Dimenisiunea geopolitica a marii Negre

1. Dimensiunea geografica
Marea Neagră este o mare semiînchisă din bazinul atlantic, componentă a Mării Mediterane, de care se leagă prin
mările Marmara şi Egee şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este situată între Europa şi Asia (40º55′ si 46º32′ lat. N şi 27º27′ si
41º42′ long. E), într-o regiune în care platformele stabile străvechi intră în contact cu munţii tineri generaţi de
orogeneza alpină. Graniţa stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz şi Strâmtoarea Bosfor taie această
mare în două părţi inegale, cea mai mare parte fiind europeană.
Statele riverane Mării Negre sunt: România, Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia, Turcia şi Bulgaria.
Suprafaţa Mării Negre, estimată la 423.000 km² (421.638 km², Stanchev et al., 2011) este de aproximativ două ori
mai mare decât teritoriul României. Volumul total de apă al mării este apreciat la 547.000 km³, din care cea mai mare
parte este improprie existenţei vieţii, fiind contaminată cu hidrogen sulfurat.
Lungimea bazinului Mării Negre (vest-est), între ţărmul golfului Burgas din Bulgaria şi gura râului Inguri din
Georgia este de 1.148 km. Lăţimea maximă (nord-sud) cuprinsă între Oceakov (Ucraina) şi Capul Ereğli (Turcia) este
de 610 km, iar lăţimea minimă pe meridianul extremităţii de sud a Peninsulei Crimeea (Capul Sarici), de 263 km.
Adâncimea medie a Mării Negre este de 1.271 m. Adâncimea maximă atinge 2.212 m (către partea central-sudică,
într-un punct situat la 111 km de ţărmul sudic, pe linia care uneşte Capul Chersones (Ucraina) cu Capul Kerempe
(Turcia); în apropiere de Yalta 2.206 m.
În cadrul structurii reliefului submarin al Mării Negre se deosebesc patru zone distincte, distribuite relativ neuniform:
şelful (platoul continental), taluzul (abruptul), piemontul (bazinul de adâncime) şi câmpia abisală.
– Şelful (platoul continental), ocupă 29,9% (127.000 km²) din suprafaţa cuvetei marine şi are o largă dezvoltare în
partea de nord-vest a Mării Negre, între Crimeea şi Delta Dunării, unde lărgimea sa depăşeşte 180 km. În lungul
coastelor Turciei, litoralului georgian, sudul şi estul Peninsulei Crimeea, lărgimea acestuia rar depăşeşte 20 km. În
general, adâncimea şelfului este delimitată de izobata de 100 m, dar în sudul Crimeii şi a Mării Azov, panta
continentală începe la o adâncime mai mare, de circa 130 m. În zona de nord-vest a şelfului, sunt prezente unele albii
relicte, care sunt însă în mare măsură îngropate sub sedimente.
– Taluzul (abruptul) platoului continental, prezintă în Marea Neagră două caracteristici diferite: o pantă abruptă,
brăzdată de numeroase canioane submarine, caracteristică platoului continental îngust din dreptul coastelor Turciei,
Georgiei şi Rusiei, inclusiv vestul Peninsulei Crimeea şi o pantă mai domoală cu mai multe canioane submarine care
mărgineşte zonele cu platou continental, extins în vestul şi nord-vestul Mării Negre. Taluzul continental se desfăşoară
între izobatele de 180-200 m (în partea superioară) şi 1.000 şi 1.500 (în partea inferioară) şi reprezintă 27,3% (115.000
km²) din suprafaţa totală a mării.
– Piemontul, ocupă 30,6% (129.000 km²) din suprafaţa bazinului Mării Negre şi reprezintă zona de tranziţie dintre
taluzul platoului continental şi câmpia abisală. O formaţiune specifică din acest areal este reprezentată de conul de
aluviuni al Dunării, ce se extinde pe direcţia nord-vest – sud-est şi traversează câmpia abisală. Profilurile seismice
indică faptul că acesta este compus din sedimente transportate de râurile mari din nord-vestul Mării Negre: Nipru,
Bug, Nistru şi Dunăre.
– Câmpia abisală (zona adâncă), se găseşte la o adâncime de sub -1.500, în centrul Mării Negre, unde ocupă o
suprafaţă de 12,2% (52.000 km²). Este mai dezvoltată în partea vestică a mării, datorită unei dezvoltări mai accentuate
a curenţilor de turbiditate din această zonă.
Ţărmurile Mării Negre sunt puţin dantelate. Pătrunderea uscatului în mare se face, de obicei, pe distanţe scurte, sub
formă de capuri. Între acestea, golfurile au deschideri largi, ceea ce le imprimă caracterul de băi şi sunt puţin prielnice
adăpostirii vaselor pe furtună (Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun), sau sunt colmatate la
ieşire de curenţii orizontali şi transformate în limane (Limanul Nistrului). Cele mai pronunţate capuri care pătrund spre
larg, sunt marcate cu faruri ca repere pentru navigaţie. Pe litoralul vestic se fac remarcate capurile: Midia, Tuzla,
Şabla, Caliacra, Emine şi golfurile Burgas şi Varna de la ţărmul bulgar.
