Cuprins

Capitolul I. Aspecte introductive

 1.1. Aspecte generale

 1.2. Istoricul cercetării în domeniu
 1.3. Structura proiectului
 1.4. Scopul proiectului
 1.5. Materiale și metode folosite

Capitolul II. Particularități climatice

 2.1.Factorii climatogeni
 2.1.1. Factorii radiativi
 2.1.2. Factorii fizico-geografici
 2.1.3. Factorii dinamici
 2.1.4. Factorii antropici
 2.2. Prezentarea elementelor climatice din zona subecuatorială
 2.2.1. Temperatura aerului
 2.2.2. Precipitațiile atmosferice
 2.2.3. Presiunea atmosferică
 2.2.4. Vântul
 2.2.5. Umiditatea aerului
 2.2.6. Nebulozitatea
 2.2.7. Durata de strălucire a soarelui
 2.2.8. Tipuri de climat din zonele subecuatoriale
 2.3. Fenomene climatice de risc

Capitolul III. Concluzii finale

Anexe

Bibliografie

1
 Capitolul I. Aspecte introductive

1.1. Aspecte generale

Încă de pe cele dintâi trepte ale devenirii noastre, aflăm că Pământul este rotund
sau aproape rotund, că el călătorește prin spațiu rotindu-se atât în jurul Soarelui, cât și
în jurul propriei sale axe, că traiectoria circumsolară se parcurge în 365 de zile și are
drept consecință succesiunea anotimpurilor, că rotirea completă în jurul axei proprii se
face în 24 de ore și are drept urmare alternarea zilelor cu nopțile, că Soarele este sursa
primară de energie pentru aproape toate procesele fizice, chimice și biologice care au
loc la suprafața terestră și în atmosferă, că ceea ce numim climă constituie un
component de bază al mediului înconjurător și că acest component influențează într-o
măsură covârșitoare existența însăși a societății umane.

Încă dinaintea primelor trepte ale devenirii noastre organizate, învățăm că

primăvara vine odată cu păsările migratoare dinspre regiunile calde ale Pământului, că
ei îi succede vara, pe care o înlocuiește toamna și iarna la rândul ei. Învățăm astfel că
pe planeta Pământ există cel puțin 3 tipuri de climă (caldă, temperată și rece) și că
acestea depind, în primul rând, de căldura pe care fiecare zonă geografică în parte o
primește de la soare.

Pentru stabilirea conținutului noțiunii de climă se pornește de la starea vremii,

informație care se referă de regulă la nebulozitate, precipitații, temperatură și vânt.
Analiza din care rezultă ia în considerare un mare număr de parametri meteorologici,
unii dintre aceștia de mare importanță pentru prognoza vremii, dar nesimnificativi și
necunoscuți de publicul larg. Se înțelege deci că starea vremii este de fapt starea
tuturor elementelor meteorologice la un moment dat sau, prin extensie, într-un interval
de timp nu prea îndelungat (cel mai adesea 24 de ore). Pe de altă parte, clima este
regimul multianual al vremii, care ia naștere în urma interacțiunii dintre factorii radiativi,
factorii dinamici și complexul condițiilor fizico-geografici, sub influența tot mai
accentuată a activității societății omenești.

Climatul subecuatorial, ce urmează a fi prezentat, mai este cunoscut și sub

numele de climat intertropical alternant. Acesta este un climat de tranziție între climatele
intertropical umed și climatul intertropical musonic, pe de o parte, și climatele tropical
semiarid și tropical arid, pe de altă parte. Climatul subecuatorial are drept caracteristică
esențială alternarea anotimpului umed cu anotimpul uscat, contrastele fiind deosebit de
ample. El se localizează în vestul Americii Centrale și nord-vestul Americii de Sud, în
Brazilia, Bolivia și Paraguay, în Africa central-sudică și de est, în vestul Republicii
Malgașe, în anumite părți din India, precum și în sud-estul Asiei și nordul Australiei.

2
 1.2. Istoricul cercertării climatice în domeniu
Noțiunea provine din limba elină, însemnând înclinare, încă din vremea
Antichității, fiind cunoscut faptul că zonele climatice ale Pământului sunt determinate de
unghiul de incidență al razelor solare cu suprafața Terrei.

Primele descrieri climatice care se păstrează, datează din China, în timpul

dinastiei Chou (sec. XI î.Hr.). O legătură între atmosferă, radiația solară, suprafața
terstră, prezența suprafețelor acvatice și a apei din atmosferă, a putut fi stabilită încă din
secolul V î.Hr., când grecul Empedocle a afirmat că aerul, focul, pământul și apa sunt
elemente care pot genera cele patru calități de bază: cald, rece, umed și uscat. În
secolul XII, la Palermo, geograful arab Idrisi, în cartea Recreații geografice, a prezentat
un mapamont, în formă de disc, cu 7 zone climatice, asemănătoare celor actuale, în
fiecare zonă climatică deosebindu-se câte 10 subzone, fiind vorba deci de o cartare
climatică amănunțită a lumii cunoscute la acea vreme.

În opera lui Herodot, părintele istoriei, dar și precursor al multor științe, se găsesc
descrieri climatice, între care unele se referă la clima Sciției, ținut de care aparținea și
Dobrogea. Tot la clima Dobrogei se referă și poetul latin Ovidiu, care a trăit aici, în exil,
între anii 9-17 d.Hr.. În Tristele, el descrie asprimea iernilor dobrogene și înghețul Mării
Negre. Deși partea de climatologie a lucrării Descriptio Moldavie, scrisă de Dimitrie
Cantemir, în anul 1716, nu este extinsă, ea conține observații corecte privind
deosebirile dintre clima montană și cea de câmpie. În capitolul de climă al lucrării
Monografia geografică a R.P.Române (1960), Șt. M. Stoienescu efectuează o sinteză
corespunzătoare asupra climei României. În anul 1962, Institutul Meteorologic editează
Clima României vol. I (1962), vol. II (1961), iar în anul 1966, Atlasul Climatologic al
R.S.România, principalele lucrări de extensie asupra climei României. Contribuții de
valoare la cunoașterea climei României au fost aduse și prin lucrările Atlas –
R.S.România (1972-1979) și capitolul referitor la clima din Geografia României, vol. I
(1983).

Clasificarea climatelor este una dintre problemele importante ale climatologiei.

