Argentina

1
CUPRINS

Capitolul I. Poziția geografică

I.1. Așezare geografică
I.2. Limite
I.3. Consecințele așezării asupra factorilor de mediu
Capitolul II. Geologie
Capitolul III. Relief
III.1. Unitățile majore de relief
Capitolul IV. Particularităţi climatice
IV.1. Distribuția principalelor tipuri de climă
IV.2. Factorii genetici ai climei
IV.3. Consecințe: ariditate, deșertificare, eroziune
IV.4. Riscuri
Capitolul V. Hidrografie
V.1. Condiții de scurgere
V.2. Principalele bazine hidrografice
V.3. Tipuri de alimentare
V.4. Lacuri
V.5. Glaciația actuală
Capitolul VI. Vegetaţia
VI.1. Principalele asociații vegetale
Capitolul VII. Fauna
Capitolul VIII. Solurile
Capitolul IX. Populaţie
IX.1. Istoric
IX.2. Structura populației
IX.3 Axe urbane de populare și indicatori
IX.4. Caracteristicile principalelor orașe
Capitolul X. Economie
X.1. Agricultură

2
 X.2. Industrie
X.3. Transporturi
Capitolul XI. Potenţial turistic
Bibliografie

3
Capitolul I. Poziția geografică

Argentina este o republică federală din America de Sud. Se învecinează la nord cu

Bolivia și Paraguay; la est cu Brazilia, Uruguay și Oceanul Atlantic; la sud cu Oceanul Atlantic
și Chile; la vest cu Chile. Țara ocupă cea mai mare parte în sudul Americii de Sud și are forma
unui triunghi cu baza la nord și vârful la Punta Dungeness, extremitatea sudică a continentului.
Lungimea teritoriului, de la nord la sud, este de aproximativ 3330 km iar lățimea maximă este de
aproximativ 1384 km. Argentina include și Țara de Foc, care cuprinde jumătatea estică a Insulei
Mari a Țării de Foc și numeroase insule vecine (ca de exemplu Isla de los Estados. Suprafața țării
este de 2 780 400 km²; este ca mărime a doua țară sud-americană (după Brazilia) și a opta țară
din lume. Se extinde în jumătatea sudică a continentului , având o mare desfăşurare în latitudine ,
cu consecinţe climatice şi biopedogeografice.

Capitolul II. Geologie

Evoluţia teritoriului argentinian în timp geologic ese legată de paleogeografia

continentului America de Sud. Spre deosebire de Brazilia, al cărui teritoriu se suprapune în cea
mai mare parte unităţii de cratogen, sudul continentului este mult mai “tânăr”, reprezentând una
dintre regiunile adiacente, formate după definitivarea scutului. Totuşi în nordul Argentinei există
ăn fundament, un sector scufundat al Scutului Brazilian, în regiunea Gran Chaco-Parana. Spre
sud însa, unităţile de podiş au rezultat în urma eroziunii masivelor hercinice, iar lanţul muntos al
Anzilor s-a alipit lor în decursul orogenezei alpine.
Din punct de vedere structural, în Argentina, la fel ca în întreg teritoriul Americii de Sud,
se deosebesc 2 mari compartimente:
 Vestul Andin
 Estul Extracordilier
Vestul Andin (zona de orogen), a fost iniţial constituit dintr-un bazin tectonic desfăşurat
latitudinal şi s-a format în mai multe faze. Structura este foarte complicată datorită elementelor
componente eterogene şi a mişcărilor orogenetice, care s-au manifestat cu intensitate diferită de-
a lungul timpului geologic. Configuraţia actuală este rezultatul mişcărilor neotectonice. În

4
Argentina se desfaşoară sistemul Anzilor Centrali si Anzilor de Sud. O trasătură comună pentru
ambele sectoare este revărsarea cutelor spre est, spre vorlandul cratogen.
Anzii argentinieni s-au format în timpul cutărilor mezoalpine, iar o notă caracteristică o
constituie prezenţa depozitelor detritice în regiunile interioare. Primele lanţuri muntoase andine
s-au format în zona central. Este vorba de Sierrele Pampeene, alcătuite din masive vechi, isolate
şi fragmentate, care au fost ataşate ulterior regiunii de platform. Ele s-au produs în orogeneza
hercinică.
Estul Extraandin. Cutările hercinice au afectat întreaga zona la sud de estuarul La Plata,
dare le s-au păstrat numai sub formă de masive izolate (Sierra del Tandil şi Sierra de la Ventana)
sau au fost direct ataşate zonei andine: Sierra de Cordoba. Aceste încreţiri s-au extins şi asupra
Patagoniei, care are un fundament hercinic, dar acoperit de strate sedimentare de mare grosime.
În Mezozoic, destrămarea continentului Gondwana a fost pregătită printr-o serie de
fracturi cu erupţii puternice de lave bazice, care au acoperit suprafeţe mari în depresiunea Parana.
În decursul Mezozoicului, transgresiuni de amploare nu aveau loc decât pe suprafeţe relative
restrânse. De exemplu în Cretacicul superior, Patagonia a fost complet invadată de apele
Pacificului. Un eveniment important în evoluţia paleogeografică îl are formarea bazinului sud-
atlantic. În Cretacic, întreaga zonă dintre America de Sud şi Africa s-a scufundat şi cele doua
continente s-au separate definitiv.

Capitolul III. Relief

III.1. Unitățile majore de relief
Câmpia Gran – Chaco
Este cuprinsă între piemontul estic al Anzilor , râul Paraguay şi fluviul Parana cu afluentul
său Salado. Avem altitudini medii de 600 – 700 m la nord şi 200 m la sud. Pe teritoriul
Argentinei se desfăşoară : sectorul central ( Chaco Central ) şi sectorul sudic ( Chaco Austral ) .
Suprafaţa câmpiei este acoperită cu aluviuni depuse de apele curgătoare , coborâte din vest
şi cu formaţiuni loessoide. Înclinarea generală este NV-SE şi influenţează direcţia de curgere a
râurilor.
Din punct de vedere bioclimatic avem doua regiuni : Alto Chaco ( la contactul cu Anzii , şi
e o regiune uscată ) şi Bajo Chaco ( mai umedă ) .

5
 În câmpia Gran Chaco avem în E localitatea Formosa unde precipitaţiile medii anuale
depăşesc 1000 mm anual spre deosebire de vestul câmpiei unde precipitaţiile scad brusc.
Reţeaua hidrografică formează un păienjeniş de cursuri lente , temporare şi ţinuturi
mlăştinoase . Râul Bermejo este singurul râu permanent , se alimentează din Anzi şi formează
limita dintre Chaco Central şi cel Austral . Toate râurile curg paralel datorită pantei reduse .
Vegetaţia e adaptată la anotimpul secetos , formează pâlcuri de păduri cu frunze căzătoare ,
arbuşti şi suprafeţe ierboase . Întălnim palmierul de ceară , arborii cu lemnul tare ( speciile de
quebracho ) din scoarţa lor se extrage taninul şi constituie principala bogăţie a acestor păduri .
Fauna are caracter tropical şi ca specii reprezentative avem : jaguarul , puma , tapirul ,
nutria , furnicarul , tatu , papagalul , tucanul , caimanul , iguana etc .

Câmpia Corrientes – Entre Rios

Câmpia este aşezată la N de estuarul La Plata , formând interfluviul Parana – Uruguay .
Această câmpie este comparată cu Mesopotamia şi este presărată cu bălţi permanente şi mlaştini
temporare , lacuri , reţea densă de ape curgătoare tributare fluviului Parana .
Clima este mai umedă în N ( ploi de vară , 1000 – 1600 mm \ an ) şi mai uscată la S ( cu
ploi de primăvară şi de toamnă ) . Ocazional vântul Pampero – vânt rece , V sau S-V care bate în
Argentina , provoacă adesea furtuni atunci când un front de aer rece se instalează determinând
scăderi bruşte de temperatură.
Vegetaţia regiunii în N este ocupată cu păduri tropicale care se luminează în S cu păduri
galerii , în S avem vegetaţie de savană cugraminee înalte şi c arbori izolaţi ( pinul de Parana ,
orihdee ) .
Solurile , datorită alterării rapide a materialului organic rezultă soluri roşii , slab fertile , dar
cu un strat subţire de humus la partea superioară , care e adesea spălat de ploi .
Câmpia se împarte în 2 subunităţi :
- Câmpia Corientes : joasă , mlăştionosă , alcătuită din lagune şi mlaştini .
- Câmpia Entre – Rios : aspect plat , altitudini medii de 100 m .
Fauna este compusă din jedrul de pampas , jderul de mlaştină , capibara ( cel mai mare
rozător de la Glob ) , aligatorul , caimanul , etc .

6
 Câmpia Pampasurilor ( Pampasurile Umede )
Este aşezată în spaţiul dintre cursul inferior al fluviului Parana şi râul Colorado iar in V
până la Sierrele Pampine.
Relieful este unul monoton , cu altitudini de 100 – 250 de m , în V altitudinile urcă spre
Anzi - depresiuni cu character endoreic ( Pampasurile Uscate ).
Clima este mult influenţată de masele de aer oceanice.
Hidrografia este bine drenată şi acoperită cu formaţiuni loessoide , în central regiunii
întalnim lacuri şi bălţi . Predomină formaţiunile de pampas care cuprind depozite cuaternare , o
alternanţă de nisipuri , argile , marne rezultate în urma variaţiilor de clima caldă – uscată , rece –
umedă , confirmate prin existenţa teraselor fluviatile .
În sudul Pampasurilor Umede avem 2 masive vechi orientate NE-SV,cu structură cutată
în fază hercinică :
a. Sierra del Tandil – altitudini medii de 600 m , la V de Buenos Aires
b. Sierra de la Ventana – altitudini medii de peste 1200 m
Clima în aceste 2 subregiuni este subtropicală cu caracter continental ( ierni blânde , veri
foarte calde ) şi se află sub influenţa masele de aer atlantic cu caracter musonic .
Hidrografia este puţin densă cu interfluvii largi , majoritatea apelor sunt tributare
fluviului Parana – Paraguay .
Vegetaţia este de stepă având în componenţa sa diferite specii de graminee , iar în E-ul
regiunii întalnim cereale , porumb etc .

Sierrele Pampine ( pampasurile Uscate )

Relieful caracteristic prin lanţuri muntoase paralele desfăşurate în sensul meridianelor
între care se află depresiuni alungite cu aspect de bolsonuri ( depresiuni intramontane de natură
tectonică şi condiţiile unui climat arid ) . Aici există porţiuni ale Scutului Brazilian. Bolsonurile
sunt pardosite cu gresii şi conglomerate rezultate din dezagregarea mecanică . Lacurile sărate şi
mlaştinile sunt resturi ale unor lacuri mai mari de apă dulce în trecut .
Clima este subtropicală cu caractere continentale : la E – precipitaţii de 300 – 350 mm \
an , la V abia depăşesc 100 mm \ an .
Vegetaţia este alcătuită din viţă-de-vie, citrice , trestie de zahăr etc.

7
 Hidrografia este compusă din râul Salado , tributary fluviului Parana şi Rio Dulce cu
afluentul Saladillo .
Solurile sunt solonceacuri , soloneţuri şi soluri cenuşii , ţinuturi nisipoase cu aspect
deşertic .

