Lucrare MACAU MARY

Măcău A.
Irina Marilena Structura biocenozei fitobentonice a Râului Vedea în perioada 2008 - 2009
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SECŢIA BIOLOGIE
STRUCTURA BIOCENOZEI
FITOPLANCTONICE A RÂULUI
VEDEA ÎN PERIOADA
2008 - 2009
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Lect. univ. drd. ALINA – MIHAELA VLĂDUŢU
ABSOLVENT:
MĂCĂU A. IRINA MARILENA
Piteşti
1
Măcău A. Irina Marilena Structura biocenozei fitobentonice a Râului Vedea în perioada 2008 - 2009
2009
2
Declaraţie
Prin prezenta declar că Lucrarea de licenţă cu titlul “ Structura biocenozei fitobentonice a

Râului Vedea în perioada 2008 - 2009” este scrisă de mine şi nu a mai fost prezentată niciodată
la o altă facultate sau instituţie de învăţământ superior din ţară sau străinătate. De asemenea,
declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu
respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
 toate fragmentele de text reproduse exact, chiar şi în traducere proprie din altă limbă, sunt
scrise între ghilimele şi deţin referinţa precisă a sursei;
 reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alţi autori deţine referinţa precisă;
 rezumarea ideilor altor autori deţine referinţa precisă la textul original.
Piteşti, 29.06.2009
Absolvent MĂCĂU A. IRINA MARILENA
_________________________
3
CUPRINS
INTRODUCERE...............................................................................................................................................................5
CAPITOLUL I......................................................................................................................................................... 7
CARACTERIZAREA GENERALĂ A MEDIULUI LOTIC.................................................................................................. 7
I. 1. IZVOARELE.................................................................................................................................................... 7
I. 2. PÂRAIELE..................................................................................................................................................... 13
I. 3. RÂURILE...................................................................................................................................................... 13
I. 4. FLUVIILE...................................................................................................................................................... 15
CAPITOLUL II...................................................................................................................................................... 16
PRINCIPALII FACTORI ABIOTICI CE CONDIŢIONEAZĂ VIAŢA ÎN APELE CURGĂTOARE............................................16
CAPITOLUL III..................................................................................................................................................... 25
BENTOSUL – STRUCTURĂ ŞI FUNCŢII.................................................................................................................. 25
III. 1. PRINCIPALELE BIOCENOZE ALE ECOSISTEMELOR ACVATICE..........................................................................25
III. 2. BIOCENOZELE APELOR CURGĂTOARE............................................................................................................27
III. 2. 1. Consideraţii generale............................................................................................................................27
III. 2. 2. Structura biocenozelor în sectorul montan al râurilor (rhitron).............................................................30
III. 2. 3. Structura biocenozelor în sectorul colinar şi de şes (potamon).............................................................36
III. 3 ROLUL ORGANISMELOR ZOOBENTONICE ÎN DETERMINAREA GRADULUI DE IMPURIFICARE A APELOR........39
CAPITOLUL IV..................................................................................................................................................... 44
CARACTERIZAREA GENERALĂ A BAZINULUI VEDEA............................................................................................. 44
IV. 1. ISTORIA RÂULUI.................................................................................................................................................44
IV. 2. RELIEFUL..........................................................................................................................................................47
IV. 3. GEOLOGIA........................................................................................................................................................47
IV. 4. PARAMETRII CLIMATICI........................................................................................................................................48
IV. 5. HIDROGRAFIA....................................................................................................................................................48
IV. 6. SURSELE DE ALIMENTARE.....................................................................................................................................51
IV. 7. SCURGEREA LICHIDĂ...........................................................................................................................................52
IV. 8. SCURGEREA MEDIE.............................................................................................................................................54
IV.9. DEBITELE MEDII MULTIANUALE..............................................................................................................................54
IV. 10. DEBITELE MEDII ANUALE....................................................................................................................................56
IV. 11. SCURGEREA MEDIE LUNARÃ ŞI ANOTIMPUALÃ........................................................................................................57
IV. 12. SCURGEREA MAXIMÃ........................................................................................................................................58
IV. 13. DEBITE MAXIME ANUALE...................................................................................................................................59
IV. 14 . DEBITELE MAXIME LUNARE................................................................................................................................59
IV. 14. SCURGEREA MINIMÃ.........................................................................................................................................61
IV. 15. DEBITELE MINIME ANUALE.................................................................................................................................61
IV. 16. DEBITELE MINIME LUNARE ŞI ANOTIMPUALE..........................................................................................................62
CAPITOLUL V...................................................................................................................................................... 64
PRELEVAREA PROBELOR BENTONICE.................................................................................................................. 64
V. 1. PERIOADA DE RECOLTARE A PROBELOR.........................................................................................................65
V. 2. STABILIREA ŞI DESCRIEREA STAŢIILOR DE PRELEVARE....................................................................................66
V. 3. TEHNICI ŞI ECFHIPAMENTE DE PRELEVARE....................................................................................................71
V. 4. CONSERVAREA ŞI TRANSPORTUL PROBELOR.................................................................................................73
V. 5. PRELUCRAREA PROBELOR..............................................................................................................................73
V. 6. METODE ECOLOGICE DE INTERPRETARE A REZULTATELOR...........................................................................75
CAPITOLUL VI..................................................................................................................................................... 77
REZULTATE ŞI DISCUŢII....................................................................................................................................... 77
CONCLUZII......................................................................................................................................................... 90
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................................................91
4
LISTA DE FIGURI
FIG. I. 1 IZVOR LIMNOCREN:..............................................................................................................................................10

FIG. I. 2 POZIŢIA IZVOARELOR LIMNOCRENE FAŢĂ DE ALBIA RÂULUI...........................................................................................11
FIG. 3 IZVOR REOCREN:....................................................................................................................................................11
FIG. 4 CUMPENELE APELOR UNUI BAZIN...............................................................................................................................14
FIG. II. 1 FENOMENUL DE TURBULENŢĂ...............................................................................................................................24
FIG. IV. 1 DEBITELE MEDII MULTIANUALE PE CURSUL SUPERIOR ŞI MIJLOCIU AL RÂULUI VEDEA (1986 - 2006).................................55
FIG. IV. 2 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MEDIU ANUAL AL RÂULUI VEDEA LA P.H. ALEXANDRIA (1980-2006)........................57
FIG. IV. 3. GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MEDIU LUNAR AL RÂULUI VEDEA (1980-2006).................................58
FIG. IV. 4 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MAXIM ANUAL AL RÂULUI VEDEA LA P.H. ALEXANDRIA (1980-2006)........................60
FIG. IV. 5 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MAXIM LUNAR AL RÂULUI VEDEA. P.H. A LEXANDRIA (1980-2006).......60
FIG. IV. 6 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MINIM ANUAL AL RÂULUI VEDEA LA P.H. ALEXANDRIA (1980-2006)........................62
FIG. IV. 7 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MINIM LUNAR AL RÂULUI VEDEA P.H. ALEXANDRIA (1980-2006).........63
FIG. V. 1 STAŢIA BUZEŞTI.................................................................................................................................................68
FIG. V. 2 STAŢIA VĂLENI.................................................................................................................................................. 69
FIG. V. 3 STAŢIA ALEXANDRIA...........................................................................................................................................70
FIG. VI. 1 PONDEREA DENSITĂŢII NUMERICE (%) PE GRUPE TAXONOMICE – AUGUST 2008........................................................87
FIG. VI. 2 PONDEREA DENSITĂŢII NUMERICE (%) PE GRUPE TAXONOMICE – NOIEMBRIE 2008...................................................88
Fig. VI. 3 Ponderea densităţii numerice (%) pe grupe taxonomice – MARTIE 2009....................................................89
LISTA DE TABELE
TABELUL IV. 1 DISTRIBUŢIA RESURSELOR DE APĂ DIN BAZINUL HIDROGRAFIC VEDEA..............................................49

TABELUL IV. 2 ALIMENTAREA CU APĂ ÎN SISTEM CENTALIZAT A POPULAŢIEI DIN BH VEDEA.....................................50
TABELUL IV. 3 SITUAŢIA REŢELEI DE CANALIZARE ŞI A STAŢIILOR DE EPURARE EXISTENTE ÎN BH VEDEA...................50
TABELUL IV. 4 DEBITE MEDII MULTIANUALE PE CURSUL SUPERIOR ŞI MIJLOCIU AL RÂULUI VEDEA (1986-2006).....55
TABELUL IV. 5 DEBITE MEDII ANUALE (M3/S) ALE RÂULUI VEDEA (1980 – 2006)...........................................................56
TABELUL IV. 6. DEBITE LUNARE MULTIANUALE (M3/S) ALE RÂULUI VEDEA (1980 – 2006)............................................58
TABELUL IV. 7. DEBITE MAXIME ANUALE (M3/S) ALE RÂULUI VEDEA (1980 – 2006)......................................................59
TABEL IV. 8 DEBITE MINIME ANUALE (M3/S) ALE RÂULUI VEDEA P.H. ALEXANDRIA (1980 – 2006)..................................61
TABELUL V. 1 VALOAREA SPECIFICĂ A INDICILOR DE SAPROBITATE PENTRU FIECARE CLASĂ DE CALITATE............................................75
TABELUL V. 2 SCARA DE VALORI A FRECVENŢEI H...................................................................................................................76
TABELUL V. 3 CLASELE DE CALITATE PENTRU APELE CURGĂTOARE ŞI CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A ACESTORA..................................76
TABELUL VI. 1 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA BUZEŞTI – AUGUST 2008..................................79
TABELUL VI. 2 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA VĂLENI – AUGUST 2008...................................80
TABELUL VI. 3 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA ALEXANDRIA – AUGUST 2008..........................81
TABELUL VI. 4 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA BUZEŞTI – NOIEMBRIE 2008.............................82
TABELUL VI. 5 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA VĂLENI – NOIEMBRIE 2008..............................83
TABELUL VI. 6 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA ALEXANDRIA – NOIEMBRIE 2008.....................84
TABELUL VI. 7 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA BUZEŞTI – MARTIE 2009...................................85
TABELUL VI. 8 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA VĂLENI – MARTIE 2009....................................85
TABELUL VI. 9 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA ALEXANDRIA – MARTIE 2009...........................86
5
INTRODUCERE
Prin anii 90, când am auzit că o echipă de cercetători în frunte cu

dl.Mânzatu, a studiat timp de 10 ani apa, pentru mine a fost o mare nedumerire:
cum să studiezi atâţia ani apa? Ce poţi găsi atât de interesant la acest lichid banal?
Şi totusi apa rămâne un mare mister al naturii, un lichid unic in Univers şi
aceasta datorită proprietăţilor sale.
De ce toate sondele spaţiale trimise de pe Pământ pe alte planete caută mai
întâi apa? Ce ar insemna Pământul fără apă? Ne-am mai bucura de frumuseţea
florilor, a arborilor, a miilor de specii de animale? Să ne uităm numai la cum arată
Luna sau celelalte planete fără apă. Ne-ar plăcea o astfel de viata? (In cazul in care
ar putea exista).
Ca să nu mai vorbim de faptul că insăşi fiinţa umană conţine în jur de 60%
apă iar creierul, acest calculator unic prin performanţele sale conţine mai mult de
85% apă.
Acest lichid divin ne dă viaţă şi permite să se dezvolte viaţa în toate formele
ei: de la plante la cele mai curioase vietăţi.
Iată deci că nu cred că subiectul apă este unul epuizat, ci mai degrabă unul
care cu siguranţă ne va mai oferi încă foarte multe surprize.
Cât despre viaţa subacvatică, aceasta este cu adevărat o “lume” minunată.
Speciile de nevertebrate bentonice continuă să fie subiectul multor cercetări
intensive şi extensive de hidrobilogie şi ecologie datorită importanţei lor în hrana
peştilor - constituind o sursă trofică importantă pentru populaţiile de peşti în
general, şi a celor bentonofagi în special - reprezintă o verigă importantă în
circuitul trofic şi de energie dintr-un ecosistem acvatic, transformând detritusul
organic în ţesut viu utilizat în nivelurile trofice superioare.
6
Unele grupuri au rol important în purificarea ecologică a apelor prin

consumarea detritusului de origine organică şi sunt indicatori deseori folosiţi pentru
caracterizarea gradului de poluare al apelor.
Prezenţa sau absenţa unor grupe de nevertebrate bentonice, densitatea şi
abundenţa acestora, în concluzie structura şi diversitatea zoocenozei, furnizează
informaţii importante în biomonitorizarea unui ecosistem acvatic.
Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de faţă au fost următoarele:
• Identificarea structurii biocenozelor fitobentonice în punctele de
monitorizare;
• Stabilirea ponderii fiecărui taxon identificat din punct de vedere al
densităţii numerice;
• Stabilirea indicilor de saprobitate pentru fiecare specie identificată
Lucrarea “ Structura biocenozei fitobentonice a Râului Vedea în perioada 2008 -
2009”a fost întocmită pe baza materialului bibliografic referitor la această temă şi a
cercetărilor proprii întreprinse pe teren în perioada august 2008 – martie 2009.
7
CAPITOLUL I
CARACTERIZAREA GENERALĂ A MEDIULUI LOTIC
Ecobiomul lotic are în componenţa sa apele curgătoare de pe un anumit

teritoriu al Terrei. Toate sunt sisteme ecologice dinamice şi sunt reprezentate de
izvoare, pâraie, râuri, fluvii. Un fluviu cu izvoarele, pâraiele şi râurile pe care le
drenează formează un sistem lotic. Apele curgătoare, prin izvoare, se află în contact
cu apa subterană, iar prin gurile de vărsare, cu Oceanul Planetar. Ele asigură
legătura între două medii de viaţă total diferite ca volum, structură şi funcţii în
cadrul naturii.
Poziţia geografică, altitudinea, clima, structura geologică, solul, relieful şi
vegetaţia fac ca biotopii şi biocenozele acestor ecosisteme ce formează ecobiomul
să fie heterogene în profil longitudinal şi zonal. Fluviul, cu toate apele pe care le
drenează, constând din izvoare, pâraie, râuri, formează un ecobiom. Macrobiotopul
ecobiomului este format din totalitatea biotopilor, iar biomul este format din
totalitatea biocenozelor din cadrul ecosistemelor pe care le înglobează.
I. 1. IZVOARELE
Izvorul (krenonul) – este locul de ivire la suprafaţa scoarţei terestre a apelor

subterane. El este un sistem ecologic şi reprezintă punctul iniţial de constituire a
apelor curgătoare. Apare acolo unde pânzele de apă subterană sunt intersectate de
eroziunea fluviatilă sau de accidente tectonice. Geneza, distribuţia şi însuşirile
ecologice ale izvoarelor sunt strânse legate de starea pânzelor de ape subterane, de
natura rocilor şi distribuţia straturilor.
După caracteristicile hidrologice ale straturilor acvifere din care se
alimentează, există izvoare descendente şi ascendente întâlnite în zonele montane,
8
deluroase, podişuri, câmpii. Ele se subdivid în izvorul propriu-zis (eukrenon) şi

pârâul izvorului (hypokrenon).
Izvoarele descendente apar în locul unde stratul acvifer este atins de
eroziune. De-a lungul straturilor, apa urmează un traseu descendent sub influenţa
înclinaţiei pantei şi atracţiei gravitaţionale. Există izvoare descendente de strat
(monoclinale, anticlinale, sinclinale şi de inconformitate), izvoare descendente de
vale, de terase, de grohotiş, conuri de dejecţie sau taluz, izvoare descendente în
zone de alunecare, în zone depresionare, în zone aluvionare vechi, izvoare
descendente la baza scoarţei de alterare sau a solurilor, izvoare descendente în roci
compacte calcaroase.
Izvoarele ascendente apar în regiunile cutate sau faliate. Au debit constant.
Apa subterană provine din infiltrarea apei de precipitaţii, apoi urcă datorită
presiunii hidrostatice. Există izvoare ascendente de strat, de falie, arteziene şi de
carst. În România, izvoarele arteziene sunt întâlnite la Băile Felix de lângă Oradea,
unde straturile acvifere sunt atinse de foraj. De asemenea, ele apar în zona
subcarpatică unde se află straturi discontinui, straturi laminate sau în formă de pene
(Picoş, Buta, 1975). Izvoarele de carst apar în regiunile calcaroase, unde pâraie şi
râuri dispar în substrat şi ies mai jos sub formă de izvor puternic. Între punctul de
pierdere numit sorb şi punctul de ieşire numit izbuc, apa formează un râu subteran.
În România se întâlnesc în Munţii Apuseni.
Majoritatea izvoarelor apar pe versanţii văilor, pe coastele munţilor şi
dealurilor unde se produc interceptări naturale ale pânzelor de apă. Bogăţia lor este
influenţată de direcţia înclinării straturilor. Versanţii văilor aflate pe anticlinal au
izvoare puţine, iar cele situate pe sinclinal au izvoare multe.
Apa izvoarelor are caracteristici intermediare între cele subterane şi cele de
suprafaţă. Conţinutul în oxigen este ceva mai scăzut, dar sunt mai bogate în bioxid
de carbon provenit din transformarea bicarbonatului de calciu solvit în carbonat de
9
calciu insolubil ce se depune pe obiectele din apă şi vegetaţie. Concentraţia

oxigenului din apă creşte rapid prin dizolvarea lui din atmosferă.
Temperatura apei de izvor apărută la suprafaţă este egală cu cea a apei
subterane. Apa izvoarelor cu regim termic normal are temperatura în jur de 8 0C.
amplitudinea variaţiilor termice sezoniere este foarte scăzută. Apa izvoarelor
termice are temperatura mai ridicată putând ajunge la 45 – 50 0C.
Reacţia ionică a majorităţii izvoarelor este neutră, dar se alcalinizează
imediat prin pierderea în atmosferă a excesului de bioxid de carbon. În general, pH-
ul lor variază între 7 – 7,5. Există şi izvoare sărate provenite din trecerea apei prin
fisurile masive de sare. Compoziţia chimică a apelor este influenţată de natura
structurilor geologice pe care la străbate.
Apa pâraielor de izvor se poate pierde într-o mlaştină sau poate constitui una
din sursele de alimentare ale unei bălţi, lac sau poate să reprezinte punctul de
origine al unui râu.
După locul de apariţie, izvoarele se diferenţiază ecologic în limnocrene,
reocrene şi helocrene.
Izoarele limnocrene sunt ecosisteme în care apa iese de jos în sus sau lateral
şi se acumulează într-un mic bazin cu fundul nisipos, mâlos sau mâlo-nisipos, cel
mai adesea acoperit cu detritus. Suprafaţa diferă de la un metru până la câţiva
metrii pătraţi, iar adâncimea de la câţiva centimetrii până la un metru. Excesul de
apă curge printr-un pârâu de izvor – hypocrenon – cu substratul de regulă nisipos
sau mâlos (fig. I. 1). Scăderea temporară a debitului determină diminuarea sau
dispariţia emergentului.
Termica apelor şi sărurile minerale configurează starea, structura şi funcţia
biocenozelor din masa apei şi de pe substrat. Izvoarele cu termică normală şi apă
dulce au în bazinul de recepţie şi în jurul lui o floră macrofită higrofilă abundentă.
Pe macrofitele din apă şi pe suprafaţa substratului se găsesc alge silicioase,
10
cianoficee, cloroficee. Producătorii primari - macrofite şi de microfitobentos -

reprezintă o bogată sursă de hrană pentru animalele nevertebrate fitofage.
În comparaţie cu spaţiul, fauna de aici este foarte diversă şi bogată. De
exemplu, în izvorul râului Ialomiţa densitatea faunei bentonice variază între 2.000 –
312.000 exemplare / m2 (Brezeanu, Baltag, Zinevici, 1968).
În izvoarele limnocrene trăiesc animale hipogee, cum ar fi Niphargus sp.
Unele populaţii de animale din structura biocenozei sunt crenobionte, existând
numai în apa acestui tip de izvoare. Pot fi însoţite de populaţii de animale crenofile,
caracteristice apelor stătătoare (larve de moluşte, de ţânţari, coleoptere adulte şi
larvele lor, trichoptere, crustacee mărunte, viermi – Tubifex sp., Lumbriculus sp. –
amfibieni adulţi şi în stadiu larvar). Tot aici se pot întâlni şi animale creoxene,
ajunse accidental.
Acest tip de izvor este mai frecvent la baza teraselor râurilor, iar curentul de
apă este destul de slab (fig. I. 2).
Fig. I. 1 Izvor limnocren:

