Sunteți pe pagina 1din 49

Cap.

2 Scoarţa şi relieful continental


Modificările pe care le prezintă scoarţa terestră sub acţiunea proceselor endogene şi
exogene prezintă o importanţă maximă, deoarece ea reprezintă pătura care are o legătură
directă cu vieţuitoarele, care conţine acumulări de substanţe minerale, utile, pe care sau în
care se execută construcţiile inginereşti de orice fel.
Scoarţa este domeniul celor mai importante manifestări ale dinamicii terestre, ceea ce
justifică o examinare mai amănunţită a tuturor caracteristicilor ei structurale, dinamice,
cinematice. Scoarţa este sediul fenomenelor geologice, legate pe de o parte de o dinamică
internă, prea puţin cunoscută în întreaga ei desfăşurare (în adâncime) şi pe de altă parte de
o dinamică externă, la care contribuie învelişurile mobile, exterioare ale planetei, puse în
mişcare de către factori cosmici şi de forţa gravitaţională terestră.
Scoarţa poate fi cercetată prin mijloace directe pe o grosime de circa 20-30 km.
Scoarţa terestră poate fi întâlnită sub două forme:
• scoarţa continentală;
• scoarţa oceanică.
Cele două domenii ale scoarţei diferă între ele atât ca structură cât şi din punct de vedere
petrografic. În acest sens s-au definit două categorii de platforme (continentală şi oceanică) şi
zone de tranziţie care reprezintă regiuni mobile, active, denumite geosinclinale, la care se
alătură zonele de afundare (subducţie) a scoarţei oceanice sub cea continentală.

Aceste două mari domenii au un relief specific şi anume:


• relieful continental
• relieful suboceanic.
a) Relieful continental este alcătuit din platformele continentale care au mari întinderi,
cu un relief mai mult sau mai puţin neted, acoperit de formaţiuni sedimentare, prinse într-un
proces de solidificare care asigură dezvoltarea unei vegetaţii dirijată şi de condiţii climatice.
Platformele continentale au o relativă stabilitate tectonică, fiind considerate ca unităţi
cu o evoluţie terminată, cel mult fiind afectate de mişcări pe verticală (epirogenice) sau
osculatorii. În interiorul continentelor se deosebesc două tipuri principale de structuri
geologice:
• platformele propriu-zise (scuturile – shields);
• centurile orogenice sau centurile muntoase (orogenic belts).
Centurile muntoase sunt vechi arii de geosinclinal în care s-au format munţii de
încreţire, alipiţi scuturilor. Uscatul continental se întinde sub apele oceanice, formând
platforme submerse, epicontinentale sau shelf-ul, cu întindere variabilă până la adâncimi ce
nu depăşesc 200m.
Urmează povârnişul continental, care se adânceşte sub un unghi variabil de 20 până
la adâncimea oceanică de 2500m.
De regulă platformele continentale sunt mărginite de fracturi adânci în scoarţă, fracturi
care apar adesea şi în interiorul platformelor în care se pot forma sisteme vulcanice sau
chiar un început de noi structuri marine (Marea Roşie şi Marele rift african).
Centurile muntoase apar, de regulă, la periferia platformelor continentale, cu
excepţia munţilor Ural şi Himalaia, care s-au format la contactul unor scuturi mai
vechi, separate anterior prin zone mobile.
În vestul continentelor americane, catenele cordiliene ale Munţilor Stâncoşi şi
ale Anzilor au o poziţie net periferică faţă de platformele de la est. Sistemul aplino-
carpatic-balcanic are o poziţie la fel de periferică a continentului european faţă de
Marea Mediterană. În mod asemănător se situează catenele Atlas în Africa de Nord
şi Alpii australieni din nordul Australiei.
Continentele au o poziţie antipodică cu oceanele într-o proporţie de 96%.
Antarctica este opusă Oceanului Arctic.
b) Relieful suboceanic prezintă unele forme de relief şi particularităţi care nu se
cunosc în domeniul continental.
Ca forme de relief se disting:
• dorsalele mediane ale oceanelor;
• insulele;
• fosele marginale sau periferice legate de geosinclinali;
• fosele care însoţesc arcurile insulare;
• platourile;
• câmpiile abisale şi conurile formate din material transportat de fluvii
Dorsalele mediane ale oceanelor constituie cel mai întins aliniament muntos al
Pământului, în lungime de aproximativ 80.000 km, cu o suprafaţă mai mare decât a tuturor
continentelor la un loc. O dorsală mediană oceanică se compune dintr-o creastă care poate fi
despicată printr-o fosă cu pereţi abrupţi, numită rift. Cei doi pereţi ai riftului sunt de regulă
asimetrici. Dorsala este încadrată de două flancuri care coboară spre câmpiile abisale.
Înălţimea întregului sistem al dorsalei faţă de câmpiile abisale este de 2000…4000 m. Dorsala
atlantică are rift, spre deosebire de dorsala pacifică, lipsită de acest element (Fig. 2).
Dorsalele oceanice sunt intersectate de mai multe falii transformate care
fragmentează şi deplasează axa dorsalei la dreapta sau la stânga (la est sau la vest) în
plan orizontal. Morfologia generală a dorsalelor este asemănătoare cu structura de bloc
în reţea.

Dorsala Medio-Atlantică ocupă o poziţie central oceanică, între America de Nord şi


America de Sud la vest şi Europa, în continuare cu Africa, la est. Dorsala atlantică are o
lăţime de circa 1000 km. Lăţimea riftului la bază este de 25-50 km, iar adâncimea este
variabilă, depăşind 1800 m.
Dorsala atlantică se leagă pe la sudul Africii cu dorsala mediană a Oceanului Indian
Riftul nu este un element specific a unei dorsale. Dorsalele oceanice sunt
intersectate de mai multe falii (transversale) transformate care fragmentează şi deplasează axa
dorsalei la est sau la vest.

Ca orice munţi dorsalele prezintă creste.


Insulele se pot împărţi în funcţie de relaţia lor cu unele elemente majore ale scoarţei. Astfel
distingem:
• marile insule din apropierea continentelor, ele făcând parte eventual din shelf-ul
continental sau separate de continent prin cordoane marine adânci;
• arcuri insulare;
• insule de origine vulcanică.
Categoria cea mai interesantă o constituie arcurile insulare sau ghirlandele de insule, grupate în
apropierea continentelor, cu concavitatea spre uscat. Apar în toate oceanele. În Oceanul Atlantic un
arc insular tipic este cel al Antilelor.
Numeroase insule sunt de origine vulcanică. În Oceanul Atlantic se află arhipelagul Azorelor în
dreptul Gibraltarului, aproape de dorsala mediană atlantică şi arhipelagul Capului Verde. Unele
insule vulcanice sunt situate pe dorsalele mediane oceanice. În Oceanul Atlantic sunt insulele
Islanda, Petru şi Paul, Ascension, etc.
Insulele vulcanice au fost construite de vulcani submarini, din care mulţi sunt încă în activitate. Pe
unele conuri vulcanice submerse s-au instalat colonii de corali, care au dat naştere la recifi circulari
(atoli).
Fosele oceanice sunt porţiunile cele mai adânci ale reliefului suboceanic,
fiind cu 2000-5000 m mai joase decât câmpiile oceanice din apropierea lor. Lungimea lor
este în majoritate de peste 1000 km cu lăţimi de maximum 100 km la partea de sus şi 10
km la partea de jos. Cele mai multe sunt situate în apropierea continentelor; de aici se
poate deduce constatarea că în faţa marilor catene muntoase ale uscatului se află
marile zone adânci ale oceanelor şi că fosele abisale marginale au valori mai ridicate
decât ale reliefului continental şi insular din faţa lor. Cele mai dezvoltate fose se găsesc
în Oceanul Pacific. (Fig. 4). Fosele cele mai adânci sunt: Fosa Cook, în estul Filipinelor,
de 11516 m; Fosa Marianelor, cu adâncime de 11022 m; Fosa Tonga, la est de Japonia,
9985 m; Fosa Porto Rico, 8385 m; Fosa Peru-Chile, punctul Autofagasta, 8066 m.
Platformele oceanice se întind între povârnişul continental şi crestele
mediane oceanice. Ele apar ca platforme oceanice mai puţin adânci şi câmpii abisale la
adâncimi de 4000-6000 m numite şi depresiuni oceanice. Platformele oceanice, formate
din roci bazaltice, sunt acoperite de sedimente provenite din aport fluvial şi din depuneri
de praf atmosferic, teluric şi din resturi biologice. Pe platourile oceanice există şi întinse
conuri de acumulare a detritusului transportat de fluvii de pe continente. Mai dezvoltate
sunt conurile de la gura fluviilor Amazon, Orinoco, Mississippi, Niger, Gange, Indus.
Conuri de acumulare au fost identificate şi în Marea Mediterană, în faţa gurii de vărsare
a fluviilor Ebro, Pad, în partea de sud-est a Siciliei, în cea de est a coastelor Greciei şi la
gura de vărsare a Nilului.
Geosinclinalele sunt arii adânci de forma unor cuvete alungite, de mii de kilometri,
situate fie între două platforme continentale, fie între o platformă oceanică şi una
continentală.