Necesitatea clasificării climatelor s-a impus odată cu încercările de generalizare a
datelor climatologice. Astfel, primele clasificări se cunosc din al șaptelea deceniu al
secolului al XIX-lea. Ele reflectă, desigur, starea cunoștințelor meteorologice-
climatologice din acea perioadă. În deceniile următoare au apărut clasificări din ce în ce
mai bune, pe măsura înmulțirii datelor de observație și perfecționării principiilor și a
criteriilor de clasificare. În prezent, numărul clasificărilor de climate mai importante este
de aproape 30, fără a putea considera această problemă rezolvată în mod satisfăcător
(fig. 1).

3
 Primele încercări de clasificare a climatelor au fost făcute încă din Antichitate,
după criteriul astronomic, ținându-se seama de înălțimea Soarelui deasupra orizontului
în timpul anului, consecințele ei asupra incidenței razelor și fenomenelor calorice care
decurc de aici. Mai târziu, cu ajutorul principalelor coordonate geografice (tropice și
cercurile polare), au fost delimitate, foarte schematic, zonele termice-climatice pe
suprafața Pământului (zona caldă sau tropicală, câte două zone temperate și polare).
Această clasificare prezintă, desigur, numeroase lipsuri, dintre care cele mai importante
sunt următoarele: deosebește un număr foarte redus de tipuri de climate, a căror
repartiție este disproporționată; zona temperată înglobează teritorii mari, cu contraste
climatice accentuate; principalele coordonate geografice, cum sunt tropicele și cercurile
polare, pot fi considerate ca limite numai în privința repartiției energiei solare, deci
pentru delimitarea climatelor solare și nu a climatelor dezvoltate sub influența factorilor
fizico-geografici.

Criteriul valorilor numerice, calculate în vederea caracterizării cantitative și

calitative a regimului diferitelor elemente climatice, este cel mai raspândit. Toate
clasificările utilizează valori mijlocii calculate și valori reale, pentru documentare, însă
unele clasificări le consideră drept criterii de stabilire a caracterelor distinctive ale
diferitelor tipuri de climă, constituind însuși fundamentul schemei de clasificare. Acest
criteriu are un pronunțat caracter fizic. Drept fir conducător în stabilirea tipurilor de
climate au fost folosite fie valori referitoare la câte un singur element climatic, fie valorile
pentru două sau mai multe elemente climatice, considerate de la caz la caz, mai
importante. Dintre cele mai cunoscute se pot cita: criteriul termic, criteriul pluviometric și
criteriul termopluviometric.

Utilizând valorile medii de temperatură s-a încercat stabilirea zonelor termice

reale de pe suprafața Pământului, căutând să se înlăture deficiențele vechiului criteriu
astronomic. În acest scop au fost alese anumite izoterme anuale, lunare și pe
anotimpuri, care servesc la delimitarea principalelor zone termice reale, considerate
totodată și zone climatice principale. Primele clasificări și zonări climatice de acest fel
au fost efectuate de climatologii germani A. Supan (1884) și W. Koppen (1900). Ele
reprezintă și primele încercări de a clasifica climatele după criterii reale, după ce au fost
acumulate suficiente date de observații asupra variației în timp și spațiu a elementelor
climatice (fig. 2).

După A. Supan, suprafața terestră poate fi împărțită în următoarele zone termice

reale: zona caldă, două zone temperate, două zone reci și două zone glaciale. De
asemenea, îi putem aminti și pe climatologii Emm. de Martonne, L. S. Berg, B. P.
Alisov, în viziunea cărora s-au realizat diferite tipuri de clasificări ale climatelor.

4
 1.3. Structura proiectului
Proiectul de față este alcătuit din trei mari capitole, alcătuite la rândul lor din alte
subcapitole, după cum urmează:

Capitolul I. Aspecte introductive

 1.1. Aspecte generale

 1.2. Istoricul cercetării climatice în domeniu
 1.3. Structura proiectului
 1.4. Scopul proiectului
 1.5. Materiale și metode folosite

Capitolul II. Particularități climatice

 2.1. Factorii climatogeni

 2.2. Prezentarea elementelor climatice din zona subecuatorială
 2.3. Fenomene climatice de risc
 2.4. Resurse climatice

Capitolul III. Concluzii finale

1.4. Scopul proiectului

Proiectul are ca scop prezentarea principalelor aspecte legate de climă și
aprofundarea cunoștințelor dobândite la cursurile și laboratoarele de Meteorologie și
Climatologie. Acesta nu cuprinde doar aspecte generale, ci, așa cum reiese și din titlu,
pune accentul pe un singur tip de climat, și anume climatul subecuatorial, cunoscut și
sub numele de climat intertropical alternant.

Climatul subecuatorial este un climat de tranziție între climatele intertropical

umed și climatul intertropical musonic, pe de o parte, și climatele tropical semiarid și
tropical arid, pe de altă parte, având drept caracteristică esențială alternarea
anotimpului umed cu anotimpul uscat, contrastele fiind deosebit de ample.

1.5. Materiale și metode folosite

În vederea realizării acestui proiect am consultat o serie de surse bibliografice și
site-uri web, folosind metoda documentării și a studiului. Principalele materiale care au
stat la baza alcătuirii proiectului ”Climatul subecuatorial” sunt următoarele:

 Apostol L. (2000), Meteorologie și Climatologie-curs, Editura Universității Suceava,

Suceava, 134 pag.;

5
 Ciulache S. (1985), Climatele Pământului, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 132 pag.;
 Ciulache S. (2002), Meteorologie și Climatologie, Editura Universitară, București,
478 pag.;
 Elson D. (2000), Vremea – Un ghid accesibil care explică cu adevărat fenomenele,
Editura Aquila ’93, Oradea, 70 pag.;
 Pop Gh. (1964), Climatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 168 pag.

Capitolul II. Particularități climatice

2.1. Factorii climatogeni
Orice tip de vreme este o secvență, o particularitate a climatului. Climatul
prezintă aceleași elemente și fenomene ca și vremea, dar în cazul climei, aceste
elemente și fenomene se numesc elemente și fenomene climatice. Influența acestora
asupra cadrului fizico-geografic nu este comparabilă, temperatura și precipitațiile
deținând ponderea principală, ele trasând caracteristicile principale ale climelor.

