ANZII CENTRALI

Limite. Au cea mai mare întindere dintre toate subdiviziunile majore ale sistemului
andin, atât în lungime cât şi în lăţime (circa 650 km pe teritoriul Boliviei, la 20ºC latitudine
sudică). Se desfăşoară pe faţada pacifică între 4º latitudine sudică (Munţii Loja Knót) şi
aproximativ 27º latitudine sudică, pe teritoriul statelor Peru, Bolivia, Chile şi Argentina.
În partea estică Anzii Centrali înaintează până la contactul cu Bazinul Amazonian,
Gran-Chaco, Pampasul şi Sierrele Pampeene (extremitatea lor nord-estică), iar la vest sunt
delimitaţi de Oceanul Pacific.

Geologia. Anzii s-au format în mai multe faze şi au rezultat dintr-o structură de
geosinclinal, în urma coliziunii plăcilor Sud-Americane şi Nazca.
Primele lanţuri montane, „sierrele pampine”, erau reprezentate de masive vechi
izolate şi fragmentate, ce au fost ulterior ataşate regiunii de platformă din est. Acestea
aparţineau fazelor caledonice şi hercinice (în cea mai mare parte).
La sfârşitul jurasicului şi începutul cretacicului au loc primele cutări în zona centrală
a Anzilor, ce au fost însoţite şi de vulcanism.
Faza laramică sau peruviană (sfârşitul cretacicului) este principală fază orogenică
alpină care afectează toată regiunea de vest a geosinclinalului, în care sunt prezente şi
intruziuni de magmă de o amploare ridicată.
Terţiarul se manifestă prin cutări cu intensitate mare. Tot în această perioadă au loc
fracturi şi erupţii vulcanice, glaciaţiuni, ce au avut ca rezultat:
- înfăţişarea actuală a Anzilor (relief vulcanic, podişuri intra-andine etc.);
- evidenţierea sub formă de horsturi şi grabene în vorlandul precambrian (ex.
podişul Braziliei).
Procesele vulcanice au avut o prezenţă mai mare începând cu miocenul, care s-au
manifestat prin erupţii puternice, ce au dat conuri vulcanice clădite din lave acide. Multe din
aceste conuri au fost distruse de eroziune.
Procesele tectonice au continuat şi în prezent, mai ales cele seismice, care provoacă
multe pierderi umane şi de mediu, cu mari perturbaţii asupra economiilor statelor aflate în
aria de acţiune a plăcilor tectonice. Arcul andin face parte din Cercul de Foc al Pacificului,
fiind după arheologul japonez cel mai „bântuit de cutremure”.
Anzii Centrali au fost şi sunt afectaţi de mişcări de înălţare epirogenetice.
Amplitudinea lor este diferită de la un sector la altul:
- sedimente marine pleistocene peruviene sunt ridicate la câteva sute de metri
deasupra nivelului mării;
- la altitudinea de 4500 m (Cerro de Potosi) s-au semnalat în tufuri vulcanice
plante fosile (miocene), care astăzi au limita superioară la circa 2000 m.
Mişcările epirogenetice pozitive (începând cu cretacicul) au avut efect şi asupra
depunerilor de materiale detritice din regiunea podişurilor interioare ale Anzilor Centrali.
Grosimea formaţiunilor terigene este mare, iar acumularea lor a avut loc în condiţii de
ariditate ridicată.
Petrografia prezintă o mare diversitate: şisturi cristaline (gnaise), intruziuni granitice
(batoliţi mezozoici), roci sedimentare (calcare, gresii, marne, argile) şi roci vulcanice
(bazalte, lave porfirice, tufuri, aglomerate etc.).
Glaciaţiunea a fost mai puţin prezentă în Anzii Centrali, doar extremitatea sudică şi
cele mai înalte vârfuri fiind afectate.

