See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/342702667

"Ce este o Naţiune?" Identitate teritorială și populațională în structura

ideatică a ideologiilor naționale din Transilvania.

Book · August 2003

CITATION READS

1 675

1 author:

Gavril Flora
Partium Christian University
39 PUBLICATIONS   34 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Roma Employment project (2009-2011) View project

Nations and Nationalism View project

All content following this page was uploaded by Gavril Flora on 05 July 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 GAVRIL FLORA

“Ce este o Naţiune?”

IDENTITATE TERITORIALĂ ŞI POPULAŢIONALĂ

ÎN STRUCTURA IDEATICĂ

A IDEOLOGIILOR NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA

NAPOCA STAR

Cluj, 2003

ISBN: 973-647-151-9

1
 CUPRINS

SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE

PENTRU IDENTITĂTILE ŞI IDEOLOGIILE NAŢIONALE 4

Introducere 4

Identitate şi ideologie naţională 4

Rolul conceptelor de teritoriu şi populaţie în cadrul ideologiilor naţionale 8

DIVERSITATEA UTILIZĂRII CONCEPTELOR DE TERITORIU

ŞI POPULAŢIE. SPECIFICUL EST-EUROPEAN 13

O tipologie a retoricilor de legitimare naţională 13

Modelul "vestic" şi cel "estic" al naţiunii 15

ROLUL CONCEPTELOR DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE ÎN GENEZA

IDEOLOGIILOR NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA 21

Particularităţi ale tranziţiei spre modernitate 21

Raportarea la identităţile comunitare premoderne:continuitate şi discontinuitate 27

ROLUL CONCEPTELOR DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE

ÎN CADRUL PRIMELOR FAZE DE MOBILIZARE ETNO-NAŢIONALĂ
(PINĂ LA 1918) 30

Argumentul teritorial şi cel demografic în faza genezei ideologiilor naţionale 30

Principii divergente de legitimare naţională 33

IDEOLOGII ŞI POLITICI DE LEGITIMARE TERITORIALĂ 40

ŞI POPULAŢIONALĂ ÎN CADRUL STATULUI NAŢIONAL ROMÂN
UNITAR DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Contextul socio-politic 40

Cauzele promovării modelului etnonaţional 43

Transilvanismul - reacţie ideologică a minorităţii maghiare 47

2
POPULAŢIE, TERITORIU ŞI IDENTITATE MINORITARĂ
ÎN VIZIUNEA TRANSILVANISMULUI 49

Identităţi complexe, identităţi multiple 49

Etică şi identitate comunitară 51

Cultură, politică şi societate minoritară 53

Critica intra-comunitară şi metamorfoza transilvanismului 57

RAPORTAREA LA CONCEPTELE IMPLICÂND

TERITORIUL ŞI POPULAŢIA ÎN CADRUL
OFERTEI TRANSILVANISTE DE COEXISTENŢĂ NATIONALĂ 63

Alternativă la concepţia "un Stat, o Naţiune" 63

Identitatea transilvană - sinteza istorică a experienţei convieţuirii 66

Acasă în Transilvania, acasă în Europa 69

Recepţia inter-comunitară a mesajului transilvanist 72

IN LOC DE CONCLUZII 77

3
 SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE PENTRU

IDENTITĂTILE ŞI IDEOLOGIILE NAŢIONALE

Introducere

Scopul prezentei lucrări este analiza semnificaţiei conceptelor privind teritoriul şi

populaţia în procesul formării şi dezvoltării ideologiilor naţionale în Transilvania. Din
perspectivă teoretică, lucrarea îşi propune evidenţierea importanţei problemelor demografice
şi ale celor legate de teritoriu pentru studiul identităţii naţionale şi a relaţiilor interetnice în
regiunea studiată.

Relevanţa problemelor discutate în lucrare poate fi identificată în relaţia dintre

raportul numeric al diferitelor comunităţi etnice convieţuitoare pe un anumit teritoriu şi
raporturile politice dintre acestea:

- În ce context şi cu ce rezultate argumentul dreptului teritorial şi cel demografic

au fost utilizate de către diferitele ideologii naţionale?

- Care a fost rolul elitelor politice în transformările etno-demografice din regiune

?

- Care a fost natura soluţiilor şi strategiilor politice folosite în cursul integrării

regiunii în cadrul teritorial şi politic al statului naţional?

- Ce rol au avut factorii teritoriali şi etno-demografici în acest proces ?

Studierea semnificaţiilor - trecute, dar mai ales prezente- ale unor astfel de aspecte
esenţiale, care au marcat profund dezvoltarea paralelă -şi adeseori opusă - a celor două
ideologii naţionale - cea românească şi cea maghiară - poate reprezenta, dincolo de valoarea
ştiinţifică, şi un pas în direcţia reconcilierii interetnice, printr-un efort îndrepat spre depăşirea
preconcepţiilor şi atitudinilor partizane în cercetările din domeniu. În acest sens, lucrarea se
doreşte a fi bazată pe o reconstrucţie şi analiză a faptelor şi ideologiilor cît mai obiectivă cu
putinţă. Considerăm că o schimbare de durată în abordarea ştiinţifică a relaţiilor interetnice
din regiune va putea fi realizată numai în condiţiile transformării concepţiilor tradiţionale ale
legitimităţii naţionale, care exprimau competiţia dintre două ideologii naţionale rivale, în
favoarea unei abordări centrate pe acceptarea pluralismului identitar ca o trăsătură firească a
vieţii în spaţiul multicultural transilvan.

Identitate şi ideologie naţională

Vom începe analiza noastră cu o încercare de clarificare terminologică, foarte necesară în acest
domeniu, avînd în vedere că în literatura de specialitate există o lipsă de consens şi o ambiguitate
semantică în definirea şi folosirea unor concepte cheie. Mai mulţi termeni importanţi (cum ar
fi identitate "etnică", "etnolingvistică", "etnoculturală" " naţională etc.) sunt utilizaţi în paralel,
adesea în alternanţă, şi fără conotaţii precise. Cauzele ţin desigur şi de statutul ştiinţific precar

4
al disciplinei de studiu, însă situaţia este derivabilă într-o anumită măsură şi din încărcătura
ideologică şi politică pronunţată a conceptelor respective.

În lucrările de specialitate publicate în Occident termeni ca "naţional", "apartenenţă

naţională" se utilizează adeseori ca fiind sinonimi cu exprimarea calităţii de cetăţean al unei
ţări. Această situaţie se datorează în principal faptului că în majoritatea ţărilor occidentale
identitatea naţională s-a construit în principal în jurul identităţii de cetăţean, iar teritoriul
statutului a devenit în consecinţă termenul fundamental de referinţă pentru "teritoriul naţional".
Europa de Est însă a avut o cale diferită de dezvoltare, în care etnicitatea, apartenenţa etnică a
îndeplinit un rol fundamental.

Aplicarea mecanică pentru această regiune a unor concepte (şi semnificaţii

conceptuale) elaborate sub influenţa evoluţiei istorice din vestul continentului conduce
inevitabil la interpretări greşite. O eroare caracteristică de acest tip apare atunci cînd termenul
de "etnic" este utilizat de autorii occidentali (sau emulatorii lor interesaţi din Est), pentru a
desemna colectivităţile minoritare avînd caracteristici naţionale pe deplin formate din ţările
Europei Răsăritene.

Pe de altă parte, lipsa consensului conceptual poate reflecta şi inexistenţa unui acord
politic intern cu privire la soluţionarea problemei naţionale. Aşa se poate explica, de exemplu,
de ce anumiţi politicieni din rîndurile majorităţilor preferă termenul de grup etnic pentru a
desemna o minoritate din ţara lor, utilizarea termenului de " minoritate naţională " părîndu-le
mult prea delicat, cu conotaţii care pot conduce la ideea "autonomiei" sau "separării." De
cealaltă parte, anumite minorităţi naţionale se pronunţă pentru utilizarea noţiunii de
comunitate naţională pentru a se autodefini, chiar şi termenul de "minoritate" apărîndu-le
restrictiv şi inadecvat pentru a desemna o colectivitate naţională în deplinul sens al cuvîntului.
Evident, chestiunea nu este una pur academică, ştiut fiind că prin promovarea conceptului de
"comunitate naţională" minoritarii avansează de fapt cerinţa recunoaşterii drepturilor naţionale
colective.

Asemenea controverse pun în lumină legătura puternică dintre sfera identitară şi cea
politică, ce caracterizează societăţile contemporane. Identitatea naţională poate fi definită ca o
formă modernă comunitară de identitate culturală simbolică împărtăşită de un grup de
persoane care trăiesc pu un anumit teritoriu şi care se organizează politic pentru apărarea
valorilor spiritual-identitare pe care le împărtăşesc. Sintagma "identitate naţională" exprimă cel
mai adecvat legătura dintre identitate, comunitate şi modernitate, legătură la care fac referire
majoritatea autorilor contemporani importanţi.

Astfel, în analiza sa asupra rădăcinilor istorice ale naţionalismului, Ernest Gellner

consideră că formarea naţiunilor este prin excelenţă un fenomen caracteristic modernităţii.
Transformarea în condiţiile de viaţă ale omenirii în cursul industrializării necesita crearea de noi
unităţi politice bazate pe naţiune şi cultura ei standardizată proprie. "O cultură avansată se
reflectă în întreaga societate, o defineşte şi are nevoie să fie sprijinită de organizarea statală.
Acesta este secretul naţionalismului (subl. autorului.)1

1
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Central European University şi Ed. Antet, Bucureşti 1997, p 34.

5
 Un alt autor important, Karl Deutsch, adoptă un punct de vedere similar, considerînd
confluarea statului cu poporul ca fiind la originea naţiunii moderne2 Această concepţie reia de
fapt, principalele elemente ale definiţiei liberale clasice al lui John Stuart Mill, conform căreia "
o porţiune a umanităţii poate fi considerată ca formând o naţiune atunci cînd membrii ei sunt
uniţi de simţăminte comune, care nu există între ei şi alţii, care le determină să vrea mai mult
să coopereze între ei decît cu alţii şi să dorească să aibă propriul lor guvern, sau o porţiune din
guvern care să le fie destinat în mod exclusiv".3

Într-adevăr, codificarea şi implementarea sistemului modern al drepturilor omului, în

calitatea ei de expresie legală a emancipării civice şi politice naţionale, era destinată pe de o
parte să definească un nou tip de relaţii reciproce între indivizi şi stat, menit să înlocuiască
modelul tradiţional de ierarhii şi dependenţe feudale, iar pe de altă parte să dezvolte strategii
şi discursuri ideologice alternative de legitimare, corespunzătoare caracteristicilor şi
cerinţelor modernizării.

În cadrul structurilor moderne de legitimare a puterii putem identifica două categorii de

instituţii şi practici ideologico-politice, care sunt intercondiţionate dar distincte:

- instituţia şi ideologia drepturilor cetăţeneşti individuale

- practica politică şi retorica statului naţional, ca expresie a dominaţiei unei singure

comunităţi naţionale în cadrul statului

Eliberarea indivizilor ( dobîndirea calităţii lor de cetăţean) pe de o parte şi formarea

statului liberal (aplicarea principiului autodeterminării naţionale) trebuiesc considerate ca
două faţete interconectate ale aceluiaşi proces istoric. Cetăţenii liberi trebuiau integraţi într-un
stat suveran capabil să le protejeze şi să le garanteze libertatea, iar funcţionarea statului
liberal presupunea includerea în structurile sale a cetăţenilor liberi şi egali în drepturi.

Evidenţiind această legătură, Clifford Geertz face distincţie între două dimensiuni
fundamentale – ambele necesare şi strîns legate între ele - ale ideologiilor naţionale: pe de o
parte dimensiunea etnică, care exprimă loialităţile primordiale menite să confere indivizilor
identitate distinctă, iar pe de altă parte dimensiunea civică, care exprimă aspiraţia locuitorilor
pentru dobîndirea calităţii de cetăţean într-un stat modern.4

Identitatea şi ideologia naţională sunt, în această viziune, strîns legate. Apariţia

identităţii naţionale coincide cu intrarea în faza modernă - prin definiţie naţională - a dezvoltării
omenirii. Aşadar, naţionalismul apare în mod inevitabil atunci când se manifestă condiţiile
sociale care îl generează. Nu naţiunile preexistente determină afirmarea ideii naţionale, ci
invers, concepţiile despre naţiune conduc la apariţia identităţii naţionale ca formă modernă de
identitate culturală colectivă. "Naţionalismul - consideră Ernest Gellner - este mai întîi un

2
Karl W. Deutsch, Nationalism and Social Communication, 2nd edn. MIT Press, Cambridge, Mass, 1966, p 105.

3
John Stuart Mill, Considerations on Representative Government, In: C.A. Macartney, Nation States and
National Minorities, London, 1934, p 4.

4
Clifford Geertz, The Integrative Revolution: Primordial Sentiments and Civil Politics in the New States In:
Clifford Geertz (ed.) Old Societies and New States: the Quest for Modernity in Asia and Africa, Free Press, New
York, 1963, pp. 107-113.

6
principiu politic care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebuie să fie
congruente."5 În acest sens termenul de "naţional" reprezintă expresia identităţii politico-
culturale colective moderne, care exprimă nevoia, aspiraţia unei comunităţi culturale de a se
defini şi a se organiza ca o comunitate politică.

Putem observa că această interpretare nu valorizează naţionalismul, nu îi acordă în sine

nici valenţe pozitive, nici valenţe negative din punctul de vedere al dezirabilităţii morale sau
politice. Expresia naţionalist este utilizată ca un sinonim pentru naţional, fără vreo tentă
peiorativă sau - dimpotrivă - măgulitoare. Important este rolul instrumental al principiului
naţionalist, funcţiile esenţiale pe care aplicarea acestui principiu îl are în orice societate
modernă. În viziunea autorului, esenţa “proiectului naţionalist” îl reprezintă crearea şi
perpetuarea acelui tip de unitate politică care se revendică de la naţiune, se defineşte şi
acţionează ca protector al naţiunii. Această unitate politică modernă este statul naţional.

Toate aceste definiţii evidenţiează rolul esenţial al ideii naţionale în calitate de

ideologie politică în construcţiile politico-statale din epoca modernă. În interpretarea acestui rol,
aserţiunea lui Rogers Brubaker conform căreia conştiinţa naţională ("nationhood") reprezintă “o
formă politică şi culturală instituţionalizată”, ni se pare fertilă din punct de vedere metodologic,
pentru că facilitează ieşirea cercetătorului din paradigma gîndirii naţionaliste prin orientarea
atenţiei asupra rolului şi funcţionării ideologiei naţionale în cadrul practicii sociale.

Definiţia dată de gânditorul american direcţionează cunoaşterea spre înţelegerea

conştiinţei naţionale “ca un eveniment… ca o realitate contingentă, fluctuantă în funcţie de
conjunctură, ca un cadru de viziune şi o bază de acţiune individuală şi colectivă precară, în loc
de interpretarea ei ca un produs relativ stabil al unor tendinţe de dezvoltare economică,
politică şi culturală profunde.”6 În viziunea lui Brubaker, numai procedîndu-se astfel se poate
evita riscul cantonării într-o viziune substanţialistă care tinde să considere naţiunile ca realităţi
imuabile, existente în mod natural7. Pentru a evita această capcană, investigatorul fenomenului
naţionalist trebuie să-şi direcţioneze eforturile de cunoaştere spre evidenţierea semnificaţiilor
concret-istorice ale discursului naţional şi a modului mereu schimbător în care ideologia
naţională îşi îndeplineşte funcţiile sale ideologice de bază.

Legătură organică dintre identitate naţională şi modernitate derivă şi din “nevoia de

ideologie” care caracterizează societatea modernă. În acest context, referindu-se la geneza
ideologiilor, Paul Ricoeur8 consideră că societăţile premoderne, care prescriau în mod clar
individului modul de integrare în viaţa socială, se găseau într-o fază preideologică a dezvoltării,
în care numai funcţia integratoare era exercitată. Doar apariţia unei societăţi în care există o
pluralitate a modurilor posibile de integrare a constituit punctul de cotitură după care putem
vorbi despre funcţionarea ideologiilor. Această viziune este împărtăşită şi de Clifford Geertz,
care apreciează că ideologiile apar atunci cînd “modelele vechi, nespecializate” nu mai

5
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalisam, p.9.

6
Rogers Brubaker, Nationalism Reframed. Nationhood and the national question in the New Europe,
Cambridge, Cambridge University Press, 1996, pp 19-20.

7
Rogers Brubaker, op.cit. p. 21.

8
Paul Ricoeur, Lectures on Ideology and Utopia, edited by George H. Taylor, Columbia University Press, New
York, 1986.

7
corespondeau schimbărilor care erau din ce în ce mai mult percepute ca avînd caracter politic. “
Pierderea orientării este ceea ce determină la modul cel mai concret apariţia activităţii
ideologice, neputinţa, din cauza lipsei de modele utilizabile, de a înţelege universul drepturilor
şi responsabilităţilor civile în care s-au aflat indivizii.” 9

Ricoeur aduce o contribuţie esenţială şi prin evidenţierea celor trei funcţii fundamentale
ale ideologiei: funcţia integrativă, funcţia distorsionatoare şi funcţia de legitimizare. Deşi în
plan metodologic separarea celor trei funcţii este posibilă şi poate fi utilă, în practică aceste
funcţii se intercondiţionează şi se interrelaţionează.”Problemele integrării conduc la cele ale
legitimării, iar acestea din urmă conduc la problemele distorsionării…. Conceptul de integrare
reprezintă presupoziţia celorlaltor două concepte de bază – de legitimare şi de distorsionare,
dar de fapt funcţionează ideologic prin intermediul acestor două funcţii”10

Referindu-se la funcţia legitimizatoare a ideologiilor naţionale, unii autori opinează

chiar că şi conceptul de naţiune este un instrument inventat de elite în propriile lor scopuri.
Astfel, Tom Nairn evidenţiează, dintr-o perspectivă marxizantă, impactul deosebit al
ideologiilor naţionale asupra clasei de mijoc educate, precum şi capacitatea deosebită a doctrinei
naţionaliste de a produce o mobilizare populaţională dincolo de barierele sociale şi de clasă.11
Istoricul marxist Eric Hobsbawm consideră că naţiunea este una din multele “tradiţii inventate”
de către elitele politice în scopul legitimării poziţiilor lor de putere într-un secol al revoluţiilor şi
al modernizării.12 Acelaşi rol instrumental al ideologiilor naţionale este avut în vedere de
gînditorul american Benedict Anderson, atunci când defineşte naţiunea ca fiind o “comunitate
politică imaginată”13, în sensul de produs al imaginarului social colectiv, corespunzînd
necesităţilor de mobilizare, integrare şi legitimare ale societăţii moderne.

Rolul conceptelor de teritoriu şi populaţie în cadrul ideologiilor naţionale

Identitatea naţională poate avea, după caz, forme distincte de exprimare, cum ar fi limba, cultura,
religia, conştiinţa originii comune, memoria colectivă a trecutului, pentru a numi doar cele mai
frecvente şi caracteristice manifestări. În acelaşi timp, naţionalitatea ca formă de identitate
colectivă, pe lîngă formele ei obiective de manifestare (limba, cultura etc.) implică şi o
dimensiune subiectivă, care se referă la identificarea indivizilor cu un set specific de valori
naţionale. Spre deosebire de conceptul de "origine naţională", care se referă la ceva dat, moştenit
prin naştere, identitatea naţională este, înainte de toate, expresia conştiinţei apartenenţei la o
comunitate culturală care se defineşte ca o comunitate politică.

9
Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973, p.219.

10
Paul Ricoeur, op.cit. p.265.

11
Tom Nairn, The Break--Up of Britain: Crisis and Neo-Nationalism, 2nd edn., New Left Books, London, 1977,
pp.332-334.

12
Eric Hobsbawn, Introduction: Inventing Traditions’ , and ‘Mass-Producing Traditions: Europe, 1870-1914,
in The Invention of Tradition, ed. Eric Hobsbawn and Terence Ranger, CUP, Cambridge, 1983, pp. 13-14.

13
Benedict Anderson, Imagined Communities,Verso, London, 1991, pp. 36-46

8
 Această definiţie implică două dimesiuni fundamentale interconectate, care trebuiesc
luate în considerare de analiza sociologică:

- un segment de populaţie care trăieşte pe un anumit teritoriu într-un număr suficient

pentru a permite perpetuarea şi dezvoltarea conştiinţei identităţii (apartenenţei la comunitate) a
persoanelor care o compun (dimensiunea demografică).

- un anumit tip de relaţionare care exprimă conştiinţa identităţii şi apartenenţei, un

"spirit comunitarian", caracterizat prin conceptul de "comuniune" de către Newby şi prin cel
de "comunitate" de către A. D. Smith şi alţii.

Dat fiind că o "naţiune" este o formă de organizare socială având viaţa ei proprie şi nu
doar o formă de clasificare a indivizilor, referirea la o arie geografică şi populaţională
desemnând teritoriul naţional devine inevitabilă. La această realitate se referă Renan atunci cînd
caracterizează naţiunea, în mod sugestiv, ca un "plebiscit cotidian" 14 Această definiţie este
împărtăşită şi de autori contemporani, cum ar fi Walker Connor, după care " viziunea proprie a
unui grup despre el, mai curând decît caracteristicile ,tangibile' , constituie esenţa în stabilirea
existenţei sau nonexistenţei unei naţiuni."15 Alţi teoreticieni pun accentul pe criterii
"obiectiviste".

Însă importanţa conceptelor de teritoriu şi populaţie pentru identităţile naţionale derivă

mai ales din schimbarea fundamentală intervenită odată cu intrarea în modernitate, în modul de
gîndire şi raportare a populaţiei la teritoriu. Aşa cum observă Elie Kedourie, în timp ce sistemul
de state european din evul mediu cunoştea o mare diversitate de guverne şi constituţii, în epoca
modernă afirmarea “principiul naţionalităţii” ca normă politică generală impune ca societatea
să se constituie numai din state-naţiuni.16

O dată adoptată o asemenea perspectivă, se impune interpretarea nuanţată a

contextului social conceret în care s-au afirmat funcţiile ideologice de bază ale
naţionalismului. Procedând la o astfel de analiză, Ernest Gellner17 ajunge la concluzia că :

1. statul naţional devine normă politică ca rezultat al unor schimbări majore în condiţiile
sociale ale omenirii, cînd o cultură înaltă devine cultura operaţională a întregii societăţi

2. apariţia naţionalismului este legat în mod esenţial de noile principii de legitimare ale
societăţii industriale avansate, în care:

14
Ernest Renan: Qu'est-ce qu'une nation ? In. Qu'est-ce qu'une nation ? et autres essais politiques.Textes choisis
et presentés par Joel Roman. Paris, Presses Pocket, 1992, pp. 37-56.

15
Walker Connor, A nation is a nation, is an ethnic group, is a…in Ethnic and Racial Studies, I, 4, 1978, pp
378-400.

16
Elie Kedourie, Nationalism, Hutchinson, London, 1960, p.79.

17
Ernest Gellner, The Coming of Nationalism and its Interpretation. The Myth of Nation and Class. Storia
d'Europa, Torino,Eimundi, 1994, p1.

9
 - un număr important de posturi trebuiesc ocupate pe baza meritelor individuale, în
lumina performanţei şi competenţei

- inegalităţile sunt graduale şi prezintă o anumită continuitate, fără bariere de netrecut

între clase sau caste

- aceste inegalităţi nu sunt interiorizate în sufletele beneficiarilor şi ale victimelor

inegalităţii

- ele nu sunt justificate în sine, ci necesită o justificare pragmatică

În acest context, omogenizarea naţională este considerată de cei mai mulţi autori
vestici importanţi un corolar necesar al formării identităţii naţionale, subordonat procesului
de modernizare. O sinteză elocventă a acestor argumene o regăsim în argumentaţia lui John
Stuart Mill:

“ Experienţa arată că este posibil ca o naţionalitate să se unească cu cealaltă şi să fie

absorbită de aceasta: iar în cazul în care o naţiune reprezenta mai înainte o porţiune
inferioară şi rămasă în urmă a rasei umane, absorbţia va fi cu siguranţă în avantajul ei.
Nimeni nu ar putea presupune că nu ar fi mai avantajos pentru un breton, un basc sau un
navarez să împărtăşească curentul de idei şi simţăminte ale unui popor avînd o cultură şi
civilizaţie înaltă – poporul francez – decît să continue să revolve în jurul orbitei lui mentale
înguste ca o relicvă a unor vremuri demult trecute, fără a participa la mersul înainte al
lumii.” 18

În acelaşi spirit, modul de abordare al lui Karl Deutsch, derivînd dintr-o definire
funcţionalistă a naţiunii, consideră că ”proiectul naţionalist” îndreptat spre crearea unei
societăţi omogene din punctul de vedere al identităţii sale naţionale poate fi explicat prin
necesitatea de a întări şi extinde canalele de comunicaţie în cadrul societăţii, pentru a putea
asigura ataşamentul popular faţă de simbolurile şi normele naţionale.19 La rândul său, Alfred
Cobban adaugă o nouă dimensiune, cea politico-statală : în viziunea lui, omogenizarea
naţională este consecinţa nemijlocită a schimbărilor ce au avut loc în ordinea internaţională
ca urmare a transferării suveranităţii la naţiuni, unităţi culturale care se definesc ca fiind
expresia “voinţei populare” 20 .

După Ernest Gellner 21, există o legătură necesară între modernizare, formarea statelor
naţionale şi crearea unei culturi înalte standardizate. În acest context, omogenizarea naţională
poate fi considerată un instrument eficient de legitimare a structurilor moderne de distribuire a

18
J.S. Mill, Considerations on Representative Government (1861) in Utilitarianism, On Liberty, Considerations
on Representative Government, ed. H. B. Acton, J.M. Dent and Sons, London, 1972, p. 395.

19
Karl Deutsch, Nationalism and Social Communication,, 2nd edition, MIT Press, Cambridge, Mass., 1966,
p.96-98.

20
Alfred Cobban, The Nation State and National Self-Determination, rev. edn., Collins, London, 1969, pp.30-
38.

21
Ernest Gellner, The Social Roots of Egalitarism In: Ernest Gellner, Culture, Identity and Politics, Cambridge
University Press,1987, pp.91-111.

10
puterii, şi a unităţilor politico-teritoriale corespunzătoare (adică a statelor naţionale), fiind un
corolar şi o expresie - atît ideologică cît şi practică - a societăţii moderne. Acelaşi autor descrie
totodată mişcările naţionale şi în termenii competiţiei, al luptei pentru putere între naţiuni,
pentru transformarea teritoriului pe care îl consideră teritoriul lor naţional în teritoriul statului lor
propriu.

În acelaşi timp însă, trebuie ţinută seama şi de natura contradictorie a efectelor pe care
omogenizarea naţională poate avea asupra statutului individului în societate în condiţiile
perpetuării pluralităţii identităţilor naţionale pe teritoriul aceluiaşi stat. O societate mai
omogenă nu este cu necesitate şi una în care drepturile omului sunt în cel mai înalt grad
respectate. Cetăţenia, în accepţiunea ei înrădăcinată în literatura de specialitate contemporană,
nu poate fi redusă la apartenenţa individului la comunitatea politică a statului, ea exprimînd
totalitatea drepturilor civile, politice, sociale şi culturale. Or, dreptul potenţial cel mai periclitat
de procesul de omogenizare este dreptul la identitate al persoanelor care nu aparţin comunităţii
naţionale dominante.

Chiar în situaţiile în care asimilarea în cultura dominantă a persoanelor aparţinînd unor

culturi subordonate are loc în mod spontan, fără constrîngere, prin opţiunea liberă a individului,
se pune problema naturii cadrului socio-economic, politic şi spiritual în care individul respectiv
a luat o asemenea decizie. Libertatea de alegere a cetăţeanului între diferitele comunităţi
culturale se poate manifesta pe deplin doar atunci, cînd condiţiile macro- şi microsociale sunt
favorabile multiculturalităţii. Însă în societăţile în care mai multe comunităţi naţionale îşi dispută
întîietatea, cu greu s-ar putea vorbi de existenţa unui asemenea context favorabil.

Societatea modernă se caracterizează nu doar prin egalitarismul de fundal generat de

creşterea economică generalizată invocată de Gellner, dar şi printr-o distribuţie mai complexă şi
sofisticată a puterii şi prin creşterea rolului statului (precum şi a elitelor sale politice şi
birocratice). Organismul politic modern nu trebuie privit în manieră exclusivă ca fiind doar
expresia raţionalităţii economice. Statul îndeplineşte în acelaşi timp importante funcţii
regulative în sfera vieţii politice prin:

- supravegherea grupurilor şi a altor unităţi sociale

- oferirea, menţinerea şi legitimarea unor anumite poziţii (privilegii) pentru membrii

unor categorii sociale bine determinate

Ţinînd cont de această complexitate, naţionalismul trebuie considerat atît un răspuns la

cerinţele industrialismului modern, cît şi o strategie discursivă de constituire şi reprezentare a
puterii, care poate fi şi a şi fost folosită de către elitele politice în lupta pentru afirmarea
propriile lor interese. Astfel putem înţelege mai bine natura caracterului complex al
naţionalismului, efectele contradictorii generate de ideologiile naţionale, şi mai ales de aplicarea
lor în practică. Este un fapt că în anumite contexte istorice naţionalismul a servit nu doar la
legitimarea modernităţii, ci şi la supravieţuirea temporară în poziţiile de putere ale unor elite
aristocratice, legate de structurile feudale. În alte situaţii, în loc să contribuie la promovarea
competenţei drept criteriu fundamental de promovare, naţionalismul a servit la justificarea
unor principii etnocratice selective în ocuparea poziţiilor de elită în cadrul statului.

Deşi a dărîmat multe bariere sociale, naţionalismul a condus în anumite zone şi etape
ale dezvoltării istorice la politici bazate pe ideea supremaţiei unei singure naţiuni etnice şi la
discriminarea minorităţilor etno-naţionale, ridicînd astfel noi ziduri în calea mobilităţii

11
neîngrădite şi a dobîndirii egalităţii de şanse. Populaţiile multor ţări au devenit divizate, de data
aceasta însă nu de sistemul medieval de clase şi stări, ci datorită creării unei linii despărţitoare -
adesea la fel de inpenetrabilă - între elitele (şi populaţia) naţională dominantă pe de o parte şi
minoritatea pe de altă parte. Iar perpetuarea acestei situaţii necesita o justificare ideologică, mai
degrabă decît una pragmatică.

În argumentaţia acestei necesităţi în cadrul ideologiilor naţionale “aproprierii” simbolice

a trecutului îi revine un rol important. Una din caracteristicile principale ale acestui proces de
creaţie ideologică este rescrierea istoriei în funcţie de preceptele doctrinei naţionale, prin
aplicarea unor concepte naţionaliste, ceea ce conduce la o viziune complet schimbată asupra
trecutului . “Premiza de bază a ideilor naţionaliste” - aşa cum o defineşte Susan Reynolds -
“este că naţiunile sunt realităţi obiective, existente de-a lungul întregii istorii.”22

Naţiunea devine astfel o categorie istorică eternă proiectată în epoci de mult apuse, iar
toate faptele şi fenomenele sunt interpretate astfel încât să susţină “imaginea despre sine” a
naţiunii. “Când antropologia şi metafizica specifice naţionalismlui sunt utilizate pentru a
interpreta trecutul, istoria va lua o înfăţişare cu totul nouă. Oameni care au crezut că
acţionează pentru a îndeplini voinţa Divinităţii, pentru a face ca adevărul să triumfe ori pentru
a promova interesele unei dinastii, sau pur şi simplu pentru a se apăra împotriva unei
agresiuni, sunt dintr-o dată văzuţi ca acţionând pentru ca geniul unei anumite naţionalităţi să se
manifeste sau să se întărească”23. Istoria devine, în această viziune, procesul de autodesăvârşire
al naţiunii, dobîndind astfel o anumită finalitate. Aşa cum a exprimat-o Hegel "Naţiunile
puteau avea o lungă istorie înainte să-şi atingă în final scopul – acela de a se constitui în
state.”24

Afirmarea caracterului etern al naţiunii şi proclamarea “principiului naţionalităţilor” ca

forţă organizatoare a întregii istorii a omenirii fac parte din însăşi esenţa oricărei ideologii
naţionale. Deşi este un fenomen modern, pentru a funcţiona eficient în calitate de ideologie
politică naţionalismul este nevoit să-şi construiască o legitimare tradiţională, printr-un proces de
apropriere spirituală a trecutului, îndeplinind astfel concomitent şi celelalte două funcţii
ideologice menţionate de Geertz: cea de distorsionare, prin selectarea şi interpretarea
tendenţioasă, subordonată propriei metafizici, a faptelor şi evenimentului trecutului, şi cea de
integrare, prin formarea şi cultivarea unei memorii istorice care să ofere un sens şi o perspectivă
existenţei individuale şi colective în cadrul societăţilor moderne, marcate de dezintegrarea
vechilor structuri comunitare şi pierderea sensului de identitate de tip tradiţional.

