Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Marea Neagră

Harta

Tip Mare interioară

Supraf
423.488 km²
ață
Volum
537.000 km³
de apă
Salinit
22,03 g/l%
ate
Adânci
me
2.211 m
maxim
ă
Adânci
me 1.271 m
medie
Lungi
1.149 km
me
Lățime 630 km
Locali Marea Mediterană, Europa de
zare Sud-Est
Țări
Ucraina, România, Bulgaria, Turc
rivera
ia, Georgia, Rusia
ne
Panorama asupra Mării Negre la Constanța.

În largul Mării Negre, septembrie 2006, 43,9°N, 30,8°E.

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit
pontic, unul din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a
orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și munții care o mărginesc la
nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice). Este
situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia.
Prin Strâmtoarea Cherci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea
Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și deci de Marea
Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest
al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape
salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și
oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice
(fenomen denumit euxinism), limanela gurile fluviale, floră și faună cu multe
specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în
mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct
se află la 2211 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în
general de mică amplitudine (circa 12 cm).

Hidrologie
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături
externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele -
cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de
către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și
existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva
sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara
până la 29 de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina
pătrunde în largul mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent
la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai
mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea
valuri care ating 5–10 m.
Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră

Imagine din satelit a Mării Negre

Marea Sarmatică, după Grigore Antipa

Ridicarea nivelului mării Negre în -5600/5600 î.e.n., după Ryan și Pitman.

Modificările nivelului între marea Egee, Marmara și marea Neagră după

modelizările actuale (2012)
Schema hidrologică a Mării Negre
Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona
europeană principalele sunt Casimcea, Dunărea, Nistru, Nipru, Bugul de
Sud și Kubanul. În Asia Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră
sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în Marea
Neagră
sunt Cioruhul în Armenia turcească, Rionul în Gruzia, Provadia și Camcia în
Bulgaria etc. Un aport mare de ape este primit de Mariea Neagră de la Don,
prin intermediul Mării Azov. Pe de altă parte, în august 2010, grup de
cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub partea de
nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei
debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei[1]. Scurgerea de apă
freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu, provine parțial și din
Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanței, oraș ale
cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafață,
această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul
de vedere al debitului.[1]. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe
o lărgime de peste 800 de metri[1], iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.
[1]

Salinitatea
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică:
circa 17 la mie, datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe
an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de metri, conținutul de sare este
mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor,
din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă
salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o
concentrație a sării de 17-19‰, iar de-a lungul fundului circa 50 km³ de apă cu
o concentrație a sării de 38-39‰ dinspre Mediterana spre Marea Neagră[2],
provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de
apă se evaporă anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii,
cu biotopuri variate și cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue
datorate puternicelor influențe contrarii exercitate de apele dulci și de Marea
Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor salmastre, au o
mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și
sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de
diferitele sale părți[3]. Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.
Ecosistemul Mării Negre
Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de
vedere al salinității, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime;
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt
reprezentate prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și
pescăruși.

Biotopul pontic
Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral
Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri
în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o
cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de
valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în
descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură de hidrogen.
Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu
rezistență la variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se
întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului
supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin - anaerobe, fauna include
numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți se
hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din
mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special
păsările de mare.
Etajul mediolitoral
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 și -0,5 m
altitudine). Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul
mezolitoral al lui Peres și Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui
Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în zone pietroase,
respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu
substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei
stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme
capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare și care se pot fixa bine
de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele
specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare care vin periodic din etajul
supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite
de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai
cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii
și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de
îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a
valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie și grosieră este cea
a bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai
asociază misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine
cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967).
Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor
amfipodului Euxinia maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu.
et al 1971).
Etajul sublitoral
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum
17,7) metri. Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea
speciilor de plante și cea mai mare parte a biomasei organismelor
multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de fund marin permanent
imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care permite
existența organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau
pluricelulare (60 m) până la marginea platformei continentale.
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și
hadal, apele adânci fiind anoxice.

