Cuprins

Capitolul I. Aspecte introductive......................................................................................3

 1.1. Aspecte generale...........................................................................................3

 1.2. Istoricul cercetării în domeniu........................................................................4

Capitolul II. Particularități.................................................................................................8

 2.1. Delimitare și aspecte geografice....................................................................8

 2.2. Structură geologică........................................................................................9
 2.3. Fundamentul................................................................................................10
 2.4. Cuvertura sedimentară.................................................................................11
 2.5. Tectonica......................................................................................................18
 2.6. Ciclurile de formare și resursele minerale....................................................19

Capitolul III. Concluzii....................................................................................................22

Anexe.............................................................................................................................24

Bibliografie.....................................................................................................................29

1
 Capitolul I. Aspecte introductive

1.1. Aspecte generale

Delta Dunării (fig.1.), cel mai tânăr pământ al tării, a constituit până nu demult o ”terra
incognita” sub aspectul cunoașterii ei științifice, al preocupărilor pentru rezolvarea multiplelor
probleme teoretice și practice pe care le ridică una dintre cele mai reprezentative regiuni
deltaice din Europa.

Din punct de vedere morfologic, Deltei Dunării îi corespunde sectorul estic al Depresiunii
Predobrogene. Depresiunea Predobrogeană este situată în fața Orogenului nord-dobrogean, de
care este separată prin falia Galați – Sfântu Gheorghe. Spre nord-vest se continuă în sudul
Moldovei, unde este cunoscută drept Depresiunea Bârladului, căreia îi corespund Colinele
Tutovei. Cu alte cuvinte, Depresiunea Predobrogeană include două sectoare: unul estic sau
sectorul predobrogean și altul vestic, sectorul moldav sau Depresiunea Bârladului.

Structura geologică a Platformei Deltei Dunării este alcătuită dintr-un fundament cristalin
peste care se dispune transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de
depozite paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene şi cuaternare, derminate prin forajele
de mare şi mică adâncime efectuate în zonă. Depozitele de vârstă Paleozoică, ce aparţin
etajelor Silurian-Permian (438-230 milioane de ani), sunt alcătuite din calcare, dolomite, siltite,
gresii litice, cu intercalaţii de tufuri vitroclastice.

Depozitele de vârstă Triasică (248-213 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, din siltite
feruginoase, argilite, gresii, microconglomerate, cu intercalaţii de porfire feldspatice, diabaze şi
melafire, iar transgresiv apar dolomite, gresii calcaroase, siltite și marne. Depozitele de vârstă
Jurasică (176-142 milioane de ani) sunt alcătuite în principal din calcare (la bază), argile
calcaroase, gresii, precum şi calcare cenuşii şi gălbui (la partea superioară), cu fosile de
foraminifere, dinofagelate etc. Depozitele de vârstă Cretacică ce aparţin etajelor Apţian-
Senonian (121-65 milioane de ani) sunt alcătuite, în principal, din argile şi siltite feruginoase, cu
intercalaţii de gresii fine sau dolomite gipsifere.

Depozitele de vârstă Neogenă (etajele Sarmaţian-Romanian - 13,5-1,8 milioane de ani)

sunt alcătuite dintr-o succesiune de strate cu calcare lumaşelice, nisipuri, siltite şi argile,
nisipuri, nisipuri fine cenuşii etc. Depozitele de vârstă Cuaternară (depozite deltaice ce aparţin
etajelor Pleistocen-Holocen - 1,8-0,01 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, dintr-un strat de

2
argile roşii-carămizii urmate de o succesiune de strate de pietrişuri, nisipuri, siltite, argile şi
strate de loess, iar la partea superioară se dispun aluviuni de origine fluviatilă şi fluvio-lacustră.

1.2. Instoricul cercetării în domeniu

Pionierii adevărați ai științelor geologice în țara noastră au fost: Grigore Cobalcescu,

primul profesor de geologie-mineralogie de la Universitatea din Iași, care în anul 1862 a publicat
prima lucrare originală românească de geologie – ”Calcarul de la Repedea” și Grigore
Stefănescu, primul profesor de geologie de la Universitatea din București. În anul 1882 ia ființă
la București, sub conducerea lui Grigore Stefănescu, Biroul geologic, unde se reușește
publicarea primei hărți geologice a României.

Cercetările geologice în țara noastră iau un avânt deosebit după anul 1906, când s-a
înființat Institutul Geologic, în cadrul căruia mulți geologi de seamă au contribuit, prin studiile și
valoroasele lor cercetări, la descoperirea bogățiilor minerale și la stabilirea structurii geologice a
teritoriului, ca și la întocmirea hărții geologice a țării noastre.

Adevăratul pionier al cercetărilor științifice moderne din Delta Dunării, deschizător de noi
perspective în cercetarea științifică a acestei regiuni, este savantul român Grigore Antipa
(fig.2.), cel care timp de mai multe decenii s-a consacrat cercetării științifice a regiunilor
piscicole ale țării și în principal a Deltei Dunării. În numeroasele sale studii, conferințe, memorii,
Gr. Antipa a abordat pentru prima dată în mod științific problema amenajării și valorificării
complexe a Deltei Dunării. În ceea ce privește geneza Deltei, Gr. Antipa aprecia că teritoriul
acestei unități naturale era un liman, închis de un cordon litoral, străpuns de Dunăre în șase
locuri. Dunărea a colmatat treptat limanul respectiv, formând delta actuală.

La acestea se adaugă preocupările savantului român cu renume internațional de a trezi

interesul pentru valorificarea resurselor stuficole, pentru amenajările agricole și îmbunătățirea
navigației, deschizând astfel calea pentru cercetarea științifică a acestei regiuni naturale.
Rezultatele obținute de Gr. Antipa sunt cu atât mai meritorii dacă ținem seama de lipsa
mijloacelor de cercetare științifică și de lipsa de interes a cercurilor conducătoare din acele
vremuri.

Nu poate fi tăgăduit faptul faptul că lucrările lui Grigore Antipa au constituit un imbold
pentru alți cercetători care și-au concentrat atenția spre rezolvarea științifică a problemelor pe
care le ridică Delta Dunării. Cele mai multe dintre studiile următoare s-au limitat însă, de regulă,

3
la abordarea problemelor de geografie fizică și geografie istorică, cu scopul principal de a
explica geneza și evoluția Deltei.

În anul 1912, vede lumina tiparului o interesantă lucrare a lui G.M. Murgoci, care,
axându-se pe descrierea fizico-geografică a Dobrogei de Nord, cuprinde și o ipoteză nouă
privitoare la geneza și evoluția Deltei Dunării. G.M. Murgoci acordă un rol deosebit fundamentul
preloessian al Deltei (atât în cazul câmpului Chilia cât și în cazul gridurilor Letea și Caraorman)
legând geneza Deltei Dunării de o transgresiune a Mării Negre.

