Politici Ecologice de Mediu

Virginia CIOBOTARU Corina FRĂSINEANU
Ioan FRĂSINEANU Oana Cătălina ŢĂPURICĂ
Politici ecologice de mediu

Referenţi ştiinţifici:
prof. univ. dr. Constantin POPESCU
prof. univ. dr. Ion VASILESCU
Redactor: Elena PANAITESCU
Copertă: Virginia CIOBOTARU
Revizie text: Luiza IANCU
Tehnoredactare computerizată: Oana Cătălina ŢĂPURICĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Politici ecologice de mediu / Virginia Ciobotaru, Corina Frăsineanu,
Ioan Frăsineanu, Oana Cătălina Ţăpurică. –
Bucureşti: Editura Economică, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-709-553-4
I. Ciobotaru, Virginia
II. Frăsineanu, Corina
III. Frăsineanu, Ioan
IV. Ţăpurică, Oana Cătălina
504.054
574
Virginia CIOBOTARU Corina FRĂSINEANU
Ioan FRĂSINEANU Oana Cătălina ŢĂPURICĂ
Politici ecologice de mediu

ISBN 978-973-709-553-4
Copyright © Editura Economică, 2011
Autorii sunt responsabili de clarificarea dreptului de utilizare

a informaţiilor cuprinse în lucrare.
Cuprins
Prefaţă..........................................................................................................................................................9
Capitolul 1
Activităţile antropice şi mediul ambiant ................................................................................................11
1.1. Trăsăturile economiei bazate pe cunoaştere ......................................................................................11
1.1.1. Caracteristicile noilor ramuri dominante ale economiei mondiale..............................................12
1.1.2. Globalizarea concurenţei ...........................................................................................................13
1.1.3. Scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii ..............................................15
1.1.4. Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă....................................................................16
1.1.5. Protecţia mediului – o constrângere necesară în contextul noii economii .................................18
1.2. Creşterea economică şi echilibrul ecologic .........................................................................................20
1.2.1. Conştientizarea şi asumarea problemelor de mediu ale Terrei .................................................21
1.2.2. Perspective de restructurare a economiei mondiale..................................................................22
1.3. Direcţiile impactului omului asupra mediului .......................................................................................24
1.4. Probleme actuale de mediu ................................................................................................................25
Capitolul 2
Poluarea factorilor de mediu...................................................................................................................29
2.1. Poluarea atmosferică ..........................................................................................................................29
2.1.1. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu ...............................................................29
2.1.2. Caracterizarea poluanţilor atmosferici .......................................................................................30
2.1.3. Principalele surse de poluare.....................................................................................................32
2.1.4. Efectele poluării atmosferice......................................................................................................35
2.1.5. Efectele poluării aerului asupra sănătăţii umane .......................................................................41
2.1.6. Măsuri de protecţie a atmosferei................................................................................................41
2.2. Poluarea hidrosferei ............................................................................................................................47
2.2.1. Principalele surse de poluare a apelor.......................................................................................48
2.2.2. Stabilirea gradului de poluare a apelor ......................................................................................50
2.2.3. Clasificarea poluanţilor hidrosferei.............................................................................................51
2.2.4. Particularităţi de poluare a mărilor şi oceanelor.........................................................................54
2.2.5. Efecte ale poluării apelor ...........................................................................................................55
2.2.6. Metode de combatere a poluării apelor .....................................................................................57
2.2.7. Prevenirea şi combaterea poluării apelor din România .............................................................65
2.3. Poluarea şi degradarea solului............................................................................................................68
2.3.1. Solul factor ecologic vital ...........................................................................................................68
2.3.2. Dezechilibre ecologice la nivelul solului.....................................................................................69
2.3.3. Aspecte privind starea solului în România.................................................................................78
2.3.4. Măsuri de protecţie a solului ......................................................................................................79
2.3.5. Recuperarea, reciclarea, valorificarea unor deşeuri ..................................................................82
6 Politici ecologice de mediu
Capitolul 3
Forme speciale de poluare......................................................................................................................93
3.1. Poluarea radioactivă ...........................................................................................................................93
3.1.1. Definirea poluării cu radiaţii penetrante .....................................................................................93
3.1.2. Mărimile caracteristice ale radiaţiilor penetrante........................................................................94
3.1.3. Utilizarea generală a energeticii nucleare..................................................................................95
3.1.4. Surse de poluare radioactivă .....................................................................................................95
3.1.5. Efectele poluării radioactive .......................................................................................................96
3.1.6. Măsuri de securitate nucleară....................................................................................................99
3.2. Poluare fonică ...................................................................................................................................101
3.2.1. Definirea poluării fonice ...........................................................................................................101
3.2.2. Sursele de poluare fonică ........................................................................................................102
3.2.3. Efectele poluării fonice.............................................................................................................103
3.2.4. Măsurile de prevenire a poluării fonice ....................................................................................104
3.2.5. Întocmirea hărţilor acustice ......................................................................................................106
3.3. Poluarea urbană................................................................................................................................107
3.3.1. Relaţia dintre centrele urbane şi mediu ...................................................................................107
3.3.2. Factori de poluare urbană........................................................................................................108
3.3.3. Tipuri specifice de degradare urbană a factorilor de mediu.....................................................108
3.3.4. Poluarea atmosferică a centrelor urbane.................................................................................109
3.3.5. Poluarea hidrosferei centrelor urbane......................................................................................111
3.3.6. Prevenirea poluării urbane.......................................................................................................112
3.3.7. Poluarea oraşului Bucureşti .....................................................................................................112
3.4. Poluare termică .................................................................................................................................115
3.5. Poluare transfrontalieră.....................................................................................................................116
3.6. Poluarea provocată de sursele de producere a energiei electrice ....................................................117
Capitolul 4
Optimul economic în condiţiile minimizării impactului de mediu .....................................................119
4.1. Armonizarea relaţiei dezvoltare economică - ecosisteme naturale...................................................119
4.2. Evaluarea impactului de mediu .........................................................................................................120
4.2.1. Metodele şi tehnicile utilizate în evaluarea impactului de mediu .............................................122
4.2.2. Abordarea integrată a impactului de mediu .............................................................................124
4.2.3. Metodele de cuantificare globală a impactului de mediu .........................................................126
4.3. Corelaţia dintre creşterea economică şi echilibrul ecologic...............................................................129
4.3.1. Evoluţia structurilor economice în funcţie de nivelul PIB .........................................................131
4.3.2. Priorităţi de mediu, din perspectiva structurilor economice......................................................139
4.4. Stabilirea optimului economic pentru activităţi antipoluante..............................................................141
4.4.1. Priorităţi sociale aferente activităţilor de depoluare .................................................................142
4.4.2. Structura costurilor economice şi sociale ale protecţiei mediului.............................................145
Capitolul 5
Politici ecologice în industrie ...............................................................................................................157
5.1. Managementul de mediu...................................................................................................................157
5.1.1. Sistemul de management de mediu ........................................................................................158
5.1.2. Implementarea SMM................................................................................................................159
5.1.3. Cerinţele implementării Sistemului de Management de Mediu................................................160
5.1.4. Standarde care se referă la instrumente de management de mediu.......................................165
Cuprins 7
5.2. Verificarea aplicării programelor de mediu şi evaluarea rezultatelor.................................................167

5.2.1. Auditarea Sistemului de Management de Mediu .....................................................................167
5.2.2. Monitoringul de mediu..............................................................................................................169
5.2.3. Analiza Sistemului de Management de Mediu.........................................................................170
5.3. Conceptul de îmbunătăţire continuă .................................................................................................170
5.4. Sistemul comunitar de marcare ecologică a produselor ...................................................................172
5.5. Tehnologii curate - nepoluante..........................................................................................................173
5.5.1. Dezvoltarea tehnologică în raport cu dezvoltarea economică .................................................173
5.5.2. Perspectivele tehnologice de dezvoltare durabilă....................................................................175
5.5.3. Tehnologii curate aplicate în fabricile de ciment ......................................................................179
5.6. Piaţa procedeelor şi utilajelor de depoluare ......................................................................................181
5.7. Managementul ecologic prin intermediul ciclului de viaţă al produsului............................................183
5.7.1. Ecoproiectarea unui produs .....................................................................................................184
5.7.2. Viziunea strategică a firmei......................................................................................................187
5.7.3. Modalităţi de reducere a poluării industriale ............................................................................190
5.7.4. O alternativă de gândire investiţională în acţiuni de depoluare ...............................................191
Capitolul 6
Inovarea permanentă şi influenţa ei asupra competitivităţii firmelor................................................195
6.1. Clasificări ale tehnologiilor după criterii economice ..........................................................................195
6.2. Analiza potenţialului tehnologic al unei companii. Rolul tehnologiei în dobândirea
şi menţinerea avantajului concurenţial..............................................................................................199
6.3. Strategia tehnologică a firmei............................................................................................................206
6.4. Modalităţi de procurare a tehnologiilor ..............................................................................................209
6.5. Criteriile ce determină calea de acces la o nouă tehnologie.............................................................211
Capitolul 7
Aspecte juridice ale activităţii de protecţie a mediului.......................................................................215
7.1. Evoluţia reglementărilor de mediu.....................................................................................................215
7.2. Legislaţia de mediu ...........................................................................................................................219
7.3. Răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului.......................................................................221
7.4. Reglementări şi proceduri speciale ...................................................................................................225
7.5. Reglementările economice şi juridice de protecţie a mediului ..........................................................226
Bibliografie ...............................................................................................................................................229
Prefaţă
Experienţa autorilor în domeniu, pregătirea de specialitate ca şi motivaţia întâlnirii

dintre revoluţia mijloacelor şi revoluţia aşteptărilor umane au constituit pentru mine
argumente solide să prefaţez această carte din care, paradoxal, învăţăm din suferinţă şi
vinovăţie cum să ne dezvăţăm, până nu este prea târziu, că economia sănătoasă, durabilă
nu poate să aibă alte principii, legi şi/sau reguli decât cele impuse de sănătatea întregului
viu comun, asigurată prin armonia „înţelepciunii sistemice”, definită de atributele
acordării, coerenţei şi rezonanţei.
Probabil că atunci când aceste atribute ale armoniei cosmice se vor întâlni în
mediul creat de om şi în interacţiunile lui cu mediul natural, putem să afirmăm că
politicile promovate sunt într-adevăr sănătoase din perspectiva oamenilor şi familiilor,
comunităţilor şi organizaţilor, instituţiilor, aerului şi apei, solului şi plantelor etc. Până
atunci, aceste politici sunt mânate de comportamente umane şi instituţionale aflate sub
zodia deficitului de iubire şi excesului de lăcomie!
Parcurgerea celor şapte capitole ale acestei cărţi m-a convins că autorii cunosc
şi chiar se apropie de înţelegerea poluării sistemice, din perspectiva sănătăţii
întregului viu, ca pe una din căile de sinucidere globală, care nu au căzut din cer, nu
este rezultatul voinţei Domnului, ci expresia directă a unor comportamente umane şi
instituţionale mânate de egoism, egocentrism, lăcomie, iresponsabilitate, ignoranţă şi
voinţă de dominaţie şi de plăcere.
Interpretând poluarea ca pe un atac al „omului infectat” asupra constantelor
echilibrului „întregilor integraţi”, autorii depun eforturi în direcţia cunoaşterii
formelor de poluare, înţelegerii cauzalităţii unui asemenea fenomen social,
fundamentării unor politici care să înceapă cu autoguvernarea umană şi regională
inteligentă şi să continue cu guvernarea democratică a comunităţilor umane aflate
mereu sub controlul voinţei colective a acestora.
Fără să subapreciem efortul unei asemenea abordări a poluării mediului, trebuie
să arătăm că, astăzi, ca urmare a cuceririlor ştiinţifice acumulate din perspectiva
cercetărilor biologiei sistemice, fizicii cuantice, medicinii holistice, ecolonomiei şi
psihologiei transpersonale, se impune o altă viziune care să ţină seama că viaţa
economică este o parte organică a vieţii sociale şi împreună a ecologiei lumii vii şi, ca
urmare, orice formă de atac natural sau creat de om asupra echilibrelor ecologice şi
social-umane trebuie să găsească în comportamentele umane şi instituţionale, soluţia
de fond şi de durată pentru a ţine sub control asemenea externalităţi negative, pentru a
preveni şi diminua consecinţele care pot afecta viaţa la nivelul întregului viu.
Avem nevoie, aşadar, să studiem asemenea fenomene naturale şi sociale com-

plexe spre a înţelege cauzalităţile, interacţiunile pe care le propagă din perspectiva
timpului coexistenţei şi succesiunii noastre comune, ca, pe această bază, să putem
acţiona proactiv, străduindu-ne să intrăm în armonie nu numai cu noi înşine, cu
semenii noştri, ci şi cu întregul viu comun din care facem parte organică.
În acest context, este firesc să pregătim formarea viitorilor ecolonomişti în
spiritul înţelegerii nevoii organice de a gândi şi acţiona pro-activ prin colaborare şi
cooperare cu ceilalţi specialişti, în direcţia armonizării criteriilor tehnologice,
economice, sociale, culturale, tradiţionale şi religioase cu exigenţele lumii ecologice,
în afara cărora sănătatea oamenilor, a familiilor, a comunităţilor umane şi a statelor
este lipsită de bazele supravieţuirii.
Politicile pentru protecţia mediului, gândite de ecolonomişti şi transpuse în
practică prin homeostazia vieţii democratice a societăţii omeneşti se află în prezent
într-o criză a evoluţiei de sens, expresie a exceselor şi deficitelor ce depăşesc masa
critică a autoreglării sistemelor vii un timp îndelungat.
Este nevoie, aşadar, să-i pregătim pe viitorii noştri specialişti din perspectiva
înţelegerii că numai acţionând în armonie cu mediul natural putem să folosim
potenţialul acestuia în numele sănătăţii vieţii umane şi sociale, împlinirii acestuia
pentru generaţiile care coexistă şi se succed inevitabil în micro- sau macrocosmosul
căruia îi aparţinem.
O iniţiere de respiritualizare a comportamentelor umane şi instituţionale din
perspectiva sănătăţii întregului viu comun, aşa cum se conturează prin acest „volum-
dialog”, reprezintă un fapt pozitiv care merită salutat, promovat şi dezvoltat în actuala
etapă de tranziţie la era responsabilităţii practice pentru folosirea cunoaşterii,
experienţei de viaţă şi credinţei în certitudinea speranţei în numele omului şi pentru
binele omului.
Sper ca lucrări de acest gen, într-o viziune integratoare, să mai apară în
literatura noastră didactică şi ştiinţifică, astfel ca, viitorii specialişti să fie pregătiţi să
înţeleagă şi să acţioneze proactiv în numele armoniei sistemice, în virtutea căreia
costurile ecolonomice şi valorile ecolonomice să genereze profituri ecolonomice,
sănătoase ca expresie a aplicării principiului câştig-câştig şi în viaţa economică şi în
viaţa socială.
Un material didactic pe tema politicilor ecologice de mediu este util tuturor
celor care înţeleg nevoia organică a conştiinţei că pentru a avea oameni sănătoşi în
comunităţi umane sănătoase este nevoie ca mediul economico-social şi politic pe care
îl creează să fie în armonie cu ecologia lumii vii pentru generaţiile care există şi se
succed inevitabil în această parte de microcosmos, ce are centrul pretutindeni şi
circumferinţa nicăieri.
Prof. univ. dr. Constantin Popescu