Formarea geosinclinalelor este legată de fracturi adânci ale scoarţei, fracturi care le
oferă mobilitate,subsidenţă (scufundare). Din acest motiv ele se încarcă cu sedimente în
grosime de multe mii de metri (10.000…25.000). Sedimentele de geosinclinal pot suferi
procese de încreţire, fiind strivite de platformele vecine, geosinclinalul devenind un orogen,
adică o structură de munţi încreţiţi, care fiind alcătuiţi din material mai uşor înregistrează
mişcări lente de ridicare, depăşind nivelul platformelor între care s-au format.
Munţii, care se produc astfel, se sudează unei platforme sau ambelor platforme (de
exemplu Uralul). În regiunea dinspre mare a lanţului nou de munţi, cu timpul se formează un
nou geosinclinal, care se încarcă cu material erodat din munţii alăturaţi, conducând la o
mărime a ariilor continentale.
Datorită acestor diviziuni s-a ajuns la concluzia că scoarţa terestră este alcătuită din
plăci litosferice de geneza şi evoluţia cărora se leagă procese mult mai extinse care
controlează o geologie globală a planetei. Pe baza unor cercetări geofizice s-a ajuns la
concluzia că scoarţa terestră este alcătuită din 6 mari plăci litosferice, cărora li se mai
adaugă alte numeroase microplăci. Plăcile principale sunt: Pacifică, Americană, Eurasiatică,
Indoaustraliană, Africană şi Antarctică.

O consecinţă a formării rifturilor în interiorul unor blocuri continentale urmate de


o invazie a apelor oceanice şi de dezvoltare în continuare a plăcilor este deriva
continentelor.
Distribuţia apei şi uscatului la suprafaţa Pământului
Din totalul de peste 510 milioane km² cât măsoară suprafaţa Pământului, 362,2 milioane km²,
adică 71% sunt acoperite de mări şi oceane şi numai 147,8 milioane km², adică 29% reprezintă
uscatul.
Se observă o emisferă oceanică în care sunt grupate oceanele şi o altă emisferă continentală în
care sunt grupate continentele.
Centrul emisferei oceanice ar fi situat în apropierea Noii Zeelande iar cel al emisferei continentale
ar fi situat în Insulele Britanice.
Distribuirea apei şi a uscatului la suprafaţa Pământului prezintă următoarele caracteristici
esenţiale:
• continentele sunt grupate, grosso modo, în jurul emisferei nordice, iar oceanele în
emisfera sudică;
• continentele şi oceanele au o poziţie antipodală, în sensul că celor patru oceane (Pacific,
Atlantic, Indian şi Arctic) le corespund la antipod şase mase continentale (respectiv
Europa, Africa, Asia, Australia, Americile şi Antarctica);
• continentele (în special America de Nord, America de Sud şi Africa) au forma unor
triunghiuri cu baza spre nord şi vârful spre sud.
Relieful continentelor şi oceanelor
Relieful continentelor este foarte variat şi accidentat. El este constituit din munţi
înalţi, brăzdaţi de văi adânci, din podişuri şi câmpii întinse şi chiar depresiuni care coboară
în unele regiuni sub nivelul mării (Olanda, stepele Kirghize). Relieful mărilor şi oceanelor
este de asemenea, foarte variat, fiind constituit de asemenea din platouri, depresiuni,
munţi şi văi.
Pe continente predomină înălţimile până la 1.000 m. Dacă s-ar putea nivela relieful
continentelor s-ar obţine o suprafaţă plană cu altitudinea de +700 m, reprezentând
altitudinea medie a uscatului.
Adâncimea predominantă a fundului oceanelor este de aproximativ 4000 m, încât
dacă s-ar face o nivelare ca la continente, s-ar obţine o suprafaţă plană cu adâncimea de
+3700 m, reprezentând adâncimea medie a oceanelor.

Elemente de mineralogie
Răspândirea mineralelor în scoarţa terestră
Scoarţa este domeniul celor mai importante manifestări ale dinamicii terestre, ceea
ce justifică o examinare mai amănunţită a tuturor caracteristicilor ei structurale, dinamice,
cinematice. Scoarţa terestră este alcătuită din elemente chimice într-o proporţie dată,
elementele fiind izolate sau în diferite combinaţii chimice.
Proporţia în care aceste elemente participă în compoziţia diferitelor geosfere poartă
denumirea de Clark, după numele geochimistului Clarke. În alcătuirea mineralelor intră
toate cele 104 elemente chimice cunoscute în prezent, dar compoziţia mineralogică a
scoarţei terestre este dominată de un număr restrâns de elemente (14) ce constituie
99,5% din scoarţa terestră şi învelişurile exterioare, ponderea cea mai mare fiind întâlnită
la următoarele opt elemente care totalizează o proporţie de 98%:
oxigen – (47,20 – 49,52)%
siliciu – (25,75 – 27,60)%
aluminiu – ( 7,45 – 8,80)%
fier – ( 4,70 – 5,10)%
calciu – ( 3,25 – 3,60)%
sodiu – ( 2,70 – 2,90)%
potasiu – ( 2,50 – 2,70)%
magneziu – ( 2,40 – 2,60)%
Se constată că elementele cele mai răspândite sunt cele de la începutul sistemului
periodic. Elementele apar numai în mod excepţional libere în scoarţa terestră şi numai în
anumite condiţii. În general, elementele apar în combinaţii diferite, sub formă de oxizi,
silicaţi, carbonaţi, sulfaţi. Elementele hidrosferei (oxigenul şi hidrogenul) sub forma lor
combinată formează apa.
Definiţia şi denumirea mineralelor
Compuşii naturali ai diferitelor elemente, aflaţi în scoarţa terestră, se numesc
minerale. Mineralele sunt din punct de vedere chimic substanţe naturale, solide, mai rar
fluide, alcătuite din unul sau mai multe elemente chimice. Mineralele s-au format şi se
formează în urma unor procese fizico-chimice din interior sau de la suprafaţă. În locul unde
se află, au provenit prin răcirea unor substanţe topite în momentul când, în procesul de
răcire, este atins punctul lor de solidificare; prin procese de sublimare (trecerea compuşilor
din starea de vapori direct în stare solidă) şi prin precipitare din soluţiile apoase. Acesta
este modul primar de formare a mineralelor. În zona de interferenţă a scoarţei cu
hidrosfera şi cu atmosfera, deci în zona de suprafaţă, mineralele primare nu se mai află în
condiţiile termodinamice în care s-au format iniţial.
Sub influenţa noilor condiţii de mediu, ele suferă profunde transformări: disocieri,
oxigenări, hidratări, etc. şi dau minerale de suprafaţă într-un număr foarte mare.
Cea mai mare parte din aceste minerale sub formă de agregate minerale constituie
rocile scoarţei terestre. Nu sunt considerate minerale produsele sintetice, produsele
organice ale fiinţelor vii. Numărul de minarele este de circa 2500, iar numărul tuturor
varietăţilor ajunge aproape de 10.000.
Denumirea mineralelor se referă la următoarele:
• fie la unele proprietăţi fizice (albit – albus în latină)
• fie la unele proprietăţi chimice (calcit – CaCO3)
• fie la numele localităţilor unde au fost descoperite iniţial (aragon – Aragon; andaluzit
– Andaluzia; lotrit – Munţii Lotru);
• fie la unele personalităţi (mrazecit – Mrazec; goethit – Goethe; gagarinit – Iuri
Gagarin)
Mineralele au de regulă o origine anorganică dar există şi minerale generate de
procese biologice, de exemplu calcitul din recifi. Mineralele obţinute sintetic nu sunt
considerate minerale, dar li se atribuie aceleaşi denumire ca a celor din natură.
Mineralele care în natură sunt alcătuite dintr-un singur element chimic şi care apare
liber poartă denumirea de minerale sau elemente native (aur, argint, sulf, carbon).
Ele pot fi:
• metalice (aur, mercur, metale)
• semimetalice (arsen, stibiu)
• nemetalice (carbon, sulf).
Mineralele sunt caracterizate prin proprietăţi fizice omogene; un fragment detaşat dintr-
un mineral va avea aceleaşi proprietăţi fizice şi chimice cu mineralul din care provine.
Forma de prezentare a mineralelor
Majoritatea mineralelor se prezintă în stare solidă, cristalizată sau amorfă.
Mineralele amorfe, denumite „mineraloide”, se prezintă sub forma unor corpuri limitate
de suprafeţe neregulate sau curbe.
Starea amorfă reprezintă o stare labilă (instabilă) în crusta terestră pentru care
mineralele amorfe tind, în timp geologic, să cristalizeze. Exemplu: limonitul (Fe2O3nH2O)
pierde treptat apă şi se cristalizează sub formă de hematit.
Mineralele cristalizate au o structură în care atomii sunt aranjaţi în reţele
tridimensionale, considerate de dimensiuni infinite. Ca o consecinţă a acestei structuri
cristaline mineralele cristalizate apar în natură sub formă geometrică de cristale adică poliedre
limitate de feţe plane, colţuri şi muchii.
Starea cristalizată cunoaşte o distribuţie ordonată a atomilor, ionilor sau moleculelor, în
cadrul unei reţele cristaline. Mineralele cristalizate prezintă o omogenitate reală, atomii, ionii şi
moleculele lor fiind dispuse ordonat formând anumite reţele cristaline caracteristice şi
neschimbătoare .

