LITORALUL ROMANESC

Geografie
Litoralul reprezintă limita între teritoriul continental și teritoriul
maritim al României, acesta din urmă delimitat definitiv (cu
excepția unei fâșii de ape în dreptul golfului Musura) abia în
2009[1].
Partea terestră a litoralului românesc (țărmul) se întinde pe o
lungime de 245 km. și se compune din trei sectoare
geomorfologice :

 la nord, Delta Dunării ;
 la mijloc, complexul Razim-Sinoe cu grindurile care îl
despart de mare ;
 la sud, coasta dobrogeană formată dintr-o alternanță
de faleze, de plaje și de limane înșiruite între sudul grindului
Chituc și frontiera bulgară.
Lungimea totală a țărmului Deltei și complexului Razim-Sinoe
(ambele incluse în Rezervația de biosferă a UNESCO,
patrimoniu mondial) este de 163 km ; restul coastei se întinde
pe 82 km. În fiecare an, un număr crescând de turiști vizitează
litoralul românesc, pe care construcțiile și amenajările se
înmulțesc, mai ales în partea de sud (cei 82 de km situați în
afara Rezervației), reducând treptat zonele încă naturale. O
problemă legată de prima este poluarea, atât vizibilă (gunoaie)
cât și invizibilă (ape de scurgere nefiltrate, efluenți industriali
sau agricoli). În anul 2009, litoralul Mării Negre din România a
fost vizitat de 1,3 milioane de turiști, din care un număr de
aproape 40.000 au fost străini[2].
Strălucirea soarelui pe litoralul românesc are o medie anuală
de 2.500 de ore, identică cu cea de pe plajele coastei
dalmate (Croația) și apropiată de cea a coastelor
mediteraneene.
Țărmul este destul de variat, format din forme ușor ondulate, cu
capuri accentuate și golfuri prelungite adânc pe văile
dobrogene, cu faleze, plaje, lagune și cordoane de nisip.
În dreptul falezelor, marea, în acțiunea ei erodantă, a făcut ca
țărmul să se retragă continuu prin abraziunea din dreptul
promontoriilor. Falezele, care reprezintă două treimi din
lungimea litoralului între grindul Chituc și Bulgaria, au înălțimi
ce variază între 20 și 40 m: de la Capul Râpa (în turcește Sin-
Göl, lângă punctul „Pescăria”, la intrarea în Mamaia), faleza
crește spre sud până la 35 m pentru a scădea apoi la 10-15 m,
ca să ajungă la Eforie și Capul Tuzla până la aproape 40 m, ca
spre Costinești și Mangalia să scadă din nou spre 10-20 m și
apoi să crească spre Vama Veche. În dreptul golfurilor
dimpotrivă, marea este cea care s-a retras, prin transformarea
lor în limane.
În zona Agigea se afla, până la amenajările legate de
mărirea portului Constanța și de Canalul Dunăre-Marea
Neagră, unica rezervație de dune marine din România, la 50 m
de mare, întemeiată de Ioan Borcea, în vecinătatea sanatoriului
TBC Osteoarticular „Dr. V. Climescu”: ea ocupa o suprafață de
5 ha pe un podiș mai înalt. Între localitățile Doi Mai și Vama
Veche, există teoretic o altă Rezervație naturală
integrală (terestră și maritimă) dar practic, lipsa de fonduri
pentru rezervație și de informare a publicului duce, vara, la
exploatarea și poluarea intensivă și a acestei porțiuni sudice a
litoralului românesc.
Partea acvatică a litoralului românesc (marea și limanele) se
întinde pe aproximativ 39.940 de kilometri pătrați, constând
din[3]:

 ape interioare (limanele) – 892 de kilometri pătrați,

 apele maritime teritoriale – 4.487 de kilometri pătrați,
 zona contiguă a apelor teritoriale – 4.460 de kilometri
pătrați, și
 zona economică excluzivă – 30.100 de kilometri pătrați.
Geologie și istorie naturală[modificare | modificare sursă]

Harta geologică a litoralului românesc, actualizată după Gr.

Cobălcescu, N.A. Constantinescu, Const. Teodorescu (1910).

Evoluția geomorfologică a Deltei Dunării din Antichitate până în

zilele noastre.
Unitățile geomorfologice ale litoralului românesc corespund cu
istoria sa geologică[4]:

 Delta Dunării și complexul Razim-Sinoe, precum

și limanele despărțite de mare prin cordoane
litorale (Siutguiol, Techirgiol, Tatlageac...) sunt construcții
recente, post-glaciare, formate prin acumularea de nisip și
de aluviuni dunărene după stabilizarea, aproximativ acum
7000 de ani, a nivelului Mării Negre. Delta cuprinde vaste
 suprafețe aluvionare inundabile pe care cresc stufărișuri și
păduri, din care se formează plaurii, despărțite fie prin prin
grinduri cu dune de nisip formate de-a lungul fostelor țărmuri
maritime, fie prin grindurile fluviale formate de brațele
Dunării; aceste suprafețe aluvionare inundabile includ lacuri
de apă dulce (în delta fluvială, la apus) sau sălcâie (în delta
maritimă, în răsărit). Complexul Razelm-Sinoe nu cuprinde
decât suprafețe acvatice, inițial golfuri de mică adâncime ale
mării, despărțite între ele prin grinduri cu dune de nisip
(perisipuri) ; printre ele, grindulChituc are o lungime de 24
km si o lățime de la 0.5 km până la 4 km, ocupând o
suprafață de 5425 ha și o inălțime cuprinsă între 2 și 3 m.
 mai la sud, coasta cu faleze și plaje se compune din
strate calcaroase orizontale din Miocenul sarmațian,
formând promontorii stâncoase, acoperite cu straturi groase
de loess cuaternar adus de vânturi în decursul perioadelor
glaciare din ultimele două milioane de ani, și puternic
erodate în fazele interglaciare mai calde ; sub aceste strate
se găsesc gresii, marne și calcare din Jurasicul-superior
(barremian). Evoluția paleogeografică și acțiunea factorilor
modelatori au dus la formarea unor unități de relief
caracterizate prin structură de podiș cu altitudine redusă.
În partea mijlocie a litoralului românesc, Podișul Litoralului
situat în dreptul limanelor Razelm-Sinoe-Corbu-Tașaul (cu
altitudine de 85-175 m) prezintă o terasă de abraziune maritimă
de 55-85 m. Relieful caracteristic pentru banda mai joasă
situată între această terasă și mare, este format din forme de
eroziune fie marină (faleze marine preistorice, insule tectono-
abrazive, faleze marine actuale), fie lacustră (falezele actuale,
sculptate in depozite loessice, calcare și șisturi verzi), și din
forme de acumulare marină și lacustră (cordoane litorale zise
grinduri sau perisipuri și trepte joase inundabile). Relieful treptei
înalte, la apus de terasă, este constituit în două terase de
abraziune marină cu altitudinea de 35-55 m si 55-85 m, cu
aspect de poduri ușor ondulate, presărate cu martori de
eroziune. Aceste terase, acoperite de o cuvertură de depozite
de loess, sunt martorele unor perioade mai vechi, interglaciare,
din ultimele două milioane de ani, când nivelul mării era mai
ridicat decât astăzi cu înălțimile respective. Formele de
acumulare marină și lacustră sunt recente (cel mult 2200 de
ani), fiind situate între litoralul antic și cel actual al mării Negre.