiilor Chimiei Verzi (green chemistry) –
GC, inițial definită Fotochimie, bazate pe utilizarea energiei solare, respectiv:
o Designul produsului şi al procesului ia în considerare impactul asupra sănătății
omului şi a mediului, prin reducerea utilizării şi generării materialelor
periculoase.
o Dezvoltarea proceselor care să contribuie la minimizarea eliberării de poluanți
şi formarea de produse secundare, reziduuri şi deşeuri.
o Designul proceselor practice, cu largă aplicabilitate în variate procese de
fabricație.
o Dezvoltarea de sisteme tehnologice sau operaționale care reduc consumul de
energie şi de resurse şi promovează utilizarea ciclică a materialelor şi
chimicalelor
o Dezvoltarea tehnologiilor inovative care reduc dependența de resurse
neregenerabile prin promovarea utilizării de resurse regenerabile.
o Dezvoltarea produselor noi care permit materialelor să fie reciclate în resurse
chimice, astfel conservând resursele de mediu.
o Dezvoltarea conceptelor şi procedurilor pentru anticiparea consecințelor
produselor chimice şi proceselor asupra sănătăŃii omului şi a mediului.
Conform Grupului de lucru în domeniul sintezei şi a proceselor în chimia verde
(Working Party on Synthetic Pathway and Processes in Green Chemistry (2000)) al Uniunii
Internaționale pentru Chimie Pură şi Aplicată (International Union of Pure and Applied
Chemistry (IUPAC; http://www.iupac.org)), GC este definită ca „Invenția, designul şi
aplicațiile produselor şi proceselor chimice pentru a reduce sau elimina folosirea şi
generarea substanțelor periculoase.”

143
 Unele din publicațiile fundamentale dedicate GC includ înlocuirea solvenților şi
compuşilor halogenați, reducerea consumului de energie şi studiul combustibililor alternativi,
utilizarea materiilor prime regenerabile şi designul proceselor industriale cu impact minim
asupra mediului.
Cunoştințele ştiințifice şi tehnice privind protecția mediului sunt disponibile acum.
Politicile naționale şi internaționale ar trebui să ducă la utilizarea potrivită a rezultatelor
cercetării şi ar trebui să susțină eficient domeniile protecției mediului, cu scopul de a avea
rezultate valoroase în ceea ce privește reducerea emisiilor de poluanți aerogeni și respectiv
purificarea atmosferei.

144