Aranjamente spaţiale în cristale


A – în şiruri şi planuri reticulare B – în reţea
Cristalele, foarte variate ca formă, au dimensiuni neegale şi sunt legate între ele prin
forţe de natură diferită. După formele geometrice în care cristalizează, mineralele au fost
grupate în 32 clase, distribuite în şapte sisteme de cristalizare: cubic, pătratic (tetragonal),
hexagonal, trigonal (romboedric), rombic, monoclinic şi triclinic . Fiecare sistem de
cristalizare are o formă geometrică de bază, cea mai simplă din care derivă alte forme
geometrice simple sau compuse.

Axele şi parametrii sistemelor cristalografice, cu exemple de minerale


Mineralele cristalizează mai rar în formele de bază, cele mai multe prezentându-se
sub forme complicate, care derivă din cele de bază. Aceasta datorită faptului că în timpul
formării lor, din lipsă de spaţiu suficient pentru creşterea normală, cristalele şi mineralele se
stingheresc unele pe altele rezultând cristale imperfecte (cu feţe neregulate şi neplane,
muchii şi vârfuri teşite etc.) sau sub formă de părţi de cristale. Uneori cristalele aceluiaşi
material apar asociate sub formă de macle

Diferite tipuri de macle ale mineralelor: a – maclă de alipire la ghips; b – maclă de


