CERCETĂRI HIDROBIOLOGICE ASUPRA RÂULUI

TELEORMAN-STUDIU PLANCTONIC

Capitolul I.

Notiuni generale despre râuri

Persoana care a stabilit pentru prima dată formula chimică a apei a fost
Lavoisier. Aceastea este foarte simplă, iar datorită așezării moleculelor de oxigen
și hidrogen, sarcinile negative nu se vor amesteca cu cele pozitive: H2
0
(H-O-H).

Datorită compoziției sale chimice, apa se poate afla în trei stări de agregare:
lichidă, solidă și gazoasă. Modificarea dintr-o formă într-alta se realizează la
anumite temperaturi ( 0o îngheață, iar la 100o fierbe).

Principalele caracterisici ale ei sunt: creșterea volumului de înghețare,

densitatea (0,9999 g/ml) la + 3,98o C, temperatura de încălzire foarte mare,
capacitate de dizolvare rapidă, constanta electrică mare și forța ionizantă
accentuată, calitatea de a se combina, însușiri oxidante, capacitatea de
conductibiliate foarte crescută. Alături de toate aceste trăsături, mai există și
proprietățile mecanice, electrice, magnetice.

Valoarea maximă a densității apei se întâlnește la temperatura la 3.98

o C
fiind de 1,0g/ml. Aceasta se micșorează și la temperaturi mici cuprinse între

0−4
o C, dar și mai mari de 4
o C.

Tabelul numărul 1: Schimbarea densității apei (g/m) în funcție de

compoziția în săruri
 Salinitate 0% Densitate (la 4
o C)
0 1,00000
1 1,00085
2 1,00169
3 1,00251
10 1,00818
35 (medie, apă de mare) 1,02822

Una dintre trăsăturile importante ale apei naturale este aceea de a dizolva
anumite elemente, precum gazele și substanțele organice. Pe lângă hidrogen și
oxigen, ea mai conține și alte elemente. În alcătuirea chimică a ei intră: nutrienți
( N O3 , COD, PO3−¿ ¿ , N H + ¿ ), ioni majori (Cl, M g2+¿¿ , S O2−¿ ¿ , H C O− ¿ , CO2−¿ ¿ ,
3 4 4 3 3
C a 2+¿¿ ) și

oligoelemente (As, Cd, Fe, Cu, Mn, Al).

Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură care se măsoară în

calorii având rolul de a mări cu 1
0 C temperatura unui gram dintr-o anumită
substanță. Căldura specifică apei este ridicată (1cal/g), fiind întrecută doar
valorile anumitor substanțe: litiu, hidrogen lichid (3,4) și amoniac lichid (1,23).
Această trăsătură combinată cu conductibilitatea termică ridicată condiționează
rezerva mare de căldură a hidrosferei, în comparație cu cea a litosferei și în
special cu cea a atmosferei care sunt mai scăzute.

Temperatura latentă de vaporizare și de topire a gheții sunt două

neregularități ale apei. Cele două tipuri de temperaturi sunt mai accentuate decât
la alte substanțe.

Temperatura de solidificare a apei este mai mare decât alți compuși

asemănători. La 0
0 C nu pot avea loc procese care, la alte temperaturi, nu se pot
realiza.
 Mărirea volumului apei înainte de solidificare este influențată de
combinarea moleculelor de apă. Având o greutate mai scăzută, gheața,
plutetește deasupra apei fiind un bun izolator termic în cazul ecosistemelor
acvatice.

Vâscozitatea este o trăsătură fizică specifică fluidelor de a opune

rezistență mișcării unor pături adiacente. Este invers proporțională cu
temperatura. Deoarece vâscozitatea apei este mai mică decât în situația altor
lichide, hidrobionții se pot deplasa mult mai ușor.

Apa-solvent universal. Calitatea de solvent a apei poate fi stabilită prin

modul de alcătuire a moleculelor. De obicei, sunt solubili în apă doar compușii
care au în structura lor grupări polarizate, precum: OH, S O3
H
, COOH, N H2 ,

acestea având rolul de a atrage moleculele de apă. Substanța solvită nu se

amestecă cu solventul, ci între ele sunt determinate anumite relații, care depind
de însușirile și structura solvitului.

Tensiunea superficială a apei este mai mare decât a oricărui alt lichid,
excepție făcând mercurul. Aceasta poate fi redusă atât prin adăugarea anumitor
compuși, dar și prin mărirrea temperaturii și a salinității. Conexiunea stabilită
între aer și apă este un habitat important pentru o multitudine de organisme
(neustonul) care supravețuiesc la nivelul acestei membrane superficiale.

Cel mai important moment care a avut un mare impact asupra cunoașterii
apelor din România a fost perioada contemporană, în care s-au realizat anumite
cercetări metodice. Acestea au fost elaborate din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea când au fost întâmpinate dificultăți legate de navigarea pe Dunăre,
precum și de utilizarea unor râuri interioare pentru navigație și în agricultură.

Lucrările care au făcut referire la apele râurilor din România aparțin

secolului al V-lea și care au fost scrise de Herodot, Erostene, Pliniu cel Bătrân,
Claudius, Pompeius Mela, Strabon, Herodot.
 Un rezumat al acelor informații arată că documentele respective au făcut
precizări referitoare la anumite râuri a căror denumire poate fi regăsită în cele din
prezent: Perato-Pyretus (Prut), Ordessos-Argessis (Argeș), Tibisis-Tibisum
(Timiș), Arasus-Hierassus (Siret), Crisus-Crisus (Crișul Negru), Maris-Marisos
la Herodot și Marisia la Strabon (Mureș), Naparis (Ialomița), Rhabon (Jiu),
Alutus-Aluta (Olt).1

Lucrarea lui Claudius Ptolemaeus a rămas una dintre cele mai importante
opere până la vremea renașterii. Plecând de la ideile specificate în documentul
respectiv, C. Brătianu a realizat în anul 1924 harta râului Dunărea.

În țara noastră, gradul în care râurile sunt cunoscute a crescut din ce în ce

mai mult de-a lungul timpului, ținând seama de împrejurările social-economice,
care au avut un rol major în înțelegerea utilizării apelor și lupta împotriva
efectelor lor nocive.

Dezvoltarea necesităților și modurile de existență au condus la cunoașterea

a acestor ape. Râurile din România reprezintă rezultatul unei clime temperat
continentale de diverse nuanțe care caracterizează munții Carpați și zonele aflate
în apropiere.