Atmosfera terestră este sediul unui ansamblu de procese și fenomene fizice care
se produc permanent în urma receptării, acumulării și cedării energiei primite de la
Soare, spre cosmos, procese și fenomene în care suprafața terestră numită suprafață
adiacentă activă, este veriga intermediară. Aceste procese sunt dirijate de dependența
factorilor radiativi de cei astronomici, dar și de procesele care se produc la nivelul
suprafeței active, procese de natură fizico-geografică, dar și antropică. În transformările
energetice intervin hotărâtor și schimbări de fază ale apei, produse cu mari consumuri și
respectiv cedări de energie, procese ce dau un specific propriu atmosferei terestre.

Marea diversitate a factorilor climatogenetici, și în special influența lor asupra

temperaturii și precipitațiilor, a determinat apariția diferitelor tipuri de climate. Infuența
acestor factori asupra unor elemente climatice secundare, sau fenomene climatice, vor
crea doar variante în cadrul tipurilor fundamentale de climat. Uneori un element climatic,
prin trăsăturile sale calitative și calitative, poate deveni preponderent, definitoriu,
imprimându-și caracteristicile asupra climatului.

Factorii climatogenetici sunt: factorii radiativi și astronomici, care împreună

imprimă caracteristicile radiației solare, factori aflați sub influența unui cumul de
determinări, concretizate prin latitudine; factorii fizico-geografici cumulați generic în
termenul suprafața subiacentă activă; factorii dinamici, denumiți și prin termenul
circulția generală a atmosferei.

6
 Unii dintre factorii climatogenetici se pot construi și în elemente climatice totale,
ca în cazul radiației solare, sau parțiale, cum ar fi componenta dinamică, sistemul
circulației generale a atmosferei, în cazul vântului. Deasupra unor spații extinse, regimul
elementelor climatice se schimbă lent, sub influența latitudinii, a curenților oceanici și a
circulației generale a atmosferei, generând macroclimatele. Diferențierile majore ale
suprafeței active, în interferență cu circulația zonală a atmosferei, generează
mezoclimatele. Neomogenitatea locală a suprafeței active produce topoclimatele,
complexe, în cazul suprafețelor mai extinse, la nivel de unitate fizico-geografică, și
elementare, naturale și antropice, în cazul unor suprafețe restrânse, omogene, ale
suprafeței terestre.

2.1.1. Factorii radiativi

Factorii radiativi au rolul hotărâtor, în absența lor celelalte categorii de factori
climatogeni neputând nici măcar să existe ca atare.

Radiația solară

Acțiunea climatogenetică a factorilor radiativi se desfășoară sub influența

factorilor astronomici ce condiționeză intensitatea radiației solare și repartiția sa pe
suprafața terestră. Factorii astronomici sunt: distanța față de Soare, variațiile minore ale
activității solare pe parcursul unui an, sfericitatea Pământului, înclinarea axei sale față
de planul de rotație în jurul Soarelui, parametrii mișcărilor de rotație și de revoluție ale
Pământului (cumul de factori care poate fi exprimat prin altitudinea geografică).
Cantitatea de energie primită de către Pământ este determinată de distanța față de
Soare și în foarte mică măsură de fluctuațiile periodice și neperiodice ale activității
solare. Totalitatea fluxurilor radiative ce străbat atmosfera terestră constituie factorii
radiativi, factorii climatogenetici fundamentali.

În zonele subecuatoriale și ecuatoriale, umezeala și nebulozitatea ridicată fac ca

radiația globală medie primită pe parcursul unui an să fie de 140-170 kcal/cm 2/an.

2.1.2. Factorii fizico-geografici

Factorii fizico-geografici joacă un rol important în modificarea valorilor și
regimurilor diferitelor fluxuri de energie radiantă, fără a perturba însă periodicitatea
determinată de mișcările Pământului în jurul axei proprii și în jurul Soarelui.

Factorii fizico-geografici sunt constituiți de varietatea însușirilor suprafețelor

terestre, care are un rol decisiv în imprimarea trăsăturilor fizice ale atmosferei inferioare.
Caracteristicile importante, cu rol climatogen genetic major, ale acesteia, constau în
natura sa, apă sau uscat, ca și în alte caracteristici, între care, relieful, în special prin
parametrul altitudine, exercită modificări majore.

7
 Influența uscatului și a mării asupra climatului

Între cele două tipuri majore de suprafață activă există deosebiri tranșante, în
capacitatea lor de a alimenta troposfera cu căldură și vapori de apă. Transmisia calorică
spre atmosferă, de pe cele două tipuri de suprafețe este atât de diferită, datorită
deosebirilor mari dintre caracteristicile lor calorice. Astfel, apa are un albedou mediu
mai redus cu 10-20% decât uscatul lipsit de strat de zăpadă. Spre deosebire de sol,
mediul acvatic este transparent, radiația pătrunde la adâncimi mari, iar mobilitatea
mediului acvatic asigură o posibilitate în plus de transmitere spre adânc, sau dinspre
adânc, a fluxurilor calorice. Suprafețele acvatice cedează atmosferei în mod direct doar
10% din cantitatea de căldură primită, față de suprafața uscatului, care cedează circa
40-50%, căldura primită de apă fiind consumată însă preponderent în procese de
evaporare. Deasupra oceanelor, radiația difuză crește în detrimentul celei directe,
radiația globală este mai scăzută deasupra oceanelor, ca și radiația efectivă.

Influența reliefului asupra climatului

Dintre factorii climatogenetici aparținând suprafeței uscatului, relieful, ca factor

local de acțiune, se impune cel mai puternic, mai ales prin altitudine. Față de alte forme
de relief, în cazul munților influența altitudinii devine pregnantă, generând diferențieri
majore ale tuturor elementelor și fenomenelor climatice, conturându-se varianta de
climat de munte, climat care își exercită influența și asupra regiunilor învecinate.
Relieful major al continentelor, prin modificarea circulației generale a atmosferei, poate
influența caracteristicile și distribuția mezoclimatelor, iar formele de relief cu altitudini și
extinderi mai reduse, își imprimă influența la nivel topoclimatic.

Radiația solară

Creșterea altitudinii duce la scăderea grosimii troposferei (unde se află

majoritatea masei atmosferei), la scăderea concentrației în vapori de apă și în
impurități, ceea ce duce la creșterea transparenței, rezultând o creștere a fluxului
radiației solare directe. La altitudine, radiația efectivă este mare, mai ales în nopțile
senine, radiația terestră străbătând ușor o atmosferă mai subțire, mai uscată și mai
curată, iar contraradiația atmosferei, scăzută, nu produce efecte compensatorii. Valorile
bilanțului radiativ se reduc odată cu altitudinea.