întrepătrundere la fluorină; c – maclă polisintetică la feldspaţii plagioclazi.
Cristalele se alipesc după anumite feţe, iar întrepătrunderile sau rotirile se fac după
unghiuri cu valoare constantă, ceea ce ajută la identificarea mineralului.
În majoritatea cazurilor mineralele formează asociaţii de cristale, de granule
cristaline sau de granule amorfe, denumite agregate.
Agregatele pot fi alcătuite dintr-un singur mineral sau din mai multe minerale şi se
prezintă sub următoarele forme:
• agregate granulare, sunt cele mai răspândite, constituind asociaţii de unul sau mai multe
minerale sub formă de granule de diferite mărimi;
• agregate compacte, se găsesc sub forma unor grăunţi de minerale foarte strâns alipite, al
căror contur în genere nu poate fi recunoscut cu ochiul liber;
• eolite, caracterizate prin mici corpuri sferice în interiorul cărora apar pături concentrice de
minerale depuse în jurul grăunţilor de nisip sau a fragmentelor de cochilii;
• concreţiuni, reprezentând forme sferice sau neregulate, uneori cu diametrul de zeci de
centimetri, formate adeseori din cristale alungite aşezate cu vârful spre centru (aragonit,
calcedonie etc);
• forme diverse, rezultate din dizolvarea şi cristalizarea mineralelor depuse în golurile din
zăcămintele de substanţe minerale utile sau din diferite roci. Se întâlnesc în peşteri, mine
părăsite (stalagmite, stalactite, agregate struguriforme, mamelomare etc.). Sub această
formă apar: limonitul, calcitul, argonitul, opalul etc.);
• agregate pământoase, se prezintă sub forma unor asociaţii de minerale de obicei amorfe,
sfărâmicioase.
Geneza mineralelor
Forma cristalină a mineralelor se produce fie prin cristalizarea lichidelor (topituri sau
soluţii) fie prin sublimarea produselor gazoase pe pereţii cavităţilor din scoarţa pământului.
Ea mai poate proveni prin recristalizarea maselor solide, în particular a coloizilor.
Cristalizarea din topituri se produce în urma supraîncălzirii masei lichide considerate,
iar cea din soluţii în urma suprasaturării solventului în substanţa respectivă.
Cristalele individualizate se formează numai în cazul în care creşterea lor este liberă.
Într-o rocă masivă cristalele aparţin mineralelor care cristalizează de obicei la început sau
care au o capacitate mare de cristalizare. În urma cristalizării şi solidificării unei soluţii sau
topituri se formează un amestec de granule cristaline concrescute, un agregat mineral care
poate fi monomineral sau polimineral, funcţie de numărul de minerale deosebite pe care le
conţine.
Legând geneza mineralelor de procesele geologice, le putem împărţi în minerale
endogene şi minerale exogene.
Mineralele sunt din punct de vedere chimic substanţe naturale, solide, mai rar fluide,
alcătuite din unul sau mai multe elemente chimice. Această compoziţie chimică
caracteristică poate varia în interiorul mineralului în anumite limite, dar ea rămâne totdeauna
precis şi clar definită.
Sunt rare cazurile în care în natură un mineral poate fi considerat absolut omogen
chimic.
Din punct de vedere mineralogico-petrografic mineralele sunt definite ca părţi
componente ale rocilor şi minereurilor care se deosebesc între ele prin compoziţie chimică şi
proprietăţi fizice. Ele reprezintă astfel materialul elementar din care sunt alcătuite rocile şi
minereurile scoarţei terestre precum şi a unor corpuri extraterestre.
Cu alte cuvinte, mineralele formează agregate naturale de minerale. Cea mai mare
parte din aceste minerale sub formă de agregate de minerale o constituie rocile scoarţei
terestre.
O mică parte din agregatele minerale o constituie minereurile, şi anume acele
agregate minerale care constituie sursa de elemente utile omului metale sau nemetale.
Din acest punct de vedere minereurile se împart în două mai grupe:
– minereuri metalifere;
– minereuri nemetalifere.
Din minereurile metalifere prin procedee tehnologice adecvate se extrag metalele,
cum ar fi: Fe, Al, Cu, Pb, Zn etc.
Minereurile nemetalifere se folosesc ca atare - sarea, sărurile de potasiu, argilele,
nisipurile, calcarele, dolomitele. Când o astfel de acumulare corespunde calitativ şi cantitativ
condiţiilor impuse de exploatare avem un zăcământ de substanţe utile.
Mineralele apar în cadrul a trei grupe de procese geologice: magmatice, sedimentare
şi metamorfice.
Mineralele magmatice sunt formate sub acţiunea energiei termice interne a globului
terestru, reprezentând produse ale unui ciclu de activităţi magmatice dezvoltat periodic şi pe
faze, în cursul răcirii magmei.
Cristalizarea din topituri se produce în urma suprarăcirii masei lichide considerate,
iar cea din soluţii în urma suprasaturării solventului în substanţa respectivă. Într-un
amestec cristalizarea se produce la acele substanţe care cristalizează la început sau care
au o capacitate mai mare de cristalizare.
Când cristalizarea magmatică se produce lent, mineralele principale care se
formează sunt silicaţii (feldspaţii, olivine, piroxenii, micele), silicea (cuarţul), fosfaţii (apatit),
sulfurile (pirita, pirotina), oxizii (magnetit, cromit) şi unele elemente native.
Mineralele rocilor sedimentare se formează în condiţii cu totul deosebite faţă de cele
magmatice şi metamorfice. Unele nu-şi schimbă decât forma şi mărimea păstrând
neschimbat caracterul chimic primar, altele se formează din ionii mineralelor primare
(magmatice sau metamorfice) trecuţi în soluţii sub influenţa factorilor fizico-chimici sau
biochimici din zona superficială a scoarţei terestre.
Mineralele metamorfice iau naştere în mediul solid care este supus unor
transformări impuse de condiţiile de adâncime cum ar fi presiunea şi temperatura (sericit,
clorit, talc, epidot, grafit, muscovit, hornblendă). Temperatura şi presiunile sunt diferite de
cele din timpul formării iniţiale a mineralelor supuse proceselor metamorfice.
Metamorfismul este un proces simultan de dizolvare şi depunere, în care mineralul
vechi este luat în soluţie, iar cel nou este adus şi depus din soluţie, volumul rămânând
constant. Pe această cale se formează mai ales feldspaţii.
Numai un număr redus de minerale sunt specifice metamorfismului cum ar fi:
serpentinele, cloritele, graniţii, andaluzitul şi grafitul. În şisturile cristaline mai frecvent se
regăsesc pirita şi, foarte rar, carbonaţii (magnezitul).
Proprietăţile mineralelor
Mineralelor le sunt specifice o serie de proprietăţi fizice şi chimice. Unele din acestea
se recunosc la simpla examinare vizuală, altele numai după supunerea la diferite încercări
sau analize de laborator. Din prima categorie menţionăm: culoarea, luciul, spărtura,
transparenţa şi opacitatea, luminiscenţa, iar din a doua: formele mici de cristalizare,
compoziţia chimică, coeziunea, tenacitatea, elasticitatea, plasticitatea, clivajul, greutatea
specifică, spărtura şi duritatea.
În cadrul proprietăţilor fizice se disting proprietăţi mecanice, proprietăţi optice,
proprietăţi termice, proprietăţi magnetice, proprietăţi electrice.
Culoarea apare ca rezultat al efectului de absorbţie a luminii, efect care este în
strânsă legătură cu particulele componente ale reţelei cristaline. Culoarea proprie
(idiocromatică) a unui mineral se datorează absorbţiei selective a luminii în urma căreia
unele radiaţii sunt absorbite, parţial sau complet, în timp ce altele ies din cristal fără să-şi
micşoreze intensitatea.
Elasticitatea reprezintă proprietatea conform căreia deformaţia produsă de o acţiune
mecanică, revine integral dacă este înlăturată acţiunea respectivă. Elasticitatea se explică
prin proprietatea pe care o au particulele constitutive ale cristalelor de a se deplasa unele
faţă de altele într-un acelaşi plan sau într-o anumită direcţie fără ca prin acesta cristalul să
se desfacă.
Duritatea mineralelor este rezistenţa pe care o opune suprafaţa netedă a unui cristal
la pătrunderea unui corp tare. Duritatea este o proprietate legată de structura cristalină. Ea
depinde de mărimea razei particulelor ce formează reţeaua cristalină
Greutatea specifică (γ) se exprimă în cN/cm³, şi în funcţie de valoarea ei mineralele
se pot clasifica astfel:
– mineralele uşoare – la care γ are valori mai mici decât 3,5 cN/cm³, din această
categorie fac parte: mineralele nemetalice, mineralele uşoare – bauxita – şi mineralele
amorfe pământoase;
– mineralele de greutate medie, cu greutatea specifică cuprinsă între 3,57,0 cN/cm³; în
această categorie intrând majoritatea mineralelor metalice (cele mai multe sulfuri, oxizi,
carbonaţi);
– minerale grele, cu greutăţi specifice mai mari decât 7,0 cN/cm³, între care se includ
unele sulfuri metalice, metale native grele sau combinaţiile acestora.
Magnetismul este proprietatea pe care o au unele minerale (magnetitul, cromitul etc.)
de a atrage acul magnetic. Proprietăţile magnetice ale mineralelor fac ca acestea să fie
împărţite în:
– minerale paramagnetice (sunt atrase de magnet);
– minerale diamagnetice (nu sunt atrase de magnet).
Clivajul este proprietatea pe care o au cristalele şi granulele cristaline de a se desface
după suprafeţe plane, în urma unei acţiuni mecanice oarecare, mai puternice decât
coeziunea cristalului. El este în strânsă legătură cu structura internă a cristalului şi nu
depinde de forma sa exterioară.
În funcţie de uşurinţa obţinerii sale şi a planeităţii perfecte a suprafeţei de separaţie şi
a luciului ei clivajul poate fi: perfect, bun, potrivit, imperfect.
Spărtura este proprietatea unui cristal de a se desface prin lovire în bucăţi limitate de
suprafeţe neregulate. Această proprietate este de multe ori caracteristică pentru
recunoaşterea unui mineral. Spărturile, ca aspect, pot avea o suprafaţă aspră sau netedă,
ele clasificându-se astfel:
– spărturi concoidale (cu suprafeţe curbe);
– spărturi aşchioase sau colţuroase;
– spărturi fibroase;
– spărturi solzoase.
În funcţie de proprietăţile termice mineralele se pot împărţi în:
– diatermane (transparente faţă de razele calorice);
– adiatermane (opace faţă de razele calorice)
Conductivitatea mineralelor variază în funcţie de natura materialului respectiv.
Din punct de vedere al proprietăţilor electrice mineralele pot fi:
– bune conducătoare de electricitate – metalele şi mineralele cu aspect metalic
(magnetitul şi pirita);
– slab conducătoare de electricitate – amfibolii, piroxenii şi limonitul;
– izolatoare – acestea se pot încărca cu electricitate de semn contrar în diferite părţi ale
lor prin schimbarea de temperatură (piroelectricitate la turmalin), fie prin schimbare de
presiune (piezoelectricitate la cuarţ).
Proprietăţile optice ale mineralelor sunt macroscopice (când se văd cu ochiul liber) şi
microscopice (la determinarea cărora se foloseşte un microscop polarizant). În prima
categorie intră culoarea mineralului, culoarea urmei sale pe o placă de porţelan.
Din punct de vedere al transparenţei mineralele pot fi: transparente,
semitransparente şi opace.
Clasificarea mineralelor
Mineralele se clasifică după mai multe criterii în funcţie de proprietăţile chimice, fizice
şi structurale.
Un prim criteriu se referă la locul şi modul în care are loc geneza mineralelor,
distingându-se:
– mineralele autigene, care sunt minerale de precipitare fizico-chimică, care se formează
în însăşi masa sedimentelor;
– mineralele alogene, care provin din rocile scoarţei în procesul de eroziune .
Din punct de vedere genetic se pot deosebi:
mineralele endogene, rezultate din acţiunea proceselor ce au loc în interiorul Pământului -
minerale magmatice, lichide magmatice şi hidrotermale (cuarţ, feldspat, amfiboli, piroxeni),
precum şi minerale metamorfice care iau naştere din mineralele rocilor magmatice şi
sedimentare preexistente sub acţiunea factorilor de metamorfism (granaţi).
minerale exogene, formate sub acţiunea agenţilor modificatori, în condiţiile de la suprafaţa
scoarţei. Dintre mineralele exogene fac parte mineralele sedimentare formate prin
cristalizare din soluţiile apoase concentrate (sare gemă, ghips etc.), sub acţiunea
proceselor de alterare sau a organismelor (sulf, opal), prin sfărâmarea unor roci
preexistente acumulate, în bazine sedimentare (cuarţ, feldspaţi).
Dacă avem în vedere cantitatea în care mineralele participă în alcătuirea scoarţei, se
pot distinge:
minerale principale ce se găsesc într-o cantitate mare într-o rocă şi definesc roca respectivă
(feldspaţi, cuarţ în rocile acide, calcitul în calcare)
minerale accesorii, prezente întotdeauna într-un anumit tip de rocă, dar în cantităţi foarte mici.
Din această categorie fac parte magnetitul, hematitul, titanitul etc.
mineralele accidentale, sunt prezente uneori în anumite roci în cantităţi mici şi determină
varietatea lor. Un astfel de rol îl poate juca turmalina în unele granite.
În funcţie de caracterul primar de apariţie mineralele se pot împărţi în:
minerale primare, care au luat naştere în timpul formării rocilor respective (minerale lichid-
magnetice, o bună parte din mineralele metamorfice, mineralele sedimentare singenetice.
minerale secundare, care s-au format pe seama mineralelor primare după formarea rocii, prin
procese de alterare (sericit-muscovit secundar, clorite), sau diagenetice (pirită, glauconit).
După culoare, mineralele principale pot fi împărţite în:
minerale leucocrate, incolore, de culoare albă sau culori deschise;
minerale melanocrate, colorate în culori închise, verde închis, negru etc.
Mineralele, după compoziţia lor pot fi:
elemente native (Au, Ag, Sb, Cu, Fe, S, C);
sulfuri, sulfosăruri şi compuşi înrudiţi; mineralele acestor clase sunt adeseori asociate între ele
şi se împart în sulfuri simple cum ar fi: pirita – FeS2, galena - PbS, blenda – ZnS şi
sulfosăruri (săruri duble – calcopirita);
compuşi halogenaţi: de fluor (fluorina), de clor (sarea gemă);
oxizi şi hidroxizi, cuprinzând compuşii care se întâlnesc în natură sub formă de oxizi simpli şi
de diferiţi oxizi hidrataţi ai metalelor şi nemetalelor; oxizii pot fi simpli: de siliciu (cuarţ, opal,
calcedonie etc.), de fier (magnetit, hematit, oligist), de aluminiu (corindon, rubin, safir), de
mangan (braunit, pirolozit, manganit), de magneziu (brucit), ai uraniului (uraninit);
săruri oxigenate, cuprinzând numeroase minerale dintre care menţionăm:
– nitraţi (salpetru de Chile)
– carbonaţi (calcit – CaCO3, aragonit, magnezit – MgCO3, dolomit – CaMg(CO3)2, siderit
– FeCO3, malachit – Cu2CO3);
– sulfaţi: baritină – BaSO4, anhidrit – CaSO4, gips – CaSO4+2H2O, anglezit – PbSO4,
mirabilit – Na2SO410H2O;
– silicaţi; sunt foarte numeroşi ocupând o treime din numărul total al speciilor de minerale,
reprezentând 75% din scoarţa terestră; aceştia sunt săruri ale acizilor silicici cu diferite
elemente.
Grupele de silicaţi mai importanţi sunt:
• feldspaţi (silicaţi de sodiu şi de calciu, silicaţi de potasiu);
• micele (mica albă sau muscovitul, mica neagră sau biotitul);
• caolinitul, talcul, piroxenii (silicaţi de Ca, Na, Al, Mg, Fe, Li);
• amfiboli (silicaţi ai elementelor din constituţia piroxenelor).
În alcătuirea rocilor în proporţie de peste 99% douăsprezece minerale comune:
ortoză, plagioclaz, cuarţ, muscanit, biotit, hornblendă, augit, clivină, calcit, dolonit, caolinit şi
oxizi de fier.

