HIDROLOGIE

Molecula de apă şi structura ei

Prin analiză sau prin sinteză poate fi identificată constituţia apei. O moleculă de apă este
alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. Procentual, în greutatea moleculară
ponderea o deţine oxigenul (88,9 %) în timp ce hidrogenului îi revin 11,1 %.
Formarea apei din cele două categorii de atomi se realizează printr – o reacţie chimică
însoţită de degajare de căldură.
H2 + ½ O2 = H2O + 68,4 kcal
Masa moleculară a apei rezultă din sumele maselor atomilor care o compun (1 pentru H 2
şi 16 pentru O2).
Masă moleculară = (2 x 1) + (1 x 16) = 18
Cercetată în amănunt, molecula de apă se prezintă sub formă unghiulară, unghiul α,
format de cele două legături (drepte) având valoarea de 104,5 0. Distanţa O – H are valoare
constantă atât la apă lichidă cât şi la starea solidă.
Asocierea a două molecule de apă se numeşte dihidrol (H2O)2, a trei molecule –
trihidrol (H2O)3, după denumirea simplă de „hidrol” dată moleculei de apă neasociată. Cel
mai stabil este dihidrolul.
În funcţie de izotopii hidrogenului, în natură se întâlnesc, în cantităţi mici şi anumite
„varietăţi” ale apei apa semigrea (HDO), apa grea (D2O) şi apa foarte grea (T2O).
Apa grea se deosebeşte de cea obişnuită prin:
- densitate = 1,107 gr/cm3 la 4 0C;
- temperatura de fierbere: 101,6 0C;
- temperatura de solidificare: - 3,3 0C .
În cazul apei cristalizate, moleculele sunt dispuse tetraedic (J. D. Bernal şi R. H.
Fowler, 1933), dar această amenajare tetraedică este stabilă numai la temperaturi foarte
scăzute (- 200 0C). La temperaturi > 0 0C se menţin 85 % din legături, la 400 C rămân 50 %
din legături, iar la 1000 C (evaporare) dispar toate legăturile. Moleculele neasociate nu au o
grupare constantă aşa cum se prezintă cele asociate. Aşa se explică faptul că gheaţa are o
densitate mai mică decât apa şi pluteşte pe aceasta.
Între 00C şi 40C scade brusc numărul de legături de hidrogen şi are loc o contracţie de
volum. Aşa se explică densitatea maximă a apei la 4 0C. Peste 40C dilatarea devine
predominantă.
Anomaliile fizice (particularităţile) apei se explică prin fenomenul de asociere
(polimerizare) a moleculelor de apă:
- constanta dieletrică mare: ε = 80,75;
- tensiunea specifică: σ = 73 dyn/cm;
- variaţia mare a vâscozităţii cu temperatura;
- intervalul de 100 0C în care apa există ca lichid.

Caracteristicile calitative ale apei

În stare naturală, apa nu este pură, ci o soluţie, care conţine substanţe solide şi gazoase
dizolvate în roci, sol sau atmosferă. La temperaturi obişnuite apa este un lichid fără gust, fără
miros, şi fără culoare (în straturi subţiri).
 Sub influenţa factorilor externi şi mai ales, prin intervenţia omului, apa îşi schimbă
caracteristicile de calitate, depăşind limitele care o fac folosibilă.
Calitatea apei este urmărită permanent de unităţile specializate ale Ministerului
Mediului şi Gospodăririi Apelor sau ale Ministerului Sănătăţii, prin analize efectuate în
laboratoare specializate.
Numărul analizelor şi elementelor chimice determinate se stabileşte în funcţie de
necesităţi, pentru fiecare caz în parte (pentru ape potabile, ape industriale, apa ca materie
primă, irigaţie, agrement etc.).
Apele naturale se caracterizează în mod unitar prin ansamblul proprietăţilor
organoleptice, fizice, chimice, radioactive, biologice şi bacteorologice. Limitele lor de folosire
sunt prevăzute de STAS 4706/88.

Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă, solidă şi de vapori

În general, proprietăţile fizice ale apei cele mai importante pentru hidrologie sunt:
temperatura, culoarea, turbiditatea, transparenţa, conductibilitatea electrică, radioactivitatea,
densitatea apei, vâscozitatea, starea de agregare.
Din punct de vedere fizic apa este o substanţă cu proprietăţi unice, având densitatea
maximă (0,9999 gr/cm3) la 3,980 C, tensiune superficială foarte ridicată, mărirea volumului la
solidificare, căldura specifică foarte mare, căldura latentă la topire apreciabilă,
conductibilitate termică ridicată, constantă electrică mare, putere izolantă deosebită,
capacitate mare de dizolvare, proprietăţi oxidante etc.