În general coastele estice şi sudice ale mării sunt înalte, datorită lanţurilor muntoase care înaintează până în zona
litorală. Zonele costiere nordice şi nord-vestice se prezintă de obicei ca şesuri mai mult sau mai puţin înalte
(fragmentate de văi), care în unele locuri se termină cu faleze, iar în alte locuri cu cordoane litorale ce despart
limanurile de mare. Coastele sud-vestice, mai coborâte în sectorul Rumeliei, se înalţă treptat până în zona Burgasului,
datorită apropierii munţilor Balcani.
Singura peninsulă mai mare, care şi schimbă mult configuraţia generală a liniei ţărmului este Crimeea, „împărţită“ cu
Marea Azov. În nordul ei se găseşte o câmpie joasă, iar către sud Munţii Crimeii (1.545 m, Vf. Roman-Kosh), care au
o origine geologică foarte veche în raport cu zonele din împrejurimi. Istmul Perekop, o fâşie îngustă de teren cu
lăţimea de 5-7 km, leagă Crimeea de continent.
Din cauza proceselor dinamice permanente de transformare a liniei de coastă, datele lungimii acesteia nu sunt
constante. În funcţie de dată, autori şi metoda prin care s-a calculat lungimea ţărmurilor, au fost emise valori cuprinse
între 4.020 km şi 4.790 km. În anul 2011 cercetătorii bulgari de la Institutul de Oceanologie din Varna, utilizând
imagini şi măsurători efectuate cu ajutorul sateliţilor au stabilit că lungimea totală a ţărmurilor Mării Negre este de
4.869 km, din care 1.756 km pe teritoriul Ucrainei, 1.700 km în Turcia, 421 km în Rusia, 414 km în Bulgaria, 322 km
în Georgia şi 256 km în România.
Marea Neagră este foarte săracă în insule. În apropierea coastei de nord-vest şi chiar în sud sunt situate câteva insule
stâncoase şi numeroase insule-barieră nisipoase, spituri şi bariere lagunare specifice: Kosa Tuzla (Kerci), Tendrivs’ka
Kosa, Dzharylgach, Mayskiy, Berezan, Insula Şerpilor şi altele aparţin Ucrainei; Insula Sacalin creată de Dunăre,
aparţine României; Nessebar, Sf. Anastasia (Chernomorets), Sf. Kiril, Sf. Ioan, Sf. Petru (Sozopol) şi Sf. Toma (Duni)
aparţin Bulgariei; Kefken, Giresun, Insula Mare şi Insula Iepurilor (Amasra), aparţin Turciei. Cea mai cunoscută este
Insula Şerpilor, care are lungimea de 660 m, lăţimea de 440 m şi înălţimea maximă de 60 m. În partea centrală şi
estică nu se găseşte nici o insulă sau vreo ridicatură mai importantă a fundului mării.
Bazinul hidrografic al Mării Negre are o poziţie asimetrică: cea mai mare parte, adică 82%, ocupă centrul şi sud-estul
Europei, restul de 18% cuprinde nordul peninsulei Anatoliei şi vestul regiunilor caucaziene şi transcaucaziene.
Numeroasele cursuri de apă care se varsă în Marea Neagră au o dispunere radiară şi lungimi variate. Regimul lor
hidrologic diferă potrivit regiunilor pe care le străbat. Pe coasta nord-vestică se varsă cele mai multe râuri: Nistrul
(1.411 km), Niprul (2.285 km), Bugul (857 km), ale căror guri au fost transformate în limanuri, mai spre sud, fluviul
Dunărea (2.860 km), iar în Bulgaria, Provadiyska (119 km) şi Kamchya (244 km). Un aport important de apă este
primit de Marea Neagră de la Don (1.950 km) şi Kuban (870 km), prin intermediul Mării Azov. Pe coasta sudică, în
Turcia, se varsă în mare: râurile Sakarya (824 km), Kızılırmak (1.350 km) şi Yeşilırmak (418 km). Alte ape care se
mai varsă în Marea Neagră sunt Ҫoruh (438 km) în Armenia turcească, Rioni (327 km) şi Inguri (213 km) în Georgia.
Marea Neagră comunică cu mările imediat învecinate prin strâmtorile Bosfor şi Kerci.
Strâmtoarea Bosfor are o lungime de aproximativ 31 km şi o lăţime cuprinsă între 3,329 km la intrarea dinspre
Marea Neagră şi 2,826 km la ieşirea spre Marea Marmara. Sectorul cel mai îngust (Așiyan-Kandilli), nu depăşeşte 700
m. Adâncimea în strâmtoare variază între 13 m (Așiyan) şi 110 m (între Kandilli şi Bebek). Împreună cu Strâmtoarea
Dardanele realizează legătura Mării Negre cu Marea Mediterană, asigurând un schimb activ de ape, care influenţează
profund întreaga structură şi funcţionare a acvatoriului pontic.
Strâmtoarea Kerci face legătura dintre Marea Neagră şi Marea Azov. Are o lungime de 45 km, o lăţime care variază
între 4,5 şi 15 km şi adâncimea cuprinsă între 10 m (la capătul nordic) şi 18 m (la capătul sudic). Importanţa
Strâmtorii Kerci este mult mai redusă în comparaţie cu Bosforul, datorită dimensiunilor mici ale Mării Azov şi
aportului fluvial mai scăzut, după amenajarea hidrotehnică a fluviului Don.