Rocile
Rocile reprezintă grupări naturale de unul sau mai multe minerale care iau parte
însemnată la alcătuirea scoarţei terestre şi care s-au format prin variate procese endogene
şi exogene. Procesele endogene creează rocile în interiorul Pământului, în condiţii de
presiune şi temperatură ridicată (roci magmatice sau eruptive – intruzive, roci metamorfice).
Procesele exogene creează rocile de la suprafaţa Pământului prin fenomene de alterare,
transport şi depunere (rocile sedimentare)
Numărul mare de roci întâlnite în scoarţă a impus clasificarea lor. După modul de
formare, adică a modului în care au luat naştere există trei categorii de roci: magmatice
(eruptive), sedimentare şi metamorfice. La rândul lor, acestea se deosebesc după structură
şi textură.
Prin structură se înţelege aranjarea relativă a particulelor unei roci. Pot exista structuri granulare sau
cristaline, amorfe, psefitice (fragmente de tipul grohotişului) etc.
Textura este dată de caracteristicile de aşezare reciprocă şi corelaţia diferitelor elemente în masa
rocii. Exemplu: textura masivă sau neorientată întâlnită la rocile magmatice de adâncime.

Rocile magmatice
În scoarţa Pământului la adâncimi de zeci de kilometri, datorită temperaturii şi presiunilor foarte
ridicate, materia constitutivă se află în stare topită. Materia topită care nu a ajuns la suprafaţă se
numeşte magmă. Ea provine din astenosferă, deci din partea superioară a mantalei, dar uneori apar
pungi (cuptoare) de magmă în interiorul scoarţei, la adâncimi de 30-50 km. Magma este formată dintr-
un amestec de silicaţi şi oxizi, saturaţi cu vapori de apă şi diferite gaze, aflată la o temperatură de
10001300C.
Ca urmare a mişcărilor tectonice ale scoarţei magmele ajunge în părţile superioare, pierd încet sau
rapid căldura şi se consolidează dând naştere la roci magmatice. Odată cu consolidarea are loc şi o
diferenţiere a magmei, separându-se în prima fază magmele bogate în oxizi de Fe, Mg, Ca şi sărace
în SiO2, apoi magmele intermediare şi la sfârşit abia cele acide, bogate în oxizi de Si, Al, K, Na.
Magma se poate deplasa spre suprafaţă, răcindu-se în interiorul scoarţei, fenomenul fiind numit
magmatism. Formele consolidate în scoarţă sunt denumite: batolite (corpuri elipsoidale de dimensiuni
foarte mari), lacolite (elipse mici, sprijinite pe un picior ce indică locul de unde a venit magma), filoane
(cu aspectul unor bare foarte alungite). Magma ajunsă la suprafaţă este răcită puternic de gaze şi
vapori de apă şi poartă numele de lavă.
În funcţie de locul unde a avut loc procesul de cristalizare a magmei se disting:
• roci intruzive sau plutonice (abisale), atunci când magma s-a consolidat în interiorul Pământului
(granit, granodiorit, diorit, sienit, gabrou, porfir etc.);
• roci efuzive sau vulcanice, provenite prin cristalizarea magmei ajunsă la suprafaţă (dacit, andezit,
bazalt etc).
Rocile plutonice se pot divide în roci abisale, s-au format la adâncimi mari (de exemplu
batolitele) şi rocile hipoabisale formate la adâncimi mai mici în vecinătatea batolitelor prin
pătrunderea şi cristalizarea magmei în fisurile şi crăpăturile rocilor preexistente sau la limita
de separaţie a stratificaţiei .

Forme de zăcământ ale rocilor magmatice


Au apărut astfel, filoanele, mase intruzive tubulare, formate prin umplerea şi
consolidarea magmei în crăpăturile apărute în rocile sedimentare sau eruptive preexistente,
apofizele care au forma unui deget şi lacolitele prin intruziunea magmei între stratele rocilor
sedimentare pe care, datorită presiunii exercitate de magmă, le curbează.
Procesul de cristalizare al magmei este influenţat de temperatură, presiune şi timp,
factori care determină în principal, structura rocilor eruptive. Atunci când cristalizarea se
desfăşoară într-o manieră continuă (lentă) în timp, magma se transformă integral în minerale
bine cristalizate (fenocristale) iar rocile rezultate sunt denumite holocristaline (complet
cristalizate) şi sunt caracterizate printr-o structură granulară (Fig. 11.a) în care cristalele
mineralelor componente sunt deopotrivă de dezvoltate (ex. granitele).

Structura rocilor eruptive


Când însă magma pătrunde în crăpăturile aflate în rocile preexistente, procesul de
cristalizare se desfăşoară în două etape. Astfel în prima fază apar în masa magmei câteva
minerale cristalizate (fenocristale) după care magma pătrunde în crăpături şi sub efectul
scăderii bruşte a temperaturii şi presiunii, cauzate de contactul cu rocile înconjurătoare, va
cristaliza mai rapid dând naştere la microcristale ce înglobează în masa lor fenocristalele,
rezultând astfel o structură porfirică, specifică rocilor filoniene, apofizelor şi lacolitelor (de ex.
granit-porfir).
Atunci când magma, ce conţine în masa sa deja unele fenocristale, se îndreaptă spre
suprafaţa Pământului prin conurile vulcanice, are loc un proces de cristalizare ce determină,
din cauza timpului relativ redus, cristalele mai mici denumite microlite, iar în momentul ieşirii
la suprafaţa globului, scăderea de temperatură şi presiune fiind bruscă, lava se transformă
într-o masă vitroasă incluzând în ea fenocristalele şi microlitele, dând naştere la o structură
microlită specifică rocilor efuzive sau vulcanice (de exemplu bazaltul).

Structura şi textura rocilor magmatice


Structura rocilor magmatice este determinată de gradul de cristalizare a
componentelor, cantitatea relativă de sticlă (masă vitroasă), mărimea componentelor
minerale, forma componentelor etc. În funcţie de acestea se disting următoarele structuri
principale:
Structura holocristalină, la care toţi componenţii sunt cristalizaţi, roca fiind lipsită de
masă sticloasă. Este caracteristică rocilor abisale şi hipoabisale (granit, gabrou).
Structura hipocristalină, la care componenţii minerali sunt în parte cristalizaţi în parte
amorfi (sticlă). Este caracteristică rocilor efuzive (docit, andazit etc.).
Structura sticloasă, la care toţi componenţii minerali sunt amorfi: obsidianul, piatra
ponce. Este caracteristică rocilor efuzive.
După mărimea relativă a cristalelor sau a granulelor se disting:
• structuri granulare caracteristice rocilor abisale sau hipoabisale;
• structura purfirică caracteristică rocilor efuzive.