Fauna
Peștii din Marea Neagră
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Marea Neagră
Lista peștilor din Marea Neagră conține 198 specii de pești care trăiesc în
apele Mării Negre. Lista include atât reprezentanți ai faunei indigene, cât și
specii invazive sau introduse. În listă sunt incluși peștii osoși (Osteichthyes),
peștii cartilaginoși (Chondrichthyes) și ciclostomii (Cyclostomata). Lista
cuprinde specii marine și salmastre. Apele salmastre litorale (în
România complexul Razelm-Sinoe, melelele de la gurile Dunării) sunt populate
de specii eurihaline, fie dulcicole, fie marine, precum și de specii migratoare.
Speciile migratoare (peștii diadromi) întreprind migrațiuni periodice din mare în
apele dulci (pești anadromi) și invers (pești catadromi).
Pe litoralul românesc al Mării Negre au fost identificate 131 specii de pești
(fauna piscicolă de la litoralul românesc cuprinde, potențial, peste 140 de
specii și subspecii [1]), pe litoralul bulgăresc 187, turcesc 167, ucrainean 155,
rusesc 112 și pe cel georgian 110 specii. După starea de conservare după
criteriile IUCN, 9 specii sunt critic amenințate cu dispariția, o specie
amenințată cu dispariția, 11 specii sunt vulnerabile, 4 sunt aproape amenințate
cu dispariția, 139 neamenințate cu dispariția; pentru 15 specii sunt date
insuficiente pentru evaluarea stării de conservare, iar 19 specii nu au fost încă
evaluate. Cele 9 specii critic amenințate cu dispariția sunt: Squatina
squatina (rechinul înger), Acipenser gueldenstaedtii (nisetrul), Acipenser
nudiventris (viza), Acipenser persicus (sturionul persan), Acipenser
stellatus (păstruga), Acipenser sturio (șipul), Huso huso (morunul), Anguilla
anguilla (anghila europeană), Knipowitschia cameliae (guvidul mic din Delta
Dunării).
Prima descriere a peștilor din Marea Neagră a fost făcută de către Pallas în
1811. A. Nordmann descrie, în Prodrome de la faune Pontique (1840), 173 de
specii de pești din Marea Neagră și fluviile care se varsă în ea. Cele mai
complete informații despre speciile de pești din Marea Neagră au fost date de
Slastenenko (1955-1956), care a descris 189 de specii.[2] Datele cu privire la
biodiversitatea speciilor de pești din Marea Neagră pot fi găsite și în lucrările
lui Berg (1949), Rass (1949, 1965), Svetovidov (1964) și Vasileva (2007).
Svetovidov (1964) a descris 150 specii de pești marini și diadromi (care
întreprind migrațiuni periodice din mare în apele dulci și invers) în apele Mării
Negre.[3] Vasileva (2007) a descris 176 specii de pești în Marea Neagră.[4][5]
În România ihtiofauna Mării Negre este studiată de Antipa, Borcea,
Bănărescu, Oțel etc.[6][7] Grigore Antipa semnalează șipul (Acipenser sturio)
pentru prima oară în Marea Neagră, iar în 1941 publică prima lucrare
monografică monumentală asupra Mării Negre intitulată Marea Neagră și
ihtiologia ei.[6][7] Între 1926 și 1937, Ioan Borcea, profesor la Universitatea din
Iași și fondatorul Stațiunii zoologice marine de la Agigea (1926), are o
susținută activitate ihtiologică; cercetările sale se referă la biologia și
migrațiunile principalelor specii de pești din Marea Neagră, la clupeide,
mugilide, gobiide, bleniide și labride. Printre monografiile lui Ioan Borcea se
remarcă: Observations sur la faune des lacs Razelm (1926); Fauna Mării
Negre pe litoralul Dobrogei (1928); Observations sur les poissons migrateurs
dans les eaus roumaines de la Mer Noire (1929); Quelques considerations sur
la faune de la Mer Noire en face du littoral roumain (1930); Nouvelles
contributions a l'étude de la faune benthonique dans la Mer Noire, près du
litoral roumaine (1931); Revision systematique et distributions geographiques
des Gobbides de la Mer Noire et particulierement des eaux
roumaines (1934); Les clupeides de la region littorale roumaine de la Mer
Noire des eaux interieurs (1936).[6][7] În 1952 iese de sub tipar renumitul „Tratat
de ichtiologie” a lui Sergiu Cărăușu, în care sunt descrise speciile de pești din
România, cuprinzând și cele din Marea Neagră.[8] În 1964 apare monografia
lui Petru Bănărescu „Fauna Republicii Populare Române. Vol. XIII : Pisces -
Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși)”, iar în 1969 „Fauna Republicii Socialiste
România. Vol. XII : Fascicula 1: Cyclostomata și Chondrichthyes (Cyclostomi
și selacieni)” unde sunt descrise amănunțit toate speciile de pești din
România, inclusiv și cele de pe litoralul romînesc al Mării Negre.[6][7] Radu
Gheorghe și Radu Elena publică în 2008 „Determinator al principalelor specii
de pești din Marea Neagră”.[9]