Academia de Studii Economice Bucureşti
Capitolul 1
Activităţile antropice
şi mediul ambiant
1.1. Trăsăturile economiei bazate pe cunoaştere
În condiţiile trecerii de la economia informaţională la economia bazată pe

cunoaştere, priorităţile de dezvoltare la nivelul economiei naţionale se reorganizează
continuu, accentul deplasându-se dinspre eficientizarea de ansamblu a sectorului
economic, spre conceptul de dezvoltare durabilă şi către componentele acestuia, printre
care şi impactul activităţilor economico-sociale asupra mediului. În corelaţie,
dezvoltarea unui avantaj competitiv durabil se impune ca o necesitate, pe de o parte,
datorită perfecţionării abilităţii companiilor de a derula activităţi comerciale eficiente şi
profitabile, valorificându-şi astfel la maximum competenţele specifice, iar pe de altă
parte, datorită creşterii competitivităţii companiilor la nivelul majorităţii sectoarelor de
activitate din economia naţională.
Dezvoltarea durabilă şi echilibrată prin crearea şi susţinerea unui mediu
economico-social competitiv, stabil, sănătos şi diversificat, care să asigure creşterea
economică continuă şi creşterea calităţii vieţii cetăţenilor, reprezintă o necesitate şi
constituie o preocupare majoră în contextul societăţii bazate pe cunoaştere.
Fără a insista asupra multiplelor abordări existente în literatura de specialitate cu
privire la conceptul de economie bazată pe cunoaştere, se pot evidenţia cinci trăsături
definitorii ale acestui concept intensiv promovat de teoria şi practica economică
contemporană, care prezintă un impact direct în ceea ce priveşte problematica de mediu,
respectiv:
Ð apariţia unor noi ramuri dominante ale economiei mondiale, cu profunde
implicaţii sociale, care pun un accent tot mai mare pe probleme care vizează
responsabilitatea socială, dezvoltarea durabilă, protecţia mediului, eficienţa
energetică, etica socială şi economică etc.;
Ð globalizarea/mondializarea concurenţei, în contextul proliferării tot mai
accentuate a companiilor multinaţionale, care utilizează surse inovative de
avantaj competitiv, unele dintre acestea incluzând o importantă componentă
de protecţia mediului;
Ð scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii, în

condiţiile în care fazele ciclului de viaţă ale unui produs s-au redus la mai
mult de jumătate, iar producătorii pun accent din ce în ce mai pronunţat
asupra serviciilor postvânzare;
Ð creşterea complexităţii produselor oferite pe piaţă, prin înglobarea unor
funcţii generatoare de valoare adăugată pentru organizaţie şi de valoare de
întrebuinţare pentru clienţi, dar şi prin îmbunătăţirea acestora sub aspectul
impactului pe care-l au asupra mediului;
Ð intensificarea reglementărilor în ceea ce priveşte protecţia mediului,
sănătatea şi securitatea în utilizare a produselor, ergonomia etc.
Fiecare dintre trăsăturile definitorii menţionate mai sus produce un impact asupra
orientărilor strategice ale companiilor în raport cu protecţia mediului, acest deziderat
fiind înglobat din ce în ce mai frecvent în politicile şi strategiile de dezvoltare a
organizaţiilor aparţinând mediului economic.
În ceea ce priveşte importanţa protecţiei mediului în contextul economiei bazate
pe cunoaştere, aceasta derivă din faptul că obiectivul de dezvoltare durabilă presupune
îmbinarea a trei categorii de obiective: economice, sociale şi de mediu, astfel încât
eficienţa combinată a acestora să fie maximă.
1.1.1. Caracteristicile noilor ramuri dominante ale economiei mondiale
Noile ramuri dominante ale economiei mondiale, în contextul economiei bazate

pe cunoaştere manifestă o influenţă tridimensională în ceea ce priveşte protecţia
mediului, astfel:
• structura economiei tinde să se modifice, ponderea majoritară a produsului
intern brut revenind sectorului serviciilor, care este un sector mult mai puţin
poluant decât sectoarele clasice productive ale industriei;
• noile ramuri economice aflate în expansiune (industriile emergente,
nanotehnologiile, industriile hi-tech) înglobează un conţinut ridicat de
tehnologie şi componente cu un impact scăzut asupra mediului;
• consumatorii/clienţii, pe fondul creşterii nivelului de instruire, tind să devină
mai preocupaţi de aspectele de mediu şi să solicite din partea producătorilor
un plus de responsabilitate în această direcţie.
Intelectualizarea proceselor de muncă şi creşterea nivelului de pregătire a
salariaţilor, ca trăsături caracteristice economiei şi societăţii bazate pe cunoaştere
induc un nivel sporit de conştientizare în rândul populaţiei, manifestat, de asemenea,
pe două paliere:
5 creşterea nivelului de instruire a angajaţilor determină o atitudine mai
responsabilă a acestora în procesul de muncă, participând la reducerea
pierderilor tehnologice, utilizarea mai raţională a resurselor, reducerea
rebuturilor, eficientizarea timpului de lucru, dezvoltarea unei atitudini
responsabile faţă de mediu, în ceea ce priveşte depozitarea deşeurilor,
managementul acestora etc.;
Capitolul 1. Activităţile antropice şi mediul ambiant 13
5 creşterea nivelului de instruire a consumatorilor determină o atitudine mai

responsabilă a acestora faţă de produsele pe care le consumă, faţă de materiile
prime înglobate în aceste produse, faţă de caracteristicile procesului
tehnologic, faţă de grija producătorului pentru reciclare.
Noile ramuri ale economiei mondiale, care tind să substituie structura clasică a
economiei statelor dezvoltate şi în curs de dezvoltare, prezintă o serie de particularităţi
distincte, după cum urmează:
- implică utilizarea capitalului intelectual, ca principal factor de creştere
economică endogenă şi a progresului tehnic, ca principal factor de creştere
economică exogenă;
- implică un nivel ridicat de mecanizare şi automatizare;
- implică utilizarea de personal înalt calificat şi policalificat, capabil să
urmărească un produs pe întregul său ciclu de viaţă, de la intrarea în
fabricaţie, şi până la scoaterea acestuia din uz, de către consumatorul final;
- implică crearea de valoare adăugată, în special pe baza activelor intangibile;
- implică obţinerea unui avantaj competitiv bazat pe elemente de inovaţie,
know-how şi transfer de cunoştinţe, precum şi pe consolidarea de mărci şi
drepturi de proprietate intelectuală.
În acest context, specificul economiei bazate pe cunoaştere impune persona-
lizarea accentuată a cererii, în sensul evidenţierii elementelor percepute ca aducătoare
de valoare pentru client, fapt ce conduce la o diversificare fără precedent a cererii.
1.1.2. Globalizarea concurenţei
Globalizarea concurenţei, are la bază o serie de premise. Cele mai semnificative se

referă la:
• evoluţia tehnologiilor informatice, ce facilitează şi eficientizează procesul
comunicaţional;
• apariţia şi proliferarea societăţilor transnaţionale, care determină reducerea
distanţelor şi a timpului destinat producţiei;
• liberalizarea comerţului, a pieţei forţei de muncă şi a pieţelor de desfacere, care
determină creştere dependenţelor între agenţii economici;
• necesitatea identificării de noi soluţii la problemele globale ale omenirii şi
societăţii contemporane: protecţia mediului, problema sărăciei etc.
În sensul economic al termenului, globalizarea reprezintă procesul de integrare a
pieţelor naţionale într-una singură, care să înglobeze piaţa internaţională a bunurilor şi
serviciilor, pieţele financiare internaţionale şi, într-o anumită măsură, piaţa interna-
ţională a forţei de muncă.
Pe fondul integrării acestor pieţe, în ultimul timp au apărut şi au evoluat
preocupările agenţilor economici pentru problemele de mediu, preocupări care au condus
la formarea unor pieţe specializate, ca o formă de manifestare a problematicii de mediu
într-o societate bazată pe cunoaştere:
piaţa internaţională (globală) a poluării, al cărei pilon de susţinere este

comerţul cu deşeuri toxice;
piaţa certificatelor de emisii de carbon;
piaţa certificatelor verzi;
piaţa certificatelor albe.
Principalele efecte ale manifestării globalizării concurenţei în ceea ce priveşte
protecţia mediului, dar şi demersul strategic de obţinere a unui avantaj competitiv
durabil se reflectă în apariţia unor noi forme de organizare, prin care elementele
descrise de specialistul Michael Porter (lanţul valorii, avantajul competitiv) sunt
valorificate la întregul lor potenţial. Astfel de forme inovative de organizare, care
dincolo de interesele şi obiectivele economice implică şi o importantă componentă de
protecţia mediului sunt clusterele ecologice şi spin-off-urile ecologice.
Clusterele ecologice desemnează concentrări geografice de instituţii şi companii
interconectate, dintr-un anumit domeniu sau din domenii distincte, care implementează
în comun o strategie orientată spre protecţia mediului sau spre dezvoltarea unor
activităţi ecologice.
Clusterul ecologic poate avea ca obiectiv fie implementarea unui sistem de
management al mediului, fie transferul unor metode inovative de management al
mediului, fie pur şi simplu stabilirea unei strategii comune de aprovizionare - producţie
- vânzare, care să respecte principiile dezvoltării durabile şi să promoveze măsuri active
de protecţie a mediului.
Spin-off-urile ecologice reprezintă parteneriate public-private, în care statul, prin
intermediul unei Autorităţi Naţionale de Reglementare, sprijină şi încurajează realizarea
de proiecte de investiţii de dimensiuni mari, având ca obiectiv promovarea dezvoltării
durabile şi protecţia mediului, ale căror rezultate le transferă ulterior, direct sau indirect,
către operatori economici şi/sau către societatea civilă.
Spin-off-ul ecologic reprezintă o abordare inovatoare în literatura de specialitate,
a cărui denumire derivă din caracteristicile unui spin-off clasic (asocierea între
universităţi/institute de cercetare şi agenţi economici, în vederea introducerii pe piaţă a
unor modele, prototipuri sau produse inovatoare, rezultate în urma unei activităţi de
cercetare-dezvoltare), întrucât statul, prin intermediul autorităţii de reglementare,
acţionează similar unei universităţi sau unui centru de cercetare.
Globalizarea concurenţei are aşadar implicaţii în toate sferele activităţii
economice, acestea propagându-se şi în sfera socială, în planul dezvoltării durabile şi al
protecţiei mediului. O economie regională (cum este cea propusă de uniunile regionale
– UE, NAFTA, ASEAN etc.) sau, o economie globală (cum este cea propusă de
societăţile transnaţionale şi de epoca internetului şi comunicaţiilor în timp real) nu este
posibilă fără extinderea la nivel global a elementelor ce vizează protecţia mediului sau
dezvoltarea durabilă.
Globalizarea are dezavantajele sale, generate în special de faptul că favorizează
adâncirea decalajului de competitivitate şi dezvoltare între state. Statele dezvoltate sunt
sprijinite de procesul globalizării, facilitând dezvoltarea şi mai intensă a acestora, în
timp ce statele slab dezvoltate continuă să rămână necompetitive.
Mai mult decât atât, forţa de muncă bine pregătită şi calificată, care oricum este
deficitară în aceste state, migrează în baza principiului liberalizării pieţei muncii către
statele mai dezvoltate, compromiţând orice perspectivă de dezvoltare a acestor state.
Liberalizarea pieţelor favorizează comerţul cu deşeuri toxice dinspre statele dezvoltate
spre cele slab dezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare, contribuind la crearea unor
poli de poluare a mediului şi afectând ireversibil mediul natural şi pe cel antropic.
1.1.3. Scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii
Scurtarea timpului de viaţă al produselor este o expresie a sporirii nivelului de

trai al populaţiei, dar şi a modului rapid de propagare a progresului tehnic. În mod
paradoxal, scurtarea ciclului de viaţă al produselor manifestă implicaţii contradictorii în
planul protecţiei mediului, astfel:
• se traduce în creşterea producţiei de bunuri, care implică procese economice
mai intense, consum mai intens de resurse, consum energetic mai intens;
• determină un volum mai mare de deşeuri şi rebuturi, într-un timp mai scurt,
multe dintre ele nebiodegradabile sau greu biodegradabile, care depăşesc
limita de rezilienţă a mediului;
• înseamnă scurtarea etapelor ciclului de viaţă al produselor, concomitent cu
introducerea în cadrul acestora a noi faze: acordarea de service postvânzare,
colectarea deşeurilor de producător după scoaterea din uz a bunurilor.
Chiar şi în condiţiile în care producătorii au devenit mai responsabili faţă de
mediu şi au inclus în strategia lor curentă preluarea produselor scoase din uz de la
consumatori, iar legislaţia internaţională s-a înăsprit, aplicarea principiului poluatorul
plăteşte fiind mai strictă, reducerea timpului de viaţă al produselor constituie o
problemă pentru mediu.
Problema provine din faptul că impactul poluant al unor materii prime şi
materiale este foarte ridicat, iar reducerea acestuia este foarte costisitoare, motiv
pentru care mulţi producători preferă să exporte deşeurile către state slab dezvoltate,
costurile acestei operaţiuni fiind mult mai reduse.
Odată cu scurtarea timpului de viaţă al produselor, dincolo de efectele negative
asupra mediului, au loc şi multiple efecte colaterale, în special în ceea ce priveşte
dinamica costurilor de producţie. În mod normal, creşterea producţiei ar trebui să
determine o reducere a costurilor de producţie, pe baza manifestării economiilor de scară
şi a efectului de experienţă, însă această creştere potenţială este frânată de faptul că
cererea pentru produse nu este omogenă, pieţele tind spre o situaţie de piaţă
monopolistică, iar avantajele concurenţiale se obţin pe nişe de piaţă. Acest lucru
echivalează cu o cerere fragmentată, personalizată, care nu permite trecerea la producţia
de masă sau de serie mare şi, implicit, nu favorizează manifestarea economiilor de scară.
Mai mult decât atât, problema gestionării deşeurilor rezultate în urma procesului
de producţie şi în urma scoaterii din uz a produselor implică costuri suplimentare pentru
protecţia mediului, care se propagă în costurile de producţie, determinând creşterea
acestora. Noul ciclu de viaţă al produselor, deşi mai scurt, este mult mai complex decât
până în prezent, o reprezentare simplificată a acestuia fiind ilustrată în figura 1.1.
LANSARE PE CONSUM FINAL

PIAŢĂ
PROCES DE ASISTENŢĂ
FABRICAŢIE Costuri cu exportul deşeurilor toxice POSTVÂNZARE
Costuri de asigurare a conformităţii

cu standardele
RESURSE ŞI MANAGEMENTUL
MATERII PRIME Costuri de asigurare a resurselor DEŞEURILOR
ecologice
REGLEMENTĂRI
DE MEDIU
Fig. 1.1. Ciclul de viaţă al produselor în economia bazată pe cunoaştere,

inclusiv implicaţiile colaterale ale acestuia asupra mediului
Astfel, se observă faptul că atât faza incipientă a ciclului de viaţă al produselor,

respectiv faza de procurare a materiilor prime şi resurselor necesare procesului de
fabricaţie, cât şi faza finală a ciclului de viaţă al produsului, respectiv preluarea de
către producător a produselor uzate şi gestiunea deşeurilor rezultate, implică trei
categorii principale de costuri, care conduc la o creştere a costului total de producţie:
costurile cu exportul deşeurilor toxice, costurile de asigurare a conformităţii cu
standardele şi costurile de asigurare a resurselor ecologice.
1.1.4. Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă
Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă, în contextul economiei

bazate pe cunoştinţe, este evidenţiată prin cinci caracteristici fundamentale:
• creşterea nivelului de personalizare a cererii;
• sporirea nivelului de complexitate a etapelor ce alcătuiesc ciclul de viaţă al
produsului;
• integrarea conceptelor de produs şi serviciu în cadrul bunurilor vandabile şi
dispariţia treptată a produsului pur, respectiv a serviciului pur;
• creşterea conţinutului de tehnologie înglobată în produsele şi serviciile
oferite pe piaţă;
• integrarea tehnologiilor emergente în procesele de fabricaţie a bunurilor şi
serviciilor, conferind acestora parametri tehnici superiori (fiabilitate,
rezistenţă, viteză de răspuns).
Fiecare dintre cele cinci caracteristici fundamentale ale produselor, deşi sporesc
gradul de satisfacţie a clientului în ceea ce priveşte utilizarea bunurilor şi serviciilor
oferite de producători pe piaţă, prezintă un impact direct sau indirect asupra mediului,
considerat benefic, însă prezentând şi o puternică latură distructivă.
Creşterea nivelului de personalizare a cererii determină incapacitatea
companiilor de a acumula experienţă în ceea ce priveşte producerea unui anumit bun
standardizat. Acest aspect determină creşterea timpului de fabricaţie a produsului,
creşterea consumurilor energetice, o rată mai ridicată a erorilor, şi implicit un număr
mai mare de deşeuri generate, necesar a fi gestionate în mod corespunzător de către
companie. De asemenea, produsele personalizate, de regulă, implică un nivel de
complexitate foarte ridicat, care este consemnat în nomenclatoare stufoase şi
individualizate pentru fiecare articol în parte, ducând astfel la creşterea consumului de
hârtie. Totodată, produsele personalizate, care nu sunt fabricate în virtutea efectului
de experienţă, prezintă probabilităţi mai ridicate de a se defecta şi de a necesita
intervenţii, care la rândul lor generează noi deşeuri necesar a fi gestionate de
compania producătoare, contribuind astfel la amplificarea impactului negativ asupra
mediului.
Sporirea nivelului de complexitate a etapelor ce alcătuiesc ciclul de viaţă al
produsului, după cum a fost ilustrat în secţiunea anterioară, este susceptibilă să
determine o creştere a gradului de responsabilitate a producătorului în raport cu
mediul, dar totodată generează noi costuri care se răsfrâng asupra costului total de
producţie. Sporirea nivelului de complexitate a etapelor ce alcătuiesc ciclul de viaţă al
produsului constituie şi o expresie a amplificării reglementărilor în domeniul calităţii
şi mediului, iar costurile pentru asigurarea conformităţii reprezintă, de fapt,
concretizarea faptului că asigurarea conformităţii cu standardele costă, însă
nealinierea la aceste standarde costă şi mai mult.
Integrarea conceptelor de produs şi serviciu în bunuri vandabile, sporeşte
nivelul de complexitate a bunurilor oferite pe piaţă. În economia bazată pe
cunoaştere, bunurile sunt însoţite în cvasitotalitatea cazurilor de un set de servicii
asociate, situaţia fiind valabilă şi în cazul serviciilor, care în mod frecvent, au ataşate
bunuri tangibile. În mod indirect, responsabilitatea asupra protejării mediului este
transferată dinspre client/consumator spre producător, iar acesta poate fi monitorizat
cu o uşurinţă mai mare în ceea ce priveşte respectarea reglementărilor de mediu şi a
standardelor aplicabile. Totodată însă, responsabilitatea producătorului de a gestiona
deşeurile colectate de la consumatori, în urma utilizării produsului sau a efectuării
operaţiunilor de mentenanţă, generează frecvent proliferarea comerţului cu deşeuri
toxice, care transformă zonele mai puţin dezvoltate ale Globului (Siberia, zonele
sărace ale Chinei şi Indiei) în adevărate gropi de gunoi ale planetei, cu impact
distructiv asupra ecosistemelor naturale, asupra stării de sănătate a populaţiei şi
asupra mediului în general.
Creşterea conţinutului de tehnologie înglobată în produsele şi serviciile
oferite de piaţă se referă la amplificarea utilizării tehnologiei informaţiei şi
comunicaţiilor în activitatea economică în general. Impactul asupra mediului este
unul pozitiv, care însă se manifestă în mod indirect, prin dezvoltarea facilităţilor
informatice de gestiune informatizată a resurselor şi prin reducerea consumurilor de
hârtie şi de alte materiale (ca urmare a faptului că nomenclatoarele se realizează în
format electronic, probabilitatea de eroare în întocmirea caietelor de specificaţii este
minimă etc.).
Integrarea tehnologiilor emergente în procesele de fabricaţie a bunurilor şi
serviciilor are ca efect miniaturizarea produselor, reducerea consumurilor specifice
din anumite materiale care intră în componenţa acestora, reducerea incidenţei
defectărilor (şi implicit a activităţilor de mentenanţă, care se soldează, de cele mai
multe ori, cu deşeuri). Pe de altă parte însă, tehnologiile emergente au la bază
materiale precum siliciul, diferite aliaje de aluminiu, diferite materiale radioactive,
care odată introduse în interiorul produselor, deşi le fac mai performante şi mai
fiabile, produc un efect devastator asupra mediului, ca urmare a incapacităţii acestuia
de a le asimila, sau ca urmare a perioadei îndelungate în care se realizează procesul de
asimilare.
1.1.5. Protecţia mediului – o constrângere necesară în contextul noii economii
Una dintre problemele majore ale secolului, dezbătută intens în contextul