Tot în deceniul al doilea al secolului nostru începe să-și publice rezultatele cercetărilor
sale științifice geograful Constantin Brătescu, cercetări axate fie direct, fie tangențial pe Delta
Dunării. Deși esențialul în lucrările lui C. Brătescu referitoare la Delta Dunării îl constituie o nouă
ipoteză despre geneza și evoluția acestei regiuni naturale, în alte lucrări prezintă elemente
ajutătoare pentru explicarea genezei și evoluției Deltei, sau chiar unele aspecte, sumare însă,
ale climei, vegetației și populației. C. Brătescu, ca și Gr. Antipa, consideră că Delta a fost un
liman, deosebindu-se însă prin susținerea părerii că formarea cordoanelor din est s-a făcut
simultan cu înaintarea gurilor Dunării și colmatarea limanului și prin rolul principal pe care-l
atribuie brațului Sulina în acest proces evolutiv.

Deși problema fundamentală de care rămâne legat numele lui George Vâlsan este
geografia fizică a Câmpiei Române, marele geograf român și-a adus contribuția și la lămurirea a
numeroase alte probleme, preocupările lui dovedindu-se foarte variate. Pe această linie se
înscriu lucrările în care se întâlnesc informații despre Delta Dunării; direcția principală spre care
s-au îndreptat preocupările lui G. Vâlsan cu privire la Delta Dunării a constiuit-o explicarea
genezei și evoluției acestei zone deltaice, în care privință elaborează o ipoteză originală,
prezentată prima dată în anul 1934, la Congresul Internațional de Geografie de la Varșovia,
unde a funcționat ca vicepreședinte al comisiei peisajului geografic. G. Vâlsan pune formarea
cordoanelor litorale din sudul Deltei pe seama exclusivă a mării, considerând că în această
parte s-a format un complex lagunar străpuns mult mai târziu de brațele Dunării. Interpretarea
unor hărți vechi i-a permis să aducă și prețioase contribuții la cunoașterea fazelor de populare a
Deltei Dunării.

Cu toată valoarea științifică a unora dintre lucrările elaborate în trecut, studiile asupra
Deltei Dunării erau dispersate și limitate de regulă la câteva probleme, mai ales la problema
genezei și evoluției morfologice. Se poate aprecia că rezultatele pozitive obținute în aceste
cercetări se datorau în cea mai mare parte inițiativelor personale ale unor oameni de știință.

4
Forțele concentrate asupra rezolvării problemelor legate de valorificarea resurselor Deltei erau
însă insuficiente, lipsind preocuparea statului pentru asigurarea condițiilor necesare amenajării
complexe a acestei unități naturale. Potențialul economic al Deltei nu era cunoscut în suficientă
măsură și nici nu fusese efectuat un studiu geografic complex, care să prezinte unitar
particularitățile tuturor elementelor cadrului natural. Fără un studiu geografic de ansamblu nu
puteau fi întocmite proiecte ale unei valorificări complexe a Deltei Dunării.

Lucrările de cartografiere a Deltei Dunării au constituit întodeauna un sprijin prețios

pentru oamenii de știință, interesați în cercetarea științifică a acestei unități naturale. Studierea
atentă a izvoarelor cartografice din Antichitate până în timpurile moderne, oferă posibilități
pentru precizarea unor elemente geografice, posibilități limitate însă, pe de o parte de
inexactitățile hărților vechi, iar pe de altă parte de faptul că reprezentările cartografice prezintă
numai situația la un moment dat, neavând deci decât un caracter documentar.

Geografii antici, prin scrierile lor, au lăsat o imagine sumară asupra Deltei Dunării. După
informațiile lui Ptolomeu Claudius, de exemplu, s-a încercat o reconstituire a conturului Deltei
Dunării. În Evul Mediu contribuția cartografilor la redarea configurației Deltei a fost destul de
redusă. Abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea încep să se intocmească hărți mai
exacte sub raportul execuției cartografice și al detaliilor.

În anii 1769-1770 F.G. Bawr întocmește o hartă în care este reprezentată gura Chiliei la
Vâlcov, fără insule. După 30 de ani, în scopul stabilirii graniței ruso-turce, contele rus Kiselef
întocmește o hartă pe care se indicau șapte mici insule în fața Vâlcovului. Reținem aceste
informații care confirmă vârsta recentă a deltei secundare formată la vărsarea brațului Chilia în
mare.

Cercetarea amplă a Deltei Dunării în ultimele decenii în legătură cu valorificarea ei

complexă a impus întocmirea de noi hărți care să corespundă cerințelor tehnice actuale. În
acest scop s-au efectuat noi ridicări prin metoda aerofotogrametrică, care a permis întocmirea
unei hărți fizico-geografice analitice la scara 1:15 000 în 16 planșe și o descriere de amănunt a
particularităților fizico-geografice actuale ale Deltei Dunării.

Dacă hărțile privitoare la Delta Dunării au o valoare științifică deosebită, ele nu pot fi
substituite cercetărilor directe de teren. Ele ajută în conturarea unor caractere geografice mai
ales din domeniul geografiei fizice și în primul rând în urmărirea, în perioadele posibile, a
evoluției cronologice a acestei unități. De asemenea, aceste reprezentări cartografice sprijină și

5
cercetările de geografie economică, privitoare la unele aspecte din geografia așezărilor
omenești, utilizarea terenurilor etc. Este de subliniat faptul că lucrările de cartografiere a Deltei
Dunării trebuie mereu revizuite, nefiind încă definitiv stabilizată configurația morfologică de
amănunt a Deltei Dunării, aceasta fiind o regiune în curs de formare sub raport morfologic,
hidrografic, pedologic.

6
 Capitolul II. Particularități

2.1. Delimitare și aspecte geografice

Delta Dunării are o lungime de 3.446 km² si se afla află în mare parte în Dobrogea, şi
parţial în Ucraina. Rezervația este cea mai mare şi cea mai bine conservată dintre deltele
europene si a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991 ca rezervaţie a biosferei.

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podişul Dobrogei, la nord formează graniţa cu
Ucraina, iar în est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45°,
latitudine N şi de meridianul de 29°, longitudine E. Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar
Razim-Sinoe 5050 km², din care 732 km² aparțin Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o
suprafață de 2540 km². Aceasta este încadrată de limane și lacuri adiacente și cuprinde sute de
lacuri între brațe, dintre care câteva zeci de mari dimensiuni. Datorită celor 67 milioane de tone
de aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării crește anual cu aproximativ 40 m².

Dunărea, ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă: Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud,
braț care mai apoi, la Furca Sfântu Gheorghe se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântu
Gheorghe. Brațul Chilia, formează granița cu Ucraina, și transportă pe cursul său, de o lungime
de 104 km², 60% din apele și aluviunile Dunării. Brațul Sulina este situat în mijlocul Deltei și,
spre deosebire de Chilia, are un curs rectiliniu, fiind permanent dragat și întreținut pentru
navigația vaselor maritime. Are o lungime de 71 km și transportă 18% din volumul de apă al
Dunării. Cursul Brațului Sfântu Gheorghe este orientat spre sud-est, și se desfășoară pe 112
km, transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare formeaza insulele Sacalin considerate un
început de deltă secundară.

Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din
Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche și
Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât
hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, sunt geomorfologic
false.

Formarea Deltei are două doua faze distincte:

- o faza continentală cauzată de regresiunea marină când țărmul era mult retras și
brațele Dunării au lăsat canioane vizibile in actuala platforma continentală;

7
 - o fază de golf care a urmat unei transgresiuni.

Ipoteza limanică emisă de Grigore Antipa și continuată de V.P. Zencovici, admite

prezența unui golf, barat de către curenții marini prin grinduri transversale și transformat în
liman. Dunărea a adunat acest spațiu, iar calmatarea continuă a dus la actualul aspec.

Privită de pe Dealurile Tulcei, Delta Dunării apare ca o întindere de verdeață străbătută

de șuvițe argintii. Ea este o câmpie în formare, cu altitudine medie de 50 cm, alcătuită din relief
pozitiv și relief negativ: brațele Dunării, canalele, gârlele, mlaștinile, bălțile și lacurile. Uscatul
deltaic reprezintă 13% din suprafață și este reprezentat prin: grinduri fluviatile, care însoțesc
brațele Dunării și sunt orientate pe direcția vest-est, având altitudini de 0,5-5 m; grinduri
maritime orientate pe direcția nord-sud, remarcabilă fiind Letea cu altitudinea de 124 m -
altitudine maximă pentru deltă, Caraorman, Ivancea, Dranov, etc.; grinduri continentale ce
reprezintă resturi din uscatul predeltaic: Chilia și Stipoc. Cantitatea de aluviuni adusă anual de
către Dunăre, la care se adaugă resturile organismelor moarte, praful eolian, ș.a. vor face ca
procentul uscatului să crească, în detrimentului reliefului negativ.

2.2. Structură geologică

Deși regiunea Deltei Dunării a fost slab cercetată în trecut din punct de vedere geologic,
din lucrările autorilor care s-au preocupat de acest lucru, se desprinde o succesiune de
formațiuni geologice cu caracteristicile lor structurale.

Formațiunile precuaternare. În alcătuirea lor intră formațiunile unițăților structurale

vecine, care se întrepătrund de-a lungul faliei Maliuc – Sf. Gheorghe. În partea de sud aceste
formațiuni sunt reprezentate în special prin depozite grezoase devoniene de tip Beștepe și
calcare triasice caractersitice Dobrogei de Nord. În partea centrală și nordică a Deltei, ele sunt
constituite din depozitele depresiunii predobrogene; în centrul regiunii depozitele jurasice sunt
acoperite de cele pliocene, iar în nord, aceleași depozite jurasice în facies lagunar cu gips sunt
acoperite de depozite sarmațiene și apoi de cele pliocene.

Depozitele din acoperiș. Peste depozitele paleozoice și mezozoice, ca și peste cele

terțiare (pliocene), s-au depus depozitele din baza acumulărilor deltaice propriu-zise. Acestea
sunt constituite din argile roșii-cărămizii de tip terra rosa, cu concrețiuni calcaroase și
feromanganoase fără faună fosilă, atribuită villafranchianului. Formațiunea argilelor roșii este
considerată de unii autori ca ultimul element al fundamentului, având o mare extindere; ele au

8
fost găsite în partea centrală a Deltei, pe linia Periprava-Letea- Caraorman, în sondajele
efectuate pe gridul Chilia (la cca. 20-30 m sub depozitele leossoide) etc.

În cadrul depozitelor deltaice vechi și depozitelor deltaice propriu-zise au fost separate

de cercetătorii moderni ai Deltei mai multe formațiuni complexe litologice:

 Complexul psefitic, în care se observă o alternanță de pietrișuri și bolovănișuri prinse

într-o zonă de nisipuri grosiere, este considerat ca rest al unui mare con de dejecție.
Depozitele acestui complex sunt bine dezvoltate mai ales pe linia brațului Sf. Gheorghe,
unde ating grosimi de până la 30 m; conțin o faună bogată de moluște fluviatile de vârstă
saint-prestiană.
 Complexul psamitic, are în bază nisipuri grosiere și friabile cu o grosime de 15-25 m și
conține faună de moluște fluviatile și limnocardii de vârstă paleoeuxină. În partea
superioară apar nisipuri cenușii, albicioase sau gălbui, adesea feruginoase, friabile sau
slab consolidate. Între ele apar, rar, intercalații de pietrișuri mărunte sau de argilă;
conține faună locală fluvio-lacustră, de vârstă uzunlar-carangat.
 Complexul psamito-pelitic, are în bază un orizont de nisipuri fine, foarte slab consolidate
sau neconsolidate; este format din nisipuri argiloase și argile-nisipoase, adesea bogate
în material organic, care formează uneori lentile de turbă; conține faună salmastră
caspică și mediteraneană, de vârstă neoeuxină.
 Complexul psamito-aleuritic, este alcătuit din depozite nisipoase aproape neconsolidate,
având în bază intercalații aleuritice ca material organic. Ocupă o suprafață largă în estul
Deltei și în regiunea complexului lacustru Razelm-Sinoe; atinge grosimi maxime de 40-
50 m și conține faună de moluște marine corespunzătoare ca vârstă stadiului vechi al
Mării Negre.

 Complexul aleuritic, este alcătuit din depozite aluvionare actuale, care ajung la grosimi
de 1-5 m; printre sedimentele aleuritice se găsesc depuneri de meterial organic, iar pe
litoral nisipuri marine.

2.3. Fundamentul

Platforma Deltei Dunării este alcătuită dintr-un fundament cristalin peste care se dispune
transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de depozite paleozoice,
triasice, jurasice, cretacice, neogene şi cuaternare, derminate prin forajele de mare şi mică
adâncime efectuate în zonă.

9
 2.4. Cuvertura sedimentară

Din succesiunea formațiunilor geologice enumerate mai sus se constată tendința de

depunere a sedimentelor tot mai fine spre suprafață, fapt datorat reducerii treptate a puterii de
transport a aluviunilor de către apele fluviului. O altă caracteristică a acestor depozite este
îmbinarea mai evidentă a formațiunilor fluviatile cu cele marine în partea de est a Deltei.
Depozitele deltaice au stratificație încrucișată specifică, care explică caracterul mozaicat al hărții
litologice de suprafață.

Ținând seama de răspândirea formațiunilor complexe sedimentare prezentate, rezultă

că în partea fluviatilă a Deltei predomină aleuritele, argilele și turba, prezența nisipurilor nefiind
caracteristică, pe când în partea fluvio-maritimă (ca și în complexul lacustru Razelm-Sinoe) este
caracteristică predominanța nisipurilor la care se adaugă parțial aleurite, argilă și turbă.