1 - bazin; 2 - pârâiaş; 3 - floră hidrofilă în jurul bazinului (după E. Pora, I. Oroş, 1974)
11
Fig. I. 2 Poziţia izvoarelor limnocrene faţă de albia râului

(după C. Pârvu, 1999)
Izvoarele reocrene sunt ecosisteme prezente în regiunile calcaroase sau în

lungul faliilor bogate în precipitaţii. Apa ţâşneşte oblic sau aproape orizontal din
crăpătura stâncilor sau de sub pietre (fig. 3). Debitul este mare, superior izvoarelor
limnocrene. Viteza de curgere este crescută. Apa este curată, rece şi se adună într-
un bazin de recepţie. Substratul unde cade apa este format din pietriş, bolovani şi
nisip grosier.
Biocenoza, mai ales în regiunea montană, este săracă în specii. Vegetaţia
proprie tipică lipseşte. Se pot întâlni unele specii de plante higrofile, mai ales
muşchi. În aceste ecosisteme, resursele trofice sunt medii.
Fauna, relativ săracă, este reprezentată prin larve de trichoptere (Hydropsiche
ornatula, Agapetus comatus, Rhyacophyla sp.), viermi turbelariaţi (Crenobia
alpina, Polycelis cornuta), gamaride (Rivulogammarus pulex, R. fossarum),
gastropode (Ancylus fluviatilis).
Fig. 3 Izvor reocren:

1 - locul de ieşire a izvorului; 2 - bazin de recepţie a apei (după E. Pora, I. Oroş, 1974)
12
În ţara noastră, unele specii de animale se retrag iarna în apele izvoarelor

reocrene care sunt mai calde decât mediul înconjurător. Astfel, este cazul
gastropodului Lauria cilindracea care, obişnuit, trăieşte pe sub pietre sau frunze
umede. În unele izvoare reocrene din regiunea montană îşi depune ponta păstrăvul
indigen (Salmo trutta fario).
Acolo unde apa se prelinge pe peretele stâncos vertical sau foarte înclinat
există, de obicei, numeroase populaţii de alge (perifiton) şi muşchi.
Izvoarele helocrene apar în zonele cu pânze freatice de apă ridicate. Apa

musteşte în sol conferindu-i aspect de mlaştină. Uneori se adună în depresiuni de
suprafaţă formând mici lăculeţe din care porneşte un pârâiaş. Pe fund, adesea se
află acumulat detritus. Debitul izvoarelor este mic, iar pe timp de secetă, seacă.
Biocenoza are o structură simplă. Vegetaţia este săracă, alcătuită în general
din plante rezistente la uscăciune. Sunt prezente populaţii de alge microscopice,
muşchi şi unele specii de cormofite.
Fauna este formată din populaţii de nevertebrate constând din protozoare,
celenterate, viermi nematozi, anelide, hirudinee, gastropode, crustacee mici, insecte
adulte şi larve, precum şi din populaţii de vertebrate reprezentate de amfibieni.
Sursa de hrană pentru multe dintre aceste organisme o constituie detritusul alohton.
Animalele care apar în reţeaua trofică sunt detritivore, fitofage şi zoofage.
Pe teritoriul României, pe o suprafaţă determinată, poate exista un singur tip
de izvor din cele menţionate anterior, două sau chiar trei tipuri. Pot exista şi râuri
cu izvoare mixte, cum este cazul râului Moldova cu izvor de tip limnoreohelocren.
13
I. 2. PÂRAIELE
Sunt cele mai mici unităţi hidrografice. Au curgere naturală permanentă sau
temporară. Prin asocierea lor iau naştere râurile; orice râu care îşi are originea într-
un izvor, debutează ca un pârâu de izvor care curge în sensul gravitaţional al pantei.
Debitul este redus, cursul liniştit, dar vioi. Substratul este dominat de pietre de
dimensiuni mici. Pe parcurs, mici izvoare şi pâraie de izvoare se unesc cu şuvoiul
principal care creşte progresiv şi devine un mic pârâu (epirhythron). Albia lui are
lăţimea de aproximativ 1 m; substratul este format din pietre de mărime mijlocie.
La câţiva km de izvor, pârâul este mult mai mare (metarhythron), cu lăţimea albiei
între 1 – 5 m; apa curge tumultuos pe un substrat format din pietre şi bolovani.
În general, pâraiele din regiunea montană curg pe o pantă accentuată (30 –
500 m / km). În regiunile de deal, panta se reduce foarte mult. Adâncimea apei este
mică; pe traseu apar praguri şi căderi de ape. Cursul se poate schimba frecvent de la
o viitură la alta. Pe sensul de curgere „apar biotopul lotic, situat pe firul apei, şi
biotopul lentic, localizat în anumite porţiuni ale zonei de mal, în spatele blocurilor
de piatră, în mici bazine şi braţe colaterale abandonate de cursul principal”
(Godeanu, Zinevici, 1980). Biocenozele pelagialului şi bentalului au componenţă
specifică, fiind alcătuite, în general, din organisme stenoterme, crenofile, având
tendinţa de a înfrunta curentul – reofile.
I. 3. RÂURILE
Sunt cursuri de ape naturale permanente, relativ stabile, mari, formate din
unirea mai multor pâraie, urmând un traseu bine definit. Cursul este situat între
izvor, locul de origine, şi vărsare, locul de dispariţie, care se poate face într-un râu
mai mare, fluviu, lac, mare sau direct în ocean. Unele râuri mai mici, pe timp de
vară şi secetă, nu ajung la gura de vărsare, secând. Apa dispare prin infiltraţie sau
14
evaporaţie. În unele cazuri, cursul de apă poate deveni subteran, formând un râu
orb, iar porţiunea de unde a dispărut şi până la locul de vărsare sau, după caz, până
revine la suprafaţă, se numeşte capăt orb.
Râurile nu sunt izolate, ci se grupează formând reţele hidrografice sau
sisteme fluviatile. Toate râurile unui sistem fluviatil tind spre un punct comun de
vărsare. O reţea hidrografică are o anumită ordine de ierarhizare, stabilindu-se o
clasificare a cursurilor de apă, după următoarea regulă: întâlnirea a două cursuri de
acelaşi ordin, dă naştere unui curs de rang superior. În clasificarea ierarhică
stabilită de Strohler sunt definite în mod convenţional: cursuri de ordinul I – cele
fără afluenţi, cursuri de ordinul II – cele care iau naştere prin confluenţa a două
cursuri de ordin I; din confluenţa a două cursuri de ordinul II ia naştere un curs de
ordinul III, etc. În cazul în care un curs de ordinul II sau III primeşte un afluent de
ordinul I, acesta îşi păstrează ordinul de mărime.
Râul sau bazinul fluviatil îşi adună apele de pe o anumită suprafaţă de teren
numită bazin hidrografic sau bazin versant. Fiecare afluent are bazinul său
hidrografic, prin însumarea bazinelor versante ale tuturor afluenţilor rezultă bazinul
versant (hidrografic) al râului principal. Teritorial, un bazin hidrografic este
delimitat printr-o linie de separaţie numită cumpăna apelor. „ În cadrul fiecărui
bazin hidrografic, se distinge o cumpănă superficială a apelor – care delimitează
bazinul hidrografic de suprafaţă – şi o cumpănă subterană - care corespunde
bazinului hidrografic subteran - greu de determinat. Cele două cumpene nu se
suprapun decât foarte rar” (Pişota, Buta, 1975) (fig. I. 4).
Fig. 4 Cumpenele apelor unui bazin

(după I. Pişota, I. Buta, 1975)
15
În regiunea montană, profilul longitudinal are panta accentuată, 20 – 30

m/km, prezentând cascade, repezişuri şi praguri, caractere date de tectonica regiunii
şi de energia mare a reliefului. În regiunea de deal, panta se reduce până la 3 m/km,
iar în cea de câmpie până la 0,3 – 0,15 m/km. Energia reliefului scade în regiunea
de deal faţă de cea montană, devenind slabă în cele de podişuri şi câmpie.
I. 4. FLUVIILE
Reprezintă un curs de apă, în general cu lungime şi debite mari, care

colectează apele curgătoare dintr-un bazin hidrografic, curge printr-o albie bine
definită şi se varsă intr-un ocean sau o mare. Se caracterizează prin mărimea şi
adeseori simplitatea condiţiilor geografice, fizice şi biologice. Adesea, fluviul
străbate lanţuri muntoase formând defilee. Viteza de curgere a apei este domoală,
panta de curgere mică, cu maluri şi funduri uniforme pe distanţe mari. Apele poartă
in suspensie cantităţi însemnate de mâl foarte fin.
În structura unui fluviu, deosebim o albie minoră pe unde fluviul curge în
condiţii normale. În perioadele de viituri, când debitul şi nivelul apei atinge valori
excepţionale, albia minoră nu mai este capabilă să transporte întreaga cantitate de
apă. Surplusul se scurge în braţele moarte laterale şi în zonele adiacente (terase,
lunci) constituind albia majoră.
Amazonul este fluviul cu cel mai mare bazin hidrografic (7.000.000 km 2), iar
ca lungime este al II-lea din lume, cu 6.500 km, după Nil cu 6.670 km. Dunărea are
o lungime de 2.857 km, o suprafaţă bazinală de 817.000 km 2 şi un debit mediu
anual de 6.439 m3/sec, fiind al doilea din Europa, după Volga (1.360.000 km 2
suprafaţa bazinală, 3.690 km lungime şi 7.900 m3/sec debit mediu anual).
16
CAPITOLUL II
PRINCIPALII FACTORI ABIOTICI CE CONDIŢIONEAZĂ
VIAŢA ÎN APELE CURGĂTOARE
În viaţa organismelor din apele curgătoare, un rol important îl au factorii

abiotici, printre care: regimul hidrologic, viteza de curgere, debitul, temperatura,
transparenţa, chimismul, precum şi o serie de alte proprietăţi fizico-chimice.
Factorii fizico-geografici determină caracterele ecologice ale biotopilor,
concretizate în morfologia, structura văii şi albiei, turbiditatea, chimismul şi reacţia
ionică a apei.
Regimul hidrologic este determinat de sursele de alimentare şi oscilaţiile
sezoniere ale debitului.
Alimentarea cu apă a ecosistemelor acvatice curgătoare este superficială şi
subterană.
Alimentarea superficială este prezentă în toate apele curgătoare de pe Glob,
fiind asigurată de precipitaţii – ploi şi zăpezi – şi din topirea gheţarilor. Din
cantitatea de precipitaţii care cad pe suprafaţa bazinului versant, o parte este
utilizată rapid de vegetaţie, o parte se evaporă, o parte se infiltrează în sol,
alimentând pânza freatică şi o altă parte din cantitatea totală formează scurgerea de
suprafaţă. Dinamica hidrologică a unui curs de apă este puternic influenţată de
regimul precipitaţiilor, de volumul şi repartiţia cantitativă în cursul anului.
„Cantitatea medie anuală de precipitaţii necesară menţinerii unui râu este de peste
250 mm/m2/an în zonele cu climă temperată, 500 mm/m 2/an în cele tropicale şi
700mm/m2/an în cele subtropicale” (C. Lévêque, 1996).
17
Alimentarea subterană se realizează din pânza freatică ce constituie o sursă

permanentă de alimentare a apelor curgătoare, ponderea generală fiind de circa
30%, având un rol important în menţinerea şi continuitatea cursului, mai ales în
perioadele de secetă.
Ţinând cont de sursele de alimentare (precipitaţii sau ape freatice) şi de
oscilaţiile sezoniere ale debitelor, se pot distinge patru tipuri de regimuri
hidrologice:
 Regimul fluvio-oceanic sau atlantic caracterizat prin debit maxim la
sfârşitul toamnei şi iarna, şi prin variaţii sezoniere relativ moderate; fac parte
râurile şi fluviile alimentate de apele de precipitaţii
 Regimul nival – alpin unde sursa de alimentare este asigurată mai ales
prin topirea zăpezii, debitele şi nivelurile maxime fiind înregistrate primăvara şi la
începutul verii
 Regimul glaciar este caracteristic pâraielor şi râurilor din zonele alpine,
alimentate mai ales în urma topirii gheţarilor, înregistrând debitele maxime în
lunile iulie – august; în timpul iernii, debitele sunt minime
 Regimul nival de câmpie sau continental este caracteristic apelor
curgătoare din zona Europei continentale, debitele maxime înregistrându-se în
perioada topirii zăpezilor şi ploilor abundente de primăvară.
Regimul hidrologic este determinat de sursele de alimentare şi de oscilaţiile
sezoniere ale debitului. Există râuri şi fluvii cu regimuri simple, în cazul în care
anual se succede o perioadă cu ape abundente şi debite mari, şi o alta cu debite
mici. În majoritatea cazurilor, râurile posedă alimentare mixtă: din precipitaţii,
gheţari şi ape subterane, iar corelaţia dintre diversele forme ale acesteia se modifică
în spaţiu şi timp, fapt ce le conferă un regim complex.
18
Pentru ţara noastră, I. Ujvári (1959) distinge patru tipuri de alimentare cu apă
a râurilor şi, implicit, tot atâtea tipuri de regimuri hidrologice:
 Alimentarea nival – moderată se face în proporţie de 60 – 80 % cu apă
provenită din topirea zăpezii, alimentare subterană fiind moderată. Este
caracteristică râurilor din regiunile montane (Retezat, Făgăraş, Bucegi, Rodnei)
 Alimentarea nivo-pluvială se face în proporţie de 50 – 60% cu apă
provenită din topirea zăpezilor, la care se adaugă apa din ploi, fiind o alimentare
mixtă, dar domină cantitativ apa provenită din zăpezi. Este prezentă în munţi,
dealuri şi la şes. În România este caracteristică râurilor Olt şi Mureş, în întregime,
precum şi altor râuri.
 Alimentarea pluvio-nivală la care alimentarea cu apă se face din ploi şi
topirea zăpezilor. În România, apa provenită din ploi reprezintă 50 – 60%, iar cea
din zăpezi 40 – 50%. Este caracteristică râurilor din regiunile de deal şi munţilor cu
altitudini cuprinse între 300 şi 1.600 m. Acest tip de alimentare este prezent la
râurile de pe circa 45% din suprafaţa ţării. Alimentarea subterană este moderată
 Alimentarea pluvio-nivală la care alimentarea se face cu apă provenită
din ploi şi zăpezi, proporţia, în România, fiind de 60 – 70% ploi. Se întâlneşte la
râurile din Podişul Bârladului, versanţii estici ai Carpaţilor Orientali, zonele
premontane sudice şi nordice ale Carpaţilor Meridionali.
Curgerea reprezintă deplasarea apei de la izvor spre locul de vărsare. Apa
pâraielor, râurilor şi fluviilor se află într-o permanentă mişcare determinată de forţa
gravitaţională. Acest factor ecologic acţionează numai în condiţiile unui teren
înclinat, cu pantă.
Viteza de curgere evidenţiază variaţii în plan longitudinal şi transversal,
variaţii care apar în diferite porţiuni ale râului sau chiar în acelaşi sector. Valoarea
vitezei de curgere este dată de înclinaţia pantei, de adâncimea şi lăţimea albiei, de
neregularităţile substratului pe care curge apa, de debitul acesteia.
19
Viteza curentului variază în mod complex în diferite puncte ale unei secţiuni
transversale, fiind mai ridicată în porţiunea mediană şi mai mică spre maluri. În
păturile de apă din apropierea substratului este de asemenea mai scăzută faţă de
cele superioare, în orice sector de râu existând o aşa numită microstratificare.
Deosebirile sunt determinate de frecarea apei de pereţii albiei şi de substrat. În
acelaşi punct din secţiunea transversală, creşterea nivelului apei, deci a debitului,
măreşte viteza de curgere, iar scăderea o micşorează.
Pe fundurile pietroase, curentul are caracter turbulent, iar la contactul cu
substratul bentonic se creează condiţii deosebite. Pe de o parte, există microzone cu
ape calme, populate cu precădere de hidrobionţi care nu suportă curentul puternic
(reotoleranţi), iar pe de altă parte, pe feţele netede ia naştere o microzonă de
contact, foarte subţire (1 – 10 mm) unde curentul este mai slab şi cu aspect laminar.
În această pătură trăiesc organisme care pot suporta un gradient mai ridicat al
vitezei curentului (reofile), cu adaptări morfofiziologice caracteristice. „Grosimea
acestei pături este invers proporţională cu temperatura şi curentul (Dussart, 1966).
În plan longitudinal, viteza de curgere a apei descreşte de la izvor la vărsare,
ca urmare a diminuării pantei. Viteza curentului este invers proporţională cu
suprafaţa secţiunii transversale a şuvoiului de apă. Pâraiele şi râurile montane pot
atinge sau chiar depăşi viteza de 5 – 6 m/s, mai ales în praguri şi cascade. În
regiunile deluroase, viteza se reduce proporţional cu reducerea pantei. Apa râurilor
de şes are o curgere lentă, domoală, pe alocuri lăsând impresia că sunt ape
stătătoare. Aici viteza nu depăşeşte 1 m/s, iar în timpul viiturilor 1,5 – 2 m/s.
Fluxul sau şuvoiul de apă din râuri are un caracter turbulent, nu laminar,
dând naştere la vârtejuri care determină frământarea energică a maselor de apă şi
omogenizarea tuturor gradienţilor (termic, salin, gazos, etc).
Viteza curentului trebuie considerată un factor de primă însemnătate care
determină condiţiile de viaţă din diverse sectoare ale unui râu, ca de altfel şi
deosebirile esenţiale între ecosistemele lotice şi cele lentice.
20
Debitul constă în volumul sau cantitatea de apă ce se scurge într-o secundă,

prin secţiunea transversală a albiei. Acesta diferă la scară planetară şi regională.
Debitul unei ape curgătoare nu este acelaşi pe toată lungimea, crescând de la
izvoare spre vărsare. În acelaşi timp, în aceeaşi secţiune, debitul variază în timp, în
funcţie de cantitatea de apă provenită din diverse surse de alimentare. Variaţiile
debitului în timp constituie o caracteristică ecologică de bază a unei ape curgătoare,
mai ales la un râu sau un fluviu.
Ciclul eroziune – transport – sedimentare. Apele curgătoare sunt purtătoare
de energie mecanică potenţială şi cinetică. Energia cinetică este proporţională cu
masa şi pătratul vitezei de curgere. Acesta este factorul prin care apele curgătoare
reprezintă un agent important de eroziune a rocilor. Se poate afirma că ele sunt cele
care modelează suprafaţa globului, atacând relieful printr-o dublă acţiune:
mecanică – prin eroziune – şi chimică – prin dizolvarea rocilor.
Apele curgătoare erodează, dizolvă şi transportă rocile pe care le atacă,
depunându-le sub formă de suspensii, pe măsura diminuării energiei cinetice.
Acesta este ciclul clasic: eroziune – transport – sedimentare, care poate fi observat
la majoritatea sistemelor fluviatile.
Factorul esenţial al acestui proces îl constituie scurgerea superficială care
reprezintă principala forţă de eroziune mecanică şi chimică a bazinelor versante. Ea
are o dublă acţiune: dizolvă diferite minerale din sol şi roci, iar prin energia lor
cinetică „spală” solul prin procesul de erodare.
Efectul mecanic (forţa mecanică) variază în funcţie de debitul şi viteza
curentului. Înclinaţia pantei este cea care determină puterea apelor curgătoare de a
eroda rocile şi transporta materialul rezultat. Materialul fin este transportat în
suspensie, cel grosier este rulat, târât sau rămâne pe fundul albiei. Fragmentarea
materialelor erodate şi modul de transport al sedimentelor diferă din amonte spre
aval, în funcţie de modificarea vitezei curentului, a pantei şi de natura rocilor.
Torenţii au cea mai mare putere de eroziune şi transport. În zona inferioară a
21
cursurilor râurilor, unde viteza curentului se atenuează, domină transportul