De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități

neglijabile.[4] Există totuși microorganisme care folosesc sulfat
pentru oxidarea hranei și produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon.[4] Ele
formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de suprafață.
[4]
 Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.
[4]

Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până

la câteva zeci de mii de exemplare, în 2006.[4]

Meduză.
 

Actinie.
 

Guvid.
  

Pisică de mare.
 

Sochi
 

Batumi

Etimologie, istorie și alte caracteristici

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică

stâncoasă din Marea Neagră.
Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor
dispărute Monachus monachus albiventer.
Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre,
anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-europene), o denumeau „Axaina”,
adică "albastru închis". În vremea colonizării grecești marea se numea „Pontos
Euxeinos”, adică "marea primitoare", poate prin preluare fonetică a denumirii
„Axaina”. Romanii au transcris denumirea sub forma „Pontus Euxinus”,
folosind însă și „Mare Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine,
în Evul Mediu, apar denumirile de „Μεγάλη Θάλασσα” ("Megali thalassa"
preluată în românește ca „Marea cea mare” din documentele lui Mircea cel
Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și de „Kαικίας Θάλασσα”
("Chechias thalassa", anume "marea crivățului", preluată în bulgărește ca
„море Сесил” : "marea oarbă" sau "închisă"), denumiri prezente în
hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și lui Villehardouin.
Calificativul Neagră, apare în secolul XV e.n. odată cu extinderea Imperiului
turcesc, și există trei ipoteze explicative, toate trei discutate :

 Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă,

afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea (de fapt,
sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
 O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone
este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului
scitic axaïna ;
 O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de
Turcii Selgiucizi (Selçuk Türklar) instalați
în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată
de Otomani (Osmanlı Türklar), conform căreia
nordul era simbolizat de culoarea neagră. Pentru
turci, Marea de la Nord era Marea Neagră.
Termenul a fost tradus în rusește, românește,
bulgărește pe măsură ce aceste popoare au avut
acces din nou la țărmurile mării. Această ipoteză
este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat
fiind ca desemnarea tradițională a punctelor
cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna
folosește Kara (adică „întunecat”) pentru
 Miazănoapte și Ak (adică „luminos”) pentru Miazăzi,
cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră,
la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea
Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc
alte culori[5]. Culorile au fost folosite și la
identificarea vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord
(Bosnia și Herțegovina), diferiți de vlahii din Grecia[6]
Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate șu
sunt astăzi populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau
mai noi. Cele mai vechi popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii,
Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte
popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți în regiune
în sec. XIII), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate aceste
popoare prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor
legate de Marea Neagră.
Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi
între cele două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare
în două părți inegale, cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este
săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai importante insule
sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula
Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea,
"împărțită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice
adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful
Sinop, Golful Samsun și altele), fie separate de larg de de curenții transversali
prin cordoane litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane (de
exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-
0,5 m adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și
vegetale - care se fixează puternic și pot suporta unele perioade de uscare.
Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi 
și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult
legat istoric și economic de această mare este orașul Istanbul (mai
demult Constantinopol și capitala Imperiului Bizantin).