Temperatura aerului

Temperatura aerului scade odată cu altitudinea după gradientul termic vertical de

0,5-0,6°C/100 m. Valorile medii ale acestui gradient sunt diferite, fiind în ariile
continentale ale zonei temperate, în medie, mai mari de 0,8°C/100 m, vara și ziua și mai
mici de 0,4°C/100 m, iarna și noaptea.

8
 Presiunea atmosferică

Influența directă, sesizabilă senzorială a presiunii atmosferice asupra climatului

este scăzută, fiind simțită doar la ascensiuni sau coborâri rapide, pe un ecart mare de
altitudini, fiind restrictivă pentru dezvoltarea societății omenești. Prin rarefierea masei
atmosferice se produce o creștere a fluxului radiativ, iar diferențele barice generează
circulația atmosferică, generală și locală, cu sistemul de vânturi și de formații barice
mobile, care acționează ca factori modelatori, atât termic cât și pentru umezeală.
Influența sa este sesizabilă aproape asupra tuturor elementelor și fenomenelor
climatice.

Umezeala aerului

Umezeala absolută scade cu altitudinea, dar mai încet decât în atmosfera liberă,
deoarece suprafața terestră asigură un plus de vapori de apă, prin evaporări, deși
acestea scad puternic odată cu creșterea altitudinii, iar schimbul cu atmosfera liberă,
mai uscată, sunt foarte intense. Maximele anuale se produc vara, iar minimele iarna,
indiferent de altitudine.

Nebulozitatea

Dacă în ariile joase, valoarea nebulozității este în special rezultatul regimului

circulației generale a atmosferei, în munți intervin numeroși factori locali, cum ar fi rolul
de baraj exercitat de lanțurile montane, orientarea versanților față de radiația solară și
direcția vântului, altitudine etc.

Ceața

Ceața este foarte frecventă în regiunile montane, la sol și în înălțimi, aceasta din
urmă fiind adesea greu de deosebit față de nori. Factorii favorizanți sunt generați de
turbulența mare și amestecul frecvent al maselor de aer cu umezeli și temperaturi
diferite, de valorile reduse ale tensiunii de saturație în climat rece, de frecvența și
intensitatea mare a inversiunilor termice, aerul umed fiind acumulat la sol, sub stratul de
inversiune etc.

Precipitațiile atmosferice

Convecția orografică determină creșterea cantităților de precipitații, desigur, în

anumite condiții și până la anumite limite. Creșterea este direct proporțională cu
înălțimea barierei montane, însă de la o limită în sus intensificarea condensării produse
de scăderea temperaturii odată cu altitudinea, nu mai poate concura cu scăderea
tensiunii vaporilor de apă, intensitatea condensărilor scade, diminuându-se cantitatea
de precipitații. Nivelul de altitudine la care precipitațiile ating valoare maximă, se
numește nivelul optimului pluviometric, care este o valoare medie multianuală. Acesta

9
este diferit de la o zonă la alta, depinzând de tensiunea vaporilor și de temperatură,
fiind diferit și pe plan local, în funție de expoziția versanților față de circulațiile cu diverse
caracteristici ale tensiunii vaporilor.

Vântul

Întrucât marile lanțuri montane constituie bariere în fața circulației generale a

atmosferei, schimbând tranșant valorile și regimul temperaturii aerului și a precipitațiilor,
ca și a parametrilor majorității elementelor și fenomenelor climatice, de la un flanc la
altul al lor, dar și în regiuni întinse situate pe de o parte sau alta a acestor lanțuri
montane, barierele montane majore constituie de multe ori limite ale regiunilor climatice.
Lanțurile montane majore orientate vest-est pot delimita extensiunea unor zone
climatice, iar cele orientate nord-sud, a tipurilor de climate oceanice, de tranziție,
continentale sau excesiv continentale.

Vegetația

Deși există și o acțiune a vegetației asupra climatului, aceasta este

nesemnificativă în comparație cu acțiunea climei asupra vegetației, climatul fiind cauza,
iar vegetația efectul. Distribuția asociațiilor vegetale este rezultatul cumulării tuturor
elementelor ce definesc climatul, dar în special a temperaturii și precipitațiilor.

Vegetația preia uneori parțial, alteori aproape total, rolul de suprafață activă,
modificând schimburile radiativ calorice și de umezeală cu atmosfera, precum și
parametrii tuturor elementelor și fenomenelor climatice. Influențe majore nu pot fi
exercitate însă decât la nivelul topoclimatelor, deși sunt frecvente expresii ca ”climat de
stepă” sau ”climat de taiga”. Cea mai puternică influență este exercitată de vegetație
asupra microclimatelor.

2.1.3. Factorii dinamici

Factorii dinamici apar ca urmare a distribuției inegale a bilanțului radiativ pe
suprafața terestră. Ei exercită o acțiune inversă, deosebit de importantă asupra
factorilor radiativi și sunt răspunzători de variațiile neperiodice ale timpului și climei.
Aceștia sunt reprezentați prin circulația generală a atmosferei, circulația musonică,
vânturile locale și curenții oceanici. Circulația aerului este rezultatul repartiției inegale a
presiunii atmosferice, iar curenții oceanici se datorează, în cea mai mare măsură,
vânturilor circulației generale a atmosferei.

Repartiția geografică a presiunii atmosferice

Distribuția inegală a radiației solare pe suprafața terestră și modul diferit în care

energia radiantă se transformă în căldură, determină o repartiție neuniformă a presiunii
atmosferice. Aceasta este pusă în evidență cu ajutorul hărților cu izobare, care se

10
construiesc pe baza datelor medii multianuale de presiune, reduse la nivelul mării.
Întrucât hărțile cu izobare anuale maschează, în mare măsură, distribuția reală a
presiunii atmosferice, aceasta este reprezentată, de obicei, pe hărți sezoniere, sau al
lunilor caracteristice.

Circulația musonică

Musonii sunt vânturi constante care își schimbă direcția de la sezonul cald la cel
rece, cu 120-180°. Ei iau naștere datorită diferențelor termice și de presiune ale aerului
de deasupra oceanelor, pe de o parte și continentelor, pe de alta. Circulația musonică
cea mai clar exprimată, atât din punct de vedere al intensității, cât și din cel al frecvenței
și regularității, se constată în zona care cuprinde Asia de Sud și bazinul nordic al
Oceanului Indian.