2.4.1. Apa în stare lichidă

Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă au fost cel mai bine studiate datorită
răspândirii sale apreciabile în natură.
a. Temperatura apei este variabilă, în interdependenţă cu cea a aerului şi se modifică,
în tendinţă şi valoare, în mod asemănător cu temperatura mediului. Mersul temperaturii apei
este în directă legătură cu valorile termice ale regiunii globului în care se găseşte corpul
acvatic respectiv, iar gama generală de variaţie este între 00 C în regiunile reci (polare sau
montane înalte) şi 400 C în regiunile cele mai calde. Excepţie fac apele termale care sunt
supraîncălzite în condiţii geotectonice aparte în interiorul scoarţei terestre.
Temperatura apei (ca şi a aerului şi a mediului în general) variază cu latitudinea,
altitudinea, expoziţia sau contraexpunerea versanţilor (în cazul apelor de suprafaţă) şi cu
adâncimea (în cazul apelor subterane unde intervine şi gradientul geotermic, despre care am
mai menţionat).
În cazul apelor subterane, variaţiile termice sunt condiţionate deci, atât cu regimul
temperaturii aerului, până la o anumită adâncime, denumită zonă neutră, cât şi de gradientul
geotermic, de la zona neutră în jos. În zona neutră, pe o anumită adâncime, temperatura apei
se menţine relativ constantă şi are valoarea medie multianuală a regiunii respective. Sub zona
neutră temperatura creşte cu 10C la 33m (treaptă geotermică normală). În preajma vulcanilor
şi a minelor se produc influenţe suplimentare asupra temperaturii apei (treapta geotermică
anormală).
Un alt element care influenţează regimul termic al apei îl constituie starea de mişcare
a acesteia, existând diferenţieri între situaţia râurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor etc.
Astfel, apele curgătoare au temperaturi ce oscilează între 00C iarna și 25-260C vara ( la
altitudini medii). În cazul lacurilor, în afară de variațiile termice lunare se remarcă și
oscilațiile pe verticală, îndeosebi la cele cu adâncimi mari.
b. Culoarea.. Apa curată este incoloră, în strat subţire, dar capătă o nuanţă albăstruie-
verzuie, în straturi mai groase de 5 cm. Când este depăşită această grosime, prezenţa
substanţelor solide în suspensie dizolvate în apă imprimă acesteia diferite culori, de
la albastru la verde, galben şi brun închis. Astfel, sărurile de calciu şi magneziu dau
apei o culoare albăstruie, cele ale fierului verde-gălbuie, substanţele humice şi
cantităţile bogate de suspensii determină culoarea gălbuie până la brună. Nu trebuie
omisă nici influenţa substanţelor poluante artificiale care prezintă o realitate pe
majoritatea cursurilor de apă din zonele populate, dezvoltate economic. Stabilirea
culorii se face prin comparare cu scara colorimetrică etalon Forel-Uhle, care
cuprinde 21 de nuanţe obţinute prin combinarea în diferite proporţii a sulfatului de
cupru amoniacal (albastru) cu cromatul neutru de potasiu (galben). Pentru o
determinare corectă, aprecierea culorii se face la jumătate din adâncimea
transparenţei, deasupra discului Secchi.
În cazul apelor subterane, culoarea se determină privind de sus apa introdusă într-un
cilindru de sticlă cu înălţimea de 30-40 cm şi compararea cu apa distilată dint-un
recipient asemănător (I. Preda, P. Maroşi, 1971).

c. Mirosul. Apa naturală, curată, nu are miros fiind inodoră.Anumite conţinuturi de

substanţe (naturale sau artificiale) îi imprimă apei şi mirosuri specifice. Prezenţa
anumitor gaze (hidrogenul sulfurat), a unor substanţe organice în descompunere, a
unor microorganisme sau a unor substanţe chimice de origine antropică, imprimă
apelor diferite mirosuri: de baltă (în cazul apelor stătătoare), de sulf (apele subterane
ce conţin hidrogen sulfurat), de putrefacţie (ape ce includ substanţe organice în
descompunere). Pentru determinarea cu precizie a mirosului se recomandă încălzirea
apei până la 500C şi agitarea ei. Intensitatea mirosului şi cea a gustului, se poate
aprecia pe baza unei scări cu diferite trepte de intensitate (fără miros, foarte slab,
slab, perceptibil, tare, foarte tare).
d. Gustul. Gustul, ca şi mirosul, este încercat în general, în cazul apelor care sunt
utilizate ca ape potabile. Gustul este o proprietate organoleptică determinată de
prezenţa în apă a unor substanţe dizolvate (minerale, organice sau gaze). De regulă
apa nu are gust. Uneori apar gusturi specifice, determinate de prezenţa unor
substanţe chimice naturale sau artificiale. Când există un anumit gust, acesta se
compară cu ceva cunoscut. Pot fi identificate diferite gusturi, precum: dulceag (la
apele bogate în substanţe organice şi sărace în săruri), sărat (datorat conţinutului
ridicat de clorură de sodiu), amar (când sulfatul de magneziu sau clorura de
magneziu se află în cantităţi mai mari), acru (determinat de prezenţa alaunilor),
acidulat (când apa conţine dioxid de carbon).
Intensitatea gustului se apreciază pe baza unor scări cu diferite trepte de intensitate
(fără gust, foarte slab, slab, perceptibil, tare şi foarte tare).