Evidențierea acestor proprietăți de relief, vegetație, climă, sol formează un

întreg în scurgerea râurilor pe teritoriul țării noastre, fiind folositoare pentru
modul în care sunt explicate acțiunile care se petrec pe aceste râuri, precum și
pentru încheierea modalităților prin care se realizează cercetarea râurilor. 2

Cele 4.000 de râuri care se află pe suprafața României, au o întindere mai

mare de 10 k m2 , având o lungime de peste 60.000 km
2 .

Pe suprafața de uscat care acoperă teritoriul țării, se întâlnesc diferite ape

curgătoare care se împart în diferite grupe în funcție de caracterul și mărimea lor:
ape de șiroaie, torenți, pâraie, râuri și fluvii.
1 Ion Pișota, Iuliu Buta, Hidrologie, Editura Didactica si Pedagogica, București, p. 78

2 Apollov B.A., Studierea râurilor, Izolatelstvo Moskovskogo Universiteta, p. 100

 Apa rezultată din precipitații care cade pe suprafața uscată, în apropierea
pantelor, aflată în strânsă legătură cu forța gravitațională; o parte din aceasta are
un curs care pornește din zonele cu altitudini mai înalte spre cele cu înălțimi mai
joase, din care rezultă apele curgătoare.

Una dintre cele mai răspândite clase de ape curgătoare este reprezentată de
râu. Acesta este o apă curgătoare naturală, permanentă, ce se întinde pe suprafața
văilor prin care se scurge datorită suprafeței înclinate a pantei, care se varsă în
diferite unități hidrografice, precum: fluvii, mlaștini, lacuri, mări oceane, sau care
se pierd în suprafețe nisipoase. Există situaţii când un râu poate lua naştere din
lacuri, mlaștini.

Cursul unui râu poate fi alcătuit din trei părți:

a) Cursul superior-este prezent în sfera izvoarelor și se caracterizează prin

torențialitate. Prezintă o viteză mai mare care se datorează pantelor aflate la o
anumită altitudine, debitul crește treptat, dinspre partea de amonte spre cea de
aval, viteză stabilită de afluenți. Prin această activitate a râului, au loc forme de
erodări puternice, iar materialele care trec prin acest proces sunt spre aval de
către curentul puternic. În cele mai multe cazuri, cursul respectiv are un profil
longitudinal, stabilind praguri, cascade și marnite. De regulă, este prezent în
zonele de munte sau de deal având un curs cu forma văii într-un V închis.

b) Cursul mijlociu se află în aval față de cursul superior și se caracterizează prin

pante mai domoale, lucru care conduce la o viteză mai scăzută. În timpul
acestei deplasări, este întâlnită forma literei V, dar mai deschisă. Prin
reducerea suprafeței pantei, eroziunea și transportul scad, iar acest lucru
conduce la creșterea sedimentării. Modificările direcției de scurgere sunt
datorate eroziunii pronunțate pe partea orizontal.

c) Cursul inferior se află în zona de câmpie sau în zona dealurilor joase,

caracterizându-se prin pante domoale, prezintă o viteză de scurgere scăzută:
este
pronunțată eroziunea pe partea orizontală, fiind astfel remarcată sedimentarea
aluviunilor. Cu toate acestea, există posibilitatea ca la un râu să fie remarcate
toate cele trei variante în aceeași unitate de relief (munți, podiș, deal, câmpie),
iar în acest caz, trăsăturile specifice celor trei cadre să nu mai fie atât de
accentuate.

Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare

Pe suprafața României, din punct de vedere al tectonicii, litologiei și

cauzelor fizico-geografiei, există anumite grupe de rețele hidrografice.

Rețeaua dendritică are în alcătuirea sa mai multe sisteme hidrografice, în

special pe zonele plane sau care prezintă un unghi de inclinație mai scăzut, pe
conurile de dejecție sau în piemonturi (ca exemplu, putem aminti Caraș, Jiu,
Vedea, Neajlov și Bîrlad).

Rețeaua rectangulară care are o reunire cuprinsă între 65 și 90o , fiind

caracteristică râurilor Hideg, Riu Mare, Bistra, Lutru, Bistrița cu afluenții
Neagra, Bistricioara, Bicaz.

Rețeaua radiară este specifică zonelor vulcanice (Pietrosul din Căliman,

Hargita) și domurilor din Depresiunea Transilvaniei (Sărmășel, Saroș).

În „Atlasul cadastrului apelor din R.P.România” din anul 1944 s-au

realizat anumite cercetări care au ajuns la o anumită concluzie și anume: între
numărul râurilor și mărime există o legătură invers proporțională: odată cu
lungimea cursurilor se mărește numărul lor(90% dintre cursuri prezintă lungimi
mai mici de 50 de km, 2 % au o lungime cuprinsă între 50-100 km, 1 % este
stabilită între 100-500 km, iar procentul de 0,1 este reprezentat de patru cursuri-
Siret, Prut, Olt și Mureș).

Cele mai mari lungimi ale unor râuri de interior sunt prezente la:
Mureș(768 km), Oltul (737 km), Prutul (716 km)m Siretul (596 km),
Ialomița(410 km), Someșul (388km).
 Vărsarea râurilor

Gura de vărsare reprezintă locul unde râul își varsă apele într-o unitate
acvatică diferită (râu, fluviu, mare sau ocean). În cele mai multe dintre cazuri,
locul în care se varsă un râu este mult mai bine stabilit decât acela în care se varsă
un izvor. În ceea ce privește râurile, există mai multe tipuri de vărsare:

a) Apa râului care nu ajunge la recipientul colector din cauza faptului că

este eliminată prin evaporare sau pătrundere în sol, fără a dispunde de o
gaură de vărsare. În această situație, extremitatea din aval poartă
denumirea de „capăt orb”, iar râul este numit „râu orb”, însă aceste
exemple sunt observate în zonele deșertice.

b) În situația vărsării unui râu în alt râu, acest proces poartă denumirea de
confluență. Apă râului care se varsă are denumirea de afluent, iar râul
care o primește este numit curs principal, colector sau recipient.

c) De obicei, înainte de vărsarea lor în mare sau într-un lac, râurile

formează o grupare care poartă de denumirea de „delta”, denumire
stabilită de forma sa care seamănă cu litera grecească ∆ (delta). Există
mai multe tipuri de deltă:

-Delta răsfirată, care prinde formă în mările închise unde nu există curenți litorali
și se află pe un teritoriu vast

-Delta digitală, care se formează în mări închise unde curenții litorali sunt slabi,
dezvoltându-se digitiform

-Delta unghiulară este asemănătoare cu delta digitală, care se caracterizează

printr-o mișcare de înaintare unghiulară a părții centrale, care se realizează prin
scurgerea apei prin brațul central. Apa care poate oferi un exemplu pentru această
formă de delta este cea a Tibrului.
-Delta barată, ia naștere prin strângerea unor golfuri de către cordoanele litorale:
fluviile se adună în vechile golfuri, formând astfel delte de tipul Nilului sau
Padului.

