GEOLOGIA ZONEI EXTERNE A SUBCARPAŢILOR

DINTRE V.TELEAJENULUI ŞI V.PRAHOVEI

Pentru a stabili elementele caracteristice, modelul mecanic şi a prevedea

evoluţia alunecărilor de teren este necesară realizarea studiului geologic şi
geomorfologic detaliat, cunoaşterea condiţiilor de alcătuire, a modului de formare
şi de evoluţie a versanţilor.
Constituţia litologicã joacă un rol determinant pentru localizarea şi evoluţia
alunecărilor de teren, îndeosebi în zonele colinare, montane şi cu structură
geologică complexă, aşa cum se înscriu şi perimetrele cu alunecări de teren din
judeţul Prahova.
Din punct de vedere geologic, depozitele cercetate au fost încadrate în
Pânza de Tarcãu şi Avanfosa internã.

Elemente structurale ale zonei studiate

1. Pânza de Tarcãu

Zona de studiu este, în cea mai mare parte, acopritã de depozitele ce

aparţin Pânzei de Tarcãu, depozite paleogene în facies de fliş şi neogene în
facies de molasã (Grujinski, 1972).
Pânza de Tarcãu este o unitate geotectonicã plurifacialã aparţinând
Moldavidelor, ce grupeazã mai multe digitaţii (Dumitrescu, 1952) şi care
afloreazã aproape continuu între graniţa de nord a ţãrii şi pânã imediat la vest de
valea Ialomiţei (Sãndulescu, 1984).
Pânza de Tarcãu marcheazã cel mai amplu şariaj din Carpaţii Orientali ce
încalecã, în lungul ei, peste depozitele avanfosei.
Limita sa internã este marcatã de urma planelor de şariaj ale Pânzelor
Audia şi Macla, cele mai estice unitãţi ale Moldavidelor interne.
Limita externã a Pânzei de Tarcãu, reprezentatã de urma planului de
încãlecare a acesteia peste Unitatea Cutelor Marginale sau chiar peste Unitatea
Subcarpaticã, poate fi urmãritã pânã în valea Buzãului de unde, spre vest, este
acoperitã de succesiunea molasicã neogenã a avanfosei carpatice.
Deformarea succesiunilor sedimentare şi şarierea acestora sunt legate de
paroxismele a douã faze tectogenetice :Styricã Veche, intre-burdigalianã, când s-
a produs dezlipirea sedimentarului de pe soclul lui primar şi Styricã Nouã, intra-
badenianã, care a dus la deplasarea acestui sedimentar peste cel al Cutelor
Marginale sau chiar a Unitãţii Subcarpatice (Mãrunţeanu, 2001).
Unitãţile Pânzei de Tarcãu sunt, în principal, constituite din depozite de fliş
cretacic şi paleogen, în cadrul cãruia se asociazã, la diferite nivele, formaţiuni
pelagice sau bituminoase (Sãndulescu et al., 1995).
Formaţiunile molasice, ce aparţin Miocenului inferior şi mediu (în special),
constituie umplutura unor cuvete post-tectonice, dintre care cele mai
reprezentative sunt cuvetele Drajna şi Slãnic.
Aspectul tectonic al al Unitãţii de Tarcãu este destul de complicat, fiind
format din mai multe structuri majore constituite din cute secundare, adesea
faliate longitudinal şi transversal. Depozitele celor douã faciesuri oligocene
(Pucioasa-Fusaru şi Gresia de Kliwa) sunt acoperite discordant de depozite
neogene.
 În cadrul sinclinalului Drajna, depozitele neogene se gãsesc în umplutura
unei zone ce reprezintã prelungirea spre vest a subunitãţii marginale separate de
I.Dumitrescu et al. (1970-b) la sud de semifereastra Vrancei. La vest de valea
Teleajenului se schţeazã un anticlinal (anticlinalul Bughea) ce are la nord-vest
terminaţia sinclinalului Drajna, iar la sud-est de el sinclinalul Trestioara Vãrbilãu.
Sinclinalul Drajna este afectat de numeroase falii longitudinale şi
transversale, dintre care cea mai importantã este falia Drajna (Grujinski, 1972).
Sinclinalul Slãnic, suprapus peste flişul extern, prin depozitele post-
tectonice pe cale le cuprinde, reprezintã cel mai fidel efectele generaţiilor de
cutãri mai noi asupra pânzei de Tarcãu.
Sinclinalul Slãnic este situat între structurile Slon şi Smeuret-Homorâciu-
Prãjani, în umplutura sa gãsindu-se depozite neogene. Depozitele neogene au în
bazã gipsurile inferioare ce stau discordant peste depozitele paleogene cutate
ante-Neogen. La este de Valea Mare, sinclinalul Slãnic este o cutã normalã,
aplecatã spre nord-vest, cu flancul sud-estic puternic înclinat sau vertical. La vest
de valea sus-menţionatã, sinclinalul Slãnic devine o cutã deversatã spre sud-est,
în valea Prahovei redevenind normal, drept. Între valea Teleajenului şi falia Piatra
Verde, în zona axialã a sinclinalului Slãnic se gãsesc numeroase cute secundare,
adesea faliate longitudinal.
Între faliile verticale, transversale Piatra Verde şi Scurteşti, cuta este
puternic cãzutã, ceea ce a permis menţinerea aproape completã a depozitelor
badeniene. Sinclinalul Slãnic este afectat de douã falii longitudinale, dintre care
cea mai importantã este falia Tâncava, cu compartimentul nordic ridicat. Aceastã
falie, în sectorul estic al cutei, este axialã, în timp ce spre vest se deplaseazã la
nord-vest de ax. A doua falie longitudinalã, normalã, afecteazã flancul sud-estic
al al sinclinalului. Pe faliile transversale Piatra Verde, Scurteşti şi Pietriceaua,
orientarea direcţiei stratelor şi cutei se modificã puternic şi brusc, devenind mai
apropiatã de est-vest. La vest de Slanic Prahova, sinclinalul Slãnic se aşeazã
oblic pe structurile ante-neogene (Grujinski, 1972).

