Geopolitica peninsulei Balcanice

1. Dimensiunea geografica a peninsulei

Istorie - Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman a devenit forța stăpânitoare în zonă, deși leagănul
puterii turcești se afla în Anatolia. În ultimii 550 de ani, datorită frecventelor războaie otomane în Europa duse în
această zonă, ca și datorită izolării Imperiului Otoman față de curentul principal al dezvoltării economice, (reflectată
prin schimbarea centrului de greutate politic și economic din Levant către Oceanul Atlantic), Balcanii au devenit
partea cea mai slab dezvoltată a Europei.
Națiunile balcanice au început să-și recâștige independența în secolul al XIX-lea, iar în perioada 1912 – 1913, o
alianța zonală, Liga Balcanică, a învins Turcia în războaiele balcanice, reducându-i teritoriul european la ceea ce este
azi. Primul Război Mondial a izbucnit în 1914 datorită asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand de Austria în Sarajevo,
capitala Bosniei.
După Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și comunismul au jucat un rol foarte important în Balcani. Pe
timpul Războiului rece, cele mai multe țări ale regiunii au fost conduse de guverne pro-sovietice.
În ciuda faptului că aveau guverne comuniste, Republica Socialistă Federală Iugoslavia (în 1948) și Albania (în 1961)
au ieșit din sfera de influență sovietică. Iugoslavia, condusă de Mareșalul Josip Broz Tito (1892–1980), după ce, la
început, a propus, ca mai apoi să respingă unirea într-o federație a slavilor de sud cu Bulgaria, a căutat să strângă
relațiile cu țările capitaliste vestice, ajungând, în cele din urmă, să se alăture mai multor țări din lumea a
treia în Mișcarea de Nealiniere. Pe de altă parte, Albania s-a apropiat de Republica Populară Chineză, apoi, în cele din
urmă a adoptat o poziție izolaționistă.
Singurele țări necomuniste din zonă erau Grecia și Turcia, care erau (și sunt și în ziua de azi) membre ale NATO.
La sfârșitul secolului trecut, regiunea a fost afectată de conflictul armat din republicile fostei Iugoslavii, care au avut
ca rezultat intervenția forțelor NATO în Bosnia și Herțegovina, Kosovo și Republica Macedonia. Statutul
regiunii Kosovo și a etnicilor albanezi au rămas probleme nerezolvate până în ziua de azi.
Țările balcanice controlează direct culoarul european terestru dintre Europa Occidentală și Asia de sud-vest (Asia
Mică și Orientul Mijlociu). În zilele noastre, țările balcanice au atitudini prietenoase față de UE și SUA.

Controverse
Limitele exacte ale regiunii Balcani sunt foarte dificil de stabilit, deoarece unele state (în special Slovenia, Croația și
România), popoare sau comunități din zonă nu doresc să fie considerate "balcanice". Această particularitate a
locuitorilor regiunii este uneori atât de pronunțată, încât a condus la sugestia că dorința de a depăși balcanismul ar fi
tocmai una dintre caracteristicile distinctive ale civilizației balcanice [3].
Limita nordică a peninsulei Balcanice este considerată în general a fi linia formată de Dunăre, râurile Sava și Kupa și
un segment care unește izvoarele râului Kupa cu Golful Kvarner.
Mai există însă și alte definiții ale limitei nordice a Balcanilor:
 linia râurilor Krka – Vipava – margina nordică a golfului Trieste;
 linia Nistru – Timișoara – Zagreb – munții Triglav;
 linia râului Sava – Ljubljansko polje – râul Idrijca – râul Soča.
 linia Trieste - Odessa reprezentând linia care unește punctele situate cel mai la nord în Marea Adriatică și Marea
Neagră [1]
Cea mai utilizată graniță a peninsulei este aceea a liniei Dunăre-Sava-Kupa. Ea este hotărâtă în mod arbitrar, dar poate
fi ușor recunoscută pe hartă. Această limită este justificată din punct de vedere istoric: regiunea astfel definită (plus
România, dar excluzând Muntenegru, Dalmația și Insulele Ionice) a aparținut, sau s-a aflat sub influența Imperiului
Otoman, începând cu sfârșitul secolului al XV-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Râul Kupa formează o
graniță naturală între Slovenia de sud-est și Croația, Sava împarte în două Croația și Serbia, iar Dunărea, care este al
doilea fluviu ca lungime din Europa (după Volga), formează o graniță naturală între Bulgaria, Serbia și România. La
nord de această linie se află regiunile geografice Câmpia Panonică și Munții Carpați.
