EVOLUȚIA UNIVERSULUI ȘI A TERREI

Evoluția Universului
Teoria modernă privind originea Universului şi, implicit, a Sistemului Solar şi a Pământului este aceea a Big
Bang-ului, a Universului în expansiune. Conform acestei teorii, materia care alcătuieşte Universul era, inițial, concentrată
sub formă de particule şi antiparticule într-un spațiu de proporții reduse şi avea o temperatură foarte mare. Expansiunea
extrem de rapidă a acestei materii fierbinți a fost comparată cu o explozie şi tocmai de aceea fenomenul a fost numit Big
Bang, adică „Marea Explozie”. Expansiunea miezului inițial de materie a determinat răcirea acesteia. Când temperatura a
ajuns la numai câteva mii de grade, electronii şi nucleele au început să se unească, formând atomii. Acolo unde
expansiunea a fost încetinită de atracția gravitațională, materia s-a concentrat, formându-se galaxii. Din momentul
exploziei (Big Bang-ul) are loc un proces continuu de creştere (expansiune) a acesteia, concomitent cu dezvoltarea
diferitelor structuri cosmice. Astfel, din aglomerările mai mari de materie s-au conturat galaxii, iar în cadrul acestora, prin
concentrarea materiei în diverse zone, au rezultat corpuri cosmice de diferite dimensiuni, care au evoluat diferit (stele,
planete etc). Vârsta Universului a fost calculat la aproximativ 15 miliarde de ani.

Evoluția Sistemului Solar

Formarea Sistemului Solar este explicată prin existența unei aglomerări gazoase din care s-au format Soarele
actual și planetele (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun). Aglomerația de gaz și praf a
rezultat în urma exploziei stelei anterioare Soarelui, după modelul de evoluție: nor gazos → stea → explozie → nor gazos
→ stea. O dată cu concentrarea norului spre centru (unde se află 99% din masa sa) acesta și-a mărit viteza de rotație.
Contracția materiei s-a realizat mai mult perpendicular pe planul orbitei, și mai puțin în lungul acesteia, de aici rezultând o
masă centrală de materie (Soarele) înconjurată de un disc turtit. Din partea centrală a discului s-a format Soarele, iar din
inelul discului s-au format planetele care gravitează în jurul Soarelui.

Evoluția Terrei
Formarea Terrei ca planetă s-a produs în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Datorită mișcării de rotație s-a realizat o
grupare, după densitate, a elementelor din care era formată inițial planeta, cele mai grele concentrându-se în interior. Se
pare că, inițial, Pământul era mai mic, avea o mișcare de rotație mult mai rapidă și o scoarță exterioară solidă. Ulterior,
scoarța a fost fracturată de magme venite din interior care au adus la suprafață substanțe, gaze și apă. Peste litosfera
inițială au apărut astfel atmosfera și hidrosfera. Creșterea masei atmosferei (din cauza erupțiilor vulcanice) a avut ca efect
o „frânare” a mișcării de rotație a Pămâmntului (de la 10 ore inițial, la 24 ore astăzi). Inițial, forma Pământului era
aproape sferică, denivelările ulterioare ale suprafeței terestre fiind rezultatul curenților de convective, expansiunii
oceanelor și coliziunii maselor continentale. Apariția vieții s-a produs cu aproximativ 3,6 – 4 mld. ani în urmă.

În timpul evoluției Terrei au existat mai multe cicluri orogenetice, mai cunoscute fiind ultimele trei: orogenezele
caledoniană, hercinică și alpină. Este foarte probabil ca munții ultimei orogeneze (sistemul alpin) să fie cei mai înalți din
evoluția Terrei. Primul moment critic din istoria geologică a Pământului a fost în urmă cu 3,7 mld. ani, atunci când
creșterea puternică a „efectului de seră” datorat atmosferei, ar fi putut duce la o încălzire accentuată și ireversibilă a
Terrei. Un alt moment critic l-a constituit răcirea puternică a climei și instalarea ghețarilor acum 1,7 mld. ani. Această
racire a fost treptat diminuată datorită creșterii concentrației de oxigen (produs de algele marine) și a efectului de seră.
Depășind aceste două momente critice, mediul terestru a continuat să evolueze până astăzi, devenind tot mai complex și
favorizând dezvoltarea vieții.

Scara geocronologică
Ansamblul evoluției și succesiunii în timp a acestor
fenomene poate fi sintetizat într-o scară geocronologică și
în descrierea principalelor evenimente caracteristice
diferitelor ere și perioade geologice. Scara
geocronologică cuprinde următoarele subdiviziuni (de la
cele mai mici la cele mai mari): era, perioada, epoca,
vârsta (etaj). Era (cea mai mare subdiviziune) cuprinde
mai multe perioade, fiecare perioadă mai multe epoci, iar
acestea pot cuprinde mai multe vârste.

SCARA GEOCRONOLOGICĂ