22
Susan Reynolds, Kingdoms and Communities in Western Europe (900-1300),Clarendon Press, Oxford, 1984,
p.251.

23
Elie Kedourie, op.cit., p.72.

24
G.W.F. Hegel, Lectures on the Philosophy of World History, trans. H.N. Nisbet, Cambridge, 1975, p.134.

12
 DIVERSITATEA UTILIZĂRII CONCEPTELOR

DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE. SPECIFICUL EST-EUROPEAN

Relaţia dintre instituţia cetăţeniei şi instituţia statului naţional a fost marcată în cursul istoriei
moderne de numeroase convulsii structurale şi chiar de conflicte, cu toată existenţa unei
intercondiţionări evidente între ele. Sursa acestora rezidă în opinia noastră în două
contradicţii fundamentale:

-contradicţia dintre suveranitatea statului naţional şi drepturile naţional-minoritare

-contradicţia dintre omogenizarea naţională caracteristică modernităţii şi afirmarea

dreptului la identitate

Natura funcţiilor asumate de ideologiile naţionale în cadrul societăţilor moderne ridică

chestiunea rolului autorităţii politice (al statului) în reglementarea raporturilor interetnice.
Întrebarea fundamentală este în ce măsură şi în ce condiţii statul poate să exprime, să
protejeze şi să sprijine pluralitatea identităţilor colective, culturilor şi intereselor comunitare
de pe teritoriul său.

O tipologie a retoricilor de legitimare naţională

În funcţie de natura şi finalitatea ideologiilor naţionale, putem identifica cinci tipuri de

discursuri naţionaliste de legitimare a elitelor:

1. Naţionalismul aristocratic

Această formă a naţionalismului este caracteristică pentru perioada de tranziţie de la

statul feudal la statul burghez modern în ţările în care trecerea la modernitate s-a desfăşurat cu
întîrziere şi gradual, fără o ruptură instantă radicală cu trecutul. Este perioada compromisului
temporar şi a echilibrului vremelnic de putere dintre vechea elită aristocrată şi noua elită
burgheză, reprezentînd o încercare a aristocraţiei de a-şi conserva poziţiile de putere şi
privilegiile atît timp cît este posibil, prin folosirea noii ideologii în interesele ei proprii. Reliefînd
rolul istoric al nobilimii în ceea ce ei numesc "salvarea naţiunii", aristocraţii revendică un rol
politic conducător în societatea aflată în curs de modernizare, invocînd acum - în loc de
argumente dinastico-feudale - poziţia lor socială tradiţională şi meritele lor istorice în calitatea
de " lideri ai naţiunii".

Acest tip de argumentare - care se bazează pe "eternizarea" naţiunii în calitate de

categorie populaţională prin ştergerea oricărei diferenţe conceptuale dintre poporul premodern
şi naţiunea modernă - este legat organic de promovarea concepţiei cu privire la originile
"nobile" ale naţiunii şi a drepturilor istorice ale acesteia asupra unei arii geografice şi
populaţionale. Ca rezultat al declinului structurilor imperiale şi al principiilor dinastice, foştii
membrii ai ierarhiei feudale devin promotorii suveranităţii naţionale şi ai modernizării
instituţionale, adoptînd strategii noi de legitimare a puterii. Paradoxal, retorica lor se centrează
însă acum pe ideea continuităţii cu entităţile statale medievale, revendicînd reluarea acestei

13
continuităţi în cazul în care ea a fost întreruptă în secolele precedente de pierderea
independenţei şi înglobarea în teritoriul unor imperii. Desigur, afirmarea unei astfel de doctrine
naţionale presupunea existenţa elitei nobiliare pregătite să-şi asume un asemenea rol. În Europa
Centrală, naţionalismul polonez şi cel maghiar în faza lor iniţială reprezintă exemplele cele mai
relevante pentru acest tip de discurs.

2. Naţionalismul civic

Aceea parte a burgheziei care se situa - atît din punct de vedere geografic, cît şi politic -
în centrul fostelor state absolutiste şi imperii sau a unor subunităţi tradiţionale recunoscute ale
acestora, devine succesorul istoric al elitei nobiliare înlocuite de la putere. Noii conducători se
adresează poporului pentru sprijin politic, prezentîndu-se populaţiei ca liderii de opinie ale
unei noi naţiuni. Conceptul de naţiune pe care îl promovează, adesea ignoră sau chiar exclude
aristocraţia (cum a fost cazul în timpul revoluţiei franceze), bazîndu-se pe cetăţenii de rînd. Toţi
indivizii sunt consideraţi membrii egali ai naţiunii, care devine identică - în această accepţiune –
cu întreaga comunitate politică a statului.

În cadrul acestui model, discursul despre statul-naţiune, definit ca "naţiunea cetăţenilor

liberi şi egali" funcţionează ca un instrument ideologic monopolist al elitei naţionale moderne
centraliste, în vederea legitimizării noilor structuri politice şi a unităţilor teritorial-statale
aferente (satele naţionale). Acest tip de naţionalism este caracteristic statelor din vestul Europei,
care s-au aflat în fruntea procesului de modernizare, de trecere la societatea industrială
capitalistă. În ţările din estul continentului care au întîrziat mult în dezvoltarea lor socio-
economică, crearea identităţii naţionale civice, ca şi a societăţii civile în general, a întîmpinat şi
întîmpină mari greutăţi.

3. Naţionalism politico-cultural

Acest tip de legitimare naţională este expresia nevoii resimţite de elita politică
centralistă de a-şi consolida dominaţia prin contracararea tendinţelor centrifugal-autonomiste
ale elitelor naţionale rivale din cadrul statului.. Metoda cea mai la îndemînă pentru atingerea
acestui scop era încercarea de a delegitimiza procesul de identificare naţională a comunităţilor
nondominante, prin recunoaşterea unei singure culturi şi limbi oficiale şi promovarea unei
politici de omogenizare în raport cu comunităţile şi culturile minoritare.

Asemenea politici sunt mai ales caracteristice pentru partea estică a Europei, unde
etnicitatea a constituit factorul determinant în geneza naţiunilor. Existenţa unor concepţii
naţionale diferite şi chiar opuse a generat o identificare puternică a statului cu o anumită
comunitate etnică şi cultura ei. Această identificare a constituit o sursă fundamentală de
inegalitate naţională între comunitatea etno-naţională dominantă şi comunităţile naţionale
subordonate, care s-a manifestat mai ales prin:

- limitarea folosirii limbilor şi cultivării culturii minoritare

- reducerea posibiltăţilor educaţionale în limbile minorităţilor

- condiţionarea participării indivizilor la elita politică conducătoare de asumarea

identităţii lingvistice şi culturale dominante (asimilarea elitelor)

14
 - împiedicarea participării comunităţilor naţionale minoritare, în calitatea lor de
colectivităţi, la conducerea treburilor statului

4. Naţionalismul etnocratic este expresia unei faze avansate a expansiunii naţionale a

elitei dominante, a tendinţei acesteia de a-şi maximiza puterea economică, politică şi culturală în
detrimentul minorităţilor, prin utilizarea argumentului etnic. Aceasta fază a dezvoltării ideologiei
naţionaliste, tipică pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, poate fi considerată o continuare
cu mijloace calitativ noi a politicii de omogenizare promovată sub semnul naţionalismului
politico-cultural. Se bazează pe ideea conform căreia doar membrii comunităţii etnonaţionale
majoritare pot fi consideraţi pe deplin cetăţeni loiali. Ceilalţi, cei care îşi asumă o altă identitate,
trebuie asimilaţi cît mai mult cu putinţă, determinaţi să emigreze, împiedicaţi să ocupe poziţii
importante în aparatul de stat, şi discriminaţi în cazul în care nu vor să renunţe la identitatea lor.

Cele mai importante strategii şi metode utilizate pentru atingerea acestor scopuri au vizat
în principal:

- alocarea preferenţială de posturi în administraţia publică, pe baza criteriului

apartenenţei la etnia majoritară

- oferirea de facilităţi economice, educaţionale şi culturale pentru membrii comunităţii

majoritare

- adoptarea unor măsuri legislative şi administrative cu caracter discriminatoriu în

defavoarea comunităţilor minoritare

- creşterea artificială a ponderii populaţiei majoritare în localităţile şi zonele locuite

preponderent de populaţie minoritară prin încurajarea selectivă a imigrării în localităţile şi
zonele respective

5. Naţionalismul rasial reprezintă cazul extrem de manifestare distructivă a doctrinei

naţionaliste, bazat pe principii etno-rasiale afirmate deschis şi asumate programatic. În
conformitate cu aceste principii, cei care nu sunt membrii prin naştere (origine etnică) ai naţiunii
dominante, pur şi simplu nu au de ales, fiind sortiţi excluderii din societate, mergînd pînă la
exterminarea fizică datorită însăşi faptului apartenenţei lor prin naştere la o anumită comunitate
etnică.

Modelul "vestic" şi cel "estic" al naţiunii

Documentele de bază ale revoluţiilor burgheze moderne se axau pe drepturile indivizilor.

Singura entitate politică legitimă recunoscută era statul naţional. Însă, aşa cum am menţionat
mai înainte, în aplicarea acestor principii la realităţile politice din diferite zone geopolitice
au intervenit importante diferenţieri în privinţa efectelor.

O interpretare nuanţată se impune mai ales în cazul ţărilor (regiunilor) care au

manifestat întîrziere în procesul modernizării şi care prezintă particularităţi semnificative în
dezvoltarea lor socio-economică, statală şi spirituală. În cazul acestor ţări ideologiile naţionale
au îndeplinit şi îndeplinesc în continuare un important rol compensator pentru frustrările şi lipsa
de legitimare generate de insatisfacţiile din sfera economică şi politică.

15
 Dat fiind că în lipsa cadrului statal adecvat şi a slabei dezvoltări a societăţii civile
identităţile naţionale din Estul Europei s-au costituit avînd la bază identitatea etnică, afirmarea
funcţiei legitimizatoare a ideologiilor naţionale a însemnat în mod inevitabil identificarea
puternică a statului şi a ideologiei naţional-statale cu interesele comunităţii etnice dominante. Pe
un asemena fundal, ideea avansată de Walzer, al statului neutral din punct de vedere etnic, a
despărţirii complete dintre stat şi etnicitate 25 , a rămas mai degrabă o aspiraţie.

Ţinând cont de aceste caracteristici, dintre tipologiile elaborate considerăm că

diferenţierea dintre modelul vestic şi cel estic de cultură politico-naţională este importantă din
perspectiva obiectivelor pe care ni le-am asumat în acest studiu.

Primul gânditor important care a utilizat în mod explicit o tipologie bazată pe această
divizine, Hans Kohn, consideră că în Anglia, Franţa şi Statele Unite s-a dezvoltat o formă
voluntaristă de naţionalism, care interpreta naţiunea ca fiind rezultatul asocierii raţionale a
oamenilor de pe un anumit teritoriu, bazată pe legi comune, care exprima aspiraţia clasei
mijlocii. În schimb, în Europa Centrală şi de Est, iar mai apoi şi în Asia, a apărut o formă
organică, mistică şi adeseori autoritariană de naţionalism, care, în absenţa clasei mijlocii, era
creată şi condusă de către intelectuali.26

Împărtăşind acest punct de vedere, Anthony Smith opinează că "modelul vestic al

naţiunii tindea să sublinieze poziţia centrală a teritoriului naţional sau pămîntului natal al
naţiunii, un sistem comun de legi şi instituţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii în cadrul unei
comunităţi politice şi importanţa culturii civice de masă ca liant al comunităţii de cetăţeni. În
schimb, modelul estic a fost mai preocupat de originea etnică şi legăturile culturale, punînd
accentul, pe lîngă genealogie, pe elementul popular sau ţărănesc, rolul mobilizării vernaculare
în activarea populaţiei, prin revitalizarea culturii lor populare, a limbii, obiceiurilor, religiilor
şi ritualurilor proprii, redescoperite de intelectuali urbani cum ar fi filologii, istoricii,
folcloriştii, etnografii şi lexigrafii"27

În lucrarea sa fundamentală State naţionale şi minorităţi naţionale, , C..A. Macartney

face apel la acelaşi criteriu de tipologizare, afirmînd că " Europa este divizată de o linie care
separă două accepţiuni complet diferite ale ideii de naţiune. Într-o parte a acestei linii se
situează popoarele pentru care statul înseamnă totul, şi care înţeleg sentimentul naţional ca un
mare entuziasm faţă de statul la care aparţin prin propria lor voinţă. De cealaltă parte a acestei
linii de demarcaţie sentimentul civilizaţiei comune, a limbii comune, a originii comune este
preponderent." 28[28] În timp ce expresia teoretică clasică a modelului vestic îl reprezintă
concepţia cu privire la “contractul social” şi a “suveranitatea populară” elaborată de Jean-
Jacques Rousseau, modelul estic este reflectat în mod caraceristic în viziunea lui Johann
Gotfried Herder.

25
Michael Walzer, Pluralism: A Political Perspective in Will Kymlicka, The Rights of Minority Cultures,
Oxford University Press, Oxford, 1999, pp. 139-154.

26
Hans Kohn, The Idea of Nationalism, Macmillan, New York, 1945, pp.18-20.

27
A.D. Smith, National Identity and the Idea of European Unity In: International Affairs nr. 68, 1992, p. 63.

28
C. A. Macartney, National States and National Mnorities, Royal Institute for International Affairs, London,
1934, p. 6.

16
 Cu toată existenţa unor similitudini importante, între cele două tipuri de naţionalism
există diferenţe fundamentale. Rădăcinile acestei diferenţieri trebuie probabil căutate în
dubla natură a identităţii naţionale evidenţiată de Geertz, şi în rolul diferit al dimensiunilor
“etnic” şi “civic” în formarea ideologiilor naţionale din cele două părţi ale continentului
european.

Problema realizării identităţii dintre teritoriul statului şi teritoriul naţiunii se pune într-un
mod significant diferit în cazul modelului vestic şi al celui estic al naţiunii. Dat fiind că în vestul
Europei în mod tipic a prevalat conceptul civic de identitate naţională, calitatea de membru al
naţiunii era conferită de însăşi calitatea de cetăţean a persoanei în cauză, cele două apartenenţe
(cel de membru al colectivităţii statului şi cel de membru al colectivităţii naţionale
corespunzătoare) suprapunîndu-se în mare măsură. Existau aşadar posibilităţi reduse pentru
formarea unor identităţi naţionale rivale în cadrul aceluiaşi stat. În consecinţă, la autorii vestici
preocupaţi de subiect accentul cade de obicei pe evidenţierea factorilor care conferă
individului o identitate civică. Oomen,29 spre exemplu, consideră comunitatea de locuire un
factor important care dă naştere naţiunii, iar Anthony Giddens30 subliniează rolul statului, al
administraţiei unitare.

În schimb, în estul Europei, datorită particularităţilor dezvoltării istorice etnicitatea este

considerată factorul obiectiv primordial. Statele care se declarau naţionale erau confruntate cu
diversitatea etno-culturală, fiind nevoite să elaboreze strategii de legitimare şi integrare bazate pe
principii ideologice şi politice adesea contradictorii, urmărind realizarea unui echilibru între
necesitatea afirmării doctrinei naţionale şi necesitatea asigurării stabilităţii interne, în condiţiile
existenţei unei populaţii multietnice şi a dezvoltării unor mişcări naţionale paralele pe teritoriul
lor.

Soluţionarea problemelor generate de existenţa acestor contradicţii este însă mult

îngreunată de existenţa unei desincronizări istorice între dezvoltarea socio-economică din cele
două părţi ale continentului.31 Datorită industrializării întîrziate şi a modernizării incomplete,
procesul mobilizării naţionale – angrenarea, atragerea diferitelor segmente sociale în
implementarea proiectului naţionalist – cunoaşte particularităţi importante. Fazele mobilizării
naţionale se întind pe o perioadă relativ îndelungată de timp, începînd cu sfîrşitul secolului
XVIII, procesul nefiind pe deplin terminat nici astăzi.

Dată fiind slaba dezvoltare socio-economică, în primele faze accentul a trebuit să cadă
pe mobilizarea ideologică şi politică a elitelor (mai întîi a elitei reziduale de tip feudal iar apoi
şi a noii elite burgheze), extinzîndu-se treptat la mobilizarea ideologică şi politică a maselor iar
mai tîrziu şi la sfera economică, angrenînd mase tot mai mari de oameni pe măsura avansării
procesului de industrializare şi urbanizare. În ţările care au rămas preponderent agrare pînă la
jumătatea secolului douăzeci (cum este şi cazul României), grosul mobilizării socio-economice
de masă a rămas să se producă în cursul procesului de mobilitate urbană şi industrială accelerată

29
T.K. Oomen, Citizenship, Nationality and Ethnicity, Polity Press, 1997.

30
Anthony Giddens, The Consequencies of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1991.

31
În legătură cu acest subiect vezi Al. Duţu (ed.) La modernisation des sociétés sud-est européenes, Bucureşti,
1992 ; Dan Berindei,Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă,Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1997.;Sorin Alexandrescu, Le paradoxe roumain in International Journal of Romanian Studies, I, 1976, pp.3-
20.

17
determinată şi direcţionată politic în timpul perioadei comuniste, în condiţiile întrepătrunderii
dintre ideologia naţionalistă şi cea comunistă în efortul autorităţilor de a găsi o bază de
legitimare satisfăcătoare pentru regim.

Diviziunea dintre "Est" şi "Vest" a condus, dincolo de deosebirile marcante în cultura

politică, la perceperea diferită a calităţii de cetăţean de către locuitorii din cele două părţi
ale continentului . Identificarea puternică cu o cultură şi comunitate a îndeplinit un rol
esenţial - mult mai important decît identitatea civică, de cetăţean- în mobilizarea şi integrarea
politică a locuitorilor. În consecinţă, s-a dezvoltat o legătură deosebit de complexă între
problemele politice şi cele etnice. Etnicitatea, apartenenţa etnică a fost constant şi intens
politizată, în timp ce problemele politice au fost adesea traduse în termeni "naţionali".

În timp ce în modelul "vestic" naţiunea oferă de cele mai multe ori un cadru satisfăcător
pentru integrarea cetăţenilor de toate etniile în comunitatea politică a statului, experienţa istorică
a dezvoltării naţionale şi statale din ţările Europei Centrale şi de Est pune în evidenţă
manifestarea unei contradicţii între instituţia cetăţeniei pe de o parte şi instituţia statului
naţional pe de altă parte. Dat fiind că “frontierele” etnice şi graniţele statale de cele mai mult ori
nu coincid, rezultatul este adeseori generarea unor surse de tensiune şi conflict32 .

Această aserţiune ne conduce la cea de-a doua caracteristică fundamentală a

construcţiilor statale de tip stat naţional din Estul Europei: permanenta lipsă de legitimitate sau,
mai corect, legitimitatea incompletă a acestora. Prin identificarea statului cu o singură identitate
naţională, celelalte comunităţi naţionale s-au găsit inevitabil în afara acestui proces de
legitimare, ceea ce a constituit o sursă fundamentală de tensiune interetnică.

Strategiile utilizate pentru atenuarea posibilelor consecinţe ale acestei crize cronice de
legitimitate vizau pe de o parte minimalizarea şanselor şi impactului oricăror aspiraţii naţionale
alternative, iar pe de altă parte amplificarea rolului şi contribuţiei istorice a propriei naţiuni. O
trăsătură caracteristică a aplicării în practica a unor asemenea strategii îl constituie sacralizarea
teritoriului statal considerat teritoriu naţional (proprietatea de drept a unei singure naţiuni) în
întregimea şi deplinătatea particularităţilor sale istorice, sociale, politice şi culturale. Memoria
istorică selectivă şi istoriografia tendenţioasă – menite să evidenţieze aportul decisiv al naţiunii
dominante şi să reducă sau să delegitimeze pe cît posibil contribuţia celorlaltor comunităţi
naţionale - acţionează desigur ca un instrument ideologic esenţial în cadrul acestui proces de
reinterpretare a faptelor.

Istoricismul şi reinterpretarea istoriei în funcţie de ideologia naţionalistă sunt fenomene

generale proprii oricărei concepţii naţionale. Din funcţia de legitimare asumată de naţionalism
derivă rolul esenţial al imaginarului colectiv şi al mitului în formarea identităţilor şi ideologiilor
naţionale. Dealtfel retorica naţională a inclus peste tot în Europa o componentă istorică menită
să justifice noile aspiraţii prin raportarea lor la valori consacrate, îndelung verificate din trecut.33

Aşa cum remarca Lucian Boia, identitatea naţională comportă prin definiţie şi
atributele unei identităţi mitice, presupunînd un proces de recreere mentală a realităţii, prin care
amalgamului de fapte şi fenomene dispersate i se oferă o interpretare, i se atribuie un sens,

32
Clifford Geertz, op.cit. pp.111-112.

33
Al. Zub, Istorie şi finalitate, pp. 54-58, Editura All, Bucureşti 1991.

18
introducîndu-se astfel în istorie principiul ordinii 34. Însă în ţările est-europene s-a resimţit
putenic nevoia de a apela la un anumit tip de creaţie mitică, care a îndeplinit prin excelenţă un
rol compensator pentru neîmplinirile prezentului, prin care regimurile politice aflate în criză
acută de legitimare ofereau o hrană spirituală iluzorie unei populaţii frustrate din cauza adîncirii
prăpastiei de dezvoltare care desparte ţările din regiune de epicentrul modernităţii.

Pe lîngă importanţa deosebită acordată chestiunilor legate de teritoriu, problemele

legate de structura etno-demografică a populaţiei s-au aflat de asemenea în centrul
preocupărilor ideologilor naţionali şi liderilor politici din spaţiul estic. Datorită caracterului
mixt al populaţiei din punct de vedere etnic şi a existenţei concepţiilor naţionale rivale,
aplicarea principiului autodeterminării întîmpina greutăţi deosebite în regiune, dat fiind că nu
era clar cine erau subiecţii acestui drept. Toţi locuitorii indiferent de etnie? O asemenea
soluţie ar fi pus toată puterea de decizie în mînile comunităţii majoritare numeric,
excluzîndu-le pe celelalte. Decizia consensuală a tuturor popoarelor importante numeric ?
Însă ce se întîmpla dacă un asemenea acord nu putea fi atins, cum dealtfel era, cel mai
adesea, cazul?

Referindu-se la presupoziţiile teoretice implicit prezente în spatele unor astfel de

întrebări, Will Kymlicka atrage atenţia asupra unei deficienţe fundamentale ale concepţiei
clasice, de inspiraţie anglo-saxonă, asupra sistemului democratic de guvernare. Într-adevăr,
“faptul că cele mai multe popoare împărtăşesc astăzi idealul democraţiei nu ne spune nimic
despre modul în care trebuiesc trasate limitele unei comunităţi politice şi nici despre modul
cum puterea trebuie distribuită între diferitele nivele de guvernare (local, regional, federal,
internaţional). Or, valoarea democraţiei pentru un anumit grup etnic poate depinde foarte
mult de felul cum se răspunde la asemenea întrebări. În loc de a adresa în mod direct aceste
chestiuni, cei mai mulţi teoreticieni contemporani consideră pur şi simplu că graniţele
comunităţilor politice şi puterile ce urmau să le fie atribuite au fost decise deja.”35

O asemenea presupoziţie putea fi validă – cel puţin în parte – în cazul ţărilor unde a
prevalat modelul “vestic", făcînd să coincidă graniţele comunităţii politice şi a celei
naţionale. Însă în condiţiile competiţiei dintre ideologiile naţionale rivale caracteristică pentru
estul Europei lipsa soluţiilor teoretice în acest domeniu crucial nu a făcut decît să sporească
incertitudinea şi să escaladeze rivalitatea.

În regiunile istorice multiculturale, argumentele ideologice şi identitare ale

ideologiilor naţionale aflate în competiţie veneau în acest context să întărească simbolic, să
confere legitimitate caracterului "exclusiv naţional" al regiunilor respective. Însă prin
proclamarea supremaţiei unei singure naţiuni, cealaltă naţiune nu dispărea, rămînea în
continuare prezentă. Oricît de ireconciliabile ar fi fost ideologiile naţionale în cauză, elitele
politice ale naţiunii dominante nu puteau să nu ţină seama de existenţa celorlaltor comunităţi
naţionale importante, cu toate implicaţiile ce decurgeau din această pluralitate.

Oferta elitelor naţionale dominante era prezentată în general sub forma unui
compromis care consacra supremaţia naţională în stat a propriei comunităţi, dar păstra totuşi
un anumit spaţiu (mai mare sau mai mic) de existenţă şi pentru minorităţi. În asemenea
34
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească,Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 8-9.

35
Will Kymlicka Introduction in Will Kymlicka (ed.), The Rights of Minority Cultures, Oxford University
Press, Oxford, 1999, p.1.

19
condiţii, lipsa de legitimitate - sau mai degrabă legitimitatea incompletă - a politicilor
omogenizatoare de tip etnonaţionalist ale elitelor politice de la putere a fost şi a rămas una din
sursele principale de tensiune interetnică în spaţiul estic.

În acest sens, adeseori putem vorbi de un veritabil “război al cifrelor”, care s-a
desfăşurat atît în planul real, prin eforturile factorilor de putere în scopul modificării distribuţiei
etno-teritoriale a populaţiei în favoarea naţinii dominante, cît şi în planul simbolic, prin
încercările de manipulare statistică a datelor demografice în vederea limitării impactului negativ
pe care recunoaşterea oficială a unui număr considerat prea mare al populaţiei minoritare l-ar fi
putut avea asupra poziţiei dominante a elitei naţionale majoritare.

În general, distincţia dintre politicile “reale” şi cele “simbolice” ni se pare utilă pentru
caracterizarea stării de spirit şi a modului de gîndire a elitelor naţionale din ţările în care a
prevalat modelul estic. Distanţa, prăpastia dintre aspiraţia de creare a unui stat naţional
omogen (care ar fi rezolvat de la sine, în viziunea promotorilor lui, toate problemele naţionale
din interiorul statului) şi realitatea etno-demografică, respectiv politico-naţională, care
contrazicea - adeseori în mod categoric – această aspiraţie, era atenuată pe plan ideologic
prin “înfrumuseţarea” realităţii - atît a celei prezente cît şi a cele trecute - şi interpretarea
faptelor într-o manieră favorabilă intereselor grupurilor naţionale politice dominante.

20
 ROLUL CONCEPTELOR DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE

ÎN GENEZA IDEOLOGIILOR NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA

Particularităţi ale tranziţiei spre modernitate

Transilvania, o regiune istorică a cărei evoluţie s-a caracterizat prin interacţiunea

permanentă pe teritoriul ei a mai multor identităţi culturale importante, este un exemplu
deosebit de relevant pentru studierea contradicţiilor şi evoluţiilor ideatice generate de
afirmarea modelului estic al naţiunii într-o zonă complet nefavorabilă din punct de vedere
etno-demografic pentru implementarea proiectelor de omogenizare.

Regiunea are importante tradiţii de multiculturalitate şi autoguvernare regională. "În

evul mediu a făcut parte din statul maghiar, bucurîndu-se însă, datorită aşezării ei geografice
îndepărtate, de un grad ridicat de autonomie administrativă şi politică"36 După căderea
Ungariei independente în 1541, Transilvania a devenit un principat autonom sub suzeranitate
turco-otomană, menţinîndu-şi acest statut mai mult de 150 ani, pînă la începutul secolului al
XVIII-lea, cînd a fost inclusă în Imperiul Habsburgic ca o unitate administrativă autoguvernată.
Începînd din 1867, regiunea a aparţinut Ungariei în cadrul Monarhiei Austro-Ungare, devenind
parte a României după disoluţia statului dualist la sfîrşitul primului război mondial.

Întreaga evoluţie a Transilvaniei s-a caracterizat prin interacţiunea şi raportul de

forţe - demografic, economic, politic şi spiritual - mereu în schimbare dintre cele trei
comunităţi etnice importante - români, maghiari, germani - , care deopotrivă au considerat
acest pămînt ca patria lor, fiind legaţi de acesta prin profunde legături emoţionale. Caracterul
multicultural al regiunii a fost de altfel parţial reflectat şi recunoscut de către sistemul politic
medieval al regiunii. Epoca Principatului - perioada statului transilvan autonom - oferă în
acest sens cea mai bună perspectivă pentru evaluarea felului în care drepturile şi privilegiile
comunitare au fost instituţionalizate în strînsă legătură cu diversitatea etnică, lingvistică şi
religioasă.

În privinţa libertăţilor religioase trebuie menţionat că Edictul de Toleranţă din 1571 a

fost primul documet legal din Europa care a garantat deplina egalitate şi autonomie pentru o
serie întreagă de confesiuni, incluzînd bisericile catolică, reformată, luterană şi unitariană. O
excepţie majoră a constituit-o confesiunea ortodoxă, care în limbajul juridic al vremii a avut
doar statutul de "tolerat" în loc de "receptat", ceea ce înseamnă că autonomia ei a fost
recunoscută, fără însă a se bucura de statutul politic privilegiat oferit celorlaltor patru
comunităţi religioase.

Dat fiind că în Transilvania diversitatea etnică era strîns legată de diferenţierea

religioasă, consacrarea drepturilor comunităţilor bisericeşti avea importanţă şi din

36
R.W. Seton-Watson Transylvania: a Key-Problem, Oxford University Press , 1943, pp. 2-3.

21
perspectiva recunoaşterii drepturilor comunitar-etnice. În acelaşi timp, reglementarea
statutului diferitelor comunităţi etnice poate fi regăsită chiar în instituţiile politice
medievale ale regiunii. În mod similar cu alte structuri politice feudale din vestul şi centrul
Europei dreptul participării în viaţa publică a Principatului a fost limitată la membrii clasei
nobiliare. Ceea ce este specific însă pentru sistemul politic transilvan este, pe de o parte,
existenţa a trei ordini ("Natio") nobiliare, în loc de unul, iar pe de altă parte, structurarea celor
trei “naţiuni” de-a lungul unor linii despărţitoare avînd şi o semnificaţie etno-regională.
Deciziile politice importante trebuiau luate prin consensul celor trei natio, care aveau un
statut egal şi coparticipativ, atît la nivel central, prin reprezentanţii lor aleşi, cît şi în în cadrul
subregiunilor care le-au fost alocate spre autoguvernare.

Este important să subliniem aici faptul că drepturile politice garantate celor trei
"naţiuni" recunoscute puteau fi exercitate numai în colectiv, dat fiind că statutul privilegiat a
fost oferit comunităţilor, nu indivizilor, şi avea o bază teritorială bine definită. De fapt, în
evul mediu, în perioada cînd a aparţinut de Regatul medieval maghiar, Transilvania a fost
compusă din trei părţi independente: Pămîntul Săsesc, Pămîntul Secuiesc şi teritoriul celor
şapte comitate.37 Saşii au primit partea de sud a regiunii unde au format aşa numitul
Universitas Saxorum care le-a fost oferit prin edictul regal Andreanum.38 Secuii au avut
ţinutul lor autonom în părţile estice.39 Restul principatului a fost administrat de nobilimea din
comitate.

Instituţionalizarea pluralităţii etno-culturale în cadrul sistemului politic medieval al

Transilvaniei prin instituţia celor trei "natio" şi a celor patru religii "receptate" a exprimat
deopotrivă egalitatea comunităţilor incluse în structurile de putere cît şi poziţia subordonată
a celor sortite să rămînă în afara acestor structuri.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că în evul mediu am fi avut naţiuni în sensul modern

al termenului, adică cel conectat cu identitatea naţională. Apartenenţa la naţiunile politice
medievale a fost condiţionată de statutul socio-politic şi/sau teritorial al indivizilor, fiind
expresia anumitor privilegii. Iobagii maghiari sau saxoni erau în aceeaşi situaţie ca cei de
etnie română, evident excluşi din naţiunea politică, în timp ce nobilii de origine românească
făceau parte din clasa nobiliară maghiară, asimilindu-se treptat în aceasta şi din punct de
vedere etno-cultural.40

37
dr. Barta Gábor, Erdély "szülője" Mohács, Romániai Magyar Szó, 3-4 sept. 1994.

38
Georg Eduard Müller (1928), Die sächsische Nationsuniversität, Hermannstadt; Georg Eduard Müller (1941),
Stühle und Distrikte als Unterteilung der siebenbürgisch-deutschen Nationsuniversität, 1141-1876,
Hermannstadt.