Lungimea râului

Este constituită de distanța care se stabilește între izvor și vărsare și care

se măsoară în lungul cursului. Operațiile de măsurare și kilometrare se pot realiza
atât pe hartă, cât și pe teren. Măsurarea pe teren se stabilește de la vărsare spre
izvor, reprezentând un punct reper sau kilometrul 0, intersecția care are loc între
linia țărmului cu linia talvegului râului sau talvegului principal cu linia cursului
secundar.

A doua modalitate de a măsura un râu este pe hartă. Aceasta se stabilește

cu ajutorul compasului cu deschideri egale, pentru a preveni o eroare, plecând de
la vărsare către izvor și invers, iar fiecare măsurare se realizează cu altă
deschidere de compas. În cazul în care se dorește aflarea lungimii totale a râului,
trebuie ca lungimea determinată să fie multiplicată cu coeficientul de simuzitate.

Văile râurilor și geneza lor

Văile râurilor sunt forme negative de relief aflate pe suprafața

solului, având o lungime mică și o formă alungită, iar mărimile lor fiind diverse.
Modul în care au apărut se află în strânsă conexiune cu parametrii fizico-
geografici: regimul climatic, litologia, învelișul vegetal, structura geologică,
mișcările neotectonice.

În alcătuirea văilor, principalele roluri sunt jucate de gravitație și precipitații, în

același timp sunt stabilite mai multe procese: șiroirea ca primă etapă a curgerii
liniare și a doua este reprezentată de curgerea torențială. În afară de aceşti
factori, mai sunt prezenţi și alte elemente, precum: caracteristicile geologice
(procese tehtonice, carstice, vulcanice) și factorii subaerieni (ghețarii,
vânturile).
 Elementele în profil transversal. Unul din elementele specifice este
reprezentat de albie care constituie linia cea mai joasă sau suprafața patului văii
în care apa râurior se află în mod permanent sau temporar. Există două tipuri de
albie:

-Albia minoră sau principală este specifică porțiunii acoperite tot timpul, fiind
împărțită în aluviuni și în unele situații, în roca parentală.

-Albia majoră este suprafața acoperită cu apă doar în perioada viiturilor, purtând
denumirea de luncă. La râurile din zona montană sau cele întâlnite în chei,
acesta nu trebuie să fie prezentă în mod obligatoriu.

Proporțiile albiei minore variază de la un râu la celălalt. De exemplu,

râurile mici pot avea o adâncime cuprinsă între 0,5-2 m, iar albiile mari între
4-5m. În cazul fluviilor, diferența este mult mai mare, putând varia de la câțiva
metri pană la valori cuprinse între 90-100m. Pentru a înțelege aceste valori,
putem oferi drept exemplu dimensiunea albiei minore a fluviului Amazon care
este de 92 m.

Porțiunea transversală a albiei majore a râului de dimensiune mare,

prezintă trei suprafețe cu trăsături proprii:

-Prima zonă este înălțată și accidental, aflată în apropierea albiei minore, fiind
mai ridicată decât aceasta cu 1-2m. Fenomenele de aluviuni și viiturile produc
efectul de ridicare a acestei zone față de albia minoră.

-Cea de-a doua zonă este mai joasă și netedă, purtând denumirea de luncă
central

-Ultima zonă, este cea mai joasă, care prezintă o configurație a unei cavități
alungite și șerpuite, având urmele unor albii minore, fiind denumită luncă
preterasă.

Curenții din apa râurilor

 În momentul arcuirii râurilor se remarcă o adâncitură a albiei aproape de
malul concav și alcătuirea unei suprafețe de nisip aflată în partea opusă. Prin
acest procedeu se realizează constituirea unor curenți interiori complecși: un
curent de suprafață având forma unei pene care coboară spre talveg și un al
doilea curent de fund, care prezintă o formă de evantai care nu respectă direcția
convergentă a curentului de la talveg către maluri.

Materialul care a suferit anumite erodări din cauza curenutului de fund,

din albie și din malul concav, este acumulat în partea mai puțin adâncă a
depunerii de nisip.

Curentul de suprafață a luat naștere datorită vitezei mari a apei care

atrage după el apa de la margini, formând la ieșire o coamă aflată la înălțime mai
mare față de restul secțiunii; în același timp, acesta este responsabil pentru
alcătuirea unor curenți circulari care se deplasează în două circuite întâlnindu-se
spre suprafață și despărțindu-se în adânc.

Curenții circulari se apropie de-a lungul suprafeței râului având forma

unor curenți elicoidali. A.L.Losievski a realizat diferite cercetări obținând
anumite concluzii referitoare la formarea curenților circulari și la împrejurările
prin care se constituie, precum și stabilirea conexiunii care este între adâncimea
și lățimea cursului de apă, formând patru categorii de curenți inferiori.
 Bazinul hidrografic

Bazinul hidrografic reprezintă porțiunea din a cărui suprafață un râu ori un

sistem hidrografic își procură resurele de apă. Dimensiunea unui bazin este
îngrădită de o linie de separație care poartă denumirea de cumpăna apelor.
Aceasta străbate secţunile cele mai înalte aflate între cele două bazine situate în
apropriere unul de celălalt (culmi de dealuri, culmi de munți etc.) și care coboară
spre suprafața de vărsare, unde se termină.

Există o multitudine de bazine hidrografice la care linia de separare nu

este identică cu linia marilor altitudini, iar drept exemplu putem oferi cumpăna de
ape dintre Bistrița moldovenească și Mureșul superior. În cele mai multe cazuri,
cumpăna apelor este valorificată în zonele înalte ale reliefului, putând fi
observate cu ușurință, în contradicție cu zonele joase unde se remarcă mai greu.

Suprafața care ajută la alimentarea cursului de apă, ca de exemplu un lac

sau o mare, include două cumpene de apă: prima care este superficială prin
intermediul căreia se stabilește bazinul hidrografic și a doua care este subterană
fiind specifică bazinului hidrografic subteran. Cele două cumpene se aseamănă în
anumite situații. Acțiunea de deplasare a cumpenei apelor se află în strânsă
legătură cu elementele geologice sau endogene, precum și cu activitatea factorilor
exogeni. Studiile arată că lanțurile muntoase au fost afectate de puterea râurilor
care curg în cantități mari, iar în acest caz, eroziunea are un rezultat pronunțat.
Apele colectate ale râului se pot deplasa în două direcţii, proces care poartă
denumirea de difluenţă, până în momentul în care se formează o cumpănă nouă
între cele două ape.