Pentru caracterizarea compoziției granulometrice a depozitelor deltaice de la suprafață

(până la adâncimea de 22 m) au fost reprezentate grafic unele date referitoare la câteva zone
din Delta Dunării. Analiza granulometrică s-a făcut pentru trei fracțiuni și anume: argilă
(fracțiunea < 0,005 mm), praf (fracțiunea cuprinsă între 0,005-0,05 mm) și nisip (fracțiunea >
0,05 mm). Din analiza acestora s-au observat următoarele:

 Depozitele din nordul părții fluviatile a Deltei până la adâncimea de 18-20 m sunt argilo-
prăfoase, foarte slab nisipoase, cu participarea ceva mai mare a fracțiunii prăfoase, spre
suprafață, la proba din estul zonei și a celei argiloase mai spre adâncime; la proba din
sud-vestul Ostrovului Tătaru, procentul fracțiunii argiloase se îmbină continuu cu a celei
prăfoase. Se remarcă creșterea conținutului de nisip la proba de la adâncimea de 3,20
m, ceea ce denotă existența intercalației unui strat mai nisipos format probabil în
decursul unei viituri.
 Depozitele din câmpul Stipoc sunt depozite predominant prăfoase, 56-91% praf, restul
până la 100% fiind completat mai mult de nisip sau argilă.
 Depozitele din albia canalului Sulina, din locul unde comunică cu lacul Obretinul Mare,
sunt nisipoase la suprafață, argilo-prăfoase între 1-14 m adâncime și nisipo-argilo-
prăfoase mai în profunzime (până la 20 m).
 Depozitele din nord-estul lacului Obretinul Mare (brațul Dunărea Veche), situate
aproximativ la limita dintre Delta fluvio-maritimă și Delta fluviatilă, sunt predominant
prăfoase și puțin argilo-nisipoase până la adâncimea de 7,60 m.

10
  Depozitele de la contactul grindului Ichim (Magearu) cu brațul Sulina, spre suprafață
sunt predominant prăfoase și mai puțin argiloase, pentru ca spre profunzime să treacă
treptat în depozite nisipoase-argilo-prăfoase, sau chiar nisipoase.
 Depozitele din grindul Ichim sunt predominant sau absolut nisipoase, uneori puțin
prăfoase. Se remarcă lipsa totală a argilei. Aproape asemănător se prezintă depozitele
depozitele grindului Crasnicol, care însă sunt absolut nisipoase.

Analiza granulometrică a depozitelor Deltei Dunării confirmă pe deplin caracterul fluviatil

al părții vestice a Deltei, concluzie care concordă cu a cercetătorilor actuali; depozitele de aici
sunt alcătuite predominant din fracțiuni fine, aleuritice și argiloase, cu unele intercalații sau
amestecuri nisipoase în zonele de circulație internă a apei. Grindurile maritime se evidențiază
printr-o alcătuire granulometrică caractersitică, predominant nisipoasă.

Porțiunile de contact dintre grindurile maritime cu partea fluviatilă sau cu albia fluviului
prezintă caractere mixte, depozitele fiind spre suprafață aleuritice nisipo-argiloase, iar în
profunzime predominant nisipoase, datorită probabil aportului maritim. Aceasta mai indică și
faptul că depozitele fluviatile din est au un fundament maritim.

În scopul caracterizării mineralogice și petrografice a diferitelor depozite de suprafață ale

Deltei Dunării, atât a celor fluvio-marine, cât și a celor marine, urmărind și prin această cale o
separare a lor, au fost studiate mai multe probe de roci. (fig.3.)

În probele de roci aleuritice s-a observat macroscopic mica albă sub formă de solzi
foarte mărunți și rari, la care se adaugă puțin material argilos. Microscopic a fost pusă în
evidență prezența feldspaților, muscovitului, mai puțin a cuarțului, existența unor solzi rari de
biotit și clorit, fragmente foarte rare de epidot și hornblendă și mai rar de granat. De asemenea,
s-au găsit dispersate granule mici de calcit, evidențiate atât microscopic cât și prin tratarea cu
HCl; aproape lipsesc minerale opace sau apar în granule foarte rare și mărunte.

Rocile aleuritice și argiloase, parțial consolidate, au o tendință evidentă de

compactizare. Și la acestea se observă macroscopic sclipiri frecvente date de solzii mărunți de
mică. Microscopic se constată predominanța feldspaților alterați, la care se adaugă mica albă,
granule mărunte și colțuroase de cuarț și calcit. Mai rar apar solzi de clorit și de biotit. Accesoriu
s-au întâlnit zirconul, eidotul, hornblenda (adesea limonitizată) și granule rare și mărunte de
minerale opace.

11
 În cazul rocilor aleuritice parțial argiloase, mai mult sau mai puțin compactizate, se
observă existența unor solzi mărunți de muscovit. Existența granulelor dispersate de calcit este
pusă în evidență atât prin tratarea cu HCl, cât și prin observații microscopice. Microscopic se
mai observă existența unor foarte mărunte fragmente de feldspat alterat, cuarț, solzi rari și
mărunți de mica albă și mai puțin de biotit și clorit, granule prismatice și mărunte de hornblendă;
accesoriu s-a întâlnit rutil, epidot și minerale opace foarte mărunte și rare. Este caracteristică în
general dimensiunea mai redusă a particulelor, în raport cu primele probe, și caracterul micaceu
al rocii.

La suprafață se întâlnește o rocă afectată parțial de procesul de solidificare, astfel încât

culoarea gălbuie-cenușiu deschisă este pătată de humus, devenind cenușie-negricioasă. Roca
este aleuritică-argiloasă compactizată, cimentată cu humus, pe fondul ei observându-se sclipiri
micacee. Nisipul fin, friabil, amestecat cu particule aleuritice, este foarte bogat în mica albă și
face efervescență cu HCl. Microscopic, pe lângă mică și calcit se observă existența feldspatului
alterat, în curs de transformare în minerale argiloase a granulelor mărunte de cuarț, a solzilor de
clorit, a granulelor de epidot, prismelor de hornblendă și accesoriu a zirconului și granatului.
Mineralele opace sunt extrem de mărunte și rare.

Nisipul fin cu mică albă în solzi mari și în cantitate abundentă, amestecat cu material
aleuritic, este o rocă friabilă, cu tendință de compactizare. Calcitul, fiind în cantitate abundentă,
formează vinișoare și eflorescențe vizibile microscopic. Au fost întâlnite cochilii de brahiopode
fluviatile ca Valvata (Cincinna) crusitensis Fontannes. Microscopic, se observă, pe lângă
predominanța muscovitului, existența feldspaților alterați, a solzilor de biotit și a granulelor
colțuroase de cuarț. Ca minerale accesorii, au fost întâlnite horblenda verde, granule de epidot,
fragmente rare de granat și turmalină, solzi foarte rari de magnetit și limonit.

În nisipul fin, friabil, cu dimensiunile particulelor în general uniforme (cca 0,02 mm), se
observă existența unor concrețiuni mărunte nisipo-lutoase, cu pete ruginii, al căror diametru nu
depășește 1 cm. De asemenea, apar resturi de cochilii de gasteropode fluviatile, din grupa
Planorbidelor, ca de exemplu Gyronlus și Helix. Microscopic se observă existența fragmentelor
colțuroase, sau parțial rotunjite de cuarț, care predomină, la care se adaugă puțin feldspat. Rar
se întâlnesc solzi de muscovit și mai rar de biotit, granule de granați și mai rar de hornblendă și
clorit. Accesoriu s-a întâlnit turmalină, iar dintre mineralele opace a putut fi pusă în evidență
pirita, puțin limonitizată.