Deși România, cu excepția Dobrogei, nu face parte din zona astfel delimitată, ea este inclusă în mod tradițional printre
succesorii Imperiului Otoman. Cultura română conține multe elemente balcanice.
Conform acestei delimitări, Slovenia se află la nordul Balcanilor și este considerată mai degrabă parte a Europei
Centrale. Și din punct de vedere istoric și cultural, Slovenia este mai mult înrudită cu Europa Centrală, deși cultura
slovenă încorporează numeroase elemente balcanice.
În sfârșit, limita nordică a Peninsulei Balcanice poate fi trasată și astfel ca o parte a Sloveniei și o mică parte
a Italiei (Provincia Trieste) să fie și ele incluse în Balcani.
Slovenia este, uneori, considerată țară balcanică datorită asocierii sale cu fosta Iugoslavie. Iar atunci când Balcanii
sunt descriși ca o regiune geopolitică a secolului al XX-lea, este inclusă întreaga fostă Iugoslavie (adică și
Slovenia, Istria, insulele Dalmației, Croația și Voivodina).
Justificarea istorică menționată mai sus pentru limita de nord Sava-Kupa împiedică includerea Croației în Balcani, țară
ale cărei teritorii au fost în mare parte ale Austro-Ungariei sau ale Republicii Venețiene pe timpul cuceririlor
Imperiului Otoman. Alți factori culturali și istorici leagă Croația mai degrabă de Europa Centrală decât de Balcani.

Dezavantaje: o mare heterogenitate culturală, etnica şi confesionala (de exemplu, pe teritoriul Bosniei-Herţegovina se
întâlnesc ortodoxismul, catolicismul şi islamismul, toate coroborate şi cu sistemele de valori conceptuale şi modurile
de viaţă pe care le impun adepţilor),
 fragmentare politice pronunţată (pe o suprafaţă de cca. 40.000 km2 există 13 unităţi politico-teritoriale,
Însumându-le atât pe cele recunoscute, cât şi pe cele nerecunoscute oficial),
 dezvoltare economică scăzută comparativ cu vestul, centrul său nordul continentului,
 faptul că de multe ori de-a lungul timpului a fost văzută mai mult ca un „obiect" în cadrul jocului pentru
supremaţie al mărilor puteri politice şi econornice ale lumii
Avantaje: o poziţie remarcabilă de tranzit (face legătura între bazinul Mediteranei şi Orientul Apropiat, prin ruta
maritimă Marea Mediterana-Marea Egee-Marea Marmara-Marea Neagră) şi
Poziţia geopolitică particulară pe care a dobândit-o zona Mării Negre înansamblul relaţiilor internaţionale
demonstrează că această zonă a depăşit faza în care putea fi considerată o zonă- tampon. Ea se dezvoltă în prezent mai
degrabă ca o verigă majoră între arealul strategic euroatlantic şi cel ce cuprinde Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi
Asia Centrală. Zona Mării Negre se situează astfel în punctul nodal al celor două fluxuri strategice majore care –
situate pe acelaşi traiect, dar evoluând în sensuri contrare – leagă cele două areale strategice. Este vorba, pe de o parte,
de fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Marea Caspică şi Asia 11 Centrală) şi consumatorul de
energie (comunitatea euroatlantică) şi, pe de altă parte, de fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea
euroatlantică) şi consumatorul de securitate (Orientul Mijlociu şi Asia Centrală).

2. Interesele actorilor locali in peninsula

Factorii de instabilitate internă a statelor din Balcani pot fi gupaţi în mai multe categorii, după natura lor principală:
- politică: instabilitatea administrativă a instituţiilor de putere locală şi centrală, înclinaţia spre extremism, folosirea
tradiţională a forţei;
- economică: lupta pentru resurse de bază (petrol, gaze naturale, apă etc.)
- socială: corupţia, crima organizată, şomajul, sărăcia, inflaţia;
- locală: conflictele etnice sau religioase, promovarea fundamentalismului islamic, existenţa unor grupuri etnice
compacte;
- generală, pan-europeană: menţinerea tensiunilor etnicseparatiste, revendicarea dreptului la autodeteminare, acţiunile
reţelelor de crimă organizată, terorismul.
