Marea Neagră 

este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele
complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și
munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice).
Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată
de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și
deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării
Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de
sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și
cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe
specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7
și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la circa
2212 m[1] sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa
12 cm).

Hidrologie[modificare | modificare sursă]
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe - prin Strâmtoarea
Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ
moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și
existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de
ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna
până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul
este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe
orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.
Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia Mică principalele ape care se
varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în
Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un
aport mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă
parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub
partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de
350 de ori mai mare decât cel al Tamisei.[2] Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ
sub valea Carasu, provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în
largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la
suprafață, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere
al debitului.[2] Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste 800 de metri,
[2]
 iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.[2]

Salinitate[modificare | modificare sursă]
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie, datorată
revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de
metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor,
din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață
dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19 ‰, iar de-a lungul
fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39 ‰ dinspre Mediterana spre Marea
Neagră,[3] provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se
evaporă anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate și cu
o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe contrarii
exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor
salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și sezonul,
o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți.
[4]
 Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.

Ecosistem[modificare | modificare sursă]
Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al salinității,
Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime.
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate prin
viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.

Faună[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Peștii din Marea Neagră.
De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.[5] Există
totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen
sulfurat și dioxid de carbon.[5] Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de
suprafață.[5] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.[5]
Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva zeci de mii
de exemplare, în 2006.[5]