majorităţii evenimentelor politice şi economice internaţionale, este cea a raportului
economie - ecologie. Dacă, până în prezent, cele două abordări s-au aflat într-un raport
de subordonare, tendinţele de promovare a conceptului de dezvoltare durabilă pe plan
mondial impun o reconfigurare a poziţiei acestora, în sensul stabilirii unor relaţii de
coordonare şi armonizare a principiilor ce le caracterizează.
Dificultatea armonizării principiilor de creştere economică şi a principiilor
ecologice derivă, în special, din faptul că economiştii şi ecologiştii se situează încă pe
poziţii divergente, diametral opuse, cu privire la principalele modalităţi de atingere a
unui optim economic, capabil să respecte, în mare măsură, principiile protecţiei
mediului.
Astfel, în timp ce economiştii apreciază faptul că, faţă de anul 1950, venitul
global a crescut de aproape 10 ori, ecologiştii sunt de părere că această creştere
spectaculoasă a economiei este în contradicţie cu sistemul său suport, epuizând rapid
capitalul natural al planetei. Argumentele ecologiştilor au determinat din ce în ce mai
mulţi factori decizionali să adopte total sau parţial abordarea ecologistă, apreciind că
economia actuală nu poate susţine progresul şi că nu este o economie durabilă.
Prin urmare, în ultimii 5-10 ani, mediul politic şi social încearcă să corecteze
deciziile economice care au condus treptat la degradarea celor patru ecosisteme
fundamentale. În acest nou context politic, social şi economic, se impune identificarea
pârghiilor şi mecanismelor capabile să conducă la atingerea optimului economic, însă în
condiţiile minimizării impactului negativ al activităţilor economice asupra mediului şi
asupra dezvoltării durabile a comunităţilor locale.
În literatura de specialitate, se pot identifica abordări care consideră că poluarea
se datorează, în bună măsură, unei cauze de natură economică; de fapt, cauzei
economice i se adaugă, de regulă, şi una de natură juridică, fapt ce îngreunează măsurile
practice de reducere a poluării. Această situaţie anormală apare din cauza faptului că nu
toţi factorii de mediu au asociat un drept explicit de proprietate.
Modelul concurenţei perfecte se întemeiază pe evidenţa unui drept de proprietate
clar definit, care permite negocierea preţului de vânzare. Aerul, apa şi parţial solul au
caracter de resurse în proprietate comună şi sunt utilizate la costuri insignifiante în
raport cu importanţa lor. Pentru acestea nu există un proprietar explicit care să ceară un
preţ mai mare sau mai mic pentru utilizarea lor.
Preţul factorilor de mediu, în general redus, în raport cu importanţa lor,
încurajează utilizarea excesivă, risipa şi distrugerea acestora, mai ales că reflectarea lor
în costuri este minoră şi deci nu afectează deciziile de comercializare, preţurile,
investiţiile, etc.
De multe ori, asistăm la o deplasare a costurilor poluării asupra altor plătitori
(cum ar fi unele costuri pe care le plăteşte omul pentru sănătate, fără să lege, în mod
explicit, degradarea acesteia de poluarea mediului, sau costurile plătite de utilizatorii de
apă situaţi în aval faţă de o serie de poluatori din amonte), acţiune denumită
externalizarea costurilor.
În contextul lipsei de informaţii şi existenţei unui mecanism defectuos al pieţei,
se conturează necesitatea reconfigurării raporturilor dintre protecţia mediului şi
activitatea economică, ca o nevoie implicită, subminată, în majoritatea cazurilor, de
nevoile mult mai explicite şi concrete de a genera profit sau de a satisface o necesitate
individuală sub impulsul momentului, uneori în detrimentul unui consum raţional de
resurse.
Complexitatea specifică economiei moderne i-a determinat pe unii specialişti să
recunoască necesitatea unei noi abordări a economiei, pe principii de funcţionare a
sistemelor dinamice de adaptare.
Economiştii preocupaţi de noua economie sunt uneori numiţi şi economişti ai
complexităţii, deoarece susţin ipoteza conform căreia economiile pot fi asociate cu
sistemele biologice, evoluând conform aceloraşi legi fundamentale, dar cu manifestări
distincte. Creşterea nivelului de înţelegere a legităţii va determina stăpânirea, într-o mai
mare măsură, a mecanismului de funcţionare al pieţelor şi firmelor, în contextul unor
evoluţii complexe. Modul diferenţiat de abordare economică constă în faptul că:
- abordarea clasică pune accent pe stabilitate şi echilibru economic;
- noul concept este dominat de instabilitate, fluctuaţie şi tendinţe evoluţioniste.
Ne aflăm în faţa unor situaţii universale mult mai complexe şi mai structurate
decât au fost previziunile. A apărut o nouă tendinţă, pe de o parte, de revenire şi
apropiere a omului de natură, pe care încearcă să o înţeleagă din altă perspectivă, iar pe
de altă parte, ştiinţa face din inteligenţa şi creativitatea umană o expresie a tendinţei
fundamentale de înţelegere a universului, deschizându-se, în acest fel, orizonturi noi de
cercetare şi dezvoltare interdisciplinară.
Ne aflăm într-o lume în care cunoaşterea devine nucleul tuturor competenţelor,
punând accent pe valoarea economică a bunurilor intangibile, precum cunoştinţele şi
managementul informaţiei. Domeniile cognitive devin dominante, făcând ca ideile să
valoreze miliarde, iar produsele tot mai puţin, situaţie care favorizează protecţia mediului
şi a resurselor naturale, în condiţiile în care principalul factor de producţie utilizat în noua

economie este reprezentat de sistemul cognitiv uman, care dincolo de a fi virtual
nelimitat, nu implică un consum iraţional de resurse naturale.
Economia bazată pe cunoaştere acordă un interes sporit societăţii cunoaşterii, fapt
ce reclamă o metamorfozare a teoriei factorilor de producţie, în sensul transformării
factorilor tradiţionali – munca, pământul, capitalul – în factori secundari, precum şi în
sensul redefinirii cunoaşterii ca o resursă esenţială necesară sistemului contemporan de
dezvoltare economică şi socială.
În contextul procesului de globalizare, difuzarea noutăţilor ştiinţifice şi accesul la
tehnologiile de vârf joacă un rol esenţial, context în care concepte precum „internet-
internauţi” sau „e-economics” şi „e-trading” operează prin intermediul unui nucleu de
competenţe unde cunoaşterea reprezintă principala forţă motrice, înţelegându-se prin
nucleul de componenţe: angajat/salariat informat şi superinformat, capital intelectual şi
organizaţii/instituţii de învăţare.
Cunoaşterea a devenit tot mai importantă, dând naştere „erei informaticii”, care a
declanşat revoluţia economică actuală. Spre deosebire de muncă, pământ şi capital,
cunoaşterea constituie un activ care se apreciază pe măsura utilizării sale, de unde şi
caracterul său virtual nelimitat.
În contextul acestui tip de economie modernă, cunoaşterea fundamentată pe
reguli devine tacită, orientată spre acţiune, modificându-se şi animând, în mod
constant, spiritul antreprenorial capabil să capteze, aplice şi dezvolte valoarea cu
ajutorul tehnologiilor performante, devenind astfel mai puternică şi mai valoroasă
chiar şi decât resursele naturale şi marile fabrici (în opinia lui Karl Erick Sveiby),
cunoştinţele şi tehnologiile avansate putând transforma semnificativ economiile
naţionale.
Odată cu globalizarea forţei de muncă atât angajaţii, cât şi angajatorii investesc în
creşterea valorii personale, apelând la aşa-numiţii analişti în cunoaştere, pentru a se
dezvolta în vederea unei competiţii pe termen lung atât a lor, cât şi a organizaţiilor din
care fac parte.
Pe fondul creşterii nivelului de intelectualizare a proceselor de muncă şi a
dobândirii de către resursa umană a rolului de factor de producţie central, presiunea
asupra ecosistemelor naturale începe să se reducă, avantajul competitiv al companiilor
nemaifiind obţinut pe considerente de exploatare a resurselor naturale la cele mai mici
costuri, sau pe considerente de achiziţionare a celor mai performante echipamente
(ignorând impactul acestora asupra mediului), ci pe considerente care ţin de nivelul de
pregătire şi creativitate a personalului propriu fiecărei organizaţii.
1.2. Creşterea economică şi echilibrul ecologic
Timpul prezent poate fi caracterizat drept o perioadă de dezechilibre şi de

tranziţie, de schimbări rapide în domeniul demografic, în economie şi în mediu, o
polarizare a bogăţiei şi a sărăciei, o neconcordanţă tot mai accentuată între creşterea
economică şi capacitatea mediului de a susţine această creştere.
Până la începutul secolului XX, schimbările aveau loc într-un ritm relativ lent.
Într-o primă fază a „Revoluţiei industriale” (1800-1900), efectele negative ale
dezvoltării economice asupra mediului au fost nesemnificative în comparaţie cu
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă (creşterea productivităţii agricole, dezvoltarea
industriei de energie, alimentarea cu apă, concomitent cu realizarea sistemului de
canalizare etc.). Deteriorarea mediului a început să se resimtă mai întâi în apropierea
centrelor industriale.
În a doua fază a industrializării (1900-1950), poluarea aerului şi a apei s-au extins,
conflictul de interese dintre creşterea economică rapidă şi protecţia mediului nefiind
resimţit în mod acut. Începând cu a doua jumătate a secolului XX, deteriorarea mediului
ambiant a încetat să mai aibă un caracter local sau regional cu implicaţii globale.
În a treia fază (1950-în prezent), impactul negativ asupra mediului cauzat de
industrie, agricultură, transporturi se manifestă mai rapid, cu o intensitate mai mare,
uneori cu efect sinergetic. Acesta este cauzat nu numai de procesele de producţie, de
distribuţie şi de consum, ci, în special, de problemele ridicate de gestionarea deşeurilor.
1.2.1. Conştientizarea şi asumarea problemelor de mediu ale Terrei
Necesitatea protejării naturii reprezintă un concept apărut la mijlocul secolului

al XIX-lea. În anul 1863, este votată în Parlamentul Britanic prima lege antipoluare,
iar doi ani mai târziu, în 1865, a fost fondată, tot în Anglia, prima societate de
protecţie a naturii.
Congresul SUA hotărăşte în 1864 ca Valea Yosemite să devină o zonă de
recreere, iar în 1872 se constituie primul parc naţional, rezervaţia Yellowstone. În
1935, se înfiinţează în SUA, Oficiul pentru conservarea solului.
Primii paşi în cooperarea internaţională în domeniul gestionării problemelor
Terrei ar putea fi crearea în 1945 a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi a Uniunii
Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN) în 1948. În 1969, se constituie
organizaţia „Prietenii pământului” şi doi ani mai târziu organizaţia „Greenpeace”.
Clubul de la Roma, în raportul intitulat „Limitele creşterii” apărut în 1972,
considera că menţinerea aceluiaşi ritm de dezvoltare economică pe plan mondial va
consuma resursele neregenerabile ale planetei conducând la „un declin brusc şi
necontrolabil” al nivelului de trai.
La conferinţa de la Stockholm din 1972, ţinută sub auspiciile ONU, este
conştientizat eşecul omenirii în gestionarea biosferei şi necesitatea micşorării
decalajului dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Se pun bazele
Programului de Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP) cu sediul la Nairobi care are drept
scop coordonarea programelor de mediu prin oficii guvernamentale şi naţionale în
vederea studierii şi soluţionării problemelor la nivel global, naţional şi comunitar.
Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare prezintă în 1987 raportul
intitulat „Viitorul nostru comun”, cunoscut şi sub denumirea de „Raportul
Brundtland”, în care noţiunea de „dezvoltare durabilă” este definită drept
„dezvoltarea care satisface necesităţile prezentului fără a compromite posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.
În 1992, are loc Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediu şi dezvoltare

„Summit-ul Pământului” de la Rio de Janeiro, în cadrul căruia au fost semnate cinci
acorduri, respectiv două Convenţii, privind Diversitatea Biologică şi Modificările de
Climă şi alte trei documente privind dezvoltarea economică mondială ulterioară, şi
anume Declaraţia de la Rio care conţine principiile privind dezvoltarea durabilă,
Agenda 21, ca program de acţiune pentru secolul XXI şi Raportul pentru dezvoltare
forestieră pentru protecţia şi utilizarea durabilă a resurselor forestiere.
Începând cu anii ’80 s-au pus bazele unei culturi politice internaţionale, având
ca principal fundament informaţiile cunoscute despre vulnerabilitatea resurselor
planetei, dependenţa oamenilor de existenţa acestor resurse şi necesitatea imperioasă
de responsabilitate în procesul de gestiune corectă a acestuia. Conceptul „dezvoltării
durabile” vizează crearea unui fond comun de dezvoltare, la scară planetară, pe baza
principiului responsabilităţii colective faţă de bunurile vitale ale omenirii, conform
căruia anumite specii, entităţi biologice sau teritoriale sunt considerate bunuri
comune, în virtutea unor condiţii anterior definite.
Interdependenţa atestată ştiinţific a ecosistemelor la scară globală, face din ce
în ce mai dificilă o gestionare publică, de către fiecare stat, a resurselor şi mediului
natural. Principiul „precauţiei” sau „responsabilităţii” (cu o largă răspândire în ultimul
deceniu al secolului trecut) intervine doar în cazuri grave sau cu efecte ireversibile în
care relaţiile cauzale nu sunt în cvasitotalitate lămurite. Principiul preconizează că, în
cazul în care riscurile estimate depăşesc beneficiile obţinute de colectivitate, este mai
bine că acestea să nu fie asumate. Dezvoltarea principiului precauţiei are la bază
abordarea tridimensională susţinută în cadrul Convenţiei de la Rio: dimensiunea finită
a resurselor globului – interdependenţa mondială – responsabilitatea faţă de
generaţiile viitoare.
1.2.2. Perspective de restructurare a economiei mondiale
O problemă mult dezbătută în ultimul timp este aceea a raportului de

subordonare dintre economie şi ecologie cu tot ansamblul de consecinţe care decurg
dintr-un mod de abordare sau altul. Incompatibilitatea de opinii se datorează diferenţelor
fundamentale în ceea ce priveşte imaginea pe care o au asupra naturii specialiştii în
economie şi cei în ecologie.
Poziţia lor divergentă constă în modul de apreciere a dezvoltării economice în
raport cu valoarea suportului natural care susţine această dezvoltare. În timp ce
economiştii apreciază faptul că venitul global a crescut de şapte ori în anul 2000 faţă de
anul 1950, ecologiştii apreciază că această creştere spectaculoasă a economiei s-a făcut în
detrimentul sistemul său suport, epuizând rapid capitalul natural de resurse al Terrei.
La nivel mondial, a fost creată o economie care nu poate susţine progresul, deci
contrar obiectivului privind dezvoltarea unei economii durabile. Deciziile economice,
având drept scop principal creşterea potenţialului economic, au dus treptat la
distrugerea celor 4 ecosisteme1 – suprafeţele agricole, păşunile, pădurile şi zonele