39
Bodor György (1983), ‘Az 1562 előtti székely nemzetségi szervezetről’ [The organisation of the Szekel clans
before 1562], Történelmi Szemle, pp. 281-305.

40
Cauza principală a asimilării majorităţii nobilimii romîneşti în cadrul elitei nobiliare maghiare este identificată
de Florin Constantiniu în decretul din 1366 al regelui Ludovic de Anjou, care condiţiona apartenenţa la
nobilitate de convertirea la catolicism.

22
 Referindu-se la cauzele care au generat această stare de lucruri, Gusztáv Molnár
consideră că "structurile tip regim de stări ale Transilvaniei, cristalizate în secolul al XIV-lea
şi rămase în funcţiune în secolele ce au urmat, au stat neputincioase în faţa problemei
românilor de religie ortodoxă şi cu instituţii locale de origine slav-bizantină.
Incompatibilitatea celor două sisteme de instituţii, cel central-european, de origine
occidentală şi cel sud-est-european, de origine bizantină, nu lăsa pur şi simplu posibilitatea
integrării românilor ca un corp social. 41

Desigur, această problemă merită o cercetare mai aprofundată. Oricare ar fi fost însă
motivele excluderii elitei româneşti din rîndul celor trei naţiuni nobiliare, este neîndoielnic
că nerecunoaşterea românilor ca naţiune politică şi faptul că nu au putut beneficia (decît într-
o măsură foarte mică) de conducerea spirituală a propriei lor elite nobiliare (aceasta fiind
inclusă în nobilimea maghiară şi în bună parte maghiarizată), a constituit un important factor
de influenţare a ideologiei lor naţionale şi în acelaşi timp - într-un mod ce poate părea
paradoxal - un factor catalizator în procesul afirmării identităţii naţionale româneşti.

Celelalte comunităţi care s-au stabilit în regiune - cele mai importante fiind cea
armeană şi cea evreiască - au primit dreptul de aşezare, însă nu şi cel de teritorialitate, care
era rezervat în exclusivitate secuilor şi saşilor. Edictul regal din 1224 le-a garantat acestora
din urmă drepturi teritoriale, ceea ce a devenit principala garanţie a structurii sociale a
ţinuturilor pe care le-au populat. În aceste particularităţi ale dezvoltării istorice pot fi
regăsite rădăcinile timpurii ale puternicelor tendinţe autonomiste care au influenţat evoluţiile
politice moderne şi mentalităţile din regiune.

O parte a "moştenirii transilvane" în această privinţă este şi tendinţa spre o anumită

moderaţie politică, spre o atitudine cumpătată şi flexibilă, menită să asigure perpetuarea
existenţei statale - şi implicit identitare - în condiţii istorice dificile, exprimată poate cel mai
elocvent prin cuvintele contelui Teleki Mihály, cancelarul principelui Apafi: " Noi niciodată
nu facem ceea ce ar fi necesar, ci totdeauna numai ceea ce este posibil."42

Deşi avea astfel de tradiţii de autoguvernare şi de instituţionalizare a pluralismului

etnic şi religios care îi confereau o identitate regională distinctă, şi parcă o "predestinau " să
perpetueze în splendoarea diversităţii ei, Transilvania, "Ţara de Dincolo de Păduri" nu a putut
deveni totuşi o "Elveţie a Estului". Nu există o "naţiune transilvăneană" , şi nici o naţiune nu-
şi limitează noţiunea de patrie la Transilvania. Regiunea a ajuns în schimb - odată cu
începuturile modernităţii - terenul de confruntare şi miza principală pentru mişcări şi
identităţi naţionale, a unor retorici de legitimare paralele, care au intrat în competiţie şi chiar
în conflict. Ideea "patriei transilvănene" a fost (…) înlăturată de pe scena istoriei(…) de
ideologiile statelor naţionale maghiară şi română, rivale şi la fel de exclusiviste în privinţa
Transilvaniei."43

41
Molnár Gusztáv, Regionalism civic (2), Provincia, 28 iunie 2000.

42
Gyila Sándor, Hívás és felelet, Háromszék, 17 noiembrie 1994.

43
Molnár Gusztáv, Regionalism civic in Provincia, 28 iunie 2000.

23
 Ca o consecinţă a dezvoltării unor ideologii naţionale paralele şi conflictuale,
Transilvania a ajuns să ocupe un loc central în viziunea identitară atît a naţiunii române cît şi
a naţiunii maghiare. În concepţia naţională maghiară tradiţională Transilvania apărea ca o
parte inseparabilă a "ţării maghiare" , cu o tradiţie de continuitate istorică de mai bine de o
mie de ani, precum şi ca un simbol al perpetuării statalităţii maghiare după înfrîngerea de la
Mohács din 1526. Pentru români, în schimb, Transilvania reprezintă inima vechii Dacii, locul
geografic privilegiat al etnogenezei româneşti.

Nu este deci de mirare, că "posesia" regiunii, respectiv includerea ei în cadrul

propriului stat naţional, a devenit o aspiraţie fundamentală a ambelor naţiuni, în timp ce
pierderea teritoriului (sau a unor segmente de teritoriu) de către una din părţi în favoarea
celeilalte a fost resimţită ca un şoc, o lovitură aproape iremediabilă. Sacralizarea
"teritoriului naţional" şi politizarea intensă a identităţii teritoriale, ca expresie a competiţiei
celor două identităţi naţionale mutual exclusive şi opuse, a făcut ca dezbaterea pe acest
subiect să capete treptat o puternică încărcătură simbolică şi ideologică.

Cauzele dezvoltării în Transilvania ale unor ideologii naţionale conflictuale şi chiar

opuse - care veneau în contradicţie cu trecutul multicultural şi instituţionalizarea
pluralismului etnic, cultural şi religios în cadrul regiunii - trebuiesc căutate în particularităţile
formării identităţii naţionale în ţările din spaţiul est-european, la care se adaugă factorii ce
derivă din specificitatea evoluţiei istorice transilvănene.

1. Caracteristici ale vieţii statale

Datorită faptului că marea majoritate a unităţilor politice moderne din vestul Europei
s-au constituit din punct de vedere teritorial-istoric ca succesoare ale statelor centralizate
medievale, cu o continuitate îndelungată pe un teritoriu statal bine definit, cetăţenii acestor
ţări erau puternic precondiţionaţi să se identifice cu statul, care le oferea statutul deplin de
membrii egali ai comunităţii politice. Prin concomitenţa afirmării drepturilor cetăţeneşti
individuale şi a procesului formării statelor naţionale moderne, identitatea naţională din
ţările occidentale a putut căpăta o puternică semnificaţie civică. Diferenţele etnice şi culturale
au jucat un rol secundar în constituirea noilor structuri de putere şi erau politizate într-o
măsură mai mică. În schimb, în zona est-europeană condiţiile istorice diferite au impus un alt
model. Existenţa imperiilor multiculturale şi întîrzierea modernizării socio-economice a
determinat fragilitatea societăţii civile şi astfel a întărit importanţa apartenenţei etnice, a
limbii şi a religiei în această parte a Europei.

Pe teritoriul Imperiului Austriac de care Transilvania a aparţinut de la începutul

secolului XVIII, altenativele pentru constituirea statelor naţionale erau limitate de anumite
particularităţi cu efect restrictiv: caracterul multi-etnic atît al fostelor state medievale
înglobate în Imperiu cît şi a regiunilor istorice ale acestora; nivelul slab de dezvoltare a
societăţii civile şi predominanţa factorului etnic în procesul de formare a naţiunilor; absenţa
continuităţii cu entităţile politico-teritoriale medievale; supravieţuirea autonomiilor şi
autoguvernărilor regionale şi etno-teritoriale. Procesul s-a desfăşurat în mod anevoios mai
ales datorită faptului că popoarele incluse în structura Imperiului şi-au pierdut continuitatea
istorică a propriei statalităţi independente (e.g. maghiarii şi cehii) sau nu au avut nicicînd un
stat propriu (rutenii şi slovacii, între altele).

24
 Astfel, crearea identităţii naţionale a coincis în timp, în cazul popoarelor din regiune
cu procesul constituirii (sau reconstituirii) "propriului" stat, avînd acum atribuţiile unui stat
naţional. Transilvania, o "ţară de frontieră"44 prin excelenţă, era în mod deosebit marcată de
această lipsă de continuitate politico-statală. Dat fiind că regiunea a avut prin excelenţă un
caracter mixt din punct devedere etnic, era previzibil ca aspiraţiile pentru construirea statului
naţional ale diverselor comunităţi etnice să conducă la revendicări rivale, cu atît mai mult,
dacă luăm în considerare că logica gîndirii naţionaliste împinge prin natura lucrurilor pe
purtătorii ei să militeze pentru stabilirea unor frontiere de stat care să cuprindă în interiorul
lor pe cît mai mulţi conaţionali.

O posibilitate ipotetică care a trebuit abandonată însă aproape de la început a fost

ideea creării unui stat naţional german (austriac), bazat pe dominaţia politică, culturală şi
lingvistică a elementului german pe întregul teritoriu. Deşi o asemenea idee s-ar fi bucurat
probabil de un anumit sprijin din partea germanilor din Transilvania, Bohemia, Moravia,
Silezia etc., nici ponderea demografică, nici poziţia politică a acestor comunităţi nu a fost
îndeajus de puternică pentru a oferi fundamentul necesar implementării unui asemenea plan.

Instituţiile politice tradiţionale ale provinciei, pe care puterea imperială era nevoită să
se sprijine pentru a-şi putea asigura dominaţia stabilă, au fost în mare măsură construite pe
privilegii de natură etnică şi teritorială. De aceea guvernul de la Viena trebuia în anumite
limite să respecte identitatea culturală a subiecţilor săi transilvăneni. Cu toate acestea,
Habsburgii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să submineze potenţialul pericol pe care-l putea
reprezenta ascensiunea unor forţe politice naţionale alternative. Satisfacerea unor revendicări
identitare ale românilor în timpul lui Ferdinand I, Carol III şi Maria Tereza era înfăptuită şi
în scopul de a slăbi ponderea elementului etnic maghiar, considerat competitorul naţional
alternativ cel mai puternic în regiunile estice ale Imperiului.

2.Modernizare desincronizată

Oricare ar fi fost raţiunile în spatele sprijinului limitat oferit de Viena pentru

satisfacerea nevoilor culturale româneşti, acest factor a contribuit neîndoielnic la crearea
identităţii naţionale moderne în regiune. În schimb, instituţionalizarea "celei de-a doua
iobăgii" a însemnat un pas înapoi, atît pentru dezvoltarea economico-socială cît şi pentru cea
naţională. Consolidarea relaţiilor feudale într-o perioadă cînd anumite ţări din Europa de
Vest tocmai au reuşit să deschidă cale liberă spre modernizare prin eliminarea sistemului
servituţiiilor, nu poate fi interpretată decît ca un regres, o mişcare cu faţa spre trecut, care a
împiedicat în mare măsură crearea unor puternice instituţii civile şi a unei puternice identităţi
civice.

44
Expresia a fost utilizată de George Cushing într-o prelegere intitulată Hungarian Cultural Traditions in Transylvania
(Tradiţii culturale maghiare în Transilvania), ţinută prima dată la School of Slavonic Studies, Universititatea din London la
7 December 1982, şi apoi publicată de School of Slavonic Studies în 1984.

25
 În mentalităţile individuale şi colective s-a înrădăcinat puternic ideea că statutul unei
persoane este dependent nu doar de performanţele şi valoarea individului respectiv ci în mare
măsură şi de apartenenţa la o anumită comunitate, definită mai ales prin criterii etno-
naţionale. În asemenea condiţii, la destrămarea imperiului apartenenţa etnică a devenit
singurul liant capabil să creeze solidarităţi organice şi să inspire loialitate membrilor
comunităţii, iar viitoarele unităţi politico-teritoriale trebuiau cu necesitate să -şi dobîndească
legitimitatea prin asumarea reprezentării identităţii şi intereselor unei anumite comunităţi
etnice.

Pentru a fi măcar parţial eficientă, cultura civică, atît cît s-a putut ea forma în
condiţiile neprielnice ale regiunii, trebuia clădită cu necesitate - şi a şi fost clădită - pe această
structură de solidaritate etno-comunitară preexistentă. Minorităţile etnice se găseau excluse
prin definiţie din retorica oficială de legitimare, fiind nevoite fie să opteze pentru asimilarea
în naţiunea dominantă, fie să-şi construiască concepţii identitar-naţionale proprii.

În timp ce în Occident naţiunea modernă s-a dezvoltat ca expresia respingerii hotărîte

a privilegiilor feudale, semnificînd puterea "poporului" şi egalitata în faţa legii a tuturor
cetăţenilor, în Transilvania - ca o consecinţă a slabei dezvoltări urbane şi burgheze -
nobilimea a fost cea care a preluat ideea naţională, folosindu-l în parte pentru prezervarea
poziţiilor sale tradiţionale de putere.

În loc de eliberarea iobagilor de sub servituţile feudale şi proclamarea deplinei

egalităţi a cetăţenilor, într-o primă etapă s-a petrecut exact opusul: comunităţile tradiţional
libere, omogene din punct de vedere social şi etnic, au început să-şi piardă drepturile lor
speciale ca urmare a unui proces treptat de diferenţiere internă, care a condus în final la
crearea unei clase nobiliare unitare, la care s-au adăugat acum şi membrii privilegiaţi ai
celorlalte două "natio". Nu numai că privilegiaţii nu au fost excluşi din naţiune, ci
dimpotrivă: poziţia dominantă trecută şi prezentă a diferitelor elite politice, ce s-au
autodefinit acum ca elite naţionale, a devenit cel mai puternic argument în susţinerea
revendicării unui statut privilegiat pentru naţiunile ale căror reprezentare a fost asumată de
aceste elite.

Aşadar, în cazul Transilvaniei putem vorbi de o fază premodernă-prenaţională de

mobilizare ideologică şi politică a elitelor, care a precedat şi a pregătit mobilizarea naţională
propriu-zisă. Tranziţia de la argumentaţia premodernă la cea avînd caracteristici moderne s-a
făcut treptat, iar procesul n-a fost de fapt completat pe deplin nici pînă în zilele noastre.
Desincronizarea dezvoltării socio-economice cu cea din vestul Europei a marcat profund
întreaga evoluţie a ideologiilor şi politicilor naţionale din regiune.

3. Semnificaţiile etnoculturale ale sistemului politic medieval

Anumite precondiţii ale inegalităţii naţionale din epoca modernă pot fi identificate
chiar în semnificaţiile etnice ale inegalei distribuţii a accesului la putere întruchipate de
instituţia celor trei "natio" recunoscute, datorită faptului că drepturile indivizilor, dar şi a
comunităţilor politice au fost alocate în mare măsură în funcţie de criterii etno-teritoriale.
Locuitorii Pămîntului Secuiesc au avut statutul de oameni liberi, în timp ce în comitate
existau relaţii feudale de tip clasic. Deşi termenul "Natio" trebuie înţeles în primul rînd ca o

26
comunitate de drepturi şi privilegii la care aveau acces numai nobilii, structurarea celor trei
"naţiuni" transilvănene nu era nicidecum lipsită de semnificaţii etnice şi culturale.

În primul rînd, raţiunea constituirii celor trei natio a fost necesitatea asigurării
participării la exerciţiul puterii şi implicit a loialităţii diferitelor comunităţi etno-regionale
prin includerea lor în sistemul de guvernare.

În al doilea rînd, două din cele trei "naţiuni" ( secuii şi saşii) erau omogene din punct
de vedere etnic, în timp ce a treia -nobilimea din comitate- deşi a inclus persoane cu origini
etnice diverse, a fost maghiară în spiritul, mentalitatea şi stilul ei de viaţă.

În al treilea rînd, faptul că românilor, marginalizaţi şi din punct de vedere socio-

economic, nu li s-a permis să formeze propria lor "natio", aşa cum nici biserica ortodoxă nu
s-a bucurat de statut egal cu confesiunile catolică, reformată, luterană şi unitariană, era o
expresie evidentă de inegalitate etno-confesională, ceea ce a avut consecinţe importante
asupra dezvoltării identităţii naţionale româneşti.

Raportarea la identităţile comunitare premoderne: continuitate şi discontinuitate

Ca urmare, deşi analiza comparativă a factorilor ce au contribuit la formarea

identităţilor naţionale trebuie să implice şi o serie de determinante de natură economică,
socială şi culturală, totuşi se poate afirma că principalul element de diferenţiere în
constituirea conştiinţei naţionale moderne a maghiarilor, românilor şi germanilor din
Transilvania pare să fie legată de poziţiile de putere inegale ale elitelor lor politice.

Dincolo de similitudinile importante, între cele două ideologii naţionale principale

existau şi diferenţieri semnificative. În timp ce mişcarea naţională maghiară din Transilvania
apărea de la început ca fiind integrată în ansamblul activismului naţional maghiar, apariţia
concepţiei naţionale române din Ardeal a fost premergătoare răspîndirii ideii naţionale
româneşti în Principatele Dunărene.

Spre deosebire de maghiarii din Transilvania care s-au definit de la început ca

membrii inseparabili ai naţiunii maghiare, românii din regiune s-au considerat o comunitate
politico-teritorială de sine stătătoare, avînd propria lor individualitate identitară. Tocmai în
această calitate şi-au asumat elitele româneşti transilvănene rolul de pionerat în formarea
ideologiei naţionale româneşti în ansamblu, care s-a răspîndit apoi prin contribuţia lor în
teritoriile de la Sud şi Est de Carpaţi.

În privinţa statutului politic moştenit din epoca premodernă, maghiarii au ocupat în

mod evident poziţia cea mai favorabilă. Cu toate că statul ei medieval s-a prăbuşit, elita
nobiliară maghiară era într-o poziţie comparativ bună să-şi asume de timpuriu rolul
conducător în "renaşterea" naţională opusă tendinţei de dominare politică şi culturală
germană. Două din cele trei "natio" din Transilvania - nobilii comitatelor şi secuii - erau
maghiari prin cultură, mentalitate şi limbă. Statutul privilegiat din trecut al elitelor maghiare,
care era extrapolat în ideologia naţională modernă asupra întregii populaţii de etnie

27
maghiară, conferea naţiunii maghiare - în viziunea ideologilor ei naţionali clasici - rolul
conducător în statul ce urma să fie creat.

Atît precondiţiile politice cît şi cele spirituale ale unei astfel de evoluţii erau prezente:
" Dat fiind faptul că cei mai mulţi maghiari care aveau o educaţie făceau parte din clasa
nobiliară, , " -consideră C.A. Macartney - " aproape toţi scriitorii şi intelectualii lor aveau
o origine nobil , iar ei în mod instinctiv au imaginat naţiunea prin prisma clasei de care
aparţineau… Spiritul nou (al modernităţii nn.) nu a diminuat cîtuşi de puţin exclusivismul
social şi politic al naţionalismului maghiar".45

Dintr-o atare perspectivă mişcarea naţională maghiară trebuie probabil considerată în

prima ei fază ca reprezentînd şi o încercare a nobilimii de a-aşi construi o nouă legitimare,
prin combinarea unei ideologii moderne şi esenţialmente egalitare cu o viziune pronunţat
conservatoare despre rolul "predestinat" şi "etern" al clasei dominante tradiţionale în slujba
naţiunii.

În schimb, în cazul românilor cei mai importanţi determinanţi au fost lipsa

participării politice în trecut, excluderea lor din rîndul celor trei "natio", statutul socio-
economic dezavantajos şi absorbirea treptată a păturii privilegiate române în nobilimea
maghiară. În consecinţă, rolul conducător în mişcarea naţională a trebuit să fie asumată de
către intelectualitatea relativ recent formată, şi mai ales de către Biserica Unită cu Roma.

Toate acestea au contribuit la rolul crucial al factorului etnic în formarea conştiinţei

naţionale româneşti." Termenul de naţiune este utilizat - în Lexiconul de la Buda, la
Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Dimitrie Ţichindeal ori Ion Budai-Deleanu - ca un sinonim
pentru neam, avînd rostul de a descrie comunitatea de limbă, sînge, obiceiuri şi credinţe a
românilor. Această accepţiune, curentă la scriitorii Şcolii Ardelene, va impune norma
semantică pentru secolele al XIX-lea şi al XX-lea" 46.

Germanii (saşii) au ocupat dintr-o anume perspectivă o poziţie intermediară în acest

tablou. Comunitatea săsească nu putea aspira nici la un rol dominant exclusiv în Transilvania,
nici la crearea propriului stat naţional pe acest teritoriu. Ei au beneficiat în schimb de
tradiţii îndelungate de autoguvernare etno-politică şi teritorială, şi au putut profita de
orientarea lor natural prohabsburgică.

Deşi atît omogenitatea etnică cît şi cea socială a saşilor a devenit din ce în ce mai
alterată iar conducerea a fost preluată de pătura burgheză bogată din oraşe, includerea
iobagilor saşi împreună cu patriciatul săsesc în cadrul aceleiaşi comunităţi confesionale
luterane a constituit un puternic factor cultural omogenizator şi o precondiţie importantă a
formării conştiinţei naţionale a acestei populaţii. Nivelul comparativ înalt al dezvoltării
economico-sociale a localităţilor săseşti din Transilvania şi puternicele lor legături politice şi
culturale cu germanii de pretutindeni au făcut ca regiunea saxonă să devină foarte importantă
pentru Imperiul Hasburgic.

45
C.A. Macartney, Hungary: A Short History, Edinburgh 1962, p.130.

46
Daniel Barbu, Cetăţenia şi statul-naţiune In: Provincia, 21 mai 2000.

28
 Cumulate, aceste condiţii au determinat o evoluţie diferită a identităţii comunităţii
germane faţă de cea română şi maghiară. Deşi , evident, făceau parte din "lumea germană"
din punct de vedere lingvistic, cultural şi religios (ca adepţi ai bisericii luterane), saşii nu au
urmărit integrarea în statul german, păstrîndu-şi o identitate etno-teritorială distinctă, în care
ataşamentul faţă de pământul Transilvaniei apărea ca un element fundamental. Exprimînd
această poziţie, conducătorul sas Rudolf Schuller sublinia că " ei nu voiau să fie pur şi
simplu germani, ci germani din Siebenbürgen (Transilvania nn.) "47

Evoluţia ideologiilor şi mişcărilor naţionale în Transilvania, pare deci să confirme

ipoteza avansată de Ernest Gellner, conform căreia " sub impactul unei anumite forme socio-
economice (…) apar atît clase (…) cît şi naţiuni, care devin semnificative din punct de vedere
politic şi adeseori determină schimbări ale frontierelor atunci cînd ele converg. (subl.aut.)
Tensiunea economică, în cazul în care este semnalizată şi întărită de diferenţe culturale,
devine potentă din punct de vedere politic şi determină o retrasare radicală a hărţii"48

Este adevărat că gînditorul britanic vorbeşte aici despre formarea naţiunilor în

contextul industrialismului modern, care a caracterizat dezvoltarea din vestul continentului,
însă concluzia sa cu privire la efectul catalizator al coincidenţei dintre inegalitatea socio-
economică şi cea etno-culturală este aplicabilă şi pentru zona noastră de investigaţie, cu un
important amendament: rolul proeminent al poziţiilor politice deţinute de principalele elite
politico-culturale, care au constituit veritabile nuclee de formare ale conştiinţelor naţionale
maghiară, românească şi germană. Deşi într-o prima fază natura şi retorica revendicărilor se
concentra asupra obţinerii unor privilegii pentru elitele de tip premodern, existau importante
elemente care denotau evoluţia spre formarea unor idelogii naţionale pe deplin constituite.

Prevalenţa factorului etnic în procesul de formare a ideologiilor naţionale infirmă

totodată în bună parte validitatea în cazul Transilvaniei a ipotezei formulate de către John
Breuilly49, conform căreia ideologia naţională ar fi apărut ca o reacţie faţă de contradicţia
crescîndă dintre expectanţele societăţii civile şi cerinţele statului modern, oferind noilor
instituţii o legitimare istorico-comunitară tradiţională. În lipsa atît a unor structuri de
societate civilă bine constituite cît şi al statului modern în sensul deplin al cuvântului,
ideologiile naţionale fundamentate pe etnicitate au îndeplinit – mai ales în etapele iniţiale ale
mobilizării naţionale - mai degrabă un rol compensator şi o integrare la nivel precumpănitor
simbolic în “lumea modernităţii”.

47
Apud Claudio Magris, Danubius, Ed. Univers, Bucureşti, 1994, p.319.

48
Ernest Gellner, Encounters with Nationalism, Blackwell, Oxford, 1994, p.199.

49
John Breuilly, Nationalism and the State. Manchester University Press, Manchester 1982, pp. 335-344.

29
 ROLUL CONCEPTELOR DE TERITORIU ŞI POPULAŢIE ÎN CADRUL

PRIMELOR FAZE DE MOBILIZARE ETNO-NAŢIONALĂ (PÂNĂ LA 1918)

Argumentul teritorial şi cel demografic în faza genezei ideologiilor naţionale

Argumentaţia elitei naţionale maghiare a pus accentul pe ideea continuităţii politico-

statale. Dat fiind faptul că Transilvania făcea parte din statul medieval al Ungariei, o legătură
tradiţională exista între nobilimea din Trasilvania şi cea din Ungaria, ceea ce le oferea acum
o bază comună de legitimare. Mai mult, maghiarii - atît cei din Transilvania cît şi cei din
afara ei - puteau argumenta că Principatul Transilvan era într-un anumit sens continuarea
Ungariei istorice, care a oferit protecţie culturii maghiare în secolele XVII şi XVIII (care au
urmat prăbuşirii regatului maghiar medieval). În consecinţă, principiul de bază al ideologiei
naţionale maghiare (care a fost îmbrăţişat şi de către maghiarii transilvăneni) a devenit ideea
creării - în viziunea lor a recreării - statului naţional maghiar în interiorul frontierelor istorice
ale Ungariei.

În schimb, în cazul românilor a prevalat afirmarea unui concept diferit de

continuitate. Dat fiind că nu au existat tradiţii medievale de statalitate care ar fi putut fi
invocate, în sprijinul revendicărilor naţionale au fost avansate argumente demografice şi de
istorie etnică. Într-o primă etapă, revendicările avansate de români se menţineau în cadrul
constituţiei medievale transilvănene, urmărind asigurarea aceloraşi poziţii privilegiate pentru
pătura conducătoare română de care se bucurau membrii celor trei naţiuni politice
recunoscute. Acesta era scopul petiţiei Supplex Libellus Valachorum,50 trimis în 1791
împăratului Leopold al II-lea, în numele clerului, nobilimii şi burgheziei române. Deşi n-a
reprezentat o ruptură clară cu sistemul medieval, Supplex a semnificat totuşi un important
pas înainte spre spiritul modernităţii.

Cu toate că se conforma ordinii de drept existente, solicitînd drepturi numai pentru

membrii elitei, prin argumentele invocate (vechime, număr) petiţia se referea la întreaga
populaţie română din regiune. Pe această bază Keith Hitchins este de părere că Supplex ar fi
reprezentat primul document al mişcării româneşti din Transilvania "care poate fi pe drept
cuvînt considerat ca avînd un caracter naţional".51 Nu putem fi în întregime de acord cu
această apreciere, avînd în vedere contradicţia dintre natura revendicărilor şi cea a
argumentelor, cît şi faptul că lipsea elementul de mobilizare populară esenţial pentru o
mişcare naţională în deplinul sens al cuvîntului. Totuşi, însemnătatea deosebită a petiţiei - ca
un moment de cotitură în procesul de tranziţie de la gîndirea politică premodernă la ideologia
naţională pe deplin formată - este de necontestat.

50
Despre natura acestui document vezi David Prodan, Supplex Libellus Valachorum: Din istoria formării
naţiunii române, ed.rev. , Bucureşti 1984, pp. 94-101.

51
Keith Hitchins, The Romanian National Movement in Transylvania, Cambridge, Mass. 1969, pp 119, 133

30
 Argumentul populaţional apare pentru prima oară în calitate de principiu legitimizator
în cadrul acestui document. A fost reliefat în special faptul că la sfîrşitul secolului XVIII
populaţia românească avea o majoritate absolută în Transilvania, susţinîndu-se totodată ideea
că românii au constituit dintotdeauna populaţia cea mai însemnată numeric în regiune. Este
demn de subliniat însă faptul că în această primă etapă argumentul majorităţii demografice -
prezente şi trecute - era utilizat mai ales cu scopul de a contrabalansa ideea continuităţii
politico-statale avansate de ideologii maghiari, fără a avea o tentă exclusivistă. Revendicările
naţionale româneşti din a doua jumătate a secolului XVIII - şi în bună parte şi cele din secolul
XIX - se fundamentau în primul rînd pe argumentul reprezentării echitabile (proporţionale
cu ponderea demografică).

Totodată, reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost puternic preocupaţi de origini,

invocînd ascendenţa romană.52 Dreptul istoric ocupă un loc important şi în argumentaţia
petiţiei Supplex Libellus Valachorum. În sprijinul cererilor avansate documentul argumenta
că românii trăiau în Transilvania încă din timpul împăratului Traian, precum şi prezenţa lor
continuă în toate cele trei provincii.

Primii care au scris despre originea romană a românilor au fost umanişti italieni în
secolul XV: Poggio Braccolini, Bonfini (cronicarul regelui Mathias al Ungariei). Ideea a fost
reluată în secolul XVI de arhiepiscopul de Esztergom, Nicolaus Olahus, fiind răspîndită şi în
şcolile iezuiţilor, ca şi în cele protestante. Deci existau destule şanse ca ideea originii romane
să prindă rădăcini în mintea şi sufletul tinerilor români care învăţau în astfel de şcoli. Teoria
continuităţii va căpăta însă semnificaţie politică numai în contextul formării identităţii
naţionale româneşti în secolul XVIII.

Cel care se referea întru-un mod clar la argumentul originii romane în sens politico-
naţional era episcopul unit Inocentiu Micu Klein.53 Contextul era dat de împrejurări din viaţa
personală a episcopului. Devenind proprietarul unui teren în Sibiu în 1734, magistratul îi
interzice să construiască în oraş, dat fiind că acest privilegiu era rezervat saşilor, pe baza
drepturilor teritoriale exclusive ale acestora pe Pămîntul Săsesc. Încercînd să combată acest
argument, Micu Klein apelează la dreptul primului sosit. Ideea primatului istoric va constitui
o dimensiune de neînlocuit a identităţii şi ideologiei naţionale a românilor din Transilvania,
iar apoi şi a celor din Principatele Dunărene.

Importanţa întîietăţii istorice în structura ideologiei naţionale româneşti este fără

îndoială derivabilă şi din frustrările istorice puternic resimţite, excluderea românilor din
rîndul celor trei natio recunoscute în perioada premodernă. A contat probabil mai ales
memoria faptul că românii nu puteau să apeleze la argumentul continuităţii politico-statale,
precum şi caracterizarea lor ca "venetici" în documentele oficiale ale vremii, o etichetă

52
Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor, , BAR Cluj,, Ms. rom. 436-439; Gheorghe Sincai,
Hronicul Românilor, ed. Florea Fugaru, Bucureşti, 1967; Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în
Dacia, ed. a II-a, Buda, 1834; Ioan Budai-Deleanu, De originibus populorum Transylvanie, ed. Ladislau
Gyémánt, Bucureşti, 1991.

53
Cf. Augustin Bunea, Din istoria românilor:Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751) Blaj, 1900, pp. 28-
108.

31
utilizată ca principal temei al refuzului de a fi acceptaţi în rîndul naţiunilor politice
privilegiate.54

Paradoxal, tocmai faptul că românii erau excluşi din rîndul naţiunilor politice din
epoca premodernă era utilizat acum ca un argument puternic împotriva ideii cooptării lor la
putere în calitate de naţiune parteneră. Românii erau descrişi în unele lucrări ale
exponenţilor naţionalismului maghiar clasic ca un popor absent din adevărata istorie a
Transilvaniei, făurită în principal de voievozi, principi şi nobili maghiari. În acelaşi timp,
revendicările naţionale româneşti erau respinse şi prin acuzarea românilor de o "lipsă de
recunoştinţă" pentru faptul de a fi fost adăpostiţi de către maghiari atunci cînd ar fi migrat din
Principatele Dunărene în Transilvania.

Într-un asemenea context, este deosebit de interesant felul în care istoria a fost
utilizată de ideologi români transilvăneni pentru contracarerea statutului de "venetic" atribuit
românilor, prin susţinerea şi legitimarea simbolică a unor teze de factură esenţialmente
modernă, contractualistă. Este vorba aici de modul cum reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - cu
referire la cronica lui Anonymus - au invocat pretinsul pact dintre cuceritorii maghiari
conduşi de Tuhutum cu locuitorii români băştinaşi55 - ca fundamentul istoric şi în acelaşi timp
legal şi legitim al necesităţii instaurării (în viziunea lor a reinstaurării) comunităţii politice a
Transilvaniei bazat pe egalitatea dintre naţiunile ei. Cu toată structura arhaică a formei
argumentaţiei, putem identifica în această cerinţă a composesoratului politic istoriceşte
fundamentat germenii unui transilvanism românesc timpuriu şi -datorită condiţiilor - foarte
repede stins.