1
 Relieful. Ţărmurile. Orientarea tarmului Anzilor Centrali este NV-SE pana la
Golful Arica si NS incepand de la acesta spre sud. Pe toata intinderea sa (exceptand tarmul
Cp. Piura) ţărmul este inalt şi puţin dantelat. Platforma continentală este foarte îngusta şi se
termină printr-un abrupt cu adâncimi oceanice ce depăşesc 5000-7000m. Înalţimea mare a
Anzilor, corelată cu marile adăncimi oceanice duce la o energie de relief de peste 14 000m
ceea ce explică lipsa insulelor din această regiune şi apariţia acestora la o depărtare mai mare
de ţărm fiind situate pe praguri submarine ( insulele vulcanice San Felix, San Antonio).
Anzii Centrali prezintă o lăţime mult mai mare decât cei Nordici şi Sudici. Sunt
formaţi din cordiliere paralele, precum şi din podişuri înalte intra-andine, ce prezintă etaje
etajate.
În cadrul Anzilor Centrali se remarcă nodul orografic Cerro de Pasco (11º latitudine
sudică), din care se desface spre nord, nord-vest trei cordiliere (despărţite prin două
depresiuni longitudinale tectono-erozive):
1. Cordiliera Occidentală este situată în partea de vest (fiind paralelă cu ţărmul pacific)
şi prezintă altitudini medii ce se menţin în jur de 4000 m. La est este delimitată de
valea râului Marañon. Sunt alcătuiţi din depozite jurasice şi cretacice cutate,
granodiorite şi roci eruptive. Uneori, Cordiliera Occidentală este separată în două
ramuri de către valea îngustă Huaylas (la 10º latitudine sudică):
- Cordiliera Blanca în est, ce reprezintă un complex înalt cu vârfuri permanent
acoperite cu zăpadă, acestea numărându-se printre cele mai înalte din Anzi (vf.
Huascaran, 6768 m). Deţine peste 14 vârfuri de peste 6000 m altitudine şi atinge
altitudinea maximă în vârful Huascaran (6768 m), pe granodiorite. Vârfurile de
peste 6000 m altitudine sunt acoperite de cupole glaciare din care se formează
limbi glaciare cu pantă abruptă. Gheţarii sunt deseori fragmentaţi de către
cutremure, deplasându-se în josul pantelor, distrugând vegetaţia şi aşezările din
cale lor.
- Cordiliera Negra în vest, denumită astfel datorită faptului că nu este acoperită de
zăpadă, are altitudini mai mici.
2. Cordiliera Centrală se extinde între valea râului Marañon la vest şi valea afluentului
său pe dreapta Huallaga la est. Este mai puţin înaltă, clădită din roci cristaline, porfire
şi gresii cretacice.
3. Cordiliera Orientală sau Cordiliera Azul deţine cele mai reduse altitudini. Sunt
delimitaţi la vest de valea râului Huallaga şi la est de Piemontul La Montana, prin
valea râului Ucayali. Este alcătuită în cea mai mare parte din roci sedimentare. La
baza Cordilierei Orientale (dar şi în estul Cordilierei Centrale) sunt prezente
piemonturi, formate de râurile cu debite bogate, venite din regiunea montană.
4. În partea nord-vestică a Cordilierei Occidentale (la latitudinea oraşului Piura) apar
Cordilierii Costali. Sunt sub formă de masive izolate, cu margini abrupte, de altitudini
relativ reduse (în jur de 1000 m).
La sud de Cerro de Pasco până la graniţa cu Bolivia şi Chile, prezenţa cordilierelor
nu mai este atât de evidentă ca în sectorul nordic peruan. Reprezintă o regiune în care:
- cordilierele (Raura, Vilcanota, Crabaya, Vilcabamba) au orientări diverse;
- se întâlnesc mai multe vârfuri de peste 6000 m altitudine: Ausangate (6394 m),
Hualcan (6125 m), Alpamayo (6120) etc. Majoritatea prezintă relief glaciar;
- se manifestă vulcanismul în lungul liniilor de ruptură şi unde apar vulcani care
străjuiesc bazinul tectonic al oraşului Arequipa: Nevado Coropuna (6426 m),
Nevado de Ampato ( 6310 m), Nevado Chachani (6075 m), Misti (5822 m),
Nevado Solimana etc.

2
 - între cordilierele principale se situează podişuri înalte şi alungite (cu lăţimi ce
ajung la 100 sau chiar 300 km), unite sub numele de Altiplano del Peru sau
Paramos;
- bazinele montane sunt umplute cu materiale detritice;
- caracterul arid este tot mai pronunţat.
Sistemul boliviano-chiliano-argentinian andin deţine o orientare în extremitatea
nordică NV-SE şi nord-sud în sectorul sudic (mai ale pe teritoriul statelor Chile şi Argentina).
Acesta începe din dreptul Lacului Titicaca şi atinge cea mai mare lăţime a sistemului andin
(650 km) la paralela de 17º latitudine sudică. Înălţimile se menţin în jur de 6000 m, iar
lanţurile montane sunt formate din două cordiliere ce închid în interior Podişul Boliviei
(Altiplano) şi Puna de Atacama. Cele două catene principale precum şi cele câteva secundare
închid depresiuni denumite salars, în compoziţia cărora intră depozite de săruri (ex. în nord-
vestul Argentinei, Sierra de Calalaste include câmpul sărat Antofalla, la nord-vest de
Tucuman). În cadrul sistemului montan boliviano-chiliano-argentinian se diferenţiază:
1. Cordiliera Occidentală delimitează la vest podişurile intramontane
boliviene şi chiliano-argentiniene. Principala culme serveşte drept frontieră între
Chile şi Argentina, reprezentând totodată cumpăna de ape între oceanul Pacific şi
oceanul Atlantic. Au fost cutaţi în faza orogenică terţiară, când s-a manifestat şi
vulcanismul reprezentat de intruziuni de batolite granodioritice, asociate cu filoane
hidrotermale. Cel mai puternic vulcanism a avut loc în pliocen, când s-au format
vulcanii: Llullaillaco (6723 m), Sajama (6542 m), Parinacota, Sairecábur,
Cabaraya etc. Glaciaţiunea actuală estre slab reprezentată datorită climatului arid.
Vârfurile ce trec de limita zăpezilor permanente (5800-5900 m) prezintă gheţari.
2. Cordiliera Orientală deţine un relief înalt, cu fenomene glaciare bine
dezvoltate (umiditate mai ridicată datorită influenţei maselor de aer atlantice).
Înălţimile medii se menţin la 4000-5000 m. Cele mai mari altitudini se întâlnesc în
extremitatea de nord a Cordilierei Orientale (la est şi sud-est de Lacul Titicaca),
denumită Cordiliera Real. Vârfurile cele mai importante sunt clădite pe granite:
Ancohuma (6388 m), Illimani (6462 m), Illampu (6360 m), Huayna Potosi etc. În
arealul Cordilierei Orientale nu există aparate vulcanice, întrucât regiunea a fost
mai puţin faliată şi fracturată decât restul Anzilor. Cordiliera Orientală este
asimetrică:
- versantul estic este abrupt (corespunzător unor planuri de falii);
precipitaţiile sunt bogate, iar apele curgătoare duc la o fragmentare
puternică a suprafeţei topografice, cu aspect torenţial; văile se
numesc local „yungas” şi sunt dominate de păduri tropicale,
asemănătoare cu cele din regiunea „La Montana” din Peru;
- versantul vestic are o pantă mai mică, cu precipitaţii mai scăzute, în
care predomină o vegetaţie de mărăcinişuri, arbuşti spinoşi etc.
Gheţarii actuali coboară până la 4500-5000 m (deşi deţin mai puţine vârfuri de
peste 6000 m altitudine). Aceştia au o dezvoltare mai mare decât în Cordiliera
Occidentală datorită precipitaţiilor mai bogate venite dinspre Oceanul Atlantic.
Sunt prezenţi gheţari de vale, de circ, precum şi câmpuri de firn.
3. Altiplano (Podişul Boliviei) este o regiune de podiş înalt a Munţilor
Anzi, ce se extinde din sud-estul Perului până în sud-vestul Boliviei. Cuprinde o
serie de bazine intramontane localizate la o altitudine cuprinsă între 3000 şi 4500
m între Cordiliera Occidentală şi cea Orientală. Este al doilea ca întindere după
Podişul Tibetului, având aspectul unui culoar de circa 150 km lăţime şi 800 km
lungime. Reprezintă o regiune aspră, endoreică, fără vegetaţie arborescentă doar cu
tufişuri de semipustiu, fiind „bântuită” de vânturi puternice tot anul şi cu