piscicole – care reprezintă sursele naturale de hrană şi mare parte din resursele
tehnologice de materii prime.
În timp ce ecologiştii sunt preocupaţi de limitele sistemelor naturale, economiştii
consideră piaţa ca un instrument de reglare a valorii resurselor. Conform principiilor
economice, un sistem natural poate fi considerat un mijloc fix, care va aduce profit atât
timp cât este întreţinut în stare de funcţionare. Când acesta se consumă sau se uzează,
profitul dispare.
Ecologiştii consideră vitală recunoaşterea valorilor indirecte ale serviciilor
furnizate de sistemele naturale, care sunt cu mult mai mari decât valoarea rezultată
prin utilizarea directă a lor. După opinia lor, valoarea serviciilor trebuie cuantificată şi
introdusă în semnalele pieţii. Un exemplu în acest sens este reprezentat de pădurile
situate în bazinul unui curs de apă, care oferă servicii indirecte – menţinerea debitului
de apă, al precipitaţiilor sau a nivelului temperaturilor medii din zona respectivă şi
zonele limitrofe – mult mai valoroase prin consecinţele pe care le declanşează decât
cele rezultate din exploatarea masei lemnoase a pădurii respective.
Ţinând cont de ritmul de dezvoltare şi structurare a economiei actuale, rezultă
faptul că cererea de consum a resurselor naturale necesare în vederea susţinerii
dezvoltării depăşeşte oferta posibilităţilor de resurse naturale cunoscute şi exploatate
într-o manieră durabilă. Creşterea semnificativă, în toate domeniile, poate fi cuantificată
prin intermediul datelor statistice conform cărora, în ultima sută de ani, populaţia lumii
a crescut de 20 ori, consumul de combustibili fosili a crescut de 30 de ori, iar producţia
industrială de 50 de ori.
Un aspect îngrijorător este cel al procesului distructiv pe care omul îl exercită
asupra mediului, în general, şi al resurselor naturale, în special, inclusiv sinergia
fenomenelor, care începe să autoîntreţină degradarea printr-un proces denumit buclă cu
răspuns pozitiv, conform căruia unele dintre fenomenele de degradare devin ireversibile.
Pentru a menţine viaţa, natura se bazează pe cicluri în care desfăşurarea
fenomenelor are loc conform unui traseu ciclic şi nu unuia liniar valabil în cazul
evoluţiei economice. Proiectarea unui economii ecologice sau ecoeconomii, conform
denumirii uzuale, trebuie să copieze într-un fel evoluţia naturii care se bazează pe
echilibre. Economia pe care o creăm trebuie să poată fi suportată de mediu, nu să se
îndrepte spre autodistrugere prin subminarea suportului natural.
Raportul dintre ecologie şi economie trebuie reconsiderat, fiind necesară o
percepţie mai largă pentru noţiunea de ecologie. Este necesar să aibă loc ceea ce
Thomas Kuhn, specialist în istoria ştiinţelor, numeşte un „transfer de paradigmă”2
valabil pentru fenomenele care se petrec în realitate şi care nu concordă cu teoria.
1
ecosistem – unitatea minimă de mediu, fundamentală a biosferei, caracterizată printr-un anumit biotop
şi o anumită biocenoză; biotop – o porţiune din mediu în care factorii de mediu creează un ansamblu
omogen; biocenoză – comunitatea de organisme vii care coexistă într-un biotop.
2
paradigma (grec. paradeigma) – 1. lingvistică: ansamblul variaţiei formelor unui cuvânt luat ca model
(declinare sau conjugare); 2. logică: model teoretic al gândirii care orientează cercetarea şi gândirea
ştiinţifică; 3. psihologie: procedură metodologică care constituie un model de referinţă.
Pentru a respecta principiile ecologiei, economia trebuie considerată un

„subsistem” al ecosistemului planetar. O economie dezvoltată pe principii ecologice,
ecoeconomice, va schimba din temelii industria energetică, cea extractivă şi pe cea
alimentară. Restructurarea fundamentală trebuie să înceapă cu sectorul energetic,
unde se va trece de la utilizarea combustibililor fosili la o nouă sursă de energie,
derivată în special de la soare, determinând astfel, trecerea de la economia bazată pe
„carbon” la economia bazată pe „hidrogen”, noua politică energetică, modificând în
mod spectaculos, industria transporturilor.
Astfel, reciclarea şi reutilizarea materialelor va avea la bază un sistem cu buclă
închisă, afectând în mod pozitiv, în primul rând, industria extractivă, iar în al doilea
rând, sectorul alimentar, restructurat profund prin modul de gospodărire a capitalului
natural. Aceşti primi paşi de importanţă covârşitoare, urmaţi de restructurarea tuturor
sectoarelor economice şi corelaţi cu o politică demografică corespunzătoare, responsabilă,
vor modifica în sens pozitiv mediul, clima, modul de viaţă al societăţii etc., ducând, în
final, la singura opţiune viabilă – economia durabilă sau ecoeconomia.
Omenirea, trecând prin diferite stadii de dezvoltare cum ar fi revoluţia agrară,
revoluţia industrială, inclusiv revoluţia informatică, care au schimbat de fiecare dată
chipul planetei, traversează acum o puternică criză economică însoţită de existenţa
unor catastrofe naturale fără precedent şi conştientizează necesitatea unei revoluţiei
ecologice, dictată, nu de descoperirile tehnice şi tehnologice, ci de instinctul de
supravieţuire. Revoluţia ecologică, similar revoluţiei industriale, depinde de tranziţia
către o nouă sursă de energie. Ea va schimba treptat toate sectoarele economiei
globale, mediul, societatea şi în final tipul de civilizaţie.
1.3. Direcţiile impactului omului asupra mediului
Una dintre cele mai dezbătute probleme ale ultimelor decenii o constituie
complexitatea raportului existent între om şi natură, şi anume opoziţia identificată între
activitatea umană şi echilibrul natural.
Odată cu manifestarea fenomenului de creştere demografică, dezvoltarea
industriei şi transporturilor, impactul uman asupra mediului a evoluat ca amploare şi
diversitate a formelor de manifestare. Dimensiunea planetară a acestui impact, după
opinia specialiştilor, ar avea ca sursă acţiunea conjugată de ocupare de către om a
tuturor biotopurilor potenţial locuibile, dezvoltarea unor tehnici extractive şi de
prelucrare extrem de perfecţionate, corelate cu explozia demografică din ultimul timp
care a mărit cererea de bunuri de consum şi concurenţa asupra sistemelor naturale. La
acestea, se adaugă atitudinea neînţelegătoare a omului faţă de natură cu tratarea acesteia
ca pe un bun propriu, inepuizabil, şi încrederea prea mare pe care societatea o acordă
tehnicului-tehnologicului în care vede coloana vertebrală a progresului şi civilizaţiei.
Din ansamblul direcţiilor în care se exercită impactul omului asupra mediului
menţionăm:
o schimbarea structurii ecosistemelor, până la limita ce depăşeşte puterea lor
naturală de a se reface, cu rupturi grave de echilibru;
o eliminarea din biosferă a unor specii de plante şi animale odată cu denaturarea

şi distrugerea habitatelor proprii şi punerea lor într-o competiţie
dezavantajoasă;
o introducerea unor cantităţi de substanţe nespecifice mediului, greu sau
imposibil de metabolizat de biosferă;
o schimbarea compoziţiei atmosferei, mărilor şi oceanelor prin deversarea unor
deşeuri chimice şi radioactive periculoase, cu urmări devastatoare pentru
majoritatea vieţuitoarelor, inclusiv pentru om;
o transformarea radicală a peisajului geografic prin lucrări hidrotehnice de mari
proporţii (bazine, lacuri de acumulare, îndiguiri, desecări etc.);
o exploatarea neraţională a resurselor solului, urmată de pierderea structurii şi
fertilităţii lui prin eroziune şi degradare;
o modificări de climă datorită defrişării masive a pădurilor pe mari suprafeţe de
teren;
o alterarea fondului genetic natural cu reducerea potenţialului de adaptare şi
refacere a organismelor vii şi a ecosistemelor.
1.4. Probleme actuale de mediu
Unele probleme ale mediului, precum clima, biodiversitatea şi resursele de apă

reprezintă o sursă majoră de îngrijorare deoarece afectează viitorul întregii planete,
precum şi stabilitatea politică a unor zone de pe glob. Modul în care diferite state ale
lumii resimt prezenta ameninţare este foarte diferit, fiind direct dependent de poziţia
geografică, climatică şi situaţia biologică, precum şi de voinţa şi capacitatea de a depăşi
dificultăţile. În vederea aplicării principiilor „dezvoltării durabile” se impune
gestionarea economică şi responsabilă a resurselor naturale ale planetei, prin
intermediul unei abordări sinergice.
Astfel, din perspectiva geopolitică, se conturează necesitatea găsirii unor soluţii
viabile la câteva domenii de interes general cum sunt perturbările de climă, diversitatea
biologică, precum şi sănătatea umană.
a. Perturbarea climei
Accentuarea „efectului de seră” are multiple implicaţii meteorologice, maritime,
sanitare, dar şi financiare, economice sau geopolitice.
Conform grupului de experţi internaţionali în evoluţia climei (creat în 1988),
dezvoltarea industrială, ca activitate umană consumatoare de energie fosilă şi
emiţătoare de dioxid de carbon şi alte gaze de seră, modifică în sens negativ,
compoziţia atmosferei şi accelerează încălzirea globală a planetei.
Prelevarea unor probe de gaz din gheţarii Antarcticii au arătat că au fost necesari
10.000 de ani pentru a trece de la 200 la 280 ppm dioxid de carbon în atmosferă şi de
alţi 50.000 de ani pentru a reveni la 200 ppm. Ulterior revoluţiei industriale, nu au fost
necesari mai mult de 250 de ani pentru ca să crească concentraţia de dioxid de carbon în
atmosferă până la valoarea de 360 ppm.
Tendinţa de creştere se păstrează datorită activităţilor industriei energetice şi

transporturilor, dioxidul de carbon contribuind cu peste 60% la încălzirea atmosferei
planetei, ceea ce duce la topirea gheţurilor şi creşterea volumului de apă al oceanelor.
Consecinţele acestei evoluţii sunt îngrijorătoare, nu numai datorită concentrării
populaţiei în anumite zone dar şi modului în care este amenajat teritoriul, ceea ce creşte
posibilitatea expunerii la catastrofe, dar şi datorită creşterii probabilităţii de multiplicare
a acestor catastrofe.
O prognoză medie pentru secolul al XXI-lea indică o creştere a nivelului oceanelor
cu 0,5-1 m şi a temperaturii medii globale cu 2-2,50C, în acest context dominante fiind
perturbările şi instabilitatea atmosferică.
b. Ameninţarea biodiversităţii speciilor
În ultimele decenii, impactul activităţilor antropice asupra biodiversităţii este de
un ordin de mărime egal sau superior celui al marilor extincţii preistorice. Se estimează
astfel că până în anul 2050 vor dispărea 50.000 de plante. Distrugerea habitatului pune
în pericol viaţa a 25% din mamiferele cunoscute, dintre care 75% trăiesc în pădurile
tropicale. Conform estimărilor circa 11% dintre speciile de păsări cunoscute sunt pe
cale de extincţie rapidă, ceea ce reprezintă un ritm de 1.000-10.000 de ori mai mare
decât cel înregistrat la precedentele extincţii mari.
Începând cu deceniul patru al secolului trecut, atenţia cercetătorilor, focalizată în
special spre prezervarea speciilor, se deplasează către protejarea şi gestionarea corectă,
atentă a unor ecosisteme (zone umede, fluvii etc.) sau a unor regiuni (Antarctica),
considerate drept condiţie de bază pentru conservarea diverselor specii.
Fără îndoială, cunoştinţele umane actuale nu sunt încă în măsură să definească
a priori nivelul de biodiversitate minimă pentru fiecare ecosistem, care să asigure
avantaje pentru om (exemplu: resurse alimentare, atracţii turistice, regularizare
hidrologică), dar mai ales capabile să asigure capacitatea biotopului comun de a evolua
şi a se adapta fără dezechilibre majore. De aceea, ecosisteme a căror importanţă globală
este recunoscută sunt puse în pericol sau puternic degradate. Astfel, mari delte fertile pe
Amazon, pe Gange etc. sunt ameninţate de creşterea nivelului apelor.
Suprafaţa pădurilor se micşorează într-un ritm alarmant din cauza dezvoltării
infrastructurilor de transport, exploatărilor miniere şi agricole. În 1992, la Rio, a fost
recunoscut faptul că cea mai mare bogăţie biologică a globului se află acum în ţările în
curs de dezvoltare şi că păstrarea acesteia este indispensabilă, la scară umană, pentru
buna funcţionare a ecosistemului planetar. Totuşi, nu au fost implementate modalităţi
concrete pentru o acţiune de anvergură care să oprească procesul de deşertificare
tropicală sau să gestioneze mai bine resursele colective reprezentate de apele
internaţionale.
c. Sănătatea umană în pericol
Natura, concentraţia sau prezenţa poluanţilor în amestec, asociate condiţiilor de
poluare (temperatură, umiditate, direcţia şi intensitatea vânturilor etc.), produc asupra
organismelor vii efecte diferenţiate. Unii poluanţi se acumulează prin intermediul
lanţului trofic producând aşa-numitul fenomen de „amplificare biologică”.
Acţiunea poluanţilor asupra sănătăţii umane provoacă mai întâi „modificări de

prag” în activitatea unor sisteme – respirator, glandular etc. – cu reflexe anormale,
precum scăderea capacităţii de muncă sau a bunei dispoziţii, tulburări de somn şi
deteriorare generală a stării de sănătate, uneori cu apariţia unor îmbolnăviri acute.
Urmează apoi îmbolnăvirea cronică cu apariţia unor obstrucţii respiratorii, sub formă de
boli virotice, bronşitice, otitice, efizeme pulmonare etc., cu agravarea stării de sănătate
şi reducerea capacităţii de producere a anticorpilor.
Normele tehnice impuse platformelor industriale, precum şi aparatelor de uz
casnic şi de birou sunt tot mai exigente. Emisiile de poluanţi se micşorează în unele
regiuni ale globului. Totuşi, starea de sănătate a unui număr tot mai mare de oameni se
degradează. Pe de o parte, apar noi preocupări, legate de nivelul tehnicilor de protejare
şi îngrijire a sănătăţii şi modului de viaţă modern, iar pe de altă parte, se înregistrează o
„întrecere” între creşterea eficacităţii produselor chimice şi farmaceutice şi modul de
adaptare a speciilor vizate la această „invazie de produse benefice”.
Câteva dintre noile preocupări sanitare legate de probleme de mediu sunt:
9 problemele legate de perturbarea sistemului imunitar al vieţuitoarelor, deci şi
al omului, din cauza poluării de mediu sau alimentare;
9 activarea unor microbi sau generarea unor viruşi noi din alţii existenţi cu
apariţia unor epidemii sau pandemii, în ciuda dezvoltării prevenţiei sau
tratamentelor medicale;
9 creşterea riscului de expunere la boli infecţioase şi contagioase prin transferul
viruşilor şi bacteriilor cu ajutorul mijloacelor actuale şi rapide de transport dar
şi din cauza evoluţiei climatice care face ca agenţi patogeni tropicali să urce
spre latitudini temperate;
9 eventualele efecte nedorite ale metabolismului de degradare a toxinelor pe
care le secretă organismele modificate genetic;
9 efectele negative ale unor poluanţi atmosferici: particule fine (sub 10 μ,
responsabile pentru apariţia bolilor respiratorii şi a celor cardiovasculare),
hidrocarburi volatile cancerigene (benzen, toluen, xileni) emise de mijloacele
de transport care utilizează combustibil fosil, ozon troposferic, produse
fitofarmaceutice prezente în aerosoli şi în apa de ploaie, care agravează
insuficienţa şi afecţiunile respiratorii;
9 efectele indirecte ale perturbării ecosistemelor ca distrofizarea sau
eutrofizarea accelerată, fenomen care apare în apele curgătoare sau stătătoare
şi este cauzat de excesul de nutrienţi (compuşi cu azot sau fosfor) din efluenţi,
poluanţi industriali sau agricoli (ex: DDT - diclordifenoltricloretan); în acest
context, are loc proliferarea rapidă a algelor şi planctonului a căror materie
organică, prin descompunere, consumă oxigenul dizolvat în apă, ceea ce duce
la distrugerea faunei; efectele toxice rezultate pot fi extrem de periculoase
(exemplu: Alexandrium – specie de microplancton a cărei dezvoltare este
favorizată de excesul de nutrienţi din apele litorale – face ca scoicile să devină
toxice, putând provoca paralizie consumatorului uman sau Clostridium
botulinum – bacteria care produce botulism – cu efect letal);
9 variaţia nivelului apelor freatice (sursă de apă potabilă) datorită poluării