2. Interesele actorilor locali

Romania - În primul rând, datorită “enclavării” şi a depărtării faţă de Ocean, Marea Neagră are un “hinterland” imens
şi important. A doua trăsătură importantă este aceea că se află situată la confluenţa, pe de o parte, a două religii,
creştinismul şi islamismul şi, pe de altă parte, a două familii de popoare, slave şi turcice. Ca urmare a acestor două
trăsături, o mare putere contemporană, Rusia, şi două puteri regionale, Ucraina şi Turcia, îşi construiesc concepţiile
strategice, politice şi economice ţinând cont de această mare şi de spaţiul adiacent ei (O. Serebrian, “Va exploda estul?
Geopolitica spaţiului pontic”, pag. 10).
În acest context, importanţa Mării Negre pentru România devine esenţială. Simion Mehedinţi preciza frontoanele
naturale care încadrau dezvoltarea României de-a lungul istoriei, de o parte, muntele şi codrul, de altă parte, Dunărea
şi Marea. Dat fiind rolul acestor repere fixe şi cruciale pentru existenţa colectivă a românilor, continuă Mehedinţi,
orice om politic trebuie să preia tripla îngrijorare, a munţilor, a Dunării şi a Mării Negre, iar acela care pierde una
dintre cele trei laturi ale îngrijorării îşi expune ţara la primejdii. Între procesul de formare a statului român şi existenţa
Dunării se poate stabili o legătură de substanţă; tot astfel, “epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunea
înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a nimerit să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele
civilizaţiei mediteraneene” (“Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea”, pag. 18).
Gheorghe I. Brătianu avansează ipoteza că una dintre cele mai mari provincii istorice româneşti, Moldova, a apărut
din nevoia de a organiza “drumul către mare”: “drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o
poporul român” (“Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942”, pag. 28). România are interese maritime, deci ea trebuie
să cerceteze toate consecinţele care decurg din această poziţie şi să includă obligatoriu în calculele sale geostrategice
două poziţii-cheie: sistemul strâmtorilor, un gen de prelungire a gurilor Dunării, pentru că strâmtorile duc navigaţia
dincolo de Marea Neagră şi Crimeea, deoarece cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Lungimea vecinătăţii
noastre cu marea a variat de-a lungul timpului.
În general, putem spune că această vecinătate a fost într-o relaţie directă cu statutul Moldovei dintre Prut şi Nistru.
Până în 1812, ţărilor româneşti, Moldova şi Muntenia le-a aparţinut şi partea de nord a Mării Negre care cuprinde
Cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (două puncte strategice extrem de importante). În 1812 acest teritoriu a fost ocupat de
către Rusia, în înţelegere cu Turcia, evident, Geopolitica România: poziţie geografică, poziţie geopolitică 59 cu
porţiunea de litoral corespunzătoare din sudul acestei provincii. După 1918, Basarabia a revenit la ţara-mamă,
România. În 1940 a fost iarăşi ocupată de Uniunea Sovietică. După război, Stalin i-a dat denumirea de Moldova
Sovietică, dar a luat sudul provinciei, cea care se învecina cu marea şi a dat-o Ucrainei. Astfel că porţiunea de sud a
Republicii Moldova (a teritoriului dintre Prut şi Nistru) aparţine şi astăzi- fără vreun drept istoric- Ucrainei. Locurile şi
reperele geografice nu au aceeaşi valoare geopolitică în toate perioadele de timp. Valoarea geopolitică variază în
funcţie de evoluţiile din zonă, de intensitatea comerţului şi a vieţii economice.
Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte în zilele noastre din mai multe motive. Datorită plasării geografice, ea a fost
considerată un timp o mare închisă, care nu are importanţă strategică. S-a sustras acestui statut, în primul rând prin
creşterea importanţei comerciale a Dunării, şi, în al doilea rând, prin descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea
Caspică. Acestea vor trebui transportate spre Europa şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea
Neagră. Dacă ne uităm la principalale rute de transport ale acestor bogăţii, ne apare limpede că portul rusesc
Novorosiisk creşte foarte mult în importanţă. De aici, rutele de transport pot să urmeze direcţii diferite: direct cu
tancurile spre Bosfor şi Dardanele sau cu tancurile de petrol spre Constanţa.
În afară de creşterea reputaţiei, consolidarea rolului în deciziile ce afectează regiunea, aceasta ar aduce Bucureştiului
şi beneficii practice în afaceri. Nu e nici un secret, că România are produse de petrol și gaze pe coasta Mării Negre –
care ajung pentru acoperirea a mai mult de 70% din consumul de energie al țării. Nu demult, în vara 2014, Compania
“OMV Petrom” a anunțat despre descoperirea de noi depozite de hidrocarburi în Marea Neagră. Acum ţine cercetarea
lor și în caz de o rentabilitate comercială și prezenţa de investiții de aproximativ 100 de milioane de euro în termen
de 3-4 ani, se prevede începerea producerii industriale. În același timp a atrage astfel de investiții într-o regiune
instabilă,va fi destul de dificil, de acea România este extrem de cointeresată de faptul, ca situația din regiunea Mării
Negre să fie stabilă și ca situația care a apărut în jurul Zonei Scitice (a cărei explorare trebuia să o facă consorțiul
companiilor "Shell", "OMV Petrom" și "Nadra Ucraina", condusă de "ExxonMobil» în sectorul ucrainean al Mării
Negre, dar suspendată din cauza anexării Crimeii de către Rusia) să nu să se repete din nou. Toate argumentele expuse
mai sus, precum și solidaritatea europeană pe deplin motivează România la aprofundarea și extinderea cooperării cu
Ucraina. Deci, Bucureștiul trebue să-şi ţină seama că inițiativele lui în regiune vor fi mai marcante cu condiția ca
România să continue politica de sprijin a Kievului.