Podişul Patagoniei
Podişul Patagoniei este situate între Anzi şi Oceanul Atlantic , la S de râul Colorado până
la strâmtoarea Magellan.
Structura podişului este tabulară , cele mai noi depozite sunt marnele şi pietrişuri fluvio –
glaciare . Morfologic prezintă forme reziduale ( badland ) , platouri de lave bazaltice , depresiuni
endoreice presărate cu lacuri sărate şi dune . Altitudinea creşte spre V la cca. 1000 – 1500 m .
Are un fundament cristalin precambrian la zi în N restu e acoperit de o cuvertură groasă de
sedimnete marine triasice şi cretacice .Se prelungeşte spre E sub nivelul oceanului , cu o
platform continental foarte extinsă ce cuprinde şi Arhipeleagul Falkland .
A fost clasificat UNESCO drept un deşert cu ierni reci şi veri nu foarte calde cu
precipitaţii variabile . Este singurul deşert temperat din America de S.
Precipitaţiile cresc de la 150 mm anual în E , la peste 400 mm anual în stepele de la
poalele Anzilor de V . Temperaturile descresc către S.
Hidrografia , de la V la E este compusă din râuri ce izvorăsc din Anzii Sudici ( Rio
Colorado , Rio Negro , Chubut , Deseado , Chico ) .
Vegetaţia este sărăcăcioasă , dominată de graminee , arbuşti xerofili , mimoze , fagul
austral la poalele Anzilor .
Fauna este alcătuită din nandu-ul , câinele Magellan , puma , guanacul , etc .
În acest podiş se găsesc cele mai fertile soluri din Argentina , la N de Rio Negro pe roci
bazaltice. La S sunt soluri cu material scheletic , predominând întinderi mari] de pietrişuri numite
grava patagonica , soluri brune – cenuşi iar în S-ul extreme soluri de tundră .
Resursele natural ale acestui podiş sunt variate : câmpuri petroliere – regiunea Comodoro
Rivadavia şi în apropiere de Neuquen deţin cea mai mare parte a rezervelor de petrol ale regiunii
. În aceste două regiuni se exploatează şi gaze natural .

8
 Minereuri de fier – Sierra Grande din provincia Rio Negro , la S – cărbune ( lignit ) – El
Turbino . Alte depozite minerale : mangan , fluorit , bariu , cupru , vanadium , yinc , plumb , aur
, uraniu ( Chubut ) .

Munţii Anzi ( Centrali şi de Sud )

Munții Anzi sunt cel mai lung lanț muntos din lume. Ei se întind de-a lungul coastei de
vest a Americii de Sud prin Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina și Chile.
Sunt alcătuiți de fapt din două sau mai multe lanțuri paralele în unele regiuni ca de exemplu în
Peru, Bolivia, nordul Chile și Argentinei, unde între lanțurile muntoase sunt distanțe mari,
delimitând între lanțuri podișul Altiplano cu lacul Titicaca. Centrul fostului imperiu Inca, orașul
Cuzco, se află în nordul acestui podiș. Lungimea Anzilor Cordilieri este de aproximativ 7.500
km de la zona tropicală latitudine nordică (ca. 10° Nord) și până în afara zonelor tropicale
latitudine sudică (ca. 55° Sud). În partea sudică și în Ecuador lățimea lor atinge 200 km, în
schimb între Arica (Chile) și Santa Cruz de la Sierra (Bolivia) ating pe direcția est-vest lățimea
de peste 600 km.
Muntele cel mai înalt din lanțul Anzilor Cordilieri este Aconcagua cu 6.962 m înălțime și
este situat în Argentina la granița dintre Argentina și Chile.
Anzii se află într-o zonă cu o intensă activitate vulcanică și seismică. Vulcanii cei mai
înalți din lume se află în Anzi: vulcanul Monte Pissis din (Argentina) are 6.882 m, Ojos del
Salado din (Chile) are 6.887 metri. Ca rezultat al proceselor vulcanice există solfatarele,
geizerele și fumarolele.
Vârsta Anzilor este apreciată ca și cea a Himalayei la aproximativ 60 milioane de ani.
După părerea lui Garzione (2006) lanțul muntos s-ar fi format cu numai 3 milioane de ani în
urmă.
Anzii prezintă un caz tipic între o placă continentală și o placă oceanică (Pacific) .
Orogeneza acestor munți tineri a început în perioada terțiară, dar numai în perioada pleistocenă
are loc procesul de înălțare propriu zisă a Anzilor, ajungând la semeția lor din zilele noastre.
Anzii Centrali :
Au cea mai mare întindere dintre toate subdiviziunile majore ale sistemului andin, atât în
lungime cât şi în lăţime (circa 650 km pe teritoriul Boliviei, la 20ºC latitudine sudică). Se
desfăşoară pe faţada pacifică între 4º latitudine sudică (Muntii Loja Knót) si aproximativ 27º

9
latitudine sudică, pe teritoriul statelor Peru, Bolivia, Chile si Argentina.
În partea estică Anzii Centrali înaintează până la contactul cu Bazinul Amazonian, Gran-Chaco,
Pampasul şi Sierrele Pampine (extremitatea lor nord-estica), iar la vest sunt delimitaţi de Oceanul
Pacific.
Anzii s-au format în mai multe faze şi au rezultat dintr-o structură de geosinclinal, în
urma coliziunii plăcilor Sud-Americane şi Nazca.
Primele lanţuri montane, „sierrele pampine”, erau reprezentate de masive vechi izolate şi
fragmentate, ce au fost ulterior ataşate regiunii de platformă din est. Acestea aparţineau fazelor
caledonice şi hercinice (în cea mai mare parte).
La sfârşitul jurasicului şi începutul cretacicului au loc primele cutări în zona centrala a Anzilor,
ce au fost însoţite şi de vulcanism.
Faza laramica sau peruviană (sfârşitul cretacicului) este principala fază orogenică alpină care
afectează toata regiunea de vest a geosinclinalului, în care sunt prezente şi intruziuni de magmă
de o amploare ridicată.
Terţiarul se manifesta prin cutări cu intensitate mare. Tot în această perioadă au loc fracturi şi
erupţii vulcanice, glaciaţiuni, ce au avut ca rezultat:
- înfăţişarea actuală a Anzilor (relief vulcanic, podişuri intra-andine etc.);
- evidenţierea sub forma de horsturi şi grabene în vorlandul Precambrian .
Procesele vulcanice au avut o prezenţă mai mare începând cu miocenul, care s-au manifestat prin
erupţii puternice, ce au dat conuri vulcanice clădite din lave acide. Multe din aceste conuri au
fost distruse de eroziune.
Procesele tectonice au continuat şi în prezent, mai ales cele seismice, care provoaca multe
pierderi umane şi de mediu, cu mari perturbaţii asupra economiilor statelor aflate în aria de
acţiune a placilor tectonice. Arcul andin face parte din Cercul de Foc al Pacificului, fiind după
arheologul japonez cel mai „bântuit de cutremure”.
Anzii Centrali au fost şi sunt afectaţi de mişcări de înalţare epirogenetice. Amplitudinea lor este
diferită de la un sector la altul:
- sedimente marine pleistocene sunt ridicate la câteva sute de metri deasupra nivelului marii;
- la altitudinea de 4500 m (Cerro de Potosi) s-au semnalat în tufuri vulcanice plante fosile
(miocene), care astăzi au limita superioara la circa 2000 m.
Mişcările epirogenetice pozitive (începând cu cretacicul) au avut efect şi asupra depunerilor de

10
materiale detritice din regiunea podişurilor interioare ale Anzilor Centrali. Grosimea
formaţiunilor terigene este mare, iar acumularea lor a avut loc în condiţii de ariditate ridicată.
Petrografia prezintă o mare diversitate: şisturi cristaline (gnaise), intruziuni granitice (batoliţi
mezozoici), roci sedimentare (calcare, gresii, marne, argile) şi roci vulcanice (bazalte, lave
porfirice, tufuri, aglomerate etc.).
Glaciaţiunea a fost mai puţin prezentă în Anzii Centrali, doar extremitatea sudică şi cele mai
înalte vârfuri fiind afectate.
Orientarea tărmului Anzilor Centrali este NV-SE până la Golful Arica şi NS începand de la
acesta spre sud. Pe toata întinderea sa (exceptand tărmul Cp. Piura) tărmul este înalt şi puţin
dantelat. Platforma continentală este foarte îngustă şi se termină printr-un abrupt cu adâncimi
oceanice ce depăşesc 5000-7000m. Înalţimea mare a Anzilor, corelată cu marile adâncimi
oceanice duce la o energie de relief de peste 14 000m ceea ce explică lipsa insulelor din această
regiune şi aparitia acestora la o departare mai mare de ţarm fiind situate pe praguri submarine.
Anzii Centrali prezintă o lăţime mult mai mare decât cei Nordici şi Sudici. Sunt formaţi din
cordiliere paralele, precum şi din podişuri înalte intra-andine, ce prezinta etaje etajate.
În cadrul Anzilor Centrali se remarcă nodul orografic Cerro de Pasco (11º latitudine sudică), din
care se desface spre nord, nord-vest trei cordiliere (despărţite prin două depresiuni longitudinale
tectono-erozive):
1. Cordiliera Occidentală este situată în partea de vest (fiind paralelă cu ţărmul pacific) şi
prezintă altitudini medii ce se menţin în jur de 4000 m. La est este delimitată de valea râului
Marañon. Sunt alcătuiţi din depozite jurasice şi cretacice cutate, granodiorite şi roci eruptive.
Uneori, Cordiliera Occidentală este separată în doua ramuri de către valea îngustă Huaylas (la
10º latitudine sudica):
- Cordiliera Blanca în est, ce reprezintă un complex înalt cu vârfuri permanent acoperite cu
zăpadă, acestea numărându-se printre cele mai înalte din Anzi (vf. Huascaran, 6768 m). Detine
peste 14 vârfuri de peste 6000 m altitudine şi atinge altitudinea maximă în vârful Huascaran
(6768 m), pe granodiorite. Vârfurile de peste 6000 m altitudine sunt acoperite de cupole glaciare
din care se formează limbi glaciare cu panta abruptă. Ghetarii sunt deseori fragmentaţi de către
cutremure, deplasându-se în josul pantelor, distrugând vegetaţia şi aşezările din calea lor.
- Cordiliera Negra în vest, denumită astfel datorită faptului ca nu este acoperită de zăpadă, are
altitudini mai mici.

11
 Anzii de Sud :
Anzii Sudici se întind între 27º latitudine sudică (Paso de San Francisco - punctul de
sudare a celor două cordiliere boliviene) şi 54º latitudine sudică din extremitatea sud-estică a
arhipelagului Tierra del Fuego (Ţara Focului), pe teritoriul statelor Chile si Argentina. Orientarea
Anzilor Sudici este nord-sud, cu o lăţime medie ce se menţine destul de redusă (175-200 km),
dar cu o desfăşurare în latitudine de aproximativ 3000 km.
Anzii Sudici se prezintă sub forma unei cordiliere principale, cu relief vulcanic în nord şi glaciar
în sud, delimitaţi la vest de o cordilieră litorală şi o câmpie litorală, iar la est de Sierrele Pampine
şi Podişul Patagoniei.
Sfârşitul jurasicului „anunţa” formarea Anzilor, iar în cretacic (faza laramică - când s-au
format primele catene montane), mişcările ce au avut loc au dus la formarea unor puternice
intruziuni.
Iniţial geosinclinalul Anzilor a început odata cu paleozoicul (orogeneza caledonică – silurian), a
continuat apoi cu mezozoicul cand au avut loc depuineri groase de sedimente, iar mişcările
tectonice, vulcanismul, glaciaţiunea şi eroziunea subaeriana ce s-au manifestat în terţiar, au dus
la apariţia aspectului aproximativ actual al Anzilor.
În timpul terţiarului se produce cutarea depozitelor acumulate în geosinclinal, au loc mişcări
puternice pe verticală, care au determinat o mare energie a reliefului. Miocenul se caracterizează
prin erupţii vulcanice acide sau bazice în urma cărora au luat naştere cele mai înalte vârfuri din
spaţiul Anzilor sudici şi care au definitivat podişurile interioare andine. Pliocenul şi Cuaternarul
se caracterizează printr-o ridicare generală a Anzilor, fracturi, revărsări de lave, apariţia unor
centre de erupţie unele fiind active şi în prezent.
Anzii de Sud sunt din ce în ce mai tineri pe direcţia est-vest:
- cutări caledonice şi hercinice la limita cu vorlandul precambrian (areale reduse ca dimensiune);
- cutări jurasice şi cretacice în cea mai mare parte a regiunii mediane a Anzilor Sudici;
- cutări terţiare spre Oceanul Pacific.
O trăsătură aparte o reprezintă revărsarea cutelor spre est. Petrografia este reprezentată de către
roci vulcanice (andezite, bazalte), şisturi cristaline şi roci sedimentare (gresii, argile). Mişcările
neotectonice se manifestă mai ales prin puternice seisme localizate în Valea Longitudinala
Chiliană (1000 km lungime). Acestea produc mari pierderi umane, materiale şi de mediu.
Anzii Sudici au fost acoperiţi complet de gheaţă în perioada pleistocenă ce a avut un rol