Există cinci tipuri de bazine ale râurilor:

Tipul I-este format din bazinele hidrografice dezvoltate în cursul mijlociu:
Crișul Negru, Trotușul, Someșul

Tipul II-cuprinde bazinele hidrografice din cursul superior: Jiu, Ialomița, Timiș,
Buzău

Tipul III-este reprezentat de bazinele hidrografice ale cursului inferior: Argeș,

Someșul Mic

Tipul IV-include bazinele hidrografice acumulate uniform, aproape pe întreaga

lungime: Crișul Alb, Bega, Vedea, Arieș

Tipul V-are în alcătuirea lui bazinele hidrografice care devin înguste în partea de
mijloc: Târnava Mare, Oltul

Măsurarea și calcularea vitezei apelor râurilor

Procesul de măsurare a vitezei cu care apa de scurgere nu este util doar

pentru cunoașterea debitului, ci și pentru observarea direcției curenților,
reprezentând elemente importante pentru găsirea soluțiilor unor probleme
apărute în hidrologie. Viteza cu care apa unui râu se deplasează, în practica
hidrologică, este calculată prin folosirea unor instrumente, care se împart în
cinci clase: floturi sau plutitori; tahimetre-batometre; dinamometre; tuburi
hidrometrice și moriști hidrometrice.

Debitul râurilor

În albia râului, apa se află în mișcare, proces realizat de panta

longitudinală a albiei care stabilește și sensul în care aceasta se deplasează. În
situația în care albia nu ar avea o pantă longitudinală, apa s-ar afla într-o poziție
fixă, precum bălțile. Debitul râului reprezintă cantitatea de apă care parcurge
porțiunea activă pentru o secundă, calculându-se în m/sec.3

Debitul mediu annual al râului sau fluviului este raportul dintre debitul
stabilit într-un anumit moment și volmul anual. Conform măsurătorilor există
3 Pastia D., Debitul cursurilor de apă, București, 1943, p. 80
valori minime, maxime și medii ale gradelor și cantității circulației râurilor și
fluviilor. Având în vedere ritmul regimului fluviului stablit de climă, pot fi
grupate mai multe faze ale regimului hidrologic în funcție de intervalul în care
debitul și nivelul ajung la dimensiuni mari și durate în care râul prezintă o
înălțime mică.

Condiții fizico-geografice ale formării scurgerii apei

Răurile din România reprezintă rezultatul climei temperat-continentale

prin care se caracterizează Munții Carpați și locurile din jurul lor. În procesul de
scurgere al apei sunt mai multe elemente care ajută la realizarea acestuia: relief,
sol, geologie, vegetație, climă; de asemenea ajută la cunoașterea râurilor.

Particularități geomorfologice și hidrologice ale apelor curgătoare

Pentru a realiza o caractereizare a ecosistemului fluviatil în ceea ce

privește hidrologia și geomorfologia, trebuie avut în vedere legătura care se
stabilește între domeniul suprafeței terestre și cea acvatică. În acest caz, râul sau
fluviul și rețeaua lor higrografică fac parte din bazinul versant.

Bazinul versant reprezintă zona geografică delimitată care nu se află într-o

legătură cu alte bazine, fiind despărțite printr-o linie specifică apelor având
denumirea de cumpăna apelor. Fiecare râu dispune de propriul său versant care
face parte din bazinul unui fluviu, în care sunt cuprinse toate bazinele
afluenților organizate conform dimensiunii lor.

Totalitatea pâraielor și râurilor care alcătuiesc cursul fundamental

reprezintă rețeaua hidrografică. Aceasta este definită ca fiind „ansamblul
arterelor privite sub aspect morfologic prin care se produce scugerea lichidă
organizată, începând cu orașele și încheind cu văile mari, indiferent dacă
scurgerea este temporară sau permanentă se numește rețea hidrografică.”
(Gâștescu, 1998).
 Coeficientul de scurgere. Un alt aspect important al sistemului hidrologic
este reprezentat de coeficientul de scurgere; fiind conexiunea dintre înălțimea
coastei și volumul de apă din timpul unei averse. De asemena, este influențat
de gradul de saturație în apă a pământului. În acest caz, în timpul ploilor
puternice, când solul este plin cu apă se va forma un alt coeficient de scurgere.

În zonele în care terenul este lipsit de vegetație sau este cultivat o anumită
perioadă de timp, scurgerea este mult mai rapidă lăsând urme de eroziune în
comparație cu surprafața care prezintă multă vegetație deoarece acțiunea de
șiroire este mult mai anevoioasă.

Carateristicile biocenozelor din apele curgătoare

Diferența primordială stabilită între apele curgătoare și cele stagnate ale

lacurilor și bălților, între comnunitățile de plante și animale reofile, precum și
cele stagnofile, este reprezentată de curent, viteza cu care apa se deplasează.
Acest element produce un impact direct asupra structurii și funcționalității
coloniilor de organisme. În cadrul elementelor fizico-chimice atribuite râului,
organismele se a daptează în primul rând la direcția și viteza curentului. Pentru
a evita strivirea corpului de puterea curentului, animalele si-au îmbunătățit
capacitatea de fixare, sau, în cazul peștilor, modalitatea de a înota împotriva
curentului puternic.

Zonarea ecologică a râurilor

Gradientul trăsăturilor unui râu stabilește caracteristicile ecologice care

sunt succesive și între care există diferențe de la un domeniu la altul, pornind de
la izvoare către vărsare.

În apele curgătoare sunt două suprafețe mari între care sunt anumite
diferențe privind condițiile de viață: una cu debite mici și care prezintă un curent
puternic întâlnită în zona montană, iar a doua are debite mari specifică zonei
colinare și de câmpie, unde curentul nu este atât de puternic. Substratul, care
formează albia primei suprafețe, nu prezintă mâl și este alcătuit din roci dure,
iar cel de-al doilea teren, substratul bentonic are în componența sa nisip și mâl.
Aceste suprafețe sunt constituite din biocenoze, comunități de plante și de
animale.

Prima zonă de biocenoze cuprinde hidrobionți sesili stabiliți pe substrat,

pe când animelele sunt endobentonice, însă în masa apei se constituie suprafață
plactonică de sine stătătoare.

