ORIGINEA SI EVOLUTIA UNIVERSULUI

1
 Cuprins

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

CAPITOLUL 2. DIMESIUNILE UNIVERSULUI

CAPITOLUL 3. MODELE ALE UNIVERSULUI

CAPITOLUL 4. EXPANSIUNEA UNIVERSULUI

CAPITOLUL 5. UNIVERSUL GALAXIILOR

CAPITOLUL 6. ORIGINEA UNIVERSULUI

CAPITOLUL 7. UNIVERSUL INFLATIONAR

CAPITOLUL 8. ALCATUIREA UNIVERSULUI

CAPITOLUL 9. ORIGINEA UNIVERSULUI IN IPOTEZE

9.1. Provenienta energiei

9.2. Teoria „nimicului”

9.3. Geometria spatiului multidimensional

CAPITOLUL 10. UNIVERSUL ANTROPIC

CAPITOLUL 11. UNIVERSUL SI VIITORUL

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Fig.1. Spatiul cosmic (sursa: http://natgeotv.com/ro/universul-stiut/galerii/spatiul-cosmic )

2
 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

In multe domenii ale cunoasterii se intalneste termenul “Univers”, dar in fiecare din ele
cu un sens diferit. Prima si cea mai simpla definitie pe care o dau astronomii ar fi: “Universul
reprezinta tot ceea ce putem observa”. Acesta ar fi Universul observabil continand toate stelele
si galaxiile, de la cele mai apropiate pana la cele mai indepartate, care pot fi inca detectate
direct prin receptionarea radiatiilor pe care le emit. Universul observabil nu este nici pe departe
precis delimitat. Dimensiunile sale sunt intr-o continua crestere, pe masura ce progresul stiintific
perfectioneaza instrumentele de lucru ale astronomului: telescoape, radiotelescoape, sateliti-
observatoare astronomice, sonde spatiale etc.

Intr-o alta definitie, Universul ar fi tot ceea ce aste observabil, plus tot ceea ce ar mai
putea exista. Acesta este Universul intreg, care formeaza mai mult obiectul unor studii
matematice si filozofice, prin extrapolarea datelor ce sunt cunoscute de la Universul observabil.
De fapt, nu se poate spune precis daca exista cu adevarat ceea ce noi numim Universul intreg,
odata ce el face doar obiectul unor obiecte abstracte.

Cea de-a treia definitie ar cuprinde partea Universului intreg care este descrisa de legile
cunoscute ale fizicii. Acesta este Universul fizic, o usoara extensie a Universului observabil, el
incluzand zone care nu pot fi observate direct, dar a caror prezenta se poate deduce prin
efectele lor asupra unor entitati observabile. Evident, in cadrul Universului fizic sunt luate in
considerare doar acele regiuni care pot fi analizate in mod stiintific.

Universul fizic este obiectul de studiu al cosmologiei. Una dintre principalele probleme la
care cauta sa raspunda cosmologia este cea a delimitarii Universului: exista oare o limita sau
Universul este infinit? Desigur, una dintre limitele Universului este cunoscuta: este cea impusa
de instrumentele de observatii, cum ar fi de pilda, limita de observare a telescoapelor optice. De
fiecare data cand au fost detectate obiecte mai indepartate, cercul observatiilor se marea si,
implicit, se marea si Universul observabil. Se poate spune chiar ca in ultimul timp el isi dubleaza
dimensiunile la fiecare 5 ani.

Exista posibilitatea ca in calea observatiilor sa se interpuna stele si galaxii, dar mult mai
probabil materie sub forma de gaz si praf. Deci, s-ar putea accepta ideea ca in observatiile la
distante din ce in ce mai mari, vizibilitatea ar putea fi afectata de praf cosmic, ajungand pana la
obturarea completa a campului de observatie. Ori, aceasta ar putea duce la fixarea hotarelor
mai aproape decat in lipsa prafului, ceea ce difera oarecum de ceea ce se intelege prin
Universul observabil, deoarece odata ajuns la aceasta margine – daca ea exista - ,nu se va
putea observa nimic mai departe, indiferent de puterea telescoapelor. Deocamdata nu s-a ajuns
la ceea ce s-ar numi marginea Universului, cu toate ca puterea de a patrunde din ce in ce mai
adanc in Univers creste continuu.

Dar mai exista o limita a cunoasterii Universului, cu o pondere mult mai mare. Este
vorba despre limita vitezelor. Ea este in legatura cu ideea acceptata astazi de astronomie, ca
Universul este in expansiune, ceea ce se traduce prin aceea ca toate obiectele din Univers se
indeparteaza de noi cu viteze din ce in ce mai mari. Astfel, distantele dintre corpurile ceresti ce
compun Universul cresc continuu.

3
 Fig.2. Universul observabil (sursa: http://www.fortasigratie.ro/realitati-contemporane/cea-mai-
veche-radiatie-din-univers.htm )

In afara impedimentelor mentionate, care sunt impuse de stadiul de perfectionare a

instrumentelor, structura materialului observat si legile acceptate ale fizicii, in observarea
Universului se mai impune o limita, care nu depinde de nicio conditionare, fie ea de natura
umana sau fizica. Este vorba de limitarea geometrica.

Geometria Universului este o problema care i-a preocupat pe multi matematicieni,

astronomi si fizicieni. Astfel, Newton a considerat Universul ca fiind infinit. Potrivit acestei
viziuni, insemna ca intregul Univers, Universul fizic, ar fi “ceva” infinit de mare, fara vreo
margine. Daca intr-adevar lucrurile ar sta asa, nu ar mai trebui sa fim preocupati de marginile
sala, deoarece le putem stabili arbitrar. Dar observatiile din ultimul timp au aratat ca galaxiile
distante au viteze inconsistente cu modelul Newtonian al Universului infinit.

Impasul ar putea fi depasit printr-o noua ipoteza prin care se considera ca Universul nu
are forma pe care ne-o sugereaza intuitia. Ipoteza are la baza asa numitele geometrii

4
neeuclidiene. In geometria euclidiana, postulatul al cincilea afirma ca distanta dintre doua linii
paralele este constanta. Daca se accepta insa alte postulate, anume ca doua linii paralele pot fi
convergente sau divergente, se pot obtine sisteme logice perfect coerente, adica geometrii
neeuclidiene.

Folosind una din geometriile neeuclidiene, Albert Einstein a elaborat un model al

Universului finit in volum. Argumentul folosit pentru a postula acest model este acela ca o linie
dreapta prelungita indefinit in ceea ce se numeste geometria sferica, s-ar putea intoarce
eventual in locul din care a plecat. Aceasta ipoteza permite sa se presupuna ca o racheta
spatiala lansata intr-o directive oarecare s-ar reintoarce, dupa un timp, la locul de plecare,
venind insa din directia opusa. O linie dreapta s-ar “curba” cu o anumita raza, aceasta raza fiind
tocmai masura dimensiunilor Universului.

In cadrul modelului neeuclidian nu ar exista margini, dar nici spatiu gol; intregul Univers
ar putea fi umplut cu galaxii si stele si, in acelasi timp, ar exista un numar finit de galaxii si stele,
intr-un volum finit. In felul acesta, geometria neeuclidiana pune la dispozitie o posibila cale de a
explica trasaturile cunoscute ale Universului, ce pare sa fie, pe baza unor anumite consideratii,
un Univers finit.