Prioritățile parteneriatului Ucraina-România pot deveni: cooperarea în asigurarea securității în zona Mării Negre,
proiectele comune de cercetare a depozitelor de resurse naturale în Marea Neagră, crearea de întreprinderi industriale
mixte, elaborarea de programe comune ecologice, intensificarea cooperării transfrontaliere, consolidarea contactelor
inter-parlamentare și inter-guvernamentale, schimburile în domeniile științifice și culturale, aprecierea influenței a
societăților civile în în ambele ţări. Este evident că, primordiale sunt iniţiativele de securitate. România, alături de
ţările Baltice și Polonia, poate fi o voce fermă în structurile NATO și UE. La rândul său, și Kievul ar trebui să depună
unele eforturi pentru acest lucru. Un domeniu important de cooperare bilaterală poate fi dialogul pe problemele unui
model instituțional de securitate regională și cooperare în regiunea Mării Negre, incluzând posibilitățile existente de
inițiative regionale și organizații (OCEMN, BLACKSEAFOR, Inițiativa privind cooperarea economică în Europa de
Sud-Est, Procesul de cooperare în Europa de Sud-Est etc). Tandemul Ucraina-România ar putea dubla potențialul de
influență al ambelor părţi.
Astăzi, înţelegând problema de determinare a priorităților de cooperare internațională în regiunea Mării Negre, în
contextul dorinței de a avea o securitate regională mai durabilă, stabilitate politică și dezvoltare economică, credem că
devine mai actuală strategia care ar avea la bază următoarea atitudine:

(1) elaborarea în comun și punerea în aplicare cu partenerii din OCEMN, GUAM și în colaborare cu Uniunea
Europeană, NATO și Statele Unite a următoarelor măsuri:
- contracarea politicii voluntariste neo-imperială rusească și prevenirea creșterii în continuare a rolului Rusiei în
regiune;
- contracararea militarizării consolidate a bazinurilor Mării Negre și a Mării Caspice, revenirea la ideea de
demilitarizare a regiunii, cel puțin - pe termen scurt – până la înghețarea de către statele subregiunilor a acțiunilor de
consolidare a capacităților militare, unei discuții sincere și deschise atât la nivel de experți, cât şi la nivel politic;
- consolidarea încrederii între părți, care a fost subminată de o serie de pași proprii, a unor paşi necugetaţi inspirați
din extern, care au adus la consolidarea unor proiecte irealizabile, la o practică de "joc dublu". Aceasta a influenţat
distructiv cooperarea și parteneriatul regional;
În domeniul de securitate din regiunea Mării Negre, atât pentru Kiev, cât și pentru București, pare la fel de importantă
nu doar problema de dezvoltare izolată a organizațiilor internaționale și a proiectelor, dar şi cooperarea lor,
coordonarea obiectivelor și a măsurilor, reunirea de capacități și resurse. În acest sens, ambele părți ar trebui să acorde
un rol egal consolidării pozițiilor și coordonării eforturilor la nivel bilateral și multilateral. În domeniul cooperării de
afaceri Ucraina și România trebuie permanent să dea asistență întreprinderilor sale în stabilirea de contacte directe cu
parteneri potenţiali, să încurajeze întreprinderile de participare la expoziții și prezentări, care se organizează în țara
parteneră. Ambele părţi trebuie pe deplin să se folosească de posibilităţi, care au apărut după semnarea Acordului de
asociere între Ucraina și UE. Printre altele, Kievul și Bucureștiul trebuie să adopte abordări coordonate în domeniul
ecologic și al protecției mediului pentru a rezolva problemele transfrontaliere existente în conformitate cu acordurile
internaționale în vigoare, la care sunt parte ambele. Esenţială, în acest context, e realizarea iniţiativei privind
introducerea unui sistem de monitorizare comună a mediului din bazinul Dunării. Aceasta concomintent va aduce o
contribuţie la îmbunătăţirea mediului din regiune și soluționarea problemelor care decurg din acuzațiile reciproce.
La sfârșit, încă o dată despre resursele energetice. Sectorul de nord-vest al Mării Negre conține depozite de hidrați de
metan. În general, în Marea Neagră sunt după diferite estimări făcute în perioade diferite și în diferite țări din regiunea
Mării Negre. Prognozele indica între 45 și 75 de trilioane de metri cubi de gaze naturale. Datorită „revoluției gazului
lichefiat”, observăm sporirea interesului la hidrații de gaz atât în unele țări ale EU, cât și în Ucraina. Încă din 1993,
Guvernul Ucrainei a aprobat programul „Hidrații de gaz din Marea Neagră”, care a prevăzut lucrări mari de cercetare
geologică și crearea tehnologiilor de extragere. Au fost efectuate studii seismice, realizate câteva expediții științifice.