Structura biocenozelor ecosistemelor reofile

Pe terenul montan-rhitronul-se află specii criofile, strict reobionte,

puternic polioxifile care sunt adaptate la viața de curent puternic. Procentul
grupelor de nevertebrate aflate în constituirea biocenozelor, conform stilulului
de hrănire, este de 55% detritivori (consumatori ai biodermei de pe pietre), în
alcătuirea cărora intră speciile de amfipode și efemere.

Cea mai importantă biocenoză care face parte din acest domeniu este cea
bentonică. Pe suprafața pietrelor din adâncul râului prinde viață un strat de alge
și bacterii care alcătuiesc cea mai întâlnită sursă de hrană pentru nevertebrate,
consumatori de ordinul 1.

Populațiile de bacterii au ca trăsătură importantă densitatea numerică ce

poate fi stabilită de la sute până la mii de celule/ml apă. Din cauza temperaturii
scăzute înregistrate în acest spațiu, populațiile de bacterii sunt de tip criofil, a
căror temperatură optimă de dezvoltare este cuprinsă între -5 și +20 grade.
Luând în considerare modul de hrănire, cele mai răspândite sunt grupele
bacteriene oligotrofe, care supraviețuiesc și de maturizează ca populații
vegetative în atmosfere cu concentrații scăzute de substanțe organice. În această
grupă intră unele specii, precum: Pseudomonas, Aeromonas, Micrococcus și
Caulobacter. Biodiversitatea râului din zona de munte este una dintre cele
mai importante trăsături. Rezultatul cercetărilor din țara noastră în zonele
montane au stabilit existența a peste 200 de specii de alge și aproximativ 150 de
specii de nevertebrate. Acest studiu joacă un rol importat în realizarea factorilor
de apreciere pe care impactul amenajărilor rețelei hidrografice din teritoriul
montan îl are asupra biodiversității, deoarece aceste construcții reduc numărul
speciilor. Unele din speciile de plante și animale, precum și alge întâlnite în
această zonă sunt: diatomeele: Cymbella affinis, C helvetica, C laevis, C
ventricosa, cianoficeele: Oscilatoria formosa, clorficeele: Draparnalia plumosa.
Dintre speciile de nevertebrate se întâlnesc: Hydra sp., Dugesia, oligochetele:
Nais communis, N elinguis, N pardalis, N bretscheri, precum și specii de
moluște: Ancylus fluviatilis Physa fontinalis, coleoptere: Hydraena nigrita,
ostracodele Enchytraeus albidus; pleocopterele: Leuctra fusca, Isoperla
gramatica; simulidele: Gnus saccatum; Eusimullam surem; chironomidele: C.
biformis, A.tetrastrica, Cricotopus algarum, Ablabesya lentiginosa;
coleopterele: Laccobius gracilis, Ochtbus; hidracarienii: Sperochan clupeifer,
Hydrobates calliger, Torrenticola anomala, H. fluviatilis. 4

Structura biocenozelor în sectorul colinar și de șes (pontamon)

Suprafața colinară și de câmpie a râurilor (zona pontamon) atrage

colectivități care prezintă trăsături ambivalente adaptate apelor curgătoare,
precum și cu caracteristici biologice și de comportament specifice modului de
viață în ecosistemele lacustre.

Teritoriul inferior și mediu al apelor râurilor face parte din categoria

potamon din punct de vedere ecologic. În zona inferioară se află biocenozele
planctonice fitopanctonul și zooplanctonul. Potrivit studiilor, în zona colinară
de găsesc colectivități caracteristice rhitronului, însă vor fi întâlnite populații
de plancton și în locurile unde apa are o adâncime mai mică.

Este de reținut faptul că în râurile nepoluate din țara noastrâ, în suprafețele

de șes, a fost întâlnită o mare biodiversitate; totalul speciilor florale și faunistice
numără un număr însemnat de specii. În categoria fitoplanctonului au fost

4 Ghoerghe Brezeanu, Olivia Cioboiu, Aurel Ardelean, Ecologie acvatică, Editura „Vasile Goldis”,
University Press, Arad, 2011, p. 120
stabilite peste 150 de specii, nu există procedee de înflorire, în care un număr
mic de specii să se înmulțească foarte repede.5

Printre speciile proprii domeniului inferior al râurilor, putem menționa

diatomeele: Asterionella formosa, Diatoma elongatum, Fragillaria crotonensis,
speciile de alge alge albastre: Microcystis viridis, Gloetrichia elongatum și
Aphanizomenon flos-aquae, precum și algele verzi: Pediastrum duplex,
Pandorina morum, Endorina elegans,Volvox aureus, Scenedesmus
quadricauda, S. acuminatus.

De obicei, în suprafețele de câmpie sunt întâlnite multe specii de alge

coloniale, filamentoase sau sferice. Din punct de vedere numeric, diatomeele,
sunt întâlnite într-un număr care nu depășește un procent de 40-50, însă
cianobecteriile au devenit foarte importante, cu ajutorul cărora realizându-se
înfloriri.

Facând referire la zooplancton, limita curentului la care o apă curgătoare

poate avea elemente zooplanctonice este de 1m/s. Făcându-se o comparație între
apele stagnate și cele curgătoare, s-a observat faptul că între apele curgătoare
există o anumită comunicare aparținând aceluiași sistem hidrografic, iar în acest
fel, în mediul rebiont își fac apariția o multitudine de organisme zooplanctonice
care au venit din apele stagnate.

Aceste zone sunt populate de zooplanctonul alcătuit din următoarele

populații de rotifere: Euchlanis deflexa, E dilatata, Colurella adriatica, Lecane
lunaris, precum și de copepode: Eucyclops serrulatus. Zooplanctonul întâlnit în
zonele șes, este alcătuit în special de populații de rotifere, cladocerele și
copepode.

Zooplanctonul care trăiește în zonele de câmpie este reprezentat în special

de comunitățile de rotifere, prin specii precum: Brachionus calyciflous, Filinia
longiseta, Colurella adriatica, Keratella cochelearis, Lecane lunaris, precum și

5 Tiberiu Moraru, Ion Pișota, Iuliu Buta, Hidrologie generală, Editura Didactică și Pedagodgică, 1970, p. 55
speciile de copepode: Acanthocyclops viridis, Mycrocyclops minutus și
cladocerele Chydorus.