Mergand oarecum pe aceeasi cale, Einstein a postulat un Univers sferic, fara margini si
avand un volum finit. Exista insa cateva deosebiri. Prima dinte ele consta in aceea ca vorbind
despre Pamant, se considera o curbura bidimensionala, in timp ce pentru Univers, curbura este
tridimensionala. O alta deosebire este ca pentru Pamant adevarul ideii a fost demonstrat, in
timp ce pana acum nu a fost adusa vreo dovada asupra curburii Universului.

In afara preoblemei limitelor Universului, mai apare un aspect legat de natura sa, si
anume problema timpului. Intregul studio al Universului se bazeaza pe observarea radiatiilor
luminoase sau radio, emise de diferite parti ale sale, aflate la distante diferite. Lumina insa,
asemenea radiatiilor electromagnetice, nu se transmite instantaneu, deci ceea ce vedem in
prezent nu reprezinta starea actuala a celor observate. Putem sa observam doar ceea ce s-a
petrecut cu un obiect cosmic cu multi ani in urma, in functie de distanta la care se afla obiectul
respectiv. S-ar putea spune ca imaginea pe care o avem asupra Universului nu este un
instantaneu, o fotografie a aspectului sau prezent, ci mai degraba o insiruire de evenimente si
conditii de la inceputul Universului pana in zilele noastre.

Ultimul aspect care trebuie luat in considerare cand se vorbeste despre natura este
continutul sau. In prezent se considera ca, pe scara mare, Universul pare sa fie alcatuit din
roiuri de obiecte, iar fiecare din aceste obiecte pare a fi un roi de alte obiecte mai mici, care, la
randul lor, sunt roiuri de obiecte si mai mici etc. Se pare ca acest proces de organizare in
cascade de roiuri este foarte raspandita in Univers. Cele mai mari roiuri care au fost detectate
pana in prezent (cu exceptia Universului in sine) sunt roiurile de roiuri de galaxii, numite
superroiuri (alcatuite din 5-40 de roiuri de galaxii).

5
 Fig.3. Roiul de galaxii Abell 1689, aflat la o departare de 2,2 miliarde de ani lumina (sursa:
http://astro-urseanu.ro/universul.html )

CAPITOLUL 2. DIMENSIUNILE UNIVERSULUI

Cu ajutorul mijloacelor de observatie ale prezentului se poate spune ca Universul este

extrem de mare. Cele mai indepartate galaxii se afla la distante de peste 500 milioane de ani-
lumina de noi. Pentru a putea masura aceste distante, ar trebui sa fie stabilita o scara a
distantelor usor de utilizat de catre astronomi. Daca in trecut acest lucru a fost o sarcina dificila,
in prezent lucrurile s-au simplificat in ceea ce priveste masuratorile in sistemul nostru solar, prin
folosirea radarului.

Masuratorile astronomice cu ajutorul radarului se fac simplu. Se trimite un impuls radar

spre un obiect relative apropiat, de pilda spre Luna, apoi se asteapta pana ce semnalul reflectat
ajunge din nou pe Pamant, fiind semnalat de detectorul instalatiei. Intrucat viteza semnalului
radar este cunoscuta (adica viteza luminii in vid), iar durata calatoriei impulsului se poate
determina cu mare precizie, distanta pana la Luna va rezulta cu mare exactitate.

Cea mai importanta dimensiune stabilita prin metoda radar este raza mijlocie a orbitei
Pamantului, care a fost numita unitate astronomica (u.a.). Aceasta unitate de masura este
comoda in cazul Sistemului Solar, mai departe insa – fiind relative mica – este doar o baza
pentru urmatoarele scari, care au fost stabilite prin meteode trigonometrice. Dintre acestea, cea
mai folosita este asa-numita metoda a paralaxei, legata si ea de orbita Pamantului in jurul
Soarelui, dar care permite de data aceasta masurarea distantelor pana la stele.

6
 Pentru a ilustra metoda paralaxei, se consideram ca la un moment dat, in octombrie,
Pamantul se afla intr-un punct al orbitei, iar peste 6 luni, desigur, el se va afla in punctul
diametral opus. Daca, de pilda, in luna octombrie se face fotografia unuei stele si i se masoara
pozitita fata de fondul celorlalte stele mai indepartate, iar in aprilie se face din nou fotografia
aceleiasi stele, se va constata ca pozitia ei s-a schimbat. Apoi, prin simple calcule
trigonometrice, se poate determina distanta pana la stea. Metoda paralaxei devine din ce in ce
mai imprecisa cu cat distantele pe care trebuie sa le determine sunt mai mari, drept urmare se
impune gasirea altor metode, care solicita date de lucru tot mai complexe.

Prin folosirea metodei stralucirii stelelor si a metodei dimensiunii norilor de gaz din
galaxii, prin calibrari potrivite, a fost posibil sa se ajunga la estimari ale distantelor pana la 30
milioane de ani-lumina. Apare in joc fenomenul expansiunii Universului, in cadrul caruia galaxiile
se indeparteaza de noi cu viteze din ce in ce mai mari, cu cat se afla mai departe. Deci, prin
masurarea vitezei cu care se indeparteaza o galaxie, problema estimarii distantei pana la ea se
reduce la un calcul simplu, avand in vedere relatia de proportionalitate intre distanta si viteza de
recesiune, stabilita de E. Hubble.

O metoda de masurare directa a distantei pana la galaxiile foarte indepartate se poate

face mai usor atunci cand galaxiile fac parte dintr-un roi. Intocmai cum cea mai stralucitoare
stea dintr-o galaxie poate fi folosita ca un etalon al luminozitatii, tot asa cea mai stralucitoare
galaxie dintr-un roi de galaxii poate fi folosita ca un etalon de distante. In aceste cazuri precizia
nu este prea mare, insa corelarea metodelor amintite ne conduce treptat la galaxiile din ce in ce
mai indepartate, situate la limita posibilitatilor de observare.

Fig.4. Roi stelar (sursa: http://destepti.ro/cum-sunt-distribuite-galaxiile-si-care-sunt-cele-mai-

cunoscute-roiuri-de-stele )

7
 CAPITOLUL 3. MODELE ALE UNIVERSULUI

Studiul Universului, in marea sa complexitate, nu se poate face numai direct, prin

observatiile efectuate cu ajutorul instrumentelor, ci se bazeaza in mare parte pe construirea
unor modele teoretice, care trebuie sa fie apoi verificate prin compararea cu rezultatele
observatiilor. Cercetatorii care studiaza problemele fundamentale ale Universului au ajuns la un
acord asupra anumitor elemente esentiale de la care pornesc toate calculele, asa-numitele
principii cosmologice, concepte de baza ale modelelor Universului.

Primul si cel mai general principiu il constituie afirmatia conform careia Universul este
omogen. Acest concept presupune ca intreaga materie este distribuita uniform si ca nu exista
mari aglomerari de materie si mari spatii goale. Desi afirmatia nu este pe deplin valabila,
teoreticienii accepta conceptul omogenitatii Universului ca fiind necesar in calculele lor, ei
operand cu un volum suficient de mare pentru care Universul poate fi considerat relativ
omogen.

