MAREA NEAGRĂ ȘI LITORALUL

ROMÂNESC
 Marea Neagră este o mare semiînchisă din bazinul atlantic, componentă a Mării
Mediterane, de care se leagă prin mările Marmara şi Egee şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele.

Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este situată între Europa şi, într-o regiune în
care platformele stabile străvechi intră în contact cu munţii tineri generaţi de orogeneza alpină.

Graniţa stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz şi Strâmtoarea Bosfor taie
această mare în două părţi inegale, cea mai mare parte fiind europeană.Statele riverane Mării
Negre sunt: România, Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia, Turcia şi Bulgaria.

Suprafaţa Mării Negre, estimată la 423.000 km² (421.638 km², Stanchev et al., 2011) este de
aproximativ două ori mai mare decât teritoriul României. Volumul total de apă al mării este
apreciat la 547.000 km³, din care cea mai mare parte este improprie existenţei vieţii, fiind
contaminată cu hidrogen sulfurat.

În cadrul structurii reliefului submarin al  Mării Negre se deosebesc patru zone distincte,
distribuite relativ neuniform: şelful (platoul continental), taluzul (abruptul), piemontul (bazinul
de adâncime) şi câmpia abisală.

   – Şelful (platoul continental), ocupă 29,9% (127.000 km²) din suprafaţa cuvetei marine şi are o
largă dezvoltare în partea de nord-vest a Mării Negre, între Crimeea şi Delta Dunării, unde
lărgimea sa depăşeşte 180 km.

   – Taluzul (abruptul) platoului continental, prezintă în Marea Neagră două caracteristici diferite:
o pantă abruptă, brăzdată de numeroase canioane submarine, caracteristică platoului continental
îngust din dreptul coastelor Turciei, Georgiei şi Rusiei, inclusiv vestul Peninsulei Crimeea şi o
pantă mai domoală cu mai multe canioane submarine care mărgineşte zonele cu platou
continental, extins în vestul şi nord-vestul Mării Negre.

   – Piemontul, ocupă 30,6% (129.000 km²) din suprafaţa bazinului Mării Negre şi reprezintă
zona de tranziţie dintre taluzul platoului continental şi câmpia abisală. O formaţiune specifică din
acest areal este reprezentată de conul de aluviuni al Dunării, ce se extinde pe direcţia nord-vest –
sud-est şi traversează câmpia abisală.

   – Câmpia abisală (zona adâncă), se găseşte la o adâncime de sub -1.500, în centrul Mării
Negre, unde ocupă o suprafaţă de 12,2% (52.000 km²). Este mai dezvoltată în partea vestică a
mării, datorită unei dezvoltări mai accentuate a curenţilor de turbiditate din această zonă. 

Curenţii marini constituie, în forma în care se manifestă, o altă particularitate a bazinului

pontic. Factorii care declanşează apariţia curenţilor sunt: vânturile, diferenţa de densitate,
temperatură şi salinitate în plan orizontal şi pe verticală, diferenţele de nivel ale reliefului
submarin, deversările fluviale, schimbul de ape cu Marea Mediterană şi cu Marea Azov.

Mareele foarte reduse (7 – 10 cm) sunt aproape lipsite de importanţă. Variaţiile anuale ale
nivelului Mării Negre au amplitudinea de 20 – 26 cm, ca rezultat al factorilor hidrologici
(deversările apelor curgătoare, schimbul de ape cu Marea Mediterană şi Azov) şi meteorologici
(precipitaţii). Valorile cele mai mici ale nivelului marii sunt atinse în perioada septembrie-
decembrie, după care, începând cu luna martie până la începutul lunii iulie, se înregistrează o
creştere gradată.

Transparenţa apei atinge în general 15 m în larg şi 1 m la ţărm în zona Deltei Dunării.

Salinitatea creşte de la ţărm spre larg. Media anuală la suprafaţă variază între un minim de 10‰,
în partea nord-vestică, în zona de debuşare a marilor fluvii şi un maxim de 20,7‰ în partea
centrală a bazinului. În largul mării salinitatea se menţine în jurul concentraţiei de 17 – 18‰. 

Termica apei variază sezonal. În stratul superficial, temperatura medie anuală a apei este
cuprinsă între 11°C în nord-vest şi 16°C în sud-est. Temperaturile cele mai ridicate se
înregistrează în luna august (25 – 27°C), iar cele mai coborâte în februarie (0°C în nord-vest şi
8°C în sud-est).

Stratificarea verticală este una din caracteristicile principale ale Mării Negre, datorată
condiţiilor particulare de temperatură, salinitate, densitate şi circulaţie a apelor. În funcţie de
adâncime sunt relevate două straturi diferenţiate de apă:

   – un  strat superficial, până la adâncimea maximă de 150 – 200 m, cu o salinitate mai scăzută şi
o cantitate mare de oxigen dizolvat, favorabil existenţei vieţii;

   – un strat de apă de profunzime, aflat sub adancimea de 200 m, anoxic, cu o salinitate ridicată
şi o stabilitate termică pronunţată, lipsit de viaţă (cu excepţia bacteriilor reducatoare de sulfaţi),
bogat în hidrogen sulfurat (H2S).