12
primordial în morfologia lor. Spre ţărmul pacific coborau gheţari mari ce au şlefuit puternic
platforma litorală. În urma topirii gheţii platforma litorală împreună cu văile adânci create de
către gheţari, au fost inundate de către apele oceanice, rezultând fiorduri (la sud de 42º lat.
sudică).
Ţărmul Anzilor Sudici are o orientare nord-sud. Este mai putin fragmentat până în dreptul
insulei Chiloé, după care spre sud acesta suferă influenţa glaciaţiunii cuaternare. A rezultat un
ţărm cu:
- fiorduri ce prezintă multe ramificaţii;
- insule sub formă de arhipelaguri: Wellington, Chonoset etc.;
- capuri: capul Horn, capul San Diego;
- peninsule: Taitao, etc.;
- golfuri: Corcovado, Penas.
Arhipelagurile sunt despărţite de ţărmuri prin strâmtori foarte înguste. Platgorma litorală este
îngustă si se termină printr-un abrupt ce poate ajunge la adâncimi de 4000- 5000m .
Anzii de Sud sunt orientaţi nord-sud până în dreptul strâmtorii Magellan, apoi catenele montane
prezintă o desfăşurare aproximativ vest-est în insula Tierra del Fuego (Tara Focului).
Cele mai mari înaltimi, de peste 6000m, se întâlnesc în extremiattea nordică a Anzilor Sudici, iar
la sud de paralela de 40º lat. sudică, culmile sunt tot mai joase şi doar unele vârfuri ating 3500-
4000m.
Caracteristic pentru Anzii Sudici (ce îi diferenţiază net de Anzii Centrali, care se manifestă
printr-o dispoziţie inversă) este umiditatea mai mare a versanţilor vestici cu dezvoltarea
fenomenelor glaciare, iar versanţii răsăriteni au un caracter semiarid.
Seismicitatea regiunii este pronunţată mai ales în arealul nordic şi central al Anzilor Sudici.
Anzii Sudici se pot separa într-o serie de mari regiuni geomorfologice, atât latitudinal cât şi
longitudinal.
1. Sectorul chiliano-argentinian se desfăşoară între 27º lat. sudică şi 42º lat. sudică (I-la Chiloé).
În cadrul lor se diferenţiază:
a. Cordiliera Costala este situată în lungul ţărmului pacific, cu o desfăşurare mai amplă la sud de
paralela oraşului Santiago de Chile (34º lat. sudică), până la latitudinea de 42º lat. sudică. Au
aspect de munţi joşi (800-1000m) cu versanţi abrupţi spre Oceanul Pacific şi Valea
Longitudinala Chiliană (corespunzătoare unor planuri de falie) iar în partea superioară se termină

13
prin poduri uşor ondulate, puternic şlefuite de eroziune. Litologia este uniformă fiind constituită
din cristalin şi sedimentar cretacic-terţiar. Rareori, pe roci dure cristaline altitudinile pot ajunge
la 1500-2000m. În cadrul Cordilierei Costale se întâlnesc chei şi defilee formate de apele ce vin
dinspre versantul vestic al Anzilor.
b. Valea Longitudinală Chiliană sau Câmpia Centrala Chiliană reprezintă o continuare a
Desertului Atacama spre sud (dar cu peisaje diferite) până în dreptul Insulei Chiloé (42º lat.
sudică).

Capitolul IV. Particularităţi climatice

IV.1. Distribuția principalelor tipuri de climă
Așezarea în emisfera sudică, circulația generală a maselor de aer specifică latitudinii,
direcția generală a sistemelor orografice majore și expunerea lor față de mișcarea aerului
determină condițiile climatice ale țării; unele din cele de mai sus modifică atât desfășurarea
spațială a zonelor de climă, dar și repartiția ploilor și legat de aceasta apariția regiunilor
semideșertice și deșertice, succesiunea altitudinală a climei, etc.
Clima Argentinei este, în general, de tip temperat, dar există variații semnificative, de la
căldurile extreme din regiunea nordică Chaco, la clima plăcută și blândă a pampasului central și
ajungând, în final, la zonele reci subantarctice din regiunea glacială a Patagoniei sudice. Cea mai
ridicată temperatură, de 49˚C, a fost înregistrată în extremitatea nordică, iar cea mai scăzută, de -
16˚C, în extremitatea sudică a țării. Temperaturile medii în Buenos Aires sunt +23˚C în ianuarie
și +10˚C în iulie.
Din punct de vedere al tipurilor climatelor, se întâlnesc:
- Subtropical fără sezon uscat: în nord, Câmpia Corrientes-Entre Rios
- Subtropical cu sezon uscat: în nord, Câmpia Gran Chaco
- Tropical montan: în nordul Anzilor Centrali, nordul Sierrelor Pampine
- Pampas temperat-umed: în sud-vest, Câmpia Pampasurilor
- Pampas temperat-semiarid: Câmpia Pampasurilor
- Temperat de munte: Sierrele Pampine (provinciile Cordoba și San Luis)
- Arid de sierre: zona Sierrelor Pampine ( provinciile La Rioja, San Juan, Catamarca)
- Semiarid: între provinciile La Pampa și Rio Negro
- Arid Patagonic: Podișul Patagoniei, partea sudică

14
 - Arid Andin de munte: Anzii Centrali
- Umed rece: Anzii Sudici
- Antarctic și polar rece: în Țara de Foc

IV.2. Factorii genetici ai climei

Printre condițiile care determină clima acestei țări se disting:
- marea extindere longitudinală, dar mai ales latitudinală care determină formarea multor
tipuri și subtipuri climatice;
- desfășurarea și dispunerea marilor linii orografice (sistemul andin), paralel cu țărmul, care
constituie o barieră orografică în calea maselor de aer oceanic ce se deplasează dinspre vest spre
continent, la care se adaugă țărmurile drepte, cu golfuri și insule foarte puține. Astfel, spre
versanții chilieni ai Anzilor valorile precipitațiilor atmosferice oscileaza între 3000-7000 mm
anual, depășind pe alocuri cantitățile căzute în zona ecuatorială. Valori ridicate se înregistrează și
pe insulele care însoțesc țărmul; în același timp, podișul Patagoniei adăpostit la est de Anzi, se
transformă într-un semideșert și deșert, cu cantități anuale sub 300 mm. Rolul climatogen al
reliefului andin se exercită prin altitudine, formă, expoziție și înclinarea pantelor. Însă efectul cel
mai pregnant îl are altitudinea, care acționează fără excepție, asupra tuturor elementelor
meteorologice și deci asupra tuturor caracteristicilor climei;
- alizeele care aduc precipitații bogate pe fațada atlantică și vânturile de vest; caracterizate
printr-o mare constanță a direcției și vitezei, alizeele favorizează predominarea timpului senin, cu
precipitații reduse și temperaturi ridicate. Astfel, în iulie (vara emisferei nordice și iarna
emisferei sudice) alizeul de nord est bate de la 40˚ până la 10-12˚ latitudine nordică, în timp ce
alizeul de sud-est se apropie mai mult de Ecuator, bătând de la 30˚ la 5˚ latitudine sudică. În
ianuarie (iarna emisferei nordice și vara emisferei sudice) situația se inversează, alizeul de nord-
est bătând între 30˚ și 4-5˚ latitudine nordică, iar cel de sud-est, între 40˚ și 10-2˚ latitudine
sudică. În realitate alizeul unei emisfere pătrunde în emisfera opusă, urmărind pendularea
aparentă a Soarelui și implicit migrările sezoniere ale ecuatorului termic, care este situat, în cea
mai mare parte a anului, la nord de ecuatorul geograficș aceste pătrunderi sezoniere ale alizeelor
dintr-o emisferă în alta poartă numele de musoni ecuatoriali. Aceștia sunt prezenți în zona
intertropicală a Americii de Sud, consecința lor cea mai importantă fiind predominarea
alternativă a maselor de aer ecuatorial umed (din care cad precipitații abundente) și a celor

15
tropical uscate (care creează condiții nefavorabile căderii precipitațiilor). În schimb vânturile de
vest își fac simțită prezența între 40˚ și 50˚ latitudine sudică (Podișul Patagoniei, Insula Țara de
Foc, Insulele Falkland), unde au frecvențe și intensități considerabile, ca urmare a continuității
suprafețelor oceanice. În aceste regiuni vremea este instabilă, cu precipitații și furtuni frecvente;
în timpul iernii bate dinspre nord-vest un vânt cald, dar mai puțin uscat numit pampero, care
suflă peste Pampasul argentinian.
Pampero este un vânt rece vestic sau sud-vestic care bate în Argentina. Este adesea violent,
provocând furtuni atunci când un front de aer rece se instalează, determinând scăderi bruște de
temperatură. Pampero este însoțit de umiditate și nebulozitate ridicată, ploi torențiale, furtuni și
descărcări electrice și este urmat de secetă și temperaturi scăzute. Primul episod din desfășurarea
fenomenului se numește Pampero umed, iar al doilea Pampero secetos, care de obicei se
transformă în Pampero vijelios (furtună). De și poate apărea în orice perioadă a anului, pampero
se manifestă cel mai puternic în general la începutul verii australe, între octombrie și ianuarie;
- curenții calzi (Curentul Cald al Braziliei, Curentul Ecuatorial de Sud, Curentul Guyanei)
pe fațada atlantică și curenții reci (Curentul Rece al Perului, Curentul Falkland, Curentul Capului
Horn) care, prin direcția de deplasare determină climei zonei litorale, în special, caracterul lor
termic și de umiditate. Astfel, de la Ecuator până la 40˚ latitudine sudică, țărmurile estice ale
continentului sud american sunt mai calde decât cele vestice. Diferențele se explică, pe de o
parte, prin plusul de căldură primit de cele dintâi de la curenții calzi ecuatoriali, și pe de altă
parte, prin influența exercitată asupra celor din urmă de către curenții reci care închid circuitele
ecuatorilale, aducând ape cu temperaturi mai scăzute, de la latitudini superioare sau din adâncul
oceanului (curenții de compensație). Curentul Rece al Perului (Humbold) este cel mai rece curent
din zonele aflate la latitudini mici, reprezentând o ramură a Curentului Vânturilor de Vest, care
parcurge de la sud la nord Oceanul Pacific în regiunea coastei occidentale a Americii de Sud. El
determină formarea unei cețe de coastă, numite garua, care afectează dezvoltarea normală a
vieții vegetale, prin micșorarea intensității evaporației, prin scăderea temperaturii și favorizarea
convecției descendente, împiedicându-se astfel difuzia vaporilor (deficitul de saturație se reduce
foarte mult). Doar în perioadele când este înlocuit de un curent cald se produc ploi în regiunile
costiere aride.
În sectoarele străbătute de curenții calzi de pe fațada atlantică, viteza de avporare crește
datorită temperaturii mai ridicate a suprafeței evaporante și convecției ascendente care asigură

16
transportul spre înălțime al vaporilor de apă. Drept urmare, țărmurile răsăritene din nord-estul
Americii de Sud primesc cantități mari de precipitații;
- masele de apă înconjurătoare (Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic) imprimă climei anumite
particularități legate de caracteristicile umezelii aerului. Rolul climatogen al suprafețelor active
oceanice pune în evidență omogenitatea accentuată a condițiilor climatice pe cele două oceane și
ampla lor diversificare pe continent. Conductibilitatea calorică contribuie la încălzirea
diferențiată a suprafețelor oceanice și continentale, deoarece aerul înglobat în spațiile lacunare
ale solului și rocilor, diminuează mult coeficientul de conductibilitate calorică, determinând
acumularea căldurii în stratele superficiale și implicit, încălzirea mai accentuată a suprafeței
continentale. Amestecul turbulent realizat prin mijlocirea valurilor și curenților (verticali și
orizontali) determină un transport de căldură mai intens și mai adânc decât cel general de
conductibilitatea calorică, contribuind astfel, în mod substanțial, la rămânerea la temperaturi mai
coborâte a suprafețelor oceanice;
- prezența icebergurilor, care aduc de la latitudini mari apă cu temperatură scăzută,
influențează regimul temperaturilor în regiunile traversate;
- formele pozitive și negative ale reliefului baric, care generează deplasarea de la un loc la
altul a maselor de aer (anticiclonii subtropicali, de origine dinamică, ce apar între 35-40˚
latitudine sudică, ca: Anticiclonul Pacificului de Sud și Anticiclonul sud-atlantic cu centrul în
Insula Sf. Elena, dar și anticiclonii antarctici, formați în regiunea latitudinilor superioare). În
schimb, depresiunile barice (ciclonii) formează un inel aproape neîntrerupt, la periferia
Antarcticii, la latitudini de 60-70˚. Un rol important în dinamica atmosferei și în geneza vremii la
nivelul Americii de Sud și, nu numai, îl au Anticiclonii Mobili Polari, care constituie motorul
climatologiei temperate, ei provenind din regiunile polare, transportând aer rece spre latitudini
tropicale. În Antarctica, panta reliefului accelerează plecarea aerului rece formându-se mase
mobile peliculare de aer rece și dens, cu un diametru mediu de 2000-3000 km, manifestându-se
cu multă regularitate și tărie mai ales la latitudini australe oceanice. Iarna, anticiclonii mobili
polari sunt mai puternici, iar traiectoriile lor sunt orientate mai mult spre Tropicul Capricornului,
pe când vara sunt slabe și se îndepărtează mai puțin de pol;
- factorul antropic este de asemenea important în schimbările climatice, deoarece omul
artificializează în jurul său pentru crearea condițiilor.