Ideea de bază a unei asemenea dorite reconcilieri a fost necesitatea întîlnirii

românilor şi maghiarilor pe tărîmul comun al legalităţii şi al transformărilor democratice de
factură modernă. Într-adevăr, revendicările naţionale româneşti din 1848 se fundamentau în
primul rînd pe argumentul reprezentării echitabile (proporţionale cu ponderea demografică)
şi a necesităţii asigurării folosirii limbii naţionale, deci idei prin excelenţă legaliste.

Momentul 1848-49, care marchează intrarea în faza mobilizării naţionale politico-

ideologice moderne de masă, a constituit probabil una din ultimele şanse de a împiedica o
dezvoltare mutual exclusivă şi conflictuală a celor două ideologii naţionale. În rîndul elitei
româneşti transilvănene exista speranţa că noua constituţie maghiară va asigura într-adevăr
deplina egalitate între cetăţeni. Însă pentru aceasta ei considerau necesară, dincolo de
legiferarea legalităţii civice, şi oferirea unor garanţii constituţionale care să includă
recunoaşterea explicită a naţiunii române ca avînd drepturi egale cu celelalte două naţiuni
importante ale Transilvaniei.

54
Punctul 3. din Diploma Leopoldianum refuză românilor statutul de naţiune politică subliniind necesitatea ca "
sistemul organizării Principatului să fie ferită de tulburări, iar poporul român, ca şi alte popoare venetice să nu
poată conta printre naţiuni" - documentul citat în Száraz György: Erdély múltjáról-jelen időben, Népszabadság,
30 iunie 1985.

55
Cf. Sorin Mitu, Iluzii şi realităţi transilvane in Gabriel Andreescu, Gusztáv Molnár (ed.), Problema
transilvană, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.73.

32
 În argumentarea necesităţii acestei recunoaşteri, discursul de legitimare istorică mai
apare - e drept - la unii autori, însă în mod evident subordonat retoricii legaliste şi
revendicărilor politice actuale. Astfel, Simion Bărnuţiu arăta că românilor, "descendenţilor
romanilor", li s-a refuzat de prea multă vreme locul lor legitim printre naţiunile Transilvaniei.
În structura argumentaţiei sale accentul cade însă pe necesitatea folosirii momentului politic
actual, pentru ca românii să fie capabili să-şi stabilească şi să-şi îndeplinească programul
naţional.56

Pe aceeaşi linie de gândire, George Bariţiu este poate şi mai clar şi tranşant atît în
afirmarea importanţei primordiale a argumentului legalist faţă de cel istoric, cît şi în
formularea unor soluţii concrete. Cerînd renunţarea la disputele despre "vechime", "întîietate"
, "originea denumirii unor locuri geografice" etc., el formulează totodată o viziune ancorată
în prezent, propunînd organizarea Transilvaniei prin constituire unor cantoane româneşti,
maghiare şi săseşti, după modelul Elveţiei.57

Unirea Transilvaniei cu Ungaria în 1848, ca dealtfel şi Compromisul austro-ungar din

1867, s-au produs însă fără existenţa unui acord consensual între naţiunile care populau
regiunea şi fără recunoaşterea românilor ca o naţiune distinctă. Ca şi în alte regiuni, în
Transilvania formarea identităţilor naţionale moderne a coincis cu contestarea drepturilor şi
privilegiilor etno-comunitare şi teritoriale. În loc de criterii etnice sau religioase, s-a declarat
primordialitatea drepturilor cetăţeneşti ca principiu organizator al statului.

Persoanele aparţinînd diferitelor comunităţi naţionale puteau beneficia de drepturi

etnice, culturale şi religioase în limitele stabilite de lege. Naţiunile, în schimb, nu au fost
recunoscute ca entităţi colective, iar acest fapt a însemnat, potrivit propriei lor percepţii,
privarea lor de posibilitatea de a-şi apăra şi promova în mod adecvat drepturile şi interesele
naţional-comunitare.

Drepturile naţionale colective erau respinse, şi implicit înlocuite cu dreptul naţiunii

dominante. Toate acestea în numele drepturilor cetăţeneşti, drepturi interpretate însă de
liderii maghiari în termeni strict individuali. În urma acestui eşec, dreptul istoric a rămas în
continuare temeiul fundamental al concepţiilor naţionale - deopotrivă ale celei româ neşti şi
maghiare-, căpătînd treptat accente exclusiviste.

Principii divergente de legitimare naţională

În timp ce în cadrul modelului vestic unităţile politico-statale existente au constituit baza de

pornire în formarea naţiunii ca unitate culturală, în Europa Centrală şi de Est procesul s-a
desfăşurat în direcţia opusă: de la unitatea culturală spre cea politică.58

56
Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anul 1848-1849,
vol 5 (Cluj, 1946), pp. 108-110.

57
G. Bariţ, Unirea Transilvaniei cu Ungaria, FM, vol.11, nr. 12 (1848), pp. 95-96.

58
Alfred Cobban The Nation State and National Self-Determination, rev. edn., Collins, London, 1969,, p.38.

33
 Contradicţiile inerente acestui proces în ţările care datorită particularităţilor
dezvoltării istorice au adoptat o definiţie etnică a naţiunii s-au manifestat în modul cel mai
dramatic tocmai pe teritoriile aparţinînd regatului Ungariei în cadrul Monarhiei Dualiste, între
care şi Transilvania. Aici se confruntau două principii de legitimare mutual exclusive. În timp
ce guvernele maghiare urmăreau realizarea unei naţiuni maghiare în sens politic, care să
reunească toţi locuitorii indiferent de apartenenţa lor etnică, popoarele nemaghiare se
orientau spre constituirea unităţilor politice corespunzătoare propriilor identităţi culturale.

Această contradicţie comportă însă o complexitate mai mare decît apare la prima
vedere. Reprezentanţii de frunte ai elitei politice maghiare reformatoare erau într-adevăr
adepţi fervenţi ai concepţiei liberale predominante pe atunci în Europa, conform căreia
conştiinţa de cetăţean, identitatea civică este singurul posibil liant eficient dintre individ şi
colectivitate, iar conştiinţa apartenenţei la o comunitate etnică nu poate decît să slăbească
acest liant. 59 Unul din gînditorii liberali proeminenţi, baronul Eötvös József, susţinea chiar
că renunţarea la sistemul autonomiilor teritoriale ar fi o precondiţie a asigurării libertăţii
depline a tuturor cetăţenilor, de toate etniile şi confesiunile. În timp ce în "sistemul de castă
medieval" -argumenta Eötvös - naţionalitatea, în loc să fie protejată prin intermediul
libertăţii comune pentru toţi, era restrînsă la privilegii teritoriale, în sistemul constituţional
al statului unitar drepturile individuale -inclusiv cele etno-culturale - sunt aceleiaşi pentru
toţi, în orice parte ar ţării s-ar duce sau ar decide să locuiască.60

Însă dincolo de retorica lor de factură liberală modernă declarativ neutră din punct
de vedere etnic, care conferea drepturilor individuale şi " binelui comun" locul central în
sistemul de valori ai societăţii politice ce urma să se nască, viziunea liderilor maghiari
conţinea şi elemente tradiţional -conservatoare şi legitimiste care, deşi adeseori îmbrăcate
în haina utilitarismului, îi apropiau în fapt de poziţii etnocentriste. Astfel, ei considerau că
limba maghiară în mod firesc trebuie să devină limbă oficială, şi îşi bazau legitimitatea
noului stat pe tradiţia regatului medieval maghiar. Cetăţenii de origine etnică nemaghiară nu
erau excluşi din acest discurs de legitimare, însă condiţia acceptării lor era aderarea la
"patriotismul politic" maghiar, adică la mitologia şi idealurile naţionale ale maghiarimii,
precum şi acceptarea supremaţiei limbii maghiare în cadrul statului.

Chestiunea limbii a constituit într-adevăr o problemă extrem de delicată, strîns legată

de “argumentul istoric”. Importanţa chestiunilor lingvistice pentru identităţile şi ideologiile
naţionale în general derivă – aşa cum evidenţiează Will Kymlicka – din însăşi faptul că
“aceste chestiuni sunt centrale atât pentru libertatea individuală cît şi pentru comunitatea
politică.” 61 Însă, în ţările din spaţiul estic, unde naţiunile s-au constitut în jurul ideii de
etnicitate, problema folosirii şi recunoaşterii limbilor naţionale a căpătat, dincolo de
aspectele socio-tehnice o puternică semnificaţie simbolică.

Ideea enunţată de gînditorul canadian apare pe deplin valabilă pentru teritoriul

fostului Imperiu Austriac, şi mai ales pentru partea ei estică. Însăşi mişcarea naţională

59
Fenyő István: A centralisták. Egy liberális csoport a reformista Magyarországon, Budapest, 1997,pp 248-
249.

60
Képviselőházi napló (1865-1868) XI, pp. 30 ff esp.33.

61
Will Kymlicka, Introduction in Will Kymlicka (ed.) , The Rights of Minority Cultures, Oxford University
Press, Oxford, 1999, p. 2.

34
maghiară s-a dezvoltat la început ca o luptă pentru drepturi lingvistice, pentru recunoaşterea
limbii maghiare ca limbă oficială în cadrul Imperiului. Acest " certificat de naştere" a avut
consecinţe de lungă durată. Pe măsură ce ideologia naţională s-a dezvoltat şi s-a manifestat pe
scena politică, pentru nobilimea maghiară care conducea procesul a devenit din ce în ce mai
important să lărgească baza de masă a revendicărilor naţionale. Apelul la limbă - şi la cultura
populară - ca simboluri esenţiale care leagă toţi maghiarii indiferent de statutul lor
economico-social, a îndeplinit un rol important în cadrul acestei strategii de legitimare.

Prin proclamarea limbii maghiare drept singura limbă oficială s-a oferit de fapt
vorbitorilor acestei limbi - mai cu seamă al celor nativi - nu doar un avantaj instrumental în
comunicarea zilnică, dar şi sentimentul dobîndirii unui privilegiu şi a unei surse de mîndrie şi
demnitate suplimentare faţă de restul populaţiei. Acest fapt a avut un efect de excludere
asupra locuitorilor care nu cunoşteau limba maghiară şi a determinat elitele acestora să obţină
acceptare populară prin utilizarea aceluiaşi model : evidenţierea virtuţilor "creatoare de
naţiune" ale propriilor lor limbi.

Dacă pentru mişcarea naţională română ponderea etno-demografică reprezenta un

argument, pentru statul naţional maghiar de după 1868 ea apărea mai degrabă ca o problemă.
Poziţiile demografice deosebit de firave deţinute de maghiari în ansamblul teritoriului, dar
mai cu seamă în anumite zone preponderent rurale locuite de populaţie nemaghiară compactă
(cum ar fi partea de nord populată masiv de slovaci, Ardealul de Sud şi zona Munţilor
Apuseni locuită preponderent de români), făceau dificilă implementarea aspiraţiilor
etnonaţionale şi ofereau o legitimare naţională slabă, considerată în termeni demografici.

Ideea naţiunii politice maghiare care să includă toţi cetăţenii maghiari, de toate
naţionalităţile, poate fi considerată o încercare de a concilia nevoia imperativă de a afirma
caracterul maghiar al statului în temeiul principiului naţionalist clasic al legitimării ("un
singur stat, o singură naţiune"), cu necesitatea practică de a afirma caracterul neutru şi
nepartizan al statului faţă de comunităţile etnice, ca un gest politic oferit numeroşilor
locuitori nemaghiari.

În acest scop a fost adoptată Legea naţionalităţilor din 1868. În timp ce oferea
nemaghiarilor într-un spirit liberal posibilitatea folosirii limbii materne, inclusiv în contactele
cu autorităţile de stat şi recunoştea dreptul acestora de a se asocia " pentru dezvoltarea limbii,
artei, ştiinţei , industriei şi comerţului", legea proclama că " toţi cetăţenii ţării, din punct
devedere politic, sunt membrii aceleiaşi naţiuni, ale naţiunii maghiare unitare şi indivizibile,
care include cu drepturi egale toţi cetăţenii patriei, indiferent de naţionalitate". 62

Conceptul naţiunii politice atotcuprinzătoare implica supremaţia legală a drepturilor

cetăţeneşti individuale faţă de drepturile naţionale colective, însă cu intenţia evidentă a elitei

62
László Péter (ed), Historians and the History of Transylvania, Columbia University Press, New York, 1992,
p.34.

35
conducătoare de a limita şi reduce la minimum politizarea problemelor etnice ale
nemaghiarilor, percepută ca o potenţială sursă de pericol la existenţa statului.

Ca o parte a efortului îndreptat spre crearea statului unitar din punct devedere politic,
considerat o garanţie a stabilităţii interne şi a integrităţii teritoriale, în 1876-77 s-a procedat
la o reorganizare administrativ-teritorială care a eliminat ţinuturile autonome ale secuilor şi
saşilor şi a extins sistemul uniform al judeţelor pe întregul teritoriu.

Principalul motiv în spatele măsurilor de reorganizare teritorial- administrativă a fost

îngrijorarea că recunoaşterea drepturilor colective ale diferitelor comunităţi etnoculturale le-
ar încuraja să promoveze idealurile naţionale ale statelor unde locuitorii avînd o apartenenţă
etnică similară comunităţilor respective formează entitatea naţională dominantă. Această
temere a fost exprimată de contele Tisza István, lider liberal proeminent şi vreme îndelungată
prim-ministru al Ungariei, astfel:" În interiorul graniţelor Ungariei nu poate exista decît o
singură naţiune: această naţiune politică este cea maghiară. Ungaria nu poate deveni o
Elveţie a Estului. Atunci ar înceta să mai fiinţeze." 63

Afirmarea principiului statului unitar şi apelul retoric la tradiţia istorică a regatului

medieval, deşi atît de populare printre etnicii maghiari, nu a putut totuşi oferi o legitimare
îndeajuns puternică pentru popoarele care trăiau pe teritoriul statalităţii "renăscute": cele mai
importante fiind românii din Transilvania slovacii din "Ungaria de Sus", croaţii, slovenii,
sîrbii din Voivodina şi rutenii. Chiar din 1868 aceste popoare şi-au reafirmat cerinţele lor
anterioare pentru autonomie şi drepturi colective, propunînd ca Ungaria să se constituie ca un
stat multinaţional, cu şase limbi oficiale; reprezentare proporţională în cadrul instituţiilor
centrale; autonomie culturală; drepturi de autoguvernare la nivel regional; precum şi
stabilirea unităţilor teritorial - administrative în concordanţă cu criterii etnice.

Această revendicare era în concordanţă cu principiile constituţionale tradiţionale ale

Transilvaniei, bazate pe pluralitatea drepturilor naţional-comunitare. Instituţiile transilvănene
însă difereau în mare măsură de tradiţia juridică a Ungariei propriu-zise, unde exista doar o
singură naţiune politică, natio hungarica. Dificultatea concilierii acestei contradicţii poate
explica în parte, de ce gînditorii şi liderii politici de frunte ai Ungariei din secolul XIX , deşi
în anumite limite erau în favoarea pluralismului etno-cultural, nu puteau accepta un model
multinaţional în sens politic, în consecinţă nereuşind, pînă la urmă, să integreze Transilvania
în statul naţional maghiar.

Între comunităţile naţionale din Transilvania, românii erau cei mai înclinaţi să
dezvolte o ideologie naţională incompatibilă cu concepţia naţiunii de stat maghiare bazată pe
legitimarea teritorial-istorică. Ca urmare a ponderii lor demografice ( reprezentau 56,85%
din populaţia Transilvaniei în 1890 şi 55,08% în 1910)64, al statutului lor economic şi politic
comparativ defavorizat, precum şi a vecinătăţii cu noul constituit Regat al României,
românii din Transilvania şi-au dezvoltat o puternică conştiinţă a identităţii lor separate.
Pentru români, ideea statului unitar maghiar din punct de vedere politic nu putea fi nicidecum

63
Apud John Lukacs, Ungarns in Europa, p.161

64
Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat, vol. 27, p.133, vol 64 p.137

36
acceptat, oricît de mare ar fi fost libertatea de care s-ar fi bucurat minorităţile naţionale din
interiorul acestui stat. Scopul lor minimal a fost menţinerea autonomiei transilvănene,65 cu
asigurarea unor drepturi colective pentru comunităţile naţionale din interiorul ei.

Înlocuirea principiului etnic al reprezentării politice cu un concept "civic" modern era văzută
însă de români drept o încercare a elitei conducătoare maghiare de a ascunde şi în acelaşi
timp legitimiza adevărata predominanţă a elementului maghiar şi planurile de asimilare a
nemaghiarilor. Introducerea limbii maghiare ca obiect de studiu obligatoriu în şcolile şi
grădiniţele româneşti confesionale, precum şi faptul că unităţile educaţionale de stat erau
aproape în totalitate de limbă maghiară, nu au făcut, desigur, decît să întărească asemenea
suspiciuni. Faptul că comuniunea politico-naţională unitară propusă era denumită de către
promotorii ei "naţiunea politică maghiară" în loc de "naţiunea politică a Ungariei" era
interpretată de către români ca o dovadă în sine a adevăratelor intenţii omogenizatoare ale
guvernării.

Reprezentanţii aparatului administrativ de nivel mediu, care erau în majoritatea lor

maghiari sau maghiarizaţi, au contestat într-adevăr chiar de la început dezirabilitatea
drepturilor naţionalităţilor şi au încercat să limiteze aplicarea acestora la sfera economicului
şi culturii, considerate mai puţin delicate din punct de vedere politic.

La insistenţa cu care românii au apărat ideea drepturilor colective a contribuit

probabil şi faptul, că datorită excluderii lor din rîndul corpurilor politice medievale, elitele
româneşti nu se puteau bucura niciodată în trecut de privilegiul reprezentării comunitare, spre
deosebire de maghiari, secui şi saşi.

Aşa cum foarte sugestiv sintetiza Alexandru Bohăţiel în Dieta de la Sibiu din 1863-64
"pentru că un nobil român a avut tot aceleiaşi drepturi ca şi un nobil maghiar, un cetăţean
din pămîntul regesc a avut aceleiaşi drepturi ca şi alt cetăţean din pămîntul acela, un
cetăţean din oraşele şi comitatele Transilvaniei a avut aceleiaşi drepturi ca şi ceilalţi
cetăţeni. Nu le-au putut folosi însă ca naţiune (sublinierea ne aparţine), fără numai contopiţi
în celelalte naţionalităţi. Pentru aceea, astăzi nu pot fi mulţămit cu egala îndreptăţire
individuală, ci numai cu îndreptăţirea naţională"66

Revendicările naţionale româneşti transilvănene urmăreau aşadar realizarea unui

model de guvernare consociaţional în care fiecare naţiune participa în calitate de subiect
politic separat şi cu drepturi egale la exercitarea puterii. "Dreptul naţiunii" apărea liderilor
români ca o premisă esenţială în vederea depăşirii unei frustrări istorice resimţite ca
dureroasă şi ca o precondiţie a recîştigării sentimentului egalei îndreptăţiri, a egalei demnităţi
cu celelalte popoare.

Trebuie să menţionăm aici că, deşi în privinţa necesităţii consacrării caracterului

unitar al statului a existat un consens în rîndul politicienilor maghiari, s-au ivit însă

65
Cf. Simion Retegan, Pronunciamentul de la Blaj (1868) in Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, vol.9
(1966), pp. 127-142

66
Dieta Ardealului, Şedinţa 18 (28 august 1863), in: Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur, Sibiu, 1905 , vol. III, P
148

37
divergenţe şi au avut loc dezbateri cu privire la modul în care conducerea statului trebuie
exercitată la nivel regional sau local. O parte a deputaţilor care aprobau conceptul de naţiune
politică maghiară unitară au considerat totuşi că un anumit grad de autonomie ar trebui oferit
naţionalităţilor în judeţe şi localităţi. Deputatul român loialist Alexandru Mocioni susţinea de
exemplu că măcar graniţele unităţilor teritorial-administrative ar trebui ajustate pentru a
coincide cît mai mult cu distribuţia etnică a populaţiei în teritoriu, astfel ca comunitatea
etnică majoritară într-o anumită unitate administrativă să-şi poată exercita puterea în judeţele
în care dispunea de majoritate.67 Toate aceste propuneri au fost însă, în ultimă instanţă,
respinse.

Concomitent cu eforturile de asimilare politico-identitară a etnicilor nemaghiari, s-au

intensificat procesele de asimilare în rîndul maghiarimii a populaţiei nemaghiare recent
imigrate în oraşe. Pentru mulţi noi sosiţi în localităţile urbane, adoptarea identităţii maghiare
a constituit un corolar şi un factor stimulator important al mobilităţii ascendente. Acest
proces a fos încurajat de către autorităţi, interesate în cea mai mare măsură să obţină o
creştere a ponderii locuitorilor care îşi asumau apartenenţa la naţiunea maghiară, avînd în
vedere că etnicii maghiari formau chiar şi în 1910 ceva mai puţin de jumătate din populaţia
Ungariei, iar mai mult de 40% dn populaţie nici măcar nu cunoştea limba maghiară.

Efectele asimilării în maghiarime a populaţiei româneşti imigrate în centrele urbane

transilvănene, împreună cu factorii istorici, socio-economici şi culturali care descurajau
mişcarea etnicilor români spre oraşe, s-au reflectat în ponderea deosebit de redusă a
românilor în mediul urban. Chiar şi în centrele în care s-a concentrat burghezia românească şi
unde, ca atare, dispunea de condiţii mai prielnice pentru păstrarea identităţii, populaţia de
etnie română formea doar o minoritate a populaţiei.68

Populaţia rurală era prea puţin mobilă ca să fie interesată îndeajuns să-şi modifice
identitatea în scopul dobîndirii de avantaje, şi prea puternică, prea masiv prezentă69 ca să
poată fi constrînsă politic să facă acest pas. Intrarea în faza socio-economică de mobilizare
naţională a elitelor şi clasei muncitoare urbane ca urmare a procesului de industrializare
începînd cu a doua jumătate a secolului XIX a reprezentat aşadar pentru ideologia şi politica
naţioală maghiară o şansă de importanţă strategică pentru impulsionarea asimilării
nemaghiarilor şi atingerea unui grad mai ridicat de omogenitate naţională.

În acelaşi timp însă accelerarea procesului de industrializare şi migraţie spre centrele

urbane a avut şi un efect opus : întărirea elitelor socio-economice şi politice româneşti în
cadrul oraşelor transilvănene. Asimilarea nu era singura opţiune posibilă pentru membrii
acestei elite. O dată depăşit un prag critic al numărului membrilor păturii industriale şi
comerciale româneşti existente într-o anumită localitate, noii veniţi puteau fie să se integreze
în viaţa acestei elite, asumîndu-şi identitatea românească, fie să se asimileze.

67
Képviselőházi napló, 1865 - 68, XI, pp. 9-16.

68
Conform datelor recensămîntului din 1910 (Magyar Statisztikai Közlemények, vol 64, p 130-133), proporţia
populaţiei româneşti era 26,3% în Sibiu, 28,7% în Braşov, 16,3% în Arad, 12,4% în Cluj.

69
În 1910 ponderea populaţiei rurale era 85,9% din totalul populaţiei româneşti din Transilvania (Magyar
Statisztikai Közlemények, vol 64, p 188) .

38
 Pe măsură ce organizarea internă şi puterea economică a burgheziei româneşti se
consolida, mişcarea naţională dobîndea noi impulsuri şi noi membrii activi, capabili să o
sprijine în mod eficient. Dealtfel, datorită neacordării dreptului la sufragiu universal şi prin
aplicarea unor tactici politice bine chibzuite, elita maghiară a reuşit în fapt să-şi perpetueze
dominaţia în cadrul păturii conducătoare politice şi administrative a statului, chiar în multe
din zonele locuite preponderent de români.

Termenul de referinţă fundamental - patria istorică şi prezentă - pentru liderii români

proeminenţi din regiune rămînea Transilvania. Iată cum se exprima în acest sens Andrei
Şaguna în 1863: "Toţi suntem, domnilor, fiii uneia şi aceleaşi mame, ai unei patrii (…). Ce se
atinge de mine, mă rog odată pentru totdeauna să mă judecaţi , nici după naţionalitatea, nici
după religiunea de care mă ţin, ci să mă judecaţi după patria mea şi patriotismul meu.(….)"
Şi adăuga: "Ardealul, patria noastră e într-o legătură indisolubilă şi indivisibilă faţă de
celelalte provincii şi ţări ale M. Sale". "Ca ardelean", considera că are o singură patrie:
Transilvania.70

Refuzul acordării pentru entităţile naţionale a statutului de subiect politic şi

crescînda insatisfacţie a elitelor politice nemaghiare, mai ales a românilor, în privinţa
perceputei predominări a elementului etnic maghiar într-un stat care pretindea a se comporta
egal faţă de toţi cetăţenii ei, indiferent de apartenenţa lor etnică, a condus însă treptat la
dezvoltarea unei retorici naţionale alternative care a sfîrşit prin a contesta aranjamentele
politico-teritoriale existente.

70
Dieta Ardealului, Şedinţa 7 (27 iulie) in: Cartea de aur, III, pp 67-69.

39
 IDEOLOGII ŞI POLITICI DE LEGITIMARE TERITORIALĂ ŞI

POPULAŢIONALĂ ÎN CADRUL STATULUI NAŢIONAL ROMÂN UNITAR

DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Contextul socio-politic

Schimbarea teritorială intervenită la sfîrşitul primului război mondial, în urma căreia

Transilvania a devenit parte integrantă a statului român, a fost percepută în mod
contradictoriu de către cele două comunităţi naţionale principale din regiune: românii au
celebrat-o ca fiind apoteoza făuririi statului lor naţional, maghiarii l-au resimţit ca o profundă
tragedie naţională. Rezolvîndu-se aspiraţiile naţionale ale unei comunităţi (ale românilor), s-a
creat în acelaşi timp o nouă problemă naţională : aceea a minorităţilor de pe noul teritoriu al
României.

Noua configuraţie politico-teritorială a pus majoritatea românească în faţa unei

probleme dificile: compoziţia etnică a statului lărgit a fost mult mai complexă decît aceea a
Vechiului Regat. Numai în teritoriile care aparţinuseră înainte de 1918 Monarhiei Austro-
Ungare (Transilvania, Partium şi o parte din Banat) populaţia de 5.570.000 includea
1.651.000 maghiari şi 565.000 germani.71 În acelaşi timp, România Mare a avut în
compunerea sa Basarabia, Bucovina şi sudul Dobrogei, cu un număr mare de ruşi, ucraineni,
respectiv bulgari. Datele recensămîntului din 1918 arată că raportat la întregul teritoriu al ţării
ponderea populaţiei româneşti era de 71, 9 %, în timp ce în cadrul Transilvaniei (inclusiv
regiunea numită Partium şi partea din Banat revenită României) românii formau doar 57,8 %
din populaţie.72 Se punea aşadar în mod presant întrebarea: dacă şi în ce măsură statul trebuia
să-şi schimbe structurile pentru a oferi un model de integrare pentru cetăţenii ei care nu
aparţineau populaţiei româneşti din punct de vedere etno-naţional.

Noul statut teritorial al Transilvaniei a condus la o schimbare profundă şi a situaţiei

comunităţii maghiare din regiune, însă într-un totul alt sens: dintr-o naţiune dominantă,
maghiarii au devenit o minoritate atît numeric cît şi în privinţa statutului politic. Trecerea
bruscă de la statutul de naţiune dominantă la cel de minoritate a fost resimţită şi datorită
efectelor traumatizante ale ruperii de "patria mamă", de statul maghiar perceput ca protectorul
intereselor şi culturii maghiare. De fapt, tranziţia în statutul teritorial a însemnat pentru
locuitorii maghiari ai Transilvaniei o separare forţată între comunitatea politică şi
comunitatea culturală, prin pierderea bruscă a dimensiunii politico-statale a propriei
identităţi.

71
Ferenc Takács, A romániai népszámlálás, Heti Magyarország, 7/1989, p.3.

72
Recensămîntul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992. Vol III. Structura etnică şiconfesională a
populaţiei , Bucureşti 1995, pp. 5-45.

40
 În primele luni după extinderea suveranităţii româneşti asupra Transivaniei se părea
că există şanse ca România Mare să fie construită pe baza unei anumite împărţiri a puterii
între români şi celelalte comunităţi naţionale importante. Proclamaţia de la Alba Iulia, care
exprima poziţia politică iniţială a liderilor români transilvăneni a inclus următoarele principii,
care au fost primite favorabil de minorităţi:

"1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor
se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizii din sînul său, şi fiecare
popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în
proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile de

73
stat."

Saşii au votat în favoarea unificării Transilvaniei cu România pe baza acestui

program, iar în deceniile următoare organizaţiile politice minoritare - atît cele ale maghiarilor
cît şi ale germanilor - au cerut insistent rezolvarea problemei naţionale pe baza principiilor
de la Alba Iulia. Încă de la început numeroase semnale indicau însă că cercurile conducătoare
din Vechiul Regat vor opta pentru un stat centralist unitar şi pentru modele etnonaţionaliste
de legitimare, respingînd soluţiile autonomiste sau federaliste.

Foarte curînd şi liderii români transilvăneni au adoptat aceeaşi linie politică. Astfel o
ruptură de lungă durată s-a creat în societatea din România de-a lungul liniei care despărţea
majoritatea românească de comunităţile minoritare.

Această realitate a devenit evidentă când noua constituţie a fost aprobată într-o formă
care a ţinut seama exclusiv de voinţa majorităţii naţionale. Constituţia din 1923 a proclamat
România stat naţional unitar şi indivizibil74[76], ideea unităţii naţionale devenind o axiomă
ideologică şi politică a identităţii naţionale româneşti.

Comentînd semnificaţia acestei idei fundamentale pentru istoria statului român de

după 1918, Lucian Boia consideră că " mitul unităţii … s-a implantat atît de adînc în
conştiinţa românilor încît chiar şi specialiştii, istoricii sau sociologii se străduiesc să treacă
sub vedere structurile regionale ale fenomenelor studiate."75

Nici o prevedere cu privire la drepturile minorităţilor nu a fost inclusă în actul

fundamental. Mai mult, Constituţia atribuia toată puterea în stat "naţiunii", singura naţiune
recunoscută, la care se făcea referire în text, fiind cea română. În acelaşi timp a fost instaurat
un sistem administrativ-teritorial centralist, fără drepturi sau prerogative speciale pentru
zonele locuite de minorităţi. Limba română a fost declarată "limbă de stat", folosirea oricăror
altor limbi în viaţa publică şi în administraţie fiind declarată ilegală.

73
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noembrie/1 Decembrie 1918 in: România şi
minorităţile. Colecţie de documente Editura Pro Europa, Tg. Mureş, 1997, p. 9.

74
Constituţia din 28 martie 1923 in România şi minorităţile. Colecţie de documente. Editura Pro Europa, Tg.
Mureş, 1997, p. 10.

75
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, p. 163.

41
 Politica Partidului Naţional Liberal care a condus România în cea mai mare parte a
anilor 20' a pus un accent mare pe întărirea controlului statului şi s-a bazat pe" principii
naţionale" declarate în mod deschis, urmărind oferirea de favoruri "elementului românesc."76
Noua putere şi-a construit legitimarea politică pe o retorică ideologică etnocentristă, care a
exclus - atât în termeni reali cît şi simbolici - pe cetăţenii avînd o altă identitate decît cea
română. Principalele trăsături definitorii ale acestei ideologii erau :

a. proclamarea drepturilor teritoriale exclusive ale unei singure naţiuni - cea

română;

b. justificarea acestor drepturi exclusive printr-un discurs istoric deasemenea

exclusivist şi etnocentrist;

c. promovarea ideologică şi implementarea practică a idealului omogenităţii

etnonaţionale.

În acest context, tradiţionalele argumente ale autohtonităţii, întîetăţii şi continuităţii

istorice a românilor pe teritoriul Transilvaniei au fost reluate cu o deosebită vigoare, căpătînd
însă acum o puternică tentă antiminoritară în sensul delegitimizării oricărei aspiraţii
naţionale alternative.

O sinteză elocventă a acestor argumente apare în viziunea istoricului C.C. Giurescu:

:“Noi suntem de aici, însă toţi vecinii noştrii au ajuns mai tîrziu în ţara pe care astăzi o
ocupă […]Noi sîntem cel mai vechi popor creştin din Europa de Sud-Est[…] Noi suntem[..]
singurul popor din această parte a Europei care a reuşit să-şi făureacă o viaţă politică
neîntreruptă de la întemeierea statutului pînă astăzi“77 - proclama, cu un vădit entuziasm
patriotic, istoricul român.