materialului fin şi sedimentarea.
Datorită acţiunii mecanice a apei, a vitezei de curgere în funcţie de pantă, a
proceselor erozionale şi de transport al suspensiilor, geomorfologia cursului apelor
curgătoare marchează o anumită evoluţie de la izvor la vărsare.
În general, în partea superioară, cursul râului parcurge un sector cu o pantă
mai mare. În concordanţă cu viteza curentului, în această zonă este puternic
procesul de eroziune, fundul pârâului sau râului fiind alcătuit din bolovani de
piatră. Această parte a cursului superior este denumită zonă de eroziune unde
micile pâraie reprezintă zona de alimentare cu sediment a râului.
În aval, pe măsură ce viteza curentului se diminuează, debitul creşte ca
urmare a aportului afluenţilor de grad inferior. În acest sector, fundul albiei este
alcătuit din pietriş şi nisip, iar pe măsură ce panta se diminuează, procesul de
sedimentare devine preponderent în raport cu eroziunea. Această parte a sistemului
fluvial, partea mijlocie a cursului, este denumită „zonă de transfer” a materialului
în suspensie către sectorul de câmpie.
În zona de câmpie, unde viteza curentului este foarte mică, o mare parte a
materialului transportat este depusă, formând plaje sau lunci, iar la gura de vărsare
se formează delte. Această zonă este denumită „zonă de stocaj ”. Aici, în cursul
inferior al râurilor şi fluviilor, unde se acumulează materialul aluvionar, au loc
procese mai intense de transformare mecanică, chimică şi biologică a acestora.
Temperatura. Adâncimea apei şi suprafaţa secţiunii transversale sunt mici
faţă de cele ale unui lac, iar suprafaţa de contact a apei cu aerul şi substratul albiei
sunt mari comparativ cu dimensiunile lor. Datorită acestor particularităţi, precum şi
a altora, regimul termic al apelor curgătoare este dependent de climatul regiunilor
pe care le străbat, de energia solară incidentă, de schimbul caloric aer – apă şi apă –
substrat, de modul de alimentare, adică de aportul caloric al scurgerii de versant,
22
subterane şi cel al afluenţilor. Termica apei unui râu într-o secţiune a sa este
condiţionată de bugetul caloric adus din amonte.
Acest din urmă factor prezintă o importanţă deosebită, cum sublinia I.
Ujvári, (1972), pentru râurile din România, care, în cea mai mare parte, îşi au
sursele în munţi. În funcţie de acest factor şi regimul lor termic, autorul menţionat
distinge două tipuri de râuri: autohtone şi alohtone.
Termica râurilor autohtone este condiţionată mai ales de cea a aerului,
oscilând în general în jurul ei. După topirea zăpezilor, temperatura apelor acestor
râuri creşte treptat până în luna iulie, când înregistrează valorile maxime. La
sfârşitul sezonului cald, răcirea apelor se produce de asemenea treptat, marcând o
zonalitate verticală la finele ei. Termica râurilor montane cu regim alohton este mai
scăzută cu aproximativ 8 – 100C faţă de cea a râurilor autohtone, mai ales în lunile
calde ale anului, la aceeaşi temperatură a aerului.
Temperatura apelor râurilor variază şi în plan longitudinal, între zona de
izvor şi cea de vărsare diferenţa de temperatură poate trece de 10 0C. La munte,
variaţiile de temperatură între vară şi iarnă sunt mici, crescând în zona cursului
mijlociu aflat în regiunea dealurilor, şi atinge maximul în cursul inferior, în zona de
câmpie, unde diferenţele între anotimpul cald şi cel rece sunt de până la 25 0C.
Variaţiile circadiene de temperatură ale apei sunt corelate cu debitul şi viteza
de curgere. Vara, variaţiile termice zi – noapte sunt de 8 - 10 0C pentru pâraiele cu
debite de circa 1 m3/s, şi de 2 - 40C pentru râurile mari. În general, pe altitudine, în
perioada caldă a anului, în munţi, variaţiile termice zilnice ale apei sunt cuprinse
între 3 şi 60C, în regiunile deluroase 6 - 8 0C, iar la câmpie 10 - 14 0C. în cadrul
aceluiaşi anotimp, apa suferă un proces de răcire diferit, în funcţie de altitudine şi
temperatura atmosferică. În zonele alpine, apa se răceşte la 0 0C încă din luna
octombrie, iar în zonele de câmpie în primele două săptămâni ale lunii decembrie.
În secţiune transversală, în cadrul aceluiaşi anotimp, temperatura apei
prezintă diferenţe între margine şi centrul curentului. Vara, temperatura este mai
23
mare la margine şi mai mică în centru, iar iarna se întâmplă invers. Pe verticala
secţiunii, regimul termic al apei este asemănător. Uniformizarea temperaturii pe
toată grosimea apei este asigurată de curenţii de curgere.
Temperatura apelor curgătoare constituie un factor ecologic important
pentru metabolismul şi activitatea organismelor din cadrul populaţiilor ce compun
biocenozele planctonice, nectonice, dar şi bentale. Încălzirea, respectiv răcirea
treptată a apei din râuri moderează sau accelerează activitatea metabolică a
organismelor, stimulează procesul reproducerii, etc.
Transparenţa apei este dependentă de structura granulometrică a
substratului, de precipitaţii, debitul şi viteza de curgere a apei. În pâraiele şi râurile
montane transparenţa este maximă, apa este limpede, cristalină, acţionând asupra
unor roci mari, dure, care, după dislocare, se sedimentează rapid. Turbiditatea
apare după precipitaţii ca urmare a scurgerii de pe versanţi a apei de şiroire, care
antrenează diferite particule anorganice şi organice. Rapiditatea limpezirii este
influenţată de fineţea particulelor aflate în suspensie. Particulele foarte fine se
depun mai încet.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în regiunea dealurilor, cu excepţia zonelor unde
substratul albiei este format din nisip şi mâl. Viteza apei antrenează aceste
particule diminuându-i transpiraţia.
La şes transpiraţia este mai scăzută. Multe râuri sunt tulburi tot timpul anului.
Tulburarea mai apare prin aspiraţie când apa loveşte denivelările de fund sau de
mal antrenând particule minerale sau organice prin curenţii ce se formează (fig. II.
1). Tulbureala se resimte pe fundul apei pe o porţiune mai mare sau mai mică până
la depunerea suspensiilor.
Transparenţa apei variază sezonier. Vara, cantitatea de suspensii este mare în
comparaţie cu sezonul rece când râurile se alimentează mai ales din pânza freatică
şi apa este limpede. Primăvara, apa de şiroire rezultată din topirea zăpezilor şi ploi
ridică gradul de suspensii în apa pâraielor, râurilor şi fluviului micşorându-le
24
transparenţa. Toamna, turbiditatea creşte în urma precipitaţiilor abundente căzute

sub formă de ploaie.
Fig. II. 1 Fenomenul de turbulenţă.

Săgeţile indică sensul de mişcare a curenţilor produşi de apă (după E. Pora, L. Oroş, 1974)
Cantitatea de suspensii în apa din râuri diferă zonal. În regiunile cu roci

rezistente la eroziune (şisturi cristaline, roci vulcanice, calcare) turbiditatea are
valori sub 100 g suspensii la metru cub de apă. În regiunile de podiş cu pante mari
ale reliefului, roci friabile şi împădurire slabă, turbiditatea apei este crescută. De
exemplu în Podişul Moldovei se înregistrează 2.500 – 5.000 g/m 3 suspensii, iar în
Podişul Transilvaniei ajunge maximum la 2.500 g/m3, fapt explicat gradul de
acoperire cu păduri mai scăzut decât în primul caz.
În regiunea de câmpie turbiditatea are valori scăzute (250 - 500 g/m3 apă) cu
o creştere treptată spre câmpiile piemontane din sudul ţării, unde suspensiile pot
atinge 1.000 – 1.500 g/m 3 apă. La câmpie pantele sunt mici (5 - 10 m/km).
25
CAPITOLUL III
BENTOSUL – STRUCTURĂ ŞI FUNCŢII
III. 1. PRINCIPALELE BIOCENOZE ALE ECOSISTEMELOR

ACVATICE
Ecosistemele acvatice, indiferent de tipul şi dimensiunile lor, cuprind doi

mari biotopi: masa apei sau pelagialul şi substratul sau bentalul. Aceşti biotopi sau
domenii de viaţă sunt populaţi de pelagos, respectiv bentos.
Pelagosul reprezintă ansamblul de populaţii şi comunităţi care îşi duc viaţa
în masa apei sau pelagial, iar cele a căror viaţă este dependentă de substratul
bentonic constituie bentosul.
Masa apei sau pelagialul ecosistemelor acvatice este populat de biocenoze cu
o structură mai mult sau mai puţin complexă, a căror existenţă nu pare dependentă
de substratul bentonic. Dintre comunităţile şi grupările de hidrobionţi pelagici fac
parte: planctonul, neustonul, pleustonul şi nectonul.
Planctonul reprezintă biocenoza pelagică din orizonturile luminate,
trofogene, fiind alcătuit din producători primari, microfite – fitoplancton –
consumatori – zooplancton – şi reducători – bacterioplancton, care trăiesc în masa
apei fără a veni în contact direct cu substratul, cu excepţia unor perioade din ciclul
lor de viaţă.
„Termenul a fost introdus de Hensen (1887), într-o altă accepţie care ar
corespunde în prezent mai curând celui de seston, adică totalitatea particulelor în
suspensie din masa apelor naturale susceptibile de a fi recoltate de organismele
filtratoare” (J. M. Pérès şi L. Dévèze, 1963). Componentele vii sau biosestonul
constituie planctonul, detritusul organic triptonul, iar împreună cu suspensiile
minerale abiosestonul. Termenul de seston a fost introdus de R. Kolkwitz în sensul
de material inert în suspensie în apa ecosistemelor.
26
În funcţie de durata prezenţi hidrobionţilor planctonici în masa apei se

disting două forme: holoplanctonice – permanente, al căror ciclu de viaţă se
desfăşoară în întregime în masa apei, cu excepţia unor stadii latente, şi
meroplanctonice – temporare, cu specii al căror ciclu vital se desfăşoară, pentru o
perioadă limitată, pe substratul bentonic, restul fiind planctonic.
Neustonul este o biocenoză pelagică ce constă cel mai adesea din cele trei
componente trofice, al căror ciclu vital este dependent de pelicula superficială a
ecosistemelor acvatice, mai ales în cele stagnante. Prezenţa şi dezvoltarea
neustonului este, în general, condiţionată de starea liniştită a suprafeţei apelor.
O parte din componenţii acestei comunităţi folosesc pelicula superficială a
apei ca suport de susţinere, formând epineustonul; altă parte populează pătura
superficială cu o grosime de câţiva centimetri, folosind faţa internă a peliculei
superficiale fie pentru susţiner, fie ca substrat de deplasare – hiponeustonul.
Pleustonul desemnează grupări de hidrobionţi vegetali sau animali al căror
corp, parţial emers, pluteşte la suprafaţa apei şi a căror deplasare pasivă este
condiţionată în mare măsură de curenţi.
Nectonul este alcătuit din grupări de populaţii ce se deplasează activ în masa
apei, fiind de regulă buni înotători şi care parcurg distanţe variabile în căutarea
hranei, a locurilor de reproducere, de iernare (cefalopode, peşti, mamifere).
Bentosul ecosistemelor acvatice este reprezentat prin populaţii şi biocenoze
a căror existenţă este dependentă într-o măsură mai mare sau mai mică de substrat
sau bentalul lor.
Trebuie menţionat că între comunităţile bentonice şi cele pelagice nu se
poate trasa o limită netă. Pe de o parte, un număr însemnat de specii care populează
substratul pot să se ridice în masa apei într-o perioadă a ciclului de viaţă, pentru
reproducere sau hrănire, fiind cunoscute ca bentopelagice. Pe de altă parte, stadiile
larvare ale unui număr mare de specii, mai ales marine, constituie meroplanctonul.
27
Porţiunile mai puţin adânci ale litoralului ecosistemelor acvatice interioare şi

marine au o structură trofică complexă, constând din producători (fitobentos,
perifiton, microfitobentos), consumatori (zoobentos) şi reducători (bacteriobentos).
În etajele mai profunde sunt prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii,
existenţa lor fiind dependentă de aportul alohton de substanţe organice sintetizate în
orizonturile fotice superioare. Un alt aspect important îl constituie raportul dintre
organismele bentonice şi substrat. Acestea pot trăi fie la suprafaţa substratului, fie
în grosimea lui, deosebindu-se două categorii de bentos: epibentos şi, respectiv
endobentos.
Hidrobionţii bentonici, similar celor pelagici, pot fi împărţiţi, după
dimensiunile lor, în trei categorii:
 Macrobentonice – sunt speciile ai căror indivizi depăşesc 2 mm;
 Mezobentonice - cu dimensiuni ce variază între 0,1 şi 2 mm;
 Microbentonice – organisme mai mici de 0,1 mm.
III. 2. BIOCENOZELE APELOR CURGĂTOARE
III. 2. 1. Consideraţii generale

Biocenozele din cadrul biomului lotic sunt substanţial diferite între ele.
Varietatea acestora este dată de regimul hidrologic, viteza de curgere, termica
apelor, suspensii, substanţe solvite, duritate, regim gazos, natura şi proprietăţile
fizico-chimice ale substratului.
În limitele acestor ecosisteme, condiţiilor de viaţă foarte diferite din pelagial
şi mai ales din bental le corespunde o diferenţiere biocenotică la fel de evidentă
care se exprimă prin varietatea specifică şi indicii dezvoltării cantitative.
În ecosistemele curgătoare cu regim complex şi un bazin hidrografic relativ
mare, se disting, de regulă, două zone mari care se deosebesc esenţial prin
condiţiile de viaţă existente: una cu ape mici şi curent puternic (streams) şi alta cu
28
ape mai mult sau mai puţin adânci, unde curentul este mai slab (ponds). Substratul
care constituie albia primei zone este lipsit în general de mâl şi detritus mărunt,
constând din roci dure, iar în a doua zonă substratul bentonic este moale şi mobil
(nisip, mâl).” Acestor zone le corespund două tipuri de comunităţi diferite, prima
fiind populată cu precădere de hidrobionţi specializaţi, sesili, fixaţi de substratul
dur şi de către specii de peşti (necton) bune înotătoare; în a doua zonă, puţin
favorabilă speciilor epibentonice, substratul este populat de hidrobionţi
endobentonici, iar în masa apei, pe lângă pesti, se dezvoltă planctonul reprezentat
prin producători, consumatori şi reducători” (E. Odum, 1971).
J. Illies (1961), J. Illies şi L. Botoşăneanu (1963) propun o zonare ecologică
similară, dar mai riguroasă a ecosistemelor curgătoare. Remarcând existenţa unor
deosebiri evidente între pâraie şi râuri ca ecosisteme, acest autor propune pentru
desemnarea lor termenii de rhitron şi potamon. Cele două categorii se
caracterizează prin următoarele trăsături:
 Rhitronul reprezintă porţiunea unui curs de apă de la izvor până în zona cu o

amplitudine medie lunară a termicii de aproximativ 20 0C, în care viteza curentului
este mare, debitul relativ scăzut, iar cantitatea de oxigen solvit este ridicată.
Substratul este constituit din bolovăniş, pietriş şi nisip, formarea şi depunerea
mâlului având loc numai în coturile ferite din calea curentului.
Populaţiile din structura biocenozelor sunt formate din hidrobionţi
specializaţi, sesili, fixaţi de substratul dur (biotecton şi zoobentos).
Nectonul este reprezentat prin specii de peşti buni înotători. Speciile care
intră în structura biocenozelor sunt mai mult sau mai puţin psichrostenoterme,
reobionte şi polioxifile, cu adaptări morfo-fiziologice şi de comportament la viaţa
în curentul puternic.
29
 Potamonul constituie porţiunea din aval care succede rhitronul, unde

temperaturile medii lunare ale apei depăşesc 20 0C în zonele temperate. Viteza
curentului este relativ redusă, mai ales la fundul apei, iar caracterul turbulent al
acestuia mai slab. Se pot înregistra deficite majore de oxigen. Substratul constă, de
regulă, din nisip şi mâl, apele putând transporta în aval şi aluviuni mai grosiere.
Populaţiile potamonului constau din hidrobionţi euritermi sau
termostenotermi şi reotoleranţi, substratul fiind populat de organisme
endobentonice, iar în masa apei se dezvoltă potamoplanctonul.
În limitele celor două tipuri de ecosisteme, J. Illies distinge trei zone
succesive: epirhitron, metarhitron şi hiporhitron, respectiv epipotamon,
metapotamon şi hipopotamon.
O problemă extrem de importantă este aceea a identificării acelor comunităţi
bentonice care sunt caracteristice fiecărei zone - de eroziune, transport şi
sedimentare - în parte, cu alte cuvinte, acele organismele care pot rezista
mecanismelor de dezorganizare existente în fiecare zonă.
„În zonele în care domină eroziunea, organismele ocupă nişe ecologice
speciale, adăpostindu-se pe faţa inferioară a pietrelor şi bolovanilor, spaţiul fiind
protejat de impactul cu materialul dur transportat de apă. Limitele
microhabitatului, în ceea ce priveşte presiunea surselor de hrană, în acest caz, sunt
date de biodermă. Fanta respectivă oferă o varietate ridicată de condiţii, mai ales
acumularea de material vegetal exogen utilizat de organismele „prelucrătoare”
(consumatori primari)” (Gâldean, 1989).
În zonele unde domină fenomenele de transport, organismele nu pot ocupa
nişe în regiunea medială. Aici se poate vorbi numai de biocenoze de mal (ripale).
În zonele unde domină fenomenul de depunere, sedimentele fine şi dunele
hidraulice permit construirea de nişe de către organismele pelofage şi detritivore.
Comunităţile bentonice tipice fiecăreia dintre cele trei zone descrise nu sunt
strict localizate în porţiunile superioare ale râului.
30
Ocuparea diferitelor nişe ecologice de către organisme este dependentă de

interacţiunea reciprocă dintre acestea şi factorii fizico-chimici.
Delimitare unor zone şi subzone este utilă şi benefică numai dacă se ţine
seama de faptul că acestea sunt părţi componente ale unor sisteme mult mai mari
unde acţionează, şi trebuie luate în considerare, interacţiunile complexe dintre
sistemele fizice şi cele biologice.
III. 2. 2. Structura biocenozelor în sectorul montan al râurilor (rhitron)

Aşa cum arătam anterior, zona montană – rhitronul – este populată cu specii
psichrostenoterme (criofile), strict reobionte, puternic polioxifile, cu adaptări
morfo-fiziologice şi de comportament la viaţa în curentul puternic, majoritatea fiind
rheotactice, având tendinţa de a se deplasa contra curentului, compensând astfel
puterea de spălare a apei în mişcare. De obicei, preferă ca substrat pe cel pietros,
singurul pe care se pot fixa bine. Deci aceste organisme sunt lito-rheotactice.
III. 2. 2. 1. Adaptări ale organismelor la viaţa în curent
Curentul apei reprezintă factorul esenţial al selecţiei, evoluţiei organismelor
şi al stabilirii compoziţiei biocenozelor în rhitron.
În Europa nu există nici o fanerogamă exclusiv de apă curgătoare, numai
Ranunculus fluitans are optimul de dezvoltare în acest fel de ape. Acest fenomen
are drept cauză faptul că înmulţirea prin seminţe este aproape imposibilă. Seminţele
se produc, dar fie nu găsesc puncte de fixare, fie sunt acoperite de sedimente.
Înmulţirea se face aproape exclusiv pe cale vegetativă, din lăstari, bucăţi de plante
aduse din amonte, unde au fost aduse prin inundaţii din apele stătătoare învecinate,
deci plantele din apele curgătoare îşi au originea în cele stătătoare.
În vegetaţia râurilor lipsesc plantele anuale. Toamna, organele vegetative
dispar, dar plantele supravieţuiesc prin rizomi sau stoloni care vor înoi plantele în
primăvară.
31
Plantele care trăiesc în curent suferă o serie de modificări morfologice.