17
 IV.3. Consecințe: ariditate, deșertificare, eroziune
Ariditatea regiunilor de coastă peruviene (48 mm precipitații anuale la Lima) și nord-
chiliene (Atacama) depind de Curentul Rece al Perului, căruia i se datorează, în mod indirect, și
marile cantități de guano (găinațul păsărilor de mare) de pe coastele chiliene și peruviene.
Curentul Humboldt provoacă și cea mai cunoscută anomalie climatică în arhipeleagul Galapagos,
situat în Oceanul Pacific la 950 km de țărmul Americii de Sud, prin precipitații scăzute și
temperaturi de 22˚C la nivelul mării și 12˚C la 1400 m altitudine, care sunt caracteristice
regiunilor situate la 2000 km distanță de Ecuator, și nu unor insule situate în lungul Ecuatorului.
Precipitațiile, un alt factor determinant pentru ariditate sau secetă, scad de la est către vest,
variațiile se datorează variației altitudinii și suprafeței vaste a țării. Acestea sunt cuprinse între 0-
500 mm/an în Patagonia (cantitatea medie multianuală de precipitații: 160 mm; temperaturile
medii lunare înregistrate la Sarmiento în cea mai răcoroasă lună a anului +2,5˚C și +18,5˚C în
cea mai călduroasă) și Sierrele Pampine, 500-1000 mm în Câmpia Pampasurilor, Câmpia Gran
Chaco, și în spațiul de la poalele Anzilor, 1000-2000 mm în Câmpia Corrientes-Entre Rios și sub
formă de petice în zona Buenos Aires și cea din apropierea lanțului montan.
Seceta este o stare extremă, caracterizată prin faptul că o anumită regiune suferă din cauza
lipsei necesarului de apă, golirea depozitelor de apă din sol. Aceasta are loc atunci când dintr-un
rezervor (solul) este utilizată mai multă apă decât cea adăugată.
Printr-o clasificare a zonelor cu ariditate, secetoase, se observă pe teritoriul Argentinei:
- Zone cu ariditate absolută: în sudul Câmpiei Gran Chaco, nordul Câmpiei Pampasurilor,
partea centrală a Anzilor Centrali și a Sierrelor Pampine, centrul Podișului Patagoniei
- Zone cu ariditate extremă: în jurul centrului Podișului Patagoniei, Câmpia Granc Chaco,
estul Sierrelor Pampine
- Zone cu ariditate gravă: provincia Santa Cruz din Pod Patagoniei, o parte din Chubut
(Patagonia), sudul Câmpiei Pampasurilor
- Zone aride: restul Patagoniei
- Zone cu început de ariditate: în nord provincia Jujui, în jurul unității Buenos Aires
- Fără ariditate: provincia Buenos Aires, Câmpia Corrientes-Entre Rios
Secete precum cea din zona Chaco alertează asupra lipsei măsurilor în administrarea apei
potabile în zonele sensibile. În urma secetei vegetația nu se poate dezvolta, riscul incendiilor
crește, de asemenea reprezintă o cauză a deșertificării.

18
 Deșertificarea este procesul de degradare a terenurilor ce are loc în zonele terestre unde
solul este afectat de eroziunea eoliană datorată pe de o parte defrișărilor masive, unde căderile de
precipitații sunt rare și climatul arid, precum și de activitățile umane. Rezultatul este distrugerea
stratului fertil, urmat de pierderea capacității solului de a susține biodiversitatea și alte activități
umane. Seceta și deșertificarea au ca rezultat sărăcia deoarece aproape 3,6 miliarde din cele 5,2
miliarde hectare de uscat arabil din lume au suferit de degradarea solului. Terenurile degradate
prin eroziune se pot reface, dar procesul este foarte lent.
Se observă în cazul Argentinei zone cu deșertificare severă în Patagonia (partea atlantică a
provinciilor Santa Cruz și Chubut, nordul provinciei Rio Negro), sud-vestul Sierrelor Pampine
(zona Nequen-Mendoza) și în zona nordică Andină se întâlnesc petice (Catamarca) datorită
suprapășunatului sau practicilor incorecte din agricultură. Majoritatea suprafeței statului se află
într-un grad de deșertificare mediu, moderat se distinge în zona Câmpiei Gran Chaco și a
Pampasului. Provincia Buenos Aires se încadrează printre zonele umede ale țării, alături de
Câmpia Corrientes-Entre Rios.
Eroziunea eoliană gravă este cel mai prezentă în Podișul Patagoniei, își face însă simțită
prezența și în apropierea Anzilor, în provinciile Nequen și Mendoza, în restul țării, în special în
centru apare eroziunea eoliană moderată-lejeră. În unitățile Chaco-Santa Fe se observă eroziune
hidrică severă-gravă.

IV.4. Riscuri
Hazardul se referă la toate evenimentele cu magnitudini posibil a deveni periculoase
(fluctuații foarte mari de la o medie cu care suntem obișnuiți), care pot fi prognozate pentru un
anumit loc, areal și perioadă, nu moment.
Dacă un hazard lezează potențial o comunitate umană atunci devine risc. Riscul este nivelul
așteptat al pierderilor în cazul producerii unui eveniment potențial catastrofal (IDNDR, 1992).
Conform Hărții Riscurilor, se observă opt mari categorii reprezentative:
Vulcanii: există 60 de vulcani activi în Cordiliera Anzilor. Mai mult de jumătate dintre
aceștia nu sunt supravegheați. Majoritatea se află pe latura chiliană a Anzilor, însă posibilele
erupții ar afecta teritoriul argentinian. Cel mai înalt vulcan se găsește în partea nordică a Anzilor
Centrali, Ojos del Salado (6893 m).

19
 Cutremure: În partea estică este neapărat necesară înmulțirea planurilor de prevenire
seismică pentru a evita un dezastru în cazul unui cutremur. În următorii 10 ani ar putea avea loc
un cutremur similar celui din San Juan, în anul 1944. Zona cea mai expusă cutremurelor este cea
din apropierea Anzilor, în estul țării.
Secete: În cadrul țării nu există un sistem de alertare din timp a apariției acestor secete. Cea
din zona Chaco, din anii trecuți, a fost considerată un dezastru.
Deșertificare: Procesele de deșertificare și degradare a solurilor nu se vor diminua în viitorul
apropiat. Cel mai intens se desfășoară pe toată suprafața Patagoniei.
Invaziile biologice: Specii animale și vegetale acvatice pot genera mari dezastre ecologice și
pierderi economice.
Tornadele: Pot deveni mai frecvente și intense datorită schimbărilor climatice. Se întâlnesc
în provinciile Buenos Aires și Santa Fe.
Creșterea nivelului mării: Aceasta nu cauzează inundații pe coasta maritimă, în schimb
cauzează o mai mare frecvență a inundațiilor în zona estuarului La Plata, bazinul râului
Reconquista, sudul Buenos Aires-ului și în apropiere de Bahia de Samborombon.
Inundațiile: Provoacă mari pierderi economice, în locurile unde au avut loc mari creșteri de
nivel ale râurilor pe parcursul vremii, pot să se producă indundații. Se observă acest fenomen în
cursul luncii Râului Parana, Râului Colorado, Rio Negro, Râul Uruguay (marile artere
hidrografice).

Capitolul V. Hidrografie
V.1. Condiții de scurgere
Marea extensiune a uscatului, relieful și clima sunt factorii principali care au contribuit la
formarea unor bazine hidrografice foarte extinse în partea de nord a Americii de Sud. În schimb,,
la sud, îngustarea continentului nu a favorizat formarea bazinelor mari.
Cumpăna de ape dintre două bazine principale în care se împart râurile Americii de Sud,
după locul de vărsare: bazinul Atlanticului cu Marea Caraibilor și bazinul Pacificului, trece prin
Anzi și este împinsă către est, în funcție de abundența mai mare a ploilor de pe unul din cei doi
versanți ai Anzilor, care formează o barieră climatică. În Anzii Centrali, ce trec prin partea nord
estică a Argentinei, linia de separație a apelor trece în lungul Cordilierilor Orientali. În Anzii
Patagoniei, linia de despărțire a apelor tributare Atlanticului și Pacificului este mult împinsă către

20
est, peste cumpăna de ape până în zona dealurilor morenice, din cauza eroziunii regresive a
apelor determinate de precipitații bogate, ce cad pe versanții de vest.
Cursurile de apă mai lungi și cu debitul mai bogat și bazinul hidrografic mai extins sunt
cele tributare Oceanului Atlantic și Mării Caraibilor și reprezintă 92% din apele continentale.
Ponderea apelor tributare Pacificului este de numai 6%, ele sunt scurte, au debitul mai constant și
bazine relativ mai extinse numai în nordul și sudul lanțului Anzilor. În sectorul central Andin,
există o zonă săracă în precipitații, supusă unei evaporări foarte intense, unde scurgerea de
suprafață este aproape inexistentă și sistemul hidrografic puțin dezvoltat. Această zonă
endoreică, cu scurgere internă, totalizează 1.6% din suprafața continentului, cuprinzând
depresiunile Lacului Titicaca și Poopo (din Bolivia), podișurile înalte puna, depresiunile închise
presărate cu mlaștini sărate (salares) și lacuri sărate (salinas).
De asemenea, în partea de nord a Câmpiei Gran Chaco, râurile ce coboară de pe versanții
de vest ai Anzilor, își pierd apele printre dunele de nisip sau dispar în depresiunile mlăștinoase.
Condițiile de scurgere sunt, în general, favorabile. Scurgerea medie multianuală prezintă
valori maxime în regiunea sudică a Anzilor (peste 2500 mm), datorate unei serii de factori
favorabili: precipitații abundente, în condițiile climei oceanice răcoroase, pante abrupte, roci
cristaline impermeabile, etc.
Scurgerea e mai redusă în ținuturile de stepă și semiaride de pe teritoriul Argentinei, cum
sunt regiunile piemontane ale Câmpiei Gran Chaco. Condițiile de scurgere cele mai nefavorabile
există în zona aridă a litoralului pacific, în regiunile endoreice amintite mai sus, în depresiunile
intramontane ale Anzilor și în estul Patagoniei (mai puțin de 50 mm). Acestea sunt, practic, fără
scurgere spre ocean.
V.2. Principalele bazine hidrografice
Râurile din zona tropicală au creșteri de vară. Inconstanța regimului se accentuează pe
măsura îndepărtării de zona ecuatorială, apele scad considerabil o dată cu venirea anotimpului
secetos, dar nu seacă complet.
Un sistem hidrografic, foarte dezvoltat, este cel al fluviului La Plata, care cuprinde
Paraná-Paraguay și Uruguay, formând un estuar lung de 320 km și de 220 km lățime. Bazinul
hidrografic totalizează 3.350.000 km², deci este al doilea sistem după Amazon în cadrul Americii
de Sud.