O componentă importantă a acestei reconstrucţii identitare a reprezentat rescrierea

istoriei prin proiectarea idealului statului naţional asupra trecutului. Ca rezultat al acestui
efort, România a devenit un fel de categorie existenţială hegeliană care urmărea pe tot
parcursul istoriei să se realizeze, să se împlinească ca stat naţional unitar. Toate acţiunile şi
evenimentele erau văzute şi reinterpretate acum prin prisma acestui ideal.78

Spre deosebire de perioadele anterioare, când ideologii români transilvăneni se

străduiau să fundamenteze egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni
transilvănene, acum argumentaţia legalistă trece pe un plan cu totul secundar, cedînd locul
conceptului teleologic şi exclusivist al idealului statului naţional românesc.

Dezavantajele aplicării unui asemenea model au fost desigur mari, efectele asupra
situaţiei politice interne prezentînd o natură contradictorie. În timp ce pe, de o parte, a
contribuit cu succes la mobilizarea majorităţii etnice, discursul exclusiv de legitimare a

76
Szigeti László, Adatok az 1919-1944 közötti romániai hatalmi tényezők kisebbségek iránti viszonyulásáról,
Romániai Magyar Szó, 7-8 august 1993.

77
C.C. Giurescu, Istoria românilor,II./I. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p.258

78
Pentru o analiză a mitului unităţii în istoriografia românească vezi Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa
românească" pp. 145-176 .

42
condus pe de altă parte la crearea şi recrearea permanentă a imaginii "inamicului intern",
întruchipat în existenţa unor minorităţi, determinînd astfel permanentizarea instabilităţii
politice şi o constantă criză de legitimare.

Incapacitatea statului de a integra comunităţile minoritare, presiunile asimilaţioniste

exercitate asupra minorităţilor şi limitarea drepturilor acestora au produs în deceniile care
au urmat o înstrăinare tot mai pronunţată a persoanelor cu identitate naţională neromânească
faţă de puterea politică şi faţă de calitatea lor de cetăţean, mai cu seamă la nivelul raportării
emoţional-afective.

Cauzele promovării modelului etnonaţional

Luînd în considerare cele arătate mai sus, o întrebare se impune de la sine: de ce

atunci s-a preferat o asemenea soluţie ? Singurul răspuns plauzibil pare a fi lipsa unei
alternative reale. Avînd în vedere premisele istorice, condiţiile în care s-a format identitatea
naţională românească şi circumstanţele politice care au rezultat în crearea României Mari,
putem concluziona că nu a existat o cale calitativ diferită. Naţionalismul hegemonic79 a
constituit singura metodă eficientă accesibilă pentru construirea unei legitimităţi politice (fie
şi vulnerabilă şi incompletă) în interiorul noilor frontiere de stat de după 1918.

Cauzele sunt multiple, şi multe le-am atins deja. Este timpul însă să le sumarizăm:

1.Lipsa continuităţii politico-teritoriale. Dat fiind faptul că diferitele regiuni ale ţării au avut
evoluţii istorice distincte, nu s-a putut crea o tradiţie comună dezvoltată îndeajuns pentru a
produce o identitate politică supraetnică suficient de puternică ca să acţioneze ca un liant între
cetăţenii de diferite etnii .

2.Instituţii slabe ale societăţii civile. Lipsa de echilibru dintre factorul etnic şi factorul civic
în dezvoltarea istorică a regiunii a determinat rolul crucial al afilierii şi identităţii etnice în
procesul de formare a naţiunilor. La acest aspect ne-am referit mai detaliat în capitolul
precedent.

3. Diferenţele culturale profunde dintre regiunile care după 1918 au format statul român.
Spre deosebire de Transilvania, unde a existat o puternică tradiţie de instituţionalizare a
diversităţii etnice şi religioase, în Vechiul Regat mentalităţile politice s-au fundamentat în
mare măsură pe ideea omogenităţii culturale (reflectat şi în faptul că locuitorilor care nu
aparţineau bisericii ortodoxe li s-a refuzat cetăţenia o perioadă destul de îndelungată).

În asemenea condiţii, omogenizarea era percepută de o importantă parte a elitei

politice româneşti de după 1918 ca o urgenţă politică şi naţională din perspectiva necesităţii
consolidării legitimităţii noii configuraţii teritoriale. 80

79
Pentru o interpretare a termenului naţionalism hegemonic vezi studiul lui Gabriel Topor, Nationalism and
Violent Conflict: a Theoretical Framework in: John S. Micgiel (ed..) The Transformations of 1989-9: Triumph
or Tragedy?,East Central European Center, Columbia University, New York 2000, pp. 23-38.

80
În legătură cu acest subiect vezi Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, Bucureşti,
Humanitas, 1998.

43
4. Interesele birocraţiei centrale din Vechiul Regat, de a marginaliza şi înlocui vechea pătura
administrativă conducătoare din Transilvania formată mai ales din neromâni. Liderii politici
şi spirituali transilvăneni s-au raliat unei asemenea linii politice considerînd că interesele lor
naţionale pot fi mai eficient protejate dintr-o poziţie privilegiată de putere decît asociindu-se
pe baze egale cu maghiarii şi germanii în cadrul unor structuri regionale.

5. Opţiunea lor trebuie interpretată şi în contextul structurilor socio-economice din

Transilvania interbelică, care - datorită particularităţilor dezvoltării istorice - au avut şi o
anumită coloratură etnică. Maghiarii şi germanii au predominat în populaţia oraşelor (în
cadrul burgheziei, al clasei comerciale şi meşteşugăreşti, şi chiar a muncitorimii), pe cînd
românii erau mult mai slab reprezentaţi în cadrul acestor categorii sociale.

TABEL NR. 1.

DISTRIBUŢIA PE RAMURI DE ACTIVITATE A POPULAŢIEI TRANSILVANIEI

ÎN FUNCŢIE DE APARTENENŢA NAŢIONALĂ (1910 ŞI 1930) 81

Sectorul de Populaţia Români Maghiari Germani Altele

activitate totală

1910 1930
1910 1930 1910 1930 1910 1930 1910 1930
agricultură 75,7 86,4 81,0 63,2 58,0 60,1 54,1 37,5 42,6

69,7
industrie,co-
merţ, trans-
port 13,9 6,4 21,8 29,6 27,5 32,7 40,6 39,9

20, 3 11,5
altele 10,4 7,2 15,0 12,4 21,9

10,0 7,5 12,4 13,2 17,5

Scopul politicii promovate din Bucureşti era tocmai transformarea unor asemenea stări de
lucruri - considerate inechitabile - prin favorizarea mobilităţii sociale a românilor în
detrimentul celorlaltor etnii, mai ales ale maghiarilor, ale căror poziţii (ca fostă naţiune
dominantă, considerată principal responsabilă de "injusteţile trecutului" şi potential
periculoasă pentru integritatea teritorială), trebuiau - în aceasta viziune - slăbite prin toate
mijloacele disponibile acceptabile politic.

81
Datele din tabel calculate după informaţiile cuprinse în Erdély Története, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986,
vol III p. 1569, 1744.

44
 TABEL NR. 2

COMPOZIŢIA ETNICĂ A UNOR ORAŞE DIN TRANSILVANIA ŞI PARTIUM

(1910 ŞI 1930) 82

Recensământul

Oraşul Populaţia 1910 1930

Oradea români 5,5 24,5

maghiari 91,3 66,0

Cluj români 14,2 35,6

maghiari 81,6 54,3

Timişoara români 10,4 26,3

maghiari 39,3 30,2

Arad români 19,1 36,2

maghiari 63,4 38,8

Putem vorbi aşadar, în perioada interbelică de o contramobilizare naţională socio-economică

a elitelor, menită să atenueze pînă la anulare rezultatele fazei anterioare de mobilizare (din
timpul Monarhiei Austro-Ungare), cînd principalii beneficiari ai procesului au fost elitele
neromâneşti. Dat fiind faptul că procesul a afectat aproape în exclusivitate doar oraşele, iar
gradul de urbanizare al populaţiei continua să rămînă la un nivel scăzut, marea masă a
populaţiei de la sate, ca şi populaţia din oraşele mici din cadrul zonelor locuite masiv de
populaţia maghiară (mai cu seamă din cadrul Secuimii), au rămas în mare parte neafectate de
acest proces de mobilitate etno-teritorială.

6. Încurajarea mobilităţii socio-economice preferenţiale a românilor corespundea intereselor

clasei mijlocii a românilor transilvăneni, adică stratului social care, datorită educaţiei
primite şi al statutului ei privilegiat în comparaţie cu restul populaţiei româneşti din regiune,
a asimilat într-o mai mare măsură cultura şi mentalitatăţile specifice Monarhiei Austro-
Ungare. În alte condiţii, această elită economică şi intelectuală ar fi fost probabil mai
receptivă faţă de "ideea transilvană". Însă interesele ei immediate, şi mai ales modul de
percepere al acestor interese în anii de euforie şi efervescenţă deosebită de după formarea
României Mari, au prevalat în cele din urmă.

82
Ferenc Glatz, Data on Trianon Hungary IN Ferenc Glatz (ed.) Hungarians and their Neighbours in Modern
Times, Columbia University Press, New York, 1995, pp 105-109.

45
7. La cauzele politice, economice şi sociale enunţate s-au adăugat şi cele legate de
particularităţile dezvoltării vieţii spirituale. Pînă în secolul XIII, începuturile formării
ideologiei naţionale române moderne, "cultura înaltă" a Transilvaniei s-a dezvoltat mai ales
prin contribuţia maghiarilor şi germanilor, fiind percepută de românii dn afara regiunii şi într-
o anumită măsură chiar de românii transilvăneni ca o cultură străină. 83 "Xenofobia de la noi
îşi are o raţiune "- scria în 1936 Emil Ciroan - "şi în faptul inegalităţii de nivel istoric între
minorităţi şi noi. Dacă am fi o naţiune formată, lupta noastră cu ele ar lua caractere mai
puţin dramatice"84. Modul de percepere al trecutului, frustrările istorice care au marcat
formarea conştiinţei naţionale româneşti au făcut o importantă parte a elitei intelectuale
române din Transilvania să caute sprijin în clasa politică şi spirituală conducătoare din
Bucureşti, asociindu-se planurilor de omogenizare a regiunii.

În deceniile care au urmat creării statului naţional unitar şi indivizibil, o serie de

măsuri restrictive de natură administrativă, politică, culturală şi economică au fost aplicate
comunităţilor minoritare. Presiunile exercitate au contrazis de multe ori principiul egalităţii
dintre cetăţeni. Aşa era, spre exemplu, cazul campaniilor de "re-românizare", prin care
cetăţenii ale căror nume au fost considerate ca avînd origine românească (printr-o "analiză
etimologică" efectuată de autorităţi), au fost obligaţi să se afilieze bisericii ortodoxe şi să-şi
trimită copii în exclusivitate la şcoli cu predare în limba română.

În 1924, în scopul promovării acestei "re-românizări" - considerată o misiune

naţională - nouă "zone culturale" au luat fiinţă în judeţele locuite masiv de populaţie
maghiară. Ca parte componentă a reglementărilor introduse în aceste zone s-a încurajat
aşezarea unor cadre didactice de etnie română în localităţile locuite preponderent de către
maghiari, care să acţioneze ca propagatori ai culturii majoritare şi ai limbii de stat în
rîndurile populaţiei minoritare, atenuînd în acelaşi timp preponderenţa demografică a
acesteia. Învăţătorii şi pofesorii care au acceptat să se mute în astfel de zone au primit variate
stimulente (un salariu mai mare, posibilitatea de promovare mai rapidă şi 10 ha de pămînt în
cazul aşezării definitive). Politicile culturale oficiale au fost de obicei aduse la îndeplinire de
cadre administrative aduse din regiuni distante ale ţării, care nu cunoşteau limba locuitorilor
majoritari în zonele respective şi se interesau prea puţin de tradiţiile locale, fiind preocupaţi
mult mai mult de misiunea lor centralizantă şi omogenizatoare.

83
C. A. Macartney, Hungary and Its Successors, Oxford University Press, London, New York, Toronto, 1937,
p. 280

84
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Ed. Vremea, 1936.

46
Transilvanismul - reacţie ideologică a minorităţii maghiare

În noile condiţii, ale statutului de minoritar, ideologiile şi retorica naţională

tradiţionale ale maghiarimii din regiune au devenit în mare parte irelevante. Noua situaţie
etno-politică a impus trasarea unor noi repere spirituale pentru maghiarii din România, care
să răspundă unor cerinţe vitale stringente:

- să redefinească în noile condiţii identitatea comunităţii maghiare din

România

- să elaboreze un program de autoorganizare în vederea apărării şi

perpetuării identităţii naţionale

- să stabilească natura raporturilor comunităţii cu statul român, cu statul

maghiar, cu maghiarimea în general, cu românii, precum şi cu celelalte comunităţi naţionale
şi etnice din România.

Acest rol a fost asumat la începutul anilor douăzeci de un grup de intelectuali

maghiari ardeleni, mai ales scriitori ( cei mai proeminenţi fiind Kós Károly, Kuncz Aladár,
Makkai Sándor, Reményik Sándor etc.), ale căror concepţii, idei despre coexistenţa etnică
din Transilvania au devenit cunoscute sub numele de transilvanism. Departe de a se constitui
într-un sistem ideatic coerent şi unitar, prezentînd mari variaţii de la un autor la altul şi
trecînd prin transformări de la o epocă la alta, transilvanismul a enunţat totuşi anumite
principii care au influenţat profund viaţa comunităţii maghiare din Transilvania, ale căror
efecte, mai mult sau mai puţin directe, pot fi constatate şi astăzi.

În acest sens, mesajul transilvanist se structurează pe trei planuri distincte:

1.Dimensiunea intra-comunitară, urmărind realizarea unui consens comunitar cu un

puternic efect integrator şi mobilizator. Principalul efort al ideologilor transilvanişti era
îndreptat din această perspectivă spre identificarea unor obiective asupra cărora să poată
exista un acord al întregii comunităţi maghiare din regiune, dincolo şi deasupra diferenţelor
de ordin economic, social, politic şi cultural. Sarcinile asumate în acest sens de transilvanism
aveau în vedere următoarele aspecte de bază ale funcţionării practice a doctrinei:

a. Redefinirea identităţii şi elaborarea noii retorici identitare a maghiarilor din Transilvania

în sensul argumentării legitimităţii depline a locuirii pe pămîntul Transilvaniei şi a afirmării
drepturilor naţionale derivate din această legitimare

b. Enunţarea unor cerinţe de autoorganizare şi a unor norme etice pentru comunitarea

maghiară care să faciliteze conservarea şi dezvoltarea identităţii, spiritualităţii maghiare din
regiune.

2. Dimensiunea inter-comunitară, îndreptată spre factorii sociali şi de putere din afara

propriei comunităţi, mai ales spre statul român, spre elita politică şi culturală românească şi
spre liderii de opinie aparţinînd celorlaltor comunităţi naţionale conlocuitoare. Această
componentă a ofertei ideologice transilvaniste îndeplinea în principal următoarele funcţii
ideologice de bază:

47
 a. exprimarea şi reafirmarea cerinţei recunoaşterii legitimităţii, dreptului şi
posibilităţii efective de înfăptuire a deplinei egalităţi naţionale în cadrul politico-teritorial
existent.

b.formularea şi reînnoirea permanentă a ofertei de reconciliere cu populaţia română

majoritară

c. afirmarea necesităţii solidarităţii comunităţilor minoritare în efortul de a obţine o

rezolvare echitabilă a problemei naţionale

3. Dimensiunea internaţională, care s-a adresat minorităţilor şi majorităţilor naţionale,

popoarelor şi statelor din Europa şi din întreaga lume, mai ales celor din spaţiul danubian.
Ideile transilvaniste fundamentale în această privinţă aveau în vedere:

a. formularea cerinţei ca comunitatea maghiară din România să-şi asume un rol

internaţional în adoptarea unor soluţii viabile la chestiunea minorităţilor

b. necesitatea solidarităţii popoarelor dunărene în contracararea pericolului fascist

Transilvanismul era de fapt purtătorul a două mesaje ideatice principale. Unul,

îndreptat spre comunitatea maghiară din Transilvania, care pune accentul pe apărarea şi
consolidarea identităţii ei specifice în condiţiile vieţii minoritare. Al doilea, adresat
poparelor conlocuitoare, este expresia unei dorinţe de deschidere, de cooperare, de regăsire
reciprocă în identităţi comune prin care să se depăşească efectul despărţitor al ideologiilor
etnocentriste particularizante.

Ca ideologie comunitară, transilvanismul a îndeplinit în perioada interbelică un rol

esenţial în viaţa maghiarimii din România, răspunzînd unor cerinţe vitale: a contribuit la
crearea unui liant identitar şi ideologic puternic în vederea fundamentării solidarităţii şi
unităţii de acţiune a maghiarimii transilvănene, oferind o orientare clară şi credibilă pentru
autoorganizarea şi construirea comunităţii.

În condiţiile în care dreptul maghiarilor, ca şi a celorlaltor comunitãţi minoritare de pe

teritoriul Romîniei de a a-şi perpetua cultura pe pãmîntul natal pe baze egale cu naţiunea
majoriarã era contestat de ideologiile şi practicile politice naţionaliste, gînditorii transilvanişti
au formulat principii de legitimare istorico-identitare care permiteau membrilor comunitãţii
maghiare trãirea sensului şi sentimentului demnităţii individuale şi colective.

Prin integralitatea funcţiilor sale, transilvanismul şi-a asumat astfel şi un rol

compensator în lipsa factorului de putere statalã protectoare. Principiile de bazã ale ideologiei
transilvaniste au rãspuns deci unor nevoi comunitare esenţiale, beneficiind de o bază socială
solidă şi o acceptare largă în rîndurile maghiarimii din România.

48
 POPULAŢIE, TERITORIU ŞI IDENTITATE MINORITARĂ

ÎN VIZIUNEA TRANSILVANISMULUI

Identităţi complexe, identităţi multiple

În elaborarea alternativei ideologice propuse, transilvaniştii procedeazã la o

reconsiderare radicalã a felului în care identitatea naţionalã era cel mai adesea tratatã pînă
atunci. În locul viziunii care privea conştiinţa apartenenţei la o comunitate naţionalã ca un
bloc omogen, uniform şi unidimensional, fondatorii transilvanismului au propus o abordare
nuanţată care să ţină seama atît de structura internă complexă cît şi de transformările în timp
ale identitãţii.

O asemenea reevaluare era impusã de fapt de noua situaţie în care s-au gãsit
maghiarii din Transilvania dupã 1918. Despãrţirea dimensiunii politico-statale de
dimensiunea culturală a identităţii acestei populaţii prin schimbarea frontierelor a creat un vid
identitar - exprimat şi printr-o criză de adaptare la noile realitãţi - care necesita elaborarea
unei noi concepţii comunitare. Scopul transilvaniştilor era tocmai elaborarea unor matrici ai
apartenenţei de grup care sã permitã o autoorganizare rapidă şi efectivă a comunităţii
maghiare în noile condiţii dificile, o flexibilitate a adaptării la aşteptări şi cerinţe variate,
adeseori opuse, o rezistenţă eficientă faţă de presiunile puterii statale, în vederea păstrării
nealterate a identitãţii naţionale.

Încercînd să răspundă acestor cerinţe, teoreticienii transilvanişti au considerat

maghiarimea din Transilvania:

a. o comunitate de sine stãtãtoare;

b. avînd caracteristicile unei existenţe naţionale şi

c. minoritare ;

d. cu trăsături regionale specific transilvane;

e. fără ca aceste caracteristici specifice sã altereze sau sã diminueze în vreun fel

apartenenţa la naţiunea maghiarã.

Postularea caracterului de sine stãtãtor al comunitãţii maghiare din Transilvania a

avut o importanţã deosebitã pentru autoorganizarea acestei comunitãţi, pentru ieşirea din
starea de imobilism şi letargie în care mulţi maghiari s-au aflat ca rezultat al efectelor
traumatizante a cea ce s-a numit în epocã "şocul Trianonului". Cuvintele memorabile ale lui
Kós Károly scrise în Kiáltó Szó au marcat în acest sens începutul unei adevãrate treziri
spirituale: " Noi nu suntem pur şi simplu un număr de oameni care au fost rupţi din cadrul
naţiunii maghiare unitare "-sublinia gînditorul maghiar transilvan - " ci formãm o unitate

49
istoricã separată de o mie de ani, cu conştiinţa noastrã transilvãneanã distinctã, cu o culturã
şi o conştiinţã de sine distinctã".85

Argumentele invocate în sprijinul specificităţii maghiare transilvănene au avut în

vedere trei factori principali generatori ai identităţii distincte. În primul rînd, maghiarii
transilvăneni sunt prezentaţi ca posesorii unei tradiţii istorice separate, cu particularităţi care
le deosebesc de restul populaţiei maghiare. În viziunea transilvanistă, sursa acestei
specificităţi derivă mai ales din trecutul multicultural al regiunii, necesitatea şi practica
îndelungată a convieţuirii etnice şi confesionale. Între trăsăturile particulare ale identităţii
maghiare transilvănene care reflectă o asemenea experienţă istorică a multiculturalităţii sunt
amintite cel mai adesea spiritul de toleranţă, realismul şi flexibilitatea creativ-inovativă
deosebită în conservarea propriei identităţi, capacitatea de a supravieţui în condiţii dificile.

A doua sursă fundamentală a specificităţii coumunităţii maghiare din regiune

invocată de transilvanişti este considerată existenţa unei tradiţii şi a unei conştiinţe regionale
distincte, a unei percepţii speciale a raportării la pămîntul Transilvaniei şi a ataşamentului
faţă de acesta. Mărturisirea emoţionantă a lui Kuncz Aladár ("Transilvania este patria mea"
)86 era menită să sintetizeze tocmai dimensiunea subiectivă a acestei legături.

Pe acelaşi linie de argumentare, Buday Árpád vorbeşte despre " caracteristicile

istorico-culturale, adică spirituale ale pămîntului transilvan", care ar fi generat caracteristici
spirituale specific-transilvane locuitorilor acestei regiuni.87 Un alt teoretician, Roska Márton
consideră că "spiritul transilvan" este "un fenomen natural care îşi are originea în aşezarea
geografică a Transilvaniei, în cadrul ei natural şi care s-a format de-a lungul timpului".88
Între trăsăturile specific-transilvane derivate din atari împrejurări, sînt amintite "anxietatea,
precauţia" , precum şi "bunăvoinţa paşnică, răbdarea faţă de (popoarele nn.) cu care trăiesc
împreună în Transilvania, originată în interdependenţa lor ."89

Din argumentarea lui Roska însă nu reiese în mod clar legătura dintre caracteristicile
fizice (ale mediului) şi cele psihice (ale oamenilor) pe care le invocă. Dealtfel, alţi autori s-
au referit şi la alte trăsături spirituale considerate specific-transilvane cum ar fi "interesul
onest în noile tendinţe spirituale, dar testarea lor înainte de a fi acceptate"90 (Buday Árpád);
caracterul critic şi idealismul (Tavaszy Sándor)91

85
Kós Károly, Zágoni István dr., Paál Árpád dr., Kiáltó Szó. A magyarság útja-A politikai aktivitás rendszere.
Cluj-Kolozsvár, Lapkiadó és Nyomdai műintézet R.T., 1921, p.4.

86
Kuncz Aladár, Erdély az én hazám In: Erdélyi Helikon, 1929, p. 487- 492.

87
Buday Árpád, Az erdélyi szellem in Pásztortűz 8, 11 ( 19 martie 1922).

88
Dr. Roska Márton, Erdély lelke in Pásztortűz 11, 14 ( 12 iulie 1925) p.314.

89
Dr. Roska Márton, op cit. 315.

90
Buday Árpád, op cit. p. 333.

91
Tavaszy Sándor, Az erdélyi sajátosságok világnézetünkben In: Pásztortűz 11, 2 ( 25 ianuarie 1925), p. 21.

50
 Al treilea - şi cel mai recent - dintre factorii consideraţi de transilvanism în statuarea
caracterului distinct al maghiarimii din regiune era noua realitate politico-teritorială de după
1918, apartenenţa Transilvaniei la statul român. În noile condiţii, pentru a-şi apăra interesele,
comunitatea maghiară trebuia să se organizeze ca o comunitate politică de sine stătătoare în
cadrul permis de legislaţia românească.

Geneza şi afirmarea regionalismului transilvanist trebuie interpretată şi în contextul

cerinţelor în favoarea descentralizării - atît economice, cît şi politice şi culturale - care s-au
manifestat tot mai puternic în ultimele decenii de existenţă ale Monarhiei Austro-Ungare.
Este demn de amintit în acest sens că Kós Károly însuşi a fost un sprijinitor fervent al
emancipării Transilvaniei de sub tutela centralistă a Monarhiei, exprimînd această opţiune
încă din 1912. Întrerupte brusc în afirmarea lor practică după 1920 de către politica strict
centralistă a statului naţional român, ideile regionaliste au fost reformulate şi reluate cu şi
mai multă vigoare de transilvanişti, căpătînd acum noi semnificaţii izvorîte din consecinţele
schimbării politico-teritoriale survenite.

Etică şi identitate comunitară

Dintr-o atare perspectivă transilvaniştii statuează o nouă ordine etică bazată pe

centralitatea comunităţii şi subordonarea individului faţă de interesul comunitar. Indivizii
aparţinînd de comunitatea minoritară au de îndeplinit misiunea de a asigura perpetuarea
identităţii minoritare ameninţate în statul naţional. În acest sens, transilvaniştii pot fi
consideraţi, pentru a utiliza expresia sugestivă a lui John Hutchinson, adevăraţi “inovatori
morali (…) care urmăresc construirea unei comunităţi distincte integrate şi autonome”.92

Acţiunea socială minoritară trebuia deci clădită în concepţia transilvanistă pe principiul

solidarităţii comunitare, bazată pe :

1. identitatea şi cultura comună;

2. "comunitatea de soartă";

3. condiţiile vieţii de minoritar.

Fundamentată astfel, solidaritatea comunitară era în viziunea transilvanistă singura

atitudine acceptabilă, atît din punct de vedere politico-pragmatic cît şi ca normă morală.
Aceasta însemna înainte de toate cerinţa unei acţiuni politice unitare, realizarea unei coeziuni
ferme în jurul interesului naţional. Dincolo de diferenţele de statut economic şi social,
dincolo de diversitatea concepţiilor ideologice şi politice, membrii comunităţii maghiare
trebuiau să coopereze strîns, să-şi unească forţele în scopul apărării intereselor şi a rezolvării
problemelor provenite din statutul de minoritar.

92
John Hutchinson, The Dynamics of Cultural Nationalism, Allen and Unwin, London, 1987, p.34.

51
 În acelaşi timp, ataşamentul faţă de pămîntul natal, legătura organică indisolubilă
dintre identitatea naţională şi teritoriul patriei căpăta în gîndirea transilvanistă importanţa
unei valori identitare fundamentale. Apartenenţa la comunitate era văzută nu ca un fapt
biologic, ci ca un fapt moral, avînd o semnificaţie morală şi spirituală în care un loc important
revine simţămintelor, trăirilor.93 Rămînerea în Transilvania era identificată cu un angajament
implicit că individul îşi va îndeplini datoria sa faţă de comunitate pînă la capăt. Iar cei care
nu erau pregătiţi să răspundă acestor imperative morale, erau chiar sfătuiţi să emigreze."Cei
care se tem, fricoşii, cei care nu cred, cei slabi să iasă din rînd. Să plece!"94

Statutul de membru al comunităţii minoritare implica în acest sens asumarea de către

indivizi a unei responsabilităţi speciale pentru soarta colectivităţii naţionale. Emigrarea (fie şi
spre Ungaria) era echivalată în această viziune cu părăsirea responsabilităţii şi în consecinţă,
autoeliminarea din comunitate, printr-o renunţare implicită la statutul moral de membru al
comunităţii."Iar cei care au pornit de-lungul apelor (au emigrat nn.) aici nu se mai pot
întoarce, şi nici să nu dorească vreodată acest lucru, pentru că ei nu vor mai avea aici nici
loc, nici parte" - postula cu o fermitate aproape pasională, Kós Károly 95, în timp ce Makkai
Sándor atrăgea atenţia asupra responasabilităţii morale a celor care rămîn : "Noi, cei
statornici, trebuie să perpetuăm ca maghiari "96

Într-un asemenea context ideologic istoria rămînea o sursă de legitimare de bază

pentru comunitate, dar numai cu condiţia dezvoltării unei atitudini critice, a asumării unei
confruntări lucide cu propriul trecut. Înfrumuseţerea artificială a memoriei colective în
scopul de a oferi o compensaţie ideatică pentru prezentul "dureros" era considerată
contraproductivă pentru interesele maghiarilor transilvăneni. Concepţia etnocentristă
predominantă pînă atunci, după care mereu numai "alţii" erau de vină pentru toate faptele
percepute ca negative din viaţa naţiunii era văzută ca potenţială producătoare de iluzii
dăunătoare, şi deci respinsă. "Asumarea responsabilităţii, regretul pentru păcate şi căinţa
sunt cele mai mari fapte prin care o naţiune îşi poate dovedi viabilitatea şi dreptul la viaţă"-
atrăgea atenţia în acest sens Makkai Sándor.97

O primă idee semnificativă în acest sens se referă la cerinţa considerării şi abordării

lucide a realităţii prezente ca un dat social, chiar dacă această realitate era percepută ca
nefavorabilă. Apartenenţa Transilvaniei la statul român după 1918 era considerată un astfel
de fapt, care nu putea fi schimbat prin simple dorinţe sau prin refuzul de a o accepta în plan
mental-subiectiv.

Renunţarea la iluzii şi ancorarea puternică în realitatea dată erau deci văzute de

transilvanişti ca şi condiţii sine qua non ale acţiunii sociale şi comunitare eficiente. Din acest

93
Reményik Sándor: Biológiai tény? In: Pásztortűz, 8 ("6 febr. 1922), p. 226.

94
Kiáltó Szó, p. 4.

95
Ibidem

96
Makkai Sándor, Magunk reviziója, Erdélyi Szépmíves Céh, Cluj-Kolozsvár, 1931, p 19.

97
Makkai Sándor, Magunk reviziója, p.32.

52
punct de vedere, comunitatea minoritară era considerată avantajată faţă de cei care trăiesc în
cadrele statelor naţionale proprii.

Distincţia dintre cea ce este de dorit şi cea ce este posibil, pragmatismul şi realismul
politic erau dealtfel invocate - şi întărite astfel din punct de vedere simbolic - şi în calitate de
trăsături esenţiale ale tradiţiei şi identităţii transilvănene. Necesitatea şi programul
"autocunoaşterii naţionale"98 prin intermediul promovării cercetărilor sociale de către
sociologii maghiari transilvăneni în perioada interbelică, poate fi considerată o prelungire şi o
consecinţă practică nemijlocită a unui asemenea program ideologic.

Viziunea asupra comunităţii naţionale implica în gîndirea transilvanistă şi asumarea

continuităţii dintre trecut, prezent şi viitor, interpretate ca dimensiuni în timp strîns legate
între ele ale vieţii comunitare. Astfel, trecutul dobîndea o semnificaţie aparte, însă într-un
sens mult diferit faţă de doctrinele etnonaţionaliste tradiţionale. Naţiunea, în viziunea
transilvanistă, nu mai era concepută ca o realitate imuabilă şi fixă ci dimpotrivă, ca o
entitate într-o continuă transformare, metamorfoză. Iar de aici decurge în mod organic
comandamentul etic al autoperfecţionării. "… A deveni o naţiune înseamnă a deveni mai
profund, mai curat, mai bun, mai nobil, mai sfînt cu fiecare zi care trece" 99

Realismul, în această viziune, însemna înainte de toate renunţarea la aşteptări şi

contemplări deşarte, la căutarea unei justeţi istorice iluzorii şi trecerea la acţiune
responsabilă în interesul comunităţii. În formularea lui Kós Károly, "justeţea noastră este
puterea noastră. Numai ceea ce putem dobîndi prin efortul, prin lupta noastră, va deveni al
nostru".100 Imperativul lui Kós către maghiarii din Transilvania îndemna deci la muncă,
considerată "chemarea vieţii". "Trebuie să muncim, dacă vrem să trăim, şi vrem să trăim,
deci vom munci".101 Cerinţa dezvoltării unor modele comportamentale constructive, active,
care să protejeze identitatea şi interesele maghiarimii din Transilvania în condiţiile
neprielnice ale vieţii minoritare a avut fără îndoială un ecou puternic şi a marcat profund
structurile valorice şi atitudinile ale comunităţii, cu efecte care sunt perceptibile şi astăzi.