Astfel, are loc lungirea peţiolului frunzelor, comparativ cu aceleaşi plante din
mediu stagnant. Curentul apei exercită o acţiune inhibitoare asupra creşterii
plantelor. Astfel, s-a observat la nufărul galben (Nuphar luteus) că exemplarele
expuse curentului au limbul mai mic şi peţiolul mai scurt decât cele din partea
opusă, dimensiunile celor două părţi ale frunzelor crescând progresiv pe măsură ce
se diminuează acţiunea directă a curentului asupra lor.
Pentru plantele superioare din apele curgătoare, problema cea mai mare o
constituie găsirea unui loc de fixare în acest mediu aflat în permanentă mişcare.
Există unele suprafeţe spălate de un curent extrem de slab; este vorba despre
suprafeţele prin care obiectele din râu vin în contact cu apa curgătoare unde
intervin forţele de adeziune care frânează puternic viteza apei. În aceste locuri se
fixează multe alge cu taluri crustoase, fixarea fiind favorizată de faptul că, la
acestea, elementele reproducătoare au dimensiuni extrem de mici, permiţându-le
astfel să se fixeze în acea peliculă despre care aminteam anterior.
Alte alge, cum ar fi diatomeele, cloroficeele, cianoficeele, se fixează cu
ajutorul unui mucilagiu al pereţilor celulari, lipind astfel organismele de substrat.
Ca principiu general, cu cât acţiunea mecanică a apei este mai puternică, cu atât
suprafaţa prin care planta vine în contact cu substratul este mai mare.
Modificările adaptative cele mai spectaculoase la oferă animalele care trăiesc
în zonele de rhitron.
Problema cea mai mare a organismelor animale o reprezintă forţa curentului,
care tinde să le antreneze în aval sau să le strivească. Pentru a rezista în aceste
condiţii, animalele prezintă adaptări care le permit să se fixeze solid de substrat.
Astfel, formele libere prezintă o turtire pronunţată o corpului, curentul
alunecând uşor peste ele. Această adaptare devine evidentă atunci când comparăm
larvele unor genuri înrudite din apele curgătoare şi stătătoare. Un exemplu îl oferă
larvele genului Ecdyonurus (Ord. Ephemeroptera) care trăiesc în pâraiele de munte,
32
având corpul foarte lăţit şi turtit, comparativ cu genul Cloëon, acelaşi ordin, din
apele stagnante, cu corpul rotunjit şi cu picioarele mult mai lungi. Această turtire o
corpului se întâlneşte la grupe de animale foarte diferite, cum ar fi la turbelariatele
tricladide (Crenobia alpina), larvele plecopterului Perla sp. sau la gastropodul
Ancylus sp.. Larvele unor trichoptere (genurile Goëra, Silo, Lithax) au căsuţele
turtit şi prevăzute cu două prelungiri laterale, ca nişte aripioare, mărindu-le astfel
suprafaţa de aderare la substrat şi, mai mult, făcându-le mai grele.
Aderenţa la substrat a crescut foarte mult şi prin aplatizarea apendicilor
(larvele efemeropterelor Ecdyonurus, Epeorus), oferind astfel mai multe puncte de
sprijin. În plus, la organismele torenticole picioarele se inseră lateral, în prelungirea
planului orizontal al corpului, şi nu ventral. Atunci când se târăsc pe substrat,
aceste larve mişcă primul şi ultimul picior de pe o latură a corpului, simultan cu
piciorul al II-lea de pe partea opusă, astfel încât corpul este tras înainte fără a fi
ridicat de pe suport.
Lătăuşii (Gammarus sp.) prezintă o pronunţată turtire laterală a corpului
care, împreună cu deplasarea în sens lateral, le permite acestora să se folosească la
maxim de orice neregularitate a substratului împotriva curentului.
Paralel cu aceste modificări ale formei corpului, se observă o regresare a
organelor care favorizează înotul în apele stagnante, aproape toate speciile reofile
fiind lipsite de perişori sau prelungiri ce servesc la înot şi care ar permite curentului
să le antreneze în aval.
Ca o regulă generală, în aceste condiţii, organismele trebuie să adere la
substrat printr-o suprafaţă cât mai mare, să fie în permanenţă în contact cu suportul
prin cât mai multe puncte de sprijin şi să aibă o înălţime cât mai mică, permiţând
curentului de apă să alunece peste ele, opunând o rezistenţă cât mai mică.
La toate aceste adaptări se adaugă prezenţa unor organe de fixare bine
dezvoltate. Este cazul larvei Liponeura care prezintă pe partea ventrală a corpului
şase ventuze puternice. Aceste organisme trăiesc pe faţa superioară a pietrelor,
33
aşezate în bătaia şuvoiului, alături de larvele genului Simulium care au extremitatea

posterioară mult îngroşată, prevăzută cu o coroană de cârlige. O a doua coroană de
cârlige se află pe primul segment toracic, ambele servind la mişcare.
Alte organisme au picioarele prevăzute cu gheare puternice, ancorându-se
astfel în pătura de muşchi sau de alge (exemplu hidracarienii).
Adaptări interesante la viaţa aspră în curentul puternic prezintă unele
chironomide şi majoritatea trichopterelor care construiesc căsuţe solide, grele, prin
aglutinarea de mici pietricele şi boabe de nisip cărora le adaugă uneori câte o piatră
mare pentru a le îngreuna. Aceste căsuţe sunt ancorate de substrat prin firişoare
secretate de larve (la trichoptere) sau printr-un mucus cleios.
Alte adaptări ale organismelor torenticole se referă la modificările morfo-
fiziologice şi de comportament. Astfel, acestea nu se deplasează în căutarea hranei,
ci aşteaptă să fie adusă de curent. În general, organismele din păraiele reci consumă
o cantitate mult mai mică de hrană, temperaturile scăzute micşorându-le asimilaţia
şi dezvoltarea. Perioadele de inaniţie pot fi foarte lungi, aşa cum s-a dovedit
experimental la larvele trichopterului Apatania care, după patru luni în care nu au
fost hrănite, continuau să se dezvolte normal.
Spre deosebire de formele înrudite din apele stagnante care, la intervale
regulate ies la suprafaţă pentru a respira aer atmosferic, organismele reofile
folosesc pentru respiraţie numai oxigenul solvit din apă, schimburile respiratorii
făcându-se la nivelul branhiilor sau pe toată suprafaţa corpului.
Temperaturile joase tot timpul anului şi aproape constante au determinat
modificări şi în ceea ce priveşte ciclul de viaţă. Hibernarea dispare, iar dezvoltarea
larvelor nu este legată de anotimpuri, întâlnind în acelaşi timp, larve, adulţi şi ouă.
34
III. 2.2.2. Biocenozele zonei de rhitron

Ponderea diferitelor grupe de nevertebrate din alcătuirea biocenozelor, din
punct de vedere al modului de nutriţie, cuprinde:
 în proporţie de 55% detritivori (consumatori ai biodermei de pe pietre). Din
această categorie fac parte, în principal, specii de amfipode şi efemeroptere;
 filtratori ai materialului organic fin în suspensie – circa 30% (specii de
rotiferi, ostracode, etc.);
 prădători – carnivori circa 15% (îndeosebi specii de odonate şi plecoptere).
Principala biocenoză din acest sector este cea bentonică. Totodată, pe
pietrele de pe fundul râurilor se formează o peliculă alcătuită din alge şi bacterii
(perifitonul sau bioderma) care constituie principala sursă de hrană a
nevertebratelor, consumatori de ordinul I.
O caracteristică importantă a zonei montane a râului o reprezintă marea
biodiversitate a acesteia. Cercetările efectuate asupra unui număr mare de râuri din
ţară au pus în evidenţă peste 200 specii de alge şi circa 150 specii de nevertebrate.
Varietatea specifică a planctonului din ecosistemele curgătoare creşte, în
general de la izvor spre vărsare. De regulă, zonele de rhitron sunt lipsite, în cea mai
mare parte, de plancton. Prezenţa în aceste zone a planctonului, exceptând
microorganismele, se explică prin aportul său alohton din apele cu caracter stagnant
ale albiei majore, fiind adesea temporară. Formarea fito- şi zooplanctonului de râu
are loc pe măsura scăderii vitezei curentului şi turbidităţii apei, condiţii proprii
cursului mijlociu şi inferior al acestora (zona de potamon).
Deşi redus cantitativ şi calitativ, planctonul din zona de munte este
reprezentat prin specii de diatomee din genurile Ceratoneis, Fragillaria, Calonis,
Navicula, cianoficee din genurile Merismopedia, Anabaena, dinoflagelate –
Peridium – clorofice din genurile Scenedesmus, pediastrum, Tetraedron.
35
Dominante sunt diatomeele care, în zonele temperate şi nordice reprezintă peste

jumătate din speciile fitoplanctonice.
Bacterioplanctonul este relativ bine reprezentat în această zonă,
caracterizându-se printr-o densitate numerică ce poate varia de la unităţi, la sute sau
chiar mii celule / ml apă. Din cauza temperaturilor scăzute din acest sector,
comunităţile bacteriene sunt de tip criofil, având zona temperaturii de dezvoltare
cuprinsă între –5 şi 200C, optimul fiind între 10 şi 20 0C. Efectivul numeric suferă
variaţii sezoniere însemnate, fiind de regulă maxim în perioadele de viituri şi
minim între acestea.
Din punct de vedere al tipului de nutriţie, predomină grupele de bacterii
oligotrofe (oligocarbofile) care supravieţuiesc şi se dezvoltă în medii cu
concentraţii scăzute de substanţe organice (5 – 10 ml C/l).
Bentosul reprezintă principala biocenoză din acest sector. În alcătuire sa
intră, după cum am mai arătat, specii psichrostenoterme sau criofile, strict
reobionte, puternic polioxifile, lito- şi fitoreofile, rheotactice, cu adaptări mai mult
sau mai puţin evidente la viaţa în curent.
Producătorii în astfel de ecosisteme sunt reprezentaţi prin micro- şi
macrofitele biotectonului. Biomasa principală a biotectonului sau biodermei o
formează hidrobionţii sesili, în mare parte microscopici. Dintre aceştia, speciile
tipice acestei zone sunt:
 diatomee – Cymbella helvetica, C. naviculiformis, Gamphonema
acuminatum, G. olivaceum, Melosira varians, Navicula cryptocephala,
Nitzschia dissipata, Synedra ulna;
 cianoficee – Phormidium retzii, Oscillatoria formosa;
 cloroficee – Draparnalia plumosa.
În biodermă, alături de aceste specii caracteristice, se întâlnesc organisme
aparţinând unor grupe sistematice de vegetale şi animale foarte diferite, cum ar fi:
rodoficee (Batrachospermum), flagelat (Hydrurus), ciliate (Vorticella), muşchi
36
(Fontinalis antipyretica), rotiferi (Melicerta, Laciniaria), diferite specii de

oligochete, gastropode şi insecte. Prezenţa biotectonului este condiţionată în apele
de mică adâncime ale rhitronului de substratul tare, viteza curentului, un regim
favorabil de oxigen şi de lumină.
Zoobentosul pâraielor şi râurilor repezi de munte prezintă o biodiversitate
ridicată, în alcătuirea sa intrând specii aparţinând unor taxoni foarte diferiţi, însă
majoritatea este alcătuită din larve de insecte. Dintre speciile tipice pentru bentosul
din rhitron amintim:
 planarii – Crenobia (Planaria) alpina, Dugesia gonocephala;
 gastropode – Ancylus fluviatilis, Physa fontinalis;
 amfipode – Rhivulogammarus pulex;
 hidracarieni – Hydrobates calliger, Torrenticola anomala;
 efemeroptere – Ecdyonurum fluminum, E. dispar, E. helveticus, E.
subalpinus, Baëtis alpinus, B. lutheri, Rhithrogena semicolorata, etc.
 plecoptere - Perla burmeisteriana, Perla bipunctata, P. marginata,
Chloroperla tripunctata, Isoperla gramatica, Protonemura intricata,
Nemurella picteti, Leuctra fusca;
 trichoptere – Rhyacophila nubila, Hydropsyche pellucidula;
 simuliide – Eusimulium sureum;
III. 2. 3. Structura biocenozelor în sectorul colinar şi de şes (potamon)

Sectorul colinar, dar şi de şes al râurilor (zona de potamon) grupează
populaţii cu afinităţi ambivalente, specifice apelor curgătoare, dar şi cu
particularităţi biologice şi de comportament caracteristice ecosistemele lacustre.
Sectoarele mediu şi inferior ale râului se încadrează, din punct de vedere
ecologic, în categoria potamonului. În partea inferioară se constituie clar biocenoze
planctonice, fito- şi zooplanctonic, alcătuite din populaţii ce se formează în această
zonă, fiind specifice acestui sector. Este adevărat că în zona colinară se întâlnesc şi
37
specii caracteristice rhitronului, dar şi aici, în porţiunile unde curentul apei este mai
mic, în ochiurile de apă mai adânci, se vor constitui populaţii planctonice tipice.
În condiţii naturale, râurile nepoluate din România, la şes, se caracterizează
printr-o mare biodiversitate; flora şi fauna cuprind un număr mare de specii.
Algele fitoplanctonice alcătuiesc o cenoză în care „au fost identificate peste
150 specii” (M. Olteanu, 1970). Caracteristic este faptul că, nefiind supuse
eutrofizării, raportul cantitativ dintre specii este echilibrat. Nu au loc procese de
înflorire în care un număr restrâns de specii să se înmulţească în masă. Desigur, în
condiţiile hidrologice şi fizico-chimice specifice acestui sector, unele grupe, cum ar
fi diatomeele, cloroficeele şi flagelatele, au o pondere mai mare atât calitativ, cât şi
cantitativ (densităţi numerice şi de biomasă). Diversitatea fitoplanctonului poate
ajunge şi chiar depăşi 150.000 exemplare / litru.
În general, în zonele de şes predomină algele coloniale, filamentoase sau
sferice, de talie mare. Diatomeele, predominante din punct de vedere numeric, nu
depăşesc 40 – 50%. Creşte mult importanţa cianobacteriilor care uneori pot provoc
înfloriri. Biomasa globală din aceste zone depăşeşte, ca valoare, de zeci sau sute de
ori (uneori de zeci de mii de ori) biomasele din zonele montane.
În ceea ce priveşte zooplanctonul, limita curentului la care o apă curgătoare
poate prezenta elemente zooplanctonice proprii (adică o ciclomorfoză completă în
biotopul menţionat) este de 1 m/s. Este adevărat că, spre deosebire de apele
stagnante, ce reprezintă ecosisteme mai mult sau mai puţin izolate, apele curgătoare
aparţinând aceluiaşi sistem hidrografic se află în legătură între ele, comunicând
permanent sau periodic cu apele stagnante aflate în zona inundabilă a acestora.
Densitatea zooplanctonului, în aceste zone, depăşesc 100 exemplare / litru.
În distribuţia verticală a potamoplanctonului se remarcă adesea o tendinţă de
scădere a efectivelor sale în orizontul superficial de apă. În acelaşi timp, această
distribuţie diferă de la zi la noapte, mai ales cea a zooplancterilor, ca rezultat al
migraţiei lor cu caracter circadian.
38
În râuri, similar altor ecosisteme acvatice, populaţiile planctonice relevă o

dinamică sezonieră. Astfel, cantitatea de plancton înregistrează valori minime iarna
şi în timpul viiturilor de primăvară, prin diluarea apelor de către cele de viitură
sărace sau chiar lipsite de hidrobionţi. Efectivele numerice sporesc către lunile de
vară, dar pot suferi variaţii însemnate în raport cu oscilaţiile de nivel ale apei.
În perioadele de etiaj în râuri (nivele medii minime), apele din albia majoră,
bogate în plancton, se scurg în cea minoră, sporind cantitatea acestuia. După
dezvoltarea maximă estivală, efectivele populaţiilor planctonice se diminuează spre
toamnă când multe specii trec în stadii latente (spori, ouă durabile, chişti).
„Raportul dintre producţie şi biomasa potamoplanctonului (P/B) descreşte,
de regulă, de la izvor spre vărsare, fiind cu atât mai ridicat cu cât debitul apei este
mai scăzut” (B. Dussart, 1966).
Datele referitoare la componenţa biocenozelor bentonice din zona colinară
şi de şes a râurilor, pun în evidenţă prezenţa unui număr mare de specii de
nevertebrate. Dacă în sectorul montan organismele bentonice alcătuiesc biocenoze
exclusiv litofile datorită faciesului alcătuit predominant din pietre, în sectorul
inferior al râurilor, datorită variaţiei naturii faciesului bental, biocenozele din acest
sector sunt de tip psamofil, pelofil sau litofil.
Biocenozele de tip psamofil se află pe zone întinse de nisip unde viteza
curentului variază între 0,25 şi 0,80 m/s. Pe lângă producătorii primari reprezentaţi
de alge psamofile şi plante mari, submerse şi emerse spre maluri, există un
zoobentos bogat, reprezentat de gamaride, gastropode, bivalve, oligochete,
efemeroptere, trichoptere şi chironomide
Biocenozele peloreofile se instalează pe fundul fluviilor unde viteza apei
este mai mică de 0,25 m/s. De obicei, această biocenoză se află în zona inferioară a
fluviilor şi este dominată de oligochete, alături de alte grupe de nevertebrate.
39
Biocenozele litofile sunt prezente atunci când, de regulă, viteza curentului

este cuprinsă între 0,4 şi 0,9 m/s. Dintre nevertebrate dominante sunt gamaridele şi
gastropodele.
„Tipică pentru zona potamonului este şi comunitatea bacteriană. Aici se
întâlnesc populaţii bacteriene abundente şi variate, formate în primul rând din
germeni cromogeni tipici pentru mediul acvatic: coci de Sarcina lutea, S.
aurantiaca şi bacili, cât şi din diferiţi germeni din sol proveniţi din spălarea
acestuia” (Doina Ionică, 1994).
Nectonul ecosistemelor curgătoare din zona temperată este reprezentat cel
mai frecvent prin peşti şi într-o mică măsură prin specii de crustacee superioare
natante, de amfibieni şi mamifere acvatice.
III. 3 ROLUL ORGANISMELOR ZOOBENTONICE ÎN