excesive, poate modifica condiţiile locale de oxido-reducere şi poate
reintroduce în circuit compuşi toxici; stagnarea apelor lipsite de oxigen pe
solurile poluate cu metale grele poate conduce, printre altele, la sintetizarea de
metilmercur, aşa-numitul „poluant de la Minamata” (în anii ’50 ai secolului
trecut, în Japonia, o uzină producătoare de clorură de vinil, a deversat în
golful Minamata, din Marea Japoniei, efluenţi cu mercur, care s-au propagat
prin lanţul trofic, până la peştii consumaţi de om, iar, în următorii 30 de ani,
acţionând asupra sistemului nervos a provocat 350 de morţi şi peste 2.000 de
invalizi);
9 extinderea rezistenţei la antibiotice şi produse fitosanitare, favorizată de
folosirea masivă a acestor produse precum şi de transferul speciilor la distanţe
mari, prin transport rapid.
Adaptarea speciilor patogene sau a prădătorilor la produsele utilizate pentru a-i
combate ridică altă serie de probleme. Astfel, utilizarea intensivă a antibioticelor la om
a condus la creşterea rapidă a rezistenţei bacteriilor patogene (în 1996, în SUA, 60% din
cazurile de tuberculoză erau refractare la antibiotice, în timp ce în Kenya doar 5%; în
1997, în Japonia, a fost izolat un stafilococ auriu rezistent la toate tipurile de antibiotic
uman cunoscute etc.). Astfel, s-ar impune stoparea abuzului de antibiotice precum şi a
altor practici care conduc la creşterea rezistenţei bacteriilor, cum ar fi utilizarea
antibioticelor în zootehnie, utilizarea organismelor modificate genetic etc. De altfel, în
1998, Comisia Europeană a propus interzicerea utilizării la animale a patru tipuri de
antibiotice folosite pentru om. Probleme asemănătoare apar şi în cazul produselor
fitosanitare. Ansamblul exemplelor prezentate evidenţiază faptul că protecţia preventivă
a mediului nu este un „lux de ţară bogată” ci este vitală şi pentru ţările în curs de
dezvoltare.
Capitolul 2
Poluarea factorilor de mediu
2.1. Poluarea atmosferică
Atmosfera terestră reprezintă învelişul gazos alcătuit din aer, care înconjoară
Pământul, fără o limită superioară precisă, având compoziţie şi proprietăţi aproximativ
constante până la circa 5.000 m altitudine. Atmosfera constituie unul dintre factorii
esenţiali care permit existenţa vieţii pe planeta Terra şi protejează biosul de radiaţiile
dăunătoare ale Soarelui.
Aerul reprezintă circa 96% din volumul atmosferei, restul de 4% revenind apei în
stare de vapori. Aerul uscat este un amestec format din circa 78% azot, 21% oxigen şi
0,03% alte gaze precum argon, neon, heliu, dioxid de carbon etc.
Datorită faptului că atmosfera reprezintă sistemul ecologic cel mai uniform
răspândit, estimată la un volum uriaş de circa 40-50×109 km3 (cu o masă
corespunzătoare aproximată la 1-2×1015 tone), s-a crezut că aerul atmosferic „absoarbe”
orice şi în orice cantitate, fără să-şi modifice sensibil compoziţia şi caracteristicile care
îl fac compatibil şi indispensabil vieţii.
Prezenţa anumitor substanţe străine atmosferei, afectează echilibrele ecologice
specifice Terrei, inclusiv viaţa omului.
Poluarea atmosferei este cauzată de prezenţa unor substanţe străine mediului
natural care produc o variaţie semnificativă a proprietăţilor acestuia. Acest fenomen
afectează indirect şi ecosistemele acvatice şi terestre, deoarece poluanţii ajung în
contact cu apa şi solul.
2.1.1. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu
Deteriorarea calităţii atmosferei este strâns legată de concentraţia sau dispersarea

substanţelor poluante dintr-un anumit spaţiu şi variază semnificativ în funcţie de
condiţiile atmosferice, respectiv temperatura, presiunea, umiditatea etc.
Din punctul de vedere al dispersării poluanţilor în atmosferă şi al efectelor
acestora, rolul cel mai important revine deplasării maselor de aer, care poate avea loc
atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
3 Deplasarea maselor de aer pe verticală determină apariţia unei variaţii a

temperaturii cu înălţimea (variaţie numită gradient de temperatură, reprezentând o
creştere medie de 0,98oC/100 metri altitudine), în funcţie de care se distinge o anumită
dispersie a poluanţilor, ca urmare a existenţei mai multor stări atmosferice distincte:
- instabilitate atmosferică, când temperatura scade cu înălţimea mai mult decât
media gradientului, situaţie în care aerul încălzit la sol se deplasează pe
verticală şi favorizează dispersia poluanţilor;
- stabilitate atmosferică, atunci când temperatura scade cu înălţimea mai puţin
decât media gradientului, iar mişcarea ascendentă a maselor de aer este
frânată, în consecinţă dispersia poluanţilor este defavorizată, concentraţia lor
crescând în apropierea solului;
- stare atmosferică indiferentă (neutră) – temperatura nu variază semnificativ
cu înălţimea, determinând o acalmie, în general de scurtă durată, în care
dispersia poluanţilor este staţionară;
- inversiune termică – temperatura creşte cu înălţimea, aerul se răceşte la sol,
devine mai dens şi acţionează ca un ecran în calea deplasării maselor de aer şi
a dispersiei poluanţilor pe verticală, situaţie în care poluarea devine maximă
la nivelul solului. Această inversiune termică poate surveni sub influenţa unui
front atmosferic staţionar de presiune ridicată, cuplat cu viteza redusă a
vântului în zonă.
3 Deplasarea maselor de aer pe orizontală generează vântul, variabil ca
direcţie şi intensitate, datorită unor fenomene de turbulenţă mecanică sau termică:
- turbulenţa mecanică este consecinţa frecării aerului de suprafaţa solului sau de
obstacolele întâlnite în cale şi provoacă vârtejuri care se propagă pe verticală;
- turbulenţa termică este cauzată de diferenţa de temperatură între sol şi stratul de
aer adiacent.
Ambele tipuri de turbulenţă acţionează concomitent, în proporţii diferite, în
funcţie de condiţiile meteorologice concrete şi au importanţă deosebită în disiparea
substanţelor nocive în atmosferă. În general, turbulenţa face ca un volum de aer
impurificat să ocupe spaţii din ce în ce mai mari şi, în consecinţă, substanţele nocive
antrenate se vor dispersa, iar în timp, concentraţia lor va descreşte. Aceste fenomene
reprezintă o cale de purificare a aerului şi precipitaţiilor (o excepţie o reprezintă ceaţa),
cu rol de curăţare a atmosferei, permiţând în special depunerea particulelor solide.
În depresiuni, din cauza absenţei circulaţiei aerului, gradul de poluare creşte iar
efectul se amplifică dacă în zonă se manifestă şi fenomenul de inversiune termică.
Cunoaşterea condiţiilor geografice, topografice şi meteorologice, dintr-o anumită
zonă este absolut necesară pentru luarea unor măsuri concrete de evitare a poluării.
2.1.2. Caracterizarea poluanţilor atmosferici
Criteriile conform cărora sunt caracterizaţi poluanţii atmosferici ţin cont de

starea de agregare, concentraţie, persistenţă atmosferică şi influenţa lor reciprocă.
1 În funcţie de starea de agregare, poluanţii pot fi:
- gaze: dioxid de carbon, monoxid de carbon, dioxid de sulf, oxizi de azot,
hidrogen sulfurat, clor, amoniac, ozon, freonii3 etc.;
3
freoni – clorofluorocarboni, CFC.
Capitolul 2. Poluarea factorilor de mediu 31
- lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau sub formă de

ceaţă4;
- solide: pulberi de natură diferită, sub formă de particule solide cu
dimensiuni variabile (0,01-1µ), fin dispersate în aer;
- aerosoli5 de metale grele, oxizi metalici, clorură de sodiu solidă etc.
Prin trecerea în aer a substanţelor poluante, lichide sau solide, sub formă de
particule fin divizate, volumul acestora creşte de câteva ori, particulele cele mai fine
devin parte integrantă a atmosferei, capătă o stabilitate considerabilă, persistă timp
îndelungat.
1 În ceea ce priveşte concentraţia poluanţilor, în toate ţările lumii există norme
ce stabilesc concentraţiile maxim admisibile (CMA)6 pentru toate substanţele toxice
din atmosferă, reprezentând limitele de concentraţie de la care se consideră efectul
poluant al acestora. Aceste norme pot fi diferite de la o ţară la alta, pentru acelaşi tip
de poluare, în funcţie de metoda de determinare a poluantului, amploarea studiilor de
morbiditate, precum şi de interesul economic al producătorilor, de a nu coborî
concentraţia poluanţilor sub o anumită limită care ar necesita costuri suplimentare
pentru purificare.
În ţara noastră, normele Ministerului Sănătăţii, inventariază peste 400 de
agenţi poluanţi ai atmosferei. Concentraţiile maxime admisibile pentru principalii
poluanţi atmosferici se regăsesc în STAS 12574-87.
1 În ceea ce priveşte gradul de persistenţă al poluanţilor în atmosferă, acesta
este foarte diferit, în funcţie de natura lor, respectiv capacitatea de a reacţiona,
precum şi de condiţiile meteorologice locale. Avem poluanţi a căror persistenţă
atmosferică este:
- de ordinul zilelor – amoniacul, hidrogenul sulfurat, oxidul de azot – circa
două zile, dioxidul de sulf şi dioxidul de azot – până la cinci zile;
- de ordinul anilor – oxidul de carbon – 2-3 ani; dioxidul de carbon – patru ani;
hidrocarburile – circa 16 ani; freonii – circa 100 de ani; metalele şi masele
plastice – sute de ani.
1 Influenţa reciprocă se manifestă ca fenomene de sinergism, antagonism şi
anergism care reprezintă respectiv, potenţarea efectelor, anihilarea lor sau lipsa
oricărei influenţe. Influenţa reciprocă este cauzată în mare măsură de potenţialul
chimic al poluanţilor, în special în prezenţa oxigenului atmosferic şi a radiaţiilor
ultraviolete, care le potenţează această influenţă prin fenomene de natură fotochimică.
Reacţiile sinergice stau la baza apariţiei fenomenului de smog fotochimic
(cuvânt englezesc compus, de la smoke – fum şi fog – ceaţă), caracteristic atmosferei
din marile oraşe. Formarea smogului este cauzată în special de gazele de eşapament
(oxizi de azot şi compuşi organici incomplet arşi), care sub influenţa radiaţiilor
4
ceaţă – sistem dispers format din aer şi vapori de apă sub formă de picături foarte fine.
5
aerosoli – sisteme disperse formate din aer şi particule solide foarte fine sau picături de lichide.
6
concentraţia maximă admisă, CMA, se exprimă în mg/m3, mg/kg sau ppm,.în funcţie de natura
poluantului, stare de agregare, concentraţie, toxicitate etc.
atmosferice şi a oxigenului atmosferic duc la formarea unor produşi foarte periculoşi

pentru om şi mediu.
Ca efect, smogul reduce vizibilitatea pe căile de transport, provoacă erodarea
clădirilor şi a monumentelor, degradarea vegetaţiei, iar la nivelul omului, efectele
nocive se manifestă prin deteriorarea stării de sănătate, acţionând în primul rând
asupra căilor respiratorii.
Reacţiile fotochimice duc la formarea ozonului, atât de necesar în protecţia
împotriva radiaţiilor ultraviolete, dar totodată deosebit de dăunător pentru oameni, pentru
culturile agricole, când acesta depăşeşte limita de concentraţie maximă admisă la nivelul
solului.
Un caz tipic de sinergism este cel care a transformat zona Copşa Mică în
perimetrul cel mai poluat din Europa, din cauza prezenţei concomitente în atmosferă a
dioxidului de sulf, negrului de fum, şi a pulberilor metalice, cu depăşirea de câteva ori a
normelor admise.
Înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei din zonă s-a evidenţiat prin faptul că
a crescut frecvenţa bolilor pulmonare, cardio-vasculare, digestive, infecţioase, parazitare,
ale pielii şi ţesutului celular subcutanat, anemii etc., a crescut mortalitatea infantilă, au
apărut efecte mutagene şi cancerigene cu acţiune pe timp lung (10-20 de ani).
În ceea ce priveşte vegetaţia şi culturile agricole se observă decolorări, uscări
timpurii, dezechilibrări de creştere (plante pitice când ar trebui să crească înalte sau
invers), rezistenţă scăzută la schimbări bruşte de temperatură, boli, dăunători, masă
biologică redusă etc.
2.1.3. Principalele surse de poluare
Poluarea atmosferei este cauzată de existenţa unor surse naturale sau antropice.
Surse naturale
Erupţiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale de pădure etc. produc
un impact semnificativ asupra calităţii factorilor de mediu.
Erupţiile vulcanice emană produşi gazoşi, solizi şi lichizi, care modifică micro-
şi mezorelieful zonelor respective. Se estimează că erupţiile vulcanice produc cea mai
mare parte a suspensiilor existente în atmosfera terestră, cu dispersie la mari distanţe
şi remanenţă atmosferică de unu-doi ani.
Furtunile de praf apar din cauza vânturilor continue şi de durată care ridică de
pe sol o parte din materiile ce formează „scheletul mineral” al solului şi le transformă
în suspensii subaeriene plutitoare, reţinute în atmosferă perioade lungi de timp.
Depunerea acestora prin sedimentare sau datorită precipitaţiilor se poate produce la
distanţe apreciabile faţă de locul de provenienţă. Mai recent, furtunile de praf,
taifunurile şi cicloanele apar ca manifestări atmosferice în zone nespecifice ale
Globului.
Incendiile naturale reprezintă o sursă importantă de poluare atmosferică. Se
produc atunci când umiditatea zonei scade sub pragul critic. Fenomenul este deosebit
de răspândit, în special în zona tropicală, deşi gradul de umiditate a pădurilor
tropicale nu este de natură să favorizeze izbucnirea lor. Incendiile distrug suprafeţe

întinse de păduri şi habitate naturale.
În încercarea de a minimiza efectele catastrofale ale poluării naturale, o serie de
programe de supraveghere a mediului monitorizează nivelul de poluare/degradare a
oceanului planetar, a solului şi pădurilor etc.
Surse antropice
Pe primul loc, cu o contribuţie de circa 60% la poluarea antropică a atmosferei
se află transportul rutier, urmat de industrie. Totodată, arderea combustibililor lichizi,
solizi şi gazoşi în consumul casnic şi industrial reprezintă surse importante şi
permanente de poluare.
Â Industria – sursă majoră de poluare
Cele mai mari emisii de poluanţi rezultă din industriile extractivă, energetică,
petrochimică, metalurgică, materiale de construcţii etc. Astfel, în timp ce industria
extractivă, şi anume cea minieră, se remarcă prin emisiile de praf, industria extractivă
petrolieră contribuie la poluarea atmosferei cu hidrocarburi sub toate formele de
agregare, dintre ele unele fiind amestecuri inflamabile, explozibile sau cu grad ridicat
de toxicitate/cancerigen.
Industria energetică este industria care contribuie cu 17% la poluarea
atmosferei, în special termoenergetica care foloseşte procesele de combustie pentru
obţinerea energiei electrice, ocupând prima poziţie la poluarea atmosferei cu dioxid
de sulf şi a doua la poluarea cu praf şi cenuşă.
Industria materialelor de construcţii reprezintă una dintre industriile cu
potenţial mare de poluare, în special cu praf şi pulberi. Aşa de exemplu, fabricarea
cimentului este ramura industrială cu impactul poluant cel mai puternic, dat fiind
materiile prime de bază utilizate, calcar în amestec cu argilă şi specificul proceselor
tehnologice de fabricaţie. În consecinţă, cantităţi mari de pulberi şi de gaze industriale
rezultă la nivelul tuturor fazelor tehnologice.
Siderurgia şi metalurgia contribuie la poluarea atmosferei cu pulberi metalice
şi nemetalice, unele dinte pulberile metalelor grele având un caracter puternic
cancerigen.
Poluarea atmosferică industrială în România
Zonele urbane din România pot fi clasificate sub raportul calităţii aerului
atmosferic în:
Ö Zone urbane, fără activitate industrială intensă, în care sursele principale de
poluare sunt reprezentate de instalaţiile de încălzire a locuinţelor, de traficul rutier,
incinerarea deşeurilor etc. În acest caz, nivelul de poluare cu dioxid de sulf este mai redus,
este însă ridicat nivelul de poluare cu oxizi de azot, în special iarna, când se depăşeşte
norma standard; nivelul de poluare cu amoniac este de asemenea ridicat, cu depăşiri
frecvente ale CMA în 24 ore. Impurificarea atmosferei cu pulberi, în suspensie şi
sedimentabile, atinge de asemenea un nivel ridicat.
Ö Zone urbane puternic industrializate, cu specific industrial local. Un impact