2. Avanfosa internã

Avanfosa este depresiunea molasicã ce se formeazã la marginea

sistemelor cutate în stadiul final al evoluţiei lor. Ea are douã zone, cea externã,
necutatã, suprapusã în general platformelor din faţa lanţului orogenic şi cea
internã, cutatã, suprapusã elementelor deformate ale acestuia. Încadrarea pânzei
subcarpatice ca o unitate a moldavidelor restrânge simţitor avanfosa, atât ca
areal, cât şi ca dezvoltare temporalã.
Avanfosa internã, cutatã, se dezvoltã din valea Râmnicului Sãrat spre sud
şi vest. Limita internã a avanfosei în zona studiatã e reprezentatã prin conturul de
eroziune al depozitelor miocen superioare-pliocene. Acestea acoperã discordant
elemente mereu mai interne din cuprinsul Moldavidelor începând de la paralela
Aluniş-Cosminele spre vest. Limita externã a avanfosei interne este marcatã de o
flexurã, în parte reprezentând îmbrãcarea frontului de încãlecare a faliei
pericarpatice.
Cele mai noi depozite implicate în deformãri sunt cele pleistocene
inferioare, iar tectogeneza este cea valahã. Deformãrile valahe sunt cantonate
numai la exteriorul Carpaţilor, limitate în dezvoltarea lor la segmentul cuprins
între falia intramoesica, la vest şi prelungirea faliei Peceneaga-Camena, la nord.
Situaţia se datoreşte faptului cã porţiunea din vorland cuprinsã între aceste douã
fracturi a suferit cele mai noi şi ultime deplasãri spre orogen (Sãndulescu, 1984).
De asemnea, au fost puse în evidenţã numeroase fracturi, dintre care
unele de importanţã regionalã, ce constituie adevãrate linii tectonice.
Faliile Telega şi Cosminele pun în contact anomal depozitele miocene ale
sinclinalului Meliceşti cu cele oligocene ale pintenului de Vãleni.
Falia Buştenari aduce în contact anomal depozitele pintenului de Vãleni cu
cele mio-pliocene ale avanfosei. Depozitele acesteia înclinã cãtre sud, unde sunt
acoperite de depozite mai noi.

Stratigrafia zonei

Stiva sedimentelor care afloreazã în zona studiatã este reprezentatã prin

depozite paleogen-neogene, cu extinderi areale în unitãţile structurale
menţionate anterior.
Cutarea intensă a depozitelor creează premisele unor alunecări pe feţele
de strat în special când capetele acestora au ajuns prin eroziune la suprafaţa
terenului.
Formaţiunile geologice prezente în zonă se caracterizează prin varietate
litologică şi structurală, întrunindu - se astfel condiţii pentru apariţia fenomenelor
de instabilitate a terenurilor.
Compoziţia chimică omogenă (silicaţi, hidraţi de Al), caracterul
impermeabil şi plasticitatea sedimentelor determină formele lor de relief care
adesea se caracterizează prin prezenţa alunecărilor de teren.
Argilele şi marnele sunt foarte sensibile la eroziune, volumele dislocate
conducând la deteriorarea echilibrului gravitaţional, deci la declanşarea
alunecării.
Infiltrarea apei pe feţele de strat ale argilelor sau ale şisturilor argiloase
conduce la acelaşi efect; argilele îmbibate cu apă din precipitaţii ori din infiltraţii
accidentale, se deplasează pe pante, iar fenomenele de dezgheţ şi de topire a
zăpezilor pot conduce la alunecări ale solului.