Cercetările realizate pe studierea zooplanctonului din zona fluviului

Dunărea, în timpul anilor 1958-1962, a avut ca rezultat următorul lucru:
existența într-o cantitate foarte mare a taxomicului, înregistrând o valoare de 155
de specii. Numărul acestora variază de la o suprafață la alta, astfel: în zona
Porților de Fier se află o populație de 37 de taxoni unde curentul are o viteză
care variază între 0,7-2,3 m/s, în zonele unde curentul are o viteză cuprinsă între
0,8-1,2m/s se găsesc 106 taxoni, iar în regiunea inferioară unde curentul are o
viteză foarte mica sunt 149 de taxoni.

Speciile tipice zonelor de pontamon din suprafața inferioară a râului sunt

reprezentate de populațiile de bacterii, alcătuite în principal din germeni
cromogeni adaptați mediului acvatic: coci de Sarcina lutea, S aurantiaca, dar și
bacilli Serratia marcescens, iar pe lângă acestea se mai găsesc și germeni din
sol, care au luat naștere din spălarea acestuia.

În diferitele perioade ale anului, numărul bacteriilor poate alterna în

funcție de variațiile sezonale astfel, în timpul viiturilor numărul lor crește
datorită aportului de substrat alohton, în care se află microorganisme. În acest
fel, rârile pot suferi o poluare, accidental sau periodic, cu diferite
microorganisme patogene. În condițiile naturale, microorganismele patogene,
pot fi afecte de anumite elemente complexe: temperatură nefavorabilă, prezența
comsumatorilor, diluție mare, legături de antagonism între ele și
microorganismele autohtone.

Impactul antropic asupra biocenozelor reofile

Modul de alcătuire al biocenozelor și componența colectivităților

piscicole sunt specifice râurilor nepopulate. În prezent există un număr mic de
râuri asupra cărora prezența antropică să nu fi adus schimbări în structura și
funcțiile coloniilor de vietăți vegetele și animale.
 Conform trăsăturilor structurilor biocenotice, în România, ecosistemele
care formează rețeaua hidrografică pot fi clasificate în trei grupe de calitate
ecologică:

-Ecosisteme în care formele biocenotice nu sunt afectate de elemente antropice,

prezentând o personalitate complexă

-Ecosisteme în care prezența antropică a produs schimbarea structurilor

biocenotice, realizându-se astfel dispariția unor grupe de specii de plante și
animale

-Ecosisteme degradate, în care biocenozele au fost distruse în totalitate

În prima grupă sunt întâlnite râurile din zona de munte, a căror apă nu a
fost poluată sau cursul lor nu a fost modificat din cauza amenjărilor. Aceasta
numără 10 procente din lungimea cursurilor de apă.

În a doua categorie intră acele râuri a căror ape nu sunt destul de curate și
în care se găsesc anumite grupe de organisme care aparțin noilor condiții; iar
acestea sunt fragmentate din râuri aproximativ 75 % din lungimea cursurilor de
apă.

În a treia clasă, sunt prezente râurile care au grad ridicat de poluare cauzat
de apele infectate cu diferite organisme, cu excepția bacteriilor, au dispărut;
acestea fiind numite râuri moarte și se găsesc în procent de 15 din lungimea
totală a râurilor.

Structurile biocenotice sunt diferite de la o categorie la alta. În prima

grupă, biocenozele sunt formate dintr-o multitudine de specii de plante și
animale, a doua este alcătuită din structurile biocenotice care au suferit anumite
schimbări. Din cauza impactului antropic a fost realizată o selecționare a
speciilor de animale și plante, la aceste împrejurări s-au adaptat speciile care
prezintă un grad de plasticitate eclogică ridicat fiind apte să facă față
elementelor antropice. A treia categorie prezintă cea mai gravă stare deoarece
aceste ecosisteme sunt poluate de ape deversate în mod constant, producând
distrugerea biocenozelor.

Comunitățile planctonice și bentonice

Planctonul reprezintă totalitatea vietăților animale sau vegetale care se

află în poziție de plutire sau în stare pasivă. Termenul de „plancton” a fost
folosit de Hensen (1887) care susținea că reprezintă „tot ce plutește în apă”. Un
alt autor, Savilov (1958), considera că în gupa planctonului intră și
organismele care se află la suprafața apei, precum neustonul.

Organismele planctonice circulă cu ajutorul unor organe precum flageli,

cili sau apendici. Corpurile care nu dispun de mijloace de locomoție, ca de
exemplu microfitele planctonice, modul de deplasare se efectuează prin
schimbarea greutății corpului.

În apă, planctonul realizează migrații verticale care sunt condiționate de

temperatură, regimul gazoz, alternanța circadiană, precum și alte elemente
abiotice și biotice. Mărirea migrației depinde foarte mult de nivelul transparență
a apei: cu cât apa este mai clară, cu atât este mai accentuată.

Din punct de vedere al organizării trofice, planctonul poate constitui:

-fitoplanctonul este alcătuit din creatorii primari ai grupului microfitelor care

supraviețuiesc în teritoriile luminoase ale pelagialului

-zooplanctonul este constituit din orgnisme consumatoare aparținând dieritelor

grupe: cladere, copepode, protozoare rotifere.

-bacterioplanctonul este format din reducători, adică din bacteriile care se află
în masa apei.

În funcție de proveniența hidribionților la organismele placntonice, aceștia

pot alcătui:
-hotoplactonul sau planctonul adevărat are în componența sa corpuri animale sau
vegetale în caadrul cărora perioada fundamentală activă este îndeplinită în apă

-meroplanctonul este constituit din specii care își trăiesc perioada ontogenetică
în bazinul acvatic. Din acest gurp fac parte larvele de moluște, crustacee,
echinoderme.

Bacterioplanctonul este sursa principală de hrană pentru zooplancton,

microflagelatele fagotrofe reprezintă cei dintâi consumatori de bacterii.
Rotiferele și copepodele nu sunt cosumatori foarte mari de bacterii. Cladocerele,
în comparație cu cele două specii, se hrănește cu bacterioplancton fiind grupate
în trei categorii: mari consumatori, medii și slabi.

Conform trăsăturilor ecosistemelor acvatice ale apelor curgătoare sau

stătătoare, planctonul poluate avea următoarele denumiri:

-limnoplancton: este tipic mediului acvatic stătător și care poate alcătui

eulimnoplanctonul (planctonul lacustru), telmatoplanctonul (planctonul
mlăștinilor) sau heleoplanctonul (planctonul iazurilor).

-meroplancton: este răspândit în apele curgătoare

În funcție de delimitarea planctonului în suprafața apei, poate fi: plancton

oceanic care se află în apele oceanului și plancton neritic care este găsit în apa
aflată deasupra platoului continental.