Textura rocilor magmatice


Este determinată de mişcarea topiturii în timpul consolidării şi cristalizării mineralelor.
Dacă în masa rocii nu se observă mişcări ale componentelor minerale, roca are o textură
neorientată sau masivă. Asemenea texturi sunt caracteristice rocilor intruzive care s-au pus
în loc după încetarea mişcărilor tectonice. Dacă se observă urma unei deplasări a
mineralelor din magmă, urmare a diverselor mişcări ale acesteia (curenţi de convecţie,
stress etc.), apar texturi paralele, lamelare, amigdaloide etc. caracteristice rocilor efuzive.

Clasificarea rocilor magmatice


Principala caracteristică a compoziţiei chimice a rocilor magmatice este conţinutul în
SiO2 în stare liberă sau în compuşi (cuarţ şi diferiţi silicaţi). După conţinutul de bioxid de
siliciu, exprimat în procente din greutate, rocile magmatice, atât cele intruzive cât şi cele
efuzive se împart în:
• roci acide la care procentul de SiO2 este mai mare de 65%;
• roci intermediare sau neutre, la care procentul de SiO2 este cuprins între 50 şi 65%;
• roci bazice, având conţinutul de SiO2 mai mic de 50%.
Cele mai răspândite tipuri de roci magmatice intruzive sunt: granitul (rocă acidă),
sienitul (rocă neutră), gabroul (rocă bazică).
Rocile magmatice efuzive cele mai întâlnite sunt dacitul (rocă acidă), andezitul (rocă
neutră), bazaltul (rocă bazică).
Rocile magmatice pot fi recunoscute după aspectul cristalin, culorile pestriţe şi
structurile caracteristice.
Rocile magmatice se utilizează în construcţii după cum urmează:
• la elementele de rezistenţă (socluri, pile, ziduri de chei, stâlpi, coloane);
• la placare în scopuri decorative;
• sub formă de calupuri ori de panele la îmbrăcăminţi rutiere;
• piatră spartă la terasamente de cale ferată.
Fenomenele de transformare a rocilor magmatice
Transformarea rocilor magmatice este în strânsă legătură cu conţinutul chimico-
mineralogic şi locul de consolidare. Astfel, rocile omogene cu structură holocristalină,
corespunde faciesului abisal, suferă în timp transformări mai reduse decât rocile neomogene,
porfirice, din faciesul efuziv.
Fenomenele de transformare a rocilor magmatice se manifestă ca fenomene
distructive, care diminuează caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor prin schimbări atât în
ceea ce priveşte chimismul şi tipul de minerale, cât şi reţetele de cristalizare şi stabilitatea
acestora.
În general, în cazul zăcămintelor mari, transformările au loc numai în zonele periferice,
aporturile ulterioare de substanţă făcându-se la contactul cu rocile înconjurătoare (dacă
acestea au fost impermeabile) sau chiar în acestea afectând mai puţin masivul magmatic
propriu-zis, dacă rocile înconjurătoare sunt permeabile. În această ultimă situaţie au loc
fenomene complexe de metamorfism de contact.
Rocile metamorfice
Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor preexistente magmatice şi în
special a celor sedimentare, care au fost supuse în scoarţa Pământului la temperaturi şi
presiuni ridicate, uneori cu aport de substanţe chimice. Pentru a le diferenţia ele se prevăd
cu prefixul orto , dacă provin din roci magmatice, sau para, dacă provin din roci
sedimentare. Se produce recristalizarea acestor roci, nu topirea lor, şi concomitent au loc
schimbări de structură, textură, compoziţie mineralogică şi uneori chimică (fenomenul de
metamorfism).
Compoziţia lor mineralogică este complexă deoarece în geneza lor s-au suprapus
două tipuri de fenomene şi anume: fenomene ce au format roca iniţială şi cele ce au produs
recristalizarea.
Factorii fundamentali care influenţează, provoacă sau accelerează transformarea, ca
şi adaptarea mecanică şi chimică a rocilor în procesul de metamorfism sunt: temperatura,
presiunea litostatică, presiunea orientată produsă în fazele de orogeneză, compoziţia
chimică a rocii. În baza legăturii dintre tipul de metamorfism şi procesul geologic care îl
determină se deosebesc următoarele grupe mari de metamorfism: de contact, regional şi
dinamic.

Metamorfismul de contact
Metamorfismul de contact se produce în zona de contact a intruziunilor magmatice
cu rocile pe care acestea le-au străbătut şi îndeosebi cu rocile în care s-au oprit şi
consolidat.
Metamorfismul de contact constă în transformarea rocilor sub influenţa temperaturilor
înalte şi a reacţiilor chimice, care se produc datorită soluţiilor şi gazelor degajate de o masă
eruptivă din apropiere. El poate fi deci cu sau fără aport de substanţe noi.
Metamorfismul de contact se produce în aureola corpurilor plutonice intruzive şi este
determinat de prezenţa unui bazin magmatic care la rândul său poate fi:
• metamorfism de contact termic (formează aureola de contact populată cu şisturi micacee şi
şisturi noduloase);
• metamorfism de contact pneumatolitic, produs sub acţiunea fluidelor fierbinţi (în general
gaze) de origine magmatică, determinând apariţia unor roci de contact speciale cu
concreţiuni de minerale metalifere.

Metamorfism de contact
Metamorfismul regional (general sau geosinclinal)
Este răspândit şi dezvoltat pe suprafeţe mari, mai ales în regiunile orogenice de
geosinclinal, în zonele de rădăcină ale masivelor muntoase, cu deosebire ale masivelor
vechi. El se produce sub influenţa combinată a creşterii de temperatură, a presiunii
litostatice şi a eforturilor tangenţiale faţă de aceşti factori variind ca intensitate între limite
foarte largi. El determină prin amploare, cele mai importante modificări ale rocilor
preexistente, extinzându-se efectele asupra unui mare volum de roci, în principal
sedimentare.
Astfel, rocile sedimentare s-au acumulat în fosele masive (geosinclinale) existente la
marginea plăcilor continentale, unde supuse unui metamorfism mai mult sau mai puţin
intens şi a unor fenomene de cutare foarte puternice, au contribuit la naşterea lanţurilor de
munţi.
După intensitatea cu care se manifestă metamorfismul general se deosebesc,
pornind de la suprafaţa scoarţei trei zone: epizona, mezozona şi catazona.
• Epizona se extinde până la adâncimi de 10-15 km şi se caracterizează prin temperaturi de
circa 400-550 C, presiune litostatică scăzută şi forţe tangenţiale foarte puternice.
• Mezozona corespunde unei adâncimi de 15-20 km şi se caracterizează prin temperaturi
cuprinse între 550 C şi 650 C, presiune litostatică mijlocie.
• Catazona se caracterizează prin temperatură ridicată (peste 600 C), presiune litostatică
ridicată corespunzând unei adâncimi de peste 20 km şi forţe tangenţiale slabe.
Principalele tipuri de roci întâlnite în cele trei zone sunt:
• şisturile (sericitos, claritos, grafitos), ardevia – formate prin metamorfozarea argilelor - toate
întâlnite în epizonă;
• cuarţitele (din nisipuri), microşisturile, şisturile cristaline – în mezozonă;
• ortognaisul (provenit din roci magmatice), paragnaisul (provenit din roci sedimentare) - în
catazonă.
• Marmura, în diferite varietăţi, se formează prin metamorfozarea carbonatului de calciu şi se
întâlneşte în toate cele trei zone.
Metamorfismul dinamic
Metamorfismul dinamic (denumit şi de dislocaţie sau cataclastic) apare local, legat în
special de zonele de ruptură sau de mişcări importante de încălecare. El este produs în
special de presiunea orientată (stresul) şi duce la deformaţii intense cu zdrobiri şi
şistuozitatea mineralelor şi rocilor. Când acţionează concomitent şi temperatura se numeşte
metamorfism dinamo-termic.
Structura şi textura rocilor metamorfice
Structura rocilor metamorfice
Rocile se caracterizează, în general, printr-o structură holocristalină, sticla sau masa
vitroasă lipsind cu desăvârşire, şi prezintă multiple forme de transformare atât mineralogic
cât şi structural. Ele prezintă forme moştenite mineralogice şi structurale, care arată
caracterele rocilor preexistente ce au fost supuse metamorfismului. După forma şi
dimensiunile cristalelor, se deosebesc următoarele tipuri caracteristice de structuri: aciculară
(cristale dezvoltate într-o singură direcţie), izometrică (cristale dezvoltate egal în cele trei
direcţii), lamelară (dezvoltate pe două direcţii), radiali, tabulară etc.
Textura rocilor metamorfice
Rocilor metamorfice le este caracteristică textura orientată. Textura tipică pentru
aceste roci este cea şistuoasă, caracterizată prin dispunerea în strate paralele.
Şistuozitatea este în mare parte un efect al stresului, căci planele de şistuozitate sunt
puternic înclinate (neparalele cu stratificaţia iniţială) şi urmăresc axele cutelor din cristal.
Şistuozitatea coincide uneori cu stratificaţia rocilor sedimentare din care au provenit rocile
sedimentare.