Ipoteza potopului pontic

Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic (albastru închis) în
ipoteza Ryan-Pitman.
În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani,
descoperă lucrările hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși,
publicate în analele institutelor de cercetări marine de
la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse prin
anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile
de moluște de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine
actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă : cochillile respective
au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că acum 7000
de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un
episod ligohalin (adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii
spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile
rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe
legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia Sumeriană,
anume din legenda lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă
dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos
decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber și
adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-
Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul
apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a
istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care
a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă
gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc așezările.
Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii
de cultivat, în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului.
Ei popularizează în S.U.A. această teorie, prin articole, cărți și filme
documentare care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura
populară americană este în mod tradițional consumatoare de teorii care
îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoeza
Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate și contrazice
cunoștințele hidrologicerelative la Euxinism[7]. În prezent există trei reconstituiri
diferite ale istoriei Mării Negre:

 ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost

abandonată de aproape toți oamenii de știință
(rămânând însă foarte populară în public),
 ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare
lentă și imperceptibilă contemporanilor, a
caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are
încă partizani),
  ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au
oscilat de mai multe ori în decursul
perioadelor glaciare, inter-glaciare și în ultima
perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul
majorității specialiștilor, fiindcă explică cel mai
satisfăcător fenomenele observate.[8]

Orașe de coastă
Cele mai importante 20 orașe de pe coasta Mării Negre:

  Istanbul (Turcia) – 14.377.000 (metropolitană,

2014)
  Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)
  Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)
  Soci (Rusia) – 399.600 (2015)
  Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)
  Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)
  Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)
  Constanța (România) – 283.800 (2011)
  Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)
  Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)
  Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)
  Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)
  Batumi (Georgia) – 154.100
  Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)
  Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)
  Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)
  Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)
  Poti (Georgia) – 48.000 (2012)
  Mangalia (România) – 36.300 (2011)
  Năvodari (România) – 33.000 (2011)

Spațiul maritim al României

În albastru închis, apele teritoriale și zona economică excluzivă a României în
Marea Neagră.
Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați,
constând din:[9]

 ape maritime interioare – 753 de kilometri pătrați,

 mare teritorială – 4.487 de kilometri pătrați,
 zonă contiguă – 4.460 de kilometri pătrați, și
 zonă economică exclusivă – 10.300 de kilometri
pătrați.

 Stiati ca ? Marea Neagra…


 Marea Neagra este cea mai mare structura acvatica anoxica
din lume? Termenul de anoxie semnifica un “continut scazut
de oxigen” sau chiar o  “lipsa de oxigen” si peste 90% din
 apa din Marea Neagra este lipsita de oxigen. Aceasta
situatie se datoreaza faptului ca apa de la suprafata, care
primeste oxigen din atmosfera, nu il poate transfera
straturilor acvatice de adancime din cauza mai multor factori
(cantitatea mare de sedimente din apa, densitatea crescuta
etc).
 la adancimi de peste 200 de metri, apa Marii Negre nu mai
contine oxigen iar temperatura apei inregistreaza o valoare
constanta de 9 grade Celsius ? Din aceasta cauza, la
adancimi mari, singurele specii existente sunt bacteriile
anaerobe.


 Marea Neagra este una din cele mai noi mari ale planetei ?
Specialistii afirma ca ea s-a format in perioada Mezozoica,
atunci cand, prin ridicarea uscatului, vechiul Ocean Tethys a
disparut si in locul lui au aparut mai multe mari sau cursuri
de apa (Marea Neagra, Marea Caspica, Marea Mediterana
etc)