12
 Rocile studiate prezintă în general caractere asemănătoare, cu axcepția probelor
recoltate din canale. Ele prezintă un caracter predominant aleuritic, parțial argilos, mai friabile
sau mai compactizate, uneori afectate la suprafață de procesul de solidificare, când culoarea
gălbuie-cenușie deschisă trece într-una cenușie închisă.

Din punct de vedere mineralogic, ele sunt alcătuite în linii mari din feldspat, adesea
alterat, mică albă măruntă, fragmente fine de cuarț, adesea toate amestecate cu granule
diseminate de calcit, care formează uneori aflorescențe sau vine. Numai în orizonturile
superioare, cu humus, calcitul este spălat și depus în orizonturile inferioare. Dintre mineralele
accesorii, amintim prezența frecventă a biotitului și cloritului, a epidotului și hornblendei și foarte
rar a granaților. S-a întâlnit, de asemenea, uneori, zirconul, turmalina și rutilul. Mineralele opace
sunt foarte mărunte și rare, în cazuri izolate observându-se limonitizarea lor.

Probele recoltate din canale, deși pun în evidență în general prezență acelorași
minerale, se caracterizează în primul rând prin dimensiunile mai mari ale particulelor, fiind roci
nisipoase sau nisipo-aleuritice, cu cochilii de brahiopode sau gasteropode fluviatile. Toate
observațiile menționate mai sus indică în general caracterul predominant fluviatil al depozitelor
studiate, cu o slabă prezență a materalului marin în cadrul lor.

Aspecte pedografice

În general, solurile din Delta Dunării sunt neevoluate, în curs de formare, datorită
condițiilor specifice morfohidrografice, precum și vârstei relativ recente a depozitelor pe care se
formează. Orizonturi genetice se pot deosebi numai la cernoziomurile (sau solurile bălane) și la
solurile halomorfe, care apar pe martorii de relief mai vechi din Dentul (Câmpul Chilia).

Factorii pedogenetici din Delta Dunării prezintă caractere specifice. Astfel, roca de
solidificare este reprezentată aproape exclusiv prin materiale fluvio-maritime, în general
nisipoase și nisipo-argiloase; numai pe câmpurile Chilia și Stipoc apar depozite leossoide.
Energia de relief este foarte redusă, iar cea mai mare parte din suprafața Deltei se situează sub
nivelul 0, fiind acoperită cu apă, ceea ce nu permite solificarea. Pânza freatică este aproape de
suprafață în toate regiunile de uscat ale Deltei; în sectoarele unde se află la adâncime foarte
mică se formează lăcoviști și soluri de mlaștină slab salinizate. Clima Deltei prezintă un caracter
continental atenuat de influența Mării Negre. Vegetația specifică Deltei este dependentă de
formele de relief și de adâncimea pânzei freatice; astfel, în sectoarele mai înalte cu ape freatice
mai adânci apar păduri amestecate de foioase cu predominarea pe alocuri a stejarului, în

13
sectoarele mai joase, inundabile, cu ape freaticela mică adâncime, se evidențiază o vegetație
puternică de esențe moi, mai ales salcia și plopul, iar în sectoarele cu adâncimi sub nivelul zero
se dezvoltă foarte bine trestia și plaurul. (fig.4.)

Delta Dunării fiind cea mai tânără formă de relief a țării, o câmpie în formare, prezintă
depuneri foarte recente, care nu au avut timpul necesar să se solifice. Pe baza studierii
literaturii de specialitate s-a întocmit următoarea schemă de grupare a unităților cu solurile mai
importante din Delta Dunării:

a.) Nisipuri;
b.) Soluri nisipoase neevoluate (psamoregosoluri);
c.) Soluri aluviale cu textură ușoară și mijlocie;
d.) Soluri aluviale cu textură diferită, asociate cu lăcoviști sau cu sărături;
e.) Lăcoviști și soluri de mlaștină;
f.) Mlaștini cu stuf și plaur;
g.) Cernoziomuri fratic umede.

Nisipuri. În Delta fluvio-maritimă, în zona litorală (nisipuri de plaje) și pe grindurile fluvio-

maritime asociate (nisipuri marine de dune),(fig.5.), nisipurile (nesolificate) sunt bine
reprezentate; au caracter cuarțos și sunt bogate în fragmente de cochilii. Nisipurile de plaje sunt
lipsite de vegetație, dar ferite de spulberarea eoliană datorită împregnării cu apă marină.
Nisipurile de pe câmpurile fluvio-maritime sunt parțial acoperite cu păduri și vegetație ierboasă
(pășuni).

Fiind într-un stadiu incipient de evoluție și prezentând un slab conținut de humus și

substanțe nutritive, nisipurile din Delta Dunării sunt puțin fertile (apa freatică se află aproape de
suprafață, însă este puternic mineralizată).

Soluri nisipoase neevoluate (psamoregosoluri). Din această categorie fac parte în

primul rând solurile nisipoase neevoluate sau psamoregosolurile dezvoltate mai slab pe
câmpurile Letea, Caraorman și Sărăturile; sunt slab humifere și nesărăturate, cu excepția celor
aflate în mici depresiuni salinizate. Pe aceleași grinduri, în sectoarele în care apa freatică a
oferit condiții mai bune de solificare, se întâlnesc și psamoregosoluri moderat sau puternic
humifere, pe alocuri slab salinizate, asociate în microdepresiuni cu soluri puternic salinizate

14
(solonceacoide). Aceste soluri au un conținut mai ridicat de humus, ceea ce le face mai
utilizabile în agricultură decât nisipurile, fără însă a da un randament ridicat.

În general, nisipurile și solurile nisipoase neevoluate sunt puțin valorificate. Totuși, în

unele locuri se întâlnesc păduri de un tip specific de zăvoi, care iau caractere de pădure de
silvostepă pe terenurile mai ridicate (grindurile Letea și Caraorman), (fig.6.); de asemenea, pe
solurile nisipoase mai evoluate se întâlnesc pajiști folosite pentru pășunat și chiar pentru culturi
agricole.

Pe grindurile simple (cele din sudul câmpului Letea ș.a.) ca și pe câmpurile fluvio-
maritime, din cauza pășunatului excesiv sau circulației mai frecvente, solul este dezgolit de
vegetație formându-se goluri pe marginea cărora apare o vegetație halofită, dacă apa freatică
este la mică adâncime. Pe aceste goluri apar la suprafață aflorescențe de săruri care împiedică
dezvoltarea vegetației. Asemenea procese sunt mai evidente pe grindurile fluvio-maritime
înguste și lungi, dar și pe grindurile largi (islazurile satelor Caraorman, Sfiștofca, Letea). De
aceea, pășunatul rațional este o condiție necesară pentru împiedicarea procesului de salinizare.