Un alt principiu acceptat de teoreticieni este cel care afirma ca Universul este izotrop.
Aceasta inseamna ca galaxiile sunt distribuite uniform, iar miscarea lor, indiferent de viteze, ar fi
de asemenea constanta si uniforma.

Un al treilea principiu presupune ca Universul este incoerent. Aceasta inseamna ca

exista zone in care au loc modificari independente ale parametrilor de stare, care sa nu se
transmita intregului. Altfel spus, Universul nu este strans legat sub efectul unei presiuni, ca de
pilda un volum de gaz sau un corp solid. Potrivit conceptului de incoerenta, efectul oricarei
perturbari sau modificari locale, intr-o anumita zona, va fi simtit numai in zonele imediat vecine.

Al patrulea principiu considera ca Universul este uniform in toate proprietatile sale.

Potrivit acestei conventii, galaxiile aflate la distante extrem de mari nu se deosebesc
fundamental de cele din apropierea noastra. Intre ele ar exista doar deosebiri predictibile, cum
ar fi, de pilda, aspectele privind evolutia lor.

Al cincilea si ultimul principiu care intervine in calculele teoreticienilor este

universalitatea Universului. Prin aceasta se presupune ca toate legile fizicii descoperite de noi
sunt valabile in intregul Univers.

De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe modele ale Universului, toate facand
apel in mare masura la concepte geometrice. Fiecare model este in legatura cu o geometrie,
acceptarea lui presupunand insa, in primul rand, validarea geometriei propuse. La fel ca in
multe domenii de cercetare stiintifica, teoreticienii au adoptat, in decursul vremii, diferite
concepte fizice fundamentale pentru a elabora modele ale Universului. Astfel, unele modele se
bazeaza pe mecanica newtoniana, altele pe teoria relativitatii generalizate, dar sunt si legi care
se bazeaza pe cu totul alte legi ale naturii.

Trecand peste numeroasele modele imaginate de-a lungul timpului, mai mult sau mai
putin naive, ajungem la primul model stiintific al Universului, elaborat de Isaac Newton, la
inceputul secolului al XVIII-lea. El a incercat sa aplice teoria gravitationala intregului Univers,
presupunand o geometrie euclidiana, dar a intampinat o serie de dificultati. Cea mai mare

8
problema a fost aceea ca Universul, considerat un spatiu ce contine materie, ar trebui sa se
intinda la infinit; daca ar fi finit, atunci potrivit legii gravitatiei, el ar fi trebuit sa se contracte
imediat spre un punct central. Cu alte cuvinte, un Univers finit ar fi instabil.

Ceva mai recent a fost pusa in evidenta o alta dificultate a modelului newtonian,
cunoscuta sub numele de paradoxul lui Olbers. Acesta se poate sintetiza printr-o intrebare atat
de simpla, incat la prima vedere nici n-ar merita sa fie pusa: de ce este cerul negru noaptea?
Un raspuns pripit ar fi: pentru ca Soarele a apus. Si totusi astronomul H. Olbers a aratat ca daca
Universul s-ar intinde la infinit, atunci cerul noptii nu ar aparea intunecat, ci ar trebui sa fie
extrem de stralucitor sau cel putin atat de stralucitor cat suprafata unei stele. Aceasta ar
insemna ca intr-un Univers infinit, cerul ar avea aproximativ stralucirea discului solar. Intr-un
asemenea Univers nu ar exista diferenta intre zi si noapte si nu ar putea fi detectat nici macar
Soarele. Pe Pamant ar fi prea cald si prea multa lumina pentru ca viata, asa cum o stim, sa
poata exista. Intrucat este evident ca lucrurile nu stau asa, se pot deduce doua concluzii: ori
Universul nu este infinit, ori ca nu este omogen.

Un alt punct slab al modelului newtonian il constituie faptul ca el are in vedere doar un
Univers static si nu tine cont de starea sa de expansiune. In prezent, insa, stim ca daca
Universul nu este static si ca daca intr-adevar este in expansiune, atunci paradoxul lui Olbers
poate fi explicat. Astfel, la distante foarte mari, galaxiile se indeparteaza cu o viteza atat de
mare incat cea mai mare parte a radiatiilor lor nici nu ajung pana la noi. De aceea, nu ne putem
astepta ca lumina emisa de galaxii sa produca o mare stralucire a cerului. Oricum ar fi revizuita
teoria newtoniana, prin luarea in considerare a expansiunii Universului, rezultatele nu vor putea
fi pe deplin satisfacatoare, deoarece ele nu pot justifica efectele relativiste, verificate prin
observatii de-a lungul ultimelor decenii.

Un model pe baze relativiste a fost propus de Albert Einstein, in 1917, presupunand de

asemenea un Univers static. Modelul prevede ca Universul nu se poate intinde la infinit, dar
nici nu poate fi finit si inconjurat cu un Univers infinit si gol. De aceea, modelul sugereaza ca
spatiul nu poate fi euclidian, ci prezinta o curbura pozitiva, adica generand o forma convexa.
Prelucrarea matematica a modelului einsteinian a dus la concluzia ca in cazul in care ipoteza
este corecta, atunci raza spatiului curb finit ar putea fi dedusa imediat, cunoscand doar
densitatea Universului.

Dupa acceptarea conceptului de expansiune a Universului, Einstein si sustinatorii

modelului sau au incercat sa construiasca o versiune modificata a unui Univers in expansiune.
Ca trasatura generala, tipurile de modele moderne relativiste ale Universului difera in principal
prin specificul curburii, astfel ca daca presupunerile care stau la baza sunt corecte, atunci
principalul lucru de determinat ramane geometria Universului. De altfel, o mare parte a
teoreticienilor considera ca unul dintre modelele de tip relativist este probabil corect si singura
cantitate necunoscuta ramane curbura Universului.

9
 Fig.5. Universul in expansiune (sursa: http://imgur.com/gNZNmcB )

O idee cu totul diferita a fost propusa in anii ’40 de Herman Bondi si Thomas Gold.
Respingand toate celelalte modele propuse de predecesorii lor, ei au emis ipoteza ca trebuie
adoptat un principiu cosmologic mult mai cuprinzator decat celelalte principii acceptate pana
atunci, pe care l-au numit principiul cosmologic perfect. Daca uniformitatea relativa a raspandirii
materiei in spatiu, adica conceptul izotropiei Universului este un principiu cosmologic, atunci
principiul cosmologic perfect se exprima prin conservarea acestei uniformitati in timp.

Dar implicatiile principiului cosmologic perfect duc la un model particular al Universului

numit stationar, in care Universul este considerat infinit atat ca intindere, cat si ca durata de
existenta. Iar prima intrebare la care a trebuit sa raspunda acest model a fost: cum poate fi
respectata afirmatia din principiul cosmologic perfect referitoare la raspandirea uniforma a
materiei in Univers daca acesta se dilata? Teoreticienii modelului Universului stationar, la care
s-a alaturat si astronomul Fred Hoyle, au dat raspunsul: pe masura ce spatiul pare sa se
„videze” prin deplasarea radiala a galaxiilor, locul lor este luat de noi populatii stelare, care sunt
generate continuu in Univers. Astfel, Universul ramane stationar, adica isi conserva izotropia
spatiala sau, cum s-ar mai putea spune, asemenea unei grupari umane in care numarul nou-
nascutilor compenseaza numarul celor decedati.