Obiectivul fundamental al Turciei şi Ucrainei îl reprezintă impunerea calităţii de lider zonal. Turcia mizează pe
recâştigarea Statelor Unite ale Americii ca partener, mizând pe sprijin şi pentru realizarea altor obiective strategice
adiţionale, cum ar ficampania anti-kurda din teritoriile nord-irakiene. Ucraina mizează pe sporireacapacităţilor sale
militare din bazinul Mării Negre, care să îi susţină demersurile politice.Plasarea geo-strategică pe virtuale rute
energetice şi influenţa pe care o exercită în cadrulGUUAM sunt atuuri pe care aceasta le joacă.
Componenţa etnic-religioasă este sursa obiectivă a riscurilor de insecuritate şi instabilitate ce caracterizează zonele în
care localizarea etnică nu corespunde graniţelor oficiale. Imposibila suprapunere dintre graniţele oficiale şi „teritoriul
cultural” al unei etnii sau alteia favorizează apariţia şi proliferarea fenomenelor de intoleranţă, şovinism şi xenofobie
într-un întreg areal balcanic transnaţional. Acesta include, cu precădere, nord-estul Greciei (Tracia occidentală) – unde
trăiesc un număr important de etnici musulmani; nord-vestul Macedoniei şi Greciei, Kosovo, sudestul Serbiei şi sudul
Muntenegrului – unde majoritatera populaţiei este de etnie albaneză şi religie musulmană; Bosnia–Herţegovina, unde
continuă să existe riscul radicalizării opţiunilor islamice ale comunităţii musulmane.
În Bulgaria, minoritatea musulmană este localizată în sudul şi nord-estul ţării şi cuprinde etnici turci, bulgari şi ţigani.
Minoritatea turcă este reprezentată în Parlamentul Bulgar de Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi care militează
pentru învăţământ în limba turcă şi folosirea acesteia ca limbă oficială în zonele unde minoritatea este puternic
reprezentată.
Albania este situată la confluenţa ariilor latină, greacă, turcomusulmană şi are o situaţie particulară creată de
comunitatea etnolingvistică. Riscurile la care este expusă se încadrează unor registre etnice şi religioase cu potenţial
de conflict. Etnic, Albania este legată de situaţia minorităţii elene din Epirul de Nord (Albania) şi a majorităţii
albaneze din Kosovo, unde trăiesc circa 2 milioane de etnici albanezi.
Grecia prezintă nişte particularităţi interesante: -geografic, este o „insulă de ortodoxie”, cuplată cu trei terminaţii
islamice: Turcia, Albania şi Macedonia – parţial islamizată;
-spiritual şi într-o anume tradiţie politică, manifestă afinităţi geopolitice cu Federaţia Rusă ca bloc ortodox; -militar,
dispune de dispozitive militare şi este membră NATO;
-instituţional, este membră a Uniunii Europene. Cu toate acestea, Grecia nu este complet scutită de riscurile
potenţiale, induse de acţiuni extremiste ale islamiştilor din Bosnia şi ale celor albanezi.
Macedonia, în eventualitatea unei trasări de frontiere pe criterii etnice, ar fi aproape dizolvată, întrucât pretenţiile
secesioniste sârbe şi bosniace, însoţite de deplasări de populaţie, nu ar face altceva decât să genereze un nou conflict,
menit să întoarcă această structură statală în vremurile secolului al XIX-lea. Riscurile „de frontieră” identificate la
nivelul statelor se pot manifesta, în proporţii diferite, în forme specifice, dar oricum în trăsăturile lor de esenţă, şi la
scara construcţiei instituţionale europene.Acest „izomorfism” între parte şi întreg confirmă, până la urmă, truismul
potrivit căruia cauze identice pot avea efecte identice.
Bosnia-Herţegovina este considerată de unii reprezentanţi ai cultelor principale (catolic şi ortodox) ca fiind o
federaţie în plin proces de islamizare. Opinia este fie sugerată, fie împărtăşită de înalţi prelaţi ai Vaticanului.