În puține locuri, nisipurile și solurile nisipoase prezintă condiții prielnice culturilor agricole
și plantațiilor de vii hibride (comuna C.A. Rosetti și satul Caraorman). Aceste locuri sunt însă
amenințate de a fi acoperite de nisipurile spulberate de vânt de unde necesitatea măsurilor
pentru fixarea lor, mai ales prin completarea golurilor din păduri.

Soluri aluviale cu textură ușoară și mijlocie. În acestă categorie intră în primul rând
solurile aluviale fluviatile cu textură ușoară și cu carbonați, de la suprafață. Fac parte dintre cele
mai tinere soluri din Deltă și deci încă nesăraturate. Din această cauză sunt destul de intens
folosite ca terenuri arabile pentru cultura cerealelor (porumbul în special); întrucât aceste
terenuri dau un randament ridicat pentru legumicultură, se recomandă extinderea plantelor
legumicole (mai ales tomate) și ferirea lor de inundații. Aceste soluri sunt frecvente în lunca de
pe dreapta brațului Sf. Gheorghe în sectorul Tulcea-Nufăru, care a fost îndiguit și are o pondere
însemnată în producția legumicolă a județului Tulcea; de asemenea, se întâlnesc în incinta
îndiguită a ostrovului Tătaru din vestul satului Chilia Veche și sunt mult extinse între pădurea
câmpului Letea și brațul principal al deltei secundare Chilia la sud-est de Periprava, unde
agricultura dispune de dezvoltare.

Solurile aluviale fluviatile cu textură mijlocie sunt bine repartizate pe amblele maluri ale
brațului Sf. Gheorghe în sectorul Nufăru-Uzlina și izolat în lungul brațului Sulina (comunele

15
Maliuc și Crișan). Ele au fertilitate destul de ridicată din cauza aportului continuu de aluviuni,
însă, din aceeași cauză, este împiedicat procesul de solificare. Sunt utilizate pentru culturi
agricole în condiții de îndiguire (comuna Maliuc) și pentru pășunat.

Solurile aluviale întâlnite pe terenurile mai înalte și deci mai puțin supuse inundațiilor se
află într-un stadiu mai înaintat de solificare. Aceste soluri sunt utilizate în agricultură, constituind
o bună parte din terenul arabil în câmpul aluvial Plauru-Tudor Vladimirescu și din ostrovul
Tătaru. Pentru obținerea unor recolte ridicate se recomandă folosirea irigațiilor (după îndiguiri).

Soluri aluviale cu textură diferită asociate cu lăcoviști sau cu sărături. Din acestă
categorie fac parte în primul rând solurile aluviale înțelenite cu textură mijlocie grea și asociate
cu lăcoviști răspândite mai ales în lungul brațului Sf. Gheorghe (Mahmudia), în ostrovul Tătaru
și nordul Municipiului Tulcea (localitatea componentă Tudor Vladimirescu); au fertilitate relativ
ridicată. La acestea se adaugă solurile aluviale cu textură ușoară și mijlocie, sărăturate,
asociate cu sărături (solonețuri și chiar solonciacuri), mai răspândite în lungul brațului Chilia, în
sectorul Plauru-Tatanir, în estul câmpului Chilia, pe câmpul Stipoc și la vest de orașul Tulcea;au
o frecventă sărăturare clorurică și sunt utilizate pentru pășunile necesare creșterii animalelor.

Lăcoviștile și solurile de mlaștină. Formate în condiții climatice de stepă, sub influența

supraumezirii periodice prin apa freatică situată aproape de suprafață, lăcoviștile au condiții
foarte prielnice de dezvoltare în Deltă, de unde și răspândirea lor mare. Cele mai frecventesunt
lăcoviștele și solurile de malștină slab salinizate , cu texturi variate și uneori cu strat organic
(plus soluri humicogleice), întâlnite în lungul brațelor principale ale Dunării, precum și pe
grindurile fluvio-maritime, mai ales pe câmpurile Caraorman și Sărăturile și pe perisipurile din
ostrovul Dranov. Ele s-au dezvoltat pe terenurile inundabile de la periferia grindurilor. Au o
fertilitate potențială destul de mare și sunt de regulă acoperite cu trestie, rogoz și parșial cu
pășuni.

Lăcoviștele cu textură mijlocie, formate în condițiile unor ape stagnante, generează un

sol bogat în humus dar cu regim hidric defectuos. Aceste soluri hidromorfe sunt puțin productive
în stare naturală. Ele pot fi folosite ca terenuri furajere sau arabile numai după drenare.

În Deltă fluvio-marină, solurile de mlaștină cu salinizare marină, nisipoase, sunt cele mai
extinse, ocupând suprafețele plane cu cote apropiate de nivelul mării.

Mlaștinile cu stuf și plaur. Acestea ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării
(peste2/3) fiind caracterizate printr-un grad de solificare foarte redus.

16
 Acoperite permanent sau aproape permanent cu apă, ceea ce face să fie invadate de
vegetația de baltă (fig.7.) și mai ales de stuf, mlaștinile sunt constituite din nămoluri minerale de
natură aluvionară și din nămoluri organice de natură vegetală. Aceasta determină un conținut
ridicat de humus, dar și un oarecare conținut de substanțe nocive.

Plaurul (fig.8.) este o formațiune caracteristică Deltei Dunării, formată de

întrepătrunderea rizomilor de stuf, împreună cu tulpini vii și moarte de plante acvatice. În unele
locuri se constată un proces de turbificare. Conținând humus în proporție de 60-80%, plaurul
este deosebit de fertil pentru stuf. Este răspândit mai ales în Delta fluvio-maritimă (lacurile
Dranov, Puiu-Roșu, Matița-Merhei, etc.).

Cernoziomuri freatic umede. Câmpia Chilia (,artor al uscatului predeltaic) este singurul
sector în care apar soluri evoluate, cu profil bine diferențiat. Sunt cernoziomuri de tip castaniu
considerate de unii autori cernoziomuri de fâneață sau freatic umed, iar de alții soluri bălane
închise freatic umede.

Ele au fost separate ca un tip genetic aparte, de tranziție între cernoziom (respectiv sol
bălan) și sărături sau lăcoviști. Sunt mai bogate în humus și în carbonați decât solurile zonale
(automorfe) respective și prezintă fenomene de gleizare la baza profilului sau chiar, adeseori,
fenomene de salinizare și solonețizare. Solurile din câmpul Chilia sunt fertile, mai ales cele din
partea de nord (mai înaltă); spre periferie, fertilitatea scade, o dată cu creșterea treptatăa
gradului de solonețizare. Sunt rezistente la secetă, întrucât beneficiază de umiditate din stratul
acvifer situat între 2,5-4 m adâncime.

2.5. Tectonica

Ca unitate morfohidrografică, Delta Dunării s-a format datorită existenței unor condiții
specifice care s-au întrunit aici: platforma continentală marină cu adâncime și înclinare mică,
spre est, golful de tip limanic dintre horstul dobrogean și platforma Bugeacului, volumul
apreciabil de aluviuni adus de Dunăre (circa 59 mil. tone/an), curenții marini circulari la țărmul
mării, și amplitudinea foarte mică a mareelor în partea de nord-vest a Mării Negre (9-12cm).