e. Turbiditatea. Este un fenomen cvasiprezent în apă şi este reprezentată prin

conţinutul de substanţe solide existente ca suspensii în masa de apă. Aprecierea
turbidităţii se face fie prin comparaţie cu o scară etalon (o evaluare aproximativă),
fie prin sistemul de laborator: recoltarea unei probe – filtrare – etuvare – cântărire.
Filtrul de cântăreşte, mai întâi gol, apoi cu aluviuni. Diferenţa, raportată la unitatea
de volum, reprezintă turbiditatea. De exemplu: într-o probă de 1l, diferenţa între
filtrul plin şi cel gol este de 0,3578 grame. Rezultă că turbiditatea este de 0,3578
gr/l. Dacă proba de apă avea 5 l turbiditatea ar fi fost:
 Aprecierea turbidităţii se poate realiza şi prin comparaţii cu soluţii etalon, , în scara
silicei. Astfel de determinări pot fi făcute cu ajutorul dispozitivelor automate
(turbidimetre) şi a celulelor fotoelectrice.
Apele subterane sunt, în general, limpezi (cu excepţia celor ce conţin săruri solubile
de fier sau mangan), în timp ce apele curgătoare au un grad de turbiditate mai ridicat, datorită
mişcării turbulente ce antrenează particule de diferite dimensiuni.
f. Transparenţa – este o proprietate a apei prin care obiectele introduse către adâncime
se pot vedea până la anumite distanţe. Depinde de cantitatea şi dimensiunile
substanţelor minerale şi organice în suspensie, de natura substratului, de prezenţa
vegetaţiei acvatice. Gradul de transparenţă este indicat de grosimea stratului de apă
(în m sau în cm) prin care se pot distinge contururile unui obiect. De regulă se
măsoară cu un disc alb, cu Φ = 30 cm, numit discul Sechi, pentru apele superficiale,
iar pentru apele subterane se utilizează firul de platină cu diametrul de 1 mm şi 25
mm lungime, fixat la capătul unui cablu de 1,20 m. Dacă acest fir nu mai poate fi
observat până la adâncimea de 1,20 m, apa este considerată tulbure. Un alt
instrument ce poate permite stabilirea transparenţei este fluoroscopul.

g. Conductibilitatea electrică exprimă capacitatea apei de a conduce curentul electric.

Ea are valoarea inversă rezistenţei electrice şi se exprimă în mho (ortografia inversă
a unităţii de măsură a rezistenţei- ohm). Apa pură este slab conducătoare de
electricitate. Conductivitatea electrică este direct dependentă de temperatura apei şi
gradul de mineralizare. Astfel, apa pură are o conductivitate de 0,055-25 µmho, apa
freatică potabilă, între 30 şi 200 µmho, în timp ce apele oceanice au conductivităţi
electrice de 45000-55000 µmho (V. Trufaş, C. Trufaş, 1975). Conductivitatea
electrică se măsoară cu ajutorul conductivimetrelor.
Apa naturală conţine numeroase săruri dizolvate ceea ce o face ductilă.
Conductibilitatea specifică se măsoară în Ω-1•cm-1 şi are valori diferite la apa naturală
faţă de cea pură:
- la apa naturală:

deci variabilă;
- la apa pură:

.
h. Radioactivitatea apei este o proprietate fizică pe care apa o poate primi (în anumite
limite) în cazul trecerii prin zone cu roci radioactive. În cazul apelor superficiale,
radioactivitatea se datorează îndeosebi, poluării radioactive. Se măsoară în unităţi
Maché (U.M.) sau „emane” .
1 UM = concentraţia de radium la 1 l de apă care generează un curent de saturaţie de
0,001 unităţi electrostatice.
1 UM = 3,6 „emane” = 10-3 unităţi electrostatice.
Apele cu o radioactivitate mai mare de 3,5 UM/litru pot fi utilizate în scop terapeutic, cu
precauţiile de rigoare.
Prezenţa apelor radioactive se stabileşte cu detectoare speciale Geiger-Müller.
i. Densitatea apei exprimă raportul dintre masă şi volum şi este direct influenţat de
temperatura pe care o are apa. Raportul masă/volum are valoarea 1 gr/cm3, la
presiunea normală (1atm.) şi la temperatura de 40C. Valorile mai exacte sunt: 0,9999
gr/cm3 la temperatura de 3,980 C, dar în mod curent circulă datele rotunde.
Densitatea apei lichide creşte de la 00C la 40C, când atinge valoarea maximă, apoi
 scade uşor odată cu creşterea temperaturii. Producerea densităţii maxime la 4 0C face
ca pe fundul celor mai adânci unităţi acvatice, această temperatură să permită
existenţa vieţii bentonice.
j. Vâscozitatea apei, reprezintă rezistenţa pe care apa o opune la scurgere, datorită
rezistenţei interioare. Se notează cu η şi variază în funcţie cu temperatura. La 20 0 C
are valoarea de 1 centipoise, reprezentând 1 / 100 poise (de la numele Poiseuille).
Vâscozitatea are o importanţă deosebită în utilizarea apei în anumite domenii (în special
în hidraulică, hidroenergetică). Formula de calcul:

η= [kg/s/m2].
Se poate observa din formulă, relaţia dintre η şi t apă.