Potrivit sustinatorilor modelului stationar, materia in Univers ar fi creata continuu, din

nimic. Dar chiar daca se considera ca acest proces de creatie are loc la o scara extrem de
mica, el totusi nu a fost acceptat, deoarece infirma un principiu teoretic fundamental: nimic nu

10
se naste din nimic! In prezent, insa, acest principiu pare sa fie interpretabil. Deocamdata a fost
acceptat un model care explica multe dintre rezultatele observatiilor si care presupune o origine
exploziva a Universului, modelul Big Bang.

CAPITOLUL 4. EXPANSIUNEA UNIVERSULUI

Timp de multe secole, s-a crezut ca Universul are un caracter static. In afara miscarii
planetelor si a stelelor pe orbitele lor, nu se prevedea nici o alta miscare, pe scara mai mare, si
nici vreo miscare a Universului ca intreg. Dar, in jurul anului 1920, aceasta imagine a inceput sa
se destrame atunci cand au fost masurate primele deplasari ale galaxiilor si astfel a trebuit
acceptata ideea ca Universul observabil este in miscare, iar aceasta miscare are caracterul unei
„imprastieri”; cu alte cuvinte, Universul este intr-un proces de expansiune. De asemenea, s-a
ajuns la concluzia ca cu cat o galaxie este mai indepartata, cu atat se misca cu o viteza mai
mare. Aceasta este de fapt legea expansiunii Universului, enuntata in 1929 de E. Hubble.
Expansiunea Universului poate fi detectata cu ajutorul unui efect fizic numit deplasare Doppler,
care se manifesta ori de cate ori o sursa de lumina (in cazul de fata) se afla in miscare fata de
observator.

Dar de unde incepe expansiunea, unde este centrul de expansiune si mai ales care este
cauza expansiunii? Acestea sunt intrebari la care nu se poate raspunde. Nu se stie unde este
centrul, dar mai ales nu se stie nici macar daca exista vreun centru al expansiunii. Chiar daca s-
ar presupune ca acesta ar exista intr-adevar, nu ar exista posibilitatea de a-l gasi, deoarece
atunci cand exista un raport de 1:1 intre viteza si distanta, nu poate fi detectat vreun centru. De
asemenea, nu exista certitudinea daca exista sau daca a existat vreun centru. Daca se accepta
ideea ca Universul este inchis si are o curbura pozitiva, ceea ce ar avea drept consecinta
volumul sau finit, atunci nu poate fi pus in evidenta vreun centru sau, cu alte cuvinte, s-ar putea
spune ca fiecare punct al sau este un centru.

In prezent nu exista nici vreun raspuns la intrebarea referitoare la cauza expansiunii. De

fapt, niciodata nu se va putea sti exact ce s-a petrecut in acel moment in care a inceput
expansiunea, deoarece toate urmele au fost distruse de chiar violenta evenimentului. De
asemenea, va ramane o necunoscuta ceea ce a fost inaintea acestui eveniment. Intr-o
perspectiva cu nuanta filozofica s-ar putea spune ca n-a existat nimic, nici spatiul si nici timpul.

In ceea ce priveste varsta Universului, aceasta ar putea fi calculata folosind rata

expansiunii, ceea ce ar parea chiar foarte simplu. Ar trebui doar sa se evalueze expansiunea,
sa se extrapoleze inapoi in timp, pana in momentul cand toate galaxiile au fost adunate intr-un
punct si sa se declare acest moment ca „inceputul Universului”. Varsta Universului ar fi, pur si
simplu, timpul care a trecut de atunci pana in prezent. Dar lucrurile nu sunt chiar atat de simple.
In primul rand trebuie sa se cunoasca geometria Universului si apoi sa se foloseasca
complicatele formule care descriu evolutia sa. Fiecare model al Universului va furniza un
raspuns aparte, astfel ca nu se va putea cunoaste varsta Universului pana cand nu se va
cunoaste care model este corect.

11
 CAPITOLUL 5. UNIVERSUL GALAXIILOR

Cu toate ca notiunea de galaxie a fost introdusa la inceputul secolului al XX-lea, abia in

al doilea deceniu a aparut pregnanta imaginea unui adevarat Univers al galaxiilor, fiecare an
aducand noi si noi membri in cataloagele astronomilor. Aspectul nou pe care il prezentau aceste
vaste aglomerari de materie a impus imediat necesitatea unei sistematizari. Primul care a
organizat galaxiile intr-o schema coerenta, bazata pe aspectul lor, a fost astronomul E. Hubble.
Cu toate ca el nu a facut decat o clasificare statica, ce contine trei tipuri principale de galaxii
(eliptice, spirale si neregulate), schema lui Hubble a contribuit esential la efortul general de
studiere a evolutiei galaxiilor.

Fig.6. Tipuri de galaxii (sursa: http://www.drknow.ro/cosmologie-astronomie/generalitati-despre-

galaxii-formare-clasificare/ )

CAPITOLUL 6. ORIGINEA UNIVERSULUI

In anul 1964 doi experimentatori in domeniul radiocomunicatiilor, Arno Penzias si Robert

Wilson, isi incercau o noua antena destinata determinarii unor surse dezordonate de zgomot
care ar fi putut sa interfereze cu sistemele de comunicatii. Incercand sa elimine toate zgomotele
parazite ce deranjau receptia, printre care si cele produse de o pereche de porumbei care isi
facusera cuibul in hornul antenei, expermentatorii au constatat cu surprindere ca nu pot elimina

12
un fasait permanent, care parea sa vina de peste tot. Acest „fasait” avea sa primesca numele
de radiatie de fond.

In prezent, intreaga comunitate a astronomilor accepta ideea ca radiatia de microunde a

fost emisa la scurt timp dupa evenimentul exploziv, din care a aparut Universul acum
aproximativ 15 miliarde de ani. Aceasta radiatie de fond nu reprezinta numai cel mai vechi
semnal detectat vreodata; el este de asemenea si cel mai indepartat, venind de la distante care
depasesc cu mult pe cele mai indepartate surse luminoase pe care le-au detectat vreodata
astronomii. Dar cel mai important lucru realizat prin descoperirea fondului de radiatie cosmica
de 2,7 K a fost acela ca i-a obligat pe astronomi sa ia in serios ideea ca a existat un Univers
timpuriu, rezultat al unui eveniment primordial de tip exploziv.

Modelul originii explozive a Universului, sau modelul Big Bang, statueaza ca nu a existat
nici o aglomerare de materie obisnuita si nici un centru al exploziei. Spatiul este populat
uniform; nu exista vreo margine exterioara a distributiei materiei. Big Bang-ul nu a fost deci o
explozie a materiei in spatiu, ci o „explozie” a insasi spatiului.