Dar criza economică din anii `90, lipsa de finanțare și neputința guvernelor de a realiza programe de termen lung, au
stopat dezvoltarea perspectivei hidraților de gaz în Ucraina. În prezent pe fondul succesului japonez din anul 2013 –
prima extragere experimentală a gazului natural din depozite de hidrați de metan – se observă în țările dezvoltate ale
lumii o atenție ridicată acestei teme. Şi Ucraina nu a devenit o excepție. În sectorul ucrainean din Marea Neagră există
un potențial semnificativ de hidrați de gaz (până la 7 trilioane m3), ceea ce a fost încă odată confirmat în cadrul
expediții comune ucrainene-germane din anul 2010, cu nava germană de cercetare „Maria S. Merien”.
Astfel, Ucraina, România și Bulgaria împreună posedă de resurse prognozate de gaze în forma de hidrați de metan în
Marea Neagră. Aceasta ar putea deveni un fundament pentru cooperarea multilaterală în regiune cu perspectiva de
finanțare în cadrul unor programe corespunzătoare ale UE. De acea este important să reţinem că perspectiva de
extragere a hidraților de gaz, care acum seamănă mai mult cu un exerciţiu de experiment ştiințific, poate deveni un
următor val al revoluției în domeniul gazelor. De asemenea trebuie luate în consideraţie și posibilitatea livrării inverse
de gaze din regiunea Caspică în România şi de tranzit prin România în Ucraina. Desigur, trebuie spus că în cazul în
care până la sfârșitul acestui deceniu România va reuși să soluționeze problema aprovizionării cu gaze prin
exploatarea platoului său continental, atunci gazele din regiunea Caspică nu vor mai fi actuale pentru țară. Cu atât mai
mult, că acele capacităţi ale conductelor balcanice vor fi în mare măsură libere.

Cel puțin, teoretic, există o astfel de opțiune. De asemenea, aceasta va fi util și Moldovei, care e mai mult dependentă
de livrările de gaz rusesc în comparație cu Ucraina și România. Există însă o mare probabilitate ca Rusia să facă
eforturi de prevenire a tranzacţiei de gaz din Mărea Caspică în UE prin traseul Caucazului de Sud și Turcia. Acest
gaz este concurent gazului rusesc pe piața UE, de acea există o mare probabilitate de destabilizare a situației în
Caucazul de Sud și Marea Caspică cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a marilor proiecte de investiții în
dobândirea gazelor și a ridicării infrastructurii de transportare. Agresiunea rusească împotriva Ucrainei, pe teritoriul
căreia și pe platoul adiacent unde au fost începute unele proiecte mari de investiții pentru exploatarea depozitelor de
gaze tradiționale și neconvenționale, confirmă probabilitatea unui astfel de scenariu. Deci, Ucraina și România, în
colaborare cu Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, trebuie să depună eforturi semnificative pentru
prevenirea și contracararea unui scenariu negativ rus. În cele din urmă, în ciuda dominației a unui discurs realist,
ambele state trebuie să rămână optimiste și să nu uite de rolul societății civile. Tocmai eforturile societății civile au
creat un fundament pentru intensificarea cooperării care se desfășoară în acest moment între Kiev și București și,
evident, în viitor, inițiativele societății civile ar trebui să se bucure de mai multă susţinere. Comunitatea universitară și
cea de experți trebuie să obțină dreptul de voce în dialogul internațional al Ucrainei și României, să-şi îmbogățească
statutul de un actor mai activ cu o influență corespunzătoare în domeniul cooperării bilaterale.

Crimeea
Motivul imediat ține de maturizarea a ceea ce literatura de specialitate numește capabilități A2/AD (anti-acces / de
interdicție regională), un fel de „antidot“ gândit să anuleze avantajele terestre, maritime, aeriene și cele din spațiu, pe
care se fundamentează modelul expediționar american. Pentru mulți dintre actorii regionali care investesc în astfel de
echipamente, miza devine aceea de a ține America la distanţă. Din multe puncte de vedere este una dintre preocupările
momentului în think-tank-uri cheie din Washington, dar și la Pentagon.
Nu în ultimul rând, dacă până de curând era considerat un lac rusesc, acum Marea Neagră are potențialul să se
transforme într-un lac anti-acces, un fel de „keep-out zone“ care poate ține prezența NATO la distanță. Deja lista de
cumpărături militare anunțată de Moscova pentru restul deceniului și asociată regiunii Mării Negre este impresionantă:
platforme S-400 și S-300, rachete Iskander, submarine din clasa Kilo, bombardiere strategice cu rază lungă de acțiune.

De ce ar fi acest lucru o amenințare nouă pentru regiune? Istoria ne arată că, atunci când o putere regională cu agendă
revizionistă devine
conștientă că a atins un anumit prag de imunitate militară, aceasta poate fi împinsă de noua conjunctură să „ciupească“
prin diverse metode, mai degrabă neconvenționale, din statu-quo-ul local. Este cazul Pakistanului, care, la adăpostul
umbrelei sale nucleare, a început să cultive tot felul de organizații teroriste care să țină India în șah în zona
Kașmirului. Sau cazul Chinei, a cărei efervescență regională recentă (revendicările teritoriale din Mările Chinei de Sud
și Est) pare corelată cu maturizarea capabilităților sale A2/AD. La adăpostul propriei sale umbrele anti-acces și
speculând criza de adecvare a modelului expediționar euroatlantic, Rusia poate încerca tot felul de scenarii în Marea
Neagră: traficul maritim și libertatea de navigație pot fi obstrucționate; poate impune o zonă de apărare și identificare
aeriană (după modelul celei chineze, impusă anul trecut în Marea Chinei de Est); pot apărea tot felul de revendicări
năstrușnice asupra perimetrelor energetice plasate în zonele economice exclusive ale statelor litorale Mării Negre. Și
așa cum ne-am obișnuit în Crimeea, în prim-planul acestor campanii se pot afla mijloace subconvenționale, care
operează sub pragul unei agresiuni tradiționale (în mările din imediata sa proximitate, China folosește flote civile
pentru a schimba geografia controlului în regiune).