1. Succesiunea lito-stratigraficã de pe arealul Pânzei de Tarcãu

În arealul Pânzei de Tarcãu apar la zi depozite de vârstã Paleocen-Eocen,

Oligocen, Miocen inferior şi mediu, mai rar Miocen superior, care aparţin
avanfosei interne ce a migrat peste depozitele din Pânza de Tarcãu.
În intervalul Paleocen-Eocen au fost puse în loc depozite cu un pronunţat
caracter detritic, cu multã micã (gresii, conglomerate), ce poartã numele generic
de „facies de Şotrile” (denumire introdusã de G. Botez). Aceste depozite
însumeazã o grosime de 500-900 metri şi sunt alcãtuite din argile violacee, verzi
şi cenuşii, gresii calcaroase în plãci cu sortare gradatã şi hieroglife, la care se
adaugã marne albicioase, cenuşii şi verzi, ce formeazã nivele sau chiar orizonturi
(Mutihac, 1974).
Oligocen-Miocen inferior
Formaţiunile de vârstã Oligocen superior-Miocen inferior sunt
reprezentete, în zona studiatã, de litofaciesul Pucioasa-Fusaru şi cel bituminos.
Primul litofacies, din partea internã a Pânzei de Tarcãu (cu o largã
rãspândire în sinclinalul Slãnic, pintenul de Homorâciu şi sinclinalul Drajna),
include urmãtoarele unitãţi lito-stratigrafice (în succesiune normalã): Marnele de
Pucioasa, Gresia de Fusaru, Formaţiunea de Vineţişu, şisturile disodilice
superioare (argilite bituminoase) şi menilitele superioare.
Al doilea litofacies, situat în partea externã a Pânzei de Tarcãu (afloreazã
mai ales în structurile anticlinale şi sinclinale ale pintenului de Vãleni), este
alcãtuit din: menilitele inferioare, şisturile disodilice inferioare, Gresia de Kliwa
inferioarã, Formaţiunea de Podu Morii, Gresia de Kliwa superioarã (Nisipurile de
Buştenari), menilitele superioare (Mãrunţeanu, 1996).
Faciesul de Pucioasa-Fusaru
Limita sa inferioarã este situatã la contactul cu „Marnele cu Globigerine”
fiind reprezentatã de o secvenţã predominant peliticã (Marnele de Pucioasa)
alcãtuitã din marne şi argile de culoare închisã cu fine intercalaţii nisipoase. O
caracteristicã importantã a acestui facies o reprezintã arenitele şi aria lor de
provenienţã, care este diferitã faţã de a faciesului bituminos, fiind situatã pe
marginea internã a bazinului („sursa carpaticã”).
Cea mai importantã secvenţã arenitica o reprezintã Gresia de Fusaru,
bogatã în mice şi aratând caracteristici de subgraywacke.
Peste Gresia de Fusaru se dezvolta o secvenţã importantã de tip fliş-
Formaţiunea de Vineţişu. Se considerã cã limita Oligocen-Miocen inferior este
sitiatã în acest interval. Şi aceste depozite sunt alimentate de „sursa carpaticã”,
cu diferenţa cã arenitele acestei formaţiuni sunt mult mai fine, din punct de
vedere granulometric. Pelitele sunt de tip argilitic.
Cea mai tânãrã unitate litologicã a Litofaciesului de Pucioasa-Fusaru o
reprezintã de şisturile disodilice şi menilitele, un echivalent al Menilitelor
superioare din litofaciesul extern.
Faciesul bituminos cu gresii de Kliwa
Depozitele acestui facies pot fi întãlnite în cadrul structurii laterale Vãleni-
Buştenari. Pot fi separate orizonturile urmãtoare:
- orizontul menilitelor inferioare cu marne bituminoase,
- orizontul şisturilor disodilice inferioare,
- orizontul gresiei de Kliwa inferioarã,
- orizontul stratelor de Podu Morii,
- orizontul gresiei de Kliwa superioarã,
- orizontul menilitelor şi disoduilelor superioare.
Miocen inferior-mediu
Depozitele neogene se dezvoltã pe Pânza de Tarcãu sub forma unor
umpluturi sedimentare ale principalelor sinclinale (Drajna, Slãnic).
Depozitele miocene (de tip molasa) din Sinclinalul Slãnic încep cu
formaţiunea evaporiticã inferioarã (sau gipsurile inferioare), constituitã din strate
decimetrice de gipsuri, cu intercalaţii de marne gipsifere şi gresii.
Formaţiunea de Cornu stã peste gipsurile inferioare, prezentând o mare
variabilitate litologicã, ce constã în conglomerate de dimensiuni medii pânã la
microconglomerate, brecii, gresii glauconitice, argile nisipoase, cu foarte puţine
intercalaţii de gipsuri (lentile). Formaţiunea de Cornu este consideratã a avea
vârsta Burdigalian mediu.
Succesiunea sedimentarã miocenã continuã, în sinclinalul Slãnic, cu
Molasa de Doftana (Ştefãnescu, Mãrunţeanu, 1980), care începe, de obicei, cu
Conglomeratele de Brebu, dispuse haotic sau stratificate, lentiliforme la scara
largã. Aceastã secvenţã este urmatã de microconglomerate de la fine la grosiere
ce alterneazã cu marne roşii sau cenuşii. La diferite nivele pot fi întâlnite
intercalaţii de gipsuri, tufite sau roci calcaroase.
 În zona axialã a Sinclinalului Slãnic se dezvoltã succesiunea lito-
stratigraficã clasicã a Badenianului (Popescu, 1951), alcãtuitã din:
- tuful de Slãnic cu intercalaţii de marne cu globigerine,
- formaţiunea evaporiticã superioarã, constituitã din sare, gipsuri, brecii
salifere,
- şisturile cu radiolari
- marnele cu Spirialis.