Cultură, politică şi societate minoritară

Dealtfel, comportamentul politic al comunităţii maghiare din România interbelică

poate arunca o lumină asupra legăturii specifice dintre cultură şi sfera politică în viaţa unei
colectivităţii minoritare. Referindu-se la importanţa deosebită a muncii culturale întreprinse
de gruparea Helikon, Kós Károly evidenţia în acest sens faptul că activitatea îndreptată spre
perpetuarea culturii maghiare din Transilvania a avut în realitate semnificaţia unei activităţi

Gáll Ernő, Dimitrie Gusti hagyatéka és az együttműködés erkölcse In: Gáll Ernő, A sajátosság méltósága,
98

Magvető, Budapest, 1983, p.396.

99
Tavaszy Sándor, Világnézeti kérdések, Torda, 1925, p 72.

100
Kós Károly, Kiáltó Szó, p.4.

101
Ibidem.

53
politice de cea mai mare însemnătate, " în măsura în care cultura reprezintă poate domeniul
cel mai important al vieţii pentru o minoritate"102

Încă de la prima lor reuniune, intelectualii creatori aparţinînd grupării Helikon au

arătat că asigurarea viitorului naţional al minorităţii maghiare necesită deplasarea accentului
de către liderii săi spre preocupările vieţii culturale, "problemele educării maselor avînd
aceeaşi importanţă ca obiectivele de natură politică."103

Reînfiinţarea universităţii de limbă maghiară, de care comunitatea maghiară din

Transilvania era lipsită după 1919, era considerată o sarcină centrală în asigurarea
reproducerii intelectualităţii, elitei spirituale şi politice a acestei comunităţi.104 În acelaşi timp
, dezvoltării cercetării ştiinţifice i s-a acordat o atenţie deosebită în soluţionarea problemelor
vieţii minoritare şi coexistenţei etnice, pe linia unei tradiţii spirituale specifice care îmbina
transilvanitatea cu europenitatea.105

Cultura minorităţii naţionale apărea astfel ca purtătoarea unui mesaj general uman şi
umanist prin care dobîndeşte o semnificaţie internaţională şi europeană. În acest sens, Kacsó
Sándor a formulat ipoteza unei legături directe, "organice" între statutul de minoritar şi
receptivitatea faţă de principiile justeţei sociale, considerînd că minorităţile, datorită situaţiei
lor specifice, a suferinţelor trăite, vor putea găsi mai uşor "calea unui democratism în care
umanismul şi socialismul se vor afirma ca şi comandamente morale" 106şi exprimînd totodată
convingerea că "un popor minoritar va milita totdeauna pentru democraţie" 107

Poziţia privilegiată a culturii în viaţa comunităţii minoritare deriva desigur din faptul
că în lipsa "acoperişului politic"108, al statului protector, identitatea culturală a minorităţii
era împinsă spre o poziţie marginală. Contrabalansarea acestei situaţii prin mijloacele proprii
ale comunităţii, printr-o autoorganizare şi o mobilizare cît mai eficientă a propriilor resurse,
rămînea în aceste condiţii singura opţiune viabilă de apărare a identităţii.

Eficienţa activităţii îndreptate spre dezvoltarea culturilor minoritare depindea însă

foarte mult de spaţiul lăsat de puterea politică pentru manifestarea acestor culturi. Într-un stat
care excludea deliberat identităţile minoritare din discursul oficial de legitimare şi care

102
Marosi Ildikó (ed.), A Helikon és Erdélyi Szépmives Céh levelesládája, Kriterion, Bukarest, 1979. vol. II, pp
6-7.

103
Marosi Ildikó (ed.) op.cit. p 8.

104
Varga Béla, Miért van szükség magyar egyetemre in Pásztortűz, 7, 32 (1 noiembrie, 1921), p 517

105
Tavaszy Sándor, Az erdélyi magyar tudományos élet útja In: Erdélyi Helikon, octombrie 1934

106
Kacsó Sándor: Nehéz szagú iszap felett, Ed. Kriterion, Bucuresti, 1993, p 33

107
ibidem

108
Expresie utilizata de Ernest Gellner în Nations and Nationalism, Blackwell, Oxford, 1983.

54
adopta în mod constant poziţii şi atitudini discriminatorii faţă de minorităţi, elita culturală şi
politică a acestora era nevoită adeseori să se situeze pe poziţii defensive.

Această situatie contradictorie şi vulnerabilă a vieţii şi culturii minoritare într-un

stat naţional şi dilemele născute din atari împrejurări au fost resimţite cu acuitate de
comunitatea maghiară din România interbelică, ducînd la o dezbatere ideologică în interiorul
şcolii de gîndire transilvaniste care s-a soldat chiar cu chestionarea unor principii de bază
enunţate de transilvanism.

Gînditorul care a deschis discuţia pe tema existenţei minoritare a fost Makkai Sándor,
episcop reformat şi scriitor, unul din liderii proeminenţi ai maghiarilor transilvăneni, care a
avut un rol deosebit în punerea bazelor concepţiei transilvaniste. În multiplele sale roluri
oficiale şi neoficiale Makkai a oferit un model deosebit de statornicie şi activitate ferventă în
interesul propriei comunităţi minoritare.

În 1935 însă Makkai a decis neaşteptat să demisioneze din funcţia de episcop şi să

emigreze în Ungaria. Doi ani mai tîrziu a publicat un articol intitulat "Nem lehet" ("Nu este
posibil"), în care proceda la o reconsiderare a viziunii sale de pînă atunci cu privire la
posibilitatea perpetuării pe termen lung în "condiţia minoritară", considerînd aceasta "o
imposibilitate", "nu atît din punct de vedere politic cît din punct de vedere moral"109, datorită
efectelor dezumanizante, de distorsionare a vieţii individuale şi colective implicate într-o
astfel de resemnare.

Dat fiind că minorităţile nu dispun de propriul lor domeniu (de putere nn.) politică -
arăta Makkai - ele îşi pot exercita numai o dominaţie culturală. Nici o cultură nu se poate
dezvolta însă dacă este despărţită de condiţiile care pot asigura supravieţuirea ei".110 O
asemenea cultură va fi sortită să-şi îngusteze orizonturile, consecinţa fiind o izolare crescîndă
şi o cădere în provincialism. Fiind lipsită de "propriul" ei stat naţional, cultura minoritară se
află - din perspectiva adoptată de autor- tocmai într-o asemenea situaţie. Datorită acestui
fapt, statutul de minoritate, condiţia minoritară erau văzute de Makkai ca avînd un efect
dezumanizant şi deci, imposibil de acceptat pe termen lung.111

În replică la aceste aserţiuni, reiterarea principalelor idei ale mesajului transilvanist

spre sfîrşitul deceniului trei s-a concentrat pe afirmarea dreptului şi posibilităţii comunităţii
minoritare de a-şi clădi în patria lor istorică o viaţă care merită să fie trăită. Răspunsul la
teza pesimistă -"nu este posibil"- era dat de poetul Reményik Sándor: " Este posibil, fiindcă
trebuie".112

În viziunea lui Reményik, dreptul la existenţă al comunităţilor maghiare din afara

graniţelor statului maghiar ( prin implicaţie al oricărei comunităţi naţionale) şi - în strînsă
legătură cu acesta - datoria lor de a rămîne în patria moştenită de la strămoşi, nu pot depinde
de contextul social şi politic. Oricît de neprielnice ar fi vremurile, singurele răspunsuri
109
Makkai Sándor, Nem lehet in Nem lehet, Budapest, Héttorony Könyvkiadó, 1988, p.111.

110
idem, p.110.

111
idem, p.111.

112
Reményik Sándor, Lehet, mert kell In: Ellenzék, 17 febr.1937.

55
compatibile cu valorile etice comunitare pot fi numai statornicia şi apărarea propriei cauze
şi identităţi. "Sîntem hotărîţi - declara poetul maghiar transilvănean cu o solemnitate care
echivala cu un angajament - să rămînem pe pămîntul nostru natal pînă la ultima picătură
de sînge şi să perpetuăm în viaţa minoritară, căutînd căile îndreptăţite de autoapărare"113

Contribuţia cea mai semnificativă la elaborarea teoretică a acestor dimensiuni

identitare a adus-o scriitorul Kuncz Aladár, redactor al revistei Erdélyi Helikon. În viziunea
lui Kuncz, diminuarea posibilităţii minorităţii de a se afirma pe plan politic, datorită situaţiei
de marginalitate impuse de către statul naţional putea fi într-un anumit sens compensată de
şansa nou-ivită, izvorîtă din situaţia ei specifică, de a îmbogăţi cultura şi spiritualitatea
maghiară, şi chiar universală. Condiţia de minoritar era văzută deci de transilvanişti nu doar
în sens negativ, ca un motiv de îngrijorare şi de regret, dar şi ca o sursă de împlinirie
comunitară şi umană.

Un alt gînditor transilvanist important, Tavaszy Sándor acordă valenţe pozitive

statutului de minoritate al maghiarilor din Transilvania şi dintr-o perspectivă etică. În
viziunea lui Tavaszy, condiţia minoritară conduce la o centralitate a valorilor etice
comunitare ( percepute ca valori universale) în viaţa colectivităţii., care permite o emancipare
a minorităţii naţionale de constrîngerile politice şi ideologice care în alte condiţii ar putea-o
diviza: "Viaţa minorităţii naţionale nu este limitată din punct de vedere etic nici de
conservatorism, nici de liberalism, sau radicalism… Viaţa minorităţii este limitată doar de
o concepţie eternă asupra lumii, de etica creştină.”114

În argumentarea transilvanistă viaţa de minoritar deschide noi orizonturi condiţiei

umane, care pot şi trebuie sintetizate prin creaţii literare şi artistice originale valoroase. Nu
trebuie să uităm, sublinia în acest sens Kuncz, că "minoritatea este minoritate doar în
politică. În literatura şi cultura ei reprezintă însăşi universalitatea".115 Cultura minorităţii
naţionale apărea astfel ca purtătoarea unui mesaj general uman şi umanist prin care
dobîndeşte o semnificaţie internaţională şi europeană.

Dată fiind însă natura situaţiei de marginalitate politică în care se găseau maghiarii
din Transilvania, ideologia naţională a acestei comunităţi minoritare trebuia să aibă prin forţa
împrejurărilor un caracter defensiv, urmărind, prin toate mijloacele legitime, protejarea unei
culturi şi identităţi marginalizate.116

113
Ibidem.

114
Tavaszy Sándor, Erdélyi szellemi életünk két döntő kérdése In: Erdélyi Irodalmi Szemle, 1928, p 5.

115
Kuncz Aladár, Tiz év In: Erdélyi Helikon, 1.szám, 1928 május.

116
În legătură cu strategia defensivă recomandată pentru comunitatea maghiară din Transilvania interbelică vezi
articolul lui Reményik: A nemzeti öntudat jellege in Pásztortűz, 8,9 ( 5 martie 1922), p 279.

56
Critica intra-comunitară şi metamorfoza transilvanismului

Pe plan politic eforturile de reorganizare ale comunităţii maghiare după 1918 s-au
concretizat în primul rînd în constituirea Partidului Maghiar, care a folosit cadrul oferit de
sistemul democraţiei parlamentare româneşti în vederea reprezentării şi susţinerii intereselor
maghiarilor din România. Principalele repere ideologice formulate de gînditorii transilvanişti
- în special necesitatea autooorganizării şi acţiunii politice unitare a comunităţii maghiare - s-
au regăsit în general - explicit sau implicit - şi în activitatea politică a Partidului Maghiar.
Totuşi, baza ideologică a acestui partid nu s-a limitat la perceptele gîndirii transilvaniste,
fundamentîndu-se şi pe idei de sorginte reformist-conservatoare.

Această situaţie s-a datorat pe de o parte rolului conducător asumat în cadrul

partidului maghiar de către membrii proeminenţi ai aristocraţiei maghiare transilvănene
(Bánffy Miklós, Bethlen György etc.). Pe de altă parte, putem vorbi însă şi de o anumită
diviziune de roluri între grupul transilvanist şi ideologii legaţi nemijlocit de activitatea
politică practică a Partidului Maghiar. În timp ce transilvaniştii erau în marea lor majoritate
scriitori, filozofi şi teologi (deci ataşaţi fie modului de expresie abstract al limbajului filozofic
fie de cel metaforic-figurativ al artei literare), gruparea din jurul Partidului Maghiar era
formată mai ales din oameni politici, ziarişti şi avocaţi implicaţi nemijlocit în desfăşurările
vieţii politice cotidiene. Din această diferenţiere derivă şi caracterul întrucîtva diferit al
rolurilor asumate. Spre deosebire de transilvaniştii în sensul restrîns al cuvîntului, ideologii
legaţi de activitatea nucleului politic al Partidului Maghiar nu erau preocupaţi atît de
problemele identităţii, cît mai ales de găsirea unor modalităţi optime de reprezentare a
intereselor comunităţii maghiare din România.

Dintr-o asemenea perspectivă o activitate importantă a avut-o gruparea din jurul

revistei Magyar Kisebbség editată la Lugoj de Jakabbfy Elemér, Sulyok István şi Willer
József.117 Trebuie în acest sens evidenţiată mai ales contribuţia lui Jakabbfy Elemér la
clarificarea unor aspecte fundamentale legate de protecţia minorităţilor în contextul apariţiei
în perioada interbelică a unui sistem internaţional de monitorizare al drepturilor minoritare.

Divergenţele şi disputele cu privire la transilvanism ce au avut loc în medii culturale

şi politice din interiorul comunităţii maghiare nu contestau în general valabilitatea
principiului solidarităţii comunitare, referindu-se mai ales la condiţiile, metodele şi căile
optime de realizare. Criticile formulate în acest sens de reprezentanţi de seamă ai elitei
spirituale maghiare din Transilvania interbelică şi eforturile creatoare ale acestora vizau de
cele mai multe ori întărirea eficienţei constructiv-mobilizatoare a doctrinei prin integrarea
mai organică a aspectelor sociale concrete şi a vieţii interne comunitare în structura sa
ideatică.

Obiecţiile cele mai serioase cu privire la anumite premise ideologice transilvaniste s-

au formulat de pe poziţii ideologice de stînga. În paginile revistei Korunk, Gaál Gábor
considera că transilvanismul exprima doar poziţia şi interesele unor anumite segmente sociale
din cadrul comunităţii maghiare - mai ales ale clasei mijlocii şi ale intelectualităţii legate de
acesta - neputînd oferi puncte de sprijin viabile pentru întreaga comunitate.118 Gînditorul

117
Cf.Pomogáts Béla, Változó Erdély, Lucidus Kiadó, Budapest, 2001, p.210.

118
Gaál Gábor, A mai erdélyi irodalom arcvonalai In: Válogatott irások I, Bucuresti, 1964, pp 317-321.

57
marxist din Cluj critica îndeosebi ceea ce apărea în viziunea lui drept o deplasare exagerată a
transilvanismului spre latura simbolică a legitimării şi o anumită neglijare a realităţii sociale
date în favoarea unei realităţi mitice sau mitizate.119

O asemenea critică poate fi considerată pertinentă în măsura în care se referea la

prezenţa exagerată a mitului în opera unor creatori transilvanişti. Raportate la ansamblul
ideilor transilvaniste, observaţiile lui Gaál ni se par însă doar parţial fondate. Asumarea
realităţii prezente în toată complexitatea ei era în fapt una din principiile de bază ale
transilvanismului, chiar dacă această cerinţă - datorită unor cauze multiple, care ar necesita o
analiză separată - nu a putut fi totdeauna îndeplinită în mod consecvent.

Dealtfel rolul mitului, semnificaţia istoriei şi a literaturii inspirate de istorie au

constituit un subiect de reflecţie chiar în interiorul şcolii de gîndire transilvaniste. Dezbaterea
asupra funcţiei sociale a romanului istoric în cadrul vieţii minoritare a fost iniţiată printr-un
articol publicat în Erdélyi Helikon,120 care a criticat tendinţa unor scriitori transilvanişti de a
se refugia în istorie în loc de abordarea responsabilă a problemelor prezentului.

O altă categorie de rezerve formulate de Gaál faţă de transilvanism se referea la ceea

ce autorul considera o restrîngere artificială a concepţiei la aria geografică a Transilvanei în
loc de o viziune mai largă, care să includă întregul teritoriu al României şi să se raporteze la
întreaga problematică a realităţii din România. "Este pripit să se vorbească despre o
literatură maghiară transilvăneană - opina criticul în acest sens - este pripit, pentru că
Transilvania reprezintă doar o parte a României. Transilvania este un concept istoric (...) Un
domeniu respectabil al tradiţiei culturale maghiare.Dar numai o tradiţie.(...) O astfel de
Transilvanie nu mai există de mult. Maghiarimea din România nicidecum nu se limitează
astăzi la Transilvania(...) A vorbi numai despre maghiarimea din Transilvania reprezintă un
particularism îngust".121

Primul argument invocat de gînditorul marxist din Cluj în critica "particularismului"

promovat de ideologia transilvanistă este de natură istorică. Gaál considera că identitatea
transilvană ar fi fost un concept perimat, hrănindu-se numai din tradiţie, fiind lipsită de un
autentic conţinut real, viu, conectat la prezent. Transilvania nu mai reprezenta un cadru
existenţial purtător de sensuri identitare autentice nici măcar înainte de Trianon, iar după
schimbarea teritorială disoluţia valorică a semnificaţiei actuale a "transilvanităţii" a devenit
definitivă - concluziona autorul.

În ce măsură a avut sau nu dreptate criticul cînd a formulat o opinie atît de tranşantă,
poate fi un subiect de reflecţie pentru istorici şi sociologi. Eficienţa deosebită a
transilvanismului în coagularea forţelor comunităţii maghiare din România în deceniile care
au urmat a arătat însă că oricît de "perimată" ar fi fost "transilvanitatea" după 1918, în
calitatea ei de categorie ideologică conceptul identităţii transilvane totuşi s-a dovedit

119
Gaál Gábor, Gyávák-e az erdélyi magyar irók ? In: Válogatott irások I, Bucuresti, 1964, pp 379-386.

120
Berde Mária, Vallani és vállalni In: Erdélyi Helikon, 1929, pp 623-625 .

121
Gaál Gábor, Erdélyi vagy romániai irodalom In: Metamorphosis Transilvaniae, Cluj, 1937.

58
deosebit de util, poate chiar de neînlocuit în mobilizarea unor resurse comunitare importante,
profund ataşate de simboluri şi valori tradiţionale.

A doua linie de argumentare critică invocată de Gaál se fundamentează pe

considerente de ordin pragmatic şi politic. Aceea parte a maghiarimii care după 1918 a intrat
în componenţa României, prin această schimbare şi-a pierdut propriul ei protector politic
(statul maghiar). Peocuparea ei de căpătîi ar trebui deci să fie "întemeierea unei noi patrii",
opina redactorul revistei Korunk. Aceasta ar presupune, în concepţia autorului, asumarea de
către maghiarii din România a întregului teritoriu al ţării ca termen fundamental de referinţă
în definirea identităţii lor comunitare, în loc de cantonarea contraproductivă într-o "categorie
istorică depăşită". Singura opţiune viabilă rămînea deci - în viziunea lui Gaál - o deschidere
în sensul depăşirii regionalismului transilvan, prin asumarea tuturor consecinţelor faptului că
Transilvania şi locuitorii ei au devenit parte integrantă a statalităţii româneşti.

În evaluarea acestei aserţiuni trebuie probabil să distingem între două aspecte diferite
ale problemei. Acomodarea, adaptarea comunităţii maghiare din România la condiţiile
impuse de sistemul politic, sistemul legal al statului român era desigur o necesitate, subliniată
cu o deosebită tărie de însuşi fondatorii transilvanismului. Aceasta nu presupunea însă
nicidecum renunţarea la elemente ale identităţii lor proprii, aşa cum pare să sugereze Gaál. O
asemenea renunţare ar fi însemnat abandonarea unor sensuri identitare profund înrădăcinate
în memoria colectivă, care ofereau maghiarilor căzuţi în condiţie minoritară resurse spirituale
esenţiale în eforturile lor pentru păstrarea identităţii.

În fine, criticînd ceea ce el considera "îngustimea" concepţiei transilvaniste, Gaál

Gábor avea în vedere şi schimbările din structura etnodemografică, procesele migratorii prin
care tot mai mulţi maghiari din Transilvania şi-au părăsit locurile de baştină, aşezîndu-se în
alte regiuni ale României. "Migraţia (populaţiei maghiare nn.) are loc de 18 de ani şi
continuă şi acum - arăta redactorul revistei Korunk - toate datele indicînd noi procese
migratorii".122

Gînditorul marxist ardelean a surprins aici într-adevăr o tendinţă reală, care a

continuat şi s-a amplificat mult în deceniile următoare, mai ales în perioada comunistă.
Procesele intense de emigrare şi imigrare - care au fost într-o măsură însemnată concepute şi
direcţionate politic - au condus la o alterare profundă a structurilor etnodemografice ale
Transilvaniei în detrimentul profilului multicultural tradiţional al regiunii.

În anii douăzeci-treizeci fenomenul se manifesta însă doar în forme incipiente şi cu o

intensitate comparativ moderată. Ar fi fost aşadar încă dificil pentru teoreticienii transilvanişti
să ajungă la generalizări teoretice bine fundamentate, pornindu-se de la fapte sociale pe
atunci încă relativ recente şi limitate. Oricum, în principiu, transilvanismul nu se adresa doar
maghiarilor care trăiau în regiune, ci întregii comunităţi maghiare din România, chiar dacă
eficienţa ideilor sale în zonele din afara Transilvaniei era - prin natura situaţiei, dar şi
datorită absenţei unor preocupări specifice - limitată.

122
Gaál Gábor, Erdélyi vagy romániai irodalom In: Metamorphosis Transilvaniae, Cluj, 1937.

59
 Dincolo de divergenţele reale de conţinut, de virulenţa - mai ales în formă - a
criticilor reciproce formulate şi de tonul adeseori polemic al dezbaterii de idei, prin
semnificaţiile ei mai profunde, dialogul Korunk - Helikon poate fi totuşi considerat un
proces de clarificare cu efecte constructive de care au beneficiat ambele părţi. Exigenţele
formulate de criticul marxist, deşi de multe ori au fost considerate exagerate, rigide şi
neavenite de ideologii transilvanişti, au servit totuşi, în ultima instanţă, efortului comun de a
valorifica cît mai mult potenţialul integrator al doctrinei în folosul celor cărora se adresează
- al membrilor comunităţii minoritare.

Acest fapt a fost dealtfel sesizat chiar în epocă de reprezentanţi ai ambelor curente.
Scriitorul helikonist Szentimrei Jenő atrăgea atenţia în acest sens că ceea ce Korunk critică nu
este de fapt ideea transilvană în sine, ci doar "formularea unilaterală şi demonstrarea
neinspirată" a acesteia. În realitate, arăta Szentimrei, munca culturală a revistelor Korunk şi
Erdélyi Helikon erau "nu opuse ci complementare".123 De cealaltă parte, ideologul de stînga
Balogh Edgár îşi exprima retrospectiv solidaritatea cu umanismul promovat de intelectualii
transilvanişti.124

Într-adevăr, începînd cu prima, dar mai ales în a doua jumătate a anilor treizeci,
reiterarea mesajului transilvanist tindea spre realizarea unei colaborări cît mai largi ai tuturor
factorilor politici şi ideologici semnificativi din rîndul comunităţii maghiare din România. Se
urmărea realizarea unei platforme transilvaniste comune adaptate la condiţiile şi cerinţele
specifice ale epocii, prin însuşirea anumitor poziţii critice şi sintetizarea experienţei vieţii de
minoritar din ultimul deceniu şi jumătate.

Considerînd maghiarimea din România - pe linia concepţiei transilvaniste originare -

o comunitate cultural-istorică organică şi în acelaşi timp o comunitate de soartă - teoreticienii
din generaţia mai tînără au acordat o importanţă sporită concretizării, nuanţării, dar mai ales
instrumentalizării, operaţionalizării acestor idei de bază. Scopul lor fundamental era de a
oferi comunităţii maghiare nu doar o orientare ideologică cît mai clară şi credibilă, dar şi
strategii de autoorganizare şi modalităţi de acţiune practică eficientă.

O atenţie deosebită s-a acordat în acest sens întăririi economice şi ridicării culturale a
zonelor rurale125, dat fiind că marea majoritate a populaţiei maghiare trăia la sate. Mediul
rural era considerat important şi din perspectiva perpetuării identităţii minoritare maghiare,
datorită gradului ridicat de omogenitate etnodemografică şi a faptului că era într-o măsură
mai mică expusă imigrării. Pornind de la această situaţie, sociologi proeminenţi din cadrul
comunităţii maghiare din România interbelică au considerat mediul rural omogen din punct
de vedere etnic un reazăm puternic al păstrării identităţii şi vieţii comunitare minoritare.

Este vorba aici de fapt de două principii şi sisteme de valori aparent ireconciliabile:
în timp ce modernizarea impune o mobilitate teritorială foarte accentuată care conduce
inevitabil şi la alterarea structurilor etno-demografice tradiţionale, mai cu seamă în mediul

123
Marosi Ildikó (ed.) A Helikon és az Erdélyi Szépmives Céh levelesládája, vol. I, Ed.Kriterion, Bucuresti,
1979, p.26.

124
Balogh Edgár, Helikoni örökségünk IN Korunk, 1964 II , pp 1701-1703.

125
Cf. Venczel József, A falumunka és az erdélyi falumunka-mozgalom In: Az önismeret útján, Ed. Kriterion,
Bucuresti, 1980, p 62.

60
urban, pentru ideologii unei comunităţi minoritare, forţată să adopte o poziţie defensivă în
faţa expansiunii politicii omogenizatoare a statului naţional, apărarea compoziţiei etnice a
zonelor tradiţionale de locuire ale comunităţii minoritare respective căpăta - din perspectiva
necesităţii conservării propriei identităţi - o prioritate absolută.

În acest sens, concentrarea eforturilor în direcţia dezvoltării comunitare a evidenţiat o

serie de fenomene negative care afectau din ce în ce mai mult capacitatea de autoconservare
şi regenerare a minorităţii maghiare din România: o atomizare tot mai puternică a membrilor
comunităţii; creşterea presiunilor asimilaţioniste, agravată şi de tendinţele demografice
nefavorabile, mai ales de fluxurile de emigrare şi imigrare; obstacolele financiare, legislative,
administrative şi politice tot mai mari în calea funcţionării instituţiilor comunitare autonome,
mai cu seamă al celor educaţionale; pierderea poziţiilor deţinute de clasa mijlocie maghiară
în mediul urban etc. Pe aceeaşi linie de preocupări, eforturi însemnate s-au întreprins şi în
scopul dezvoltării mişcării cooperatiste.

În fundamentarea opţiunilor socio-economice, cunoaşterii ştiinţifice a vieţii sociale i

s-a atribuit o funcţie însemnată. Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti a constituit în acest
sens o fertilă sursă de inspiraţie, oferind o şansă cooperării româno-maghiare pe tărîmul
cunoaşterii sociale. O activitate remarcabilă în acest domeniu au avut tinerii intelectuali
grupaţi în jurul revistelor Erdélyi Fiatalok şi Hitel (Venczel József, Jancsó Béla, Mikó Imre
şi alţii). Deşi baza ideologică a acestor grupări a avut un caracter relativ eterogen, incluzînd,
între altele, idei de sorginte reformist-conservatoare şi social-creştină126, continuitatea
afirmării principiilor şi spiritualităţii transilvaniste în activitatea lor apare evidentă.

În acelaşi timp, din rădăcinile comune ale transilvanismului originar s-a dezvoltat un
curent de gîndire caracterizat printr-un democratism politic mai pronunţat, cu puternice
legături populare. Principalii reprezentanţi ai acestei orientări (Tamási Áron, Kacsó Sándor,
Szemlér Ferenc etc.) au reliefat importanţa deosebită a componentelor economice şi sociale
în ansamblul ideologiei comunităţii minoritare, subliniind că principiul solidaritatăţii trebuie
să se reflecte în într-ajutorarea dintre membrii comunităţii, sprijinul reciproc oferit în toate
aspectele vieţii individuale şi colective. O asemenea atitudine principial tolerantă şi deschisă
s-a reflectat şi în poziţia democratică adoptată în chestiunea integrării în comunitate a
maghiarilor de religie iudaică.127

Viabilitatea concepţiei transilvaniste a fost demonstrată din plin la sfîrşitul anilor

treizeci, cînd, cu toată înrăutăţirea climatului socio-politic, marcat de întărirea influenţei
ideologiilor totalitare de extremă dreapta, capacitatatea de înnoire dovedită de "ideea
transilvană" a permis forrmularea unor răspunsuri credibile la dilemele existenţei minoritare.

Construcţia ideatică transilvanistă a reprezentat - într-o epocă de întunecare a

orizontului politic - o remarcabilă continuitate a afirmării umanismului şi universalismului
vieţii minoritare, dovedind astfel o admirabilă imunitate faţă de doctrinele extremiste de orice
natură. Chiar în anii 1940-44, cînd maghiarii au redevenit pentru o scurtă perioadă naţiunea

126
Székely András Bertalan, A venczeli örökség időszerűsége In: Korunk 11/1997, pp 3-14.

127
Gáll Ernő, A Vásárhelyi Találkozótól a Szárszói Konferenciáig (II) IN A Hét, 24 dec. 1993.

61
dominantă în Ardealul de Nord, scriitorii transilvanişti - cu excepţia regretabilă a lui Nyírő
József, care a alunecat puternic spre dreapta - şi-au păstrat o atitudine principială şi deschisă
convieţuirii pe baze egale cu românii, germanii şi celelalte naţionalităţi ale Transilvaniei. 128

Dimensiunea umanistă a transilvanismului, ideile sale cu privire la valenţele pozitive

ale existenţei minoritare dobîndeau în acest context o nouă semnificaţie. În viziunea
conducătorilor maghiari antifascişti din Transilvania, comunitatea lor putea asuma un rol
important în rezistenţa împotriva totalitarismului tocmai datorită experienţei sale de
marginalitate politică şi spirituală din deceniile anterioare, în urma căreia şi-a putut dezvolta
o sensibilitate mai puternică şi o deschidere mai profundă faţă de problematica drepturilor
omului. S-a conturat astfel ideea conform căreia păstrarea unei libertăţi interioare în
condiţiile dificile ale regimurilor opresive, lupta pentru libertate, pentru condiţii mai bune de
viaţă pot avea prin ele însele un efect umanizator.

128
Cf. Pomogáts Béla, Változó Erdély, Lucidus Kiadó, Budapest 2001, pp.185-1999.

62
 RAPORTAREA LA CONCEPTELE IMPLICIND TERITORIUL ŞI POPULAŢIA

ÎN CADRUL OFERTEI TRANSILVANISTE DE COEXISTENŢĂ NATIONALĂ

Alternativă la concepţia "un Stat, o Naţiune"

Meritul principal al transilvanismului rezidă probabil în faptul de a fi propus şi

promovat un model de integrare care se adresează deopotrivă propriei comunităţi şi
popoarelor conlocuitoare. La baza "ideii transilvane" a stat convingerea că identităţile şi
ideologiile naţionale ale românilor, maghiarilor şi germanilor din Transilvania sînt
compatibile şi conciliabile. Transilvanismul oferea naţiunilor conlocuitoare o viziune care
urmărea înlocuirea paradigmei naţionale clasice a convieţuirii cu un model bazat pe
afirmarea deplină a pluralismului identitar.

În acest sens, transilvanismul reprezintă în esenţă oferirea unei alternative la

concepţiile naţionale bazate pe afirmarea şi legitimarea rolului dominant în cadrul statului a
unei singure naţiuni, exprimînd aspiraţia membrilor comunităţii maghiare de a trăi o viaţă
naţională deplină în cadrul statului român, pe baze egale cu naţiunea română şi cu celelalte
comunităţi naţionale.