Rocile sedimentare
Sub acţiunea agenţilor externi - aer, apă, diferenţe de temperatură – rocile care
alcătuiesc scoarţa Pământului sunt supuse unei transformări continue, care duce la
dezagregare şi descompunere, adică la fenomenul de alterare superficială. Materialul
rezultat se separă în fragmente de diferite mărimi, iar concomitent are loc alterarea chimică,
mai ales sub acţiunea apei încărcate cu bioxid de carbon.
În procesul de alterare, mineralele mai rezistente (cuarţul, muscovitul) constituie un
reziduu al rocilor dezagregate, mineralele mai puţin rezistente (hidroxizi de aluminiu,
hidroxizi de fier, etc.) trec în soluţii. Materialele care rămân pe loc dau naştere rocilor
sedimentare reziduale (bauxită, soluri etc). În general însă acest material este transportat
cu ajutorul apei, vântului sau gheţii la diferite distanţe, fie în stare solidă – material detritic
– fie în soluţie.
După transport are loc depunerea acestor produse. Cele transportate în stare solidă
se depun pe cale mecanică prin sedimentare, iar cele transportate în soluţie se depun prin
precipitaţie chimică sau prin intermediul organismelor. Ansamblul acesta, omogen sau
heterogen, de depuneri constituie rocile sedimentare.
La originea lor stau deci roci magmatice, metamorfice sau sedimentare preexistente.
Rocile sedimentare alcătuiesc partea superioară a litosferei au grosimi variabile, de la 0 la
mai multe mii de metri, fiind răspândite într-un anumit interval de temperaturi şi presiuni.

Clasificarea rocilor sedimentare


Nu se dispune încă de o clasificare unanim acceptată a rocilor sedimentare. Acest
lucru se explică prin multitudinea de procese care intervin la formarea acestor roci. În funcţie
de originea şi natura lor rocile sedimentare cuprind următoarele patru grupe:
• Roci detritice sau clastice;
• Roci de precipitaţie chimică;
• Roci biogene sau organogene;
• Roci piroclastice.

Roci detritice sau clastice


Aceste roci constituie principala clasă de roci sedimentare, formate prin eroziunea pe
cale fizică (dezagregare) sau chimică (alterare) a altor roci preexistente (magmatice,
metamorfice sau chiar sedimentare). Sunt alcătuite din granule de minerale nealterate chimic
sau din fragmente de rocă ce au rezistat alterării. Au o granulaţie relativ mare şi sunt
alcătuite din cele mai rezistente materiale (cuarţ). Principalii factori cărora li se datorează
apariţia rocilor detritice sunt: eroziunea, transportul şi sedimentarea.
Pentru a înţelege acest proces să considerăm masivul de rocă eruptivă din fig. 13,
asupra căruia se exercită acţiunile aerului atmosferic, apei din precipitaţii şi a vieţii vegetale
şi animale. Astfel roca eruptivă este supusă insolaţiei şi variaţiei de temperatură şi datorită
coeficienţilor de dilatare şi contracţie diferiţi ai mineralelor componente, se produce o
microfragmentare a rocii caracterizată printr-o reţea de fisuri.
În aceste fisuri condensează vaporii de apă din aer sau pătrunde apa din precipitaţii Apa
condensată sau din precipitaţii, nu este chimic pură şi exercită asupra rocii o acţiune de alterare
chimică prin hidratare, dizolvare şi oxidarea diferitelor substanţe ce intră în compunerea
mineralogică a rocii, creând în suprafaţă o zonă alterată în continuă expansiune în adâncime.
Totodată are loc o separare mecanică a elementelor numite insolubile ca: Si, Al, Fe etc., de cele
solubile cum ar fi: Na, Ca, K etc., care sunt depuse mai în adâncime. Acest proces de alterare este
continuu în timp şi el poate fi accentuat de apariţia unor microorganisme şi plante ce măresc gradul
de fragmentare prin intermediul rădăcinilor şi modifică compoziţia chimico-mineralogică a zonei
alterate. Roca nouă ce ia astfel naştere din roca preexistentă şi rămâne la locul de formare poartă
denumirea de rocă reziduală.

Modul de formare al rocilor sedimentare detritice


În cazul în care apa îngheaţă în crăpăturile rocii preexistente, ea exercită presiuni ce
pot determina prăbuşirea unei anumite părţi din rocă (Fig. 13.a), care se dezagregă şi se
sortează pe dimensiuni pe povârnişul învecinat, determinând acumulări de fragmente de
roci cu dimensiuni mari şi mijlocii ca grohotişuri, bolovănişuri, pietrişuri şi nisipuri.
Produsele dezagregării fizice, în cazul în care nu dau naştere rocilor sedimentare
reziduale, sunt transportate departe de locul lor de formare; agenţii de transport fiind (în
afara gravitaţiei) apa, vântul şi gheţarii.
Apa care acţionează fie sub formă de torenţi, fie sub formă de râuri, în funcţie de
viteza curentului, are ca şi ceilalţi agenţi (vântul şi gheţarii) o triplă acţiune:
• o acţiune de transport a mineralelor, rezultate din dezagregare, pe fundul văilor pentru
elementele mari, în suspensie pentru elementele fine, sau în soluţie pentru elementele
dizolvate;
• o acţiune de eroziune, fie mecanică fie chimică asupra rocilor întâlnite în cale şi respectiv
asupra fragmentelor de roci transportate (teşirea colţurilor, rotunjirea sau chiar sfărâmarea
lor);
• o acţiune de depunere (sedimentare) şi sortare, pe parcursul traseului, în funcţie de viteza
agentului purtător şi de dimensiunile particulelor.
Dacă acolo unde agentul purtător îşi pierde capacitatea de transport (scăderea
vitezei curentului de apă sau a vântului) sau dispare (topirea gheţarilor) fragmentele solide
se depun în strate succesive, luând naştere un proces de sedimentare urmare logică a
celorlalţi doi factori; eroziune şi transport.
După locul în care s-a produs sedimentarea şi după agentul purtător, sedimentele se
clasifică astfel :
sedimente (depozite) eluviale provenite din dezagregarea rocilor preexistente şi care
se găsesc deasupra rocilor care au luat naştere (ex. lateritele, bauxitele);
sedimente deluviale şi coluviale, rezultate din transportarea rocilor eluviale
gravitaţional sau de către apă pe pante (sedimente deluviale) obţinându-se un sediment cu
grosime crescătoare spre baza versantului (sediment coluvial);
sedimente aluvionare (fluviale), rezultate din procesul de sedimentare în albia râurilor,
deltelor sau în zonele inundabile (nisipuri aluviale, argile nisipoase sau prăfoase, argile);
sedimente glaciare, ce provin din acţiunea de dezagregare, transport şi depunere a
gheţarilor (argile şi argile prăfoase glaciare, morene);
sedimente (depozite) lacustre, rezultate prin sedimentarea particulelor în apele
stătătoare, lacuri, lagune etc.;
sedimente eoliene, ce au luat naştere din depunerea particulelor solide transportate
de vânt (dunele, loessurile).