2.4.2. Apa în stare solidă

Sub formă de gheaţă apa are, de asemenea, unele proprietăţi cu caracter de
particularitate, faţă de celelalte stări de agregare.
- cristalizează în sistem hexagonal;
- la presiune normală, are punctul de topire de 00C;
- masa specifică =0,917 gr/cm3;
- la limita de topire /îngheţare, căldura latentă = 79,55 kcal/kg;
- caldura specifică sub presiune constantă = 0,5 kcal/kg/grad;
- rezistenţa la rupere, prin încovoiere = 20 kg/cm2;
- rezistenţa la forfecare = 10 kg /cm2;
- prezintă plasticitate.
Formele solide ale apei din natura sunt diferite: gheaţă, firn, zăpadă, chiciură, brumă,
grindină, cristali de gheaţă etc.

2.4. 3. Apa în stare de vapori

La temperatura de 1000C (presiune normală = 760 mm Hg) apa trece în stare de
vapori, mărindu-şi volumul de 1651 ori. În stare de vapori apa reduce transparenţa aerului, iar
procesele naturale de evaporare se estompează.
Presiunea vaporilor creşte odată cu temperatura.

2.4.4 Câteva proprietăţi fizice particulare ale apei

Deşi este foarte răspândită în natură, apa prezintă câteva particularităţi, care o
deosebeşte de celelalte substanţe şi care adesea se prezintă ca nişte anomalii.
a. Densitatea apei
Variază în raport cu temperatura, în limite mai largi decât alte substanţe. Densitatea
maximă se întâlneşte la temperatura de 3,980C şi este de 0,9999 gr/cm3 (se consideră 1,00 ).
La temperaturi cuprinse între 40 şi 00 C, precum şi la temperaturi mai mari de 4 0 C,
densitatea apei scade progresiv. Există o diferenţă semnificativă între densitatea gheţii la 0 0
(0,9168 gr/cm3) şi densitatea apei la 00. În stare solidă, sub 00 C se stabilesc legături rigide, cu
structura hexagonală, lasând anumite spaţii libere, care fac ca gheaţa să plutească în apă. Cu
creşterea temperaturii legăturile se desfac, iar la 400 C, majoritatea sunt distruse. Structura
cristalină dispare. Acesta este al doilea punct de topire al apei (Gh.Brezeanu şi Al.Simion-
Gruiţă, 2002).
Densitatea apei variază şi în funcţie de conţinutul de săruri dizolvate: la salinitate 0 -
densitatea apei este 1,00, la salinitate de 10 mg/l, densitatea este de 1,008 gr/cm 3, iar la
concentraţia medie a apei de mare (35 0/00, densitatea este de 1,028 gr/cm3).
b. Căldura specifică, respectiv, cantitatea de caldură necesară pentru creşterea
temperaturii unui gram de apă cu 10C (exprimată în calorii) este foarte mare (1 cal/gr), fiind
depăşită numai de câteva substanţe: amoniac lichid (1,23), hidrogen lichid (3,4) şi litiu. La
celelalte substanţe căldura specifică se situează în jurul valorii de 0,2 cal/gr şi acest fapt
scoate în evidenţă o particularitate – anomalie a apei.
Căldura specifică mare, alături de coductibilitatea termică, de asemenea ridicată a apei
conferă hidrosferei rolul de conservare termică şi de reglator al climei.
c. Alte anomalii le reprezintă temperatura latentă de vaporizare şi
temperatura de topire a gheţei, care sunt mult mai mari decât la alte substanţe.
Datorită consumului foarte mare de căldură necesar pentru evaporarea lor, apele
ecosistemelor terestre nu se supraîncălzesc.Temperatura naturală a apei nu depăşeşte, de
regulă, 400C.
d.Temperatura de solidificare a apei este ridicată, fapt ce are o mare importanţă,
în special, pentru activitatea biologică, destul de activă la 0 0 C şi practic, inexistentă la
temperaturi foarte scăzute. Gheaţa care pluteşte deasupra apei reprezintă şi un bun izolator
termic. Sub gheaţă viaţa poate continua, în limite încă destul de largi.
e. Tensiunea superficială a apei este mare, fapt ce face ca picăturile de apă să aibă în
general forma rotundă.
f. Vâscozitatea mică a apei prezintă deplasarea uşoară a hidrobionţilor.
g. Apa este un solvent universal, datorită structurii sale moleculare. În general sunt mai
solubili compuşii care au în alcătuirea lor grupări puternic polarizate ca – OH; -COOH, NH 2; -
HSO3, care atrag moleculele de apă. Substanţa dizolvată nu se amestecă pur şi simplu cu
solventul, ci se stabilesc anumite corelaţii în funcţie de structura şi proprietăţile solvitului.

Proprietăţile chimice ale apei.