Vânturile locale

Vânturile locale sunt deplasări ale aerului determinate de interacțiunea

atmosferică cu factorii fizico-geografici locali, fapt pentru care se resimt pe teritorii
relativ restrânse. Prezența lor introduce în regimul precipitațiilor atmosferice elemente
meteorologice dintr-o regiune oarecare, modificări susceptibile să contribuie la crearea
unor topoclimate specifice, sensibil diferențiate de cele ale regiunilor învecinate.
Vânturile locale, constituie în același timp și caracteristici importante ale topoclimatelor
ale căror geneză participă din plin. Ele pot fi împărțite în două categorii: periodice și
neperiodice.

Curenții oceanici

Un important rol climatogen revine și dinamicii apelor, manifestată sub forma

curenților oceanici și marini. Aceștia sunt, în principal, rezultatul vânturilor dominante
ale circulației generale. Transportând mase mari de apă de la latitudini inferioare către
latitudini superioare și invers, curenții oceanici redistribuie energia calorică rezultată din
absorbția radiației solare, contribuind astfel la reducerea contrastelor termice dintre
regiunile ecuatoriale și cele polare.

2.1.4. Factorii antropici

Factorii antropici au început să introducă modificări sensibile în valorile și
evoluția climei odată cu ”era industrială”. Bine-cunoscut la scară locală, rolul lor este
controversat când este vorba de modificările climatice la scară regională sau globală.
Un lucru este însă sigur: impurificarea accelerată a atmosferei terestre nu poate
conduce în niciun caz la ameliorarea climei.

Prin activitatea sa, societatea omenească, exercită asupra climei o influență

modificatoare, ale cărei dimensiuni nu sunt încă prea bine cunoscute. Până nu demult,

11
se considera că modificările climatice la scară planetară sau regională nu pot fi
influențate de activitatea antropică, ele ținând numai de schimbările intervenite în
regimul radiației solare și circulației generale a atmosferei. I se recunoștea omului doar
capacitatea de a acționa asupra factorilor fizico-geografici, prin modificarea cărora se
ajunge la ameliorarea sau înrăutățirea condițiilor climatice locale.

Se înțelege așadar că în unele zone omul întreprinde acțiuni menite să

servească altor scopuri, determinând însă și modificarea nedorită a topoclimei sau
microclimei. Așa se întâmplă, de pildă, în cazul despăduririlor neraționale care conduc
la creșterea amplitudinilor termice, sporirea numărului de zile cu îngheț, scăderea
umezelii aerului etc. Cel mai adesea omul acționează deliberat pentru îmbunătățirea
condițiilor climatice locale. Acestea se realizează prin irigații, împăduriri, drenări,
ameliorearea stratului de zăpadă, metode agrotehnice de prelucrare a solului și prin
metode de apărare a plantelor împotriva înghețurilor.

2.2. Prezentarea elementelor climatice din zona subecuatorială

Climatul subecuatorial (sau intertropical alternant) este un climat de tranziție între
climatele intertropical umed și climatul intertropical musonic, pe de o parte și climatele
tropical semiarid și tropical arid, pe de altă parte. Are drept caracteristică esențială
alternarea anotimpului umed cu anotimpul uscat, contrastele fiind deosebit de ample.
Climatul subecuatorial se localizează în vestul Americii Centrale și nord-vestul Americii
de Sud, în Brazilia, Bolivia și Paraguay, în Africa central-sudică și de est, în vestul
Insulei Madagascar, în anumite părți din India, precum și în sud-estul Asiei și nordul
Australiei. Anotimpul uscat, distinct, ține până la patru luni și corespunde iernii emisferei
în care se află regiunea.

Acest climat se caracterizează prin prezența savanelor umede (la periferia

dinspre Ecuator), a savanelor uscate care își pierd frunzele în anotimpul uscat (fig. 3) și
a stepelor și semideșerturilor, la periferiile dispre tropice (fig. 4).

2.2.1. Temperatura aerului

Regimul anual al temperaturilor medii lunare pune în evidență valori cuprinse
între 18 și aproape 25° (fig. 5). Ca și în regiunile cu climat intertropical musonic, luna
cea mai caldă este cea de la sfârșitul primăverii (mai) sau începutul verii (iunie). Un al
doilea maxim termic poate să apară imediat după încheierea sezonului ploios. Datorită
insolației intense, temperaturile sunt ridicate tot timpul anului. Pe platourile înalte din
America de Sud și estul Africii, valorile termice medii scad, ca urmare a creșterii
altitudinii. Amplitudinea termică anuală atinge valori de 7-8°C, depășind-o pe cea
corespunzătoare climatelor intertropicale umed și musonic. Același lucru se constată și
în ceea ce privește amplitudinea termică diurnă mai ales în anotimpul uscat, de iarnă,

12
când temperaturile sunt de 25-30°C ziua și de 15 sau sub 15°C noaptea. Vara,
diminuarea insolației (din cauza nebulozității accentuate) face ca temperatura aerului să
nu crească foarte mult în timpul zilei, iar creșterea intensității radiației atmosferice
(datorită umidității mari a aerului) împiedică răcirile puternice în timpul nopții. Ca efect,
amplitudinile termice diurne rămân mai mici decât iarna.

Conjugarea temperaturilor ridicate cu umezeala mare și precipitațiile abundente,

creează în sezonul ploios condiții apăsătoare, similare celor din climatele intertropicale
umed și musonic. Acestea sunt înlocuite de o atmosferă relativ răcoroasă și plăcută, în
lungul coastelor cu brize puternice și în regiunile mai înalte.

2.2.2. Precipitațiile atmosferice

Contrastele pluviometrice sunt mari, putându-se înregistra pe câțiva ani în șir,
una sau mai multe luni fără precipitații (iarna), urmate de ploi abundente, care în luna
cea mai umedă, pot însuma cantități medii de 250 mm apă sau chiar mai mult (fig. 5).
Cantitățile medii anuale de precipitații ajung în general până la 1000-1500 mm, fiind mai
scăzute decât în regiunile cu climat intertropical umed și musonice.

La periferiile dinspre Ecuator ale climatului intertropical alternant, anotimpul uscat

este scurt, limita față de climatul intertropical umed sau intertropical musonic fiind dificil
de trasat. Dimpotrivă, la periferiile dinspre tropice, sezonul uscat se prelungește făcând
trecerea către climatul tropical semiarid, unde evapotranspirația potențială întrece
cantitatea precipitațiilor chiar și în anotimpul umed. Deși anotimpul uscat este cel mai
adesea iarna, există și regiuni cu climat intertropical alternant în care acesta
corespunde primăverii. Așa stau lucrurile pe coasta de est a Indiei (Coromandel), unde
și maximul pluviometric este deplasat către sfârșitul toamnei și începutul iernii, când
musonul continental (de iarnă) aduce aer cald și umed de deasupra Golfului Bengal.