Din perspectiva asumată de gîndirea transilvanistă, concepţia teoreticienilor ei era

subordonată intenţiei şi efortului de a transmite un semnal puterii de la Bucureşti, care să
conţină o ofertă alternativă nenaţionalistă de coexistenţă etnică. În proclamaţia semnată de
Kós Károly, Zágoni István şi Paál Árpád, intitulată Kiáltó Szó ("Cuvînt strigător") apare o
ruptură clară şi explicită cu concepţia naţionalistă clasică "un Stat, o Cultură, o Naţiune".129
"Noi, cetăţenii României de etnie, limbă şi religie maghiară vrem autonomie naţională." se
spune în proclamaţie. "O dată în posesia ei (a autonomiei nn.) România Mare va cîştiga în
noi cetăţeni de încredere"130

Necesitatatea acordării autonomiei comunitare pentru maghiarii din România derivă

în interpretarea transilvanistă - similar cu doctrina naţională maghiară tradiţională - din
dreptul natural al fiecărei naţiuni de a-şi organiza propria ei viaţă în conformitate cu propria
voinţă şi aspiraţii.131 În ambele sale ipostaze - atît cea instituţională cît şi cea teritorială -
dezideratul autonomiei exprima de fapt o aspiraţie fundamentală a oricărei comunităţi cu
bază istorico-teritorială proprie care se defineşte pe sine ca avînd caracter naţional: aceea de
a-şi conduce treburile prin proprii ei reprezentanţi. În interpretarea lui Ernest Gellner acest
deziderat reprezintă una din trăsăturile definitorii ale oricărei ideologii naţionale. 132 Aşa cum

129
O prezentare a acestei conceptii în Ernest Gellner, Nations and Nationalism, Blackwell, Oxford, 1983.

130
Kiáltó Szó, p.4.

131
În legătură cu fundamentarea doctrinei autodeterminării naţionale în gîndirea transilvanistă vezi articolul lui
Reményik Sándor: A nemzeti öntudat jellege in Pásztortűz , 8, 9 ( 5 martie 1922), pp. 278-279.

132
Ernest Gellner, Naţiuni şi Naţionalism, Ed. Antet şi Central European University, 1997, pp. 9-10.

63
remarca recent Zoltán Kántor, "În politica minorităţilor federalismul, autonomia, devoluţia,
descentralizarea administrativă primesc (…) o importanţă deosebită deoarece ele servesc la
crearea unităţilor mai mici, în care minoritatea natională poate deveni majoritate (chiar
daca nu ca grup omogen), şi în care, într-un fel sau altul, ea este cea care ia decizii."133

În formularea cerinţei cu privire la autonomie, s-a avut în vedere faptul că locuitorii

maghiari ai Transilvaniei au o puternică şi pe deplin integrată conştiinţă a identităţii naţional-
teritoriale legate de pămîntul acestei regiuni istorice, pe care o consideră ca fiind - de fapt şi de
drept - patria lor. Autonomia era interpretată aşadar ca un drept firesc al comunităţii, dar
totodată şi ca un mijloc de autoapărare împotriva expansiunii - demografice, economice,
politice şi culturale - a naţionalismului majoritar românesc.

Diferenţa fundamentală faţă de viziunea naţională maghiară clasică constă în faptul

că în concepţia lui Kós şi a colaboratorilor săi rezolvarea situaţiei maghiarilor din România
nu presupunea revenirea Transilvaniei în componenţa cadrelor statale maghiare. Iredentismul
putea fi abandonat, însă cu condiţia ca statul să se transforme, să se adapteze noilor cerinţe
impuse de existenţa mai multor comunităţi naţionale pe teritoriul său. Această propunere
etnopolitică alternativă formulată de ideologii maghiari transilvăneni era menită să atenueze
polarizarea societăţii de-a lungul liniei care opunea majoritatea naţională minorităţilor
naţionale, oferind asigurări care să risipească temerile românilor cu privire la integritatea
teritorială.

Ni se pare de o semnificaţie deosebită faptul că în Proclamaţie apare cât se poate clar

exprimată legătura organică între loialitatea cetăţenilor faţă de stat şi capacitatea statului de a
oferi servicii echitabile (inclusiv condiţii egale de păstrare şi afirmare a identităţii) pentru toţi
cetăţenii ei. Minoritarii pot oferi loialitate unui stat în care se simt cu adevărat acasă. Modelul
de integrare propus, ca dealtfel întreaga concepţie transilvanistă se bazează de fapt pe
asumarea acestui postulat de bază al coexistenţei într-un stat care să poată integra
pluralitatea naţională în structurile ei.

În concepţia transilvanistă loialitatea este, înainte de toate, o relaţie între cetăţean şi

stat, neavînd aplicabilitate la nivelul comunităţilor naţionale. În această viziune, loialitatea era
considerată o relaţie voluntară şi reciprocă între individ şi statul în care trăieşte, care trebuie
să se bazeze pe respectul drepturilor şi obligaţiilor fiecăreia dintre părţi. Această concepţie
modernă, de factură contractualistă contrasta evident cu concepţia oficială a statului român de
atunci, izvorîtă dintr-o viziune naţională etnocentrist-hegemonică care cerea în mod
imperativ minorităţii maghiare o loialitate necondiţionată.

Însuşi modul de formulare a cerinţei loialităţii în doctrina românească a statului

naţiune exprima o discriminare evidentă între categoriile de cetăţeni majoritari şi minoritari.
În timp ce loialitatea românilor era de la sine înţeleasă, membrilor comunităţii maghiare -
asupra cărora ab initio plana o suspiciune datorită statutului lor de minoritar - se cerea să
demonstreze zi de zi, prin felul în care se comportă, că sunt loiali statului.

133
Kántor Zoltán, Cîteva probleme teoretice ale autodefinirii şi autoorganizării In:Provincia, 28 iunie 2000.

64
 De fapt, opoziţia dintre cele două concepţii cu privire la loialitate îşi are rădăcinile în
modelul "estic" al identităţii naţionale, după care loialitatea primordială trebuie să
aparţină comunităţii etnice, mai degrabă decît comunităţii politice ( statului). Pentru
membrii majorităţii naţionale relaţia dintre loialitatea faţă de naţiunea lor şi statul "lor" de
obicei nu prezintă probleme deosebite, dat fiind că statul se legitimează tocmai prin apărarea
identităţii şi intereselor etnonaţionale majoritare. În schimb, pentru membrii comunităţii
minoritare situaţia se pune în mod întrucîtva diferit. În anumite condiţii nefavorabile,
generate de politica antiminoritară a statului naţional, poate apărea o ierarhizare şi chiar o
dilemă a loialităţilor.

Soluţia transilvanistă era menită tocmai să atenueze potenţialele tensiuni generate de

apariţia unei astfel de dileme printr-un efort de deschidere în direcţia asumării unor elemente
de identitate regională care să depăşească liniile de demarcaţie etno-naţională. Cuvintele
memorabile ale lui Kós Károly scrise în Kiáltó Szó au marcat în acest sens începutul unei
adevărate treziri spirituale: "Noi nu suntem pur şi simplu un număr de oameni care au fost
rupţi din cadrul naţiunii maghiare unitare" -sublinia gînditorul transilvan - "ci formăm o
unitate istorică separată de o mie de ani, cu conştiinţa noastră transilvăneană distinctă, cu o
cultură şi o conştiinţă de sine distinctă".134

Este vorba aici de o ruptură evidentă cu conceptul de naţiune politică maghiară din a
doua jumătate a secolul XIX şi totodată revigorarea conceptului de naţiune culturală, de fapt
o revenire la matricea iniţială în care s-a format identitatea şi ideologia naţională maghiară.
Viziunea transilvanistă aducea însă elemente noi şi faţă de concepţia tradiţională a "naţiunii
culturale maghiare". În interpretarea gînditorilor transilvanişti naţiunea nu mai era concepută
ca o entitate culturală perfect omogenă, şi nici măcar una care tinde - sau ar fi dezirabil să
tindă - spre o asemenea omogenitate. Dimpotrivă, era considerată o situaţie normală şi
firească starea în care o cultură naţională - în cazul de faţă cea maghiară - este formată din
culturi regionale, care îşi aduc fiecare contribuţia la îmbogăţirea patrimoniului cultural
naţional.

Specificitatea culturii maghiare transilvănene era descrisă şi interpretată tocmai într-

un asemenea context. "Nu putem subscrie la ideea că noi am produce literatură de exil." -
sublinia în acest sens Szentimrei Jenő - "Nu putem, pentru că noi nu trăim în exil. Noi în
Transilvania suntem la noi acasă. Puterea politică putea să se schimbe peste capul nostru,
însă pămîntul transilvan sub picioarele noastre a rămas aceeaşi ca în timpul prinţului Csaba
şi al lui Tuhutum"135

Afirmînd existenţa unui identităţi transilvănene maghiare specifice, reprezentanţii

curentului de gîndire transilvanist s-au delimitat şi de poziţia acelor gînditori din Ungaria care
nu puteau concepe cultura maghiară decît în unitatea ei monolitică, ca o cultură omogenă.
Astfel, în cadrul dezbaterii iniţiate de un articol al episcopul reformat maghiar de origine
transilvăneană din Budapesta, Ravasz László, dezbatere ce a intrat în conştiinţa publică ca
"procesul schismei", transilvaniştii au respins temerile episcopului că identitatea literaturii

134
Kós Károly, Kiáltó Szó, p.4

135
Szentimrei Jenő, Ravasz László és a kétlelkű irodalom réme In: Híd, martie-aprilie 1920, p. 114

65
maghiare ar putea fi periclitată de existenţa unei literaturi maghiare transilvănene distincte.
"Nu există două literaturi separate."136 - sublinia Makkai Sándor drept răspuns la
îngrijorarea exprimată de Ravasz, iar Kuncz Aladár adăuga: " Nu poate constitui un pericol
pentru viitorul literaturii maghiare o evoluţie literară naturală, rînduită de soartă, care prin
forţa echilibratoare şi progresistă a Transilvaniei poate integra noua tradiţie fertilizatoare în
ansamblul tezaurului cultural maghiar" 137

Identitatea transilvană - sinteza istorică a experienţei convieţuirii

Acest mod de gîndire nuanţat asupra semnificaţiilor pluralităţii etno-regionale în

cadrul aceleiaşi naţiuni, este poate manifestarea cea mai caracteristică a "spiritului
transilvan" exprimat în opera scriitorilor maghiari ardeleni din anii douăzeci. Desigur,
renunţarea la conceptul de naţiune politică nu însemna că transilvaniştii ar fi minimalizat
rolul şi importanţa cadrului politic corespunzător pentru dezvoltarea culturii naţionale.
Dimpotrivă, ei considerau că toate eforturile trebuiau îndreptate spre crearea unor structuri
politice care să asigure egala îndreptăţire pentru fiecare cultură naţională din interiorul unui
stat. Toate propunerile etnopolitice formulate de transilvanişti urmăreau de fapt asigurarea
cadrului politic protector prin consacrarea juridică şi politică a pluralităţii culturale în cadrul
statutului.

Fără a avea în vedere în vreun fel limitarea exprimării particularităţilor naţionale

(etnice, culturale, religioase) ale fiecărei comunităţi în parte, teoreticienii transilvanişti au
propus reunirea acestor identităţi particulare într-o formă de identitate comună mai largă:
identitatea transilvană. Din această perspectivă, concepţia transilvanistă poate fi considerată o
încercare de reformulare a paradigmei naţionale tradiţionale etnocentriste prin înlocuirea ei
cu o viziune a "unităţii în diversitate".

În susţinerea tezei cu privire la identitatea transilvană Kós Károly atrage atenţia

asupra specificităţii cadrului geografic al Transilvaniei, puternic delimitat de regiunile
învecinate, cu o individualitate teritorială bine definită, care oferă regiunii caracteristicile
unei unităţi distincte şi din punct de vedere economic, considerînd că trăsăturile cadrului
natural şi geografic au acţionat de-lungul istoriei în sensul creării unor elemente culturale
comune ale popoarelor din Transilvania.

În acest context, transilvanismul a încercat să efectueze o reconsiderare a rolului

istoriei şi istoriografiei, în scopul eliminării efectelor negative, generatoare de tensiuni
etnice. Recunoscînd importanţa istoriei în construirea identităţii popoarelor din regiune,
transilvaniştii au căutat să ofere o viziune istorică constructivă, care să apropie naţiunile, nu
să le despartă.

Invocînd istoria ca aliat puternic în sprijinul acestui model, unul din fondatorii
transilvanismului, Kós Károly consideră că "Timp de o mie de ani un miracol s-a întîmplat
pe teritoriul Transilvaniei, astfel că trei popoare şi trei culturi trăiesc unele lîngă altele şi

136
Erdélyi írók az erdélyi magyar irodalom egységéről. Erdélyi Helikon 1/1928, p.55

137
op.cit, p 53

66
împreună în aşa fel încît îşi păstrează- pentru că şi-au putut păstra- personalitatea lor
distinctă, dar totodată au căpătat şi un caracter comun, diferit de culturile şi popoarele
învecinate, înrudite sau străine".138

În susţinerea viziunii lor alternative transilvaniştii procedează la o reevaluare, o

reconsiderare a istoriei ca factor de legitimare naţională. O contribuţie de o importanţă
decisivă aduce în acest sens studiul lui Kós Károly, intitulat "Transilvania". Denumită de
autorul ei " o schiţă de istorie culturală", cartea prezintă istoria Transilvaniei de la antichitate
pînă în zilele noastre, argumentînd că "forţa spirituală" a pămîntului transilvan poate "uni
vocile vieţii unor etnii diferite, adeseori antagonistice, într-o melodie consonantă"139

Fără a diminua rolul vechimii, al perpetuării locuirii într-un anumit teritoriu în

stabilirea drepturilor naţional-comunitare, Kós le atribuie însă o semnificaţie net diferită. Spre
deosebire de istoriografia naţională tradiţională, istoria Transilvaniei nu mai apare în această
lucrare ca arena confruntării perpetue dintre popoarele ei. Dimpotrivă, ceea ce autorul
evidenţiează de-a lungul lucrării este tocmai istoria comună a popoarelor Transilvaniei,
faptele care le leagă şi care în viziunea autorului au condus la formarea unor elemente
identitare transilvănene comune:

"Cele trei naţiuni140 ale Transilvaniei au trăit fiecare vieţile lor interne: fiecare şi-a clădit
propriile lor facilităţi culturale şi sociale, unele lîngă altele, fără a se amesteca între ele, în
general fără a se obstrucţiona sau a intra în vreun fel în calea celorlalţi, dar contactîndu-se,
învăţînd unii de la alţii şi influenţîndu-se reciproc"141

Dintr-o asemenea perspectivă, anumite întrebări puse atît de insistent de istoricii

etnocentrişti (cum ar fi permanenta dispută despre întîietatea istorică între români şi
maghiari) nu mai reprezintă o "miză". Ideologul fondator al transilvanismului urmărea de
fapt o reformare - fie şi parţială - a imaginilor identitar-istorice reciproce româno-maghiare.

Referindu-se la rădăcinile cultural - istorice ale "identităţii transilvane", un alt autor

important, Kuncz Aladár, considera că reprezentanţii de seamă ai tradiţiei intelectuale
ardelene, - deopotrivă cei maghiari (Apáczai Csere János, Kőrösi Csoma Sándor), români
(Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu-Klei,) sau germani ( Johannes Honterus,
Samuel Bruckenthal) - au avut în comun ataşamentul faţă de "principiile culturale
occidentale".142 Pe aceeaşi linie de argumentare, Kós Károly demonstra existenţa
specificităţii culturale comune transilvănene prin similitudinile evidente între creaţiile
artistice şi arhitectonice ale popoarelor din regiune.143 Conştient de disfuncţionalităţile, de

138
Kós Károly, Erdély, Kultúrtörténeti vázlat, Cluj-Kolozsvár, Erdélyi Szépmives Céh, 1929 p.87

139
op.cit. p.5

140
Kós are în vedere aici naţiunile în sensul modern al noţiunii (românii, maghiarii şi germanii), nu naţiunile
politice din perioada medievală

141
op.cit p.64

142
Kuncz Aladár, Az erdélyi gondolat Erdély magyar irodalmában In: Nyugat, 1928 II, pp 501-508

143
Kós Károly, Erdély…, p 87

67
tensiunile interetnice ale prezentului, Kós caută modele adecvate în trecut, care să servească
opera constructivă a epocii sale.

Este adevărat însă că studiul lui Kós reprezintă o critică mai mult implicită, decît o
reevaluare critică directă a istoriografiei tradiţionale. Lucrarea nu face o distincţie clară între
epoca premodernă (nenaţionalistă) şi cea modernă, caracterizată prin formarea ideologiilor
naţionale. Întrebarea, dacă modele istorice preluate din perioade demult depăşite ale istoriei
pot fi aplicate în condiţiile prezentului, nu este formulată. Efortul de a subordona uneori
analiza obiectivă a faptelor unei "reconstrucţii" a realităţii istorice în sensul dorit
(demonstrarea identităţii transilvane) îl apropie în anumite privinţe pe autor de ideologii
naţionali "clasici".

Kós trece aproape complet cu vederea de exemplu existenţa unor disimilarităţi

puternice în situaţia etnopolitică din deceniile premergătoare apariţiei ideologiilor naţionale
moderne. Faptului că românii nu erau recunoscuţi ca naţiune politică în epoca feudală nu îi
acordă o atenţie aparte în explicarea genezei identităţii lor naţionale. Importanţa
dimensiunilor care au despărţit şi continuă să despartă concepţiile naţionale română şi
maghiară şi care au făcut şi fac comunicarea dintre cele două naţiuni atît de dificilă, este
subapreciată, dacă nu chiar complet ignorată în lucrare.

În descrierea genezei "identităţii transilvane" sunt prezentate în cea mai mare parte -
poate chiar exclusiv - fapte şi elemente care vin în sprijinul unei astfel de identităţi. S-a
obţinut astfel o imagine întrucîtva unilaterală, şi deci mai puţin credibilă, prin diminuarea
importanţei realităţilor care au despărţit popoarele transilvănene de-a lungul timpului şi care
au condus la dezvoltarea unor ideologii naţionale separate, în anumite privinţe chiar opuse.

Asemenea deficienţe sînt în parte tributare unu istorism excesiv de factură tradiţional-
conservatoare, caracteristic epocii. Pe de altă parte însă, ele pot fi explicate şi prin intenţia
autorului de a propune repere istorice pentru identitatea transilvană care să contracareze
ideologiile etnocentriste şi să construiacă noi punţi de legătură înte popoarele transilvănene,
mai ales între români şi maghiari. Aşa cum evidenţia A.D. Smith, idealizarea unor epoci
trecute de către gânditorii naţionali nu trebuie privit doar în unilateralitatea funcţiei de
legitimizare etnonanţională a doctrinei, putînd avea semnificaţii multiple şi în sensul creării
unor surse ideatice ale demnităţii comunitare144, care poate depăşi barierele etnice şi
lingvitice. Marele merit al transilvanismului este tocmai aceea de a fi oferit existenţei
naţionale o legitimare istorică supraetnică, o legitimitate la nivel regional.

Cu toate lipsurile lucrării, este de apreciat această motivaţie practică -politică nobilă,
de a contribui la reconcilierea naţională. În acest sens, încercarea autorului transilvănean de a
produce o breşă în modul în care istoria era ( este şi astăzi) folosită ca materie primă pentru
ideologiile etnonaţionaliste, rămîne un exemplu de abordare creativă, expresia unui curaj
intelectual şi moral deosebit. Un exemplu care, datorită mai ales influenţei puternice a
ideologiei şi politicii naţionaliste în deceniile care au urmat, a rămas mai degrabă o excepţie,
fiind urmat de prea puţini.

144
Anthony D. Smith, The Ethnic Revival, Cambridge University Press, Cambridge, 1981, p. 102

68
Acasă în Transilvania, acasă în Europa

Reliefînd ceea ce ei au considerat dimensiunea transilvană specifică a identităţii

maghiarilor din această unitate teritorial-istorică, iniţiatorii transilvanismului au avut
probabil în vedere şi efectele potenţial benefice pe care sublinierea unor elemente identitare
comune ale românilor, maghiarilor şi germanilor din Transilvania le poate avea în apropierea
dintre aceste popoare, în reducerea tensiunilor şi negocierea unor soluţii cît mai echitabile ale
problemei naţionale. În acelaşi timp, eforturile lor au urmărit şi încurajarea regionalismului,
atragerea românilor din Transilvania şi prin intermediul lor şi a celor din Vechiul Regat la
abordări mai favorabile spiritului regional.

Mergînd pe linia fundamentării unei viziuni identitare alternative în contextul căutării

unor soluţii la problema naţională deopotrivă acceptabile pentru minoritate şi majoritate,
transilvanismul a reafirmat permanent ideea comunităţii de soartă dintre români, maghiari,
şi celelalte popoare ale Transilvaniei, atribuindu-se acestei idei o nouă semnificaţie politică.
Dependenţa reciprocă dintre cele două comunităţi naţionale era argumentată de gînditorii
transilvanişti şi prin faptul că aspiraţiile minorităţii puteau fi satisfăcute numai prin
cooperarea şi acceptul majorităţii naţionale.145

Pentru realizarea în practică a dezideratului înţelegerii şi cooperării, transilvaniştii

considerau că relaţiile dintre naţionalităţi trebuiesc clădite pe principii etice. Astfel, Tavaszy
Sándor opina că valorile etice comune esenţiale ale diferitelor popoare trebuie să prevaleze
asupra intereselor economice sau de altă natură, mult mai instabile şi adeseori divergente. În
viziunea filozofului din Cluj fundamentarea etică adecvată a concepţiei identitare
naţionale presupune ca nevoia firească a unei comunităţi naţionale de a-şi afirma şi dezvolta
propria ei cultură să se îmbine cu dorinţa de însuşire a altor culturi naţionale şi cu respectul
pentru valorile create de alte naţiuni.146

Pornind de la asemenea premise ideatice, întemeitorii transilvanismului nu doar au

afirmat existenţa unui "specific transilvan" , a unei identităţi regionale distincte, ci au încercat
efectiv construirea, întărirea unor punţi de încredere între popoarele Ardealului. Afirmînd
relativa independenţă a sferei culturii faţă de dinamica politicului, scriitorii din jurul revistei
Erdélyi Helikon au considerat că relaţiile culturale pot îndeplini un rol catalizator în procesul
reconcilierii naţionale. Ideile exprimate de Kuncz Aladár au avut dintr-o atare perspectivă o
valoare programatică :

"Dependenţa reciprocă a vieţii noastre va conduce la apropierea acestor trei literaturi

(maghiară, română şi germană nn)... Este o sarcină imediată să aprofundăm contactele,
influenţele reciproce intelectuale dintre ele"147

Rezoluţia adoptată în acest sens de prima întrunire a grupării Helikon sublinia că "
cunoaşterea reciprocă şi traducerea celor mai bune creaţii ale literaturii române, germane şi

145
Hegedűs Nándor, Megjegyzések In: Nem lehet, Héttorony, Budapest, 1989, pp 112-116.

146
Tavaszy Sándor, Etikai szempontok a románság és magyarság viszonyának megítélésében In: Erdélyi
Helikon, noiembrie 1934 , p 664.

147
Kuncz Aladár: Erdély az én hazám In: Erdélyi Helikon 1929, pp 487- 492.

69
maghiare din Transilvania reprezintă un obiectiv cultural prioritar, care va înlesni
cooperarea strînsă între popoarele noastre"148

Ca urmare a preocupărilor constante în acestă direcţie, Erdélyi Helikon a publicat de-a

lungul existenţei sale (1929-1940) 71 traduceri din 24 scriitori români. Efortul de apropiere
al intelectualilor maghiari ardeleni de cultura română şi germană, de scriitorii aparţinînd
celor două culturi s-a concretizat, pe lîngă numărul important de traduceri şi prin întîlniri
comune cu cititorii precum şi prin numeroase articole (în total 34) publicate în Erdélyi
Helikon, care au făcut cunoscute cele mai recente creaţii literare române, evidenţiind
valoarea şi semnificaţia lor pentru buna înţelegere a popoarelor Transilvaniei.149

Pornind de la asemenea premise, reglementarea de lungă durată a raporturilor

interetnice în Transilvania în concepţia teoreticienilor iniţiatori ai transilvanismului
presupunea cu necesitate stabilirea clară a criteriilor de acceptare reciprocă a legitimităţii
locuirii în regiune. In această privinţă, ideea fundamentală avansată este aceea a co-
legitimităţii, a legitimităţii egale pentru toate cele trei comunităţi naţionale avînd o tradiţie
istorico-teritorială în teritoriul Transilvaniei (cea maghiară, românească şi germană). În
concepţia transilvanistă aceste trei comunităţi sînt posesori egali al dreptului inalienabil de a
considera Transilvania ca patria lor istorică şi prezentă.

Această viziune se opunea din principiu oricăror exclusivisme de sorginte

naţionalistă, prin însăşi afirmarea egalei îndreptăţiri a mai multor naţiuni de a se raporta la
acelaşi teritoriu ca patria lor comună. Din acest punct de vedere, ideile enunţate de gînditorii
transilvanişti reprezintă o alternativă atît faţă de poziţia care priveşte Transilvania ca fiind
exclusiv românescă cît şi faţă de viziunea în care dimpotrivă caracterul pur maghiar al
regiunii apărea aproape axiomatic.

Tocmai încercarea de a oferi o asemenea alternativă explică legătura organică în

gîndirea transilvanistă între regionalism şi europenism. Într-o epocă profund nefavorabilă
atît diviziunilor regionale cît şi structurilor transnaţionale, în care modelul considerat
sacrosant şi apărat cu străşnicie era statul-naţiune, transilvaniştii au avut clarviziunea şi
statura morală să arate rolul şi misiunea minorităţilor ca punte între popoare în construirea
unei lumi noi, bazată pe recunoaşterea şi promovarea alterităţii, în toate aspectele ei (etnice,
naţionale, religioase, regionale etc.)

Programul transilvanist pentru "o Europă a regiunilor"150 formulat în termenii cei mai
clari de Kuncz Aladár, avea în vedere refacerea adevăratei unităţi europene, crearea unei
"Europe spirituale unite" prin fundamentarea cooperării pe "regionalismele lăsate să se
exprime liber"151, prin crearea unui cadru favorabil pentru afirmarea individualităţii şi
specificităţii regionale. În argumentarea acestei cerinţe, modelul istoric al convieţuirii etnice
şi confesionale din Transilvania era prezentat ca un model de toleranţă şi pluralism cultural
care ar trebui preluat şi urmat şi de populaţia din afara regiunii.

148
A Helikon és az Erdélyi Szépmives Céh levelesládája, vol I, pp 60-61

149
op.cit.p.30

150
Conceptul este utilizat de Pomogáts Béla în articolul Régiók Európája In Korunk 3/1994, pp.8-14

151
Kuncz Aladár, Erdély az én hazám In: Erdélyi Helikon, 1929 pp.487-492

70
 Totodată, în arhitectonica gîndirii transilvaniste a apărut şi s-a dezvoltat treptat şi
un element nou: definirea problemei minoritare ca problemă internaţională. Luînd în
considerare faptul că aproape fiecare ţară are minoritatea şi majoritatea ei, ideologii
transilvanişti au înţeles din ce în ce mai mult importanţa pe care demersurile comune ale
minorităţilor pe lîngă forurile internaţionale le pot avea în atenuarea presiunilor statului
naţional asupra comunităţilor minoritare. În acest context a fost reliefat rolul minorităţilor ca
punte între popoare. Dimensiunea europeană a transilvanismului căpăta astfel o încărcătură
politică şi practică nemijlocită.

Într-un asemenea context vorbea Makkai Sándor la începutul anilor treizeci despre
"misiunea mondială a minorităţilor", care, formulată în termeni de maximă generalitate, era
definită ca fiind "pregătirea viitorului extraordinar şi tămăduitor al unei omeniri mai nobile,
al unei spiritualităţi umane mai universale şi a adevăratei frăţietăţi umane"152

Această misiune mondială era atribuită minorităţilor deorece autorul considera că

acestea, ca urmare a situaţiei lor specifice posedă o cultură mai deschisă spre universalitate,
fiind mai puţin afectate de acţiunea unor interese politice particulare, ceea ce le face capabile
să se identifice cu marile valori în măsură să unifice popoarele, să le ridice pe trepte mai
înalte de umanitate.

Ţinînd cont de faptul că fascismul ameninţa nu doar identitatea minoritară ci şi

existenţa naţiunilor majoritare, s-a formulat concluzia că rezolvarea problemei minorităţilor
reprezintă un interes general european, iar calea pentru o rezolvare reală şi pe termen lung a
chestiunii minoritare nu poate fi decît aceea a reconcilierii şi solidarităţii popoarelor
dunărene. "Afirmăm - sublinia în acest sens Proclamaţia de la Tirgu Mures a întâlnirii
intelectualilor antifascişti- că popoarele mici din spaţiul danubian trebuie să acţioneze
solidar dacă vor să stea pe propriile lor picioare [… ]dacă îşi revendică o misiune istorică
proprie."153.

Aceeaşi Proclamaţie - la care au aderat reprezentanţi ai unor curente reprezentînd un

larg spectru politic şi ideologic din cadrul comunităţii maghiare - conţinea şi o viguroasă
reînnoire a ofertei de reconciliere cu românii, exprimînd speranţa că " democraţia tînără şi
tocmai de aceea capabilă de dezvoltare a acestui popor (român nn.) se va regăsi pe sine mai
devreme sau mai tîrziu, şi se va lepăda de visurile deşarte ale exclusivităţii, care sunt oarbe
şi nu conduc nicăieri."154

Reafirmînd importanţa deosebită a solidarităţii interetnice în lupta împotriva creşterii

influenţei extremismului şi a ideologiilor totalitare, participanţii la întîlnirea de la Tîrgu
Mureş au subliniat totodată dezideratul unităţii tuturor forţelor antifasciste, inclusiv prin
atragerea reprezentanţilor mişcării muncitoreşti şi a curentelor politice democratice de stînga,
considerînd că cele două coordonate fundamentale ale viziunii transilvaniste - solidaritatea

152
Makkai Sándor, Magunk revíziója, p.43

153
Kacsó Sándor, Nehéz szagú iszap felett, p 23

154
Kacsó Sándor, op.cit, p 32

71
comunităţii naţionale şi solidaritatea interetnică - pot şi trebuie să fie clădite pe un consens
social şi politic cît mai larg. Este demn de subliniat că "umanismul transilvan" a constituit un
liant esenţial în impulsionarea acestui efort de apropiere.

Recepţia inter-comunitară a mesajului transilvanist

Din păcate, în deceniile care au urmat, speranţele de început ale transilvaniştilor cu

privire la realizarea unei autentice reconcilieri naţionale s-au împlinit în prea mică măsură.
Din partea elitei româneşti transilvănene ecoul ideilor transilvaniste a fost în general slab,
denotînd mai degrabă o lipsă de receptivitate şi o anumită indiferenţă, dacă nu chiar
respingere.

Deşi în cadrul elitei politice conducătoare a românilor transilvăneni a existat un curent

regionalist, reprezentat în primul rînd prin activitatea lui Romulus Boilă, această orientare,
chiar dacă întrucîtva mai generoasă în privinţa ofertei politice pentru minorităţi în comparaţie
cu Constituţia din 1923, nu agrea însă sub nici o formă ideea co-legitimităţii celor trei naţiuni
transilvănene, considerînd supremaţia românesacă a regiunii drept o axiomă politică.

Necesitatea descentralizării era motivată de autor astfel:

"Trebuie să găsim un mechanism de stat, care să deservească mentalitatea, gradul de cultură

generală, juridico-socială şi economică a diferitelor fracţiuni ale neamului nostru garantînd
libertăţile cetăţeneşti şi asigurând astfel o emulaţie sănătoasă în sânul poporului nostru (…)
Având nestrămutată încredere în puterea de viaţă a naţiunei române, pornind astfel către o
ţintă comună, care aste înstăpînirea unei organizaţii de stat solide şi cinstit constituţionale,
vom putea realiza cu timpul cea mai mare chezăşie a viitorului: unitatea sufletească a
neamului.155

Boilă se mărgineşte să afirme în treacăt că " noua organizaţie va trebui să rezolve în

mod definitiv problema minoritară şi confesională"156 Existenţa minorităţilor era văzută de
autor mai degrabă ca o ameninţare, pe care sistemul constituţional propus era menită să o
atenueze:" Descentralizarea serveşte ideea naţională şi opreşte acţiunea oricărei iredente. În
statul descentralizat curentele centrifugale şi fracţiunile extremiste îşi pierd din elan şi se
eşofează"157

Chiar pusă într-o asemenea formă nesatisfăcătoare pentru afirmarea pluralismului

cultural şi naţional, ideea regională nu a obţinut totuşi niciodată o poziţie dominantă în
rîndurile clasei politice româneşti din Transilvania, fiind sprijinită doar temporar şi mai ales
de anumiţi membrii ai generaţiei vîrstnice, care deplîngeau pierderea de poziţii în favoarea
elitei politice şi administrative din Vechiul Regat. În schimb, ideologi mai tineri (Nae
Ionescu, Nichifor Crainic, Emil Cioran etc.), din ce în ce mai influenţi în anii treizeci,

155
Boilã, Romul (Dr.), A kiegészitett állam átszervezésérõl In: Szövetség, 7 ian 1995, pp. 25-27.

156
Ibidem.

157
Ibidem.

72
socializaţi intelectual şi politic în primii ani care au urmat schimbării teritoriale, au formulat
aspiraţia unui "românism pur", lipsit de nostalgii şi conotaţii regionale. Aspiraţia lor era
integrarea deplină în societatea românească prin ştergerea tuturor diferenţelor dintre românii
din Regat şi românii transilvăneni. Identificând esenţa românismului cu ortodoxismul, aceşti
ideologi au contestat implicit chiar şi faptul că românii aparţinînd unor confesiuni neortodoxe
(cum ar fi cea greco-catolică) ar trebui consideraţi membrii autentici ai naţiunii române.158
Modelul social imaginat de aceşti intelectuali era conceput pe baze etnocratice, propunînd
oferirea de privilegii socio-economice, politice şi culturale populaţiei de etnie română. Aşa
cum s-a exprimat Nichifor Crainic "Numai etnocraţia, voinţa politică a rasei autohtone de a
face din stat expresia proprietăţii ei şi organul misiunii ei în lume, ne va salva." 159

Asemenea idei s-au şi pus în practică dealtfel în 1938 cînd a fost consacrat prin lege
dreptul cetăţenilor de etnie română de a avea prioritate în ocuparea posturilor din cadrul
adninistraţiei publice. În 1940 s-a adoptat Legea românizării, îndreptată în principal
împotriva evreilor, dar care a afectat în aceeaşi măsură şi celelalte minorităţi. Discriminarea
la nivele mai informale şi semioficiale era poate şi mai evidentă. Pretinsa loialitate nesigură
şi insuficiența cunoaşterii limbii române erau adeseori invocate în sprijiunul măsurilor luate
împotriva funcţionarilor şi cadrelor didactice aparţinînd comunităţilor neromâneşti.