Valorificarea complexă a apei în numeroase domenii de activitate impune cunoaşterea
obligatorie a propretăţilor sale chimice, cu atât mai mult cu cât unele dintre direcţiile de
utilizare se referă la alimentarea populaţiei sau la mijloace terapeutice.
Pentru gospodărirea şi utilizarea resurselor de apă se aplică prevederile STAS, care
precizează limitele normale şi maxime în care sunt admise anumite concentraţii în apa
utilizată.
Monitorizarea stării de calitate a apei se face prin recoltarea probelor şi a analizării
acestora în laboratoare autorizate unde sunt determinaţi numeroşi indicatori chimici.

Principalii indicatori de calitate ai apei sunt:

a. Rezidiul fix (reziduu sec, reziduu uscat) reprezintă totalitatea substanţelor solide
minerale şi organice conţinute în apă. Se determină prin încălzirea apei la 105 0C (în etuvă)
timp de două ore, evaporarea acesteia şi cântărirea conţinutului solid. Se exprimă în mg/l.
Reziduul fix se asociază, de regulă, cu mineralizarea.
 Prin calcinarea reziduului sec la temperatura de 600 0 C se obţine reziduul la calcinare care
exprimăconţinutul de substanţe minerale dizolvate în apă. Diferenţa între reziduul la
evaporare şi reziduu la calcinare reprezintă conţinutul în substanţe organice dizolvate, numit
pierderea la calcinare.
În general, apele subterane sunt mai mineralizate decât cele superficiale. Când reziduul fix
al apelor subterane depăşeşte 1000 mg/l, se consideră a fi ape minerale.

b. Duritatea apei (Gradul hidrometric) Acest indicator este reprezentat prin conţinutul
de săruri de calciu şi magneziu aflate în soluţie şi se exprimă în grade de duritate. În practica
mondială se folosesc gradele germane, franceze sau engleze (la noi – gradele germane). Un
grad de duritate reprezintă 10 mg CaO sau 1,42 MgO la 1 litru de apă.
1 grad german = 17,9 grade franceze = 1,25 grade engleze.
În funcţie de duritate, apele naturale se clasifică în:
- ape foarte moi 00 - 40 (grade germane)
- ape moi 40 - 80 “
- ape semidure 8 - 12
0 0
“
- ape destul de dure 120 - 180 “
- ape dure 180 - 300 “
- ape foarte dure peste 300 .
În cazul apei potabile, duritatea nu trebuie sa depăşească 120.
Duritatea apei este de trei feluri: totală (conținutul total al sărurilor de calciu și
magneziu prezente în soluție), permanentă (cantitatea de săruri de calciu și magneziu care
se menține în apă și după fierbere timp de o jumătate de oră) şi temporară (diferenţa dintre
duritatea totală și cea permanentă, ce exprimă cantitatea sărurilor de calciu și magneziu care
dispare prin fierbere). Duritatea temporară este determinată de conţinutul de bicarbonaţi care,
prin fierbere, pierd bioxidul de carbon şi se precipită sub formă de carbonaţi insolubili care nu
mai reprezintă duritate .
Duritatea mare a apei are unele implicaţii negative: produce pietre la rinichi (la apa
potabilă), nu face clăbuci cu săpun (la curăţătorii şi spălătorii), se depune pe cazane şi
conducte (la instalaţii de răcire, conducte, cazane de aburi), împiedică fierberea unor alimente
(fasole). Apele dure nu sunt recomandate în unele ramuri industriale ( chimică, textilă, a
zahărului, a amidonului). Pentru reducerea durităţii apei se utilizează procedee de dedurizare.

c. Aciditatea apei este capacitatea unor substanţe din conţinut de a lega chimic o cantitate
echivalentă de baze tari.
Este dată de conţinutul de anioni, care pot fi echilibraţi cu ioni de hidrogen, sau cu cationi de
baze slabe. Aciditatea se exprimă prin pH, care reprezintă inversul concentraţiei ionilor de
hidrogen.
Determinarea pH se face cu pH – metrul sau cu substanţe indicatoare. În practică,
cunoaşterea pH este necesară pentru stabilirea măsurilor anticorozive (stabilirea dozelor de
neutralizanţi) sau pentru asigurarea parametrilor optimi pentru epurarea biologică şi pentru
supravegherea calităţii apelor naturale.
În funcţie de pH apele pot fi considerate acide (Ph< 7), neutre (pH = 7) sau alcaline
(Ph >7). Majoritatea apelor naturale au ph-ul cuprins între 6 şi 8,5. Concentraţia ionilor de
hidrogen se determină prin diverse metode: cu hârtia indicatoare, analize chimice, metoda
electrochimică (utilizând electrodul specific pentru pH).
Cunoaşterea valorii pH-ului (determinată cu indicatori colorimetrici, potenţiometre sau
în laborator) este necesară pentru aprecierea însuşirilor agresive şi corozive ale apei. Această
proprietate constituie, în acelaşi timp, un indicator de calitate a apei şi influenţează
desfăşurarea activităţii hidrobionţilor.
 c. Salinitatea reprezintă greutatea sărurilor dizolvate (în grame), obţinută dint-un kg
de apă în vacuum, la o temperatură de 480 0 C. Această proprietate caracterizează
îndeosebi apele marine şi este influenţată de echilibrul dintre ratele de intrare şi ieşire
a ionilor, de intensitatea evaporaţiei, de aportul de apă dulce. Valoarea salinităţii
apelor marine şi oceanice (la suprafaţă) este în medie 34-36‰, dar variază spaţial în
limite foarte largi (între 5‰ şi peste 300‰): 37‰ în Marea Sargaselor şi estul
Braziliei, 28-33,5 ‰ în Oceanul Arctic, 39‰ în estul Mării Mediterane, 17-18‰ în
Marea Neagră, 5-29‰ în Marea Baltică (5‰ în Golful Botnic şi 29‰ în extremitatea
vestică), 40‰ în Marea Roşie (N.Botnariuc, A.Vădineanu, 1982). În Marea Moartă,
la 50 m adâncime, salinitatea este de 288‰, iar la peste 150m adâncime creşte la
325‰. Salinitatea determină presiunea osmotică a apei, fapt ce condiţionează
existenţa şi răspândirea organismelor acvatice.