În regiunile cu climat intertropical alternant, precipitațiile sunt asociate frecvent cu

furtuni și fenomene orajoase (tunete, fulgere, trăsnete). Acestea sunt mai puternice în
perioadele de la începutul și sfârșitul sezonului ploios, când ele alternează cu intervale
însorite.

În sezonul uscat, starea timpului este asemănătoare celei din deșerturile

tropicale, cu averse de ploaie sporadice. Alternanța celor două anotimpuri net
diferențiate este dată de predominarea maselor de aer oceanic, instabil în anotimpul
umed și a celor continentale, uscate, în anotimpul secetos.

2.2.3. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică reprezintă presiunea exercitată de aerul din atmosferă
asupra scoarței terestre. Atmosfera, care înconjoară globul pământesc, exercită o

13
presiune anumită asupra suprafeței Pământului. Presiunea se măsoară cu barometrul și
valoarea ei poate fi exprimată în mai multe unități de măsură, cel mai adesea în
milimetri coloană de mercur, dar și în milibari.

2.2.4. Vântul
Caracteristica dominantă a acestui climat o constituie migrația sezonieră a
calmelor ecuatoriale și alizeelor, care determină două anotimpuri distincte, respectiv
unul ploios (aprilie-octombrie în emisfera nordică și octombrie-aprilie în emisfera sudică)
în care care predomină calmele ecuatoriale, și unul secetos (octombrie-aprilie în
emisfera nordică și aprilie-octombrie în emisfera sudică) în care acționează alizeele.

2.2.5. Umiditatea aerului

Umiditatea aerului este redusă în timpul sezonului secetos și semnificativ mai
crescută în timpul sezonului ploios, în care precipitațiile sunt mai abundente.

2.2.6. Nebulozitatea
Nebulozitatea se referă la gradul de acoperire al cerului cu nori, care este
accentuată în timpul sezonului ploios și mai scăzută în timpul sezonului secetos.

2.2.7. Durata de strălucire a soarelui

În zonele cu climat subecuatorial durata de strălucire a soarelui este mai ridicată
față de alte regiuni de pe glob, sezonul secetos caracterizându-se bineînțeles printr-o
durată mai mare de strălucire a soarelui în comparație cu sezonul ploios, în care
nebulozitatea este accentuată.

2.2.8. Tipuri de climat din zonele subecuatoriale (după Apostol

Liviu)
Climatul subecuatorial musonic continental

Acesta este prezent în regiunile în care musonii ecuatoriali se dezvoltă adând în

interiorul continentelor, mai ales în emisfera nordică, ocupând: nordul (Ilanos) și mai
ales centrul Americii de Sud (Podișul Braziliei); peste 40% din suprafața Africii,
cuprinzând la nord de Ecuator Africa Subsahariană (Sahel), Podișul Guineei, treimea
nordică și centrală a țărilor din nordul Golfului Guineei, centrul Africii și sudul Sudanului,
iar la sud de Ecuator bazinul sudic al fluviului Zair, platourile înalte din Africa Centrală-
sud-estică, între Ecuator și tropice, vestul Madagascarului, sudul și sud-estul Asiei
(inclusiv sudul Chinei și exclusiv în sudul Ceylonului și Peninsulei Malaya); nordul
Australiei.

14
 În ariile continentale, expansiunea sa spre sud și mai ales spre nord este mai
puternică decât în domeniul oceanic. Astfel, dacă în emisfera sudică, acest tip de climat
nu depășește tropicul, în emisfera nordică, în Pakistan, ajunge până la latitudinea de
30°.

Între cele două sezoane sunt diferențe mari de umezeală a aerului și de

precipitații, ceea ce va genera și mari diferențieri termice, regimul termic fiind unul de
tranziție. Vara, unghiul de incidență al radiației solare directe este mai mare, dar
nebulozitatea ridicată și consumul termic mare în procesele de evaporare de pe
suprafețele aproape permanent umezite de precipitații bogate, nu permite înregistrarea
mediilor lunare celor mai ridicate și nici a maximelor absolute anuale, în această
perioadă înregistrându-se minimul secundar de temperatură. Iarna, deși cerul este
senin, iar consumul termic pentru evapotranspirație scăzut, unghiul de incidență al
radiației solare directe este mai mic decât în celelalte anotimpuri, influența musonului
rece continental de iarnă puternică, astfel încât nici în această perioadă nu se pot
produce valori termice ridicate, atunci producându-se minime secundare de
temperatură.

În condițiile prezentate, maximele termice se vor produce toamna, dar mai ales
primăvara. Amplitudinea termică medie anuală este de 4°C în Brazilia și 10°C în India,
unde contrastul termic ridicat se produce în condițile unei intense circulații musonice.
Tipul de pisaj caracteristic este savana. Variabilitatea condițiilor climatice ale acestui tip
de climat include însă uneori, în funcție de cantitatea și regimul precipitațiilor
atmosferice, succesiunea: pădurea tropicală umedă, pădurea tropicală cu frunze
căzătoare, savana.

Varianta de climat subecuatorial al munților înalți este prezentă în Anzi, atât în

zona subtropicală nordică, cât mai ales în cea sudică, în America de Sud, în Podișul
Abisiniei și în vârfurile vulcanice din centrul Africii, în Munții Himalaya și în lanțurile
montane de pe flancul sud-estic al Podișului Tibet, în Asia.

Climatul subecuatorial musonic oceanic

Acesta ocupă: domeniul ecuatorial și subecuatorial atlantic (cu excepția Golfului

Guineei), întreaga arie intertropicală din vestul Oceanului Indian, inclusiv Marea Arabiei
și Golful Bengal, fâșia cuprinsă între 5-10° latitudine sudică și întreaga arie din nord-
vestul Australiei, în Oceanul Indian, Marea Chinei de Sud, sud-vestul bazinului nord
pacific, inclusiv arhipelagul Filipine, aria ecuatorială și cea subecuatorială de sud,
inclusiv sudul insulei Noua Guinee, în vestul Oceanului Pacific și aria ecuatorială și cea
subecuatorială de nord, în estul Oceanului Pacific.