puternic asupra atmosferei urbane au:
metalurgia neferoasă, dezvoltată de exemplu la Copşa Mică, Zlatna, Baia
Mare, unde concentraţia medie a dioxidului de sulf are depăşiri frecvente de
circa 2-200 ori; de asemenea, poluarea cu metale grele (plumb, cadmiu,
zinc etc.) depăşeşte de 10-200 ori normele admise, afectând atât calitatea
aerului, dar şi a apelor, solului, florei, faunei şi sănătatea populaţiei;
siderurgia, dezvoltată în zona centrelor urbane cum sunt Hunedoara, Călan,
Reşiţa, Galaţi, provoacă impurificarea masivă şi extinsă a atmosferei cu
pulberi sedimentabile, care conţin în medie 10-15% oxizi de fier şi metale
grele;
industria chimică şi petrochimică, teritorial destul de răspândită, la
Râmnicu-Vâlcea, Oneşti, Ploieşti, Drobeta Turnu-Severin etc., impurifică
atmosfera cu o gamă largă de poluanţi anorganici şi organici;
industria de celuloză, hârtie şi fibre sintetice de la Brăila, Suceava, Bacău,
Dej, Săvineşti etc., impurifică aerul cu dioxid de sulf, sulfură de carbon,
hidrogen sulfurat, mercaptani;
combinatele de îngrăşăminte chimice de la Arad, Işalniţa, Târgu-Mureş,
etc., poluează atmosfera urbană cu amoniac, oxizi de azot, etc.
Pulberile în suspensie şi cele sedimentabile sunt poluanţii atmosferici care, în
România, înregistrează depăşiri frecvente. Poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie
are ca surse, în primul rând industria metalurgică şi siderurgică, după care urmează, în
ordine, centralele termice pe combustibili solizi, fabricile de ciment, transporturile
rutiere, haldele şi depozitele de steril din industria extractivă etc.
Â Traficul rutier – sursă de poluare atmosferică
Volumul, natura şi concentraţia poluanţilor depind de tipul de autovehicul, natura
combustibilului, condiţiile tehnice de funcţionare (starea tehnică a maşinii, starea tehnică
a carosabilului).
Dintre substanţele poluante, cel mai des întâlnite sunt: monoxidul de carbon şi
de azot, dioxidul de sulf, benzenul, hidrocarburile poliaromatice, metanul, plumbul,
azbestul etc.
Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi:
− se produc foarte aproape de sol, fapt care duce la o concentrare ridicată la o
înălţime foarte mică;
− se produc pe întreaga suprafaţă a localităţilor, diferenţele de concentraţii depin-
zând de densitatea traficului şi de posibilităţile de ventilaţie a străzilor etc.
Nivelul emisiilor poluante ce provin din traficul aerian este de asemenea foarte
ridicat, existând aeroporturi, ca Los Angeles International Airport (LAX), a căror
poluare aviatică constituie principala sursă de smog din oraş.
2.1.4. Efectele poluării atmosferice
Efectele produse de poluanţii atmosferici, în funcţie de momentul când se mani-

festă, pot fi: efecte directe sau imediate şi efecte pe termen lung sau cu caracter global.
Efecte directe ale poluanţilor atmosferici
Efectele directe ale acţiunii poluante pe care o determină anumite substanţe, sunt
prezentate în continuare, în funcţie de starea de agregare a acestora şi sursele lor de
provenienţă.
Â Poluarea cu produşi gazoşi variază în funcţie de sursa de emisie, cantitate
produsă, nocivitate şi persistenţă în atmosferă.
Ð Dioxidul de carbon are efect direct de poluare peste limita de 0,03% şi apare
din cauza tuturor proceselor de ardere naturale sau antropice.
Efectele poluării cu dioxid de carbon asupra omului se manifestă prin
intoxicarea la nivelul aparatului respirator. Mai întâi, are loc o autointoxicare care se
instalează prin crearea unei presiuni parţiale la nivelul plămânilor, care împiedică
trecerea dioxidului de carbon din sângele venos în alveolele pulmonare ca să poată fi
eliminat prin expiraţie. La aceasta se adaugă o intoxicaţie exogenă, prin existenţa
presiunii parţiale de la nivelul plămânilor care face imposibilă acţiunea de inspiraţie a
aerului, care să întreţină procesul de oxigenare a alveolelor pulmonare. În jurul
concentraţiei de 3% apar tulburări de ritm respirator (accelerarea respiraţiei). Cu
creşterea concentraţiei, într-o succesiune rapidă, se instalează cianozarea însoţită de
dezechilibrul acido-bazic, iar în final survine decesul.
Ð Monoxidul de carbon, apare în toate procesele de ardere incompletă a
combustibililor sau carburanţilor. Ponderea cea mai mare în poluarea atmosferică cu
monoxid de carbon o are, în proporţie de 67%, traficul rutier.
Pentru om, prezenţa monoxidului de carbon peste limita de concentraţie admisă
este deosebit de toxică, deoarece blochează hemoglobina, care are o afinitate de 240 de
ori mai mare pentru monoxidul de carbon, cu care formează carboxihemoglobina, decât
pentru oxigen.
Limita maxim admisă, recomandată de OMS7 este de 10 µg CO/m3 aer/8 ore,
adică 30 ppm în 8 ore, limită care se atinge foarte rar.
Ð Oxizii de azot contribuie constant la poluarea atmosferei. Sursa principală o
reprezintă procesele de ardere: a combustibililor fosili pentru industrie sau încălzirea
locuinţelor şi utilizarea carburanţilor în motoarele cu ardere internă8. De asemenea, o
poluare zonală apare din cauza fabricării acidului azotic şi a produselor derivate (cum ar
fi îngrăşămintele).
7
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
8
motorul cu ardere internă în patru timpi – a fost inventat de Nikolaus August Otto din Köln, în anul
1876, denumit „motor Otto”, pentru care a primit atunci medalia de aur la Expoziţia Mondială de la
Paris.
În special dioxidul de azot este toxic, deoarece provoacă distrugerea alveolelor

pulmonare, provocând asfixierea. Este un gaz roşu portocaliu, prezent deasupra
coşurilor industriale de dispersie cu aşa numitele „cozi de vulpe”, care contribuie la
formarea „smogului fotochimic”, cel ce dă aerului atmosferic o nuanţă uşor cafenie şi
reduce vizibilitatea atmosferică. În prezenţa apei, pe timp de ploaie, formează acidul
azotic şi determină caracterul acid al ploilor care afectează direct vegetaţia, iar la pomi
provoacă căderea frunzelor.
Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete acest poluant contribuie la formarea
ozonului, poluant puternic oxidant. Limita maximă admisă recomandată de OMS
pentru dioxidul de azot este de 400 µg/m3/oră şi 150 µg/m3/24 ore.
Ð Ozonul, format prin mecanism fotochimic în prezenţa oxizilor de azot din
gazele de eşapament, distruge membrana celulară a frunzelor şi amplifică efectul
ploilor acide de a solubiliza unele metale existente în compoziţia solului. Creşterea
concentraţiei de ozon în atmosfera marilor oraşe duce la agravarea unor afecţiuni
respiratorii (precum astmul bronşic etc.).
Ð Dioxidul de sulf se acumulează în atmosferă datorită activităţilor vulcanice,
dar şi arderii combustibililor fosili, industriei de neferoase etc. Este deosebit de
toxic, având efecte directe asupra faunei şi florei şi provocând degradarea
construcţiilor (transformă calcarul în gips, care este uşor solubil şi permite infiltrarea
apei), precum şi acidifierea solului.
Recomandările OMS (1980-1984) prevăd o concentraţie maxim admisă de
40-60 µg/m3 aer, pentru a se evita orice risc de îmbolnăvire respiratorie din cauza
expunerii prelungite la medii poluate cu dioxid de sulf.
Ð Hidrogenul sulfurat provine în mod natural din activităţile vulcanice sau
procesele de putrefacţie, dar şi antropic din industria petrochimică (în special de la
rafinarea petrolului), industria cocsochimică etc. Efectele nocive sunt mai pronunţate
la om decât la alte vieţuitoare. Acest gaz este sesizabil după miros până la
concentraţia de 35µg/m3, după care aparatul olfactiv se blochează, apărând
intoxicarea, care provoacă îmbolnăviri grave de tip neurologic („Sindromul Drobeta”
– manifestare a simptomelor de tip neuroastenic: astenie, cefalee, nervozitate,
somnolenţă diurnă etc.) sau decesul.
Normele Ministerului Sănătăţii prevăd o concentraţie maxim admisibilă de
10-30 µg H2S/m3, iar valoarea de 2 µg/gm3 este considerată drept standard de calitate pe
termen lung.
Alţi poluanţi gazoşi (hidrocarburile, clorul, fluorul, amoniacul etc.) provin din
scăpări accidentale în cadrul companiilor de profil şi contribuie într-o măsură mai mică
sau mai mare la poluarea atmosferei, în special pe plan local, în funcţie de amploarea
accidentului.
Â Poluarea cu substanţe lichide
Acest tip de poluare atmosferică are o pondere mai mică şi este cauzată de
folosirea solvenţilor organici sub formă de dispersie în industria de lacuri şi vopsele,
precum şi de utilizarea insecticidelor şi pesticidelor în agricultură.
În general, solvenţii au volatilitate mare, grad de dispersie ridicat, iar zonele de

percepţie au extindere redusă.
Â Poluarea cu substanţe solide

Agenţii poluanţi solizi, care antropic apar în special datorită activităţilor industriale şi
traficului rutier, au o compoziţie chimică variabilă în funcţie de provenienţă şi se prezintă
sub formă fin divizată (sub 1µ = 10-6 m, ca pulberi sau ca aerosoli). Efectul lor poluant poate
fi nociv – dacă provoacă doar alterarea mecanică a aparatului respirator (particule fine de
silice, calcar, gips, argilă) sau poate fi toxic – atunci când conţin compuşi ai unor metale
grele (plumb, cadmiu, magneziu etc.). Dintre aceşti agenţi poluanţi exemplificăm:
Ð praful de ciment care evacuat în atmosferă se dispersează pe distanţe mari, de
ordinul kilometrilor, cu depuneri semnificative în zonele limitrofe, de asemenea cu
reducerea transparenţei atmosferei, care implică diminuarea procesului de fotosinteză,
dificultăţi de trafic sau îmbolnăviri grave la nivelul biosului.
Ð pulberile metalurgice, provenite de la fabricarea fontei, oţelului, aluminiului etc.,
au un conţinut ridicat de oxizi metalici (de fier, de calciu, de aluminiu etc.), ceea ce
reprezintă totodată şi o pierdere însemnată de materiale: 8 kg pulberi/t fontă, 10 kg
pulberi/t oţel, 450 kg pulberi/t aluminiu. Efectele directe sunt din categoria celor
enunţate anterior, cu specificaţia că acestea pot fi toxice.
Â Poluarea cu aerosoli implică efecte grave, în special din cauza prezenţei
metalelor grele, plumb şi mercur.
Ð Poluarea cu plumb apare de la procesul de obţinere a acestuia, precum şi de la
utilizarea lui la fabricarea acumulatorilor, grundurilor anticorozive sau a
tetraetilplumbului, acesta din urmă utilizat tot mai puţin ca aditiv pentru corectarea cifrei
octanice a benzinelor.
Plumbul este deosebit de toxic, reduce rezistenţa organismului la infecţii,
afectează funcţiile sistemului nervos şi are acţiune sinergică cu oxizii de azot,
producând intoxicaţii grave, ce culminează cu îmbolnăvirea de saturnism9.
Ð Poluarea cu mercur apare de la obţinerea acestuia şi de la utilizarea lui în
industria clorosodicelor, antidăunătorilor, amalgamurilor, precum şi utilizarea lui în
energetica nucleară (ca agent de răcire la reactorii nucleari), etc.
Mercurul se poate acumula prin intermediul lanţului trofic producând
dereglarea mecanismelor REDOX, la nivel celular şi blocarea metabolismului general
al organismului uman. În baza influenţei reciproce, de tip antagonic, dintre unii
poluanţi, intoxicarea cu mercur se poate înlătura cu hidrogen sulfurat.
Efecte globale ale poluării atmosferice

Â Efectul de seră
S-a constatat că anumiţi poluanţi gazoşi existenţi în atmosferă absorb radiaţiile
solare şi împiedică pierderile de căldură spre spaţiul cosmic, producând încălzirea
9
saturnism – afecţiune/îmbolnăvire determinată de intoxicaţia organismului uman cu plumb.
exagerată a straturilor inferiore ale atmosferei, fenomen cunoscut sub denumirea de efect
de seră.
Principalul „gaz de seră”, provenit din activităţile antropice este considerat
dioxidul de carbon. Acţiunea acestuia este amplificată şi de contribuţia altor gaze cu
efect de seră, precum metanul, oxizii de azot şi compuşii organici de tipul
halogenurilor, în general şi al clorofluorocarburilor, în special.
Cea mai mare cantitate de dioxid ce carbon provine din procesele de ardere din
industria energetică, îndeosebi a centralelor termoelectrice care funcţionează pe bază
de combustibili fosili şi de la motoarele cu ardere internă din traficul rutier.
Poluarea majoră a atmosferei cu dioxid de carbon devine îngrijorătoare pentru
omenire prin încălzirea globală şi modificarea climatului global pe care o provoacă
planetei. Alarmant este ritmul accelerat al schimbărilor climatice, asociat cu
imposibilitatea adaptării biosului la acest ritm. Consecinţele cele mai importante vor fi
perturbările climatice majore de tipul catastrofelor naturale (cicloane, uragane,
taifunuri, cutremure, inundaţii – cu pierderi materiale şi umane), cu perturbarea
severă a echilibrelor terestre: lărgirea zonelor aride, restrângerea zonelor subtropicale
cu ploi hibernale şi perturbarea regimului de precipitaţii în special în zona temperată,
care vor crea dificultăţi în aprovizionarea cu apă a ţărilor industrializate, modificări
ale biodiversităţii terestre etc.
La nivelul comunităţilor umane efectul de seră este amplificat şi din cauza
gradului de urbanizare, oraşele fiind adevărate enclave de căldură, deoarece
materialele de construcţii absorb radiaţiile solare de trei ori mai mult decât un sol
umed. Vânturile, într-o arhitectură urbană de tip canion, sunt sursă de secetă şi nu
permit purificarea aerului, iar canalizările împiedică evaporarea apei.
Consecinţele acestui fenomen se manifestă în cascadă, cele mai importante fiind:
− topirea parţială a calotelor glaciare, care conduc la creşterea nivelului
oceanului planetar şi inundarea unor zone joase, însoţite de schimbări de
relief şi apariţia din ce în ce mai des a unor fenomene meteorologice
extreme asociate cu mişcările tectonice, toate datorită existenţei unor
cantităţi neobişnuit de mari de apă care intră în circuitul natural;
− infiltrarea apei sărate marine în pânza freatică terestră cu perturbări severe în
ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea apei potabile, cu perspectiva penuriei
acesteia;
− diminuarea producţiilor agricole, prin instalarea unor perioade de secetă
prelungită şi extinderea fenomenului pe direcţia S→N.
Secete neaşteptate, valuri de căldură neobişnuite, inundaţii sau uragane-
taifunuri devastatoare, sunt printre evenimentele periculoase care se înregistrează
frecvent într-o „lume mai caldă”.
În general, contracararea efectului de seră impune luarea unor măsuri ferme şi
de durată, la scară planetară, cum ar fi un program de reîmpăduriri masive,
restructurarea energeticii la scară mondială cu trecerea la utilizarea largă a resurselor
energetice neconvenţionale, regenerabile şi nepoluante (ceea ce necesită investiţii
suplimentare) sau utilizarea carburanţilor alternativi în transporturile rutiere etc.
Â Distrugerea stratului de ozon