DETERMINAREA GRADULUI DE IMPURIFICARE A APELOR
Procesul de autoepurare al apelor reprezintă o certitudine în ştiinţa

contemporană, mecanismele proprii acestui fenomen fiind în mare parte
descoperite la ora actuală chiar dacă anumite aspecte sunt încă subiectul unor
serioase controverse. Mecanismele prin care are loc autoepurarea apei sunt extrem
de diverse, de natură chimică, fizică, biologică, cele mai importante dintre ele fiind
reprezentate de procesele de sedimentare, diluarea substanţelor chimice
impurificatoare în apa râului, neutralizarea acizilor datorită alcalinităţii naturale a
apei, degajarea unor substanţe volatile, descompunerea substanţelor organice
complexe în compuşi mai simpli până la mineralizarea lor completă.
Un rol foarte important în autoepurarea apelor îl au organismele acvatice.
Astfel bacteriile, care prelucrează materiile organice până la mineralizarea lor
completă datorită diversităţii enzimelor pe care le conţin, trebuiesc menţionate în
primul rând.
40
Restul organismelor vegetale şi animale au un rol mai redus în procesul de

autoepurare, ele stimulând activitatea bacteriilor sau doar continuând activitaatea
începută de acestea (protozoarele intervin în reglarea numărului şi stimulează
activitatea bacteriilor prin faptul că sunt consumatoare ale acestora). Ciliatele au un
rol important în limpezirea apei ele preluând din aceasta diferite particule- bacterii,
detritus fin, materii coloidale. Intervenţia fitoplanctonului este una indirectă, prin
degajarea de oxigen în timpul zilei aceasta contrabalansează într-o măsură scăderea
cantităţii acestuia ca rezultat al descompunerii materilor organice de către bacterii
(un rol similar având plantele acvatice superioare care în plus acţionează şi ca filtre
ce reţin materiile solide ce plutesc în apă, ce reduc cantitatea substanţelor minerale-
ex. azot, fosfor- prin preluarea lor din apă). La rândul lor, unele animale acvatice,
cum ar fi spongierii şi lamelibranhiatele, filtrând în scopul hrănirii, un volum
relativ mare de apă, participă semnificativ la reducerea cantităţii de detritus organic
fin. La realizarea epurării naturale participă de asemenea oligochetele (tubificidele)
şi chironomidele (Chironomus plumous, Chironomus thumi).
Gradul în care grupele de organisme acţionează în procesul de autoepurare al
apei este diferit, rolul fiecărui grup de organisme, luat separat, în acest proces este
relativ greu de decelat, interdependenţa, legăturile reciproce complexe existente
între aceste grupe impunând concluzia că practic asociaţiile de plante şi animale în
întregul lor sunt cele ce joacă rolul important în autoepurare.
Determinarea gradului de impurificare al apei prin utilizarea analizei
biologice, porneşte de la observarea faptului că apele curate sunt populate de
anumite apecii de plante şi animale, iar apele au anumite grade de impurificare de
alte specii, fiecare adaptate la condiţiile respective, prezenţa lor indicând existenţa
unor particularităţi ale acestor condiţii. În literatura de specialitate aceste specii
sunt cunoscute sub diferite denumiri: specii conducătoare în analiza biologică,
organisme indicatoare sau bioindicatori.Trebuie menţionat faptul că, dacă scopul
urmărit este acela de a cunoaşte starea ecosistemului acvatic luat în studiu, este
41
insuficientă utilizarea analizei biologice, aceasta trebuind să reprezinte parte a unui

studiu integrat, atât sub aspectul intervalului de timp în care are loc cât şi din punct
de vedere al domeniilor de abordare.
De altfel chiar noţiunea de bioindicatori este controversată, exactitatea cu
care aceste specii pot caracteriza anumite condiţii de mediu find pusă sub semnul
întrebării (sensibilitatea unui bioindicator este cu atât mai mare cu cât el este mai
strict adaptat la anumite condiţii fizico- chimice ale mediului, suportând numai
variaţiile reduse ale acestora, se pierde însă din vedere, transformarea adaptativă a
speciilor, cel mai simplu caz fiind reprezentat de schimbarea treptată a normei de
reacţie a populaţiei, în privinţa unor caractere, în raport cu modificarea progresivă
într-o anume direcţie a condiţiilor de mediu, fără ca populaţia să-şi schimbe locul
sau pătrunzând într-un loc cu condiţii diferite de cele iniţiale).Cu toate acestea
folosirea bioindicatorilor în ananliza biologică rămâne extrem de utilă pentru
caracterizarea generală, orientativă a calităţii apei.
Speciile indicatoare de ape impurificate mineral sunt puţin numeroase,
această impurificare fiind sugerată de caracteristica generală a sărăciei în indivizi a
populaţiei acvatice. Bioindicatorii apelor impurificate mineral sunt specifice pentru
apele cu un conţinut mare de: săruri de fier (unele ferobacterii, protozoare,
flagelate), calciu (unele plante - Elodea, Potamogeton, Myriphillum, unele animale-
larvele fluturilor din genul Pericom, muştele genului Oxycera), hidrogen sulfurat
(sulfobacterii şi unele protozoare- ciliate), clorură de sodiu (diatomee ale genurilor
Navicula, Nitzschia, răcuşorul - Artemia salina, musca Ephydra riviparia).
Organismele zoobentonice caracteristice zonei polisaprobe, deci foarte
puternic impurificată, sunt relativ puţine: tubificide (Tubifex rivulorum) - rezistă
bine în prezenţa hidrogenului sulfurat şi suportă variaţii mari ale pH-ului, unele
chironomide (Chironoimus pulmosus) - care se pot dezvolta în masă, formând
adevărate colonii.
42
Numărul speciilor caracteristice zonei α - mezosaprobe (cu apă puternic

impurificată) este mai mare decât în zona precedentă, deşi în continuare predomină
microorganismele, aici fiind prezente forme cu adaptări speciale la conţinutul redus
de oxigen dizolvat, capabile de aemenea să suporte variaţiile pH-ului şi să reziste la
substanţele toxice ce provin din descompunerea materiilor organice.
Numărul speciilor vegetale şi animale ce populează zona mezosaprabă- cu
apă moderat impurificată- este comparativ cu zonele anterioare mult mai ridicat.
Senibilitatea formelor prezente la asociaţiilee pH- ului şi ale cantităţi de oxigen
dizolvat este crescută contrar rezistenţei la substanţele toxice rezultate din
descompunerea materiei organice. Organismele zoobentonice proprii acestor ape
sunt foarte diverse întâlnindu- se frecvent viermi, melci, scoici, raci. Organismele
zoobentonice caracteristice acestei zone, şi care reprezintă forme indicatoare în
analiza biologică, sunt: oligochetul - Stylaria lacustris; unele larve şi nimfe de
efemeroptere: Cloeon dipterus, Caenis mocrura; unele larve de trihoptere- specii
de Hydropysces.
Zona oligosaprobă, considerată practic curată, are caracteristici mult diferite,
faţă de zonele anterior prezentate: mineralizarea substanţelor organice este
completă, cantitatea de oxigen dizolvat în apă atinge valori corespunzătoare limitei
de saturaţie, consumulm biochimic de oxigen este foarte mic, valorile pH-ului
înregistrează valori reduse, numărul bacteriilor este foarte scăzut (100 bacterii / 1
cm3 apă). Numărul de specii ce compun biocenoza acestei zone este foarte mare,
întâlnindu- se reprezentaţi ai grupelor vegetale şi animale menţiopnate şi în zona
mezosaprobă cât şi specii caracteristice acestei zone. Bioindicatorii extrem de
sensibili specifici zonei oligosaprobe sunt reprezentaţi de o serie de efemeroptere -
Oligoneuriella rhenana, Ecdyonurus fluminum; plecoptere - Perla sp, Dinocras
cephalotes, trihoptere - Rhyacophilla nubila, Brachycentrus montanus.
Deşi datele furnizate de sistemul saprobiilor se referă la impurificarea de
natură organică a apelor, acest sistem are o implicare largă în determinarea calităţii
43
cursurilor de apă. Acest lucru se datorează efectului sinergic al poluaţilor (apariţia

unor noi compuşi chimici prin reacţiile dintre substanţele chimice active deversate
în apă), fie de natură minerală sau organică. Apele reziduale deversate nu conţin
materii minerale sau organice ci un amestec al acestora în care predomină unele sau
altele,în plus la nivelul aceluiaşi curs de apă au loc deversări alternative de ape
reziduale cu caracter dominant organic sau mineral.
Prin stabilirea componentei calitative şi cantitative a biocenozei studiate,
analiza biologică permite semnalizarea unui proces de impurificare şi intesitatea sa.
Un impediment al analizei biologice a calităţii apei este însă reprezentat de
faptul că această analiză are loc direct asupra biocenozei luate în ansamblu, cee ce
duce la incapacitatea de a determina natura poluanţilor sau concentraţia lor. Un
avantaj semnificativ al analizei biologice constă în caracterul său retrospectiv.
De exemplu, în timp ce analiza chimică face posibilă cunoaşterea atât a
caracterului subtanţelor impurificatoare cât şi a cantităţii acestora dar doar pentru
un anumit moment (momentul colectării probelor întrucât după încetarea influenţei
agentului poluant modificările în chimismul apei datorate acestuia dispar), analiza
biologică furnizează date şi pentru o perioadă anterioară colectării probelor
(modificările survenite în componenţa biocenozelor, atât sub aspect calitativ, cât şi
cantitativ - ca urmare a presiunii unor agenţi poluanţi - se menţin un timp mai mult
sau mai puţin îndelungat).
În concluzie, având în vedere faptul că sistemul saprobiilor - specific
impurificării organice, deşi are o largă aplicatibilitate şi eficienţă în determinarea
calităţii apei nu poate acoperii toată gama de probleme ridicate de poluarea apelor,
în studiul complex al calităţii apelor se utilizează simultan analiza biologică,
chimică, bacteriologică date fiind corelate cu date privind parametri fizici,
geomorfologici, pedologici fapt ce determină caracterul integrator, complex al unei
cercetări eficiente, obiective .
44
CAPITOLUL IV
CARACTERIZAREA GENERALĂ A BAZINULUI VEDEA
IV. 1. ISTORIA RÂULUI
Cel mai important râu dintre Olt şi Argeş este Vedea. Izvorăşte din dealul
Dăduleşti, judeţul Argeş, la altitudinea de 435 m. În mersul sinuos, N-S, S, S-E,
râul Vedea are afluenţi mai importanţi: Eiul, Brătăşanul, Vediţa, Plapcea şi
Florişorul. Făcând apoi hotar între judeţele Argeş şi Ilfov, primeşte în continuare ca
afluenţi: Dorofeiul sau Şerbăneşti, Cotmeana de unde coteşte spre S-E, întâlnind
pârâul Tecuciul sau Zlatcu. De aici ocoleşte municipiul Roşiorii de Vede pe la est
(142 km de la izvor şi 79 m altitudine), după care primeşte pâraiele: Bratcovul,
Bărâcea, Burdea şi Tinoasa unită cu apa Câinelui. Mai la sud de Tinoasa, Vedea dă
de luminişurile mai mari ale antestepei, şi face contact cu Burnasul, dar păstrează
pe ambele maluri pădurea, până dă în lunca Dunării. Mai la vale (la sud) de Tinoasa
la comuna Cervenia, Vedea se uneşte cu cel mai important afluent al său, râul
Teleorman, de unde ia drumul drept spre sud până la Dunăre. Se varsă în Dunăre la
est de comuna Pietroşani după ce se mestecă cu apele Gârlei (242,7 km de la izvor,
altitudine 20 m).Ce este interesant la râul Vedea şi a dat naştere la multe discuţii şi
cercetări este hidronimicul său, adică numele râului, etimologia lui.
Numele râului cum am văzut este Vedea (apa Vezii, pe Vede, Vezeni) nume
cunoscut astăzi pe toată întinderea lui, de la izvor până la vărsarea în Dunăre.
Pentru a lămuri însă hidronimicul Vedei, este necesar să cercetăm şi trecutul şi ce
se cunoaşte în legătură cu numele şi etimologia toponimicului Vedea. Vedea a avut
şi un alt nume în trecut. Un nume mai vechi al Vedei a fost: Apă Vânată sau
Vânata, după cum menţionează istoria lui Dionisie Fotino şi Marele Dicţionar
Geografic al României.
45
În concluzie numele râului Vedea are la origine traco-dacul Vedy dat de

băştinaşii traco-daci. În perioada stăpânirii romane în părţile de sus ale râului la
vest de Limesul Transalutanus, Vedy capătă numele de Apă Vânătă sau Vânăta.
Romanii au tradus substantivul în latineşte şi adaugă un adjectiv cu caracter
metaforic şi descriptiv pentru a face din apelativ un hidronimic. După retragerea
romanilor în perioada apariţiei şi stăpânirii gepide sec.3-6, Apa Vânătă capătă o
nouă traducere în germana veche Flutausis-apă murdară. Aceasta nu rămâne din
cauza timpului scurt cât şed gepizii pe Olt şi din cauza lipsei de afinitate dintre
limba vorbită de băştinaşii daco-romani şi migratorii gepizi. Stăpânirea bulgară din
sec.9-10 la nordul Dunării fiind târzie ca timp şi stăpânire mai mult nominală cu
elemente locale, afectează puţin sau deloc hidronimicul Vedea-Vid. Hidronimicul
Vedea rămâne în părţile superioare un timp ca Apă Vânătă ca să-şi revină după
plecarea romanilor la vechiul nume Vedea-Vic care în părţile inferioare nu pierise
niciodată. Romanii, băştinaşi în majoritate absolută fac din Vediţa, Vid, Vedea de
astăzi care desemnează râul pe toată întinderea lui şi ajută fixării în spaţiu a
localităţii, cea mai importantă din drum Ruşii de Vede.
Slavii (bulgarii, rutenii) din cauza asemănării semantice şi fonetice a lui
Vedi, Vid, cu Voda (cu accent pe a final) şi din cauza densităţii populaţiei daco-
romane pe Vede nu pot influenţa hidronimicul Vede, Vid, Vedea care-şi continuă
evoluţia rămânând un termen românesc de origine dacică. Ca o observaţie generală
însă putem spune că Voda-slav formează derivare cu “O”, ca Vodănău, Vodiţa,
Vodastra etc, pe când Vedy-dacic formează derivate evoluate cu “E” sau “I”, ca
Ved, Vid, Vedea. Numele râului Vdea cu avatarurile sale vremelnice dovedeşte
neândoios că populaţia care i-a stăpânit malurile din timpuri preistorice până astăzi
a fost aceeaşi, adică geto-dacii romanizaţi sau nu, şi cu aceeaşi ocupaţie de bază
legată de ap, de pădure, de pământ.
Pe tot malul stâng în special orice săpătură de la izvor la vărsare scoate urme
geto-dace şi din loc în loc câte un mormânt din migraţii, ca la Balaci, Dulceanca,
46
Merii-Goala etc. migratorii erau trecători. Populaţia acaesta geto-dacică străveche

pe aceste locuri a păstrat aproape neschimbat hidronimicul tracic Vedy, ca şi
numele latin al satelor riverane, “Vineţi” sau a afluenţilor Bărâcea cu Pietriş,
Ceroaia, Zbârgleaza, Oltişorul, Florişorul etc, şi sufixul latin la topicele legate de
pădure: Socet, Peret, Doage, Merişani etc, Urluiul (în realitate Urluielul un
onomatopeic românesc mai vechi) Bratcovul (era Bracoveiul după cum spun
Documentale teleormănene ale lui Iorga).
Străinii pe aceste locuri au fost trecători spre sud. Alţii au fost asimilaţi
repede lăsându-şi doar numele în unale locuri, botezate clar de băştinaşi ca: Şchei-
Scrioaştea, Biseni-Băseşti, Hruş-Peretul de Vede, Tătari, Sârbi-Segarcea,
Moldoveni-Măldăieni, spre ai deosebi de Rumanaţi, localnici cum le ziceau satelor
din jurul comunei Papa, Brebina de astăzi. Interesul topicelor şi hidronimicelor cu
rezonanţă străină s-a pierdut de mult în amintirea acelora ce îşi ziceau că ei “sunt de
aici” din cauza timpului scurs şi din cauză că nu au ştiut niciodată limba
migratorilor trecători.
Codul râului este IX.1,cu o lungime a cursului de apă de 244 km traversând
judeţele: Argeş, Olt şi Teleorman, având ca afluenţi de stânga: Vediţa, Cotmeana,
Tecuci, Burdea, Râul Câinelui şi Teleorman iar ca afluenţi de dreapta: Eiul,
Brătăşanul, Tisăr, Ciorâca, Cupen, Plapcea, Florişorul, Dorofei, Bratcov, Bărâcea,
Gearanta, Valea Găuriciu şi Valea Viei. Râul Vedea traversează localitaţile: Dealu,
Obejdeanului, Făgeţelu, Spineni, Tătuleşti, Optaşi, Olt, Bădeşti, Nicolae Titulescu,
Văleni, Stejaru, Roşiorii de Vede, Vedea, Peretu, Plosca, Mavrodin, Alexandria,
Poroschia, Brânceni, Smârdioasa, Cernvenia, Conţeşti, Bragadiru,Bujoru.
Vedea este component al Bazinului Dunărean, situate în partea de S a ţării,
bazinul hidrografic al râului vedea are o suprafaţă de 5.430 km (2,3% din suprafaţa
ţării) şi este cuprins pe direcţia N-S, între paralele 45 003'20" şi 43042'13" latitudine
nordică, iar pe direcţia V-E, între meridianele de 24 027'26" şi 25 36'56" longitudine
estică, fiind limitat de bazinele hidrografice ale Oltului, Călmăţuiului şi Argeşului.
47
IV. 2. RELIEFUL
Acest spaţiu hidrografic se caracterizează printr-o mare varietate a formelor
de relief, începând cu zona subcarpatică şi colinară a Piemonturilor Cotmenei şi
Cândeştiului, spre S spaţiul este format din câmpie care reprezintă cea mai joasă şi
mai uniformă formă de relief. Sectorul cursului inferior este format dintr-o
asociaţie de interfluvii, văi şi terase în cadrul cărora se diferenţiază suprafeţe
distincte: câmpuri, terase, lunci. Relieful râului Vedea pe teritoriul judeţului Olt, de
la limita de nord a judeţului pânã în apropiere de Slatina se întâlneşte zona de
dealuri, reprezentînd din punct de vedere geomorfologic, un compartiment al
Piemontului Getic, cunoscut în aceastã zonã sub numele de Platforma Cotmeana.
La sud de Slatina pânã la Dunãre începe sã se desfãşoare o parte a Câmpiei
Române, cu urmãtoarele subunitãţi de câmpie: Câmpia Caracalului, Câmpia
Boianului şi Câmpia Burnasului.
IV. 3. GEOLOGIA
Zona dealurilor subcarpatice are un fundament constituit din depozite

palogene şi miocene slab cutate, peste care s-au depus conglomerate şi gresii
eocene, nisipuri, gresii şi pietrişuri mio-pliocene.
Piemontul are o structură monoclinală cu un fundament cristalin acoperit cu
formaţiuni moi, noi constituite din conglomerate fine, gresii, cenuşii, marne,
nisipuri şi pietrişuri. Câmpia este formată din pietrişuri şi depozite exclusiv
cuaternare reprezentate prin loess şi lehm loessxid cu grosimi foarte mari, iar
depozitele aluvionare sunt formate din nisipuri fine şi grosiere, argile şi pietrişuri
(depozite de Frăţeşti).
48
IV. 4. PARAMETRII CLIMATICI
Situat în partea de S a ţării, spaţiul hidrografic Vedea are o climă temperat

continentală, cu unele particularităţi. Astfel, precipitaţiile înregistrează valori
cuprinse între 600-800 mm/an în zonele subcarpatice şi colinare şi scad la 400-550
mm/an în zona de câmpie. În cursul anului valorile medii lunare ale temperaturii
sunt destul de diferite:
Iarna temperaturile medii lunare multianuale au valori negative, cele mai
scăzute înregistrându-se în luna ianuarie, vara aceste temperaturi depăşind cu 20 0 C,
cele mai mari valori termice înregistrându-se în lunile iulie-august, depâşind chiar
300C, ca urnare a invaziei de aer tropical. Zona de câmpie sub aspect climatic
reflectă continentalismul accentuat, care favorizează evapotranspiraţia intensă în
lunile de vară şi îngheţul total în lunile de iarnă.
IV. 5. HIDROGRAFIA
Întreaga reţea hidrografică a bazinului Vedea se înscrie într-o zonă cu
densitate foarte mică, ce variază de la 0,4 km/km 2 în partea superioară a bazinului,
la 0,2 – 0,3 km/km2 în partea centrală şi ajunge la 0,1 km/km2în partea inferioară.
Bazinul hidrografic al râului Vedea are o reţea formată din 78 cursuri de
apă, ce totalizează 2.036 km (2,6% din lungimea totală), densitatea medie fiind de
0,37 km/km2. Râul Vedea îşi întinde albia sa pe o lungime de 224 km, până la
văesarea în Dunăre. Bazinul hidrografic al Râului Vedea cuprinde părţi din judeţele
Argeş, Olt şi Teleorman.
Fondul forestier ocupă o suprafaţă redusă 478 km 2 (8,8% din suprafaţa
bazinuluihidrografic şi numai 0,8% din suprafaţa fondului forestier al ţării).
Spaţiul hidrografic Vedea se caracterizează prin:
 Grad redus de împădurire 478 km , adică 8,8%;
 Nivel redus al precipitaţiilor, circa 600 mm/m /an;
49
 Resurse de suprafaţă reduse (tabelul IV. 1);

 Grad redus de amenajare cu lucrări hidrotenice, în acest fapt implicând două
aspecte, şi anume:
 Asigurarea alimentării cu apă se realizează în exclusivitate din
surse subterane;
 Creşterea gradului de revărsare a cursurilor de apă în timp de ape
mari
TABELUL IV. 1 DISTRIBUŢIA RESURSELOR DE APĂ DIN BAZINUL HIDROGRAFIC
VEDEA
Resurse utilizabile potrivit

Resurse teoretice
gradului de asigurare al b.h
mil.mc
mil.mc.
0 1 2
B.H. VEDEA
Ape de suprafaţă 363 40,5
Ape subterane
172 150
Principalele cursuride apă din B.H. Vedea sunt:

 Vediţa L=60 Km, F=223 Km
 Plapcea L=56 Km, F=354 Km
 Dorofei L=36 Km, F=219 Km
 Cotmeana L=93 Km, F=498 Km
 Teleorman L=169 Km, F=1427 Km
Spaţiul hidografic Vedea, având un caracter preponderat agricol, a făcut ca şi
folosinţele de apă să se dezvolte greu.
Alimentarea cu apă în sistem centalizat a populaţiei şi sistemul public de
canalizare în b.h.Vedea este prezentată în tabelul IV. 2.
50
TABELUL IV. 2 ALIMENTAREA CU APĂ ÎN SISTEM CENTALIZAT A POPULAŢIEI DIN

BH VEDEA
populaţie Din care:
Alimentări cu apă
judeţe locuitori
pop.rac. grad.rac. pop.rac. grad.rac.
Olt 59275 10730 18,10% 5100 8,60%
Argeş 83474 21983 26,34% 61740 7,40%
Teleorman 238622 58863 24,67% 47982 20,10%
Total 381371 91579 24,01% 59256 15,50%
În vederea protejării resurselor de apă atât cantitativ, cât şi calitativ este

necesar a se extinde sistemele publice dealimentare cu apă.
Reţeaua de canalizare şi staţiile de epurare existente, fiind foarte reduse în tot
spaţiul hidografic Vedea, impune extinderea reţelelor de canalizare şi a staţiilor de
epurare. Situaţia statistică este prezentată în tabelul IV. 3.
TABELUL IV. 3 SITUAŢIA REŢELEI DE CANALIZARE ŞI A STAŢIILOR DE EPURARE

EXISTENTE ÎN BH VEDEA
Lungime reţea Lungime Staţii de Staţii de
canalizare canalizare epurare epurare
Judeţ
existentă necesară existente necesare
Km Km Nr. Nr.
B.H. Vedea 168 1501 7 54
Olt 12 83 2 16
Artgeş 13 492 3 22
Teleorman 143 926 2 16
51
Surse de poluare a apei se grupează în două categorii distincte:
Din categoria surselor de poluare difuze întâlnite în spaţiul hidografic Vedea

– Călmăţui amintim:
 Îngrăşăminte chimice utilizate în agricultură;
 Pesticidele utilizate pentru combaterea dăunătorilor;
 Animale domestice;
Existe şi surse de poluare permanentă naturale care provoacă adesea

modificări importante ale caracteristicilor calitative ale apelor, cum ar fi:
 Vegetaţia de pe maluri;
 Vegetaţia acvatică intensă;
 Trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene deeroziune
o solului;
 Trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu roci solubile;
 Construcţii inginereşti executate pe ape.
Se regăsesc apele şi zonele umede cu numai 0,95%.
IV. 6. SURSELE DE ALIMENTARE.