În domeniul oceanic de la sud-vest de Ecuador, în sudul Golfului Guineei și în cel

de la nord-est de Noua Guinee, climatul subecuatorial musonic oceanic ocupă o

15
suprafață restrânsă. Caracteristica principală este constituită de pendularea alizeelor de
la un sezon la altul. Iarna, inversiunile termice joase din alizee nu permit convecția
termică înaltă, până la nivelul de condensare, iernile fiind secetoase, în schimb verile
sunt foarte ploiase, în condițiile dezvoltării intense a evaporărilor și mișcărilor
convective. Amplitundinea termică medie anuală este scăzută (2-3°C), iar umezeala
aerului mare, chiar și în sezonul secetos. În aria acestui climat, cu excepția sectorului
atlantic, iau naștere și se dezvoltă majoritatea ciclonilor tropicali. Peisajul caracteristic îl
constituie padurea ecuatorială umedă.

Climatul subecuatorial al țărmurilor apusene ale continentelor

Acest climat se dezvoltă doar în emisfera nordică: în Columbia și Panama, pe

țărmul pacific american, între Sengal și Libia, pe țărmul atlantic african, pe fațadele
vestice ale Indiei și Indochinei și în regiunea Oceanului Indian. Precipitațiile
înregistrează cel mai ades medii multianuale de peste 2000 mm, doar pe țărmurile
Ecuadorului cobarând la valori de 1000-2000 mm și pe ale Senegalului, unde scad la
750-1000 mm. Două treimi din cantitatea de precipitații cade vara. Peisajul caracteristic
este savana.

Climatul subecuatorial al țărmurilor răsăritene ale continentelor

Acest climat se dezvoltă pe țărmul nord-vestic al Braziliei, în America de Sud, pe

întreg țărmul estic al Africii, între capul Guardafui și strâmtoarea Mozambic și în estul
Madagascarului, în Africa, pe țărmurile răsăritene ale Indiei, Indochinei, și cele sud-
estice ale Chinei, în Asia, în Peninsula York, în Australia. Prezintă cantități medii anuale
de precipitații de peste 2000 mm, pe țărmurile braziliene și vietnameze, sub influența
alizeelor dinspre nord-est.

În emisfera sudică, pe țărmurile Oceanului Indian și în Peninsula York se produc

între 1000-2000 mm, în aceste arii sistemele alizeelor fiind perturbate parțial de circulția
musonică. Cantitățile medii anuale de precipitații scad pe țărmurile răsăritene ale Africii
de la nord de Ecuator, de la 500 mm la Ecuator, la sub 100 mm, la capul Guardafui, arie
în care se constituie o variantă secetoasă de climat subecuatorial. Peisajul caracteristic
al climatului subecuatorial al țărmurilor răsăritene ale continentelor este pădurea
ecuatorială umedă.

2.3. Fenomene climatice de risc

Fenomenele climatice de risc din zonele cu climat subecuatorial sunt mai puțin
numeroase față de alte zone climatice. Alternanța celor două anotimpuri net diferențiate
este dată de predominarea maselor de aer oceanic, instabil în anotimpul umed și a
celor continentale, uscate, în anotimpul secetos.

16
 Fenomene climatice specifice sezonului secetos

Climatul subecuatorial se caracterizează prin lungimea mare a perioadei

secetoase și prin efectele ecesteia asupra vegetației spontane și cultivate. În sezonul
uscat, starea timpului este asemănătoare celei din deșerturile tropicale, cu averse de
ploaie sporadice. Deși anotimpul uscat este cel mai adesea iarna, există și regiuni cu
climat subecuatorial în care acesta corespunde primăverii. Așa stau lucrurile pe coasta
de est a Indiei (Coromandel), unde și maximul pluviometric este deplasat către sfârșitul
toamnei și începutul iernii, când musonul continental (de iarnă) aduce aer cald și umed
deasupra Golfului Bengal.

Fenomene climatice specifice sezonului ploios

În regiunile cu climat subecuatorial, precipitațiile sunt asociate frecvent cu furtuni

și fenomene orajoase (tunete, fulgere, trăsnete). Acestea sunt mai puternice în
perioadele de la începutul și sfârșitul sezonului ploios, când ele alternează cu intervale
însorite.

Furtunile, ca fenomen climatic de risc, pot determina ploi abundente, inundații

subite sau grindină. Nașterea furtunilor este posibilă în zilele fierbinți, când aerul umed
din apropierea solului se încălzește și se înalță rapid. Mișcările masive ale aerului,
ascendent și descendent, din interiorul norului, adună cristale de gheață, picături de apă
și granule de gheață, reunindu-le. Acest fenomen creează electricitate statică în
creștere. În părțile de la baza și în centrul norului se adună sarcini electrice negative, iar
sarcinile pozitive se îndepărtează spre vârf. Diferența dintre sarcină crește până când
devine atât de mare încât, pe măsură ce sarcinile se eliberează, este proiectată o
scânteie enormă.

2.4. Resursele climatice

Resursele climatice reprezintă componentele, procesele și fenomenele din
atmosferă, care pot fi utilizate pentru satisfacerea necesităților omenirii. Principala
resursă climatică din zonele cu climat subecuatorial este energia solară, aceasta putând
fi valorificată foarte bine în aceste regiuni deoarece durata de strălucire a soarelui este
mare.

Energia solară reprezintă o resursă deosebit de valoroasă, fiind inepuizabilă și

nepoluantă. Ea este captată cu ajutorul panourilor solare și este transformată în energie
termică. O altă metodă de captare a energiei solare este prin centralele helioelectrice,
prin intermediul cărora energia solară este concentrată prin focalizare cu ajutorul
oglinzilor orientabile.

17
 Aceasta are un potențial uriaș, putând satisface necesitățile întregii omeniri. Nu
mai este un secret faptul că energia solară este calea spre un viitor mai sigur. Panourile
solare pot produce 1 KW de energie solară pentru a înlocui arderea a aproximativ 170
de kilograme de cărbune sau a 300 de m 3 de gaz metan. Energia solară nu este o
descoperire a secolului al XXI-lea, ci a fost utilizată încă din secolul al XV-lea. Leonardo
Da Vinci a conceptualizat ideea de energie solară la acea vreme când, cu ajutorul unei
oglinzi concave, direcționa energia soarelui pentru a încălzi apa.