Încă de la anexarea Crimeei, experții militari ai statelor membre NATO, în primul rând cei polonezi, baltici, dar și
americani, au atras atenția asupra impactului dramatic pe care acest fapt îl are asupra securității regionale. Poate că
Moscova a văzut anexarea Crimeei ca pe o dezvoltare firească a proiectului de consolidare a pozițiilor Kremlinului în
regiune, început în vara 2008, odată cu războiul ruso-georgian. Sau poate că Uniunea Euro-Asiatică fiind proiectul cu
care președintele Putin a revenit la Kremlin în 2012, în care Ucraina este o piesă centrală, Moscova și-a văzut
amenințat proiectul de faptul că ucrainenii văd viitorul țării lor în Uniunea Europeană, și nu în Uniunea Euro-
Asiatică.
Prin consecințele pe care le generează, operațiunea rusească de anexare a Crimeei va modifica raporturile de putere în
regiunea extinsă a Mării Negre. În viitor, chiar dacă o nouă bază va fi construită în apropierea portului Novorossiisk,
Crimeea, unde se află 70% din infrastructura flotei militare ruse, va rămâne pivotul central al acesteia, proiectându-i
forța până în Mediterana. Facilitățile militare din peninsulă vor fi suplimentate - președintele Vladimir Putin a promis,
cu ocazia vizitei din Crimeea de la 23 septembrie 2014, că peste 80 de noi vase vor întări capacitatea flotei ruse până
în 2020, numărul de nave și vase auxiliare urmând să urce la 206. Un gigantic program de reînarmare de 600 de
miliarde de dolari, aflat deja în desfășurare până în 2020, ar trebui să schimbe radical fața armatei ruse, inclusiv a
flotei Mării Negre, aflată în paragină după destrămarea URSS. Reînarmarea flotei va schimba balanța de putere în aria
Mării Negre, de la o ușoară superioritate a forțelor NATO (Turcia, Bulgaria, România) la superioritatea flotei militare
a Rusiei.
Anexarea Crimeei dă o lovitură serioasă potențialului naval al Ucrainei, eliminând aproape complet flota ucraineană
din Marea Neagră. Pierderea celor 50 de amplasamente din peninsulă ale armatei ucrainene a slăbit potențialul militar
al Kievului. Capabilitățile militare ucrainene sunt mai sărace nu doar cu 57 de vase ale flotei militare pierdute prin
ocuparea Crimeei de către Rusia, ci și prin scăderea cu 20% a potențialului forțelor aeriene și apărării antiaeriene a
Ucrainei. Dacă Moscova continuă implementarea Programului de Stat de Reînarmare până în 2020, iar acest program
va rămâne fără replică din partea riveranilor NATO la Marea Neagră, flota rusă va deveni cea mai importantă forță din
bazin până în 2020.

Moscova nu mai este limitată de acordul ruso-ucrainean din 1997, care reglementa staționarea unităților marine
militare ruse în Crimeea. Iar banii cheltuiți cu plata arendei către Kiev, 97 de milioane de dolari SUA, vor fi acum
investiți de Moscova în alte programe militare. De altfel, bugetul Apărării va crește în 2015 la 4,2% din PIB, ceea ce
reprezintă un record pentru perioada de tranziție. Mai mult decât atât, bugetele serviciilor secrete îl dublează practic pe
cel al Apărării. Pentru comparație, în 2013, bugetul Apărării era de 3,2%, iar în 2014 de 3,4%. Programul militar al
Rusiei presupune refacerea a zeci de baze militare și aeroporturi abandonate după prăbușirea Uniunii Sovietice, ca și
construirea de noi garnizoane militare nu doar în Crimeea, ci și în Belarus sau Kîrgîzstan.
Din februarie 2013, exercițiile Armatei Ruse se țin lanț, unul după altul, parcă fără pauză. Durata manevrelor este tot
mai lungă, iar resursele umane, echipamentele militare, tehnica de luptă implicate în aceste exerciții sunt tot mai mari.
De exemplu, Vostok (Est) – 2014, desfășurat în septembrie în Orientul Îndepărtat al Rusiei, a implicat, potrivit datelor
oficiale, 150.000 de soldați, din care 6.500 de rezerviști, 1.500 de tancuri, 4.000 de mașini de luptă blindate, 632 de
avioane și elicoptere și 84 de nave militare. Dacă aceste manevre s-au desfășurat la Oceanul Pacific, în aceeași
periodă, dar la Kaliningrad, au avut loc exerciții tactice pentru flota Mării Baltice, cu participarea a 1.000 de soldați și
280 de vehicule de luptă.
3. Interesul actorilor internationali
otodata, intr-un sistem international multipolar au fost re/descoperite si scoase in evidenta multe probleme inghetate
sau inexistente pe vremea cand Uniunea Sovietica avea o influenta majora in acest spatiu.