În partea superioară a atmosferei (20-55 km), sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete,
are loc formarea ozonului. Acest gaz se găseşte distribuit în concentraţii variabile de la
suprafaţa Terrei până la altitudinea de circa 35 km, unde se consideră că are o grosime
uniformă de circa 3 mm (echivalent cu 3 uD – unde uD reprezintă unitatea Dobson în care
se măsoară grosimea stratului de ozon), cu o concentraţie de aproximativ 10 ppmv10.
Stratul de ozon ce înconjoară Pământul formează un ecran protector care
filtrează radiaţiile ce vin din spaţiul cosmic, fiind, din punct de vedere al radiaţiilor
ultraviolete benefic pentru existenţa vieţii pe Pământ.
Fenomenul de deteriorare a stratului de ozon a fost corelat cu creşterea poluării
naturale ca rezultat al erupţiilor vulcanice, frecvente şi puternice din ultimii 20 de ani,
precum şi cu activităţile antropice, în special cu utilizarea abuzivă a freonilor11 şi
intensificarea traficului rutier.
Prezenţa şi creşterea concentraţiei de gaze poluante, ca metan, oxizi de azot şi
freoni din activităţile umane contribuie important la dezvoltarea acestui fenomen,
considerat fenomen asociat declanşării şi agravării efectului de seră, cu propagarea în lanţ
a unor manifestări specifice.
În 1985, în atmosfera Antarcticii, la sfârşitul primăverii astrale, s-a constatat o
scădere dramatică a stratului de ozon. Specialiştii au explicat că deasupra polilor
tereştri, cel sudic în special, se formează iarna o pătură de nori, din ace foarte fine de
gheaţă pe suprafaţa cărora se accelerează reacţiile de descompunere a ozonului (de
către radiaţiile ultraviolete). S-a estimat că un atom de clor rezultat dintr-o moleculă
de freon, face să dispară, prin reacţii în lanţ, până la 100.000 molecule de ozon.
Astfel s-au format „găuri în stratul de ozon” (cu scăderi ale grosimii stratului
de ozon sub 1,5 mm), a căror arie s-a extins. În 1988, suprafaţa găurii de ozon de
deasupra Antarcticii măsura 10 milioane de km2 (cam cât suprafaţa Statelor Unite ale
Americii). Fenomene asemănătoare s-au observat şi deasupra regiunilor arctice,
precum şi deasupra altor regiuni (numărul lor fiind în creştere).
S-a estimat că o scădere a concentraţiei de ozon cu 1% determină o creştere a
fluxului de radiaţii UV către Pământ cu 2%, ceea ce ar duce la sporirea de şase ori a
frecvenţei cancerului de piele şi a bolilor de ochi, plus apariţia altor efecte care ar
perturba în mod serios echilibrele ecosistemelor terestre, precum distrugerea
planctonului, schimbări în sistemul imunologic uman, reducerea rezistenţei
seminţelor la acţiunea dăunătorilor şi antidăunătorilor etc.
Măsurile luate pentru protejarea stratului de ozon vizează înlocuirea freonilor
cu alte produse mai blânde, mai puţin halogenate. Eliminarea totală a folosirii
freonilor induce mutaţii importante în industria sistemelor frigorifice şi de climatizare
precum şi în industria produselor cosmetice etc.
10
ppmv – părţi pe milion în unităţi de volum.
11
freonii sau cloroflorocarbonii (CFC) sunt substanţe sintetizate pentru prima dată în 1928 şi utilizate în
industriile frigorifică, electrotehnică, cosmetică, la obţinerea produselor expandate etc. Gradul mare de
persistenţă în atmosferă (estimată la circa 100 ani) a dus la creşterea continuă a concentraţiei de freoni în
atmosferă, cu circa 6% anual.
Â Ploile acide
Ploile acide reprezintă precipitaţii atmosferice cu pH acid, mai mic de 5,6. Germania
a fost prima ţară afectată de acest tip de poluare, denumit sindromul „pădurii muribunde”
(waldsterbere) care s-a întins ca o epidemie pe suprafeţe mari de conifere şi foioase.
Fenomenul este cauzat de prezenţa în atmosfera terestră a dioxidului de sulf şi
oxizilor de azot, gaze uşor solubile în apă, cu care formează acizii corespunzători.
Marii utilizatori de cărbune, în special industria energetică, răspund pentru 86% din
cantitatea de dioxid de sulf existentă în atmosferă, iar oxizii de azot apar în atmosferă,
în special, din cauza intensificării traficului rutier.
Poluarea cu dioxid de sulf este o poluare aproape invizibilă, deoarece evacuarea
gazelor de termocentrală prin intermediul coşurilor industriale înalte modifică problema
poluării exclusive a zonei limitrofe, transformând-o într-o poluare la mare distanţă, care
afectează:
Ð atmosfera, prin formarea ceţii acide care împiedică desfăşurarea în condiţii
normale a traficului auto, feroviar, aviatic etc.;
Ð solul, pădurile, livezile, vegetaţia, culturile agricole, prin spălarea
substanţelor nutritive şi scăderea rezistenţei pomilor la îngheţ sau perturbarea ciclului
de creştere al arborilor (cresc toamna târziu, fiind surprinşi de îngheţ). Ploile acide
acţionează la nivelul membranei celulare a frunzelor (chiar şi a rădăcinilor), astfel că
frunzele se îngălbenesc şi cad, iar pădurea moare;
Ð clădirile, statuile, obiectivele de artă prin corodarea finisărilor exterioare;
Ð sănătatea umană, în special căile respiratorii, provocând tuse, astm, dureri de
cap, iritaţii ale ochilor, nasului şi gâtului. Un efect indirect constă în poluarea toxică cu
metale grele, prin intermediul lanţului trofic. Astfel, mercurul acumulat în organele şi
ţesuturile animalelor creează disfuncţionalităţi cerebrale, boli ale sistemului nervos,
leziuni ale creierului, în special la copii, iar peste o anumită limită devine letal.
Aluminiul, prezent în organele animalelor, a fost asociat cu apariţia bolilor de rinichi la
om. Specialiştii corelează acest fapt şi cu apariţia bolilor degenerative care produc
dereglări ale funcţiilor mentale (boala Alzheimer);
Ð ecosistemele acvatice, prin scăderea producţiei piscicole din lacurile şi râurile
aflate în zonele poluate, peştii fiind deosebit de sensibili la pH-ul acid al mediului acvatic.
În general, efectul ploilor acide este mai puternic în zonele reci, acolo unde
concentraţia de amoniac în aer este mai redusă, datorită proceselor de putrefacţie mai
lente (amoniacul, rezultat din procesele de putrefacţie, prin caracterul său bazic putând
neutraliza ploile acide).
Pentru diminuarea efectelor cauzate de ploile acide se practică măsuri de:
restructurare a energeticii şi aplicarea conceptului de centrală electrică
ecologică (nucleară, eoliană, solară, geotermală etc.);
purificare avansată a gazelor de ardere şi a gazelor de eşapament, prin investiţii
susţinute;
reîmpădurire la nivel global cu specii de arbori rezistente.
2.1.5. Efectele poluării aerului asupra sănătăţii umane
Acţiunea pe care o exercită poluarea atmosferică asupra stării de sănătate a

populaţiei se manifestă prin:
− efecte directe, care apar la contactul direct cu agenţii poluanţi;
− efecte de lungă durată, caracterizate prin apariţia unor fenomene patologice,
ca urmare a expunerii prelungite sau a acumulării de poluanţi atmosferici (cum ar fi
plumb, fluor etc.):
9 îmbolnăviri specifice poluanţilor – intoxicaţii cronice, fenomene alergice,
efecte cancerigene, mutagene şi teratogene;
9 îmbolnăviri cu etiologii12 multiple, în care poluanţii reprezintă unul dintre agenţii
determinanţi sau agravanţi (boli respiratorii acute şi cronice, anemii etc.).
În funcţie de efectele pe care le determină, poluanţii atmosferici pot fi:
Ð poluanţi iritanţi specifici precum pulberile şi o serie de gaze, ca dioxidul de sulf
şi de azot, amoniacul, ozonul, clorul etc., ce determină cea mai răspândită formă de
poluare atmosferică, care se manifestă la nivel uman, în special asupra aparatului
respirator şi al ochilor;
Ð poluanţi fibrozanţi (solizi – cenuşă, oxizi metalici şi nemetalici, azbest),
mai răspândiţi în mediul industrial, unde determină îmbolnăviri profesionale
specifice, cu modificări fibroase la nivelul aparatului respirator;
Ð poluanţi asfixianţi, cum ar fi monoxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat,
care împiedică oxigenarea sângelui;
Ð poluanţi alergeni naturali, cum sunt polenul, fungii, insectele etc., la fel de
răspândiţi ca poluanţii din industriile specializate în obţinerea produselor farmaceutice,
maselor plastice, insecticidelor, la care se adaugă cei din microclimatul casnic, care produc
un număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate;
Ð poluanţii cancerigeni, proveniţi în special din surse industriale:
− de natură organică, din categoria hidrocarburilor policiclice (ca benzopiren,
benzoantracen etc.), organoclorurate (ca insecticidele) sau monomeri de la
fabricarea maselor plastice;
− de natură anorganică: azbest, arsen, crom, cobalt etc., frecvent întâlniţi în
mediu industrial. Corpi azbestici pulmonari s-au întâlnit şi la un procent
apreciabil din populaţia urbană neexpusă profesional. Unii poluanţi pot
provoca leziuni la nivelul unor organe interne sau chiar pot afecta integral
sistemele funcţionale, intrând în categoria poluanţilor sistemici.
2.1.6. Măsuri de protecţie a atmosferei
Pentru protecţia atmosferei se utilizează atât măsuri de combatere a poluării,

cât mai ales măsuri de prevenire a acesteia.
12
etiologie (grec. aitia – cauză şi logos – ştiinţă), med. – disciplină care studiază cauzele maladiilor.
Măsuri de combatere a poluării atmosferice

Combaterea poluării atmosferice vizează preponderent măsuri specifice de
redimensionare şi administrare a surselor de poluare industriale şi a mijloacelor de
transport sau utilizarea unor programe speciale de investiţii pentru modernizarea unor
activităţi cu potenţial de poluare.
1 Măsurile de combatere a poluării industriale presupun două direcţii de
orientare:
- restructurarea unor sectoare industriale prin închiderea sau redimensionarea
unor unităţii sau activităţi productive puternic poluante;
- revizuirea şi înlocuirea proceselor tehnologice poluante, folosind investiţii
masive în tehnică şi tehnologie productivă nouă, blândă-curată-ecologică.
Aceste măsuri sunt greu/dificil de abordat, dat fiind că implică unul sau mai
mulţi factori determinanţi pentru activităţi strategice sau de ramură industrială,
presupunând politici şi strategii de dezvoltare la nivel de economie generală, sau la
nivelul unor activităţi sectoriale, de ramură sau individuale, cu angajarea unor eforturi
financiare şi generarea unor efecte sociale.
1 Măsurile de combatere a poluării din trafic fac parte din categoria celor
administrative sau de reglementare conform normelor de limitare a poluării.
Măsurile administrative specifice traficului rutier vizează concomitent vechimea
şi generaţiile de vehicule din circulaţie, fluidizarea traficului auto, reproiectarea
structurilor de rulare şi reconfigurarea arterelor rutiere.
Măsurile de limitare a poluării prin norme şi reglementări naţionale şi europene
urmăresc reducerea continuă a emisiilor poluante prin omologarea de autovehicule în
raport cu aceste norme, precum şi trecerea la norme mai severe de limitare a poluării
pentru toate categoriile de autovehicule admise în circulaţie. Conform principiilor
europene în vigoare, pentru autovehiculele lansate în circulaţie se aplică norma
„Euro 5” (începând cu 2009) care impune limite privind poluarea cu hidrocarburi,
particule solide şi oxizi de azot şi de carbon.
Programe generale de combatere a poluării atmosferice
Ð Printre măsurile generale implementate în scopul reducerii poluării atmosferice se
află şi extinderea unor programe având la bază principiul economiei de piaţă prin care
centralele electrice participă la investiţii ce vizează modernizarea unor instalaţii, firme,
sisteme şi reţele electrice, cu participare la profitul realizat (de exemplu, programele aplicate
în SUA pentru sistemul de iluminat – Green lights, pentru fabricarea frigiderelor fără
clorofluorcarburi – Golden Carrot).
Ð În SUA se practică, de asemenea managementul cererii care presupune
satisfacerea cererii de curent electric prin conservare, prin care centralele electrice
realizează profit pe seama aşa-zişilor „negawaţi” (cantitatea de energie electrică
nevândută). Aceste programe constituie o metodă de combatere a poluării, deoarece
reglementările statale stimulează centralele electrice să subvenţioneze modernizarea
unor firme productive în vederea reducerii consumului de energie.
Măsuri specifice de prevenire a poluării atmosferice

Înainte de evacuarea efluenţilor în atmosferă, trebuie asigurată o epurare avansată
a lor, printr-o purificare diferenţiată, în funcţie de natura şi concentraţia substanţelor
nocive, starea de agregare, dimensiunea particulelor antrenate etc.
Pentru diminuarea poluării atmosferice se utilizează:
- metode fizico-mecanice şi metode fizico-chimice;
- coşurile industriale.
Metodele fizico-mecanice se folosesc pentru îndepărtarea poluanţilor solizi
şi a picăturilor lichide antrenate de gaze.
În cazul poluanţilor solizi şi lichizi se utilizează metode şi aparate de separare
gravitaţională şi centrifugală, diferenţiate după mărimea particulelor:
- pentru particule mari (10-100μ) – camere de desprăfuire, aparate cu şicane,
cicloane, filtre cu saci;
- pentru pulberi fine şi picături de lichid (1-10μ) – turnuri de spălare, filtre
electrostatice şi epuratoare sonice.
Epurarea avansată a gazelor se face prin utilizarea electrofiltrelor. Aceste utilaje
au aplicaţii multiple într-o serie de domenii:
- industria extractivă şi instalaţiile de măcinare fină, precum cele de la fabricarea
cimentului;
- industria metalurgică, pentru separarea pulberilor metalice de la fabricarea
fontei, oţelurilor şi aluminiului;
- purificarea gazelor de cocserie, separarea prafului de cărbune de picăturile
de gudron;
- industria chimică, de exemplu fabricarea acidului sulfuric, când se
recuperează acidul antrenat sub formă de ceaţă.
Electrofiltrele, deşi pot fi de construcţie diferită, prezintă toate aceleaşi avantaje:
o
• se folosesc la temperaturi înalte, de circa 1000 C în gazele evacuate;
• au eficacitate de reţinere mare (98-99,9%) pentru particule cu dimensiuni sub 2 μ;
3
• necesită consum redus de energie, circa 0,1-0,4 kWh/1.000 m gaz epurat.
Prezintă dezavantajul că solicită investiţii ridicate şi un control riguros al
condiţiilor de lucru (tensiunea curentului, viteza gazelor etc.), care se pot asigura numai
prin automatizare.
Metodele fizico-chimice se folosesc pentru îndepărtarea poluanţilor gazoşi
prezenţi în efluenţii evacuaţi în atmosferă.
Aceste metode sunt mai des utilizate cu scopul de a elimina poluanţii gazoşi
înainte de a fi evacuaţi în atmosferă. Se folosesc în acest scop metode ca absorbţie cu
solvenţi selectivi, adsorbţie pe solide poroase, procedee catalitice etc.
Un deosebit interes prezintă desulfurarea gazelor, fie că sunt gaze de
combustie, gaze de cocserie şi rafinărie sau gaze de eşapament.
Evacuarea gazelor poluante prin coşuri industriale

Evacuarea poluanţilor industriali prin intermediul coşurilor industriale
constituie, o modalitate de reducere a impactului de mediu pe care îl au diferitele
activităţi industriale, în special asupra atmosferei.
În stabilirea parametrilor necesari în proiectarea, realizarea şi funcţionarea
coşurilor industriale se pleacă de la evaluarea gradului de poluare atmosferică, care
se realizează prin:
Ð măsurători directe printr-un volum important de determinări, dar concluziile
sunt posibile, de cele mai multe ori, după ce poluarea s-a instalat;
Ð metode teoretice care folosesc formule de calcul al concentraţiei aproximative a
unui anumit poluant într-un punct de referinţă; asemenea calcule trebuie efectuate
întotdeauna înainte de amplasarea unor obiective industriale, sau de extindere a acestora
spre zonele locuite etc.;
Ð experimentări, în tunele aerodinamice, care asigură similitudinea dintre un
model ce ţine seama de majoritatea factorilor care influenţează dispersia şi o situaţie
reală.
În cazul surselor de poluare punctiforme, evacuarea efluenţilor se face sub
formă de jet, efluent13 evacuat cu presiune printr-un orificiu de o anumită dimensiune,
care ulterior, prin amestecare cu aer, capătă o formă specifică numită egretă
(reprezintă zona de difuzie, de forma unui con, cu vârful în punctul de evacuare a
poluantului). În interiorul acestei forme speciale apare o diferenţă de concentraţie a
poluanţilor, care scade cu distanţa şi, de asemenea, cu apropierea de marginile zonei
de dispersie.
Evoluţia efluenţilor, respectiv dispersia poluanţilor, va depinde de viteza de
evacuare şi de raportul densităţilor efluent/mediu de dispersie. În realitate, dispersarea
efluenţilor este afectată şi de prezenţa obstacolelor naturale sau artificiale, care se
interpun în traiectoria lor de deplasare, modificând viteza efluentului şi determinând
apariţia unor zone de siaj (vârtejuri), care fac să crească concentraţia poluantului,
imediat după obstacol.
Proiectarea şi construirea coşurilor industriale ţine cont de evoluţia
efluentului de la gura de evacuare (gura coşului) şi stabileşte condiţiile optime pentru
înălţimea coşului şi viteza de evacuare a gazelor, în aşa fel încât concentraţia
poluantului la sol să fie cât mai redusă:
- înălţimea coşului industrial trebuie să fie de cel puţin 2,5 ori mai mare decât
cea mai înaltă clădire sau denivelare din jur, evitându-se astfel apariţia
zonelor de siaj care creează concentraţie maximă la sol. Se construiesc coşuri
înalte de 250-350 m, deşi cheltuielile cresc semnificativ;
- viteza efluentului la ieşirea din coş trebuie să atingă 20-30 m/s, pentru a se
asigura energia cinetică necesară deplasării la distanţă. Totodată, viteza
efluentului trebuie să depăşească viteza vântului predominant din zonă, pentru
a evita fenomenul de rupere a jetului de gaz, urmat de apariţia siajului;
13
efluent – flux material care iese dintr-o sursă.
- concentraţia la sol a poluanţilor evacuaţi prin coşurile industriale creşte