Principalele dezavantaje ale acestui tip de energie sunt: valoarea densitătii fluxului
energetic; intermitența datorită alternanței zi-noapte; variația valorii fluxului în timpul zilei
si în timpul anului; dependența de starea timpului și a atmosferei.

Capitolul III. Concluzii finale

 Clima este regimul multianual al vremii, care ia naștere în urma interacțiunii dintre
factorii radiativi, factorii dinamici și complexul condițiilor fizico-geografici, sub
influența tot mai accentuată a activității societății omenești.
 Noțiunea provine din limba elină, însemnând înclinare, încă din vremea Antichității,
iar primele descrieri climatice care se păstrează datează din China, în timpul
dinastiei Chou (sec. XI î.Hr.).
 Una dintre problemele importante ale climatologiei o reprezintă clasificarea
climatelor, necesitate care s-a impus odată cu încercările de generalizare a datelor
climatologice. Astfel, primele clasificări se cunosc din al șaptelea deceniu al
secolului al XIX-lea. În deceniile următoare au apărut clasificări din ce în ce mai
bune, în prezent numărul clasificărilor de climate mai importante fiind de aproape 30,
fără a se putea considera această problemă rezolvată în mod satisfăcător.
 Marea diversitate a factorilor climatogenetici, și în special influența lor asupra
temperaturii și precipitațiilor, a determinat apariția diferitelor tipuri de climate. Factorii
climatogenetici sunt: factorii radiativi și astronomici, care împreună imprimă
caracteristicile radiației solare, factori aflați sub influența unui cumul de determinări,
concretizate prin latitudine; factorii fizico-geografici cumulați generic în termenul
suprafața subiacentă activă; factorii dinamici, denumiți și prin termenul circulția
generală a atmosferei.
 Factorii radiativi au rolul hotărâtor, în absența lor celelalte categorii de factori
climatogeni neputând nici măcar să existe ca atare.
 Factorii fizico-geografici joacă un rol important în modificarea valorilor și regimurilor
diferitelor fluxuri de energie radiantă și sunt constituiți de varietatea însușirilor
suprafețelor terestre, care are un rol decisiv în imprimarea trăsăturilor fizice ale
atmosferei inferioare. Caracteristicile importante, cu rol climatogen genetic major,

18
 ale acesteia, constau în natura sa, apă sau uscat, ca și în alte caracteristici, între
care relieful, în special prin parametrul altitudine, exercită modificări majore.
 Factorii dinamici apar ca urmare a distribuției inegale a bilanțului radiativ pe
suprafața terestră. Ei exercită o acțiune inversă, deosebit de importantă asupra
factorilor radiativi și sunt răspunzători de variațiile neperiodice ale timpului și climei.
Aceștia sunt reprezentați prin circulația generală a atmosferei, circulația musonică,
vânturile locale și curenții oceanici. Circulația aerului este rezultatul repartiției
inegale a presiunii atmosferice, iar curenții oceanici se datorează, în cea mai mare
măsură, vânturilor circulației generale a atmosferei.
 Factorii antropici au început să introducă modificări sensibile în valorile și evoluția
climei odată cu ”era industrială”. Bine-cunoscut la scară locală, rolul lor este
controversat când este vorba de modificările climatice la scară regională sau
globală.
 Climatul subecuatorial (sau intertropical alternant) este un climat de tranziție între
climatele intertropical umed și climatul intertropical musonic, pe de o parte și
climatele tropical semiarid și tropical arid, pe de altă parte. Are drept caracteristică
esențială alternarea anotimpului umed cu anotimpul uscat, contrastele fiind deosebit
de ample.
 Climatul subecuatorial se localizează în vestul Americii Centrale și nord-vestul
Americii de Sud, în Brazilia, Bolivia și Paraguay, în Africa central-sudică și de est, în
vestul Insulei Madagascar, în anumite părți din India, precum și în sud-estul Asiei și
nordul Australiei.
 Landșaftul natural al acestui climat este caracterizat prin prezența savanelor umede,
a savanelor uscate care își pierd frunzele în anotimpul uscat și a stepelor și
semideșerturilor.
 Regimul anual al temperaturilor medii lunare pune în evidență valori cuprinse între
18 și aproape 25°. Contrastele pluviometrice sunt mari, putându-se înregistra pe
câțiva ani în șir, una sau mai multe luni fără precipitații (iarna), urmate de ploi
abundente, care în luna cea mai umedă, pot însuma cantități medii de 250 mm apă
sau chiar mai mult. Cantitățile medii anuale de precipitații ajung în general până la
1000-1500 mm.
 Caracteristica dominantă a acestui climat o constituie migrația sezonieră a calmelor
ecuatoriale și alizeelor, care determină două anotimpuri distincte, respectiv unul
ploios, în care care predomină calmele ecuatoriale, și unul secetos, în care
acționează alizeele.
 În regiunile cu climat subecuatorial, precipitațiile sunt asociate frecvent cu furtuni și
fenomene orajoase (tunete, fulgere, trăsnete). Acestea sunt mai puternice în
perioadele de la începutul și sfârșitul sezonului ploios, când ele alternează cu
intervale însorite.

19
 Anexe

Fig. 1. Tipurile de climă (Sursa: http://ceero.info/climatul-temperat-de-tranzitie/ )

Fig. 2. Harta climatică a lui Koppen (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/K

%C3%B6ppen_climate_classification )

20
Fig. 3. Savana Masai Mara, Kenya (Sursa: http://www.infotour.ro/articole/top/top-10-destinatii-
turistice-in-africa-71 )

Fig. 4. Peisaj de stepă (Sursa: http://www.facka.si/gradiva/geo/azija/podnebje/stepa.html )

21
Fig. 5. Regimul anual al temperaturii și precipitațiilor în regiunile cu climat intertropical alternant
(subecuatorial) – după Ciulache S., Meteorologie și Climatologie, 2002

22
 Bibliografie

• Apostol L. (2000), Meteorologie și Climatologie-curs, Editura Universității

Suceava, Suceava, 134 pag.;

• Ciulache S. (1985), Climatele Pământului, Editura Științifică și Enciclopedică,

București, 132 pag.;

• Ciulache S. (2002), Meteorologie și Climatologie, Editura Universitară, București,

478 pag.;

• Elson D. (2000), Vremea – Un ghid accesibil care explică cu adevărat

fenomenele, Editura Aquila ’93, Oradea, 70 pag.;

• Pop Gh. (1964), Climatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 168

pag.

23