Sub raport geologic zona municipiului Alexandria este aproape în întregime
acoperită de loess şi numai pe valea râului Vedea se întâlnesc depozite de luncã şi
de terase cu o permeabilitate mare. Acest lucru are o importanţã foarte mare în ceea
ce priveşte alimentarea râului Vedea în sectorul analizat întrucât permeabilitatea lor
influenţeazã scurgerea apelor superficiale şi a celor freatice.
Dupã modul cum se repartizeazã în timpul anului cantitatea de precipitaţii
lichide şi solide în zona Alexandria, râul Vedea primeşte o alimentare nivo-pluvială
şi o alimentare subterană moderată.
52
„Tipul de alimentare nivo-pluvialã caracteristicã pentru această zonă se

pune în evidenţã prin faptul cã apele mai mari se produc şi în timpul perioadei reci
a anului ca urmare a cantitãţilor de precipitaţii sporite care cad în acest interval
“(Diaconu C., Vârcol A., Vârcol L., 1962).
Se poate afirma cã pentru râul Vedea alimentarea din scurgerea superficialã
ocupã între 40-60% din volumul total.
Energia de relief în zona de câmpie este în general micã (sub 1m/km 2), iar
adâncimea vãilor cuprinsã între 5-25 m. În aceste condiţii legãtura dintre apele
freatice şi reţeaua hidrograficã nu poate exista deoarece afluenţii mici care nu şi-au
adâncit albiile pânã la intersectarea orizontului acvifer nu se pot alimenta din pânza
freaticã. Aceasta este şi cauza care contribuie la secarea pâraielor din regiune, la
care se adaugã cantitatea redusã de precipitaţii care cad de-a lungul anului.
IV. 7. SCURGEREA LICHIDĂ
Scurgerea apei râurilor este un proces hidrologic complex, determinat de

interacţiunea factorilor fizico – geografici (în care se impun cei climatici) şi
antropici. În funcţie de ponderea lor asupra modului cum se formeazã scurgerea,
deosebim factori climatici şi neclimatici. Din grupa factorilor climatici remarcãm
rolul pe care-l au temperatura şi precipitaţiile din zona analizată.
În funcţie de variaţia temperaturilor şi precipitaţiilor în timpul anului bazinul
mijlociu al râului Vedea se încadreazã în zona de umiditate deficitarã, unde
coeficientul de ariditate are valori mai mari de 1,2. Aceastã caracteristicã este
valabilã, însã, numai pentru perioada caldã a anului, când în bazinul râului
cantitãţile de precipitaţii sunt foarte mici.
Dependentã direct de cantitatea de precipitaţii cãzute atât sub formã lichidã
cât şi sub formã solidã scurgerea apei are cele mai mari valori în lunile de
53
primãvarã şi în special în luna martie ca rezultat al acţiunii combinate de cãdere a

precipitaţiilor şi topirea zãpezilor.
În restul anului scurgerea este deficitarã exceptând cazurile când suprafaţa
bazinului este afectatã de ploi torenţiale ceea ce duce la inundaţii.
Dintre factorii neclimatici remarcãm influenţa mai moderatã pe care o pot
avea asupra scurgerii, relieful, solurile din cadrul bazinului mijlociu al râului
Vedea, vegetaţia şi structura geologicã.
Aceşti factori am putea spune cã au un rol secundar deoarece ei nu fac decât
sã accelereze sau sã încetineascã scurgerea. Dacã ne referim la influenţa pe care o
exercitã relieful asupra scurgerii apei râului Vedea în zona municipiului
Alexandria, datoritã faptului cã cea mai mare parte a interfluviilor sunt acoperite cu
o pãturã de loess, scurgerea de suprafaţã are loc numai în lungul vãii.
Pe interfluvii datoritã pantelor mici o bunã parte din cantitatea de apã cazutã
se infiltreazã şi contribuie astfel la alimentarea pânzelor de apã freatice. O influenţã
importantã a reliefului se observã în perioada rece a anului când zãpada spulberatã
de vânt se acumuleazã în zonele adãpostite, şi în special în crovuri. Zãpada din
aceste crovuri topindu-se participã mai mult la alimentarea pânzelor freatice şi mai
puţin la cea superficialã.
Scurgerea este influenţatã într-o oarecare mãsurã şi de condiţiile geologice.
Apele freatice gãsindu-se la baza depozitelor loessoide participã foarte puţin la
alimentarea râurilor, schimbul dintre apele freatice şi râuri fãcându-se în special
sub forma mustirilor de ape pe versanţii albiei minore fãrã a fi individualizate prin
izvoare puternice care sã asigure drenarea apelor freatice.
Influenţa vegetaţiei asupra scurgerii râului Vedea putem spune cã este foarte
micã şi cã se rezumã în special la zonele plantate cu arbori care alcãtuiesc
actualmente perdele de protecţie pentru zãpezi.
Tot în cadrul factorilor care influenţeazã scurgerea trebuie sã amintim
modificãrile aduse scurgerii de cãtre om. Este vorba în special de iazurile construite
54
pe pârâul Nanov, principalul afluent din acest sector bazinal pentru a pãstra apã în
perioada deficitarã şi de irigaţiile care folosesc apa râului Vedea în perioada de
vegetaţie. Aceste acţiuni duc la modificarea scurgerii naturale, dar practicarea lor
trebuie însoţitã de studii pentru a nu ajunge la distrugerea echilibrului natural.
IV. 8. SCURGEREA MEDIE

Este cel mai general indice al surselor de apã din râuri. Ea oferã mãsura
potenţialului de apã din bazinul hidrografic al râului Vedea, fiind deosebit de utilã
în activitatea de dimensionare a planurilor de gospodãrire a apelor.
IV.9. DEBITELE MEDII MULTIANUALE

Cresc din amonte în aval, de la 1,03 m 3/s (Buzeşti), la 3,10 m3/s (Vãleni) şi
ajungând la Alexandria de 5,97 m 3/s. Pentru analiza acestui element hidrologic au
fost utilizate debitele lichide de la staţiile hidrometrice Buzeşti, Vãleni şi
Alexandria pentru bazinul superior şi mijlociu al râului Vedea, Perioada de analizã
este de 27 ani ( 1980 – 2006) .
Dacã la suprafaţa de bazin de 495 km 2 (Buzeşti) existã un debit multianual
mediu de 1,03 m3/s, la 1724 km2 (Vãleni) debitul ajunge la 3,10 m 3/s. În continuare
debitul mediu multianual ajunge la 5,97 m3/s corespunzãtor unui bazin de 3270 km2
(Alexandria).
Ca urmare a interdependenţei care existã între factorii climatici şi neclimatici
se formeazã scurgerea medie specificã (q l/s/km 2) din bazinul superior şi mijlociu al
râului Vedea.
Dacã urmãrim valorile scurgerii medii specifice de la nord la sud vom
constata cã existã o variaţie pe mãsurã ce râul trece din bazinul superior în cel
mijlociu. Astfel la postul hidrometric Buzeşti scurgerea medie specificã atinge
valoare de 2,08 l/s/km2 pentru ca în cursul mijlociu al râului sã ajungã la 1,80
l/s/km2 la Vãleni şi la 1,83 l/s/km2 la Alexandria. (tabelul IV. 4, fig. 1).
55
Urmãrind valorile debitului mediu multianual din amonte în aval constatãm

cã la postul Buzeşti se scurge anual în medie un volum de apã egal cu
32.482.080m3/an. În aval, pe mãsurã ce creşte debitul mediu multianual creşte dupã
cum este şi normal, volumul scurgerii, ajungând la 97.761.600m 3/an la Vãleni şi la
188.269.920 m3/an la Alexandria.
TABELUL IV. 4 DEBITE MEDII MULTIANUALE PE CURSUL SUPERIOR ŞI

MIJLOCIU AL RÂULUI VEDEA (1986-2006)
Postul Q P V T I Volum anual
Nr.crt. q(l/s/km2)
hidrometric (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/an)
1 Buzeşti 1,03 1,82 0,769 0,312 1,20 2,08 32.482.080
2 Văleni 3,10 5,42 2,31 0,956 3,70 1,80 97.761.600
3 Alexandria 5,97 9,09 4,91 3,26 6,74 1,83 188.269.920
Q – debitul mediu multianual; P – primăvara; V – vara; T – toamna; I – iarna; q –

debitul mediu specific
Sursa datelor: P.H. Alexandria
(m3/s) 10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
0
Buzeşti Văleni Alexandria
Q (m3/s) P (m3/s) V (m3/s) T (m3/s) I (m3/s)

Fig. IV. 1 Debitele medii multianuale pe cursul superior şi mijlociu al râului Vedea
(1986 - 2006)
56
Acest lucru ne dovedeşte foarte clar cã între debitul de apã şi suprafaţa de

bazin care colecteazã întreaga cantitate de apã cãzutã din precipitaţii este o legãturã
directã. Cu cât suprafaţa bazinului este mai mare cu atât şi debitul de apã va fi mai
ridicat. În ceea ce priveşte scurgerea medie specificã se constatã o scãdere treptatã
de la nord (din zona piemontanã) la sud (în zona de câmpie). Valoarea mai ridicatã
a scurgerii medii specifice în zona nordicã a bazinului se datoreazã cantitãţii mai
mari de precipitaţii cãzute pe un relief fragmentat cu pante mai accentuate spre
deosebire de jumãtatea sudicã a bazinului caracterizat printr-o cantitate de
precipitaţii mai redusã şi un relief cvasiorizontal.
IV. 10. DEBITELE MEDII ANUALE
Din analiza debitelor medii anuale la postul Alexandria, pentru perioada de

observaţie 1986-2006 se constatã cã existã ani în care debitele medii anuale sunt
duble faţă de media multianualã. Este cazul anilor 1980, 1981, 1984, 2005 şi 2006
când s-au înregistrat debite medii anuale peste 9,68 m 3 /s la Alexandria. Debitul
maxim I din această perioadă s-a înregistrat în anul 2005 (19.9 m 3/s). În afarã de
aceşti ani când s-au înregistrat debite medii anuale peste media multianualã sunt şi
ani în care datoritã unor cantitãţi de precipitaţii reduse debitul mediu I a avut valori
foarte scãzute (sub 3 m3/s). Este cazul anilor 1989 – 1990, 1992 – 1995 şi anii
2001-2002. Pentru perioada 1980-2006 cel mai mic debit anual a fost de 2,04 m 3/s
(1993). (tabelul IV. 5; fig.IV. 2)
Tabelul IV. 5 DEBITE MEDII ANUALE (m3/s) ALE RÂULUI VEDEA (1980 – 2006)
Anul 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989
Valoare 16.7 12.8 3.30 3.06 9.68 4.14 7.19 5.13 4.57 2.41
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Valoare 2.16 6.30 2.27 2.04 2.15 4.08 8.10 5.88 4.41 5.22
Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Multianual
Valoare 3.92 2.23 2.40 6.36 4.50 19.9 10.3 5.97
57
(m3/s)
25
20
15
10
0
1980
1982
1984
1986
1988
1990
1992
1994
1996
1998
2000
2002
2004
2006
Fig. IV. 2 Graficul de variaţie a debitului mediu anual al râului Vedea la P.H. Alexandria
(1980-2006)
IV. 11. SCURGEREA MEDIE LUNARÃ ŞI ANOTIMPUALÃ.
Din analiza graficului de variaţie a debitului mediu lunar multianual (fig. IV.
3) se constatã cã cele mai mari debite se înregistreazã în lunile februarie-mai, când,
datoritã cãderii precipitaţiilor lichide şi topirii zãpezii se produc ape mari şi chiar
viituri. Cea mai mare valoare a debitului mediu lunar se înregistreazã în luna
martie, fiind de 13,03 m3/s (18,2% din totalul scurgerii anuale), urmată de luna
februarie cu 9,97 m3/s (13,92%) (la P.H. Alexandria). În afarã de lunile de iarnã –
primãvarã se mai pot produce debite medii ridicate şi în lunile de varã datoritã
precipitaţiilor abundente care cad în acest sezon (6,18 m 3/s la Alexandria, în luna
iulie). Cele mai scãzute debite lunare se înregistreazã în lunile de sfârşit de varã şi
lunile de toamnă (octombrie, 2,71m3/s la Alexandria).
Din aceastã analizã se poate afirma cã apele mari ale râului Vedea, la
Alexandria se produc primãvara ( 38,05 %) urmate de cele din anotimpul de iarnã
(28,21 %). (tabelul nr.17)
58
Tabelul IV. 6. DEBITE LUNARE MULTIANUALE (m3/s) ALE RÂULUI VEDEA

(1980 – 2006)
Valoare I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
5.97
Media 5.60 9.97 13.03 8.19 6.04 4.79 6.18 3.75 4.11 2.71 2.97 4.64
834
Maxima 26.80 47.56 68.26 48.31 43.35 29.40 60.51 17.33 15.80 5.00 6.89 23.28 iulie
2005
0.054
Minima 2.58 3.17 4.24 3.50 2.65 2.35 1.92 1.75 1.71 2.03 2.14 2.81 febr.
1986
13.03
14
12
9.97
10
8.19
debit (m3/s)
8
6.18
6.04
5.6
4.79
4.64
6
4.11
3.75
2.97
2.71
4
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Fig. IV. 3. GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MEDIU LUNAR AL RÂULUI
VEDEA (1980-2006)
IV. 12. SCURGEREA MAXIMÃ
Este cea mai importantã fazã de regim, prin ponderea efectelor distructive ale
apelor şi prin caracteristicile ei. Cele mai importante elemente ale scurgerii maxime
sunt debitele şi volumele maxime, legate de durata în ore sau zile a viiturilor pentru
care se calculeazã volumul şi forma hidrografului viiturii.
Scurgerea maximã are valori ridicate, formându-se în timpul ploilor intense.
Ea provoacã uneori chiar şi torenţi noroioşi în timpul viiturilor intense.
59
IV. 13. DEBITE MAXIME ANUALE.

În perioada de observaţie 1980-2006 au fost ani în care debitele maxime
anuale au avut valori ridicate. Cel mai mare debit lichid s-a înregistrat în anul 2005
(834 m3/s, în luna iulie), an în care a căzut cea mai mare cantitate de precipitaţii din
perioada de observare (1061,1 l/m2/an). Valori ridicate ale debitului maxim anual s-
au mai înregistrat în anii: 1980 (400m 3/s, în luna mai), 1984 (300m3/s, în luna
martie), 1995 (383m3/s, în luna mai). Au fost şi ani în care debitele maxime care s-
au produs în aceastã perioadã au avut valori scãzute (anii 1990, 1992, 1993, 1994).
(tabelul IV. 7, fig. IV. 4)
Tabelul IV. 7. DEBITE MAXIME ANUALE (m3/s) ALE RÂULUI VEDEA

(1980 – 2006)
Anul 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989
Valoare / 400 / 208 / 35,2 / 117 / 300 / 137 / 214 / 212 / 52,6 / 36,7 /V
luna V II VII VII III III II IV II
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Valoare 7,64 / 272 / 4,50 / 21,1 / 19,0 / 383 / 222 / 273 / 97,0 / 57,0
/luna I VII I,II V VII V I IV I,II /I
Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Valoare 64,0 / 61,0 / 88,6 / 210 / 119 / 834 / 212 /
/luna II VI XII IV II VII III
IV. 14 . DEBITELE MAXIME LUNARE.
Pe râul Vedea, la P.H. Alexandria, se constatã cã debitele maxime lunare se

produc atât în lunile de iarnã şi primãvarã (februarie-mai), cât şi în lunile de varã
(iunie, iulie). Cauzele acestora sunt diferite, dupã cum am mai amintit mai sus; cele
de iarnã-primãvarã sunt determinate de topirea bruscã a zãpezii datoritã unor
perioade calde, asociatã cu ploile de început de primãvarã, iar cele de la sfârşitul
primãverii şi cele din varã sunt determinate de ploile torenţiale din aceastã
perioadã. Cele mai mari debite maxime lunare se produc în lunile martie (68,2
60
m3/s) şi iulie (60,5 m3/s). Cele mai mici debite maxime lunare multianuale se
produc în lunile octombrie (5,00m3/s) şi noiembrie (6,89 m3/s). (fig. IV. 5)
834
900
800
700
600
debit (m3/s)
500
400
383
400 300
272
273
300
222
214
212
212
208
210
137
200
119
117
88.6
97
52.6
35.2
36.7
21.1
64
61
100
57
7.64
4.5
19
0
1980
1982
1984
1986
1988
1990
1992
1994
1996
1998
2000
2002
2004
2006
Fig. IV. 4 Graficul de variaţie a debitului maxim anual al râului Vedea la P.H. Alexandria
(1980-2006)
80
68.26
60.51
70
60
48.31
47.56
43.35
debit (m3/s)
50
40
29.4
26.8
23.28
30
17.33
15.8
20
6.89
10
5
0
Fig. IV. 5 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MAXIM LUNAR AL RÂULUI

VEDEA. P.H. Alexandria (1980-2006)
61
IV. 14. SCURGEREA MINIMÃ

Reprezintã o caracteristicã de bazã a regimului hidrologic, deoarece, în
funcţie de parametrii ei, se pot folosi apele râurilor în regim natural, neamenajat.
Din aceastã cauzã pe pârâul Nanov, afluentul principal al râului Vedea în zona
Alexandria, s-au amenajat iazuri pentru pãstrarea apei datoritã fenomenului de
secare al râurilor mici cu izvoarele în câmpie, fenomen ce se manifestã în perioada
august-octombrie.
IV. 15. DEBITELE MINIME ANUALE.