d. Conţinutul ionic

Unii ioni se întâlnesc în cantităţi mai mari, în conţinutul chimic al apelor naturale,
formând categoria constituenţilor ionici majori (ioni principali). Aceştia includ
cationii de calciu (Ca++), de magneziu (Mg++), de natriu (Na+), potasiu (K+) şi anionii
sulfat (SO4--), clor (Cl-) şi bicarbonic (HCO3) şi carbonic (CO3--). Ponderea lor este
diferită în funcție de tipul unităților acvatice.
În apele marine și oceanice, 88% din totalul sărurilor dizolvate sunt reprezentate de
cloruri, 10,8% de sulfați și 0,4% de carbonați (M. Papadopol, 1983). Variația
concentrației ionice este relativ redusă fiind influențată de intensitatea evaporației,
cantitatea de precipitații și circulația apei.
În apele continentale dulci, dominanți sunt carbonații (79,9% din totalul sărurilor dizolvate),
urmația de sulfați (13,2%) și cloruri (6,9%). Concentrația ionică este influențată de
variabilitatea condițiilor climatice și regimul hidrologic al apelor.
În apele naturale sunt prezente, în cantități reduse, substanțe biogene, elemente minore și
secundare și compuși organici.

Substanțele biogene au o mare importanță pentru desfășurarea proceselor vitale ale

hidrobionților și în cantități mari pot fi periculoase. Ele sunt reprezentate de compuși ai
azotului, ai fosforului, ai fierului și ai siliciului. Prezența în exces a compușilor azotului și
fosforului favorizează procesul de eutrofizare a apei, cel mai frecvent întâlnit fiind în apa
lacurilor, în special în perioada de vară.

Elementele minore și secundare dețin concentrații foarte reduse în conținutul ionic al apei.
Se remarcă ionii de mangan(Mn++), aluminiu (Al- - -), brom (Br), fluor (F-), iod (I-), bor (B+++),
litiu (Li+), stronțiu (Sr+).

Substanțele organice în apă includ aminoacizi, vitamine, lipide, glucide.

e. Agresivitatea este propietatea unor ape de a ataca chimic, cu caracter continuu,

materialele prin care circulă sau cu care vin în contact (cazane, conducte, betoane, instalaţii
etc).
Agresivitatea apei este dată de conţinutul de săruri, acizi, de circulaţia şi de
temperatura acesteia. În lipsa sărurilor, agresivitatea este reprezentată şi prin conţinutul de
gaze dizolvate (O2 , CO2).
 Odată cu dezvoltarea civilizaţiei (şi în special a industriei, agriculturii chimizate, a
aglomerărilor poluate etc.) majoritatea apelor au un conţinut chimic alterat de fenomenele de
poluare. Ca urmare, monitorizarea calităţii apei a devenit obligatorie atât pentru apele
naturale (pentru comparaţie) cât şi pentru cele poluate (pentru identificarea situaţiilor critice).
După cum am mai arătat, buletinele de analiză chimică evidenţiază conţinutul din apă a
numeroase substanţe mai mult sau mai puţin nocive.
În această gamă largă de elemente identificate în apă, se evidenţiază categorii de
indicatori care, fiecare în parte, îşi au importanţa lor.

Proprietăţile organoleptice, biologice şi bacteriologice ale apei

2.6.1. Proprietăţile organoleptice

Apele constituie un mediu foarte favorabil vieţii, iar bogăţia şi varietatea speciilor
depinde de caracteristicile corpurilor acvatice.
În general sunt deosebiri între apele curgătoare şi cele stătătoare sau subterane, în
ceea ce priveşte condiţiile de viaţă.
În apele curgătoare trăiesc anumite specii de plante şi animale adaptate la diferitele
condiţii de viteză, temperatură, conţinutul de oxigen, turbiditate etc.
În lungul unui râu există de asemenea, sectoare cu caracteristici deosebite (sector
montan, de podiş, de câmpie), deci condiţiile de viaţă sunt mai variate decât într-un lac. Din
cauza vitezei mai mari, multe organisme sunt adaptate la condiţiile de pe fundul albiilor
(bentonice) unde se pot fixa sau adăposti mai bine. Organismele planctonice rezistă mai greu
(sau deloc în râuri), dar ele se gasesc în număr mai mare în lacuri şi în ochiurile de apă din
mlaştini.Tot în lacuri, la adâncime mai mare, condiţiile de oxigenare a apei sunt mai precare,
apar şi gaze sulfuroase sau CO2, fapt ce permite dezvoltarea unor organisme adaptate .
Proprietăţile organoleptice ale apei reprezintă un ansanblu de condiţii de viaţă pe care
mediile acvatice le oferă organismelor vii şi care impun adaptarea acestora. Aceeaşi situaţie
este şi în mări şi oceane cu deosebire că aici (ca şi în lacurile foarte adânci) la adâncimi mai
mari de 200m, posibilităţile de viaţă se reduc foarte mult.Valurile şi curenţii marini introduc
mari variaţii în caracteristicile organoleptice ale apei.