Oxigenarea apei este influenţată de adâncime, fenomenele de amestecare a maselor de apă,

vegetaţie şi sezon. Oxigenul dizolvat în apa Mării Negre este prezent în stratul superior până la o
adâncime de 125 m în zonele centrale ale mării  şi până la 225 m în arealele marginale.
Conţinutul mare de hidrogen sulfurat, în straturile de adâncime ale Mării Negre, reprezintă una
din cele mai importante particularităţi ale acestei mări. Datorită prezenţei acestui gaz toxic, 85 –
90% din volumul apelor acesteia şi aproximativ 65% din suprafaţa sa totală sunt lipsite de viaţă.
 Litoralul românesc este situat în partea sud-estică a României, cuprinzând limitele estice ale
judeţelor Constanţa şi Tulcea. Are o lungime de 245 km şi este limitat spre nord, în Delta
Dunării, de vărsarea în mare a gârlei Musura (45°12′ lat. N şi 29°40′ long. E), care face graniţă
comună cu Ucraina iar spre sud de  frontiera cu Bulgaria (43°43′ lat. N şi 28°35′ long. E), aflată
la 2 km de localitatea Vama Veche. Distanţa rutieră între capitala ţării, Bucureşti şi litoral (oraşul
Constanţa) este de 225 km.

Din punct de vedere al caracteristicilor, litoralul românesc poate fi împărţit în două sectoare:

-Sectorul nordic (163 km lungime), cuprins între braţul Musura şi Capul Midia, este un ţărm
acumulativ, jos, cu plaje nisipoase întinse de origine fluvio-marină. Este format din cordoane
litorale cu nisipuri fine şi scoici, ce separă marea de  lacurile litorale.

-Sectorul sudic (82 km lungime), cuprins între Capul Midia şi Vama Veche, este un ţărm înalt 
(2-40 m), de abraziune, alcătuit din faleze formate din calcare sarmaţiene, acoperite cu o patură
groasă de depozite leossoide cu intercalaţii de argilă roşie. Linia înaltă şi abruptă a falezelor din
sud, supusă pe alocuri acţiunii directe a valurilor, este întreruptă în dreptul vechilor văi şi lagune
marine (porţiunea Năvodari – Mamaia, între cele două Eforii, Costineşti, Mangalia, Vama
Veche) de cordoane nisipoase de 1-5 m înălţime care se prelungesc şi în mare, formând „insule“
printre fundurile de piatră. În unele locuri, calcarele sarmaţiene se pot continua în mare cu
platforme calcaroase (de exemplu la Agigea, Costineşti şi Vama Veche) până la adâncimi de 11-
16 m.

Platforma continentală din dreptul ţărmului românesc, se îngustează treptat de la nord la sud,
lăţimea acesteia variind între 100 şi 200 km în nord şi până la 50 km în dreptul Mangaliei.
Respectiv, panta medie a platoului continental este foarte mică în nord (0,0014) şi se accentuează
spre sud (0,0022). Relieful submarin al platformei continentale româneşti se prezintă ca o câmpie
submarină uniformă, plană, uşor înclinată de la vest-nord-vest către est-sud-est, intersectată de
un sistem de văi submarine (adevărate canioane submarine), pe fundul cărora se găsesc moluşte
subfosile într-o perfectă stare de conservare (Dreissena, Theodoxus, Micromelania etc).

Regimul climatic se caracterizează prin veri lipsite în general de caniculă uscată, datorită
prezenţei brizelor marine răcoroase şi prin ierni blânde însă însoţite de vânturi puternice şi
umede ce bat dinspre mare, prin toamne lungi şi frumoase ce prelungesc sezonul estival şi
primăveri răcoroase. Uneori în iernile mai aspre apa mării îngheaţă până la 100-200 m de ţărm.

Plajele întinse, cu nisipul fin şi orientarea spre est, asigură o insolaţie diurnă de circa 14 ore
în lunile de vară. Ele au forme variate, reliefându-se în cadrul acestora două tipuri: tipul de plajă
deschisă (localizate în micile golfuri, unde curenţii litorali reuşesc să depună cantităţi mari de
nisip (Mamaia, Agigea, Belona, Midia) şi tipul de plajă închisă, încadrată de promotorii şi faleze
(Mangalia, Eforie Nord, Eforie Sud, Constanţa).
 Plajele au în general lăţimi de 400-500 m la Mamaia şi Techirghiol şi de 50-200 m în rest.
Nisipul plajelor este format din resturi de cochilii şi fragmente de roci, ale căror componente de
bază le constituie carbonatul de calciu şi bioxidul de siliciu.

Pe plajele de la Mamaia şi Eforie predomină nisipul silicios cu o granulaţie fină, în timp ce în

sudul litoralului abundă nisipul calcaros cu granule de mărime mijlocie.