La aceste condiții de bază s-au adăugat altele de ordin climatic (oscilațiile de nivel ale
Mării Negre - mișcări eustatice) și tectonice (mișcări epirogenetice în zonele limitrofe), care au
complicat și particularizat conturarea și evoluția deltei.

17
 Datorită faptului că teritoriul deltaic este situat pe zona de fractură Sfântu Gheorghe,
deci cu o mare mobilitate, a avut și are drept consecință procese intense de subsidență și
respectiv acumulari de depozite.

2.6. Ciclurile de formare și resursele minerale

Istoria formării Deltei Dunării se poate împărți în două etape distincte - predeltaică și
deltaică.

Etapa predeltaică se caracterizează printr-o alternare a fazelor de submersiune și

emersiune a teritoriului ca urmare a evoluției climatului în pleistocen cu fazele glaciale și
interglaciale corespunzătoare. Acestei etape aparțin depozitele loessoide care s-au găsit sub
patul brațelor principale și în substratul grindurilor Letea și Caraorman. Sub depozitele
loessoide din grindul Caraorman, la adâncimea de 3-6 m s-au găsit resturi de Elephas
primigenius.

Etapa deltaică, adică de liman fluvio-marin, a început atunci când Dunărea a ajuns la
limita actuală a Pontului Euxin si depunea materialul transportat în acest spațiu marin. Procesul
de acumulare și respectiv de consolidare a teritoriului deltaic a fost influențat de variațiile de
nivel ale mării. Astfel, în timpul regresiunii din Wurm și, îndeosebi, cea din stadiul Neoeuxin
(circa 18.000-15.000 ani înainte de perioada actuală), când nivelul a scăzut cu 100 m au avut
loc procese de eroziune, fiind indepărtată o bună parte din depozitele cuaternare vechi. O mică
parte din depozitele acestei perioade (Pleistocenul superior) a mai ramas în spatele unor
martori de eroziune cum sunt cei pe care s-au fixat și evoluat grindurile Letea și Caraorman.

deltă secundară numită "Delta Sfântu Gheorghe I" în intervalul de timp 8.900-7.200
î.Chr. Datorită anastomozării brațului Sfântu Gheorghe și tendinței de migrare a fluviului spre
nord, s-a format un alt braț – Sulina, care s-a desprins din paleo-Dunare, respectiv din brațul
Sfântu Gheorghe în dreptul localității de astăzi Nufăru. Transportul de apă și de aluviuni pe
brațul Sulina a avut drept consecință formarea celei de a doua delte secundare.. Delta
secundară a Sulinei, care a fost favorizată de regresiunea phanagoriană, s-a individualizat, în
intervalul de timp 7.200-2.000 î.Crh. și s-a extins mult pe platforma continentală. Această deltă
ar fi avut limita estică la 10-15 km față de țărmul actual, iar vârful ei s-ar fi sprijinit pe Insula
Șerpilor care se găsește la cca. 45 km în largul mării. În interiorul acestei delte secundare ar fi
existat mai multe artere hidrografice care au dat și forma ei. Odata cu revenirea nivelului marin
spre cota "0", deci la începutul Holocenului, a avut loc acumularea depozitelor în golful limanic

18
care alcătuiesc Delta Dunării. Momentul de început al Deltei Dunării, se apreciază că se
datorează formării "cordonului inițial Letea-Ceamurlia-Caraorman", extins între promontoriile
Jibrieni, în partea nordică și Murighiol-Dunăvăț, în cea sudică sprijinit pe martorii de eroziune
care s-au consolidat în intervalul de timp 11.700-7.500 î.Chr. Materialul constitutiv al acestui
cordon inițial provenea din abraziunea falezei marine din nordul golfului limanic, și din sectorul
de vărsare a râurilor Nistru, Bug și Nipru, transportat de curenții litorali care aveau același sens
de circulație ca și în zonele noastre. În urma acumulării aluviunilor aduse de Dunăre în golful
limanic adâncimea golfului a scăzut, determinând astfel străpungerea cordonului litoral inițial și
formând delte secundare. În aceste condiții Dunărea, în cadrul acestei delte inițiale, ce era pe
actualul traseu al brațului Sfantu Gheorghe, considerat pe bună dreptate cel mai vechi braț, a
realizat străpungerea cordonului inițial la contactul acestuia cu promontoriul Murighiol-Dunăvăț,
formând și prima

Ridicarea nivelului mării care a început cu aproximativ 2.000 î.Chr. a avut drept
consecință anastomozarea parțială a paleo-brațului Sulina, distrugerea deltei secundare a
acestuia, dezvoltarea celui de al treilea braț – Chilia, care a devenit cel mai viguros, constituind
o deltă secundară, reactivarea brațului Sfântu Gheorghe și formarea unei a doua delte
secundare a acestuia prin atașarea succesivă a unor cordoane, îndeosebi pe partea dreaptă,
de tipul insulelor Șacalin.

Ideile și ipoteza privind formarea și evoluția Deltei Dunării se pot grupa în două categorii:
prima, care admite existența unui liman barat de cordoane litorale în care s-au produs mai multe
breșe, iar în interior, limanul a evoluat spre confluența actuală a deltei fliviatile; a doua, care
presupune formarea deltei nu printr-o barare limanică, ci printr-o înaintare treptată a grindurilor
fluviale, mai întâi submerse și apoi emerse, care ajungând în raza de acționare a curentului
litoral marin, a permis formarea cordonului marin transversal pe acestea. Aceste aspecte se
referă numai la delta fluvială. În formarea deltei fluvio-marine, deci din fața cordonului marin, se
desprind, de asemenea, două puncte de vedere: unul care admite că acest sector se formează
ca urmare a aportului de aluviuni dunărene la gura brațelor, sub forma deltelor secundare și a
cordoanelor marine dintre ele, deci o înaintare treptată în spațiul marin, susținut de majoritatea
cercetătorilor, și al doilea, prin care delta înaintează ca urmare a regresiunii nivelului mării.

Se poate spune că prin diversitatea impresionantă a habitatelor şi a formelor de viaţă pe

care le găzduieşte într-un spaţiu relativ restrâns, Delta Dunării constituie un adevărat muzeu al

19
biodiversităţii, o bancă de gene naturală de valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural
universal. (fig.9.)

Multe specii vegetale sau animale au constituit, totodată şi importante resurse naturale,
exploatabile economic care au atras oamenii pe aceste locuri din cele mai vechi timpuri.
Aşezările omeneşti înfiinţate s-au bazat, în principal pe valorificarea resurselor naturale
dezvoltâdu-se, astfel activităţi economice tradiţionale şi relaţii sociale caracteristice.