Fig.7. Interpretarea Big Bangului: o singularitate care a marcat inceputul spatiului si timpului
(sursa: http://www.fortasigratie.ro/realitati-contemporane/cea-mai-veche-radiatie-din-
univers.htm)

13
 Potrivit teoriei Big Bang, Universul timpuriu a fost plin de protoni si electroni, care
absorbeau si reemiteau fotoni. Dupa 500 000 de ani, in urma expansiunii, temperatura
Universului a scazut suficient pentru a se putea forma atomi de hidrogen, dupa care fotonii nu
au mai suferit imprastieri. Acesti fotoni, ultimii imprastiati intr-o sfera care a inconjurat locul in
care s-a format Pamantul, constituie radiatia de fond care ajunge la noi.

Descoperirea experimentala a radiatiei cosmice de fond a dus la cresterea interesului

oamenilor de stiinta pentru modelul Big Bang si la perfectionarea lui, pornind de la un moment
primar, concretizat prrintr-o „explozie” a unei singularitati a spatio-timpului.

CAPITOLUL 7. UNIVERSUL INFLATIONAR

Ideea de inflatie cosmica a fost introdusa pentru a rezolva una din dificultatile teoriei Big
Bangului si anume explicarea genezei galaxiilor. Potrivit modelului Big Bang, neomogenitatile
originare nu au putut creste suficient de repede astfel incat sa se poata forma galaxiile. Pentru a
rezolva aceasta enigma, astrofizicianul american Alan Guth a propus in 1980 termenul de
„inflatie cosmica”. La inceputul vietii sale (in momentul 10-35 s) Universul a cunoscut o faza de
dilatare exponentiala, atingand intr-o fractiune infinitezimala de timp dimensiuni astronomice,
dupa care si-a reluat expansiunea cu o viteza mai rezonabila. Numai vidul cuantic are toate
proprietatile neceasare declansarii unui astfel de fenomen deoarece vidul exercita o presiune
negativa proportionala cu opusul densitatii sale. Aceasta presiune negativa este interpretata ca
fiind o sursa de atractie gravitationala negativa, deci expansiune.

Fig.8. Inflatia cosmica (sursa: http://astro-urseanu.ro/big-bang.html)

14
 CAPITOLUL 8. ALCATUIREA UNIVERSULUI

Dupa acceptarea in mare masura a modelului Big Bang, nimeni nu se indoieste ca la

scara mare Universul are o structura, deoarece calculele arata ca un Univers omogen ar fi
instabil. Micile neomogenitati ramase dupa Big Bang, datorate unor fluctuatii de densitate ale
plasmei primordiale, au devenit centre active pentru fortele gravitationale, producand aglomerari
din care cele mai dense zone au generat stelele si galaxiile trecute si prezente.

Un grup de astronomi au intocmit, incepand din anul 1980, o harta a unei zone din
Univers care contine circa 1100 de galaxii. Cea mai bogata zona cuprinsa in harta este bogatul
roi de galaxii din Constelatia Cosita Berenicei (Coma Berenices), dar faptul care i-a surprins pe
cercetatori este felul in care sunt dispuse galaxiile. Asezarea lor urmeaza linii bine definite care
marginesc goluri enorme, cu diameter de obicei intre 30-50 magaperseci, unul chiar de 124 Mpc
(1 pc=3,26 a.l.). Aceasta dispunere a fost asociata cu o “spuma din bule de sapun”.

Un alt grup de cercetatori a descoperit asa-numita “miscare a curentilor la scara mare”,

aceasta reprezentand o surpriza a cercetarilor recente. “Miscarea de curent” a fost descoperita
intamplator, in cadrul unei cercetari destinate a imbunatati etalonarea distantelor pana la
galaxiile eliptice. Dupa ce au fost inregistrate deplasarile spre rosu ale galaxiilor eliptice
luminoase, intr-o zona ce acoperea 100 Mpc in jurul Caii Lactee – care continea si cateva
superroiuri - ,cercetatorii au constatat ca se poate pune in evidenta un model de viteze
aleatoare suprapuse peste miscarea generala de expansiune. Distributia acestor viteze arata
ca, in zonele invecinate, galaxiile se deplaseaza in directii opuse, cu viteze de sute de kilometric
pe secunda, intr-o uriasa forfecare. Aceste rezultate au fost primate cu mult scepticism, mai
ales ca este greu de imaginat o cauza care ar fi putut pune in miscare rapida o masa atat de
mare.

In cautarea raspunsului structurii la scara mare, astronomii cauta sa lamureasca mai

intai problema materiei in Univers. Tema se afla de mult timp in centrul atentiei cosmologiei, dar
in ultimii ani a devenit mai stringenta, intrucat au aparut dovezi in sprijinul ideei ca cea mai mare
parte din masa Universului ar fi de natura intunecata, invizibila oricaror telescoape sau alte
instrumente actuale de detectie. In plus, rezultatele obtinute in microfizica si astrofizica au facut
posibile noi predictii asupra alcatuirii si distributiei acestei forme exotice a materiei.

In prezent exista un consens aproape general asupra faptului ca material vizibila din
Univers poate justifica mai putin de 10% din masa galaxiilor actuale; restul de materie, inca
neidentificabila cu mijloacele disponibile pe Terra, este probabil distribuita in jurul fiecarei
galaxii. Dar unele consideratii teoretice actuale sugereaza ca aceasta ar putea fi doar “varful
aisbergului cosmic” al materiei intunecate; mase mult mai mari ar putea fi distribuite in Univers,
dupa toate probabilitatile, in configuratii cu totul independente de distributia galaxiilor.

In ultimii ani s-a ajuns la elaborarea unor ipoteze care au permis elaborarea unui model
de succes, cunoscut sub numele de “modelul materiei intunecate reci”. Astfel, particulele
primordiale sunt “reci”, in sensul ca pleaca din evenimentul Big Bang la viteze nerelativiste.
Calculele au scos in relief posibilitatea existentei unor particule care sa prezinte o astfel de
comportare, dintre care cele mai notabile fiind numite axioni si fotoni.

15
 Fig.9. Compozitia Universului (sursa: https://sonkab.files.wordpress.com/2011/04/compozitia-
universului.jpg )

Unul dintre candidatii de pe lista materiei intunecate reci este reprezentat de o structura
numita string (filament, coarda). Stringurile cosmic ear fi filament de energie care ar aparea nu
numai infinitesimal de subtiri (10-33 m), ci si incredibil de masive, avand densitatea de 1022
kg/m3. Totodata, ele ar fi extrem de tensionate (1037 N). Se considera ca acestea reprezinta
defecte topologice extinse care ar fi aparut din abundenta dupa Big Bang, datorita rupturilor de
simetrie in Universul timpuriu.

Pana sa se destrame, stringurile cosmice ar fi putut produce efecte gravitationale

notabile in gazul primordial si in materia intunecata. Sub actiunea unui string lung materialul
cosmic ar fi format o foita de densitate mai mare decat media, iar sub actiunea unui string in
forma de bucla, s-ar fi format o ingrosare a materialului cosmic. Pe masura ce Universul a
evoluat, material intunecata probabil ca ar fi ingrosat mai departe aceste fluctuatii de densitate.
Cu alte cuvinte, stringurile cosmice ar fi generat embrioni pentru galaxii si alte structuri.