3
 precipitaţii scăzute (400-500 mm/an). Altiplano este străbătută de lanţuri montane
(uneori este cunoscută cu denumirea de Cordiliera Centrală) ce se ridică deasupra
podişului cu circa 1000 m. Aceste lanţuri montane compartimentează aria
depresionară într-o serie de podişuri mai restrânse, care prin faliere s-au
transformat în cuvete lacustre. Depresiunile sunt umplute cu materiale detritice,
care nu sunt transportate de ape ci se acumulează pe loc în condiţii de climă aridă.
Printre cele mai însemnate cuvete lacustre se numără: Titicaca, Poopó, Coipasa
(Lauca) etc. Apar depresiuni ce conţin depozite de săruri denumite salar: Salar de
Uyuni, Salar de Coipasa.
4. Puna de Atacama este situată în partea sudică a podişului intra-andin,
în continuarea Podişului Boliviei pe teritoriul statelor Argentina şi Chile. Este
delimitat la vest de Cordiliera Occidentală, iar la est de Cordiliera Orientală şi de
ultimele ramificaţii ale Sierrelor Pampeene din partea de nord-vest a acestora.
Prezintă un fundament alcătuit din şisturi cristaline şi batolite de granit, acoperite
ulterior de formaţiuni continentale cretacic-superior, iar în depresiuni de gresii şi
marne terţiare. Vulcanismul este bine reprezentat de platouri cu lave andezitice şi
de conuri vulcanice bine conservate: Antoffala, Galan, Quemado etc. Puna de
Atacama este constituită dintr-un complex de podişuri înalte de 3000-4000 m,
brăzdate de creste montane cu înălţimi de 5000-6000 m altitudine. Acestea despart
numeroase depresiuni tectonice cu caracter de bolsonuri ce sunt umplute cu
materiale detritice, nisipuri, iar la suprafaţă sunt prezente cruste de sare. Apar
depresiuni de numite salar (cu lacuri sărate şi care sunt în curs de colmatare
continuă): câmpul sărat Antoffala (nord-vest de Tucuman), Salar de Arizaro (la
4000 m altitudine), Salar de Atacama (la 3800 m altitudine) etc.
5. În lungul ţărmului chilian se află Cordiliera Costală, cu o desfăşurare
mult mai amplă la sud de oraşul Antofagasta. Acestea sunt puternic fragmentate şi
apar sub formă de masive izolate, cu altitudini în jur de 1000 m.
Câmpia litorală pacifică are o extindere mai amplă în partea de nord-vest a Anzilor
(Câmpia Piura) şi mai redusă, cu unele discontinuităţi pe teritoriul statului Chile. Sunt
prezente conuri de dejecţie, grohotişuri, văi relicte (probabil dintr-o perioadă mai umedă),
dune de nisip etc. Tot timpul anului bat vânturi reci şi uscate, care transportă material fin din
dune şi-l depune pe poalele pacifice ale Cordilierei Occidentale. Regiunea se caracterizează
printr-un climat de semideşert şi deşert, cauzată de curentul rece al Perului (Curentul
Humboldt). În cadrul acestei regiuni se diferenţiază:
a. câmpia litorală peruană ce are un regim de semideşert,
în care sunt amplasate oaze, creionate de-a lungul râurilor mici ce se formează pe pantele
vestice ale Anzilor (ex. Piura, Chiclayo, Trujillo etc., iar mai la sud se întâlnesc „oaze
artificiale”-Canete, Pisco, Chincha, Arequipa, Moquequa, etc.).
Câmpia Piura se desfăşoară de la Tombes (orăşel-port peruan situat la graniţa cu
Ecuador) pana la oraşul Trujillo. Are o lungime de cca. 600km şi o lăţime de aproximativ
200km, în regiunea centrală. Insulele din faţa Câmpiei Piura sunt cunoscute prin cantităţile
mari de guano. Precipitaţiile medii anuale sunt foarte scăzute (sub 250 mm/an) şi aproape
întreaga câmpie prezintă un peisaj de deşert şi semideşert cunoscut sub numele de Sechura.
Predomină terenurile nisipoase cu formaţiuni de dune. Cca. 40% din suprafaţa câmpiei este
irigată.
b. Deşertul Atacama se desfăşoară pe teritoriul statului Chile între Cordiliera Centrală
la vest şi Cordiliera Occidentală la est. În N se întinde până la vărsarea râului Loa (19º lat.
sudică) iar în nord până la 28º lat. nordică. Prezintă o altitudine medie de 1000-2500 m şi
reprezintă una dintre cele mai aride regiuni ale Globului. Din punct de vedere al reliefului
este o asociere de câmpuri , coline, grohotişuri, şi dune nisipoase. Pe anumite areale