Problemele redescoperite au fost cele interetnice. Stalin a avut ideea de a incurca lucrurile si a gandit sa faca cateva
miscari considerate protective nu numai pentru epoca sa, dar si pentru cele care vor urma. Stramutarile populatiilor
dintr-un loc in altul, modificarile granitelor republicilor sovietice, menite sa asigure stabilitatea U.R.S.S.- ului, au dus
la implozia acestuia, la conflicte militare (intre Armenia si Azerbaidjan) si la neintelegeri ce tindeau sa escaladeze in
lupte armate (intre Ucraina si Federatia Rusa). Si, de parca opera lui Stalin nu era indeajuns, Federatia Rusa si-a
catapultat cadrele externe formate pe timpul Uniunii Sovietice in zone sensibile din punct de vedere istoric si etnic ale
republicilor ex- sovietice, acestea autoproclamand acolo republici independente, insa nerecunoscute la nivel
international. Din aceasta cauza, Georgia (cu Abhazia, Adjaria si Osetia de Sud) si Republica Moldova (cu
Transnistria) s-au trezit in astfel de conflicte, menite sa distruga stabilitatea statala si sa mentina dependenta acestor
state de Federatia Rusa, un alt stat care s-a luptat cu secesionismul. Constituind un amalgam de republici si regiuni
diverse din punct de vedere identitar, Federatia Rusa s-a trezit cu intentia Ceceniei, o mica republica caucaziana
islamica, de a parasi federatia. Puterea centrala a reactionat prompt, mai ales ca pericolul unor miscari asemanatoare in
zona era imens si in urma a doua razboaie cecene a recastigat se pare influenta, insa viitorul este incert. In cele din
urma, Turcia s-a vazut nevoita sa faca fata rebelilor kurzi. Un conflict care nici astazi nu si-a gasit solutionarea.
Astfel, Regiunea extinsa a Marii Negre s-a transformat intr-un cadru de conflicte interetnice si geopolitice permanente,
ce presupune frontiere nesigure si state slabe, precum si numeroase amenintari la adresa securitatii europene si chiar
internationale, cauzate fiind de traficul ilicit (armament si persoane) de armament si de proliferarea crimei organizate
transnationale.
Alte amenintari au aparut insa odata cu modificarea sistemului international. La adresa securitatii occidentale si
mondiale au fost identificati noi factori perturbatori, teroristii islamici si statele orientale care-i sustin, iar Marea
Neagra a devenit un centru strategic esential pentru actiunile din acele zone, in vederea combaterii terorismului si
democratizarii lor.
Competitia comerciala energetica
Si, ca o adevarata cireasa de pe tort, conflictul geopolitic de la Marea Neagra nu ar avea nici un farmec daca nu ar
exista dimensiunea economica, capabila sa sustina o competitie intensa comerciala si diplomatica.
Regiunea Marii Negre s-a evidentiat in ultimii douazeci de ani ca un nod comercial important, asta datorita faptului ca
se afla in apropierea bazinulului Caspic, extrem de bogat in combustibili. Drept urmare, in vederea mentinerii
securitatii energetice Federatia Rusa, SUA, UE si statele regionale au demarat o competitie comerciala si diplomatica
deosebita in jurul stabilirii traseelor hidrocarburilor.
Federatia Rusa, in calitate de important producator de petrol si gaze din regiune (si din lume), si de principalul
furnizor de gaze al tarilor UE, este direct interesata in jocul energetic din bazinul Marii Negre. Pentru Moscova “arma
energetica” reprezinta unicul mijloc de a tine sub presiune Europa si nu si-ar permite sa-l piarda.
In schimb, UE este exasperata in vederea asigurarii securitatii energetice si depune eforturi multiple in acest sens.
Exasperarea europeana este cauzata de faptul ca Rusia a dovedit in dese randuri ca nu este un partener de incredere,
fiindca in disputele cu vecinii (Ucraina si Belarus) a apelat la masuri dure sinonime stoparii livrarii de gaz. O noua
ratiune impune UE diversificarea accesului la resursele energetice, iar bazinul Caspic reprezinta o solutie viabila in
acest context. In efortul sau este sustinuta de SUA, care dupa ce a reusit asigurarea securitatii energetice a Israelului
prin conducta Baku- Tblisi- Ceyhan, acum sustine proiectul gazoductului Nabucco pentru a reduce din potentialul de
amenintare rus la adresa UE. Proiect care la momentul de fata este amenintat serios de o contraoferta ruseasca, South
Stream, ce vizeaza transportarea gazului direct din Federatia Rusa prin Marea Neagra spre Bulgaria si cu ramificatii in
Italia si Austria.
In acest conflict de interese energetice, cu profunde valente diplomatice si politice, in care Federatia Rusa nu concepe
sa-si piarda suprematia, UE, cu ajutorul SUA insa cu nenumarate ezitari, vrea sa devina mai putin dependenta de gazul
rusesc, Turcia, Romania si Bulgaria se simt actori regionali importanti, iar Georgia si Azerbaidjanul vor sa dea
oarecum o palma Rusiei, Ucraina pare a fi lasata in afara tuturor proiectelor. Un lucru insa este cert, ca in ciuda tuturor
intereselor private toti actorii implicati in regiune trebuie sa joace ca parteneri si nu ca rivali cum s-a intamplat pana
acum.