O alta proprietate a stringurilor este aceea ca ar putea suporta curenti electrici de pana
20
la 10 A. Daca este asa, atunci stringurile cosmice care au aparut din Big Bang ar fi putut usor
sa declanseze mari explozii in material inconjuratoare, determinand galaxiile sa se formeze in
exact forma spumei, adica acea structura de bule si spatiu gol pe care astronomii o detecteaza
in prezent.

16
 CAPITOLUL 9. ORIGINEA UNIVERSULUI IN IPOTEZE

9.1. Provenienta energiei

In ciuda succesului modelului Big Bang si al celui inflationar, dupa care Universul a intrat
in existenta printr-o uriasa eruptie de energie, ramane totusi o intrebare tulburatoare: de unde a
aparut aceasta energie care a declansat Universul la viata?

Oamenii de stiinta nu pot fi multumiti cu ideea ca spatiul a existat dintodeauna, sau ca

aparitia acestei energii este o problema care depaseste posibilitatile stiintei. Astfel ca multi
cercetatori considera ca este posibil ca spatiul in general si vidul fals in particular ar fi putut
aparea din “nimic”, ca rezultat al unor procese fizice.

Atunci cand se pune intrebarea: de unde vine energia? –se face o presupunere asupra
naturii energiei. Una dintre legile fundamentale ale fizicii este legea conservarii energiei, care
spune ca desi se pot face conversii ale energiei, valoarea sa totala este “fixa” pentru un sistem
dat. Daca energia nu poate fi create sau distrusa, cum a fost atunci posibil sa intre in existenta
energia primodiala? La fel se pune intrebarea daca nu cumva energia primordiala ar fi fost
“injectata” la inceputul timpului, deci Universul a aparut in urma unor conditii initiale date? Daca
lucrurile stau asa, de ce Universul are tocmai energia pe care o are, adica circa 10 68 J in
Universul observabil si nu oricare alta valoare?

Scenariul inflationar da un posibil raspuns stiintific acestei probleme. Potrivit teoriei,

Universul a inceput cu o energie esentiala nula si a reusit sa ajunga la valoare pe care o are, in
primele 10-34 s. Ca justificare, se arata cum cheia acestei transformari o constituie faptul ca
legea conservarii energiei ar cadea, in sens uzual, atunci cand se aplica Universului in
expansiune. De fapt, scaderea continua a temperaturii este un fenomen care caracterizeaza
Universul in expansiune. Energia pe care a avut-o in faza primordiala, datorata unor valori
colosale ale temperaturii, s-a diminuat pana la temperatura de aproape zero absolut. Se poate
pune intrebarea: unde a disparut aceasta energie enorma? Un raspuns ar fi acela ca ea ar fi
scazut, ajutand la expansiunea Universului, alaturi de violenta exploziva a Big Bang-ului.

9.2. Teoria „nimicului”

Exista un colectiv de teoreticieni si cosmologi care iau in serios ideea ca intregul Univers
a intrat in existenta dintr-un „nimic”, vehiculand un aparat matematic complex in incercarea de a
prinde acest concept in calcule. Acestia sustin ca, intr-un fel sau altul, „nimicul este instabil” si
ca Universul fizic a aparut spontan din nimic, dirijat de legile fizicii. Chiar daca aceste idei apar
ca simple speculatii, se considera ca, la un anumit nivel, ideile ar putea fi adevarate.

Totusi ideea aparitiei bruste a unui obiect din nimic are un grad scazut de crebilitate. Cu
astfel de intamplari ne-au obisnuit scamatorii, care scot fel si fel de obiecte, aparent din nimic,
dar in toate aceste cazuri stim ca este o pacaleala. Dar daca am trai intr-o lume in care din cand
in cand ar aparea obiecte din senin, fara motiv si imprevizibil, ne-am obisnui cu astfel de
evenimente si nimic nu ar parea incredibil. Aparitia spontana ar fi acceptata ca o „ciudatenie” a
naturii, si poate ca intr-o astfel de lume aparitia spontana a Universului din „nimic” nu ar mai
parea incrdibila.

17
 Lumea descrisa mai sus nu este insa chiar atat de diferita de lumea reala. Daca am
putea observa in realitate comportarea particulelor subatomice direct prin organele noastre de
simt si nu prin intermediul unor instrumente speciale, in mod frecvent am observa obiecte
aparand si disparand fara motive bine definite. Cel mai cunoscut exemplu al ideii de aparitie din
„nimic” din lumea subatomica este asociat unui camp electric suficient de intens. La o
intensitate critica a acestuia, incep sa apara spontan si la intamplare electroni si pozitroni din
„nimic”.

O alta ipoteza justifica generarea Universului intr-o stare de vid fals. Daca „nou-nascutul”
spatio-timp ar fi aparut in vidul real, procesul inflationar nu s-ar fi petrecut niciodata, Big-bngul ar
fi fost redus la un „puls”; spatio-timpul s-ar fi contractat, iesind din existenta dupa un scurt
moment trecator, devorat de activitatea cuantica originara. Fara sa fi trecut prin starea de vid
fals, Universul nu ar fi putut sa fie niciodata prins pe „banda cosmica” pentru a-si face concreta
existenta sa efemera.

S-ar parea ca stare de vid fals a fost favorizata de conditiile extreme care erau
preponderente in acel timp. De pilda, daca Universul s-a nascut la o temperatura initiala foarte
mare si apoi s-a racit, atunci intr-adevar ar fi fost posibil ca el sa fi fost modelat intr-un vid fals.

Oricare ar fi adevarul despre aceste ipoteze, Universul trebuie sa fi aparut in existenta

cumva, iar fizica cuantica este singura ramura a stiintei in care are sens conceptul de eveniment
fara cauza.

9.3. Geometria spatiului multidimensional

Geometria spatiului a oferit la randul ei unele domenii interesante de cercetare. Unele

dintre conceptele fundamentale ale geometriei este ideea dimensiunii. Suntem obisnuiti cu
reprezentarea unui punct pe o linie printr-o singura dimensiune, cu cea a unui punct pe o
suprafata prin doua dimensiuni si a punctului in spatiul fizic prin trei dimensiuni. Dintre acestea,
primele doua exemple sunt adevarate doar in sens larg, dar tridimensionalitate spatiului a fost
multa vreme considerata a corespunde exact realitatii. Insa dupa aparitia mecanicii cuantice,
presupusa tridimensionalitate a spatiului a devenit un subiect de intense investigatii teoretice.

Inca din anul 1919 a fost lansata ideea ca spatiul ar putea sa aiba mai multe dimensiuni.
O serie de modele de spatii multidimensionale au fost prezentate in asociatii cu diferite modele
ale microfizicii. O astfel de teorie multidimensionala, care se bucura in prezent de multa atentie
din partea teoreticienilor, este supergravitatia.

Teoria supergravitatiei este o extensie a teoriei relativitatii generalizate, care permite

elaborarea mai multor modele multidimensionale, numarul dimensiunilor diferind de la un model
la altul. Dar cel mai elegant aparat matematic al teoriei supergravitatiei se obtine acordand
spatiului 10 dimensiuni.