2. Avanfosa

În sinclinalele de pe Pânza de Tarcãu se dezvoltã depozitele miocen

superioare-pliocene ale avanfosei interne. Prin încãlecarea axialã, spre vest, a
Pintenului de Vãleni, graniţa structuralã între zona flişului şi avanfosã nu mai este
aşa de distinctã.
În Sinclinalul Slãnic, depozitele sarmaţiene, meoţiene şi ponţiene sunt
intâlnite doar în zone mici şi izolate. Prezenţa lor în zona carpaticã demonstreazã
extensia formaţiunilor miocen superioare peste structurile carpatice.
Miocen superior
Sarmaţianul nu are o dezvoltare egalã. De asemenea, este de remarcat
poziţia transgresivã a Sarmaţianului inferior (ex. Meliceşti). În general,
Sarmaţianul este reprezentat prin nisipuri şi gresii puţin consistente, cu
concreţiuni sferoidale, în alternanţã cu marne cenuşii.
Meoţian
Pe flancul intern, cutat, al avanfosei, meoţianul stã discordant pe Oligocen
sau termenii mai vechi ai Miocenului. De la est cãtre vest, grosimea sa se reduce
treptat, de la 300 metri, în valea Teleajenului, la numai 30 metri, în valea
Dâmboviţei.
Între valea Teleajenului şi valea Prahovei, se pot individualiza în cadrul
depozitelor meoţiene a douã orizonturi:
- inferior, cu o grosime de aproximativ 50 metri, reprezentat prin gresii
oolitice feruginoase şi subordonat argile,
- superior, cu grosimi de circa 250 metri, ce are în bazã un niovel de
tufuri vulcanice, peste care urmeazã o alternanţã de marne, nisipuri şi
gresii şi un nivel de lumaşele, la partea superioarã.
Ponţian
Problema limitelor stratigrafice ale Ponţianului este încã actualã.
Între Prahova şi Teleajen, Ponţianul este alcãtuit dintr-un complex de
strate care începe cu marne şi argile cenuşii, urmate de marne nisipoase şi
nisipuri cenuşii, acestea din urmã devenind predominante la partea superioarã a
etajului.
Pliocen
Între Prahova şi Teleajen, Dacianul este reprezentat printr-o alternanţã de
nisipuri, marne, argile cu cãrbuni, pietrişuri. În acest sector, aceste depozite intra
în alcãtuirea unor structuri petrolifere (Bãicoi).
Romanianul este reprezentat de o serie monotonã de argile albastrui,
argile cenuşii sau pestriţe şi nisipuri.
Cuaternarul
Depozitele cuaternare au o dezvoltare destul de mare în aceastã zonã şi
sunt reprezentate prin pietrişuri, nisipuri şi argile loessoide, ce aparţin teraselor
superioare, pietrişuri şi argile loessoide aparţinând teraselor inferioare şi medii,
depozite eluviale şi deluviale şi conuri aluvionare.
Această alternanţă de depozite poros-permeabile cu depozite
impermeabile, cât şi existenţa unui substrat argilo-marnos crează premize
favorabile apariţiei fenomenelor de instabilitate.
Ca urmare a cercetărilor detaliate executate în principalele sectoare de
dezvoltare ale alunecărilor de teren, a rezultat necesitatea separării unor
complexe litologice, în care au fost asociate depozite cu caracteristici fizico-
mecanice asemănătoare.
În cadrul depozitelor implicate în declanşarea fenomenelor de instabilitate
ale terenului pot fi întâlniţi mai mulţi termeni petrografici, care alcătuiesc faciesuri
distincte. Aceşti termeni pot fi individualizaţi (gresii, orizonturi nisipoase, sarea
etc.) sau care formează alternanţe strânse (cum sunt depozitele flişoide argilo-
marnoase-grezoase), se grupează în mai multe complexe litologice cărora le sunt