2.6.2. Proprietăţile biologice şi bacteriologice.

Din punct de vedere igienic caracteristicile de calitate ale apelor se determină prin
analize biologice şi bacteorologice.

Analiza biologică stabileşte componenţa calitativă şi cantitativă a populaţiei din apă şi

identifică posibile impurificări şi intensitatea acestora.
În funcție de rolul lor în indicarea calității apei se disting specii: polisaprobe
(specifice apelor foarte puternic impurificate), α- mezosaprobe (întâlnite în apele puternic
impurificate); β-mezosaprobe ( în apele moderat impurificate) și oligosaprobe (care trăiesc
în apele curate) (P.Trofin, 1972).

Analiza bacteriologică urmăreste existenţa bacteriilor din apă. Ea se realizează pentru

stabilirea stării igienice a apei, a gradului de infectare bacteriană cu germeni patogeni, virusuri
patogene, germeni de paraziți. Principalele grupe de bacterii sunt:
- bacterii coliforme provenite din ape uzate de canalizare şi din sol;
 - bacterii patogene, care provoacă boli hidrice ca: febra tifoida, dizenteria etc.
- bacterii saprofite care fac parte din microflora normală a apei şi nu produc
îmbolnăviri.

1. Apa grea
Uneori în natură se găseşte şi apă cu greutate moleculară mai mare de 18, numită apă
grea. Apa grea, are greutatea moleculară 20, datorită faptului că izotopul greu al hidrogenului,
numit deuteriu are masa de 2,0147 şi prin combinare cu oxigenul conduce la o masă
moleculară mai mare.
Apa grea are o răspândire redusă în natură. Se găseşte, în cantităţi foarte mici în
lichidele apoase ale ţesuturilor vegetale şi animale, în apa de cristalizare, ploaie, în cea
rezultată din topirea gheţii şi în apa de mare. Proporţia în care apa grea se găseşte în natură,
comparativ cu celelalte forme de apă, este 1: 6000, iar proprietăţile ei fizico- chimice diferă
puţin de cele ale apei normale: formula D2O, în loc de H2O, densitatea 1,107 în loc de 1,00,
densitatea maximă la temperatura de 11 0C în loc de 4 0C, punct de topire 3,82 0C, în loc de
0 0C, punct de fierbere 101,42 0C, în loc de 100 0C, greutatea atomică 2,017 în loc de 1,00,
greutatea moleculară 20, în loc de 18, constantă dielectrică 81,5, în loc de 80,75.

2. Apa plată
Încă nu este pe deplin lămurit termenul de apă plată, dar de un timp, aceasta este tot
mai des utilizat. Uneori apa izvoarelor conţine, după caz, gaze din aer, substanţe solide,
suspensii solide etc. Cel mai frecvent conţine bicarbonat de calciu, care dă apei duritate.
Pe de altă parte, între apele de suprafaţă, cele subterane şi vaporii de apă din
atmosferă, există legături permanente de interdependenţă, mai slabe sau mai strânse.
Toate aceste elemente conduc uneori la situaţii de mineralizare a apei în anumite
condiţii şi atunci se poate vorbi despre apa plată ca fiind o apă minerală naturală
necarbogazoasă, care la emergenţă şi după condiţionare (conform art. 7 din norme) nu
conţine bioxid de carbon în proporţie superioară cantităţii necesare pentru menţinerea în
stare dizolvată a sărurilor hidrogencarbonatate din compoziţia lor, dar nu mai mult de
250 mg/l. (Cf. Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 495/23.08.2001).Apa plată este
deci o apă minerală naturală, fără exces de CO2 .