4
precipitaţiile cad o dată la 80-90 de ani, fiind singurul deşert specific Americii de Sud.
Deşertul Atacama urcă pe pantele Cordilierei Occidentale până la 1000m în partea lui sudică,
unde ariditatea este mai mare.

Caracteristici climatice. Trăsătura cea mai importantă a peisajului Anzilor

Centrali este ariditatea. Bariera orografică reprezentată de lanţul andin (alături de alţi factori
genetici, ca: poziţia geografică, curenţii oceanici, presiunea şi circulaţia atmosferei), joacă un
rol esenţial în determinarea caracteristicilor climatice a Anzilor Centrali. Toţi aceşti factori
creionează landşafturi diverse, dispuse în funcţie de variaţiile temperaturilor, precipitaţiilor şi
celorlalte elemente meteorologice.
Munţii Anzi limitează influenţa climatică a Oceanului Pacific la o fţşie litorală
îngustă, caracterizată printr-o ariditate crescută (determinată de curentul rece al Perului). În
schimb, continentul sud-american este larg deschis către est şi supus influenţelor maselor de
aer atlantice, care aduc o cantitate ridicată de precipitaţii pe versantul estic al Cordilierei
Orientale peruane şi boliviene.
În funcţie de latitudine şi orientarea lanţului andin se disting o serie de regiuni
climatice:
1. Climatul tropical semiarid şi arid se întinde în lungul litoralului pacific şi pe
versanţii vestici ai Cordilierei Occidentale (maxim 1000 m altitudine) între 5 şi 27º lat.
sudică.
Principala caracteristică a acestui tip de climat este lipsa aproape totală sau
insuficientă a precipitaţiilor. Caracterul semiarid şi arid este dat de influenţa curentului marin
rece al Perului (Humboldt) şi prin acţiunea vânturilor reci, uscate, care bat dinspre centrul de
mare presiune din Pacificul de Sud. Din această cauză se înregistrează temperaturi coborâte
în raport cu latitudinea. Climatul cu nuanţă semiaridă se întâlneşte în jumătatea nordică a
Perului, iar cel arid din jumătatea sudică a Perului până la circa 30º lat. sudică.
Bilanţul radiativ este pozitiv, iar radiaţia totală solară deţine valori cuprinse între 140
kcal/cm2/an (spre latitudini mai mari) şi 160 kcal/cm2/an. În dreptul Tropicului Capricornului
(Deşertul Atacama) radiaţia totală ajunge la valori de 180-200 kcal/cm 2/an (uneori şi peste
această valoare) datorită unghiului de incidenţă a razelor solare, care este de 90º.
Curentul Perului (Humboldt) este cel mai rece curent care ajunge la latitudini mici.
Reprezintă o ramură a Curentului Vânturilor de Vest, ce se deplasează de la sud la nord în
lungul litoralului andin, până în apropiere de Ecuator. Curentul duce la:
- micşorarea intensităţii evaporaţiei prin scăderea temperaturii:
- favorizarea convecţiei descendente, împiedicându-se astfel difuzia vaporilor;
- şi în consecinţă, prin conjugarea primelor două caracteristici, în regiune se
înregistrează precipitaţii foarte scăzute, uneori sub 10 mm/an, rezultând regiuni
deşertice (Deşertul Atacama, Deşertul Sechura).
În urma vânturilor ce vin dinspre Pacific şi trec prin zona răcită de apele Curentului
Perului, se produc fenomene de ceaţă (garruas în Peru şi chamanchacas în Chile) şi chiar
precipitaţii (în cantităţi reduse) care întreţin o vegetaţie sărăcăcioasă.
Regimul anual al temperaturilor prezintă amplitudini nu prea mari (chiar dacă
suntem într-o regiune tropicală aridă) datorită curentului rece al Perului care are un rol
moderator al maselor de aer pe toată perioada anului. În general temperaturile sunt mai
scăzute în raport cu latitudinea la care se află Anzii Centrali, iar anomalia termică din luna
ianuarie (vară australă)ajunge până la -4ºC. În consecinţă amplitudinile termice sunt mai
scăzute decât la alte deşerturi de pe Glob, acestea fiind în cea mai mare parte sub 20ºC. Media
temperaturilor este în jurul valorilor de 20-23ºC spre regiunea de nord a Anzilor Centrali şi
coboară la 15-17ºC spre 30ºlat. sudică. Spre exemplu în oraşul Lima media lunii iulie (iarna