proprii o serie de trăsături genetice, petrografice şi caracteristici fizico-mecanice.
Principalele complexe de roci identificate au fost împãrţite în trei mari
categorii cu caracteristici asemãnãtoare şi care sunt afectate de diferite tipuri de
alunecãri: complexul pelito-aleuritic, complexul pelitic cu intercalaţii subordonate
de tip psamitic, complexul psamito-psefitic.
Complexul pelito-aleuritic este constituit din marne, şisturi argiloase cu
intercalaţii de marne calcaroase, subordonat gresii şi conglomerate de vârstã
Eocen-Oligocen (faciesul de Şotrile, molasa de Doftana) şi Miocen.
Complexul pelitic cu intercalaţii subordonate de tip psamitic, alcãtuit
preponderent din marne în alternanţã cu gresii fine, nisipuri, nisipuri argiloase şi
pietrişuri şi care se întâlneşte în depozite de aparţin Dacianului, Ponţianului şi
Romanianului.
Complexul psamito-psefitic poate fi întâlnit în depozite meoţiene,
romaniene, pleistocen inferioare şi cuaternare şi este alcãtuit din nisipuri şi
pietrişuri.
O altã clasificare, similarã cu cea anterioarã din punctul de vedere al
compoziţiei litologice, vizeazã împãrţirea depozitelor în complexe litologice cu
caracteristici geotehnice asemãnãtoare:
- complexul rocilor sedimentare dure;
- complexul rocilor din zona de molasã;
- complexul rocilor acoperitoare cuaternare.
Complexul rocilor sedimentare dure include urmãtoarele grupe de roci:
- complexul flişoid pelito-psamitic, care înglobeazã depozitele de
vârstã Barremian-Aptian, Neocomian, Albian şi Eocen, finnd
constituit din alternanţe de argile, marne, gresii, nisipuri;
- complexul marnos, în componenţa cãruia intrã marnele roşii şi
albe tip Gura Beliei (Senonian);
- complexul şisturilor argiloase, caracteristic formaţiunilor de vârstã
oligocenã şi miocen inferioarã (Badenian), cu o extindere foarte
mare în regiune şi care este constituir din orizontul şisturilor
disodilice, stratele de Pucioasa, stratele de Vineţişu, faciesul
bituminos cu gresie de Kliwa; când şisturile argiloase sunt
intercalate în depozite masive de argile sau marne, fenomenele
de instabilitate a terenului au o mare amploare (Cornu, Telega,
Bertea etc.);
 - complexul grezos-microconglomeratic, reprezentat prin
complexul rocilor de vârstã miocenã (gresii, microconglomerate,
marne, gipsuri) şi este întâlnit pe v. Slãnicului, în formaţiunea cu
sare şi sub ea, în stratele de Cornu şi conglomeratele de Brebu.
Complexul rocilor din zona de molasã cuprinde depozite neogene
(sarmaţiene, meoţiene, ponţiene, daciene, romaniene), fiind constituit din argile
nisipoase, pietrişuri, nisipuri.
Complexul nisipos-grezos este constituit din gresii conglomeratice friabile,
în alternanţã cu argile nisipoase şi strate de lignit (Buştenari, Doftana, Telega,
Poiana Vãrbilãu etc.).
Complexul rocilor acoperitoare cuaternare se întâlneşte atât în arealul
depozitelor de geosinclinal, cât şi al celor de molasã şi cuprinde urmãtoarele
complexe:
- complexul pietrişurilor şi nisipurilor, ce intrã în alcãtuirea şesurilor
aluvionare şi a teraselor râurilor şi afluenţilor acestora şi este
constituit din pietrişuri de Cândeşti;
- complexul argilos-prãfos reuneşte depozitele proluviale şi
deluviale, cu un grad mare de alterare chimicã şi mecanicã.