Potrivit mărimilor sale, planctonl poate fi clasificat astfel:

-ultraplanctonul: are o dimensiune sub 5 microni, adică bacteriile

-nanoplanctonul: are o mărime cuprinsă între 5-50; din această categorie fac
parte algele care prezintă o singură celulă și protozoarele care au un corp mic.

-microplanctonul: hidrobionți cu o dimensiune cuprinsă între 60μ si 1 mm; fiind

alcătuit din infuzori, rotiferi, crustacee mici și alge mocrofite coloniale.
-mezoplanctonul: prezintă o dimensiune între 1și 5-10mm; având în alcătuirea sa
specii de zooplancton și fitoplancton.

-macroplanctonul: este alcătuit din zooplancteri care au dimensiunei între

1cm-100cm, specii precum meduze, moluște, plochete pelagice, chetognate.

-megaplanctonul care cuprinde salpe coloniale, sifonofore.

În zona de șes există un număr mare de specii de nevertebrate

(fitoplancton și zooplancton). Dacă în zona râurilor de munte, există organisme
bentonice din care fac parte biocenze ca litofile, faciesul alcătuit în special din
pietre, iar în domeniul inferior al râurilor, faciesul bental este nisipos, pietros sau
mâlos, biocenozele sunr de natură psamofilă, litofilă sau pelofilă.

Populațiile specifice de biocenoze de tip psamofil sunt constituite din

următoarele gamaride: Chaetogammarus major, Dikerogammarus fluviatilis;
trichopterele: Hydropschie gutata, Neureclipsis; efemerele: Baetis bimaculatus,
Polingenia longicauda și Polymitarcis virgo; chiromidele: Eukefferiella gutata,
Procladius scuze, Orthocladius saxicola, Cricotopus biformis.

În comunitățile de biocenoze din genul pedofil, sunt reprezentative

următoarele populații de oligochete: Uncinais uncinata, Paranais litoralis, Nais
comunis, N. elingius, P. frici, P. simplex, Stylaria lacustris. De asemenea, pot fi
întâlnie și grupurile de corofiide: C. robustum, Carophyum curvisipinum, C.
crassicorne; chiromide: Cryptochironomus defectus, C. reductus, Chironumus
plumosus, C. thumi, Limnochironomus nervosus; polichete: Hypaniola
komaleîskii, Hypania invalida; gastropode și bivalve: Unio crasus, Lymnaea
stagnalis, Ancylus fluviatilis, Stagnicola palustris, U. pictorum.

Specifice biocenozelor de rang litofil, cele mai importante specii sunt

gamaridele: Dikerogammarus haemobaphes, D. villaosus. D. fluviatilis,
Gammarus pulex, G. Locusta, precum și gastropodele: Theodorux danubialis,
Th. transversalis, Th. fluviatilis, Physella acuta, Ancylus fluviatilis, Valvata
cristata, dar și bivalva Dreisseema polymorpha.
Zona pontamonului este specifică pentru populațiile de bacterii, alcătuite din
germeni cromogeni adaptați mediului acvatic, precum: coci de: Sarcina lutea și
S. aurantiaca și bacili precum: Flavobacterium aurantiacum, Serratia
marcescens, Pseudomonas fluorescens, dar și dierite tiputi de germeni care
trăiesc în sol.

Fitloplanctonul. Populațiile de fitoplancton sunt formate din specii care

prezintă o singură celulă de alge. Autorul francez Bourelly preciza că în apele
continentale dulci există un număr de 2294 de genuri și 12. 300 de specii. Cele
mai importante grupe taxonomice de alge placntonice prezente în apele dulci
sunt: cloroficee, euglenoficee, diatomee, cianofice, crisoficee, xantoficee,
cloroficee.

Din punct de vedere al pigmentului, algele pot fi clasificate astfel: alge

roșii-brune (Chrysophyceae), alge verzi (Chlorophyceae) și alge galben-verzi
(Xanthophyceae). 6

Algele roșii-brune (Chrysophyceae) au în componența lor pigmentul

ß-carotenoizi (xantofila) oferindu-le o culoare roșu-brună prin care se
diferențiază de celelalte specii de alge. Multe dintre acestea prezintă forme
unicelulare și coloniale, iar structurile filamentoase sunt întâlnite mai rar. Algele
unicelulare au în componența lor un flagel cu ajutorul cărora se pot deplasa.
Cele mai cunoscute specii sunt: Peridinum cinctum și Ceratium hirundinella.

Algele verzi (Chlorophyceae) formează un grup heterogen, fiind prezente

în toate genurile de apă. Pe lângă apă, pot fi întâlnite și în locurile umede, de
unde pot capta lumina soarelui (în locuri precum solul sau trunchiurile
copacilor).

Algele verzi planctonice din mediile mlăștinoase fac parte din ordinul
Volvocales, în care sunt cuprinse următoarele genuri: Chlamydomonas,
Syphaerocystis, Eudorina și Volvox. Din grupa acestor alge, majoritatea posedă
6 Ujvari I., Geografia apelor României, Editura Științifică, București, 1972, p. 87
flageli (2-4 flageli). Din ordinul Chlorococales, cele mai importante genuri sunt:
Scenedesmus, Ankistroesmas, Selenastrum și Pediastrum.

O altă categorie a alegelor verzi este reprezentate de cele filamentoase,

din care fac paret următoarele genuri: Spyrogyra și Chladophora.

Algele galben-verzi (Xanthoyceae) sunt constituite prin organisme

unicelulare, filamentoase și coloniale. Culoarea lor este stabilită de pigmenții
carotenoizi, alături de culoarea clorofiliană. Genurile planctonice specifice
acestui tip de alge sunt: Chlorobortys, Gloenobotrys și Gloeochlorys.

O altă specie de alge este reprezentată de diatomee (Bacillariophyaceae),

acestea au culoarea galben-auriu. Cele mai multe dintre ele sunt unicelulare
clasificate în două grupuri: Centrales și Pennales. Trăsătura lor specifică este
căsuța de siliciu (fistula) cu ajutorul căreia sunt protejate. Se găsesc îndeosebi în
apele dulci, alcătuind un procent de 60-70 din totalul de taxoni de alge
râspândite în apele curgătoare și apele dulci.

Din categoria diatomeelor centrice, cele mai reprezentative sunt genurile:

Cyclotella, Diatoma; algele mici care prezintă o singură celulă, precum și
Melosira și Synedra, care ating lungimea de 500 μm. Din grupul penatelor,
întâlnim genurile: Navicula și Nitzschia atât în apele curgătoare reci, cât și în
mediile mlăștinoase.