5
australă) nu depăşeşte 17ºC iar în ianuarie (vara australă) 23ºC. În oraşul Antofagasta media
lunii iulie est de 13,4ºC iar a lunii ianuarie de 20,4ºC, media anuală fiind de 16,6ºC.
Regiunea se caracterizează prin precipitaţii scăzute. Cele mai mari cantităţi de
precipitaţii se înregistrează spre latitudini mai mici, unde foarte rar se ajunge la 50mm/an. În
oraşul Lima se înregistrează o cantitate anuală de precipitaţii ce nu depăşeşte 28-30 mm/an.
La Antofagasta media anuală a precipitaţiilor ajunge foarte rar la 12-15 mm/an. La altitudini
mai mari pe versanţii vestici ai Cordilierei Occidentale peruane şi chiliene precipitaţiile pot
ajunge la 100-200 mm/an. Între 20 şi 30º lat. sudică (Deşertul Atacama) precipitaţiile medii
anuale sunt sub 10 mm/an. Se întâmplă destul de des ca în această regiune precipitaţiile să
cadă o dată la 10 ani sau chiar după o perioadă mai lungă. Valoarea evaporaţiei depăşeşte cu
mult cantitatea de precipitaţii iar bilanţul umidităţii este negativ. Nu pot avea loc condensări
în urma inversiunilor de temperatură , curenţilor de aer descendenţi, datoraţi în cea mai mare
parte curentului rece al Perului.
Regimul eolian este determinat în cea mai mare parte de poziţia fronturilor dintre
masele de aer ecuatoriale şi tropicale, de configuraţia reliefului, de circulaţia curenţilor de
apă marini. Legat de aceşti factori caracteristicile vânturilor sunt următoarele:
- intre Ecuator şi 23º lat. sudică (pe perioada iernii australe), şi 25º lat. sudică
( vara australă) bat alizeele care favorizează predominarea timpului senin cu
precipitaţii reduse şi temperaturi moderate(influenţate de curentul Perului;
- între 20 şi 40º lat. sudică se desfăşoară zona vânturilor cu direcţii variabile dar cu
o desfăşurare mai amplă pe direcţia sud-nord imprimată de curentul Humboldt.
Sunt vânturi mai reci şi secetoase, răspunzătoare în cea mai mare parte de
formarea deşertului Atacama.
2. Climatul tropical montan. Se întâlneşte la altitudini mai ridicate (peste 1000-
2000m) din regiunea Cordiliera (mai ales versanţii interiori ai Cordilierei marginale) şi
podişurilor intraandine peruane (Altiplano del Peru), boliviene (Podişul Boliviei) şi
argentiniano-chiliene (Puna de Atacama).
Principalele caracteristici ale acestui tip de climat sunt: precipitaţiile scăzute (sub
500mm/an) chiar dacă altitudinile sunt mari. Ariditatea se datorează barierelor orografice
exercitate de:
- Cordiliera Orientală care opreşte masele de aer atlantice;
- Cordiliera Occidentală ce se manifestă ca un paravan pentru masele de aer
pacifice.
Precipitaţii mai ridicate(400-500 mm/an) se întâlnesc pe versantul apusean al
Cordilierei Orientale. Sunt mase de aer atlantice care excaladează cordiliera şi ajung în
această regiune sub formă de foehn. Cele mai multe precipitaţii cad în timpul verii australe.
În nord-vestul Argentinei (Puna de Atacama) precipitaţiile scad considerabil,
ajungând la 150-200mm/an.
Se evidenţiază un continentalism pronunţat în care amplitudinile termice diurne sunt
de cca. 20ºC în Peru şi ajung la 40-50ºC în Puna de Atacama.
Sunt frecvente vânturi şi furtuni puternice.
3. Climatul ecuatorial şi subecuatorial umed montan prezintă o desfăşurare mai
mare pe versantul estic al Cordilierelor Orientale peruane şi boliviene. Este o regiune cu
vegetaţie bogată, luxuriantă denumită yungas în Bolivia şi montana sau céja în Peru.
Climatul ecuatorial are o răspândire mai mare pe teritoriul Cordilierei Orientale
peruane şi se caracterizează prin precipitaţii abundente (1500-2000mm/an) cu o distribuţie
relativ uniformă pe parcursul întregului an şi cu temperaturi constant ridicate (17-23ºC).
Amplitudinile termice anuale şi diurne sunt reduse (sub 10ºC).
Climatul subecuatorial umed se întâlneşte pe versantul estic al Cordilierei Orientale
Boliviene. Se caracterizează prin alternanţa unui sezon umed cu unul uscat. Cantităţile medii

6
anuale de precipitaţii sunt în jur de 800-1200mm/an cu manifestarea cea mai pronunţată în
perioada de vară australă (noiembrie-iunie). Temperaturile medii anuale se menţin în jur de
16-20ºC. Amplitudinile termice anuale şi diurne sunt cuprinse între 10-15ºC.