21
 Paraná este al doilea fluviu sud-american, ca lungime (4330 km). Își culege apele din
zona tropicală, împreună cu Rio Grande și Paranaiba, în partea de sud a Podișului Braziliei și are
un curs superior cu repezișuri și cascade. În aval de confluența râului Paraguay, albia se lărgește
considerabil în zona de câmpie. Afară de creșterile de vară, cu debitul maxim în mai – provocat
de ploile din Podișul Braziliei – mai are un debit maxim în cursul inferior, în lunile iulie-august,
determinat de afluenții de dreapta, care îi aduc ape multe din Anzi, provenite din ploile de iarnă
subtropicale.
Afluenții cei mai de seamă sunt Paraguay, care drenează Câmpia Gran Chaco, împreună
cu afluenții săi Pilcomayo, Bermejo și Salado, care adună apele din povârnișul răsăritean al
Anzilor, dar cu scurgere redusă datorită uscăciunii climei.
Râul Uruguay și toate apele din partea de sud a Podișului Braziliei au debitul maxim
toamna. Înainte de vărsare, în estuarul La Plata, ele formează o deltă comună cu Paraná.
Estuarul La Plata are aproximativ 300 km lungime și peste 200 km lățime. Regimul de
scurgere în cursul superior (amonte de Corrientes) este tropical simplu, cu un maxim în ianuarie,
la Puerto Coronel și în februarie-martie, la Guaira. Aportul râului Paraguay modifică regimul, în
sensul că se realizează un maxim în luna octombrie și un minim în august-septembrie. Estuarul
prezintă adâncimi relativ foarte mici (5-7 m), iar pentru evitarea bancurilor de nisip servește un
canal de navigație până la portul orașului Buenos Aires.
Râurile din Patagonia izvorăsc din regiunea muntoasă și au un regim foarte inconstant.
Volumul anual al scurgerii lor este foarte inegal. Ele au un debit maxim de primăvară sudică,
când are loc topirea zăpezilor în Anzi și altul, vara, determinat de topirea ghețarilor. Ele străbat
prin ținuturile secetoase, înainte de a ajunge la țărmul Atlantic, neavând aproape nici un afluent.
Rio Colorado are debitul maxim la începutul iernii (mai-iunie) și se varsă în Golful Bahia
Blanca, fiind navigabil și folosit pentru irigații. Rio Negro este tributarul Golfului San Matias și
este navigabil numai pe cursul inferior, în timpul apelor mari. Rio Chubut își adâncește valea în
podiș și debușează mai la sud, de asemenea, în Atlantic.
În Anzii de Sud, ploile abundente de iarnă și glaciațiunea alpină mai accentuată
contribuie la formarea unei rețele hidrografice dezvoltate, cu scurgere tot mai constantă, pe
măsura înaintării către sud. Rețeaua hidrografică este cea mai densă în ținuturile alimentate de
zăpezile perene și ghețarii din Anzii Patagoniei.
V.3. Tipurile de alimentare

22
 Râurile din America de Sud se pod clasifica după preponderența tipului de alimentare:
pluvial, nival, glaciar sau mixt.
În Podișul Braziliei și în centrul continentului, predomină, în general, alimentarea din
ploile de vară. În acest anotimp, cantitatea cea mare de preicpitații întrece cu mult potențialul de
evapotranspirație, solul e suprasaturat de apă, ploile dau o scurgere substanțială și provoacă
viituri mari (Paraná, Uruguay, Paraguay, Sao Francisco).
Pe litoralul pacific, între Valparaiso și Valdivia (situat la aproximativ aceeași latitudine
ca orașul Mendoza din Argentina), în condițiile de climă subtropicală, predomină alimentarea din
ploile ciclonale, din anotimpul de iarnă, iar cursurile superioare se alimentează din ghețari.
Multe ape izvorâte din Anzii Centrali se alimentează din ghețari, apoi, în zona subecuatorială și
tropicală, au alimentare din ploi de vară.
În zona temperată, la râurile din Podișul Patagoniei și pe litoralul atlantic predomină
alimentarea din topirea zăpezilor, primăvara. Spre sud de paralela de 32˚ latitudine sudică,
procentul alimentării nivale crește tot mai mult. Regimul este extrem de inconstant și râurile
seacă în toate celelalte anotimpuri (Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico).
Pe litoralul pacific, la sud de Valdivia, predomină alimentarea pluvială, în toate
anotimpurile. Scurgerea minimă, în timpul verii, este o consecință a pierderii de umezeală prin
evapotranspirație.

V.4. Lacuri
În Argentina cele mai cunoscute sunt lacurile glaciare care s-au format prin eroziune
glaciară și baraj morenaic la poalele estice ale Anzilor Chilieni (Buenos Aires, Argentino,
Viedma, San Martin, Nahuel Huapi, etc.). În Anzii Centrali se întâlnesc și lacuri vulcanice, însă
mai puțin știute, la poalele lanțurilor răsăritene sunt lacuri sărate și mlaștini (Salinas Grandes, cel
mai mare lac sărat din Argentina, în zona limitrofă a provinciilor Salta și Jujui).
Importantă este Laguna Mar Chiquita, un lac sărat endoreic ce se află în provincia
Cordoba, în centru țării. Este cunoscută și ca Mar de Ansenuza, iar până la mijlocul secolului
XIX a fost cunoscută ca Laguna de los Porongos, datorită unei specii așa numite. Este cea mai
mare suprafață lacustră din Argentina și al cincilea lac sărat endoreic ca mărime de pe planetă
(6000 km²). Rio Dulce se varsă aici dinspre nord-est iar Rio Primero și Segundo dinspre sud-est.
Înainte de a ajunge în lagună, acești afluenți formează așa numitele „banados” (depresiuni

23
alungite ale căror cuvete sunt formate prin deflație) pe o suprafață de aproximativ 10000 km²
(cea mai importantă este Banados del Petri).
Lacul Buenos Aires situat la granița dintre Argentina și Chile, este cel mai mare din suita
lacurilor subandine de pe versantul estic al Anzilor Chilieni. Scurgerea apei din lac către Oceanul
Pacific se datorează lipsei barajului morenaic din capătul patagonez al lacului, iar altitudinea
absolută a nivelului său este de 215 m.
Lacul Argentino este cel mai mare lac cu apă dulce aflat în Patagonia Argentiniană,
ocupând o suprafață de 1.466 km² (lățime maximă de 20 km). Are o adâncime medie de 150 m și
maximă de 500 m. Parte importantă a Parcului Național Los Glaciares, peisajul lacului este
dominat de numeroși ghețari, aceștia fiind, alături de câteva izvoare glaciare și sursa apelor
lacului. Apele sale se varsă mai departe în Oceanul Atlantic prin râul Santa Cruz. Ghețarii sunt
principala atracție, putând fi observați în croaziere ce pornesc din El Calafate. Lacul este apreciat
de asemenea și pentru iubitorii de pescuit sportiv întrucât aici se găsesc importante bancuri de
bibani, păstrăvi dar și specii endemice de galaxias (puyen grande). Lacul Argentino, împreună cu
celelalte lacuri argentiniene – Viedma, Buenos aires, San Martin – formează o grupă subandină
asemănătoare cu grupa lacurilor subalpine din nordul Italiei (Maggiore, Como, Lugano, Garda).
Perito Moreno este unul dintre cei trei ghețari patagonezi care nu se retrage, ci înaintează
încă în lacul Argentino, până în momentul când devine un baraj, împărțind lacul în două.
Neavând unde să se scurga apa din Brazo Rico, una dintre cele două părți ale lacului, crește,
ajungând și la 30 m deasupra nivelului din cealaltă parte. Enorma presiune a apei ajunge să rupă
barajul de gheață, într–un mod spectaculos. Ciclul se reia și gheața începe să se formeze din nou,
dintr–o parte a lacului în cealaltă. Este un ciclu neregulat și imprevizibil. Între o ruptură și
cealaltă poate să treacă un an sau un deceniu.
Lacul Nahuel Huapi face parte din grupa lacurilor de vale glaciară situate pe versantul
estic al Anzilor Chilieni, la contactul dintre acestea și podișul Patagoniei. Înălțimile lanțului
Andin în apropierea lacului ating 3554 m, în vârful Tronador, iar forma acestuia este tipică
fiordurilor, cu foarte multe ramificații care împreună cu crestele muntoase, cu zăpezi și ghețari,
pădurea luxuriantă și sălbatică, climatul cu mult soare și aer tonifiant, cascadele și defileele de pe
râul Limay, contribuie la folosirea regiunii pentru odihnă și recreere. Alpinismul și schiul sunt
două sporturi mult folosite în regiunea lacului Nahuel Huapi.

24
 Lacurile antropice prezintă multe avantaje dar produc, în același timp, modificări
semnificative în regimul de scurgere al râurilor. Astfel, la Itaipu (situat pe râul Paraná, la granița
dintre Brazilia și Paraguay) s-a contruit un baraj de 190 m înălțime, 1856 m lungime, iar centrala
electrică are o putere instalată de 12,6 milioane kW. Aceasta este cea mai mare centrală
hidroelectrică din lume.
V.5. Glaciația actuală
În partea nordică a continentului sud-american, glaciația actuală deține suprafețe relativ
reduse. În Anzii Centrali, limita zăpezilor perene urcă și mai mult, din cauza uscăciunii climei. În
Puna de Atacama, limita zăpezilor urcă din nou foarte mult din cauza umiditații extrem de
reduse, până la 6300 m și nicăieri pe glob nu se află la asemenea altitudine.
În Anzii de Sud, se observă o coborâre bruscă a limitei zăpezilor în jur de 3500-3000 m
din cauza precipitațiilor foarte abundente (ploi frontale). De remarcat, în zona tropicală și
subtropicală, ghețarii nu depășesc limita inferioară a ghețurilor perene; însă începând de la 40˚
latitudine sudică apar ghețari mari, de tip scandinavian, limbile lor coboară mult sub limita
inferioară a zăpezilor perene, câteodată până la nivelul oceanului, cum este cazul ghețarului San
Rafael, în Peninsula Taitao.
În Anzii Patagoniei se formează doi centri mari de glaciație actuală: în Peninsula Taitao
(ce aparține de Chile), se află la 4058 m altitudine, iar un alt centru, mai mare e localizat pe
vârful Fitz Roy (3375 m) din Argentina.
În Țara de Foc, Muntele Darwin de 2350 m este acoperit de ghețari mai mici. Limita
inferioară a zăpezilor perene coboară la 600 m.

Capitolul VI. Vegetaţia

Sub raport biogeografic, continentul sud-american aparține regiunii neotropicale, cu

climat cald tropical și ecuatorila în cea mai mare parte, temperat umed și subpolar în partea de
sud. Structura actuală a învelișului vegetal și a lumii animale reprezintă consecința evoluției
paleogeografice a continentului, în special începând din Mezozoicul mediu și până în prezent.
Persistența legăturii părții tropicale a Americii de Sud cu Africa (împreună cu care alcătuia
continentul africano-brazilian, desprins din Gondwana), până la sfârșitul Cretacicului, este

25
argumentată de grupe de plante și animale vechi gondwaniene și grupe comune cu Africa, în
partea tropicală.
Izolarea îndelungată a continentului sud-american explică numărul mare de organisme
endemice, existente în cadrul formațiunilor vegetale continentale. Evoluția paleogeografică
complexă, diversitatea climatică și morfologică determină existența unor formațiuni vegetale
neotropicale foarte variate.

VI.1. Principalele asociații vegetale

Astfel, conform hărții distribuției vegetației, pe teritoriul Argentinei se întâlnesc
formațiuni tropicale, formațiuni temperate, stepe aride și deșerturi subtropicale, păduri mixte și
cu arbori cu frunze căzătoare și vegetație specifică ținuturilor înalte.
America de Sud este raportată la două regiuni mari floristice: regiunea neotropicală, care
cuprinde cea mai mare parte a continentului, până la 50˚ latitudine sudică și regiunea antarctică,
care ocupă suprafețe mai restrânse, în sudul Patagoniei precum și zonele mai înalte ale Anzilor
de Sud.
Potrivit primei regiuni, pe teritoriul Argentinei, în partea nordică, se întâlnesc păduri rare
de tip subtropical, cu specii de conifere („pinerai”). Specia dominantă e Araucaria brasiliensis,
în amestec cu o mulțime de esențe lemnoase cu frunze semperviriscente, iar între copaci se
găsesc suprafețe acoperite cu ierburi. Este caracteristică specia Ilex paraguyensis („yerba maté”),
un arbust ale cărui frunze servesc la prepararea unui ceai foarte tonifiant, ce reprezintă băutura
națională. Platourile din bazinul fluviului Paraná, în zona subtropicală, din interior, sunt
acoperite de o vegetație de ierburi înalte: campos limpos cu păduri galerii în văi.
Stepele subtropicale denumite „pampasuri”, au o vegetație compusă exclusiv din
graminee Andropogon, Bouteloua, Aristida, etc. Însă vegetația naturală a acestor stepe a fost în
mare parte înlocuită de pășuni, la nord-est și ogoare la sud-vest. La sud de Rio Negro, în
Patagonia, ariditatea crește și apar ierburi adaptate la uscăciune (Poa, Festuca, Stipa).
Asociația vegetală a pampasurilor este foarte apropiată de stepele temperate eurasiatice,
cu deosebire, că aici perioada de vegetație durează tot cursul anului. Nu există un anotimp umed
pronunțat, iar ploile sunt repartizate neuniform, mai mult sub forme de averse de vară.