Partea a II-a. NOŢIUNI DE HIDROGEOLOGIE

Cap. 3. APELE SUBTERANE

1. Originea apelor subterane
După cum am mai menţionat, hidrosfera reprezintă un inveliş cvasicontinuu al
globului terestru. Apa care se infiltrează în roci formează rezerve, structuri sau zăcăminte de
apă subterană. Particularităţile lor de formare şi de regim sunt studiate de o fostă ramură a
Hidrologiei – devenită ulterior o ştiinţă independentă – Hidrogeologia.
 Este evident că acumularea unor rezerve de apă în roci presupune ca în interiorul
acestora să existe anumite condiţii favorabile. Cu alte cuvinte rocile prezintă anumite
caracteristici care permit ca apa să circule şi să se înmagazineze în interiorul lor.
Apele subterane provin din surse diferite: prin infiltraţia precipitaţiilor (ape vadoase),
din condensarea subterană a vaporilor proveniţi prin răcirea şi degazeificarea magmelor (ape
juvenile sau magmatice), prin intermediul meteoriţilor care cad pe pământ (ape cosmice), sau
prin formarea unor zăcaminte petrolifere cu cedare de apă (apele de zăcamânt, veterice sau
fosile). Apele de zăcamânt se formează prin descompunerea substanţelor organice din rocile
biogene (organogene); ape formate în sedimentele recente saturate cu apă în proporție de 90%
(ape de sedimentație singenetice); ape ce s-au acumulat în porii rocilor după ce acestea s-au
consolidat (ape de sedimentație epigenetice).
Apele vadoase se formează din infiltrarea apelor provenite din ploi și zăpezi, din apele
de suprafață, precum și din condensarea vaporilor aflați la suprafața terestră. Prin porii și
fisurile rocilor apa se infiltrează. O dată ajunse la stratul impermeabil ele încep să formeze
straturile acvifere freatice sau straturile acvifere captive. Nivelul piezometric al straturilor
acvifere variază în funcție de contribuția surselor de alimentare.
Apele juvenile sau magmatice provin din procesul de condensare a vaporilor
subterani rezultați din degazeificarea magmelor. Aceste categorii de ape au temperaturi
ridicate și un bogat conținut de săruri și gaze (CO2, H2S).
Apele de zăcământ ( ape de sedimentație, veterice sau fosile), sunt legate de
zăcămintele petroliere și sunt de origine marină. Acumularea acestora s-a făcut în perioada
proceselor de sedimentație. Ele sunt lipsite de circulație. Se împart în ape de sedimentație
singenetice și ape de sedimentație epigenetice.
Apele cosmice se găsesc în conținutul meteoriților care ajung pe pământ în stare
nedezintegrată. Cantitatea de apă conținută de moleculele mineralelor este extrem de redusă.

2. Izvoare
Dacă stratele acvifere sunt deschise, prin eroziune sau prin fenomene tectonice, la
locul de contact apa iese „la zi” sub formă de izvor. Acest termen este atât de comun încât,
prin el se înţelege practic numai apa de băut, ceea ce nu corespunde întru totul realităţii. Din
această cauză s-au propus şi alte denumiri cu o destinaţie specifică.
- emergenţă, pentru apele dulci (nu şi potabile) care apar în mod natural la suprafaţa
terenului;
- resurgenţă, pentru apele care ies din carst. Se consideră că este de fapt o reîntoarcere
a lor „la zi”, după pătrunderea şi circulaţia în masivele calcaroase prin caverne,
canale, grote;
- exurgenţă, pentru apele care pătrund în carst prin fisuri, se acumulează în adâncime
şi apar la zi pe linii de falie sau grote;

Clasificarea izvoarelor
După zona de provenienţă din stratul acvifer:
a) Izvoare din zona de aeraţie: debite mici, temporare, temperatura variabilă,
nepotabile (mulţi agenţi patogeni din sol);
b) Izvoare din strate acvifere freatice. Acestea sunt de obicei descendente şi au o
răpândire mare. Ele apar prin eroziunea depozitelor superficiale (izvoare de eroziune sau de
depresiune) singulare sau în linii de izvoare, sau la contactul a doua formatiuni geologice cu
permeabilităţi diferite (izvoare de contact). La rândul lor, izvoarele de contact pot fi:
- izvoare de revărsare: în caz de accidente structurale;
- izvoare de preaplin: în structuri sinclinale, apa curge invers;
 - izvoare de debordare: apa curge în sensul inclinarii stratelor şi apare la accidente
structurale;
c) Izvoare din strate acvifere de adâncime. Se întâlnesc mai rar, au debit constant
şi regim termic uniform. Tipuri:
- izvoare arteziene: pe linii de falie, strate monoclinale şi sinclinale. Au debit constant;
- izvoare descendente: în sinclinale, de pe flancul mai înalt pe cel jos;
1.

-
-
-
-
-
 -
-
-
-

-
-

2.

a.
 b.

-
-

-
-

-
-
-
-

3.
4.

6.1.

6.2.
6.3.

6.4.

-
-
-
-
-
-
 -
-
-
-
-

6.5.

-
-
-
-
-
-
 -
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-

a.
b.

1.

2.

3.
-
-

-
-
-
4.

a.
-
-

-
-
-
-
-
-
-
-
-
b.
-
c.
-
-
d.
-
-
-

a.Vale în chei b.Vale în canion c.Vale simetrică

(roci calcaroase) (în roci orizontale
cu durităţi diferite)

d.Vale asimetrică e.Vale subsecventă e.Vale glaciară

(asimetrică)
Figura nr. 8.2 Tipuri de văi
 5.

1.

1 5
2 1-
2-
3 3-
4-
5-
4

2.

3.

-
-
-

6.

-
 -

7.

Nivel maxim
Nivel mediu
A N.A. (la data ridicării) B