Caracteristici hidrografice.
A. Apele curgătoare. Relieful şi clima sunt factorii principali care au contribuit la
formarea reţelei hidrografice andine.
Apele râurilor andine se îndreaptă fie spre Oceanul Atlantic fie spre Oceanul Pacific.
Cumpăna de ape principale este „împinsă” spre vest, datorită abundenţei mai mare a ploilor
ce vin dinspre Bazinul Amazon. Linia de separaţie a apelor este dată de versantul estic al
Cordilierei Occidentale.
În cadrul sectoarelor centrale ale podişurilor înalte andine există regiuni sărace în
precipitaţii supuse unor evaporări foarte intense, unde scurgerea de suprafaţă este aproape
inexistentă şi sistemele hidrografice puţin dezvoltate. Această zonă endoreică cuprinde
depresiunile Lacurilor Titicaca şi Poopó, podişurile înalte (puna, altiplano) şi depresiunile
închise presărate cu mlaştini sărate (salar).
Sursa principală de alimentare a râurilor sunt ploile. Unele râuri cu izvoare în
regiunea înaltă a cordilierelor andine (deasupra limitei zăpezilor permanente) se alimentează
din gheţari. Cele care ajung în regiunea subecuatorială şi tropicală sunt alimentate din ploile
de vară australă. O alimentare predominant subterană se întâlneşte la apele din lungul
litoralului pacific între 15 şi 22ºlat. sudică..
Regimul scurgerii est strâns legat de zonele climatice pe care le străbate reţeaua
hidrografică andină:
- regim de scurgere ecuatorial cu ape relativ constante pe întreaga durată a anului
au râurile de pe versantul estic al Cordilierei Orientale Peruane (Jurua, Purus
etc.);
- regim de scurgere subecuatorial cu ape mari în perioada de vară australă au
râurile de pe versantul estic al Cordilierei Orientale Boliviene (Madre de Dios;
Beni, Mamoré);
- regim de scurgere tropical arid şi semiarid au râurile de pe versantul vestic al
Cordilierelor Orientale Peruane şi Chiliene. Datorită debitului mic şi evaporaţiei
foarte puternice, râurile care coboară din Anzi seacă în cursul inferior; o mare
parte din ape sunt folosite şi pentru irigaţii;
- regimul de scurgere tropical de tranziţie caracterizează râurile de pe versantul
estic al cordilierei Argentiniene. Precipitaţiile sunt uşor mai scăzute decât în
Bolivia cu ape mari în perioada de vară australă şi cu ape mici în cea mai mare
parte a anului. Râurile aparţin sistemului hidrografic Paraná-Paraguay
(Pilcomayo, Bermejo, Rio Salado etc.).
1. Reţeaua hidrografică tributară Oceanului Pacific. Litoralul pacific se
caracterizează printr-un climat tropical uscat. Râurile fragmentează Cordiliera Occidentală
andină în apropierea ţărmului, precum şi îngusta câmpie litorală. Prezină o panta mare de
scurgere pe versanţi iar în câmpia litorală aceasta este destul de redusă. Râurile sunt scurte,
au caracter temporar datorită condiţiilor climatice şi de cele mai multe ori nu ajung să se
verse în Pacific întru-cat apele lor sunt intens folosite pentru irigaţii sau sunt afectate de
evaporare. Alimenatrea râurilor este pluvială şi nivală. Cele mai importante râuri care au
caracter permanent dar cu debit reduse sunt: Santa din Peru şi Loa din nordul statului Chile.
2. Reţeaua hidrografică tributară Oceanului Atlantic. Este formată din
râuri cu debite mai bogate în concordanţă cu regiunile climatice pe care le strabat.
Majoritatea izvorăsc din cordilierele Orientale Peruane, Boliviene şi Argentiniene. Toate
văile ce traversează versantul estic al Cordilierei Orientale poartă local denumirea de yungas

7
cu o vegetaţie mai luxuriantă spre bazinul Amazon şi mai uscată spre sistemul Paraná-
Paraguay. Apele acestor râuri se varsă în Oceanul Atlantic prin cele mai importante sisteme
hidrografice ale Americii de Sud: Amazon şi Paraná-Paraguay.
Marañon-ul este unul dintre afluenţii de obârşie ai fluviului Amazon. De fapt, de la
confluenţa acestuia cu Ucayali se formează Amazonul. Iniţial Maranonul a fost considerat ca
izvor al Amazonului, dar ulterior, prin stabilirea lungimii celuilalt afluent Ucayali-Apurimac
(care este mai mare-2300 km), s-a convenit că izvorul Amazonului să fie acesta din urmă.
Marañon-ul izvorăşte din Cordiliera Blancacerro de Roura (5717 m) din Anzii Peruani, dintr-
un lac glaciar. Direcţia de curgere a râului este de la sud-est spre nord-vest între Cordiliera
Occidentală şi Centrală. Se scurge printr-o vale adâncă şi îngustă, până la confluenţa cu
râurile Chamaya şi Chinchipe (ce vin din Ecuador) şi de unde Marañon-ul îşi schimbă
direcţia spre nord-est. Valea se mai lărgeşte, dar înainte de a părăsi lanţul Anzilor, mai
străpunge o ultimă culme muntoasă nu prea înaltă numită Sierra Campanquiz şi în care râul
formează o succesiune de defilee denumite local pongos. Cel mai mare pongos este Pongo de
Manseriche (lung de 5 km), situat după confluenţa cu Santiago, care vine tot din Ecuador.
După această confluenţă râul intră în Câmpia Amazonului. Pe partea dreaptă primeşte ca
afluent pe Huallaga, ce desparte la rândul ei Cordiliera Orientală de Cordiliera Centrală. Ca şi
Marañon-ul, Huallaga şi-a sculptat văi de tip canion, cu adâncimi medii de 50 m. În condiţiile
climatului ecuatorial şi ale pantelor abrupte ale versanţilor, debitul mediu al Marañonului este
de 15 600 m3/s, superior celui de pe Ucayali (12 600 m 3/s), deşi bazinul de recepţie al celui
din urmă este mai mare (375 000 m 3/s). Apele mari pe Marañon sunt în decembrie-martie,
fapt ce contribuie la compensarea regimului pe Amazon în raport cu afluenţii din emisfera
boreală. Râul este navigabil pe circa 800 km în cursul inferior, de la confluenţa cu Ucayali
până la Pongo de Manseriche.
Ucayali este afluentul pe care s-a stabilit izvorul Amazonului şi, în funcţie de acesta
lungimea fluviului deoarece denumirea propriu-zisă de „Amazon” o capătă după unirea lui
Ucayali cu Marañon (în apropiere de oraşul Iquitos). Ucayali este al doilea afluent ca mărime
al Amazonului, după Madeira şi izvorăşte din Anzii Peruvieni din Lacul Intyre, sub numele
de Apurimac. Ucayali se formează din unirea lui Tambo (în cursul superior Apurumac), cu
Urubamba, în dreptul localităţii Atalaya. Urubamba, în lungim ede 726 km, izvorăşte tot din
Anzii Peruvieni, de sub vârful Cunurana (5443 m). Regimul de scurgere se caracterizează
prin ape mari din septembrie şi până în martie. Debitul mediu este de 12 600 m 3/s. În bazinul
râului Ucayali, mai exact în cel al afluentului Urubamba, se află oraşul Cuzco şi Machu
Picchu, ce ne amintesc de renumitul imperiu al incaşilor distrus de conchistadorii spanioli.
Madeira este cel mai mare afluent al Amazonului, atât prin suprafaţa bazinului şi
lungimea cursului, cât şi prin debitul transportat. Îzvorăşte din Anzii Boliviei prin unirea
râurilor Beni şi Mamoré (în dreptul localităţii Villa Bella din Câmpia Amazoniei). Apele mari
se desfăşoară în perioada octombrie-mai (vară boreală). Pe anumite sectoare Madeira este
navigabilă şi a constituit şi constituie o importantă arteră de pătrundere în jungla amazoniană
şi pentru a transporta latexul arborelui de cauciuc.
La sud de 20º lat. sudică, din Cordiliera Orientală Boliviană şi Argentiniană,
izvorăsc râuri cu debite moderate, datorită climatului mai arid. Cele mai importante sunt
Pilicomayo, Bermejo şi Rio Salado care sunt şi cei mai mari afluenţi pe dreapta al sistemului
Paraná-Paraguay. Apele mari sunt în perioada de vară australă.
B. Lacurile. Numărul lacurilor pe teritoriul Anzilor Centrali nu este prea mare. Din
punct de vedere genetic se întâlnesc:
- lacuri tectonice (cele mai mari);
- lacuri glaciare (numai în regiunile care au fost şi sunt afectate în prezent de gheţari);
- lacuri sărate (au rezultat ca o consecinţă a aridităţii crescute).