26
 Spre vest, la poalele Anzilor, pe măsură ce se accentuează seceta din iarnă, ierburile
perene sunt înlocuite cu arbuști spinoși, formând asociația numită monte. În jurul terenurilor
mlăștinoase (salares) se dezvoltă o vegetație halofită.
Subregiunea Anzilor determină înlocuirea succesiunii regulate a zonelor printr-o etajare
verticală. Vegetația este formată, în mare parte, tot din elemente neotropicale, însă asociațiile
avriază, în funcție de latitudine și de altitudine.
Pe teritoriul Argentinei, în Anzii Centrali, pe versanții de est, mai umezi, se dezvoltă
formațiunea numită yungas, până la altitudinea de 1500-2400 m. Din componența ei fac parte
arborele de chinină (Chinchona officinalis), ferigi arborescente, fagii pereni, pinii Paraná,
arborașul de coca (Erathroxylon coca), etc. Podișurile și bazinele înalte sunt acoperite cu
asociații de stepe, denumite puna cu Stipa ichu, Colletia, mărăcinișuri, etc.
Potrivit celei de a doua regiuni, cea antarctică, apare o împărțire între subregiunea
patagoniană și cea andină.
Subregiunea patagoniană are o vegetație cu caracter xerofitic pronunțat, cu predominanța
unor ierburi tari, ca Poa argentina, o specie de colilie: Stipa humilis, apoi Festuca gracillima și
arbuști xerofiți.
În zonele mai înalte ale Anzilor de Sud, acoperite cu pășuni și goluri alpine, există o
floare relictă, păstrată din timpul glaciației pleistocene, cu multe genuri antarctice, care au
înaintat din sud (Azorella, Acaena), în timpul perioadelor glaciare s-au perpetuat aici.
Subregiunea andină, se defășoară la sud de localitatea Valdivia (din Chile) și Mendoza
(din Argentina), unde apar păduri de conifere cu un enedemism foarte pronunțat, esențele
principale fiind: Araucaria imbricata, Libocedrus chilensis, Fitzroya, Podocarpus, Quillaja
saponaria (arborele de săpun). De la 1800 m în sus se dezvoltă păduri temperate și pășuni alpine
și este caracteristică prezența unor genuri holartice, ca Gentiana, Saxifraga, Viola, Astragalus,
etc., în amestec cu genuri antarctice. Pădurile temperate se extind până în extremitatea de sud a
continentului și trec în Țara Focului. Limita superioară a acestor păduri e marcată prin izohipsa
de 900-1000 m și au o compoziție eterogenă: păduri de fag, amestecate cu conifere.
Din America de Sud au ajuns în lumea veche o mulțime de plante de cultură. Astfel,
podișurile puna sunt locul de origine al cartofului. Această plantă crește în stare sălbatică în
Anzii Centrali și a fost cultivată de incași înainte de venirea europenilor și împreună cu alte
plante, ca arahidele, batata, yerba-maté, au fost răspândite și în alte continente. O serie de plante

27
medicinale : arborașul de coca, arborele de chinină, sarsaparilla și decoratice (Verbena, Dahlia,
Begonia, Canna, Monstera deliciosa sau Filodendron) sunt tot de origine sud americană, ca și o
mulțime de plante industriale: arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis), Castiloa elastica,
arborele de palisandru (Dalbergia nigra), pernambucul (Caesalpinia echinata), etc.
La nivel național, arborele Ombú reprezintă un simbol, la fel și floarea Ceibo. Plantațiile de
quebracho (Caesalpinia melanocarpa, Schinopsis Lorentzii, Prosopis alba, Prosopis Nigra,
Gourliaca decorticans) sunt importante pentru extragerea taninului, principala bogăție a acestor
păduri, constituind baza dezvoltării industriei de obținere a taninului timp de peste 100 de ani.

Capitolul VII. Fauna

America de Sud – împreună cu America Centrală – aparține de marea regiune

zoogeografică neotropicală.
O particularitate a acestei regiuni este endemismul pronunțat. Din cele 150 de familii de
mamifere, 36 sunt endemice, ceea ce se explică prin faptul că, termen îndelungat, fauna s-a
dezvoltat în condiții de izolare deplină, cel puțin de la sfârșitul Mezozoicului. Din ordinul
rozătoarelor există un întreg șir de familii endemice, foarte originale, ca octodontidele. Din 590
genuri de păsări, 480 genuri sunt endemice, ceea ce este o proporție relativ considerabilă, ținând
seama de posibilitățile mari de migrație a păsărilor. Ordinul struților americani (Rheae), a
hoazinilor (Opisthocomi) și subordinul tucanilor (ramfastoidele) sunt endemice.
Regiunea neotropicală din America de Sud se împarte în două subtipuri: subregiunea
braziliană, care cuprinde și Arhipelagul Galápagos și subregiunea chiliano-patagoniană, inclusiv
Arhipelagul Falkland.
Teritoriul Argentinei se încadrează în cea de a doua subregiune, care ocupă partea de sud
a continentului, pampasurile și Podișul Patagoniei și se extinde în lungul zonei andine și a
țărmului pacific, spre nord până la Golful Guayaquil.
Această subregiune e mai săracă în specii. În general, predomină formele adaptate la
stepă sau la mediul alpin. Unele forme braziliene și nord-americane sunt răspândite până în
Patagonia, de exemplu puma și colibri, care înaintează din nord până la Țara Focului.
Populația animală a Anzilor variază, ca și vegetația, după altitudine. În zonele inferioare
pătrund multe specii din regiunile tropicale și subtropicale, iar în zonele superioare predomină

28
forme imigrate din sudul Patagoniei și din Țara Focului. Astfel speciile de lame, care sunt
endemice și dau o notă caracteristică faunei podișurilor andine, s-au răspândit din Țara de Foc
până la Ecuator pe toată lungimea Anzilor. Unele specii precum lama domestică (Lama glama),
alpaca (Lama pacos), au fost domesticite încă din vremea incașilor în Peru, ca animale de povară
sau pentru blană și carne. Astăzi alpaca având o blană lungă de culoare neagră, este crescută de
indigeni numai pentru lâna sa. Mai există două specii, în stare sălbatică: guanacul (Lama
huanachus), de culoare galbenă roșcată și vicunia (Lama vicugna) cu blană brună deschis.
Pe lângă camelide există o mulțime de specii interesante de mamifere: ursul-cu-ochelari,
cerbul chilian sau pudu (Pudu pudu) de mărimea unui iepure, apoi rozătoarele edemice: șinșilele
(Chinchilla), cobai, etc. În Anzi trăiește și vulturul american sau condorul (Vultur gryphus) cu
aripi foarte mari, o deschidere a aripilor până la 2,75 m și zboară până la altitudini de 7000 m.
Întinsele pampasuri se aseamănă, din punct de vedere zoogeografic, cu preriile Americii
de Nord, fiind populate mai ales de diferite rozătoare, cu deosebirea că predomină formele
săpătoare. Specia aguti (Dasyproca aguti), apropiată de iepure, este foarte răspândită, în stepele
pampasurilor, ca și vișcașa (Viscacia vicacia), care trăiește în colonii mari în galerii subterane. O
formă analogă cu câinele de prerii din America de Nord este specia numită tuco-tuco (Ctenomys
magellanicus), un mic rozător care își sapă galerii la mică adâncime, aidoma cârtițelor. Alte
rozătoare ar fi mara (Dolichotis patagonica) care trăiește în deșerturile Patagoniei; nutria
(Myocastor coypus) duce o viață semiacvatică, în jurul lacurilor, mlaștinilor și are o blană foarte
fină și prețioasă; pacarama (Dinomys branickii), etc.
În regiunile de stepă trăiesc struții americani, dintre care cel mai comun este nandul
(Rhea americana). O specie mai mică, struțul-lui-Darwin (Rhea darwini), trăiește în Patagonia și
în stepele înalte ale Anzilor Centrali, până în Bolivia.
În Câmpia Gran Chaco se găsește cel mai mare rozător de pe Glob: capibara
(Hydrochoerus hydrochaeris).
Înainte de vreme, în secolul al XVI-lea și al XVII-lea, la începutul colonizării europene,
stepele ierboase imense din Câmpia La Plata și Patagonia erau populate de această faună
autohtonă. O dată cu îndesirea populației, fauna naturală s-a schimbat foarte mult, stepele fiind
tranformate parte în pășuni – pentru cirezile de cornute mari și herghelii de cai – parte, mai ales
în jurul estuarului La Plata, ele au fost arate și schimbate în ogoare. Unele specii de animale

29
aduse, de coloniști din lumea veche s-au înmulțit foarte mult, de exemplu iepurele de câmp, care
a devenit un dăunător serios pentru culturile de graminee.

Capitolul VIII. Solurile

Aproape jumatate din solurile continentului s-au format fie pe sedimente neconsolidate ,
fie pe sedimente sărace în nutrienţi întâlnite în bazinele râurilor : lixisoluri ( soluri roşii ,
conţinând concentraţii reziduale de aluminiu şi fier ) , podzoluri ( soluri acide cu orizont superior
deschis la culoare , care sunt sărace în caolin ) şi regosoluri ( soluri azonale alcătuite în principal
din materiale slab consolidate ) .
În Argentina solurile sunt distribuite astfel :
a. în Munţii Anzi avem litosoluri ( soluri neevoluate cu un bogat material scheletic ) , pe
vaile interioare ale Anzilor la baza versanţilor se întâlnesc soluri eutrofe – Eutricambosol ( cu un
conţinut material nutritiv bogat ) , în Anzi se mai întalnesc alisoluri şi planosoluri .
b. în Pampasul Argentinian unde se află cea mai mare suprafaţă fertilă de pe continent ,
predomină aşa numitul ,, loess pantean” ( calcar bogat în minerale şi în parte de origine vulcanic
ă ) . Se mai întalnesc molisoluri şi vertisoluri .
c. în câmpia Gran Chaco se găsesc soluri argiloase.
d. în câmpia Corrientes - Entre Rios : solurile , datorită alterării rapide a materialului
organic rezultă soluri roşii , slab fertile , dar cu un strat subţire de humus la partea superioară ,
care e adesea spălat de ploi .
e. Sierrele Pampine : solurile sunt solonceacuri , soloneţuri şi soluri cenuşii , ţinuturi
nisipoase cu aspect deşertic .
f. Podişul Patagoniei : se găsesc cele mai fertile soluri din Argentina , la N de Rio Negro
pe roci bazaltice. La S sunt soluri cu material scheletic , soluri brune – cenuşi iar în S-ul extrem
soluri de tundră .
În concluzie distribuţia solurilor şi fertilitatea lor reflectă dezvoltarea agriculturii în
Argentina .