Trebuie totuşi menţionat că în ciuda acestui climat general profund nefavorabil, în

sferele mai înalte ale culturii (mai ales literare) române au existat idei şi intenţii care înclinau
spre o reconciliere cu maghiarii şi celelalte minorităţi. Scriitorul Ion Chinezu, spre exemplu,
a avut cuvinte de apreciere la adresa apelului transilvanist pentru colaborarea între
naţionalităţi, deşi a păstrat anumite rezerve faţă de ideea transilvană în sine.160 Poetul
ardelean Emil Isac a sprijinit eforturile de cooperare culturală româno-maghiară încă de la
începutul anilor douăzeci, exprimînd într-un articol publicat în revista bucureşteană Ideea
europeană aprobarea sa faţă de existenţa unei pluralităţi culturale în Transilvania. 161

Strategiile de legitimare culturală ale majorităţii române includeau uneori apelul la

valori umaniste care prin natura lor tindeau spre transcenderea într-o oarecare măsură a
particularismul naţional. Este demn să amintim, în acest context, încercările unor gînditori
români de seamă (C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga etc) de a se delimita de ideile extremei
drepte. Intenţiile acestor autori de a elimina demagogia naţionalistă şi xenofobia din
instrumentarul ideologic al discursului istoric de legitimare naţională162 şi de a distinge între
naţionalismul "adevărat" şi cel "neadevărat"163[165] prezintă anumite similitudini cu eforturile
asemănătoare ale scriitorilor transilvanişti. Cultura română nu a putut însă în condiţiile date

158
Despre acest subiect vezi Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1995

159
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti.

160
Dávid Gyula, Találkozások, Cluj, 1976, pp 173-184, cf. Ion Chinezu, Literatura maghiara din Ardeal.
Revista Fundatiilor, 1935, p 4

161
Osvát Kálmán, Ideea europeană In: Zord Idő, 1920, pp 648-650.

162
C. Rădulescu-Motru, Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi, Fundaţia Carol II, Bucureşti, 1936, p.77.

163
N.Iorga, Adevăratul şi neadevăratul naţionalism in Neamul Românesc, XXVIII, 201 (20.IX.1933), p.1.

73
să se desprindă, să se depărteze prea mult de formulele politice oficiale ale legitimării
naţionale. Această situaţie era reflectată şi în faptul că iniţiativele - deosebit de lăudabile - de
conlucrare româno-maghiară în domeniul literaturii, al culturii în general (publicarea unor
reviste comune, înfiinţarea unor societăţi literare în comun etc.) au avut de regulă o viaţă
foarte scurtă.

Ambiguitatea inerentă situaţiei este bine ilustrată între altele de activitatea istoricului
Nicolae Iorga, personalitate deosebit de influentă a vieţii ştiinţifice, culturale şi politice din
România interbelică. În dezbaterea pe tema "spiritului transilvan" iniţiată de revista săsească
Siebenburgisch Deutsches Tageblatt şi continuată de revista maghiară Pásztortűz, Iorga a
recunoscut existenţa unei tradiţii transilvănene specifice, vorbind chiar, la un moment dat
despre "o conştiinţă a solidarităţii politice pentru naţionalităţile care trăiesc alături de noi
(de români nn.)."164 În acelaşi timp însă a pledat pentru realizarea "unităţii spirituale depline"
a României. 165 Chiar dacă în unele din scrierile sale s-a declarat favorabil apropierii şi
coexistenţei paşnice dintre români şi maghiari, în alte luări de poziţie viziunea sa era
ancorată într-un etnocentrism care a lăsat puţine posibilităţi pentru conciliere şi dialog.
Considerînd Transilvania şi istoria ei ca fiind exclusiv românească 166, Iorga a refuzat în fapt
celorlalte naţiuni fie şi un minimum de legitimare cultural-istorică pe acest teritoriu.

Făcînd bilanţul unui deceniu de construire a legăturilor culturale româno-maghiare în

raportul prezentat celei de-a zecea întruniri a grupării Helikon, scriitorul Kádár Imre şi-a
exprimat în acest sens dezamăgirea că activitatea "a rămas unilaterală, din partea română
neexistînd o reciprocitate în întîmpinarea încercărilor noastre de apropiere" 167, apreciind
totuşi că eforturile de a stabili contacte între oamenii de cultură români şi maghiari au avut
efecte benefice în limitarea, atît cît s-a putut, a daunelor cauzate de ideologiile şi politicile
naţionaliste.

Raportul remarca totodată că în urma demersurilor întreprinse de scriitorii helikonişti

"opinia publică românească nu mai consideră apărarea intereselor noastre culturale ca
denotînd intenţii duşmănoase, şi utilizează criterii mai elevate în judecarea strădaniilor
noastre." 168 Chiar dacă această apreciere retrospectiv apare ca fiind exagerat optimistă, este
neîndoielnic că străduinţele oamenilor de cultură maghiari transilvăneni - care au avut totuşi
şi ecouri pozitive în cercuri intelectuale române - au contribuit la o anumită detensionare a
situaţiei interetnice, lăsînd mereu deschisă poarta dialogului şi şansa unor viitori paşi mai
decisivi în direcţia reconcilierii. Ceea ce nu este, totuşi, puţin.

164
Nicolae Iorga, Doctrina naţionalistă, in Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Cluj-Napoca,
1994.

165
Pomogáts Béla, Az erdélyi lélek IN Háromszék, 25 aug 1993.

166
Iorga este autorul inovaţiei ideologico-lingvistice prin care Moldova, Valahia şi Transilvania erau denumite
prin sintagma "ţări româneşti" pentru întreaga perioadă a existenţei lor istorice. Despre semnificaţia termenului
pentru istoriografia românească vezi Sorin Mitu , Iluzii şi realităţi transilvane In:Gabriel Andreescu, Gusztáv
Molnár (ed.), Problema transilvană, Polirom, Iaşi 1999, pp.66-79

167
A Helikon és az Erdélyi Szépmíves Céh levelesládaja, vol .II pp 57-58.

168
Ibidem.

74
 Este demn de subliniat faptul că în pofida dezamăgirilor comunităţii maghiare din anii
precedenţi, speranţa reconcilierii cu majoritatea naţională era menţinută, iar ideea de
reconciliere cultivată de transilvanişti de-a lungul întregii perioade interbelice. Astfel, Paál
Árpád (coautor împreună cu Kós Károly şi Zágoni István al proclamaţiei Kiáltó Szó, publicat
în 1921, care a marcat începuturile transilvanismului) îşi reafirma în 1937 convingerea că
problema minorităţilor poate găsi o rezolvare în România. Condiţia de bază enunţată de
Paál era aceeaşi cu cea formulată cu un deceniu şi jumătate în urmă: "acordarea pentru
minorităţi a unor drepturi corespunzătoare drepturilor popoarelor. Dreptul la viaţă colectivă
al popoarelor trebuie neapărat să includă dreptul la propriul teritoriu şi dreptul la
autodeterminare economică şi spirituală pe acest teritoriu."169

Drepturile colective pentru minoritatea maghiară erau deci argumentate tocmai prin
necesitatea de a depăşi "statutul de minoritar" în sensul depăşirii situaţiei cînd o comunitate
naţională era dominată în numele democraţiei majoritare şi a "interesului naţional". Soluţia -
în acestă viziune - nu presupunea nicidecum revenirea la vechile frontiere (care n-ar fi făcut
decît să recreeze problema pe alt plan) ci garanţii politice şi juridice ferme că egalitatea între
comunităţile naţionale conlocuitoare în cadrul statului român va fi asigurată şi apărată.

In ceea ce priveşte contactele maghiarilor cu saşii transilvaneni, premisele politice

iniţiale erau mult mai favorabile. Germanii, ca şi maghiarii, erau o comunitate minoritară în
România interbelică. Însă în timp ce maghiarii au suferit o transformare radicală a statutului
politic, devenind dintr-o naţiune privilegiată o minoritate, saşii doar au schimbat statutul de
minoritar dintr-un stat cu o poziţie minoritară într-altul. Datorită numărului lor mai mic şi a
aşezării geografice a ariei lor de locuire, membrii comunităţii germane nu erau percepuţi de
puterea politică şi de elita românească în general ca un pericol (fie şi potenţial) la integritatea
teritorială a statului, bucurându-se o vreme de un tratament mai favorabil în privinţa spaţiului
cultural acordat de autorităţi, probabil şi cu scopul de a împiedica solidarizarea lor cu
revendicările comunităţii maghiare.

Saşii aveau o puternică tradiţie de viaţă comunitară separată. Esenţială pentru ei a fost
garantarea cadrului politico-instituţional al autonomiei, iar neluarea în considerare de către
guvernele de la Bucureşti a acestei cerinţe le-a apropiat într-o anumită măsură de poziţia
maghiarilor transilvăneni. Contactele politice, şi mai ales cele culturale, s-au înmulţit.
Semnificative sînt în acest sens relaţiile dintre revistele Erdélyi Helikon şi Klingsor (condusă
de scriitorul Heinrich Zillich), care au publicat regulat traduceri reciproce din cele două
literaturi. Programul de traduceri iniţiat de revista Erdélyi Helikon şi de editura Erdélyi
Szépmives Céh a inclus şi creaţii semnificative ale literaturii germane din Transilvania
interbelică, cum ar fi traducerea de Kós Károly a romanului "Corona" de A.
Menschendörfer.

Comunitatea literară germană din Transilvania părea într-o anumită perioadă înclinată
să accepte ideologia "spiritului transilvan". Scriitorul Friedrich Müller Langhental, spre
exemplu, a invocat apărarea specificăţii naţionale şi toleranţa reciprocă ca şi componente ale
tradiţiei transilvănene, iar Otto Folberth considera că prin multitudinea formelor sale
geografice, economice şi etnografice Transilvania crează impresia unei entităţi distincte chiar
şi în absenţa individualităţii politice.170 Acelaşi reprezentant de frunte al literaturii germane
169
Dr. Paál Árpád, Lehet-e megoldása a kisebbségi kérdésnek In: Láthatár, 4/1937, pp 145-149.

170
Pomogáts Béla, Az erdélyi lélek In: Háromszék, 25 aug 1993.

75
transilvănene se referea totodată în termeni favorabili şi la ideea comunităţii de interese dintre
popoarele din regiune, subliniind că " întreaga noastră experienţă, atît cea legată de cadrul
natural cît şi cea legată de trecutului istoric şi de prezent îşi au izvorul într-o sursă comună.
Sîntem legaţi profund de lanţul intereselor noastre intrinseci provenite din comunitatea de
soartă" 171 .

La rîndul său, Heinrich Zillich îşi exprima speranţa că va veni timpul cînd modul
specific de percepere al apartenţei la "căminului transilvan" de către locuitorii săi va fi
purtătorul "renaşterii europene" a României.172 Acelaşi autor, în romanul său Printre
frontiere şi epoci (1937), se exprimă cu simpatie faţă de "creuzetul plurinaţional
transilvănean…. şi diversele lui componente etnice… La sfîrşitul romanului său , Lutz, sasul
transilvănean, nu emigrează în Germania, ci rămîne în satul său şi în noua patrie română
deorece -zice el - datoria saşilor este acum de a da României ceea ce, cîndva au dat Austriei
şi Ungariei: Aceasta este funcţia lor şi felul lor de a fi germani.”173

Paradoxul dialogului intercomunitar de care am pomenit în cazul contactelor româno-

maghiare, distanţarea culturalului de politic şi a sferei relaţiilor personale de cea a legăturilor
oficiale s-a manifestat însă, deşi cu o intensitate mai redusă, şi în cazul cooperării româno-
germane, dat find că anumiţi lideri politici ai germanilor înclinau uneori să obţină avantaje
unilaterale pentru comunitatea lor în detrimentul aplicării consecvente a principiului
solidarităţii dintre popoarele minoritare. Această atitudine ar putea explica -cel puţin în parte-
motivele pentru care adeseori intelectualii maghiari au găsit că este mult mai uşor să
stabilească relaţii personale cu scriitori şi oameni de cultură germani, decît relaţii oficiale prin
intermediul organizaţiilor celor două comunităţi. 174

În a doua jumătate a anilor treizeci, o dată cu schimbarea de orientare survenită ca

urmare a creşterii influenţei ideologiei fasciste în cadrul unor cercuri ale saşilor
transilvăneni, prezenţa creaţiilor literare germane în paginile revistei Erdélyi Helikon nu mai
era aşa de constantă ca în cazul literaturii române. În acelaşi context al amplificării
pericolului fascist, eforturile ideologilor maghiari au fost îndreptate în primul rînd în direcţia
sprijinirii acelor orientări din cadrul vieţii publice şi spirituale ale comunităţii săseşti care au
putut constitui un timp o contrapondere faţă de ascensiunea fascismului.

171
Szász üdvözlet az Erdélyi Helikonnak In: Erdélyi Helikon 1929, p 66.

172
Articolul lui H. Zillich in Klingsor republicat in Erdélyi Helikon, iunie-iulie 1929.

173
Claudio Magris, Danubius, Ed.Univers, Bucureşti, 1994, pp. 319-320.

174
A Helikon és az Erdélyi Szépmives Céh levelesládája, vol II p 58-59.

76
 IN LOC DE CONCLUZII

Deşi s-a bucurat de un anumit grad de acceptare în unele cercuri culturale aparţinînd
naţiunii majoritare, transilvanismul a fost privit cu rezerve şi respins de reprezentanţii
"naţionalismului tradiţional" care dominau mediul politic de atunci. Rezultatul cumulat al
persistenţei şi amplificării discursului etnonaţionalist a fost formarea unei adevărate prăpastii
între intelectualii români şi maghiari activi în sfera culturii identitare, care a îngreunat şi
îngreunează şi astăzi comunicarea dintre cele două comunităţi.

Cauza principală a acestor evoluţii trebuie probabil căutată în promovarea de către

factorii de guvernare a unor concepţii şi strategii ideologice bazate pe afirmarea drepturilor
istorico-teritoriale exclusive ale majorităţii etnice, care au condus la construirea unui discurs
de legitimare etnocentrist şi utilizarea tot mai frecventă a retoricii antiminoritare.

Într-un astfel de climat, cu totul nefavorabil coexistenţei etnice, minorităţile au fost nu

doar marginanizate, ci adeseori au devenit ţinta atacurilor naţionaliste. În special percepţia
cultivată despre pretinsele intenţii duşmănoase ale comunităţii maghiare a reprezentat de-a
lungul deceniilor una din cele mai eficiente metode de mobilizare populară şi legitimare
ideologică folosite de regimurile care s-au succedat la conducerea Romăniei.

O analiză comparativă a politicii statului naţional român faţă de comunităţile

naţionale minoritare în perioadele interbelică şi comunistă poate evidenţia - dincolo de
diferenţele evidente originate în natura diferită a regimurilor politice şi în anumiţi factori
contextuali - existenţa unei continuităţi fundamentale care s-a exprimat prin :

a. folosirea intensivă a discursului istoric etnocentrist de legitimare

b. promovarea idealului omogenităţii etno-culturale

c. excluderea minorităţilor din retorica naţională dominantă.

În comparaţie cu perioada interbelică, două noi cauze au avut un rol important în

intensificarea politicii de omogenizare etnonaţională în anii comunismului. Pe de o parte,
societatea din România a intrat acum în faza mobilizării naţionale socio-economice de masă
care a însoţit şi justificat industrializarea "socialistă" şi migraţia masivă concomitentă a
populaţiei rurale către oraşe. Retorica etnonaţională a îndeplinit rolul de forţă ideologică
integratoare a acestui proces prin oferirea unui surogat de sens al identităţii pentru populaţia
dezrădăcinată.

A doua motivaţie importantă care a generat versiunea româneacă a coabitării dintre

comunism şi ideologia naţională - mai ales în timpul dictaturii ceauşiste - a fost nevoia
regimului de a-şi găsi o legitimare de tip tradiţional în vederea consolidării bazei sale de
masă. Apelînd la sentimentele naţionale răspîndite în populaţie, regimul Ceauşescu a reuşit
să atragă o parte a intelectualităţii şi chiar să obţină sprijn popular (sau măcar acceptare
tacită) pentru măsurile sale represiv - totalitare, prin invocarea obsesivă a "ameninţării la
adresa integrităţii teritoriale".

77
 Deşi politica statului comunist român faţă de minorităţi a inclus scurte perioade de
"relaxare" ( între 1945-47 şi şi 1968-70) cînd regimul a simţit nevoia să facă anumite concesii
pentru a-şi consolida puterea, totuşi tendinţa generală a fost utilizarea din ce în ce mai
pronunţată a ideologiei de legitimare etnonaţională în calitate de instrument al mobilizării de
masă. Totodată, spaţiul cultural accesibil pentru minorităţi a devenit tot mai limitat, strategii
complexe şi eficiente fiind utilizate în scopul atingerii unui grad cît mai ridicat de
omogenitate etnică.

Spre deosebire de guvernele interbelice care se puteau baza pe instrumente

administrative limitate în politica lor de românizare, care nu au putut duce la o schimbare
majoră a distribuţiei etno-teritoriale, statul comunist dispunea de o gamă largă de metode
economice, demografice, politice şi culturale pentru atingerea acestui scop.

Măsurile luate de conducerea de partid în această direcţie includeau, între altele:

- unificarea unităţilor de învăţămînt cu limba de predare română cu cele minoritare,

reducîndu-se în mod constant numărul claselor şi profilelor la care predarea se mai putea face
într-o limbă minoritară (inclusiv desfiinţarea Universităţii Bolyai prin "unificarea" ei forţată
cu Universitatea Babeş în 1959)

-eliminarea aproape tuturor funcţionarilor proveniţi din rîndurile minorităţilor din

instituţii centrale cum ar fi Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul de Interne şi Armata,
concomitent cu o reducere masivă a numărului acestora în alte domenii.

- introducerea unui sistem de repartizare obligatorie pentru absolvenţii de universităţi

şi de licee, pentru a împiedica stabilirea specialiştilor aparţinînd comunităţilor minoritare în
localităţile şi regiunile în care îşi aveau originea.

Pentru a întări efectul acestor măsuri s-a trecut la instituţionalizarea sistemului

"oraşelor închise", care a inclus cîteva oraşe locuite de o populaţie maghiară sau germană
însemnată. Scopul nedeclarat public a fost de a bara aşezarea în aceste oraşe a locuitorilor
minoritari, în timp ce românilor, adeseori veniţi din regiuni îndepărtate ale ţării, li s-au oferit
stimulente rezidenţiale şi de altă natură în vederea încurajării stabilirii lor.

Drept rezultat al proceselor demografice ce au avut loc, s-au înregistrat transformări

importante în structura etnică a populaţiei transilvănene, mai ales a populaţiei urbane. În
1930, din cele opt oraşe mai mari ale regiunii, patru (Satu-Mare, Cluj, Oradea şi Tîrgu
Mureş) aveau o pronunţată majoritate maghiară în timp ce celelalte patru (Braşov, Sibiu,
Arad şi Timişoara) aveau o populaţie în care toate cele trei comunităţi naţionale (românii,
maghiarii şi germanii) deţineau o pondere importantă. În schimb, în 1992, doar două localităţi
urbane din această categorie (Satu-Mare şi Tîrgu-Mureş) au păstrat o o majoritate maghiară
foarte firavă şi vulnerabilă; celelalte şase oraşe au devenit preponderent populate de locuitori
de etnie română.175

Schimbarea compoziţiei etno-demografice a oraşelor transilvănene în detrimentul

populaţiei minoritare a fost acompaniată de amplificarea unui discurs ideologic tot mai ostil
faţă de diferenţierea etnică şi naţională, faţă de alteritatea de orice fel. Tema "unităţii

175
Recensămîntul populaţiei şi locuinţelor…. Bucureşti, 1995.

78
naţionale a tuturor teritoriilor locuite de români" a devenit lait-motivul istoriografiei
oficiale.176 "Minirevoluţia culturală" iniţiată în 1971 a proclamat "formarea naţiunii socialiste
omogene" ca scop fundamental al politicii P.C.R.

Că viziunea iderului comunist român despre "omogenizarea socialistă" includea şi

uniformizarea lingvistică şi etno-culturală (care de fapt constituiau ţinta predilectă a
regimului) este demonstrată pe deplin de evoluţiile care au urmat. În a două ajumătate a
anilor optzeci, învăţămîntul în limbile maghiară şi germană a înregistrat un puternic declin.
În timp ce în 1976 doar 37 % dintre elevii maghiari erau nevoiţi să urmeze şcoli cu predare
în limba română, în 1986 ponderea acestora a crescut la 77 %. În decembrie 1984 postul
central de televiziune şi posturile locale de radio au încetat să mai transmită emisiuni în limba
maghiară şi germană. Contactele etnicilor maghiari cu Ungaria vecină au fost drastic limitate,
iar călătoriile în afara graniţelor reduse la minimum. Versiunile neromâneşti ale denumirilor
geografice nu mai puteau apărea în publicaţii, folosirea prenumelor fără echivalent românesc
fiind deasemenea interzisă.177

Aceasta a fost în acelaşi timp şi perioada în care guvernul român a negociat cu

guvernele vest-german şi israelian plecarea etnicilor germani şi evrei. Drept rezultat, au
părăsit ţara - ţinuturile natale - mai multe sute de mii de oameni aparţinînd comunităţilor
respective, care şi-au adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea economică şi culturală a
pămînturilor pe care le-au populat de secole. Dat fiind că emigrarea a afectat populaţia
germană şi evreiească într-o măsură mult mai mare decît pe cea maghiară, o consecinţă pe
termen lung a fost alterarea profilului tradiţional-multicultural al Transilvaniei şi o tot mai
pronunţată bipolaritate româno-maghiară în cadrul acestei regiuni.

După căderea regimului comunist, naţionalismul a umplut foarte rapid şi eficient

vidul de legitimare ideologică care s-a creat, mai ales că membrii elitei politice rămase din
vechiul sistem resimţeau o acută nevoie de "conversie", şi, date fiind împrejurările, cu greu
ar fi putut găsi o altă soluţie decît să devină promotori şi apărători ai "cauzei naţionale". În
acelaşi timp, apelul la naţionalism a venit şi în întîmpinarea unei nevoi psihologice de masă,
oferind unei populaţii dezorientate certitudinea faptului că nu s-a schimbat chiar totul şi că
anumite valori esenţiale - cum sunt cele naţionale - au rămas aceleiaşi. Pe de altă parte,
noţiuni ca "libertate" sau "democraţie", care erau destinate să îndeplinească roluri cheie în
discursurile ideologice şi politice ale perioadei post comuniste, au fost golite de conţinutul lor
în timpul comunismului într-o asemenea măsură, încît a apărut o necesitate politică urgentă
pentru evidenţierea pronunţată a rolului "valorilor naţionale", singurele care păreau să fi
păstrat o semnificaţie clară şi nealterată pentru populaţie.

Memoria negativă a politicilor omogenizatoare din trecut, mai ales din ultimii ani ai
regimului Ceausescu, a condus la o mobilizare politică rapidă a comunităţilor naţionale

176
Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 54.

177
G. Schopflin, H. Poulton, Romania's Ethnic Hungarians, Minority Rights Group Publication, London, 1990,
p. 17.

79
minoritare, în special a celei maghiare. Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR)
a început să funcţioneze încă de la sfîrşitul anului 1989. Aproape în acelaşi timp s-a
manifestat însă din partea unor partide şi organizaţii şi un intens activism politic naţional
românesc, care a utilizat un discurs antiminoritar virulent, ocazional agresiv, revendicînd
rolul de apărător al românilor împotriva "ameninţărilor revizioniste."

În ianuarie 1990 s-a înfiinţat organizaţia Vatra Românească, care a respins ferm
cererile comunităţii maghiare cu privire la restaurarea drepturilor sale culturale şi
educaţionale, acuzînd UDMR de o încercare de "enclavizare" a etnicilor maghiari, cu scopul
de a crea un "stat în stat" în vederea pregătirii secesiunii şi a realipirii Transilvaniei de
Ungaria. Sub efectul poziţiilor conflictuale cu privire la soluţionarea problemei minoritare,
mai ales în chestiunea puternic amplificată emoţional a separării şcolilor cu limba de predare
română şi maghiară, au urmat demonstraţii şi contrademonstraţii care în martie 1990 la Tg.
Mureş au luat forma unor confruntări violente între membrii celor două comunităţi. Deşi de
atunci s-a obţinut un anumit grad de stabilitate şi s-au înregistrat şi anumite evoluţii pozitive
(precum participarea UDMR la guvernare), izbucnirea unor alte evenimente violente fiind
evitată, totuşi, polarizarea societăţii şi a vieţii politice în funcţie de apartenenţa etnică a
rămas, iar sursele de tensiune care au generat conflictul de la Tg. Mureş n-au fost încă în
întregime eliminate.

Articolele cu privire la minorităţile naţionale ale Constituţiei din 1991 au fost

elaborate într-o formă care reflecta în fond consensul forţelor politice reprezentînd populaţia
majoritară, fără obţinerea acordului deplin al tuturor organizaţiilor politice reprezentînd
comunităţile minoritare. Constituţia adoptată în noiembrie 1991 defineşte România ca "stat
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil" (Art. 1). În acelaşi timp, "statul
recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea,
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase" (Art.6) 178

Principiul "statului naţional unitar", ca şi în trecut, este în continuare considerat o

garanţie esenţială a stabilităţii şi integrităţii teritoriale. Atît în rîndul populaţiei naţionale
majoritare cît şi al partidelor politice reprezentînd interesele acestei populaţii există
preocuparea că acordarea unor drepturi colective pentru comunităţile minoritare ar putea
reprezenta un punct de pornire pentru alţi paşi în direcţia obţinerii unei formule de autonomie
teritorială sau a altor forme de autodeterminare care pot conduce pînă la urmă la secesiune.
Chiar şi unii politicieni şi analişti români consideraţi ca avînd o atitudine liberală şi
democratică în probleme ale relaţiilor interetnice opinează că este important să facă
deosebirea între drepturile minoritare care pot fi considerate "drepturi în sine" şi cele care
pot induce "alte acţiuni politice" (adică secesiune).179

Drepturile colective şi autonomia teritorială sunt în general considerate de

majoritatea actorilor determinanţi ai scenei politice româneşti ca făcînd parte din cea de-a

178
Constituţia din 21 noiembrie 1991 In: România şi minorităţile. Colecţie de documente,p.33.

179
Alina Mungiu, Problema democraţiei transetnice In: Sfera politicii, martie-aprilie 1996.

80
doua categorie. Ca atare, orice idee care susţine acordarea unui statut teritorial special
Transilvaniei, sau a altor regiuni din componenţa României, este respinsă, chiar şi atunci
cînd vine din partea unor organizaţii româneşti, şi chiar dacă se axează pe cerinţa autonomiei
administrative şi financiare, neavând nici o legătură cu problematica etnică. Este cazul, între
altele, al iniţiativelor Fundaţiei Pro Transilvania condusă de Sabin Gherman sau al Partidului
Moldovenilor înfiinţat de Mircea Simirad.

Cauzele acestui fenomen sunt multiple. În primul rînd, trebuie să avem în vedere
condiţiile istorice specifice în care s-a desfăşurat procesul de constituire al naţiunilor şi
statelor din regiune, care au generat un deficit permanent de legitimitate politico-naţională.
Drept urmare, s-a dezvoltat o viziune etnocentristă, organicistă asupra naţiunii care a marcat
profund atît identitatea naţională atît a românilor cît şi cea a maghiarilor.

În al doilea rînd, este de menţionat rolul privilegiat al imaginilor istorice mutual

exclusive în formarea identităţilor naţionale. În cadrul concepţiilor naţionale tradiţionale
româneşti şi maghiare, dreptul celor două naţiuni de a "poseda" Transilvania au fost
legitimate şi prin argumente care descriau cealaltă naţiune ca "inamicul etern." Schimbările în
statutul teritorial apăreau astfel pentru membrii celor două comunităţi naţionale fie ca o
apoteoză, fie ca o tragedie (evident, cele două naţiuni adoptînd interpretări contradictorii în
funcţie de natura schimbării). Memoria acestor schimbări teritoriale a produs o percepţie de
insecuritate care a amplificat neîncrederea reciprocă.

O schimbare de durată în acestă privinţă ar presupune treptata modificare a imaginilor

despre sine ale celor două naţiuni precum şi a imaginii despre "Celălalt", implicînd
transformarea relaţiei tradiţionale dintre prezent şi trecut, cînd istoria părea să domine ( la
nivelul iluzoric-ideologic, desigur) modul de gîndire şi de acţiune al oamenilor.

Totodată există şi argumente de natură mai pragmatică, împărtăşite de o anumită parte

a elitei politice şi administrative, mai ales de către cei legaţi de structurile birocraţiei centrale.
Pentru cei interesaţi de menţinerea sistemului centralist, invocarea pericolului secesionist
poate acţiona efectiv ca o frînă în calea procesului de descentralizare administrativă şi
financiară reală.

Toţi aceşti factori pot contribui la explicarea faptului de ce, cu toate progresele ce au
trecut după revoluţia din 1989, drepturile minorităţilor naţionale reprezintă încă un subiect
controversat în România, cu implicaţii directe asupra procesului de democratizare şi de
integrare în structurile europene şi euro-atlantice. În ciuda progreselor înregistrate în ultimii ani,
cauzele profunde generatoare de tensiuni etnice n-au fost încă în totalitate stinse.

Atitudini exclusiviste şi intolerante continuă să se manifeste, fiind adeseori generate

sau stimulate de forţe politice interesate. Nivelul slab de dezvoltare a structurilor şi instituţiilor
societăţii civile continuă să contribuie la exacerbarea acelor elemente identitare
particularizante care tind să despartă şi să opună comunităţile naţionale. Pentru o reală
apropiere este nevoie de noi eforturi pentru a realiza o treptată depolitizare a relaţiilor etnice
prin asigurarea unor condiţii instituţionale şi garanţii legale pentru deplina afirmare a
identităţii şi culturii minorităţilor.

Pentru depăşirea obstacolelor generate de afirmarea unor poziţii naţional--ideologice

divergente, în unele privinţe chiar opuse, considerăm că este nevoie de realizarea unui consens

81
 politic între comunităţile naţionale importante avînd rădăcini istorice pe teritoriul statului, bazat
pe atingerea unui compromis raţional, pe termen lung avantajos pentru toate părţile.

Pe baza unui asemenea consens se pot identifica şi implementa apoi acele soluţii de
natură socio-tehnică care să protejeze dreptul la identitate şi să stimuleze divesitatea etno-
culturală, mai ales perpetuarea culturilor minoritare care au cea mai acută nevoie de asemenea
instrumente de protecţie. Necesitatea existenţei culturii înalte standardizate în societate poate fi
gîndită în principiu - şi în practică - nu doar la singular, prin adoptarea principiului naţionalist
clasic " o Cultură, un Teritoriu, un Stat" , ci şi în termenii existenţei unei pluralităţi de culturi
naţionale şi etnoregionale cu drepturi egale pe teritoriul aceluiaşi stat.

82

View publication stats