 de-a lungul coastelor Marii Negre, in zona

Turciei, traiesc unii din ultimii vorbitori de limba greaca
pontica? Acest dialect a apartinut comunitatii grecilor
stabiliti in Turcia care insa au emigrat in Grecia dupa primul
razboi mondial. Astazi, acest dialect mai este utilizat doar de
cativa vorbitori, in majoritate batrani.
 nivelul de salinitate al apei este unul foarte mic? Acesta se
situeaza in jurul valorii de 17‰ si este cauzat de
numeroasele cursuri de apa dulce care se varsa aici
(Dunarea fiind cel mai important dintre ele).
 din cauza nivelului scazut de salinitate, biodiversitatea din
Marea Neagra are de suferit? Majoritatea speciilor marine au
nevoie de un nivel al salinitatii de minim 20‰ pentru a se
putea dezvolta corespunzator.
 adnacimea maxima a Marii Negre este de 2.200 de metri
( pe langa Ialta) ? Aceasta valoare, mai exact 2.212 metri,
este atinsa in apropierea tarmului turcesc al marii.
 cea mai mare cantitate de apa proaspata care alimenteaza
Marea Neagra provine de la raurile care sa varsa in ea?
Astfel, anual, 369 km cubi de apa sunt adusi de rauri iar 224
km cubi provin din precipitatiile atmosferice.
 anual, prin evaporare, 395 de km cubi de apa se pierd din
Marea Neagra?
 lungimea coastelor Marii Negre este de 4340 km? Suprafata
Marii Negre este de 423.000 km  in timp ce volumul ei este
de 550.000 km.
 exista doar trei specii de mamifere marine care traiesc in
aceasta mare? Cea mai cunoscuta dintre ele o reprezinta
delfinii.
 In Marea Neagra nu intalim foarte multe insule sau
peninsule, cele mai cunoscute si importante fiind Insula
Serpilor,Insula Sacalinul Mare si cele create de Dunare iar ca
peninsule cea mai importanta fiind peninsula Crimeea.
Golfurile Marii Negre precum Burgas, Varna, Sinop, Samsun,
Odessa, etc., fie sunt largi un dezavantaj pe timp de furtuna
sau colmatate de curentii orizontali, curentii verticali fiind
inexistenti ceeace ii ofera Marii Negre originalitate.
De mica amploare , mareele sunt de cca 12cm iar salinitatea
in larg inregisreaza valori de 17 – 18 ‰ in comparatie cu
alte mari si oceane care au valori de 24 – 34 ‰. Salinitatea
Marii Negre in zona litoralului romanesc ajunge la valori
 cuprinse intre 7 – 12 ‰ .

 In Marea Neagra se varsa numeroase fluvii mari, ca:

Dunarea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kizil-Irmak si de aceea
salinitatea ei este scazuta (in medie 20-22 ‰) in comparatie
cu cea a oceanului planetar.
Temperatura medie anuala in sectorul romanesc este de
+12.5 °C, depasind cu 2 °C temperatura medie a aerului.
Iarna temperaturile scad destul de mult, bat frecvent
vanturile de nord-vest care provoaca valuri mari foarte
periculoase pentru navigatie. In iernile mai reci, in zona
litorala nordica Marea Neagra ingheata. Sub influenta
vinturilor se formeaza un curent circular, dirijat de linia
tarmurilor, care, datorita Peninsulei Crimeea, se impart in
doua ramuri inchise: estica si vestica. Un curent de
suprafata transporta prin Bosfor apele mai dulci ale Marii
Negre spre Marea Mediterana; in adancime se formeaza un
curent copmensator, care transporta in sens contrar ape cu
salinitate mare. Din cauza lipsei de circulatie verticala, la
adincimi mai mari nu patrunde suficient oxigen si predomina
hidrogenul sulfurat.
Ecosistemul Marii Negre
Face parte din categoria ecosistemelor statatoare de apa
sarata. Din punct de vedere al salinitatii, Marea Neagra se
împarte în:
– zona de suprafata;
– zona de adâncime;
Sub aspect biocenotic gasim trei zone:
– zona litorala;
– zona pelagica;
– zona abisala;
Temperatura apei variaza la suprafata: vara pâna la 29 de
grade celsius care ajung iarna pana la 0 grade celsius.
Lumina patrunde în largul marii la o adâncime de 150-200
m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]Curentii
au intensitate redusa pe verticala si mai mare pe orizontala;
iarna sau în timpul unor variatii ale starii vremii, pot aparea
valuri care ating 5-10 m. Biocenoza: alge inferioare, alge
verzi, brune rosii. Animalele sunt reprezentate prin viermi,
moluste, pesti iar în atmosfera apropiata pasari si pescarusi.
Flora si fauna Marii Negre sunt sarace atat calitativ (ca
numar de specii), cat si cantitativ (in cadrul fiecarei specii),
in general, viata se desfasoara in zona litoralului.
Zona litoralului romanesc, care are o lungime de 254 km,
cuprinsa intre portiunea de la gurile de varsare ale bratului
Chilia si punctul de frontiera romano-bulgar, sub aspect
hidrobiologic se imparte din punct de vedere al adancimilor
intr-o zona litorala (pana la 65-75 m) si o zona sub-litorala
(pana la adancimea de 75-180 m, adica pana la limita de jos
a vietii), la adancimi mai mari de 180 m din cauza lipsei
oxigenului nu se gasesc vietuitoare.
In zona litorala de tarm exista intinderi pietroase si nisipoase
care alterneaza neregulat, in zona sublitorala, fundul este
acoperit cu mal fin, unde pe mari intinderi traieste o scoica
mica, caracteristica zonei. Fiecare dintre aceste zone are o
biocenoza aparte, compusa din plante si vietati specifice. Si
fauna ihtiologica este specifica acestor doua zone, sarace in
specii de pesti, ca si intreaga Mare Neagra, in cele ce
urmeaza vom enumera speciile de pesti dupa habitatul lor
(locul unde traiesc), compus din zone de facies nisipos,
facies pietros si pelagial, adica largul marii.
In Marea Neagra exista 121 de specii de pesti marini si 31
de specii de pesti dulcicoli, care traiesc permanent sau
temporar la gurile de varsare a fluviilor si raurilor in mare.
Unele specii marine traiesc toata viata in Marea Neagra,
altele emigreaza din Marea Mediterana la noi, dar exista si
fenomenul invers, adica specii care migreaza de la noi spre
Bosfor si Marea Marmara. Din 121 de specii de pesti marini,
18% sunt specii relicte, originare din Marea Neagra (care au
trait si in marile anterioare din aceasta zona geografica), iar
60% sunt specii migratoare mediteraneene; 22% sunt specii
de apa dulce.
In Marea Neagra se gasesc unele specii de pesti care traiesc
in permanenta in mare, altele in schimb migreaza in vederea
reproducerii sau pentru nutritie in ape dulci, in special in
fluviile care se varsa in mare. Cele mai importante specii de
pesti marini care intra in Dunare pentru a se reproduce sunt:
morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldenslaedti),
pastruga (Acipenser stellatus), sipul (Acipenser sturio),
scrumbia de Dunare (Alosa pontica), rizeafca (Alosa caspia
nordmani), gingirica (Clupeonella delicatula), scrumbia de
mare (Alosa maeotica), aterina (Atkerina mochon pontica),
strunghilul (Gobio melanostomus), guvidul de mare (Gobius
cephalarges). De asemenea, in lacurile litorale patrund
pentru reproducere unele specii migratoare ca: labanul
(Mugii cephalus), singhilul (Mugii auratus), ostreinosul (Mugii
saliens), platarinul (Mugii ramada). Din mare patrund in
lacurile salmastre litorale si: cambula (Pleuronectes flesus
luscus), hamsia (Engraulis encrasicholus ponticus) si
sardeaua (Sardina pilchardus sardina).
In Marea Neagra traiesc in bancuri mari sardeluta (Sprattus
sprattus), stavridul (Trachurus trachurus mediterraneus),
scrumbia albastra (Scomber scombrus). In larg, la adancime
de cateva zeci de metri, traieste randunica de mare (Trigla
lucerna), iar in zona pelagica zarganul (Belone belone),
precum si lufarul (Pomatomus saltatrix), care vara se
apropie de litoral, in zona pietrelor si stancilor submarine,
imbracate in alge verzi si brune, iluminate bine de razele
calde ale soarelui, traiesc: hanosul (Gobio
batrachocephalus), scorpia de mare (Scorpaena porcus),
moaca de bradis (Proterorhinus marmaratus), care se
gaseste in ape dulci si salmastre. In zona faciesului nisipos
traiesc: calcanul (Scophthalmus maeoticus), limba de mare
(Solea nasuta), vatosul (Raja clavata), barbunul (Mullus
barbatus ponticus), guvidul negru (Gobius niger), calutul de
mare (Hippocampus hippocampus microcoronatus), in largul
marii, apropiindu-se insa uneori si de zonele litorale, traieste
rechinul (Squalus acanthias), care este o specie ovipara. Tot
in largul Marii Negre apar uneori palamida (Sarda sarda),
smaridul (Spicara smaris), corbul de mare (Corvina umbra) si
mai rar pestele cu spada (Xiphias gladius), lavracul (Roccus
labrax) si tonul (Thunnus thynnus).
Din punct de vedere al pescuitului sportiv, numarul speciilor
de pesti care se prind cu undita este relativ redus. Se
pescuieste cu undita fie pe litoralul marin, de pe stancile si
digurile construite artificial, fie din barci, la o distanta mica
de mal. Sunt si unele specii de pesti de talie mica, care se
folosesc drept nada la pescuitul altor pesti mai valorosi.
Baza pescuitului sportiv o constituie guvizii, care se prind
mai mult de pe mal, scrumbia albastra si stavridul, care se
pescuiesc din barca. Zarganul, chefalul si calcanul se
 pescuiesc rareori cu undita. Aterina, hamsia, gingirica,
sprotul si sardeluta sunt mai curand pesti de nada.