Ulterior, s-a manifestat tendinţa de supraexploatare a unor resurse naturale. Această

tendinţă, care se manifestă şi în prezent printr-o presiune crescută asupra acestor resurse şi în
special asupra peştelui şi păşunilor, precum şi tendinţa de a dezvolta unele activităţi economice
nepotrivite sistemului deltaic, aşa cum a fost situaţia investiţiei pentru exploatarea nisipurilor de
la Caraorman, au avut drept consecinţă dereglarea echilibrului natural existent prin dispariţia
unor zone de reproducere naturală a peştelui sau a altor specii, prin colmatarea unor canale
sau prin apariţia fenomenului de eutrofizare a apelor lacurilor şi bălţilor, etc. (fig.10.)

Efectele negative generate de activitatea umană din interiorul deltei se cumulează cu

cele generate de astfel de activităţi, mult mai active, care se desfăşoară în afara deltei, existând
riscul ca aceste efecte conjugate să afecteze în continuare echilibrul ecosistemelor naturale şi
să se agraveze dacă nu vor fi luate măsuri de reducere a fenomenelor negative, de refacere a
unor zone afectate, de protejare a celor existente a căror valoare nu este afectată şi de
cooperare locală sau regională în toate aceste acţiuni.

20
 Capitolul III. Concluzii

Din punct de vedere morfologic, Deltei Dunării îi corespunde sectorul estic al Depresiunii
Predobrogene. Depresiunea Predobrogeană este situată în fața Orogenului nord-dobrogean, de
care este separată prin falia Galați – Sfântu Gheorghe. Spre nord-vest se continuă în sudul
Moldovei, unde este cunoscută drept Depresiunea Bârladului, căreia îi corespund Colinele
Tutovei. Cu alte cuvinte, Depresiunea Predobrogeană include două sectoare: unul estic sau
sectorul predobrogean și altul vestic, sectorul moldav sau Depresiunea Bârladului.

Structura geologică a Platformei Deltei Dunării este alcătuită dintr-un fundament cristalin
peste care se dispune transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de
depozite paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene şi cuaternare.

Pionierii adevărați ai științelor geologice în țara noastră au fost: Grigore Cobalcescu,

primul profesor de geologie-mineralogie de la Universitatea din Iași, și Grigore Stefănescu,
primul profesor de geologie de la Universitatea din București.

Cercetările geologice în țara noastră iau un avânt deosebit după anul 1906, când s-a
înființat Institutul Geologic, în cadrul căruia mulți geologi de seamă au contribuit, prin studiile și
valoroasele lor cercetări, la descoperirea bogățiilor minerale și la stabilirea structurii geologice a
teritoriului, ca și la întocmirea hărții geologice a țării noastre.

Adevăratul ponier al cercetărilor științifice moderne din Delta Dunării, deschizător de noi
perspective în cercetarea științifică a acestei regiuni, este savantul român Grigore Antipa.

Delta Dunării are o lungime de 3.446 km² si se afla află în mare parte în Dobrogea, şi
parţial în Ucraina. Rezervația este cea mai mare şi cea mai bine conservată dintre deltele
europene si a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991 ca rezervaţie a biosferei.

Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razim-Sinoe 5050 km², din care 732 km²
aparțin Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o suprafață de 2540 km². Aceasta este încadrată
de limane și lacuri adiacente și cuprinde sute de lacuri între brațe, dintre care câteva zeci de
mari dimensiuni. Datorită celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării
crește anual cu aproximativ 40 m².

21
 Dunărea, ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă: Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud,
braț care mai apoi, la Furca Sfântu Gheorghe se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântu
Gheorghe.

În partea fluviatilă a Deltei predomină aleuritele, argilele și turba, prezența nisipurilor

nefiind caracteristică, pe când în partea fluvio-maritimă (ca și în complexul lacustru Razelm-
Sinoe) este caracteristică predominanța nisipurilor la care se adaugă parțial aleurite, argilă și
turbă.

În general, solurile din Delta Dunării sunt neevoluate, în curs de formare, datorită
condițiilor specifice morfohidrografice, precum și vârstei relativ recente a depozitelor pe care se
formează.

Fiind cea mai tânără formă de relief a țării, Delta Dunării prezintă depuneri foarte
recente, care nu au avut timpul necesar să se solifice. Pe baza studierii literaturii de specialitate
s-a întocmit următoarea schemă de grupare a unităților cu solurile mai importante din Delta
Dunării: nisipuri; soluri nisipoase neevoluate; soluri aluviale cu textură ușoară și mijlocie; soluri
aluviale cu textură diferită; lăcoviști și soluri de mlaștină; mlaștini cu stuf și plaur; cernoziomuri
fratic umede.

Istoria formării Deltei Dunării se poate împărți în două etape distincte: predeltaică și
deltaică.

Se poate spune că prin diversitatea impresionantă a habitatelor şi a formelor de viaţă pe

care le găzduieşte într-un spaţiu relativ restrâns, Delta Dunării constituie un adevărat muzeu al
biodiversităţii, o bancă de gene naturală de valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural
universal.

22
 Anexe

Fig.1. Harta Deltei Dunării (sursa: http://www.info-delta.ro/harti-51/ )

Fig.2. Grigore Antipa, pionierul cercetărilor științifice moderne din Delta Dunării (sursa:
http://www.daciccool.ro/traditii/semnificatia-numelui/7288-antipa-cel-care-apara-credinta-
impotriva-tuturor )

23
Fig.3. Tipuri de sol întâlnite în Delta Dunării (sursa: http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-
17/solurile-din-delta-dunarii-151.html )

Fig.4. Trestie în Delta Dunării (sursa: http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/trestia-

vanata-acoperisuri-1_50ad8efd7c42d5a663974b84/index.html )

24
 Fig.5. Grindul Chituc (sursa: https://peterlengyel.wordpress.com/2011/11/04/grindul-
chituc/ )

Fig.6. Satul Caraorman (sursa:

http://www.worldwideromania.com/2014/10/21/caraorman-satul-din-inima-deltei-dunarii/satul-
caraorman-1/ )

25
 Fig.7. Delta Dunării-vegetație de baltă (sursa:
https://ecomareaneagra.wordpress.com/civilizatii-pontice/romania/dobrogea/judetul-
tulcea/delta-dunarii/ )

Fig.8. Plaur în Delta Dunării (sursa: http://www.panoramio.com/photo/126997 )

26
 Fig.9. Peisaj din Deltă (sursa: https://marioarabledea996.wordpress.com/page/2/ )

Fig.10. Pescuitul în Delta Dunării (sursa: http://www.timpul.md/articol/delta-dunarii-un-

dar-din-dragostea-naturii-43620.html )

27
 Bibliografie

 Mircea Ilie (1956), Alcătuirea geologică a pământului românesc, Editura Științifică,

București;
 Ioan Popovici (1974), Delta Dunării, Centrul de multiplicare al Universității din București,
București;
 Vasile Mutihac (1982), Unitățile geologice structurale și distribuția substanțelor minerale
utile în România, Editura didactică și pedagogică, București;
 Vasile Mutihac (1990), Structura Geologică a Teritoriului României, Editura Tehnică,
București.

28