8
 Lacul Titicaca este de origine tectonică fiind amplasat în vestul podişului sud-
american Altiplano pe teritoriul statelor Peru şi Bolivia. Are o suprafaţă de 8100 km 2, cu o
lungime de 200 km, o lăţime de 85 km şi o adâncime maximă de 304 m. este cel mai mare lac
de munte de pe Glob. Apele sale sunt dulci. În interiorul lacului se află circa 30 de insule,
multe dintre ele cu vestigii istorice ale civilizaţiilor precolumbiene. Alimentarea se realizează
prin numeroase râuri ce coboară de pe versanţii abrupţi ai munţilor înconjurători. Surplusul
de apă din anumite perioade ale anului este direcţionată către Lacul Poopó, prin râul
Desaguadero.
Lacul Poopó sau Paria este situat la sud-est de lacul Titicaca în Podişul Boliviei. Are
o suprafaţă de 2590 km2 şi o adâncime maximă de 3-5m (în funcţie de climat). Suprafaţa
lacului este în funcţie de cantitatea de precipitaţii. Apele sale sunt sărate. În perioadele cu
precipitaţii mai bogate prin râul Deseguado (ce vine dinspre Lacul Titicaca) se scurge mai
multă apă în Lacul Poopó. Surplusul de apă este direcţionat prin râul Lucajahuira către un alt
lac mai mic numit Coipasa situat la vest, care are tot apă sărată.
La sud de lacurile Poopó şi Coipasa se desfăşoară o suprafaţă imensă între 17-26º
latitudine sudică, acoperită cu eflorescenţe saline. Ariditatea este mai mare spre Puna de
Atacama, iar platourile sunt presărate cu numeroase mlaştini, bălţi, lacuri fără scurgere,
numite salar. Cele mai importante sunt: Salar de Uyuni (366m), Salar de Arizaro etc. Ele se
formează în condiţiile unui climat uscat, cu precipitaţii reduse dar cu evaporaţie excesivă.
Lacuri sărate se fîntâlnesc şi la poalele lanţurilor răsăritene din Argentina şi sud-estul
Boliviei.

Caracteristici biogeografice. Sub raport biogeografic Anzii Centrali aparţin

„regiunii neotropicale", cu o distribuţie zonală latitudinală şi nu în ultimul rând o etajare pe
verticală a vegetaţiei. Subregiunile regiunii neotropicale (după A.L. Cabrera, A. Willink,
1973) suprapuse Anzilor Centrali, sunt:
1. Subregiunea braziliană sau amazoniană - cu climat mai cald şi umed şi
biodiversitate floristică şi faunistică remarcabilă. În cadrul acestei subregiuni putem delimita
provincia las Yungas, care cuprinde o fâşie îngustă pe flancul estic al Anzilor, între 500 -
3500 m altitudine, fiind edificată de păduri tropicale umede, păduri cu frunze căzătoare,
păduri montane de conifere;
2. Subregiunea andino-patagoneză este extinsă de-a lungul Anzilor peruani,
bolivieni, argentinieni şi chilieni; cuprinde de asemenea deşerturile peruano-chiliene şi stepa
patagoneză. Diversitatea formaţiunilor vegetale permite individualizarea în cadrul subregiunii
a 3 provincii:
a) provincia andină înaltă - include cordiliera andină, între 10 şi 54 0 lat. S,
caracterizată printr-o vegetaţie cu caracter xerofil, edificată de graminee sub formă de tufă;
b) provincia Punena - este specifică platourilor intra-andine (3000 - 4500 m
altitudine), cu vegetaţie tipică de stepă;
c) provincia deşertică peruano-chiliană - se desfăşoară pe coasta pacifică, între
5 şi 30 lat. S, cu vegetaţie foarte sărăcăcioasă;
0