„Populaţia din Bosnia-Herţegovina este supusă unui proces agresiv de islamizare”. Raportul dintre stat şi cultele din
această ţară este intens afectat de radicalizarea mişcării fundamentaliste wahhabite, deşi federaţia se află în plin proces
de reformare constituţională, care prevede un stat format din patru entităţi cu trei niveluri de guvernare. Stabilitatea
statului continuă să fie serios afectată de fundamentaliştii saudiţi Wahhabi, care militează pentru o radicalizare în
interpretarea Coranului şi a doctrinei musulmane şi manifestă tendinţe de a se infiltra tot mai mult în structurile
religioase musulmane din Bosnia-Hertegovina, se arata în raportul de activitate pentru 2008 al Agenţiei pentru
Informaţii şi Securitate de la Sarajevo. Conform sursei citate, mediile politice musulmane din fosta Iugoslavie sunt
infiltrate de activişti wahabiti, care urmaresc abolirea statului secular şi introducerea legii religioase islamice –
“sharia’h”141 – în viaţa politică. Înţelegerea evoluţiei fenomenului religios şi percepţia pe care o are problematica
religioasă în spaţiul balcanic post-Război Rece sunt foarte importante în această perioadă, când criza spirituală şi
curentul de ateism caracterizează Europa în ansamblul său. Într-un spaţiu cultural extrem de divers, în care dezvoltarea
economică s-a făcut inegal, iar cea socio-politică are repere diferenţiate, nevoia de valoare religioasă şi spirtuală este
percepută, la rândul ei, diferit, iar religiei îi este recunoscută importanţa în cultivarea acestor valori, de asemenea, în
mod diferenţiat.
În Balcani există, de fapt, o legătură bine definită între naţionalismul religios şi comunitatea religioasă, în sensul că
aceasta din urmă se identifică printr-o anume naţiune, care se întemeiază, la rândul său, pe identitatea religioasă. Aşa
se explică dificultatea statelor naţionale nou apărute în Balcani de a asigura bune condiţii de exercitare a identităţii şi
libertăţii religioase, deopotrivă pentru majoritate şi pentru minoritatea religioasă, în condiţiile în care mediul de
afirmare a unei comunităţi minoritare în raporturile cu statul este organizat şi administrat de majoritari. Principala
consecinţă a fost că încercarea pre şi post-conflict a grupărilor religioase minoritare, cu precădere a celor de credinţă
musulmană, de a se îndepărta de autoritatea statului nu a fost nicicum încurajată. Dimpotrivă, statul s-a dovedit dornic
ca acestea să abordeze un comportament partizan culturii majoritare.
În Balcani, rivalitatea greco-turca rămâne o problemă persistentă. Diferendul arerădăcini istorice profunde şi se
referă, printre altele, la delimitarea platoului maritim saula statutul insulei Cipru, din Mediterana de Est. Adâncirea
unei cooperări greco-turce şi aimplicării Turciei în procesele integratoare din Balcani sunt obligatorii pentru
securitatearutelor terestre şi navale de aprovizionare a Occidentului cu petrol şi gaze din BazinulCaspic, Irak şi Iran.
Turcia a recunoscut Macedonia şi a dezvoltat relaţii de cooperare cuacest stat. De asemenea, Ankara s-a implicat în
operaţiunile de menţinere a păcii înregiune. Nu în ultimul rând, a susţinut aderarea României şi a Bulgariei la NATO.
Dezacorduri se manifestă şi între Turcia şi Federaţia Rusă pe tema războaielor dinCecenia, drepturilor musulmanilor
din Federaţia Rusă şi a atitudinii Moscovei în problema kurdă. Astăzi, Ankara încurajează majoritatea noilor state din
spaţiul CSI, înscopul consolidării independenţei acestora. Pe plan mai larg, Turcia sprijină economic şi prin asistenţă
militară Azerbaidjanul şi Georgia.
România şi Bulgaria evoluează pe calea democraţiei şi sunt considerate pilonii politicii UE şi NATO în regiune.Prin
urmare, România acţionează şi va acţiona ca unactor important în stabilizarea mediului regional de securitate prin
rolul său de catalizator al politicilor de cooperare, asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani şi
promovareaefectelor pozitive ale cooperării multinaţionale din sud-estul Europei spre zona Mării Negre şi Caucaz.
Georgia este dependentă de importurile de energie. Din 1995 beneficiază deasistenţa FMI şi a Băncii Mondiale. După
1991, au rămas trupe ruse în câteva bazemilitare, ca trupe de menţinere a păcii în Abhazia şi Osetia de Sud – zone
ieşite de subautoritatea guvernului de la Tbilisi, ca şi Adjaria. în ciuda conflictelor etnice, ţaracontinuă drumul către o
economie de piaţă reală şi integrare în instituţiile occidentale.Speranţele Georgiei pe termen lung sunt legate de
apropierea de NATO, UE, SUA;dezvoltarea coridorului internaţional de transport prin porturile Batumi şi Poti de
laMarea Neagră.