Scurgerea minimã a apei râului Vedea se produce atât în perioada varã-
toamnã, cât şi iarna. Ea apare în sezonul cald (V-XI) şi mai frecvent vara (VII-IX),
când temperaturile se apropie de 30 C şi evapotranspiraţia este mare. Cele mai mici
valori ale debitului minim anual s-au înregistrat în anul 1986 (0,054 m 3/s, în luna
februarie). Cantitãţile de precipitaţii reduse sau lipsa lor un numãr mai mare de zile
face ca alimentarea râului sã se realizeze numai din rezervele subterane. Cele mai
mici valori ale debitelor lunare minime s-au înregistrat în anii 1983, 1985, 1986,
1990, 1992, 1993, 2002. (tabelul IV. 8, fig. IV. 6)
Tabel IV. 8 DEBITE MINIME ANUALE (m3/s) ALE RÂULUI VEDEA

P.H. Alexandria (1980 – 2006)
Anul 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989
Valoare 1,80 2,24 1,68 0,663 1,60 0,800 0,054 1,40 1,20 1,31
/luna /I /VIII /VIII /XII /VIII,IX /VIII /II /VII,VIII /VIII /VII
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Valoare 0,801 1,63 0,883 0,739 1,00 1,39 1,69 1,80 1,18 2,18
/luna /VIII /II /IX /IX /VII /VIII /XII /I /VIII /I
Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
2,30
Valoare 1,68 1,28 0,990 1,35 1,73 2,03
/IX-
/luna /VIII,IX /VIII,IX /VI /VII /XI /I
XII
62
2.5
2.24
2.3
2.18
2.03
2
1.73
1.8
1.8
1.69
1.68
1.68
1.63
1.6
1.39
debit (m3/s)
1.35
1.4
1.31
1.28
1.5
1.18
1.2
0.99
0.883
0.801
0.739
1
1
0.663
0.8
0.5
0 0.054
1980
1982
1984
1986
1988
1990
1992
1994
1996
1998
2000
2002
2004
2006
Fig. IV. 6 Graficul de variaţie a debitului minim anual al râului Vedea la P.H. Alexandria
(1980-2006)
IV. 16. DEBITELE MINIME LUNARE ŞI ANOTIMPUALE.
Analizând situaţia scurgerii lunare multianuale constatãm cã lunile cu cea

mai micã medie a scurgerii minime sunt august (1,75 m 3/s) şi septembrie (1,71
m3/s). (tabelul IV. 9, fig. IV. 7)
În perioada de iarnã (XII-III), scurgerea minimã apare când temperaturile
medii zilnice ale aerului scad sensibil sub 0°C şi, ca umane, precipitaţiile solide
cãzute sunt stocate la suprafaţa solului sub formã de strat de zãpadã, iar în râu o
cantitate apreciabilã de apã este reţinutã din circuit sub formã de gheaţã. Între
scãderea sub zero grade a temperaturii medii zilnice şi volumul de apã scos din
circuitul scurgerii existã o legãturã din care reiese cã, cu cât temperaturile medii
zilnice sunt mai scãzute pe o perioadã mai lungã de timp cu atât acest volum este
mai mare. În anotimpul de iarnă debitul minim cu valoarea cea mai mică se
înregistrează în luna ianuarie (2,58 m3/s). Anii în care s-au înregistrat, în perioada
63
rece a anului, cele mai mici valori ale scurgerii minime lunare au fost 1980, 1986,
1991, 1997, 1999, 2005.
4.24
4.5
4
3.5
3.17
3.5
2.81
2.65
2.58
3
debit (m3/s)
2.35
2.14
2.03
2.5
1.92
1.75
1.71
2
1.5
1
0.5
0
Fig. IV. 7 GRAFICUL DE VARIAŢIE A DEBITULUI MINIM LUNAR Al RÂULUI VEDEA

P.H. Alexandria (1980-2006)
64
CAPITOLUL V
PRELEVAREA PROBELOR BENTONICE
Anexa V a Directivei Cadru precizează elementele biologice de calitate

utilizate pentru clasificarea stării ecologice a râurilor şi lacurilor care include,
printre altele, compoziţia şi abundanţa florei acvatice.
Printre elementele biologice nominalizate se numără şi fitobentosul. Pentru
definirea stării ecologice trebuie precizate compoziţia taxonilor sau structura pe
specii şi abundenţa medie a fitobentosului, în primul rând a speciilor
bioindicatoare. Studiind parametrii menţionaţi se pot face evaluări ale diferitelor
stării ecologice, evidenţiind condiţiile naturale, nemodificate sau aproape
nemodificate şi diferitele grade de perturbare, în funcţie de amploarea impactului
antropic. Fotobentosul reprezintă comunitatea de organisme producătoare,
microscopice, care se dezvoltă la suprafaţa substratului din sistemele ecologice
acvatice. Fitobentosul poate popula sedimentele fine, pietrele, lemnele, malurile,
inclusiv pe cele taluzate, macrofitele acvatice, alte obiecte submerse. Organismele
fotobentonice stabilizează depozitele sedimentare fine, cu mobilitate crescută, şi
creează habitat pentru multe alte organisme.
Deoarece comunităţile fitobentonice sunt ataşate de substrat, caracteristicile
lor sunt afectate de numeroşi factori: regimul hidrologic, tipul de substrat, lumina,
chimismul apei, temperatura, alte comunităţii biotice.
Spre deosebire de plancton (fiind considerat majoritar de origine alohtonă)
care nu răspunde adesea în întregime la influenţele poluării din râuri, pe o distanţă
considerabilă în aval (mai ales pe tronsoanele superioare), fitobentosul prezintă
răspunsuri imediate faţă de sursele de poluare, datorită originii sale autohtone,
deoarece răspândirea şi structura fitobentosului într-un punct dat sunt determinate
de calitatea apei din acel punct. Observaţiile privind starea sa sunt în general
folositoare pentru aprecierea condiţiilor ecologice din cursurile de apă. De
65
asemenea fitobentosul trebuie utilizat şi pentru evaluarea stării ecologice a

ecosistemelor acvatice de tip lentic naturale şi de baraj, deşi este considerat mai
puţin reprezentativ.
În alcătuirea fitobentosului intră atât elemente specifice, reprezentate
predominant prin diatomee, cât şi alte grupe de alge (forme unicelulare sau
filamentoase) întâlnite de obicei în biocenoza planctonică.
Fitobentosul este un component de bază al multor reţele trofice din
ecosistemele acvatice. De exemplu, unele organisme fitobentonice constituie
substratul trofic al unor vertebrate şi peşti. În asociaţie cu organismele
fotosintetizatoare aparţinând fitobentosului, pe diferitele suporturi se întâlnesc şi
unele protozoare, celenterate, briozoare, crustacee, chironomide, gasteropode etc.
Avantajele utilizării fitobentosului în evaluarea stării ecologice a
ecosistemelor acvatice:
- în general, algele bentonice au rate rapide de reproducere şi cicluri scurte
de viaţă, fiind indicatori pe termen scurt al impactelor;
- ca producători primari, algele sunt cele mai direct afectate de factorii fizici
şi chimici;
- prelevarea probelor este uşoară, relativ necostisitoare, necesită personal
puţin şi creează impact minim asupra biotei existente;
- comunităţile algale sunt sensibile la câţiva poluanţi care nu afectează vizibil
alte comunităţi acvatice sau poate afecta alte organisme la concentraţii ridicate
(ex. ierbicidele).
V. 1. PERIOADA DE RECOLTARE A PROBELOR
Fitobentosul are ciclu de viaţă sezonier cu un vârf al abundenţei şi diversităţii

la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Debitele mari pot să afecteze comunităţile
fitobentonice. Perioada optimă pentru prelevarea fitobentosului este recomandată a
fi sfârşitul verii sau începutul toamnei, când este relativ stabil. Pentru tronsoanele şi
66
secţiunile din amonte ale cursurilor de apă este recomandabil să se preleveze probe
de fitobentos, primăvara devreme înainte ca arborii să înverzească.
Similar, situaţia se prezintă asemanator şi pentru zoobentos, dată fiind
corelaţia directă între fito- şi zoobentos prin veriga consumatorilor primari.
Pentru caracterizarea corespunzătoare a stării ecologice a râurilor este
recomandat să se preleveze cel puţin două probe pe an.
V. 2. STABILIREA ŞI DESCRIEREA STAŢIILOR DE PRELEVARE

În perioada august 2008 – martie 2009 au fost prelevate probe fitobentonice
în lunile august, noiembrie 2008 şi martie 2009. S-au stabilit trei staţii de prelevare,
în sectorul Buzeşti, Văleni şi Alexandria.
Staţia 1 – Buzeşti (fig. V. 1)

 braţe numeroase, cu multe fâşii;
 substrat bolovănos-pietros;
 maluri înierbate cu bolovani si pietriş;
 Insule cu pietriş cu urme lăsate de la viituri;
 viteza apei aproximativ 0,6 m/s;
 adâncime medie 30-40 cm;
 temperatura aerului 9°C;
 temperatura apei 9°C;
 lăţime albie 100-150 m.
67
Staţia 2 – Văleni (fig. V. 2)

 substrat bolovanos, pietros;
 malul drept-abrupt şi cu vegetaţie, malul stâng- lin, pietros şi ierbos;
 urme lăsate de la viituri;
 adâncime la mal de aproximativ 20 m;
 lăţimea albiei aproximativ 100m;
 viteza apei 1,6 m/s
Staţia 3 – Alexandria (fig. V. 3)

 maluri lente, nisipoase, ierboase;
 substrat cu pietre mari şi nisip;
 zonă de molidiş;
 adâncime medie 25-35 cm;
 viteza apei aproximativ 0,4 m/s;
 insule nisipoase.
68
Fig. V. 1 Staţia Buzeşti

(foto original)
69
Fig. V. 2 Staţia Văleni

(foto original)
70
Fig. V. 3 Staţia Alexandria

(foto original)
71
V. 3. TEHNICI ŞI ECFHIPAMENTE DE PRELEVARE
Pentru prelevarea probelor de fitobentos se folosesc substraturi naturale sau

artificiale. Pentru acelaşi curs de apă sau lac, pentru cursuri de apă sau lacuri din
aceeaşi categorie tipologică şi pentru comparabilitatea rezultatelor trebuie să se
recolteze probe de pe acelaşi tip de substrat. De pe substraturile naturale se pot
preleva probe calitative sau semicantitative.
Cel mai comun procedeu de prelevare recomandă răzuirea substratului
(pietre, lemne, plante subacvatice sau alte substraturi submerse) cu ajutorul unei
raclete. Dimensiunile racletei trebuie să fie cunoscute pentru recoltările cantitative.
De regulă, se răzuiesc pietre submerse, cu suprafaţa cât mai netedă ţi
uniformă. Se vor alege pietre aflate la adâncime de aproximativ 25 - 50 cm care au
stat sub apă cel puţin 14 - 21 zile, iar suprafaţa răzuită va fi cuprinsă între 6 - 20
cm². Suprafaţa răzuită se va determina cu maximă precizie posibilă, fiind egală ca
mărime pentru toate secţiunile de control.
Extragerea pietrelor din apă se va face cu maximă atenţie pentru a nu se
deranja (spăla) fitobentosul, astfel încât rezultatele să fie cât mai corecte. În cazul
probelor cantitative se sugerează alegerea pietrelor care prezintă o suprafaţă
omogenă netedă şi o acoperire cu elemente ale microfitobentosului de 100%.
Pentru recoltările semicantitative şi calitative se recoltează de pe suporturile
submerse dure fitobentos tot prin răzuire (cu racletă, lamă, linguriţă, spatulă etc.)
sau prin spălare, fără a se ţine cont de dimensiunile suprafeţei investigate. Se
recomandă că mărimea probelor să fie comparabilă.
De la suprafaţa sedimentelor fine recoltarea se poate face direct cu linguriţa,
cu seringa (tip Janet) sau cu dispozitive tip carotă. Acestea sunt dispozitive cu
piston, formate din tuburi cilindrice care pătrund în masa de sediment. Pot fi
închise cu dopuri opritoare, la partea superioară sau la ambele capete. La partea
inferioară pot fi prevăzute cu un cap tăietor de oţel. Dispozitivele sunt fabricate din
72
material plastic, transparente, pentru a permite vizualizarea carotei de sediment.

Dispozitivele de tip carotă sun mai dificil de procurat şi sunt costisitoare, astfel
încât se recomandă recoltarea stratului superficial al sedimentelor cu ajutorul unei
linguriţe sau al unei spatule.
Dacă nu este posibilă recoltarea cu ajutorul dispozitivului mai sus menţionat,
se poate recurge şi la draga apucătoare. Se poate preleva pătura superioară de circa
3 mm a sedimentului din proba dragată cu ajutorul unei spatule sau a unei linguriţe.
Manevrarea dispozitivelor de prelevare şi a probelor trebuie să se facă cu
mare atenţie pentru a se evita pierderile de material biologic prin şiroire.
Prelevarea probelor de fitobentos de pe substraturi fine, mobile este posibilă
pentru evaluările semicantitative şi cantitative.
Substratul artificial cel mai accesibil şi des folosit este o lamă standard de
microscop, plană, cu dimensiuni de 25 mm x 75 mm. Se recomandă expunerea mai
multor lame (de regulă cinci) în fiecare secţiune studiată, pentru a colecta suficient
material biologic pentru determinările şi aprecierile dorite.
În râurile cu profunzime mică a apei unde turbiditatea nu pune probleme,
lamele se aşează într-un dispozitiv de tip stativ care să poată fi fixat pe fund în
staţia de prelevare, fără să existe pericolul luării lui de către curent. În râurile, unde
turbiditatea poate pune probleme, trebuie să se suspende lama (lamele) pe un suport
de material plutitor (plastic) pe suprafaţa apei. Perioada de expunere a
substraturilor artificiale este de două săptămânii în perioada verii. În timpul iernii,
timpul de expunere va fi mai mare (trei – patru săptămâni). Nu se recomandă
prelevare în perioada iernii, dar în caz de poluării accidentale şi în alte situaţii este
posibilă prelevarea. Perioada de expunere, modificările sezoniere ale temperaturii şi
alte condiţii naturale pot influenţa compoziţia probei. Unul dintre dezavantajele
folosirii substraturilor artificiale îl reprezintă posibilitatea dispariţiei acestora şi
compromiterea recoltării.
73
În cazul sectoarelor de râu cu bental dominant nisipos-mâlos fie folosim

substrat artificial, fie depunem în secţiune de control o anumită cantitate de pietre
de râu alese în acest scop (mari, plate, cu suprafaţa netedă)
Substraturile artificiale pot fi utilizate pentru aprecieri calitative şi
semicalitative. Pentru zoobentos au fost prelevate probe calitative şi cantitative.
Prelevarea calitativă s-a făcut direct, prin prelevarea organismelor bentonice cu
ajutorul pensetei de pe pietrele din râu.
Pentru analiza cantitativă, probele au fost prelevate cu ajutorul fileului
bentonic cu cadrul de 40 X 40 cm, care delimitează o suprafaţă de 0,16 m2.
V. 4. CONSERVAREA ŞI TRANSPORTUL PROBELOR
Pentru probele de fitobentos am folosit recipienţi din sticlă sau plastic, cu

gura largă, de 250-500ml.
Probele de fitobentos prelevate pentru analize sunt conservate în soluţie
Lugol (sau în formol neutralizat 3-5 %). Lamele au fost conservate intacte în sticle
de mărime potrivită sau sunt răzuite în recipienţi corespunzători la faţa locului.
Pentru evaluări rapide se analizează proba în 24h, după ce a fost ţinută la
rece, la 2-5ºC. Toate probele se păstrează la întuneric şi la rece (2-5ºC). Probele se
etichetează. Pentru transport se folosesc lăzi sau cutii corespunzătoare.
Pentru zoobentos, probele calitative au fost păstrate în recipiente de sticlă
(tuburi), iar cele cantitative în pungi de plastic. Pentru ambele metode, conservarea
s-a făcut cu formol 4 – 5 %.
V. 5. PRELUCRAREA PROBELOR
Probele fitobentonice au fost analizate la microscop. Uneori este necesară

diluarea probelor, datorită frecvenţei mari a organismelor. Recomandări privind
diluarea se găsesc la îndrumătorul metodologic privind analiza biologică 1984.
74
Numărarea organismelor
În cazul probelor semecantitative, înainte de a începe numărarea algelor,
se alege proba cu cea mai mare cantitate de masă fitobentonică, se agită energic
pentru dislocare algelor din conglomerate şi uniformizarea distribuţiei lor în
probă şi se umple celula de numărare Kolkwitz, acoperindu-se cu o lamelă, cu
latura de minim 25 mm.
Prin observarea acestui preparat la microscop se va urmări stabilirea
acelui volum de probă omogenizată la care densitatea algelor (după
sedimentarea lor în celula de numărare) permite o numărare corectă şi operativă.
Se stabileşte volumul total al acestei probe, iar algele din toate celelalte
probe vor fi numărate dintr-un volum identic. Acest lucru este deosebit de
important pentru comparabilitatea rezultatelor.
Se vor număra algele de pe o suprafaţă de 200 mm² ceea ce corespunde la
200 de pătrate din celula Kolkwitz, sau două reţele de numărare pe lama de
numărare Nageotte, care are o reţea de numărare cu suprafaţa de 1 cm², sau 22
reţele de numărare pe lama Burker – Turk (suprafaţa reţelei = 9mm²).
Este de preferat ca numărarea algelor să se realizeze cu ajutorul celulei
Kolkwitz, folosirea lamelor Nageotte sau Burker – Turk fiind recomandată doar
în cazul algelor de dimensiuni mici şi cu densitate mare.
Pentru a regăsi în probe un număr cât mai mare de specii bioindicatoare
nu se recomandă stabilirea unor volume de lucru foarte mari.
În cazul unor specii cu densitate ridicată sa va calcula densitatea
medie/unitatea de suprafaţă, valoarea obţinută fiind înmulţită cu factorul
corespunzător, în funcţie de dispozitivul de numărare folosit, astfel:
 densitatea medie/1mm² x 200 în cazul celulei Kolkwitz (S=380 mm²);
 densitate medie/o reţea x 2 în cazul lamei Nageotte (S=100 mm²);
75
 densitatea medie/ o reţea x 22 în cazul lamei Burker – Turk (S=9

mm²).
Pentru calcularea densităţii algale în secţiunea de control analizată, se indică
următoarea formulă: d=f în care: d = densitatea, f = densitatea determinată (nr. de
exemplare găsite sau calculate/200 mm²). S-a pornit de la premisa că gradul de
acoperire a microfitobentosului este de 100%.
Identificarea organismelor
Pentru identificarile fitobentonice am folosit lama Burker – Turk, iar pentru
organismele zooplanctonice, identificarea s-a făcut sub lupa binocular, cu ajutorul
cheilor dichotomice. Identificarea organismelor se face până la cel mai scăzut nivel
(cel al sepciei). Se întocmesc liste cu taxonii identificaţi, în ordine sistematică.
V. 6. METODE ECOLOGICE DE INTERPRETARE A

REZULTATELOR
După precizarea compoziţiei specifice şi a densităţii (abundenţei), deşi

Directiva Cadru nu face precizări explicite se recomandă evaluarea stării ecologice
a unităţilor acvatice pe baza fitobentosului, cu ajutorul metodei Pantle – Buck,
metodă agreată de toate ţările situate în spaţiul dunărean.
Se utilizează formele bioindicatoare din literatura de specialitate. În funcţie
de valenţa fiecărei specii se apreciază valoarea sa saprobă (tabelul V. 1).
Tabelul V. 1 Valoarea specifică a indicilor de saprobitate pentru fiecare clasă de calitate
Bioindicatori Valoarea speciei

Oligosaprobi 1
Oligo-betamezosaprobi 1,5
Beta-mezosaprobi 2
Bet-alfa-mezosaprobi 2,5
Alfa-mezosaprobi 3
Alfa-mezo-polisaprobi 3,5
Polisaprobi 4
76
Se exprimă frecvenţa relativă a fiecărei specii procentual (Rel. %) pe baza

formulei: Rel. % = p/ Σp x 100
unde: p = densitatea fiecărui taxon; Σp = suma densităţii taxonilor din probă,
Valoarea frecvenţei h se calculează cu ajutorul următoarei scări a
coeficienţilor de frecvenţă (tabelul V. 2).
Tabelul V. 2 Scara de valori a frecvenţei h
Rel. % Frecvenţa h
<1 1
1–3 2
4 – 10 3
11 – 20 5
21 – 40 7
41 -100 9
Indicele saprob (S) se calculează cu formula: S = Σ (si * hi)/Σh

unde: s = valoarea numerică caracteristică apartenenţei la zona saprobă
h = frecvenţa organismelor; i = taxon;
Σ (si* hi) = suma produselor dintre valoarea numerică şi frecvenţa pentru
fiecare taxon
Σ h = suma frecvenţelor taxonilor idntificaţi
S poate lua valori în domeniul 1 – 4 (tabelul V. 3).
Tabelul V. 3 Clasele de calitate pentru apele curgătoare şi caracterizarea ecologică a acestora