 Desi litoralul nostru nu ofera pescarilor sportivi pesti de talie

mare, cum se intampla in multe zone “clasice” in cazul
pescuitului din viteza, de exemplu la pescuitul tonului in
oceane, totusi se pot face aici partide extrem de bune si
interesante. In ceea ce priveste locurile cele mai “bune” atat
de pe tarm, cat si din barca, ca si la pescuitul in apele dulci,
si in Marea Neagra exista locuri de o mai mare concentratie
a pestilor. Aceste locuri pot fi descoperite cunoscand in
primul rand biologia speciei (sau a speciilor) pe care dorim
sa o prindem, precum si a conditiilor hidrologice din zona
respectiva (adancime, curenti, natura fundului, stratificatia
regimului termic ale apei marii etc.). In cautarea locului
optim de pescuit, indicatiile oferite de localnici sunt de mare
folos. Acest lucru este valabil si in privinta alegerii celor mai
potrivite unelte si a aplicarii corecte a metodelor de pescuit
sportiv.


Bibliografie:
  Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin Verlag,
Berlin 1996. ISBN 3-8270-0201-X.
 Charles King: The Black Sea, a history. Oxford
University Press, New York 2004, ISBN 0-19-
924161-9
 Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im Schwarzen
Meer – Eine Bootsreise von Sulina in die Ägäis,
BOD. ISBN 3-8334-2745-0.
 I. Mărculeț (coord.): Superlativele României. Mică
enciclopedie, Ed. Meronia, București, 2010.
 I.Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Mic dicționar
geografic școlar, Colegiul Național „I. L.
Caragiale”, ISBN 978-973-0-12042-4, București,
2012. (format electronic).
 Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue Donau,
Schwarzes Meer. Wien Sulina Odessa Jalta
Istanbul (Recherchen, Gespräche, Essays), Edition
Transfer, Springer Wien–New York 2008, ISBN 978-
3-211-75482-5
 Rüdiger Schmitt: Considerations on the Name of the
Black Sea, in: Hellas und der griechische Osten.
Festschrift Peter Robert Franke. Saarbrücken 1996,
219–224 aprilie-noiembrie 2010, Craiova, 2010.

 I. Mărculeț, Mihaela Petreanu: Marea Neagră – repere geoistorice și

geopolitice, Magister, Nr. 10-11 Petru Bănărescu. Fauna Republicii
Populare Române. Vol. XIII : Pisces - Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși).
București. Editura Academiei Republicii Populare România, 1964.
 Petru Bănărescu. Fauna Republicii Socialiste România. Vol. XII :
Fascicula 1: Cyclostomata și Chondrichthyes (Cyclostomi și selacieni).
București : Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, 102 p.
 Sergiu I. Cărăușu. Tratat de ichtiologie. Editura Academiei Republicii
Populare Române, Bucuresti 1952, 804 p.
 George D. Vasiliu. Peștii apelor noastre. București : Edit. Științifică,
1959.
 Th. Bușniță, I. Alexandrescu. Atlasul peștilor din apele R.S. România.
București, 1971.
 Gr . Antipa. Fauna ichtiologică a României. București, 1909.
 L. Lustun, I. Rădulescu, V. Voican. Dicționar piscicol. Editura Ceres.
București 1978.
 Vasile Oțel. Atlasul peștilor din Rezervația Biosferei Delta Dunării,
Editura Centrul de Informare Tehnologică Delta Dunării, INCDDD, Tulcea,
2007, 481 p.
 Radu Gheorghe, Radu Elena. Determinator al principalelor specii de
pești din Marea Neagră. Editura VIROM, 2008, 558 pp.