Clasificarea sedimentelor după locul de depunere şi agentul purtător


Rocile sedimentare detritice pot fi necimentate sau cimentate.
Rocile detritice necimentate, denumite pământuri, care formează obiectul de studiu al
geotehnicii, se împart în următoarele două categorii:
• pământuri necoezive;
• pământuri coezive.
Dintre pământurile necoezive fac parte în ordinea descrescătoare a mărimii
elementelor componente: blocurile, bolovănişul, pietrişul, nisipurile; iar dintre cele coezive:
pământurile prăfoase şi pământurile argiloase.
Pământurilor, ca roci detritice necimentate, le corespund anumite roci detritice
necimentate.
Astfel, prin cimentarea pietrişurilor cu minerale calcaroase se formează conglomerate,
iar prin cimentarea grohotişurilor se formează breciile.
Cimentarea nisipurilor duce la apariţia gresiilor care, după natura liantului pot fi:
calcaroase, silicioase, argiloase, iar după natura mineralului predominant – micacee,
cuarţitice, feldspatice.
Prin cimentarea argilelor cu carbonat de calciu se formează marnele. În funcţie de
conţinutul de carbonat de calciu, în procente din masă, se deosebesc:
• argile marnoase (5-20%);
• marne argiloase (20-35%);
• marne (35-65%);
• marne calcaroase (65-75%).
O categorie aparte de roci sedimentare detritice o constituie rocile reziduale, la care
produsul eroziunii rămâne pe loc sau este transportat la o distanţă foarte mică.
Factorii care influenţează viteza de degradare şi natura produsului de degradare sunt:
clima, tipul rocii mamă (roca în loc), natura vegetaţiei, condiţiile de drenare (curgere a apei),
activitatea bacteriilor etc.
Cele mai răspândite şi importante roci reziduale sunt solurile, roci aflate nemijlocit la
suprafaţa scoarţei şi având drept caracteristică distinctivă fertilitatea lor care favorizează
dezvoltarea plantelor.
Solurile sunt formate din:
• o parte minerală, conţinând sfărâmături de rocă alterată sau nealterată;
• o parte organică numită humus, reprezentând combinaţii organice care au apărut prin
acţiunea vieţuitoarelor din sol (bacterii, fauna solului, ciuperci) asupra materiei organice:
apă, aer, diferite gaze.
Grosimea păturii de sol este variabilă, depinzând de tipul de sol (de ex. cernoziom
brun-roşcat de pădure, podzol etc.) şi depăşeşte rareori un metru.
De obicei, cota de fundare a construcţiilor este coborâtă sub limita inferioară a păturii
de sol (numită în unele studii geotehnice pământ vegetal).
Pentru unele lucrări de construcţii cum sunt drumurile, căile ferate, cunoaşterea
proprietăţilor păturii de sol este importantă, deoarece, de regulă, aceste lucrări sunt fundate
chiar în cuprinsul acestui strat. Totodată solul însuşi serveşte ca material pentru realizarea
umpluturilor.

Roci sedimentare de precipitaţie chimică


Aceste roci s-au format prin precipitarea substanţelor chimice conţinute în soluţii
apoase, ca urmare a creşterii concentraţiei soluţiei sub influenţa căldurii solare sau
îngheţului, sau a acţiunii unor soluţii sau gaze asupra unor soluţii apoase.
După locul de formare se deosebesc:
• roci de precipitaţie chimică marină, formate în apele mărilor şi oceanelor (de ex. sarea
gemă, ghipsul);
• roci de precipitaţie chimică continentală, formate în apele lacurilor sau la gura izvoarelor (de
ex. creta lacustră, travertinul, tuful calcaros).
Roci sedimentare biogene sau organogene
Aceste roci se formează în urma activităţii organismelor (plante sau animale).
Ele iau naştere prin depunerea părţilor scheletice ale organismelor vegetale sau animale
după moartea acestora. Rocile biogene se împart în două categorii:
• roci acaustobiolite (care nu ard);
• roci caustobiolite (care ard).
Rocile acaustobiolite pot fi calcaroase sau silicioase.
Rocile acaustobiolite calcaroase (calcarul compact, calcarul detritic, calcarul
cochilifer) au textură masivă sau stratificată, sunt în general de culoare albă gălbuie şi se
utilizează în construcţie ca piatra de var, piatra de construcţie, materie primă la fabricarea
cimentului etc.
Dintre rocile acaustobiolite silicioase cea mai cunoscută este diatomitul, utilizat în
special ca materie primă pentru fabricarea cărămizilor refractare.
Principalele tipuri de roci caustobiolite sunt: turba, cărbunii şi bituminele (ţiţei, gaze
naturale, asfalt).
Turba se formează în procesul de încarbonizare (îmbogăţire în carbon) a plantelor
ierboase din regiunile mlăştinoase, lacuri sau bălţi. Este un material fibros, de culoare
neagră, foarte permeabil şi foarte compresibil. Depozitele de turbă reprezintă terenuri de
fundare susceptibile de a produce tasări mari, fie sub încărcări suplimentare aduse de
construcţie, fie numai sub efectul greutăţii straturilor aflate deasupra turbei.
Roci piroclastice
Sunt provenite din depuneri ale materialelor solide aruncate la suprafaţă prin puterea
gazelor din interior în timpul erupţiei vulcanice. Acestea au luat naştere prin acumularea
produselor solide ale acestor erupţii (bombe vulcanice, cenuşă şi altele).

Caracteristicile generale ale rocilor sedimentare


Forma de zăcământ
Rocile sedimentare, luând naştere în marea lor majoritate prin depunerea în apă a
unor produse de alterare, se prezintă sub formă de strate a căror grosime variază până la
zeci de metri. Stratele sunt sedimente mai mult sau mai puţin omogene în ceea ce priveşte
constituţia lor petrografică şi limitate de alte sedimente prin suprafeţe aproape paralele.
Forma stratelor depinde de condiţiile în care au luat naştere: formaţiunile lacustre iau forma
de lentile (strate lentiliforme); formaţiunile fluviale alcătuiesc corpuri lentiliforme în lanţ;
formaţiunile tipic marine se caracterizează prin strate cu grosimi relativ constante pe
întinderi mai mari.

Stratificaţia
Cu foarte mici excepţii rocile sedimentare sunt stratificate (depuse în straturi
succesive, de cele mai multe ori paralele).
Stratificaţia dă indicaţii privind modificarea condiţiilor de depunere a sedimentelor şi
ajută la reconstituirea condiţiilor fizico-geografice ale mediului de acumulare. Dimensiunile
diferite ale granulelor constituie cauza principală a stratificaţiei rocilor, în special a celor
grezoase şi aleuritice. Schimbarea periodică a mărimii granulelor este condiţionată în
principal de variaţia vitezei de mişcare a mediului de depunere.
Se poate menţiona că materialele depuse subaerian (loessul, lehmul, lateritul) nu s-au
putut selecta după mărimea granulelor şi nu sunt stratificate. Nisipul de dune şi aluviunile,
depuse în regim deltaic, prezintă stratificaţie încrucişată.

Compoziţia chimică şi mineralogică


Compoziţia chimică şi mineralogică a rocilor sedimentare este foarte variată şi depinde
de modul în care acestea au luat naştere. Ele pot conţine minerale alogenetice, rezultate din
dezagregarea rocilor preexistente, minerale singenetice care se formează în timpul şi sub
acţiunea organismelor şi minerale diagenetice care iau naştere în cursul proceselor de
diageneză, cu care ocazie se schimbă în general caracterul lor iniţial prin modificări de ordin
chimic.

Structura şi textura rocilor sedimentare


Structura rocilor sedimentare
Structura rocilor sedimentare are la bază proprietăţile geometrice ale mineralelor cum
ar fi: mărimea, forma, modul de aşezare a particulelor. În funcţie de aceste proprietăţi se pot
deosebi:
Structuri detritice, caracteristice rocilor detritice, care se întâlnesc la conglomerate
(produse ale cimentării nisipurilor) şi argile (produse ale cimentării mâlurilor).
Structuri clastice. În funcţie de dimensiunea şi forma granulelor se disting: structuri
psefitice, psamitice şi pelitice.
Structura psefitică se referă la roci sedimentare ai căror compuşi mineralogici
depăşesc ca dimensiune 2 mm.
Structura psamitică se întâlneşte când fragmentele au dimensiuni între 2 şi 0,02 mm.
Structura pelitică cuprinde granule a căror dimensiuni sunt mai mici de 0,002 mm.

Textura rocilor sedimentare


Prin textura sedimentelor şi a rocilor sedimentare se înţeleg trăsăturile aşezării în
spaţiu a diferitelor părţi de roci sau sedimente. Ea se referă la distribuţia unităţilor de roci
sau de sedimente şi mai puţin la particulele componente. Se pot deosebi următoarele tipuri
de texturi:
Texturi primare (mecanice), formate în strânsă legătură cu procesul de transport şi
sedimentare, ca urmare a vitezei curentului şi cantităţii de material transportat. În cadrul
acestor texturi se pot menţiona următoarele tipuri: încrucişată, lenticulară, vălurită etc.
Texturi chimice (secundare) – care pot fi concreţionare sub formă de concreţiuni
popriu-zise.
Texturi organice, determinate de prezenţa fosilelor în rocile sedimentare.