Relieful, latitudinea şi factorul climatic determină o etajare a vegetaţiei pe verticală:

 la baza Cordilierei Orientale, se dezvoltă o pădure sempervirescentă, în
condiţiile unui climat cu precipitaţii medii anuale ce variază de la 1000 la 2000 mm,
concentrate în timpul verii; specia dominantă este reprezentată de laurier (Phoebe
porphyra);
 începând de la 900 m şi până la 1200 m, în condiţii de maximă
nebulozitate, se dezvoltă o pădure mai scundă, edificată mai ales de specii din familia
Myrtaceae;

9
  la peste 1200 m altitudine, gerurile hibernale devin mai accentuate;
temperatura lunii celei mai reci este în jur de 8 0C, cu o minimă absolută de –6 0C; în
aceste condiţii, pădurea tropicală este înlocuită de o pădure temperată, cu conifere din
genul Podocarpus, în asociaţie cu numeroşi arbori cu frunze căzătoare; elementele sub-
arborescente sunt de asemenea temperate, aparţinând genurilor Ilex, Prunus, Anemone
etc.;
 începând de la 1700m şi până la 2500 m, vegetaţia este edificată numai
de specii de alun; în sfârşit, până la altitudinea de 3300 m, se înalţă arbori din genul
Polylepis, cu trunchiuri contorsionate, ritidomul roşiatic şi frunzele mici argintii;
 platourile intra-andine, situate la altitudini de peste 4500 m, în condiţiile
unui climat cu precipitaţii cuprinse între 700 - 400 mm şi temperaturi care variază între
-5 şi 50 C, (temperatura la nivelul solului poate depăşi 300C), reprezintă domeniul punei
umede; elementul esenţial al vegetaţiei îl reprezintă o specie de colilie (Stipa ichu), care
acoperă până la 80% din suprafaţă; frunzele uscate persistă timp îndelungat, fără a se
descompune, astfel încât, chiar şi în sezonul umed atunci când apar lăstarii verzi,
senzaţia generală este cea a unei imense pajişti uscate, de culoare brun-gălbuie.
 platourile înalte (cele care separă horsturile precambriene din partea de
est) sunt ocupate de “puna uscată“; pe versanţi, apar tufărişuri rare de Stipa; la
altitudine ceva mai coborâtă, apar răşinoase arbustive care edifică formaţiunea de tip
Tolna; suprafeţe întinse sunt ocupate de aşa-numitele playas sau salares; în aceleaşi
condiţii altitudinale, se poate conchide că mediul de viaţă specific punei uscate chiliene
este mult mai ostil decât cel din puna umedă peruană (temperatura aerului scade până la
-25 – (-30)0C în timpul iernii, iar precipitaţiile estivale nu depăşesc 100 - 150 mm în
partea orientală şi cea mai favorizată a Anzilor;
 pe versantul occidental, se pătrunde în deşertul cel mai riguros al
planetei; nu numai depresiunile, ci şi versanţii montani sunt acoperiţi de o crustă salină;
orice formă de vegetaţie este exclusă, modelarea însăşi fiind absentă, deoarece vântul
nu reuşeşte să desprindă praful de pe crustă.

Caracteristici faunistice. Fauna Anzilor Centrali aparţine regiunii zoografice

neotropicale şi respectiv subregiunea chiliano-argentiniană. Această subregiune este mai
săracă în specii. Predomină speciile adaptate la mediul alpin. La poalele Anzilor pătrund
specii din regiunile tropicale şi subtropicale iar în regiunile alpine predomină forme imigrate
din sudul Patagoniei şi din Ţara Focului. Caracteristice pentru această regiune sunt speciile
endemice de camelide:
- lama (Lama glama şi alpaca (lama pacos) folosite ca animale de povară, sau
create pentru carne şi blană.;
- guanacul şi vicuna duc în continuare o viaţă sălbatică.
Pe lângă camelide există o mulţime de specii de mamifere ursul cu ochelari, cerbul
chilian sau pudu (Pudu pudu) de mărimea unui iepure. Se întâlnesc şi numeroase rozătoare ca:
- şinşilele (Chinchilla) ce au o blană cenuşie argintie foarte apreciată pe piaţa
mondială. Din cauza vânatului numărul lor a scăzut dramatic. Trăiesc la
altitudini de 2000-3000m.
- diferite specii de cobai ce trăiesc în stare sălbatică sau domesticiţi pentru carne.
Câteva specii au fost obţinute pe cale artificială şi servesc ca animale de
experienţe in laboratoare.
- Viscaşa.
Extindere mare până aproape de limita zăpezilor o au speciile de puma, colibri, şi
condorii care zboară până la altitudini de 7000m. Se întâlneşte şi o specie de struţ (struţul lui

10
Darwin (Rhea darwini) originar din Patagonia, care trăieşte în stepele înalte ale Anzilor până
în Bolivia.

11