Daca spatiul este intr-adevar 10-dimensional atunci teoria sugereaza ca in perioada

foarte timpurie a Universului, toate cele 10 dimensiuni s-ar fi bucurat de un statut egal. Dar de
ce in prezent se observa doar trei dimensiuni spatiale? Potrivit teoriei, dimensiunile nu ar fi doar
speculatii geometrice, ci ar putea avea realitate fizica si totusi sa ramana neobservate din cauza

18
ca ar fi infasurate intr-o suprafata multidimensionala. Aceasta infasurare a dimensiunilor
suplimentare ale spatiului este considerata ca o „compactare” datorata campului gravitational,
posibil asociat cu un alt tip de camp inca nedetectat.

Ideea de „compactare” sau „infasurare” a sapte dimensiuni suplimentare ale spatiului

este atractiva pentru teoreticieni, deoarece poate fi asociata modelului inflationar al Universului.
Potrivit acestui model, forta matrice care a sustinut procesul inflationar este generata ca un
produs secundar al fortelor care se manifesta prin dimensiunile suplimentare ale spatiului.

In acest caz, spatiul 10-dimensional ar putea sa evolueze natural astfel incat trei din
dimensiunile spatiale ies in evidenta pe seama celorlalte sapte dimensiuni, care se comprima
pana la a deveni invizibile. Astfel, o picatura cuantica microscopica de spatiu 10-dimensional
sufera o „zvacnire” care dilata trei dimensiuni pentru a forma Universul si le captureaza pe cele
sapte ramase intr-un microcosm permanent, din care se pot manifesta doar indirect, ca forte ale
naturii. Chiar daca raman multe de facut pe planul cercetarilor, teoria supergravitatiei, in orice
caz, este foarte atragatoare.

CAPITOLUL 10. UNIVERSUL ANTROPIC

Desi la prima vedere conceptul sugerat de titlu aminteste de teoriile precopernicane

antropocentrice, care situau omul in centrul Universului, el reprezinta de fapt o reactie a lumii
stiintifice contemporane fata de o suprapunere extrema la principiul copernican. Altfel spus, desi
pozitia omului in Univers nu este neaparat centrala, ea are totusi un caracter special si
privilegiat, acesta fiind sensul unui „antropocentrism” modern.

Metoda de analiza a Universului antropic are la baza asa-numitul principiu autropic,

prezent in nenumarate formulari, putandu-se enunta pe scurt astfel: „Universul are proprietatile
pe care le are si pe care omul le poate observa deoarece daca ar fi avut alte proprietati omul nu
ar fi existat ca observator.”

Idei anterioare in acest sens au fost formulate inca din anii ’50 de astrofizicianul sovietic
G. Idlis, care a intuit ca legile fizicii din Universul nostru sunt astfel incat fac posibila existenta
atomilor, stelelor, planetelor si a vietii. Un alt astrofizician sovietic, A. Zelmatov, afirma ca omul
este un martor al proceselor naturale de un anumit tip, deoarece procesele de tipuri diferite se
petrec fara martor, in timp ce astronomul englez Paul Davies afirma ca pur si simplu omul nu ar
putea exista in alte universuri.

Se considera ca unicitatea nu se aplica numai Universului, ci si planetei noastre.

Pamantul se afla la o distanta fata de Soare care face sa primeasca o cantitate optima de
energie, la care se adauga si alti factori importanti. Mai departe, in galaxia noastra exista o zona
speciala in care conditiile sunt cele mai favorabile vietii: asa-numitul „cerc co-rotational”, o
adevarata „centura a vietii”, in care se afla desigur si Sistemul Solar. Mai mult chiar, Soarele
este localizat intre doua brate spirale ale galaxiei, departe de amenintarea radiatiilor distructive
ale novelor care explodeaza destul de des in aceste brate.

19
 Fig.10. Sistemul nostru solar (sursa: http://natgeotv.com/ro/universul-stiut/galerii/spatiul-
cosmic#51341 )

Astfel, sensul principiului antropic este clar: omul exista deoarece Universul,
independent de el si de cunostinta sa, are anumite proprietati. Principiul se poate formula si fara
o referinta directa la om: daca Universul ar fi avut proprietati diferite, aparitia structurilor
complexe ar fi fost imposibila.

CAPITOLUL 11. UNIVERSUL SI VIITORUL

In ultimele doua decenii, fizica particulelor elementare a facut progrese cosiderabile atat
pe plan teoretic, cat si experimental, reusind sa poata face chiar predictii in legatura cu
comportarea materiei in conditii extreme de temperatura, presiune si densitate.

Cosmologia a profitat din plin de aceste descoperiri din fizica, pentru a le folosi in studiul
proprietatilor Universului. Aceste aplicatii teoretice acopera prin extrapolare o zona foarte mare
de timp, incepand cu istoria Universului pana la 10-34 s de la Big Bang si mergand pana la de
10100 de ori varsta de azi a Universului.

Cu toate cele cunoscute in legatura cu Universul timpuriu, in general acceptate de

majoritatea lumii stiintifice, inca nu s-a gasit un raspuns acceptabil la intrebarea cea mai
importanta din cosmologie. Este vorba despre evolutia generala a Universului in urma Big
Bang-ului: va continua expansiunea la infinit (univers deschis) sau fortele gravitationale vor opri
in final expansiunea (univers inchis) si vor strange spatiul si timpul inapoi, spre punctul singular
care reprezinta inceputul?

20
 Daca densitatea Universului este egala sau mai mare decat valoarea critica, atunci
gravitatia va invinge expansiunea si Universul va colapsa, adica va fi inchis. In cazul in care
valoarea este mai mica decat valoarea critica, atunci Universul va ramane deschis, exansiunea
va fi doar incetinita de gravitatie, insa nu se va opri niciodata.

In urma masuratorilor efectuate, s-a ajuns la concluzia ca densitatea materiei din

Univers abia atinge 5% din valoarea critica, putandu-se ajunge astfel la concluzia ca Universul
este deschis. Pentru aceste masuratori nu s-a luat insa in calcul si existenta materiei intunecate
in galaxii, existand unele dovezi in acest sens.

In lipsa unui raspuns precis la intrebarea daca Universul este inchis sau deschis, au fost
formulate predictii de evolutie in ambele cazuri.

Pentru inceput sa presupunem ca Universul este deschis, adica densitatea sa este sub
valoarea critica, de 10-26 kg/m3. In acest caz se apreciaza ca componentele locale vor suferi
transformari majore. Mai intai, la 1014 ani dupa Big Bang toate stelele isi vor epuiza
combustibilul. Chiar daca epuizarea combustibilului stelar este evenimentul major al unui
Univers deschis, timpul la care acesta va avea loc este extrem de indepartat de noi (Universul
va fi de circa 10 000 de ori mai batran decat este azi).

Un alt eveniment major preconizat pentru componentele locale ale unui univers deschis
il reprezinta faptul ca toate stelele isi vor pierde planetele, din cauza intalnirilor apropiate cu alte
stele. De pilda, daca o stea se apropie de un sistem planetar, la distante pe ordinul razelor
orbitale, campul gravitational al stelei intruse va „rupe” orbitele planetelor, care vor fi astfel
aruncate in spatiu. O estimare simpla permite sa se presupuna ca dupa 100 de astfel de
intalniri, toate planetele vor fi smulse de pe orbite, deci in circa 1017 ani toate stelele isi vor fi
pierdut planetele.