Valoare Zona saprobă Impurificare Clasă Stare ecologică
indice
saprob
1,0 - < 1,5 Oligosaprobă Absentă
1,5 - <1,8 Oligo-beta-mezosaprobă Slabă I Foarte bună
1,8 - < 2,3 Beta-mezosaprobă Moderată II Bună
2,3 - <2,7 Beta-mezo-alfa- Moderată până la III Moderată
mezosaprobă critică (satisfăcătoare)
2,7 -<3,2 Alfa-mezosaprobă Puternică IV Proastă
(nesatisfăcătoare)
3,2 -< 3,5 Alfa-polisaprobă Puternică până la V Foarte proastă
foarte puternică (degradată)
77
3,5 - 4 Polisaprobă Foarte puternică
78
CAPITOLUL VI
REZULTATE ŞI DISCUŢII
Rezultatele obţinute în urma prelucrării probelor pentru cele trei staţii de

monitorizare din cele trei luni de studiu sunt trecute în tabelele VI. 1 – VI. 9 şi fig.
IV. 1 – IV. 3.
Din analiza acestora se observă că:
 În luna august 2008 din punct de vedere al analizei fitobentosului,
- pentru staţia Buzeşti s-au identificat două fillumuri: Bacillariophyta şi
Dinophyta, din care Bacillariophyta reprezintă 88% din total, iar
Dinophyta reprezintă numai 12%. Aici putem observa că predomină
fillumul Bacilariophyta.
- pentru staţia Văleni s-au identificat cinci fillumuri: Dinophyta reprezintă
12%, Bacillariophyta reprezintă 49%, Crysophyta 3%, Criptophyta 26%,
Clorophyta 10%. Observăm că şi în staţia Văleni predomină fillumul
Bacillariophyta.
- Pentru staţia Alexandria s-au identificat cinci fillumuri: Dinophyta
reprezintă 21%, Bacillariophyta 40%, Crysophyta 6%, Criptophyta 30%,
Cyanophyta 3%. În staţia Alexandria, ca şi in celelalte două staţii
predomină fillumul Bacillariophyta.
 În luna noiembrie 2008 din punct de vedere al analizei fitobentosului,

- pentru staţia Buzeşti s-au identificat două fillumuri: Cyanophyta care
reprezintă 3% şi Bacillariophyta reprezintă 97%. Predomină fillumul
Bacillariophyta.
- pentru staţia Văleni s-au identificat trei fillumuri: Cryptophyta
reprezintă 7%, Bacillariophyta 79%, Chlorophyta 14%. În staţia Văleni
în noiembrie 2008 predomina fillumul Bacillariophyta.
79
- pentru staţia Alexandria s-au identificat două fillumuri: Cryptophyta

care reprezintă 11% şi Bacillariophyta care reprezintă 89%. Şi în staţia
Alexandria în noiembrie 2008 predomina fillumul Bacillariophyta.
 În luna martie 2009 din punct de vedere al analizei fitobentosului,

- pentru staţia Buzeşti s-a identificat un singur fillum: Bacillariophyta
care reprezintă 100%, asta inseamnă că predomină acelaşi fillum.
- pentru staţia Văleni s-a întâlnit aceeaşi situaţie ca la staţia Buzeşti,s-a
identificat in singur fillum: Bacillariophyta care predomină.
- pentru staţia Alexandria s-a identificat un singur fillum: Bacillariophyta
100%. Şi în staţia Alexandria in luna martie 2009 predomina fillumul
Bacillariophyta.
80
TABELUL VI. 1 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA BUZEŞTI –

AUGUST 2008
Nr.crt Componenta taxonomica Zona saproba Densitate Biomasa

(lista de specii) (ind/m2) (mg/l)
Fitoplancton 102500 0,701

Dinophyta 12500 0,57
1 Ceratium hirundinella O.
0,37
F. Muell. o 7500
2 Peridinium bipes Stein o 5000 0,2
Bacillariophyta 90000 0,131
1 Achnanthes minutissima
0,004
Kütz. o-β 15000
2 Cyclotella meneghiniana
0,01
Kütz. β-α 17500
3 Cymbella affinis C. A.
0,1
Agardh. - 25000
4 Gomphonema olivaceum
0,007
Lyngbye Kütz. β 15000
5 Navicula sp. - 17500 0,01
81
TABELUL VI. 2 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA VĂLENI –

AUGUST 2008
Nr.crt Componenta taxonomica Zona Densitate Biomasa

(lista de specii) saproba (ind/m2) (mg/l)

1 Ceratium hirundinella
0,75
O.F.Muell o 15000
Crysophyta 5000 0,001
1 Dinobryon sertularia
0,001
Lemmermann 5000
Criptophyta 40000 0,006
1 Cryptomonas erosa var. reflexa
0,006
M. Marsson 40000
1 Achnanthes minutissima Kütz. o-β 5000 0,001
2 Cyclotella meneghiniana Kütz. β-α 27500 0,02
3 Cymbella affinis C. A. Agardh. - 22500 0,09
4 Cymbella ventricosa C. Agardh 5000 0,001
5 Diatoma hiemale Roth 2500 0,003
6 Gomphonema acuminatum
0,003
Ehrenberh 2500
7 Meridion circulare C. Agardh 10000 0,01
8 Synedra ulna Nitzsch
0,05
Ehrenberg 10000
Chlorophyta β 15000 0,25
1 Pandorina morum Müller Bory 5000 0,25
82
TABELUL VI. 3 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAŢIA

ALEXANDRIA – AUGUST 2008

Fitoplancton Oligotrof 82500 1,054

Cyanophyta 2500 0,12
1 Oscillatoria limosa (Roth) C.
0,12
Agardh β-α 2500
1 Ceratium hirundinella O. F.
0,62
Muell o 12500
Crysophyta 5000 0,001
1 Dinobryon sertularia
0,001
Ehrenberg 5000
Criptophyta 25000 0,04
1 Cryptomonas erosa var.
0,04
reflexa Marsson 25000
1 Cyclotella meneghiniana Kütz β-α 27500 0,02
2 Navicula sp. - 5000 0,003
83

NOIEMBRIE 2008
Nr.crt Componenta taxonomica (lista Zona Densitate Biomas

de specii) saproba (ind/m2) a (mg/l)

Cyanophyta 10000 0,5
1 Oscillatoria limosa Agard. ex 10000
Gomont β-α 0,5
Bacillariopyta 350000 0,57
1 Ceratoneis arcus Ehrengerg o 60000 0,09
2 Cymbella affinis Kütz. - 80000 0,32
3 Diatoma hiemale Roth, Heiberg o 20000 0,02
Hornemann β 80000 0,04
5 Navicula sp. - 80000 0,06
6 Nitzschia acicularis Kutzig,
W.Smith α 30000 0,04
84

NOIEMBRIE 2008
Nr.crt Componenta taxonomica (lista Zona Densitate Biomas

de specii) saproba (ind/m2) a (mg/l)

Cryptophyta 40000 0,11
1 Cryptomonas marssonii Skuja β 40000 0,11
1 Asterionella formosa Hass o-β 200000 0,14
2 Cyclotella comta Ehrenberg,
Kutzing o 100000 0,40
4 Diatoma vulgare Bory β-α 20000 0,08
Hornemann β 20000 0,01
6 Meridion circulare Greville,
Agardh o 20000 0,03
7 Navicula sp. - 60000 0,05
Chlorophyta 80000 0,03
1 Chlamydomonas sp. - 80000 0,03
85

ALEXANDRIA – NOIEMBRIE 2008


Cryptophyta 50000 0,13
1 Cryptomonas marsonii Skuja β 50000 0,13
2 Cyclotella comta Ehrenberg,
Kutzing o 112500 0,45
4 Diatoma vulgare Bory β-α 31250 0,11
5 Navicula sp. - 87500 0,06
W.Smith α 25000 0,04
86

MARTIE 2009
Nr.crt Componenta taxonomica Zona Densitate (ind/m2) Biomasa
(lista de specii) saproba (mg/l)

1 Achnanthes minutissima 37500
0,01
Nitzch., Ehrenberg o-β
2 Ceratoneis arcus
0,02
Ehrengerg o 12500
4 Diatoma hiemale Roth,
0,01
Heiberg o 12500
0,01
Hornemann β 25000
6 Navicula sp. - 37500 0,02
7 Surirella sp. β 18750 1,12

MARTIE 2009


2 Cyclotella meneghiniana Kutz β-α 50000 0,04
0,02
Hornemann β 50000
5 Navicula sp. - 90000 0,06
6 Surirella sp. - 10000 0,6
87

ALEXANDRIA – MARTIE 2009


2 Cyclotella meneghiniana Kutz β-α 50000 0,04
0,01
Hornemann β 20000
5 Navicula sp. - 50000 0,03
0,08
W.Smith α 50000
7 Surirella sp. - 10000 0,6
88
Fig. VI. 1 Ponderea densităţii numerice (%) pe grupe

taxonomice – AUGUST 2008
89

taxonomice – NOIEMBRIE 2008
90

taxonomice – MARTIE 2009
91
CONCLUZII
În urma studierii datelor obţinute în teren, se pot trage următoarele concluzii:

 Pe toată perioada studiată, staţia Buzeşti s-a încadrat în clasa I de
calitate, starea trofică oligosaproba;
 Pentru staţia Văleni starea de calitate variază între oligosaprob şi β-
mezosaprob;
 Pentru staţia Alexandria, starea de calitate a fost β-mezosaprob.
 Au fost identificaţi reprezentanţi din 6 Fillumuri: Dinophyta,
Bacillariophyta, Crysophyta, Criptophyta, Cyanophyta, Chlorophyta.
 Pentru toate lunile şi staţiile studiate, dominant a fost Fillumul
Bacillariophyta;
 Fillumul Chlorophyta apare doar în lunile de vară.
92
BIBLIOGRAFIE
ANTONESCU, C. S., (1963) - Biologia apelor, Editura didactică şi pedagogică.
Bucureşti.
ANTONIU, R. şi colab., (1987) - Epurarea apelor uzate industriale, vol.I,
Editura Tehnica, Bucureşti,
BORRADAILE, L.A., POTTS, F.A. (1963): „The invertebrata – A manual for
the use of students”, Published by the Syndics of the Cambrigde University
Press
BOTNAR1UC, N., VADINEANU, A., (1982) - Ecologie, Editura didactică şi
pedagogică. Bucureşti.
BOTNARIUC, N., (1979) - Biologie generală, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti.
BREZEANU, GH., ROMAN, N., IONICA, D., ZINEV1C1, V., NICOLESCU,
N., TEODORESCU, L., ALEXANDRA SIMON-GRUIA (1997) -
Influenţa construcţiei barajelor si lacurilor de acumulare asupra structurii
ecosistemice din bazinul hidrografic Ialomiţa, Lucrări Seminar ARDI,
Bucureşti, 1: pp. 127-133.
CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1997) - Evaluarea capacităţii de utilizare a
substanţelor biogene de origine alohtonă din acumulările Budeasa şi
Goleşti, în Culegere de lucrări prezentate la Seminarul ARDI, INMH
Bucureşti, vol. 1, pp. 133-138.
CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1998) - Impactul activitatilor antropice asupra unor
ecosisteme acvatice din bazinul hodrografic Arges, în Buletinul Ştiinţific al
Universităţii ”Politehnica” Timisoara, Tom 43(57), vol.1, pp.433-440.
CHIRIAC, V., FILOTTI, A., TEODORESCU, I. (1976): „Lacuri de
acumulare”, Editura Ceres, Bucureşti
93
DRAGANOVICI-DUCA, M. şi colab., (1966) - Cercetări privind starea de

salubritate a râurilor Argeş si Dâmboviţa. Studii de protecţia si
epurarea apelor, VII (extras), Bucureşti.
FLEMING, W.M. (1975) - A model of the phosphorus cycle and phytoplankton
growth in Skaha Lake, British Columbia, Canada. In Verh. Internat. Verein.
Limnol., vol. 19, pp. 299-240 .
FRANCISC, N. T., BARNA, A. (1998): „Alge verzi unicelulare (Chlorococcales)
– Determinator”, Presa Universitară Clujeană
GÂŞTESCU, P. (1998): „Limnologie şi oceanografie”, Editura *H*G*A*,
Bucureşti
HINDÁK,F., KOMÁREK, J., MARVAN, P., RŮŽIČKA, J. (1975): „Kľúč na
určovanie výtrusných rastlín” - I.,II diel, riasy. SPN, Bratislava.
ICHIM, I., RADOANE, M., (1986) - „Efectele barajelor in dinamica reliefului”
Editura Academiei Republicii Socialiste Romane, Bucuresti.
IONESCU, AL., PÉTERFI, L. ŞT. (1979): „Tratat de algologie”, vol III, Editura
Academiei Republicii Socialiste România
IONESCU, AL., PÉTERFI, L. ŞT. (1981): „Tratat de algologie”, vol IV, Editura
Academiei Republicii Socialiste România
LĂZĂRESCU, D., (1982) - Râul Argeş - Influenţa factorilor externi (amenajări
hidrotehnice, surse de impurificare) asupra evoluţiei calităţii apei, Studii
Alimentări cu apă, XII, CAN, ICPGA, Bucureşti.
MARCOCI, S., (1968) - Analiza biologică aplicată în studiul calităţii apei
râurilor din România, Studii de protecţie şi epurarea apelor,XI, Bucureşti.
MĂLĂCEA, I. (1969) - Biologia apelor impurificate, Editura Academiei Române,
Bucureşti.
PÂRVU, C-TIN (1999): „Ecologie generală”, Editura Tehnică, Bucureşti
POP, I., LUNGU. L. (1983) - Botanica sistematică, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, , pp. 23-139.
94
ROJANSCHI, V., BRAN, F., DIACONU, G. (2002) - „Protecţia şi ingineria

mediului”, Editia a II-a, Editura Economica.
TUFESCU, V., TUFESCU, M. (1981): „Ecologia şi activitatea umană”, Editura
Albatros, Bucureşti
VLĂDUŢU, A.M. (2005) – Elemente de limnologie - Ecologia apelor curgătoare,
Editura Universităţii din Piteşti
*** "Sinteza calităţii apelor în bazinul hidrografic Argeş” – Direcţia

Apelor Argeş-Vedea, 2008;
***"Planul de management al spaţiului hidrograftc Argeş” – Direcţia
Apelor Argeş-Vedea, Piteşti, 2008;
***"Anuare hidrologice"- Direcţia Apelor Argeş-Vedea, Piteşti, 2008;
***"Raportul calităţii factorilor de mediu”, A.PM. Piteşti,1997-2008;
***"Râurile României"(monografie hidrologică), IMH, Bucureşti, 1971.
http:www.apmot.ro/documente.php?doc_id=3
http:www.primariaslatina.ro/dezvoltare_durabila.php?vezi=3&go=2
http:www.e-calauza.ro/judete_harta/olt.ipg
http://www.infp.ro/projects/site_bariss/oltenia.htm
http://www.apmot.ro/documente.php?doc_pagini_id=69
http://www.apmot.ro/documente.php?doc_pagini_id=254
http://www.glerl.noaa.gov/seagrant/GLWL/Algae/Algae3.html
http://ilmbwww.gov.bc.ca/risc/pubs/aquatic/crustacea/clad-key.htm#clad.key
http://www.algaebase.org
www.glerl.noaa.gov/.../Cards/Chilomonas.html
www.glerl.noaa.gov/.../Pages/Notommatidae.html
msnucleus.org/.../mission/holoplankton.html
cfb.unh.edu/.../keratellaquadrata.html
fr.wikipedia.org/wiki/Cyclopidae
95
pirx.com/droplet/gallery/actinophrys.html
http://www.itis.gov/servlet/SingleRpt/SingleRpt?search_topic=TSN&search_value=46505
http://www.itis.gov/servlet/SingleRpt/SingleRpt?search_topic=TSN&search_value=88685
http://jfas.ege.edu.tr/pdf/26_Saler_19_3-4_2002.pdf
96

Lucrare MACAU MARY

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare MACAU MARY

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Măcău A.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Prin prezenta declar că Lucrarea de licenţă cu titlul “ Structura biocenozei fitobentonice a

Absolvent MĂCĂU A. IRINA MARILENA

FIG. I. 1 IZVOR LIMNOCREN:..............................................................................................................................................10

TABELUL IV. 1 DISTRIBUŢIA RESURSELOR DE APĂ DIN BAZINUL HIDROGRAFIC VEDEA..............................................49

Prin anii 90, când am auzit că o echipă de cercetători în frunte cu

Unele grupuri au rol important în purificarea ecologică a apelor prin

Ecobiomul lotic are în componenţa sa apele curgătoare de pe un anumit

Izvorul (krenonul) – este locul de ivire la suprafaţa scoarţei terestre a apelor

deluroase, podişuri, câmpii. Ele se subdivid în izvorul propriu-zis (eukrenon) şi

calciu insolubil ce se depune pe obiectele din apă şi vegetaţie. Concentraţia

cianoficee, cloroficee. Producătorii primari - macrofite şi de microfitobentos -

Fig. I. 1 Izvor limnocren:

Fig. I. 2 Poziţia izvoarelor limnocrene faţă de albia râului

Izvoarele reocrene sunt ecosisteme prezente în regiunile calcaroase sau în

Fig. 3 Izvor reocren:

În ţara noastră, unele specii de animale se retrag iarna în apele izvoarelor

Izvoarele helocrene apar în zonele cu pânze freatice de apă ridicate. Apa

Fig. 4 Cumpenele apelor unui bazin

În regiunea montană, profilul longitudinal are panta accentuată, 20 – 30

Reprezintă un curs de apă, în general cu lungime şi debite mari, care

În viaţa organismelor din apele curgătoare, un rol important îl au factorii

Alimentarea subterană se realizează din pânza freatică ce constituie o sursă

Debitul constă în volumul sau cantitatea de apă ce se scurge într-o secundă,

cursurilor râurilor, unde viteza curentului se atenuează, domină transportul

transparenţa. Toamna, turbiditatea creşte în urma precipitaţiilor abundente căzute

Fig. II. 1 Fenomenul de turbulenţă.

Cantitatea de suspensii în apa din râuri diferă zonal. În regiunile cu roci

III. 1. PRINCIPALELE BIOCENOZE ALE ECOSISTEMELOR

Ecosistemele acvatice, indiferent de tipul şi dimensiunile lor, cuprind doi

În funcţie de durata prezenţi hidrobionţilor planctonici în masa apei se

Porţiunile mai puţin adânci ale litoralului ecosistemelor acvatice interioare şi

III. 2. BIOCENOZELE APELOR CURGĂTOARE

III. 2. 1. Consideraţii generale

 Rhitronul reprezintă porţiunea unui curs de apă de la izvor până în zona cu o

 Potamonul constituie porţiunea din aval care succede rhitronul, unde

Ocuparea diferitelor nişe ecologice de către organisme este dependentă de

III. 2. 2. Structura biocenozelor în sectorul montan al râurilor (rhitron)

Plantele care trăiesc în curent suferă o serie de modificări morfologice.

aşezate în bătaia şuvoiului, alături de larvele genului Simulium care au extremitatea

III. 2.2.2. Biocenozele zonei de rhitron

Dominante sunt diatomeele care, în zonele temperate şi nordice reprezintă peste

(Fontinalis antipyretica), rotiferi (Melicerta, Laciniaria), diferite specii de

III. 2. 3. Structura biocenozelor în sectorul colinar şi de şes (potamon)

În râuri, similar altor ecosisteme acvatice, populaţiile planctonice relevă o

Biocenozele litofile sunt prezente atunci când, de regulă, viteza curentului

III. 3 ROLUL ORGANISMELOR ZOOBENTONICE ÎN

Procesul de autoepurare al apelor reprezintă o certitudine în ştiinţa

Restul organismelor vegetale şi animale au un rol mai redus în procesul de

insuficientă utilizarea analizei biologice, aceasta trebuind să reprezinte parte a unui

Numărul speciilor caracteristice zonei α - mezosaprobe (cu apă puternic

cursurilor de apă. Acest lucru se datorează efectului sinergic al poluaţilor (apariţia

IV. 1. ISTORIA RÂULUI

În concluzie numele râului Vedea are la origine traco-dacul Vedy dat de

Merii-Goala etc. migratorii erau trecători. Populaţia acaesta geto-dacică străveche

Zona dealurilor subcarpatice are un fundament constituit din depozite

IV. 4. PARAMETRII CLIMATICI

Situat în partea de S a ţării, spaţiul hidrografic Vedea are o climă temperat

 Resurse de suprafaţă reduse (tabelul IV. 1);

Resurse utilizabile potrivit

Principalele cursuride apă din B.H. Vedea sunt:

TABELUL IV. 2 ALIMENTAREA CU APĂ ÎN SISTEM CENTALIZAT A POPULAŢIEI DIN

În vederea protejării resurselor de apă atât cantitativ, cât şi calitativ este