Capitolul IX. Populaţie

IX.1. Istoric

30
 În 1516, spaniolul Juan Diaz de Solis descoperă estuarul fluviului Rio de la Plata, iar
Fernando Magellan străbate pentru prima dată Strâmtoarea Magellan, situată în sudul extrem.
Acest teritoriu a fost colonizat de spanioli după întemeierea oraşului Santa Maria Del Buen Aires
şi s-au apucat de creşterea vitelor, principala sursă de venituri a ţării..
Apoi, în 1816, Provinciile Unite de la Rio de la Plata şi-au declarat independenţa faţă de
Spania. Din acel moment, puciurile şi revoltele au devenit parte a realităţii cotidiene. La
stabilizarea politică nu au contribuit nici industrializarea ţării, nici situaţia economică prosperă
dupa al Doilea Razboi Mondial. Apoi Bolivia, Paraguay şi Uruguay au devenit independente, iar
ceea ce a rămas s-a numit Argentina.
Populaţia şi cultura ţării a fost modelată de imigranţii de peste tot din Europa, dar în
special din Italia şi Spania. Până la mijlocul secolului XX, istoria Argentinei a fost dominată de
perioade de conflicte politice interne între federalişti şi unitarişti, între grupările militare şi civile.
După cel de-al doilea război mondial, a urmat o era de conducere autoritară
peronistă(1945- puterea a fost preluată de preşedintele ales, Juan Domingo Peron, care împreună
cu soţia sa, Evita, a introdus reforme sociale fundamentale. Cu timpul, însă, guvernele sale au
căpătat caracter dictatorial, iar în 1955, acesta a fost silit să fugă din ţară). Grupările militare au
preluat controlul în 1976. Democraţia a fost restabilită în 1983 (până în acel moment, Argentina
era stat poliţenesc, scena unui război civil, căruia i-au căzut victime câteva mii de desaparecidos)
şi s-a menţinut în ciuda a multor încercări, printre care criza economică din 2001-2002 ce a dus
la proteste publice violente şi la demisionarea câtorva preşedinţi. De atunci, economia şi-a
revenit, în 2003, datoria externă a statului fiind restructurată.

IX.2. Structura populației

Grupuri etnice aborigene reprezentative sunt cele din categoria populaţiilor andine şi din
regiunea Podişului Patagoniei: quechua, aimara, araucanii, tehuelche şi puelche, cărora li se
adaugă populaţii restrânse din estul Ţării de Foc (ona şi yamana).
Quechua este cel mai numeros grup etnic din regiunea Anzilor, în Argentina fiind
dominant în cadrul populaţiei indigene din nord-vestul ţării, la graniţa cu Bolivia şi Chile.
Principalele ocupaţii ale indienilor quechua sunt agricultura şi creşterea animalelor, munca în
industria minieră şi meştesugurile: olăritul şi ţesutul.

31
 Araucanii trăiesc în sudul regiunilor centrale ale statului Chile. Înainte de venirea
spaniolilor se îndeletniceau cu agricultura şi au domesticit lama. Araucanii din Patagonia s-au
aşezat în aceste ţinuturi în secolul al XVIII-lea, venind din Chile, de unde au plecat pentru a
scăpa de asuprirea spaniolilor.
Patagonezii. În momentul invaziei europenilor, băştinaşii din Pampas şi din Patagonia
erau vânători pedeştri nomazi. De la mijlocul sec al XVIII-lea, patagonezii au început să fie
descrişi ca vânători călări. O parte din caii aduşi de spanioli se salbăticiseră şi se inmulţiseră în
pampas. Băştinaşii i-au domesticit şi au devenit călăreţi iscusiţi.
Ona populau estul şi nordul Ţării de Foc, trăind din vânătoarea de guanaco şi din culesul
fructelor şi rădăcinilor de plante sălbatice.
Cei mai primitivi erau indienii yamana, care locuiau în partea cea mai sudică a
arhipelagului. Ei culegeau moluşte, pescuiau, vânau porci de mare şi alte animale acvatice,
precum şi pasări. Yamana îşi confecţionau unelte din os, silex şi scoici.
Pe vastele teritorii primite, colonizatorii au început să crească oi, exterminând totodata
animalele sălbatice, inclusiv guanaco.
Europenii predomină în cadrul populaţiei argentiniene (peste 90%). În afara spaniolilor,
îm alcătuirea naţiunii argentiniene au intrat, deşi într-o proporţie mai mică, italienii- în sec XX-
lea, în Argentina au emigrat numeroşi germani.

IX.3. Axe urbane de populare și indicatori

Axe urbane de veche populare:
 Culoarul Paranei (între Corrientes şi Buenos Aires).
Oraşe: -gruparea dinspre graniţa cu Brazilia: Corrientes, Resistencia, Formosa
-gruparea din bazinul inferior al Paranei: Parana, Santa Fe, San Lorenzo Rosario,La Plata,
Buenos Aires.
 Regiunea Subandină
-sectorul nordic: Campo Duran, San Salvador de Jujuy, San Miguel de Tucuman.
-sectorul central: Cordoba, Mendoza, San Luis, Rio Tercero.
-sectorul sudic: Neuquen, Zapada, Rio Grande
-extremitatea sudică: El Turbio, Rio Grande, San Sebastian.
 Regiunea litorală atlantică

32
 -Comodoro Rivadavia, Bahia Blanca, Mar del Plata.
Conform datelor funizate de www.citypopulation.de, în ceea ce priveşte evoluţia
numărului populaţiei Argentinei în perioada 1860-2020, aceasta se află într-o continuă creştere,
pornind de la o populaţie de sub 5 mil. şi ajungând în prezent la un efectiv de 39.358.000
milioane locuitori. Rata natalităţii este 16,73‰, iar cea a mortalităţii este de 7,55‰, astfel se
înregistrează un spor natural pozitiv de 9,18‰. Rata fertilităţii este de 2,16 copii născuţi /femeie.
În ceea ce priveşte distribuţia populaţiei Argentinei, zonele cu densitatea cea mai ridicată
sunt în regiunile: Buenos Aires şi Tucuman (40,1-80 loc/km2). Densităţile cele mai mici se
înregistrează în partea de sud a Argentinei, în regiunile Ţara de Foc, Santa Cruz, Chabut şi La
Pampa, cu valori ale densităţii ce variază între 0-2,5 loc/km2, datorită condiţiilor climatice
nefavorabile.

IX.4. Caracteristicile principalelor orașe

Buenos Aires este capitala Argentinei şi “gazda” populaţiei cele mai numeroase, aproape
16 mil. locuitori. Începuturile oraşului nu au fost uşoare, spaniolii au ăncercat în doua rânduri să
înfiinţeze aici o colonie, planurile lor reuşind abia la sfârşitul sec XVI-lea.
Buenos Aires s-a îmbogăţit în sec XIX. Din acea perioadă datează clădirile şi palatele
care definesc atmosfera oraşului plină de un farmec captivant. Aici se găseşte cea mai lată stradă
din lume, 9 de Julio Avenue care are nu mai puţin de 9 benzi pe sens.
Capitala provinciei argentiniene cu acelaşi nume, Cordoba este un oraş vechi, fondat pe
malurile râului Suquia în vara lui 1573 de către nobilul spaniol Jeronimo Lui de Cabrera. De
altfel, acesta avea sa ii dea şi primul nume, Cordoba de la Nueva Andalucia. Ca populaţie,
Cordoba este al doilea oraş al Argentinei, după Buenos Aires, dar în egală măsură este şi unul
dintre cele mai frumoase, atrăgatoare şi interesante locuri din Argentina. În fapt, mai ales în
ultimii ani acest centru industrial şi economic a devenit una dintre cele mai apreciate destinaţii
turistice din regiune. Mulţi vizitatori vin aici pentru atmosfera din Cordoba, alţii pentru a începe
descoperirea regiunii, pentru a vizita muzeele şi obiectivele turistice, magazinele şi restaurantele,
ori pentru a vedea clădirile din perioada coloniala, construită în secolele XVII - XVIII,
interesante exemple de arhitectură locală clasică.
Rosario. Este cel mai mare oraş ca mărime din regiunea Santa Fe şi al treilea cel mai
mare oraş după populaţie din Argentina. . El este un centru industrial important, fiind amplasat la

33
300 km nord-vest de Buenos Aires, pe malul drept al fluviului Paraná. Rosario este capitala
departamentului cu același nume, un nod important de cale ferată și oraș portuar, fluviul Parana
fiind navigabil și pentru navele oceanice.
Mendoza este unul dintre cele mai importante oraşe economice ale Argentinei, fiind
situat la poalele munţilor Anzi, în apropiere de Santiago, Chile. Fondat in 1561, oraşul a primit
numele după guvernatorul din Chile, Don García Hurtado de Mendoza. Pentru că se afla într-o
zona seismica, oraşul Mendoza este deseori zguduit de cutremure. Cel mai tragic a avut loc in
1861, când peste 5.000 de oameni au pierit. În urma acestei catastrofe naturale, Mendoza a fost
reconstruit, arhitecţii acordând o importanţă deosebită siguranţei clădirilor şi drumurilor.

Capitolul X. Economie

Economia Argentinei împărțită în sectoare se prezintă astfel: 60,7% servicii, 20,5%

produse manufacturiere, 6,3% agricultura, 6% IT, 5,3% domeniul energiei electrice și 1,1%
materialele.

X.1. Agricultură
Unele din principalele ramuri ale agriculturii sunt:
-creșterea animalelor (ovine mai ales pentru lână) la Rio Gallegos, centru al comerțului
cu oi și produse animaliere;
-pomicultură (mere, pere- Neuquen).
Produsul care a inițializat industrializarea în regiunea Pampasului și Gran Chaco a fost
carnea de vită; succesul se datorează în mare parte tehnicii de refrigerare, care după 976 a făcut
posibilă depozitarea și transportul cu vaporul al cărnii în stare proaspătă; până la sfârșitul anilor
20 fabricile de ambalare a cărnii refrigerate erau localizate în câteva puncte, majoritatea aflându-
se în regiunea Buenos Aires; ulterior transporturile plecau și din Rosario, La Plata și Bahia
Blanca.
Crșterea producției de carne de vită în Câmpia Chaco și Pampasul Argentinian a dat
naștere unui lanț de industrii asociate, incluzând pe acelea care produc și produse din piele;
regiunea Chaco aprovizionează cu taninul necesar industria pielăriei și încălțămintei, fiind o

34
mare producătoare a acestuia; centre importante sunt întâlnite la Santa Fe, Rosario, Buenos
Aires, La Plata etc.
Industria de morărit și panificație s-a dezvoltat în orașe care au construit silozuri de
păstrare a produselor agricole de dimensiuni mari; făina de grâu produsă în morile din apropierea
silozurilor are o destinație locală; diferite tipuri de industrii bazate pe făina de grâu și variate
paste făinoase au fost amplasate pe litoralul Atlantic; activități mai mici, dar similare emerg în
interiorul regiunii peste tot unde există cereale.
Industria textilă s-a dezvoltat pe baza produselor agricole: lână și bumbac. Este
concentrată în orașele din Pampas unde se întâlnesc și cele mai mari piețe de desfacere a
produselor ( Mendoza, Tucuman etc).
Argentina este una din cele mai mari exporatatoare ale lumii de soia, grâu și carne. Este o
mare producătoare de lână și vin. Grâul constituie cereala cea mai cultivată și utilizată în
creșterea animalelor.
Cultivarea porumbului a încput simultan cu cea a grâului în Pampasul nordic. Cam
jumătate din producția de porumb este utilizată ca hrană pentru șeptel.
Suprafața cultivată cu sorg și soia a crescut după 1960, astfel încât se situează după grâu
și porumb. Aceste plante servesc în primul rând ca hrană pentru animale și sunt valoroase pentru
export. O altă plantă a Pampasului nordic este inul. Mari suprafțe destinate producției de struguri
de vin se află în provinciile din partea de nord-vest ( Mendoza și San Juan). Plantații de struguri
de masă sunt în provincia La Roja.
Călduroasele provincii nordice ale Tucumanului, Saltei și Jujuy reprezintă zona de
cultură a trestiei-de-zahăr. S-au introdus și culturi de citrice, iar Salta și Jujuy cultivă și tutun.
Cea mai favorabilă regiune pentru cultivarea bumbacului se întâlnește în vestul râului
Parana, între râurile Bermejo și Dulce. O mare parte a plantelor este utilizată în industria textilă
din Argentina și Paraguay. În „Mesopotamia” ( Corriente Entre Rios), yerba mate este cel mai
important produs al provinciei Misiones. Din 1940 au fost introduse și cultivate plantații ale
arborelui tung. Sudul îndepărtat al „ Mesopotamiei” aprovizionează Buenos Aires cu portocale,
grepfruit, mandarine și numeroase legume. Sursa cea mai valoroasă pentru export o reprezintă
bovinele, care domină în Pampas. Porcinele sunt crescute în principal pentru consumul intern.
Regiunea rece și umedă din sud-estul Pampasului este un important district al creșterii
oilor și al producției de lapte.