Potrivit multor teorii in circulatie, exista o mare probabilitate ca galaxiile actuale sa aiba
in centrul lor goluri negre supermasive. Termenul de „gaura neagra” este foarte recent, fiind
nascocit de catre fizicianul american John Wheeler in anul 1969. In urma faptului ca lumina
poate fi considerata in mecanica cuantica atat unda cat si particula si poate fi influentata de
gravitatie, s-a aratat ca o stea suficient de masiva si de compacta ar avea un camp gravitational
atat de intens, incat nici lumina nu ar mai putea evada. Hotarul din jurul unui astfel de obiect
poarta denumirea de orizontul evenimentelor, si orice lumina emisa de pe suprafata stelei ar fi
trasa inapoi de atractia gravitationala, inainte sa ajunga prea departe. Daca astfel de goluri nu
exista in prezent, atunci probabil ca miezul galaxiei va deveni atat de dens incat gravitatia va
invinge rezistenta opusa de presiunea gazului si miezul va colapsa oricum pentru a produce un
gol negru supermasiv. Unul dintre evenimentele majore spectaculoase preconizate a avea loc in
viitor intr-un univers deschis ar fi dezintegrarea gaurilor negre.

Alternativa Universului inchis presupune ca expansiunea se va opri la un moment dat.

Un astfel de model se bazeaza pe faptul ca in Univers ar exista suficienta materie intunecata,
care sa permita gravitatiei sa preia controlul expansiunii, transformand-o intr-o contractie.

21
 Fig.11. Gaura neagra (sursa: http://www.astronomysource.com/category/cosmos/black-
holes/#sthash.Rj8JAbW2.dpuf )

Potrivit predictiilor teoretice, evenimentele care ar avea loc in perioada de expansiune a

unui univers inchis sunt la fel cu cele ale unui univers deschis, aflat in aceeasi faza, cu aceleasi
evenimente. Perioada de contractie a Universului inchis se va sfarsi insa printr-un colaps
gravitational, eveniment numit si „marea sfaramare”.

O alta teorie mai spune ca intr-un Univers care are cate un gol negru supermasiv pentru
fiecare galaxie, toate stelele vor fi absorbite de acesta la scurt timp dupa ce vor arde. Iar in final
toate golurile negre se vor uni intr-un singur gol negru care se substituie Universului. Dupa
parerea astronatului P. Davis, nu este exclusa posibilitatea ca inainte ca densitatea Universului
comprimat, adica a golului negru final, sa devina infinita, sa se declanseze un mecanism
necunoscut care sa produca un salt spre o noua expansiune, adica Universul ar avea un
caracter pulsant.

22
 CONCLUZII

 Termenul de “Univers” poate fi definit ca: tot ceea ce putem observa, tot ceea ce este
observabil plus tot ceea ce ar mai putea exista, sau partea care este descrisa de legile
cunoscute ale fizicii.
 Delimitarea Universului reprezinta una dintre principalele probleme care isi cauta
raspunsul, limita Universului observabil fiind singura cunoscuta in prezent, aceasta
schimbandu-se insa la fiecare 5 ani odata cu marirea cercului de observatii.
 Ideea acceptata astazi de astronomie este Universul in expansiune, ceea ceea ce se
traduce prin aceea ca toate obiectele din Univers se indeparteaza de noi cu viteze din ce
in ce mai mari. Astfel, distantele dintre corpurile ceresti ce compun Universul cresc
continuu.
 Albert Enstein a elaborat un model al Universului finit in volum, a carui forma nu este
cea pe care ne-o sugereaza intuitia ci una tridimensionala.
 In ceea ce priveste masuratorile Universului, folosirea radarului a usurat in mare masura
lucrurile si a dus la introducerea metodei paralaxei, dar care devine din ce in ce mai
imprecisa cu cat distantele pe care trebuie sa le determine sunt mai mari.
 Studiul Universului, in marea sa complexitate, nu se poate face numai direct, prin
observatiile efectuate cu ajutorul instrumentelor, ci se bazeaza in mare parte pe
construirea unor modele teoretice. La baza acestor modele stau 5 principii cosmologice
esentiale de la care pornesc toate calculele: Universul este omogen; Universul este
izotrop; Universul este incoerent; Universul este uniform in toate proprietatile sale; toate
legile fizicii descoperite sunt valavile in intreg Universul (universalitatea Universului).
 In urma masurarii primelor deplasari ale galaxiilor s-a acceptat ideea ca Universul se
afla in miscare, fiind intr-un proces de expansiune.
 Astronomul E. Hubble a clasificat galaxiile ca fiind de trei tipuri: eliptice, spirale si
neregulate.
 In 1964 a fost descoperita radiatia de fond, cel mai vechi semnal detectat vreodata si de
asemenea cel mai indepartat, venind de la distante care depasesc cu mult pe cele mai
indepartate surse luminoase pe care le-au detectat vreodata astronomii.
 Big Bang-ul nu a fost o explozie a materiei in spatiu, ci o „explozie” a insasi spatiului.
 In anul 1980 s-a observant dispunerea galaxiilor intr-o forma care a fost asociata cu o
“spuma din bule de sapun”.
 In cautarea raspunsului structurii Universului la scara mare, s-a ajuns la ideea ca cea
mai mare parte din masa acestuia ar fi de natura intunecata, materia vizibila justificand
mai putin de 10% din masa galaxiilor actuale.
 Modelul materiei intunecate reci a emis ipoteza exisentei unor asa-numite stringuri,
reprezentant defecte topologice extinse care ar fi aparut dupa Big Bang din abundenta si
care ar fi produs efecte gravitationale notabile in gazul primordial si in materia
intunecata.
 Desi in prezent se observa doar trei dimensiuni spatiale, ideea ca spatial are mai multe
dimensiuni este destul de probabila. Teoria supergravitatiei de exemplu ofera spatiului
10 dimensiuni.

23
 Principiul antropic spune ca Universul are proprietatile pe care le are si pe care omul le
poate observa deoarece daca ar fi avut alte proprietati omul nu ar fi existat ca
observator.
 Cateva dintre teoriile cu privire la viitorul Universului spun ca: stelele isi vor epuiza tot
combustibilul; stele isi vor pierde toate planetele din cauza apropierii de alte stele;
gaurile negre din centrul galaxiilor ar putea colapsa pentru a produce un gol negru
supermasiv, sau de asemenea gaurile negre se pot dezintegra.
 Alte teorii presupun ca expansiunea se va opri la un momen dat, transformandu-se in
contractie, iar Universul inchis se va sfarsi printr-un colaps gravitational numit “marea
sfaramare”. De asemenea, nu este exclusa posibilitatea ca Universul ar avea un
caracter pulsant.

24
 BIBLIOGRAFIE

 Folescu, Z. (1988), Ce este Universul?, Editura Albatros, Bucuresti, 388 pag.

 Hawking, St. (2014), Teoria Universala. Originea si soarta universului, Editura

Humanitas, Bucuresti, 144 pag.

 Hawking, St. (1994), Scurta istorie a timpului. De la Big Bang la gaurile negre,
Editura Humanitas, Bucuresti, 216 pag.

25