3. Interesele actorilor internationali

Turcia ocupă cea mai mare parte a Asiei Mici şi zona de sud-est a PeninsuleiBalcanice, iar teritoriul său face legătură
între regiunile Europa de Sud-Est, Caucaz, AsiaCentrală şi Orientul Mijlociu. Are o poziţie strategică remarcabilă,
potenţialul său umanşi cel militar făcând din Turcia un „pilon” NATO şi euroatlantic. Guvernul musulmanmoderat se
află în echilibru fragil cu armata, însă pe fondul criticilor europene, armata a permis instalarea guvernului Erdogan. în
calitate de stat candidat la aderarea în UE (din1999), republica ar trebui să îndeplinească criteriile de la Copenhaga,
care se referă lademocratizare şi la respectarea drepturilor omului. Stabilitatea ţării a început să depindătot mai evident
de SUA, UE, FMI, Banca Mondială - SUA au acordat pachetul deajutorare în valoare de 8 mld. dolari. Relaţiile solide
cu UE şi prezenţa politico-militarămasivă a SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu garantează un mediu
internaţionalfavorabil Turciei. Astfel, în timpul Războiului Rece, Ankara a fost pilonul sud-estic al NATO şi una
dintre „ancorele” strategice ale Occidentului. Ulterior, Turcia a susţinut politicile americane în Balcani, Caucaz şi Asia
Centrală. După atentatele de la 11septembrie 2001, republica s-a solidarizat cu SUA pentru combaterea
terorismuluiinternaţional.
SUA sunt interesate de democratizarea şi stabilizarea regiunii, atât preşedinteleClinton cât şi preşedintele George W.
Bush fiind promotori fermi ai extinderii „robuste” aAlianţei şi ai întăririi flancului sud-estic al acesteia. De altfel, încă
din 1999, SUA au jucat un rol primordial în proiectarea şi implementarea unei „reţele complexe desecuritate şi
stabilitate” dincolo de vechea „Cortină de Fier”, fixată pe raporturi NATO, NATO-PfP, UE, OSCE etc. Pe de o parte,
Washingtonul are controlul politico-militar regional şi impulsionează programele de integrare a statelor din spaţiu, în
NATO şi UE,iar pe de altă parte, se preocupă îndeaproape de consolidarea cooperării regionale,democratizarea
societăţii, combaterea corupţiei şi a crimei organizate. Balcanii şi Marea Neagră reprezintă pentru SUA o zonă cu
importanţă strategică deosebită pentru luptadeclanşată contra terorismului, o stavilă în calea elementelor teroriste şi a
altor ameninţări. De asemenea, problemele energetice reprezintă o prioritate pe agendaguvernului american, de la
crearea unui sistem regional integrat, la gestionarea traseelor de petrol şi gaze din Caucaz şi Orientul Apropiat şi
Mijlociu. În plus, se contureazătendinţa de cristalizare a unei aşa-numite „zone de influenţă” SUA în
tamponultradiţional dintre Rusia şi UE (Germania, Franţa).
Când graniţa Uniunii Europene se va muta la Marea Neagră, odată cu integrareaRomâniei şi Bulgariei şi acceptarea
candidaturii Turciei, cu tendinţe de înglobare aUcrainei şi Moldovei, Uniunea va avea de luptat cu numeroasele
tensiuni şi conflicte, maiales cele din nord-vestul Mării Negre, dar va avea şi numeroase avantaje economice,ştiindu-
se dependenţa acesteia de importurile de petrol. În Balcani, prin preluarea unor misiuni de menţinere a păcii
(Macedonia, Bosnia-Hertegovina), UE încearcă să-şi formeze o armată complementară forţelor NATO şi să menţină
sub control focareleconflictuale din Europa.
NATO, alianţa politico-militară globală, continuă pe de o parte, aşa-numita politică de „îndiguire” a Federaţiei Ruse,
şi pe de altă parte, întărirea cooperării dinConsiliul NATO-Rusia.România şi Bulgaria, flancul sudic-estic al Alianţei,
au constituit o rampă delansare a operaţiunilor din Irak, ceea ce joacă un rol major în hotărârea SUA deamplasare a
unor baze militare în zonă.
OSCE se bucură de “toleranţă” în sudul Caucazului, dar nu are puterea şimijloacele necesare pentru soluţionarea
marilor probleme ale regiunii, ci joacă rolul deobservator. În viziunea Moscovei, OSCE este o organizaţie destinată
preveniriiconflictelor.
CSI nu mai are aceeaşi soliditate iniţială, Ucraina şi Republica Moldova privindtot mai insistent spre Europa. Rusia
caută prin toate mijloacele politice, economice şi dealtă natură să-şi menţină statutul de lider şi să creeze un bloc
politico-militar şi economic,ce se vrea o continuare a fostei Uniuni Sovietice.