Jucatorii strategici la Marea Neagra si interesele de securitate
Federatia Rusa este un jucator strategic relevant in cadrul Regiunii extinse a Marii Negre. In esenta, Federatia Rusa
este un actor previzibil, cu o pozitionare distincta in raport cu statele si problemele din regiune. Conform traditiei
diplomatice isi prezerva dreptul de influenta in zona Caucazului, Balcanilor si a Marii Negre. Pentru ea aceste zone
sunt importante in vederea asigurarii securitatii si lupta pentru mentinerea statu-quo-ului actual. De aceea orice
initiativa din zona straina Rusiei este rau perceputa si reactioneaza pe masura: cu intreruperi de gaz, cu propunerea
unor proiecte alternative, cu mentinerea unor situatii geopolitice complicate (in cazul Georgiei si Republicii Moldova)
sau cu tentativa de a impiedica apropierea NATO si UE de granitele sale.
SUA este interesata de zona Marii Negre mai ales din punct de vedere geostrategic. Pozitionarea sa in aceasta regiune
s-a nuantat mai ales dupa 11 septembrie 2001. Declarand razboi impotriva terorismului, Regiunea extinsa a Marii
Negre a constituit imediat un pivot catre statele din Orient care incurajeaza acest fenomen. Totodata SUA a fost
interesata de solutionarea problematicilor regionale cu potential destructiv. In acest sens SUA a reusit treptat sa
infiltreze NATO in regiune, sa asigure securitatea energetica a Israelului, sa-si instaleze baze militare in Romania si
Bulgaria, sa ofere un stimul proceselor democratice din zona, iar pentru viitor mizeaza pe cartea independentei
energetice a Europei.
Initial, UE nu a avut motive temeinice sa se orienteze catre problemele din spatiul pontic: contrabanda, traficul ilicit,
democratii neconsolidate, frontiere nesigure. Insa ultima extindere, cu Bulgaria si Romania, a plasat-o in miezul
acestor probleme, care prin esenta lor reprezentau un factor real de amenintare la adresa securitatii europene. In plus,
resursele energetice ale bazinului Caspic si experientele neplacute cu Federatia Rusa (crizele gazelor) i-a determinat
pe oficialii de la Bruxelles sa recurga la ideea diversificarii retelelor de alimentare cu gaze.
Adepta unor mijloace specifice liberalismului institutional, UE a recurs la aprofundarea cooperarii cu si intre statele
Regiunii extinse a Marii Negre si promovarii valorilor si normelor europene. Mai concret, Bruxelles- ul a largit
Politica Europeana de Vecinatate si a lansat doua proiecte menite sa contribuie la securitatea si consolidarea cooperarii
regionale: Sinergia Marii Negre si Parteneriatul Estic. O alta actiune importanta a UE a fost si este in continuare
monitorizarea si securizarea granitelor din proximitatea sa. Misiunea EUBAM, de la frontiera moldoveano- ucraineana
a reprezentat un real succes in combaterea crimei organizate si traficului ilicit. Per ansamlu, implicarea UE in
Regiunea extinsa a Marii Negre are efecte pozitive, insa chestiunea securitatii energetice europene inca nu a fost
rezolvata. Drept dovada proiectul gazoductului Nabucco a inceput greu si ramane de domeniul viitorului.
Jucatorii regionali la Marea Neagra si consolidarea cooperarii
Bulgaria, Grecia, Republica Moldova, Romania, Turcia, Ucraina (luate in ordine alfabetica) si tarile caucaziene in mai
mare sau mai mica masura sunt actorii regionali din zona extinsa a Marii Negre. Interesele acestor state sunt diverse:
mentinerea securitatii (Georgia si Ucraina), intarirea pozitiei economice (Azerbaidjan si Turcia) sau afirmarea pozitiei
la nivel euro- atlantic (Bulgaria si Romania). Cu toate acestea statele din Regiunea extinsa a Marii Negre converg spre
un interes comun si anume intarirea cooperarii inter- regionale, destinata sa asigure stabilitatea, securitatea si
prosperitatea zonei.
Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN) a constituit primul cadru de cooperare in bazinul pontic.
Organizatia insa si-a dovedit rapid ineficienta din cauza factorului rus. In cadrul OCEMN Federatia Rusa are o
pondere semnificativa si foloseste adeseori instrumentul consensului pentru a bruia luarea unor decizii. Numeroasele
propuneri de a reforma organizatia sau de a stabili proiecte clare care sa consolideze cooperarea la Marea Neagra,
inclusiv romanesti, nu au putut trece peste acceptul Moscovei. Totusi, in ultimul timp, statele membre OCEMN au
reusit sa ia doua decizii importante in vederea crearii unui spatiu pontic integrator: autostrada inelara si magistrala
Marii Negre. In afara proiectelor convenite in cadrul OCEMN, UE propune asistenta financiara pentru dezvoltarea
“coridoarelor maritime”. O discutie pe acest subiect va avea loc in cadrul unei conferinte la Constanta si se asteapta ca
unele state riverane Marii Negre sa devina mai interesate de initiativa europeana.
Tinand cont de un trecut istoric turbulent si de un prezent geopolitic pe masura, discutiile si proiectele integratoare
comune sunt binevenite. Acestea pot pune cu adevarat bazele unui spatiu stabil in Regiunea extinsa a Marii Negre, iar
Moscova cand va renunta la a spune “nu” va avea un rol determinant in acest sens.