35
 Corrientes și Entre Rios rămân importante provincii pentru creșterea animalelor, ocupând
locul imediat următor regiunii Pampas. Provincia Chaco era inițial un teren de pășune pentru
rasele de animale autohtone.

X.2. Industrie
Industria forestieră nu asigură întregile nevoi ale populației din regiune. Cea mai mare
parte a producției este destinată cherestelei, iar o mică parte xa lemn de foc. În ”Mesopotamia”
pinul de Parana este sursa pentru cherestea. Sunt și plantații de plop și salcie. Esențe de lemn tare
tropical cresc în pădurea Quebracho din Chaco. Ținuturile înalte din nord-vest dețin pin și cedru
utilizate pentru hârtie și mobilă.
Industria pescuitului este mai slab dezvoltată datorită preferinței covârșitoare a populației
pentru carenea de vită. Cea mai mare parte a pescuitului se realizează în sectorul Buenos Aires,
de la Rio de la Plata până la Golful San Matias, în centre ca Mar del Plata și Bahia Blanca.
Creveții reprezintă principalele capturi, aproape ¾ fiind congelate sau preparate în ulei pentru
export.
 Extracția și prelucrarea petrolului și a gazelor se face în orașe ca: Mendoza,
Neuquen, Rio Grande, Buenos Aires, Campo Duran, Comodoro Rivadavia, Bahia
Blanca, La Plata.
 Energetică (baraje pe râurile Neuquen (El Chocon), Mendoza (cea mai mare parte
din petrol, centrale atomoelectrice).
 Industria construcțiilor de mașini: autovehicule ( Cordoba, Buenos Aires, Bahia
Blanca, Corrientes), avioane (Buenos Aires), nave maritime ( La Plata), alte
centre: Rosario, Tucuman.
 Industria zahărului

În timpul anilor 1960, rata medie anuală de creștere a industriei a fost de 5,9%, iar în
timpul anilor 1970, aceasta a scăzut la doar 1,8%. La începutul anilor 1980, producția industrial a
intrat în recesiune, în scădere cu 16% în 1981, și cu 4,7% în 1982. Retezarea bruscă a
importurilor ca urmare a crizei datoriei externe a impulsionat fabricația locală la o creștere de
10,8% și 42%, în 1983 și 1984.

36
 Industria a reprezentat 16% din PIB în 2001, în 2002 a fost de 20%, iar în 2003 s-a ajuns
la 25% din PIB. Ambalarea și prelucrarea produselor alimentare reprezintă industria cea mai
veche din Argentina. Industria textilă s-a dezvoltat de asemenea foarte devreme, folosind lâna de
la turmele din provincia Chaco. În plus față de acestea, acum sunt produse o varietate de fibre
sintetice.
San Lorenzo, de pe râul Parana , este un centru important de producere al produselor
farmaceutice. Industria petrochimică este legată de creșterea producției de petrol, primind
beneficii speciale din partea guvernului. În 1985, exporturile de petrol au depășit importurile de
combustibili pentru prima dată, până în 1999, Argentina a avut auto-suficient petrol și gaze.
În 19671, o fabrică de oțel gigant a început producția la San Nicolas. Dependent de oțel
este industria de automobile, care se confrunta cu o creștere destul de susținută în cursul anilor
1960 și 1970.

X.3. Transporturi
În timpul perioadei colonialismului spaniol existau trei rute de transport terestre
principale: cea mai important cale de transport era de la Buenos Aires către bogatele centre
miniere din Peru, pe itinerarul nord-vestic: Cordoba, Santiago del Estero, Tucuman și Jujuy. A
doua arteră de transport leagă Buenos Aires cu Chile spre vest către Vila Maria,San Luis și
Mendoza. A treia arteră ducea către nord dela Buenos Aires la Santa Fe și Corrientes. Aceste
trasee și altele de o mai mică importanță erau folosite de către căruțe uriașe numite ” carretas” și
de diligențe trase de 6 sau 8 cai.
Vase de capacitate redusă transportă pasageri și mărfuri, care deservesc orașele situate pe
coasta Atlantică de la Buenos Aires la Rio Gallegos spre sud și la Montevideo-Porto Alegre spre
nord. Flota vaselor oceanice nu este totuși bine dezvoltată în raport cu comerțul exterior al
Argentinei și Uruguayului. Aceste state sunt nevoite sa apeleze la companiile de profil ale altor
țări.

Capitolul XI. Potenţial turistic

Mar del plata

37
 Este cel mai mare port pescaresc al Argentinei, unde in zori de zi puteti insoti cu privirea
pescarii care iau drumul largului pentru a-si castiga existenta. Nenumaratele plaje mirifice,
practicarea tuturor sporturilor acvatice si, in plus, a golfului, tenisului, echitatiei, cluburile de
noapte pot face ca ziua sa para mult prea scurta. Viata culturala este si ea intensa, aici aflandu-se
multe teatre si o galerie de arta moderna.
La ceasurile amiezii, nimic nu poate fi mai frumos decat o vizita in port, de unde puteti
admira leii de mare scaldandu-se in razele soarelui.

Districtul docurilor
În aceasta zona se afla faimosul port La Boca, ai carui primi rezidenti au fost in mare
parte italieni din Genova. Aici, unde raul Riachuelo se varsa in Rio de la Plata, a vazut lumina
zilei faimosul pictor argentinian Benito Quinquela Martín, care si-a gasit in aceste ape
involburate sursa de inspiratie pentru tablourile sale create din jocuri de lumini si umbre. Muzeul
de Arte Frumoase din Boca adaposteste nu numai cele mai valoroase creatii ale artistilor
argentinieni, dar si statuete gasite pe navele emigrantilor italieni. Nu este de neglijat faptul ca
aici a ales sa locuiasca celebrul Onassis.
Buenos Aires
Capitala Argentinei este un oras stralucitor al superlativelor. Aici locuieste o treime din
populatia tarii, peste 12 milioane de oameni. Pentru a crea aceasta gigantica metropola, multe din
cladirile vechi si modeste au fost demolate sau transformate, creand astfel loc pentru zone
rezidentiale. Orasul de pe Rio de la Plata rivalizeaza cu orice capitala europeana prin caile ferate
neoclasice si cladirile moderne ale bancilor, prin elegantele apartamente situate pe bulevarde
umbrite de frunzele copacilor, prin multele sale parcuri, palmierii, ombusul si jaracanda
conferindu-i un aer exotic de neegalat.
Un oras de dimensiunile Buenos Aires-ului nu poate fi vizitat decat daca este impartit
initial in sectoare de interes. Principalele cladiri publice sunt grupate in jurul Plazei de Mayo. Un
tur de trei ore cu autocarul va poate oferi o viziune de ansamblu. Principalele artere sunt de la
nord la sud Avenida 9 de Julio, iar de la est la vest Avenida de Mayo care face legatura intre
Plaza de Mayo si Plaza del Congreso. Plaza de Mayo este in inima centrului istoric, aici
stabilindu-si primul sediu insusi Mendoza. Catedrala Metropolitan este prima biserica a orasului,
unde este inmormantat eroul national José de San Martín.

38
 Muzeul de Arta Hispanica Isaac Fernández Blanco adaposteste o colectie impresionanta
de artefacte coloniale si indiene, majoritatea lucrate in argint.
Adevaratul Champs-Elysées al Argentinei este Avenida de Mayo, bulevard unde se afla numai
hoteluri, restaurante si baruri, printre care si faimosul club Café Tortoni, considerat o Mecca a
tangoului.
Ghețarul Perito Moreno
Cel mai faimos ghetar din America de Sud, Perito Moreno, situat la granita dintre
Argentina si Chile, este una dintre atractiile turistice din Patagonia.
Ghetarul Perito Moreno este situat la 78 de kilometri de orasul El Calafate, in partea de
sud-vest a provinciei Santa Cruz.
Numele ghetarului vine de la exploratorul Francisco Moreno, care a studiat acest ghetar la
mijlocul sec. al XIX-lea.
Ghetarul Perito Moreno are o suprafata de 250 de kilometri patrati si o inaltime medie a
ghetii de 74 de metri deasupra suprafetei lacului Argentino.
Ghetarul continua sa se extinda si sa se ridice, iar expanisunea sa, inca neexplicata de
oamenii de stiinta, produce rupturi ale calotei de gheata.
Ultimele falii de genul acesta s-au format in iulie 2008, iar cercetatorii sustin ca
fenomenul se produce o data la 4-5 ani.
Ghetarul Perito Moreno este a treia rezerva de apa dulce din lume, iar de aceea zona in
care se afla este disputata si acum de Argentina si Chile.
Parcul național Los Glaciares
Se află in provincia Santa Cruz, în Patagonia. Acesta cuprinde o suprafată de 4459 kmp.
În 1981 a fost declarat World Heritage Site de către UNESCO.
Numele său se referă la la gigantul capac de ghetă din Anzi, care alimentează 47 de
ghetari, dintre care numai 13 au fluxul spre Oceanul Atlantic.
Los Glaciares cuprinde două părți, fiecăreia corespunzându-I unul din cele două lacuri:
Lacul Argentino, 1466 kmp, fiind și cel mai mare din Argentina, iar în partea nordică, se află
Lacul Viedma, 1100 kmp.
Jumătatea de nord formată din o parte a lacului Viedma, ghețarul Viedma și câțiva
ghețari minori, precum și o serie de munți faiomși precum: Muntele Fitz Roy si Cerro Torre.
Aconcagua

39
 Este un munte de care se leagă multe recorduri și care se bucură de o mare popularitate în
rândul alpiniștilor.
În partea central și de vest a Argentinei, la sud de orașul San Miguel de Tucuman se
întinde Cordiliera Anzilor. Aici se află mândria argentinienilor, impunătorul vârf Aconcagua.
Faptele vorbesc de la sine: muntele cu înălțimea de 6979 de metri nu este numai cel mai înalt de
pe continental American, ci și cel mai înalt vârf din lume cu excepția Asiei.
Annual sosesc alpiniști din lumea întreagă. Cel mai înalt vârf al semicercului sudic se află
pe terenul parcului național înființat în 1983, Parcul Provincial Aconcagua, și este considerat de
alpiniști drept un pisc relative ușor de cucerit.
Numele muntelui stârnește controverse până în ziua de astăzi printer specialiști: potrivit
uneia dintre ipoteze, Aconcagua provine din cuvântul ”ackon-cauak” din limba quechua și
înseamnă ”paznicul de piatră”; potrivit altor ipoteze, numele provine din limba indienilor
mapuche, unde ”acon-hue” înseamnă ” cel care vine din partea cealaltă”.
Are ca izvoare: Rio Aconcagua, Rio Maipo, Rio Salado, Rio Blanco.
Țara de foc
Este o grupă de insule la capătul cel mai sudic al Americii de Sud, fiind despărțită de
continentul american prin strâmtoarea Magellan. Insulele Țării de Foc au în total o suprafață de
73.746 km², având cca. 251.000 de locuitori (2006), din care insula principală are o întindere de
47.000 km². În partea estică a insulelor trăiesc cca. 151.000 de argentinieni pe când în vest sunt
cca. 100.000 de chilieni. În anul 1881 Țara de Foc este împărțită între Argentina și Chile granița
fiind pe linia meridianului vestic de 68°36'.
Cascada Iguaçu
Râul Iguaḉu formează granița natural dintre Brazilia, la nord, și Argentina, la sud. Cu
aproximativ 20 de kilometric înainte de a se vărsa în fluvial Parana, apa cade peste marginea
unui perete abrupt de piatră. În prăpastia imensă se prăbușesc în fiecare secundă 11000 de metri
cubi de apă. Înălțimea cascadelor depășește în cel mai înalt punct 80 de metri. În alte părți, apele
curg peste două praguri de piatră de aproximativ 30 de metri înălțime, separate printr-o terasă.
Cascadele Iguaḉu sunt mai înalte decât Niagara, de la granița cu SUA și Canada, și mai
late decât cascadele Victoria din sudul Africii, de la granița dintre Zambia și Zimbabwe.

40
 În 1984 și 1986, comisia UNESCOa luat în ocrotire cele două parcuri naționale din
Argentina și Brazilia. În aceste parcuri naționale sunt respectate prevederile internaționale în
materie de protecția mediului. Cea mai mare parte protejată se află pe teritoriul Argentinei.

41