Cyanobacteriile sunt considerate ca făcând parte din specia algelor

deoarece prezintă abilitatea de a face fotosinteză-adică de a se hrăni în mod
autotrof-au în componența lor pigmenți clorofilieni, precum algele, dar așa cum
susține Wetzel (1983) sunt formate din bacterioclorofilă. Acestea sunt alcătuite
din subiecți unicelulari, coloniali și filamentoși. Organismele planctonice
alcătuiesc familia Chlorococaceae cu genurile Mycrocistis, Cochlearis și
Coelosphaerium. Cele mai cunoscute structuri filamentoase sunt:
Oscillatoaceae, Rivularioceae și Nostocaceae; genurile cele mai reprezentative
sunt: Anabaena, Oscillatoria, Aphanizomenom și Nostocaceae. Modul de
înmulțire a acestor specii se realizează cu ajutorul endo-și exosporilor, dar și
prin diviziune.

Factorii esențiali fără de care fitoplanctonul nu pot supraviețui sunt:

lumina, sărurile minerale și temperatura. Puterea fotosintezei constă în natura și
intensitatea energiei primite de la soare, dar și de modificarea temperaturii,
astfel că aceste elemente acționează în mod sinergic.

Fotosinteza acestor alge poate avea loc și în condiții de luminozitate

scăzută datorită capacității de adaptare a densității pigmenților asimilatori. Deși
pare de necrezut, luminozitatea la capacitate maximă poate împiedica realizarea
procesului de fotosinteză la majoritatea algelor sau poate produce chiar moartea
acestora. Însă, dacă lumina acționează pentru o scurtă durată de timp, acest
proces poate fi reversibil.

Un alt factor care influențează dezvoltarea fitoplanctonului este

reprezentat de temperatură, deoarece fiecare specie funcționează după o anumită
capacitate. Diatomeele, spre exemplu, preferă temperaturile scăzute, iar
cianobacteriile sunt mai rezistente la temperaturi ridicate. Desmidiaceele și
protococalele se dezvoltă în funcție de variația temperaturii, adică vara și
toamna au o maximă.

Capitolul II: Caracterizarea generală a râului Teleorman

 Comparativ cu județele aflate în zona de est a Câmpiei Române, unde sunt
localizate doar râuri mari alohtone, județul Teleorman are în componența sa, pe
lângă artere mari (Dunăre, Olt și Vedea), și râuri authone care sunt utilizate
pentru construirea unor lacuri de acumulare.7

Cu toate că Vedea și Călmățuiul, trec de limitele județului Teleorman,

reprezintă râurile importante. În afară de acestea, se mai întâlnesc și râurile
Câlniștei și Glavaciocul.

Râul Călmățui este un afluent indirect al Dunării prin lacul Suhaia. Acesta
prezintă trei domenii:

-sectorul superior se întinde până la reuniunea Călmțuluilui cu Călmățuiului Sec.

Prezintă ca afluenți valea Călmățuliului Sec afluent pe partea stângă și
Sododolului este un afluent pe partea dreaptă. Unele dintre localitățile prin care
acest râu trece sunt: Radomirești, Poiana, Stejaru, Crângeni aflate pe valea
Călmățuiului, iar pe depresiunea Călmățuiului Sec sunt următoarele localități:
Seaca, Mihăiești, Băcălești, Ionașcu.

-sectorul mijlociu se găsește între întâlnirea Călmățuiului cu Călmățuiul Sec și

reunirea Călmățuiului cu Urluiul

-sectorul inferior se află la legătura care se produce între Călmățui cu Urlui și

vărsarea în lacul Suhaia.

Glavaciocul are o lungime de 88 de km și străbate doar o parte din județ

fiind singurul râu din Teleorman care aparține bazinului Argeș. Întrucât bazinul
său face parte din zona câmpiei, divizorul de scurgere este mic, fluxul mediu la
Videle având o capacitate de 0,440 m3 /s. ( în perioada anilor 1960-1968).

7 Petre Gâștescu, Constanța Rusenescu, Ariadna Breier, Județul Teleorman, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1976 , p. 123
 Râul Teleorman își face intrarea în județ prin Tătăreștii de Sus, unde în
perioada 1962-1972 a înregistrat un debit mediu de 1,55 m3/s, iar în apropierea
intersectării cu râul Vedea de 3,66 m 3/s. Are drept afluenți râurile Clănița și
Teleormănelul. Pe data de 6 octombrie 1972 a avut un debit maxim de 232
m3/s, iar debitul minim l-a înregistrat în lunile iunie-iulie 1968 de 0,10 m3/s.

În cazul în care, debitele maxime ale Vedei și Teleormanului s-ar fi unit în

octombrie 1972, ar fi fost pe Vedea, în zona avală de Beju, un debit de 1.200
m3/s.

Cel de-al doilea râu important este Călmățuiul care are o lungime de 43
de km, și o suprafață de 1347 km
2 și prezintă ca afluent râul Urlui care are o
lungime de 43 de km și o suprafață de 299 k m2 .

Cel mai important râu al județului Teleorman, Vedea, are o lungime de

120 de km, între Socetu și îmbinarea cu Dunărea. În interiorul râului, are ca
afluenți: Tecuci cu o lungime de 35 de km și o suprafață de 204 k m2 ; Pârâul
Câinelui cu o lungime de 84 de km și o suprafață de 534 km
2 ; Burdea cu o
lungime de 80 de km și o suprafață de k m2 ; Tinoasa care are o lungime de 34 de
km și o suprafață de 164 de km
2 ; Zâmbreasca cu o lungime de 21 de km și o
suprafață de 64 de km
2 și Teleormanul care reprezintă cel mai important aflent si
care prezintă o lungime de 146 de km și o suprafață de 1425 de k m2 .

Una dintre principalele carateristici ale râurilor din județul Teleorman

este regimul de scurgere, categorie în care nu se încadrează Oltul și Dunărea.
Din punct de vedere sezonier, cel mai important este înregistrat primăvara
(36-50%) urmată de anotimpul toamna (29-33%), care în total, ajungeau la un
regim de 65- 83%. În funcție de repartizarea pe luni, în martie se înregistrează
cel mai mare regim de scurgere (20-30%), iar în lunile septembrie și octombrie
era cel mai mic (0,5-4%).

A doua trăsătură este reprezentată de scurgerea solidă, fiind mai mare la

râurile din Piemontul Cotmeana (Vedea) cu un regim de 2320 de km
3 la
Alexandria, precum și cele care izvorăsc din Câmpia Piemontană (Teleorman
cu un regim de 570 de km
3 , Călmățui cu 600 km
3 ).