Federaţia Rusă s-a confruntat în ultimul deceniu cu o criză provocată de pierdereastatutului de a doua superputere
mondială. Iniţial, în 1990-1991, Moscova a pledat pentruun „directorat” al Marilor Puteri în Balcani şi în favoarea
menţinerii R.S.F. Iugoslavia. Selucrase atunci şi la un fel de Alianţă Balcanică sub egida Kremlinului, agreată până la
unmoment dat, de Paris şi Berlin. Cu timpul, concomitent cu evoluţiile crizei iugoslave şi cuimplicarea serioasă a
SUA în regiune, Moscova a renunţat la pretenţiile de hegemonie politică în Europa de Sud-Est. Analiştii consideră că
Rusia de astăzi se concentreazăasupra problemelor restructurării societăţii şi întăririi CSI, concomitent cu
diversificarea parteneriatelor cu SUA şi UE şi a relaţiilor cu statele din Extremul Orient. ParteneriatulFederaţia Rusă-
SUA este perceput la Moscova ca o posibilitate de înţelegere globală, iar parteneriatul Federaţia Rusă-NATO
(reînnoit în mai 2002) priveşte tematica combateriiterorismului, criminalităţii transfrontaliere şi proliferării armelor
nucleare.
Iniţial, Federaţia Rusă a privit cu ostilitate vădită integrarea Balcanilor şi aspaţiului Baltică - Marea Neagră în
structurile euroatlantice. Din 2000-2001, Vladimir Putin şi echipa sa au înţeles că procesele în curs sunt ireversibile şi
au adoptat o strategiede acomodare sub semnul pragmatismului. Astfel, în condiţiile în care Europa de Sud-
Estevoluează pe traiectoria integrării în NATO şi UE, Federaţia Rusă rămâne, pe maideparte, foarte activă din punct
de vedere cultural şi economic în Balcani. Între altele,Moscova s-a străduit: să consolideze relaţiile de ansamblu cu
UE, în sistemul de la „blocla bloc”, proiect fără şanse reale de reuşită; să amplifice raporturile bilaterale cu stateledin
regiune fără a ţine cont de reglementările juridico-economice ale UE; să ocupe poziţiieconomice strategice pe pieţele
est-europene înainte de integrarea lor în UE şi NATO, în principal pe pieţele de transport, distribuire şi prelucrare de
petrol şi gaze naturale; să îşiconsolideze influenţa în Republica Moldova şi Ucraina; să speculeze revendicările
populaţiei rusofone din Republica Moldova şi Ucraina etc. Acţiunile Federaţiei Ruse se bazează pe calculul simplu că
nimeni nu-i poate contesta în regiune „hegemoniaenergetică”.
Kremlinul consideră Georgia şi zona Caucazului exact aşa cum consideră CasaAlbă zona Americii Centrale: "ograda
proprie" – own playground backyard.Kremlinulnu vede cu ochi buni implicarea tot mai mare a Statelor Unite în Asia
Centrală şi Caucaz,în zona de influenţă pe care Rusia o consideră proprie. Asupra acestui aspect, esenţialgeopolitic,
atrăgea atenţia şi raportul lui "Strategic Studies Institute".Investiţiile uriaşeale Statelor Unite în cele două conducte-
gigant menţionate - conducte care ocolesc înmod deliberat teritoriul rus, foarte agitat, din zona Asia Centrală-Caucaz,
stabilirea debaze americane în aceasta regiune şi susţinerea unor guverne pro-americane în zonă,conduc la contra-
reacţii ruseşti.
Sudul Caucazului este privit de Rusia drept "vecinătate apropiată". Deci, o zonăde intervenţie militară Rusă, în caz de
necesitate. Ceea ce transformă conflictul dinCaucaz într-o criză internaţională majoră, cu posibile mari "surprize" în
viitor. Moscovaşi-a făcut deja cunoscute ambiţiile de a-şi restaura o "orbită Rusă", compusă din stateleaparţinând
"vecinătăţii apropiate", Ucraina, Bielorusia şi fostele republici sovietice dinAsia Centrală. Giganţii energetici ruşi
RAO şi UES - la care majoritatea acţiunilor sunt
deţinute de Guvern - au început o vastă operaţiune în vederea restabilirii acesteisupremaţii regionale. RAO a
achiziţionat majoritatea acţiunilor energetice din Armenia şiGeorgia şi a anunţat planuri de export al energiei în Turcia
şi Azerbaidjan.