practic până la un maxim plasat la o anumită distanţă faţă de locul de
evacuare, după care aceasta scade. Concentraţia poluanţilor la sol este cea mai
mare la o distanţă de 5-10 ori mai mare decât înălţimea de evacuare. În
consecinţă, o înălţime optimă a coşului, va asigura o concentraţie minimă la
sol (0,1% din concentraţia iniţială).
Prevenirea poluării din traficul rutier
Poluarea atmosferei din traficul rutier se realizează prin intermediul gazelor de
eşapament care reprezintă circa 60% din cantitatea de poluanţi ai atmosferei marilor
centre urbane.
Poluanţii rezultaţi din traficul rutier diferă ca natură şi cantitate, în funcţie de tipul
şi starea de întreţinere a autovehiculului, regimul de viteză, condiţiile de circulaţie
(calitatea drumurilor şi condiţiile atmosferice) şi calitatea carburantului folosit.
În general, autovehiculele evacuează în atmosferă oxizi de carbon şi azot,
hidrocarburi nearse, compuşi cu sulf (mercaptani), aldehide, cetone, precum şi
compuşi rezultaţi prin reacţii fotochimice (peroxiacetilnitrat şi ozon).
Se constată că motoarele cu aprindere prin scânteie, sunt mai poluante,
producând o cantitate mai mare de monoxid de carbon. Concentraţia de monoxid de
carbon admisă în atmosferă, este de 8-10 ppm, dar ajunge uneori, în orele de vârf de
trafic, la 40-50 ppm.
Motoarele cu aprindere prin compresie (motoarele diesel, care funcţionează pe bază
de motorină) emit în atmosferă gaze cu un conţinut ridicat de negru de fum (cca. 50 mg/m3)
şi aldehide.
Reducerea emisiilor poluante din traficul rutier se realizează atât prin introducerea
unor îmbunătăţiri la actualele autovehicule, cât şi prin înlocuirea carburanţilor clasici cu
alternative de substituţie îmbunătăţite sau total ecologice, pentru care se construiesc
motoare flexibile specifice. Există o competiţie a noutăţilor în industria de profil
(carburanţi şi/sau motoare), noutăţi care au în vedere performanţe calitative, în contextul
progresului tehnic actual, cu o complexitate de abordări orientate spre tipurile de
autovehicule cu grad avansat de autonomie în trafic, dar şi abordări care presupun o
schimbare de atitudine faţă de resursele de carburanţi (clasice sau alternative) în
concordanţă cu dezideratele unei dezvoltări durabile (economică şi de mediu).
Diminuarea poluării atmosferice cauzată de gazele de eşapament se
poate realiza printr-o purificare catalitică, cu ajutorul unui dispozitiv/convertor
catalitic antipoluant montat în sistemul de evacuare a gazelor. Dispozitivul are o
structură materială de tip ceramic acoperită cu un catalizator metalic, din platină,
rodiu şi/sau paladiu, care prezintă stabilitate mecanică la şocuri şi stabilitate termică
la variaţii de temperatură (între 20-1.0000C), caracteristici realizate cu costuri ridicate.
Utilizarea acestui dispozitiv conduce la scăderea cu circa 90% a concentraţiei
de monoxid de carbon şi de hidrocarburi şi cu 50% a concentraţiei de oxizi de azot
din gazele de eşapament.
Echiparea autovehiculelor cu convertoare antipoluante a devenit obligatorie în

Europa. Începând cu anul 1998 a devenit obligatorie fabricarea de autoturisme
echipate cu convertoare catalitice şi în România.
Utilizarea combustibililor alternativi
Producătorii de autovehicule şi-au orientat atenţia spre reducerea consumului de
carburanţi, îmbunătăţirea calităţii acestora şi implicit spre dezvoltarea de motoare cu
performanţe înalte, atât în ceea ce priveşte micşorarea consumului, cât şi respectul faţă
de mediu.
Dintre aceşti compuşi, mai importanţi sunt:
Ð Metanolul poate reduce dependenţa unei ţări faţă de resursele petroliere, dar
are totuşi o utilizare limitată comparativ cu benzina, dat fiind că nu rezolvă
satisfăcător problema poluării. Scade concentraţia de oxizi de azot din atmosferă, dar
creşte concentraţia de aldehide şi dioxid de carbon. În plus, este toxic şi foarte solubil
în apă, putând contamina cu uşurinţă apele de suprafaţă şi pânza freatică. În schimb,
poate fi utilizat ca sursă de obţinere a hidrogenului, care în scurt timp va deveni
alternativa viabilă la actuala criză petrolieră.
Ð Etanolul, folosit în mod frecvent pentru mărirea cifrei octanice a benzinei şi
pentru îmbunătăţirea emisiilor poluante. Numărul de vehicule care folosesc etanolul
creşte şi dat fiind că acesta poate fi sintetizat din porumb, grâu, paie de orice fel, lemn,
iarbă, chiar şi din deşeuri urbane.
Ð Gazul propan lichefiat (GPL), disponibil în cantităţi uriaşe ca produs secundar
rezultat la prelucrarea gazului natural sau a petrolului, este cel mai frecvent combustibil
alternativ utilizat la momentul actual. Poate fi obţinut şi din resurse regenerabile,
respectiv biomasă, reducând în totalitate dependenţa faţă de petrol. Autovehiculele pe
bază de GPL produc mai puţine noxe decât cele pe benzină sau motorină;
Ð Biocarburanţii fac parte din categoria combustibililor „curaţi”.
Biodiesel este un combustibil alternativ – nepetrolier, care poate fi utilizat simplu
sau în amestec cu motorina (în orice proporţie).
Se obţine din resurse regenerabile: orice tip de vegetaţie oleaginoasă, sau
seminţe de rapiţă, floarea soarelui, muştar, soia, alun, bumbac, ricin, palmier etc.
Aceeaşi calitate de biodiesel se obţine şi dacă se folosesc amestecuri de uleiuri
vegetale şi grăsimi animale recuperate din industria alimentară. Biocarburanţii produc
mai puţine emisii poluante în timpul obţinerii şi utilizării lor decât combustibilii
clasici. Utilizarea biodieselului într-un motor convenţional duce la o reducere
substanţială a hidrocarburilor nearse, a microparticulelor şi oxizilor de carbon şi de
sulf, comparativ cu utilizarea motorinei.
În România, biodieselul constituie un element de noutate (o invenţie a InterAgro în
colaborare cu ICECHIM Bucureşti), care se va realiza pentru început în cadrul unui ciclu
de producţie integrat la Combinatul „Viromet” SA din oraşul Victoria.
Ð Seriile P, incluse pe lista combustibililor alternativi (create de Stephen Paul
de la Universitatea Princeton, SUA), reprezintă o nouă familie de combustibili lichizi,
obţinuţi dintr-un amestec de gaze naturale lichefiate, etanol şi un cosolvent derivat din
biomasă. Pot fi utilizate singure sau în amestec cu benzină, în orice proporţie.
Fabricate în proporţie de 96% din deşeuri menajere, prezintă importante

avantaje faţă de benzină: reduc cu 50% utilizarea energiei neregenerabile, respectiv a
petrolului cu 80% şi ce e mai important, reduc emisiile de gaze cu efect de seră în
proporţie de 45-50%.
Soluţii ecologice constructive pentru motoarele de autovehicule
1 Utilizarea celulei electrice cu hidrogen (fuel cell)
Celula electrică cu hidrogen funcţionează ca o baterie/un acumulator, dar spre
deosebire de acumulatorii clasici, nu se descarcă atât timp cât este alimentată cu hidrogen.
Utilizează hidrogenul descompus anodic, ca generator de câmp electric, iar produsul
secundar care se formează la catod este apa.
Acest dispozitiv produce energie pe bază electrolitică şi nu a unui proces de
ardere. Elimină apă, un reziduu netoxic şi nepoluant. Prezintă posibilităţi nelimitate
de utilizare în spitale, grădiniţe, şcoli, clădiri de birouri etc., ca energie primară sau
rezervă de energie. Se utilizează pe scară largă în echiparea de autobuze, automobile,
bărci cu motor, scutere, biciclete, minisubmarine etc.
1 Motoarele cu ardere internă care consumă hidrogen lichid reprezintă o
preocupare tot mai mare a marilor producători de automobile, ca Ford, Honda,
Mazda, Nissan, Peugeot, BMW sau Opel care au lansat pe piaţă serii limitate şi
prototipuri ultraperformante.
1 Motoarele electrice, sunt încă în vogă. Firmele constructoare se întrec în a
scoate pe piaţă modele noi (maşina de oraş), ecologice.
1 Motoarele hibride par să cucerească mai repede piaţa de automobile.
2.2. Poluarea hidrosferei
Printre factorii de mediu, un loc important este ocupat de hidrosferă14, atât datorită
caracterului său de element vital al existenţei omului, cât şi datorită nenumăratelor
utilizări în activităţile umane.
Componenta esenţială a biosferei, apa este cea mai răspândită materie de pe
glob, 70,8% din suprafaţa Pământului fiind acoperită de apă. Apa ocupă circa 1,41
miliarde km3, din care 97% se regăsesc în mări şi oceane. În realitate, resursele de apă
utilizabile sunt limitate la 30.000 km3, ceea ce reprezintă doar 1% din volumul de apă
dulce existent în fluvii, râuri, lacuri şi în pânza freatică.
În prezent, din cauza amplificării fenomenului de poluare, procurarea apei devine
şi mai complicată. Sunt situaţii în care apa este adusă de la distanţe mai mari de 100 km,
sau este pompată de la adâncimi mai mari de 300 m. Pe de altă parte, procedee de tratare a
apei (cum ar fi osmoza, îndepărtarea sărurilor cu ajutorul unor schimbători de ioni,
ozonizarea, adsorbţia pe cărbune activ etc.) presupun consumuri energetice foarte mari şi
investiţii costisitoare, care cresc foarte mult costul apei, aceasta putând ajunge, în unele
cazuri, la nivelul costurilor materiilor prime de bază.
14
hidrosferă – învelişul de apă al Pământului, aflat între atmosferă şi litosferă, care cuprinde Oceanul
Planetar, (care ocupă 70,8% din suprafaţa Pământului), apele continentale (inclusiv apele subterane),
zăpezile şi gheţurile.
2.2.1. Principalele surse de poluare a apelor
Poluarea apei reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice şi biologice ale

acesteia, produsă direct sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apa devine
improprie pentru o folosire normală, în scopul în care această utilizare era posibilă înainte
de a interveni alterarea.
Â Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă
@ surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate
industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă, şi care au un anumit grad de epurare,
precum şi de apele uzate orăşeneşti ce sunt deversate continuu după o prealabilă epurare;
@ surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al
cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii sau şiroaiele care spală suprafeţele
localităţilor sau drumurilor, depozite de reziduuri, terenuri agricole pe care s-au aplicat
îngrăşăminte etc.
@ surse de poluare accidentală, apărute ca urmare a unor avarii.
Poluarea unui receptor se face în funcţie de direcţia de deplasare a efluentului faţă
de sursa poluantă. Gradul de poluare depinde de viteza de deplasare a efluentului şi a
mediului receptor, fiind posibile următoarele situaţii:
a) deplasarea efluentului face în aceeaşi direcţie (în echicurent), cu receptorul:
- viteza receptorului mai mare decât viteza efluentului, posibilă în cazul apelor
curgătoare, situaţie în care poluanţii se depun şi apa râului respectiv devine
curată;
- viteza efluentului mai mare decât viteza receptorului, situaţie întâlnită în cazul
lacurilor şi mărilor închise, când efluentul dispersează în tot bazinul respectiv;
- atunci când apa curgătoare, ce poartă impurităţi solide, întâlneşte în cale un
obstacol apare fenomenul de siaj, situaţie în care creşte concentraţia impurifi-
catorilor în aval de obstacol;
b) deplasarea efluentului şi receptorului se face în contracurent şi viteza
receptorului este mai mare decât viteza efluentului, situaţie în care se poate produce
fenomenul de „întoarcere” a efluentului, cu creşterea gradului de poluare în punctul de
evacuare.
Evacuarea apelor uzate într-un receptor se face prin canale de suprafaţă, deschise
sau prin canale subterane, de submersie.
Dispersia poluanţilor se realizează conform legilor de difuzie, care acţionează şi în
cazul poluării atmosferice, cu formă de tip egretă. Concentraţia maximă a poluării se
produce pe axa direcţiei de deplasare a efluentului, urmată de tendinţa de depunere şi de
împingere a impurităţilor solide spre marginile receptorului/albiei de râu. Agenţii poluanţi
dizolvaţi în apă, în funcţie de starea de agregare sau granulaţie (în cazul poluanţilor
solizi), apar sub formă de dispersii de substanţe solide sau suspensii grosiere/coloidale.
Â Sursele de poluare a apelor subterane
- impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor
lucrări miniere;
- impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor

de ape uzate;
- impurificări produse în secţiunea de captare a apelor.
Întrucât domeniile de folosire a apei sunt multiple (apă potabilă, apă utilizată în
industrie, agricultură, piscicultură sau în scopuri urbanistice şi de agrement),
posibilităţile de poluare a acesteia sunt foarte mari, numai industria producând poluarea
mediului acvatic în proporţie de 38%.
Â Principalii efluenţii poluanţi deversaţi în mediile acvatice
→ scurgeri accidentale de reziduuri de la diverse activităţi industriale, dar şi
deversări deliberate ale unor poluanţi. Astfel, spre exemplu, din procesul de
fabricare a detergenţilor cu fosfaţi, rezultă ca deşeu cadmiul, care, chiar şi în
concentraţii reduse, atacă orice formă de viaţă cu care vine în contact;
→ scurgeri de la rezervoarele de depozitare şi de la conductele subterane de
transport, mai ales în cazul produselor petroliere;
→ utilizarea antidăunătorilor (pesticide, erbicide, fungicide) în lucrările agricole,
de unde o mare parte dintre aceste substanţe ajung în râuri sau în pânza freatică,
prin intermediul mişcărilor eoliene şi a precipitaţiilor;
→ folosirea îngrăşămintelor chimice anorganice, pe bază de azot, fosfor, potasiu,
utilizate în mod curent pentru creşterea productivităţii culturilor agricole, dar
care prin intermediul ploilor ajung în râuri sau lacuri unde provoacă fenomenul
de eutrofizare sau pot ajunge, prin infiltraţie, în pânza freatică;
→ dejecţii animaliere din activitatea fermelor şi combinatelor zootehnice care
afectează rapid flora şi fauna acvatică prin fenomenul de eutrofizare a apelor de
suprafaţă;
→ deversarea apelor menajere uzate din sistemul de canalizare în râuri şi mări;
→ utilizarea sării, ca antiderapant în timpul iernii prin intermediul precipitaţiilor
ajunge, de cele mai multe ori, în pânza freatică;
→ depunerile de poluanţi din atmosferă, prin intermediul ploilor acide etc.
Â Sursele de poluare a apelor în funcţie de specificul topografic
Sursele de poluare sunt comune sau diferite conform specificului topografic al
apelor – de suprafaţă, subterane, maritime, oceanice sau meteorice.
9 În cazul râurilor poluarea cauzată de companiile industriale limitrofe are
caracter cumulativ, în funcţie de numărul surselor de poluare. Cantităţile cele
mai mari de ape uzate provin din activităţi industriale. Astfel, pentru obţinerea
unei tone de hârtie rezultă circa 100-200 m3 ape uzate; pentru o tonă de cauciuc
circa 150 m3; etc.
9 În apa mărilor şi oceanelor se ajunge la o dispersie avansată a efluentului, cu
diluarea concentraţiei pe măsură ce emisia poluantă se îndepărtează de sursă (şi
de locul de deversare).
9 Apele meteorice, în cursul şiroirii pe suprafaţa solului sau a versanţilor, dizolvă
diverse gaze poluante existente în aer (oxizi de sulf/azot, amoniac etc.) sau se
încarcă cu pulberi ce conţin oxizi metalici, particule radioactive, gudroane sau

alte materiale antrenate (argilă, materiale vegetale, frunze, ierburi şi părţi
arboricole, aflate în toate fazele de biodegradare).
9 În apele subterane poluanţii ajung prin infiltraţie. Pânza freatică localizată
de regulă pe straturi impermeabile, fără posibilitatea de a migra, se
concentrează în poluanţi, iar gradul de poluare depinde de o serie de factori
hidrodinamici, precum şi de structura geologică a straturilor străbătute de
poluanţi.
2.2.2. Stabilirea gradului de poluare a apelor
Calitatea apelor de suprafaţă nu rămâne constantă, variază în spaţiu, cu diferenţe

semnificative în cazul râurilor cu bazin mic, şi de asemenea în timp, sub influenţa unor
factori naturali sau antropici.
¾ Dintre factorii naturali care determină variaţia calităţii apelor amintim:
factorii climatici, ce determină apariţia de ape moi cu un conţinut bacterian
ridicat, din topirea zăpezilor; ape dure cu un conţinut mineral ridicat, în
perioadele de secetă; ape noroioase cu un conţinut bogat şi divers, în timpul
inundaţiilor; radiaţiile solare, vânturile, ciclurile îngheţ-dezgheţ atacă şi sfărâmă
rocile şi ridică conţinutul poluant al apelor cu suspensii;
condiţiile geografice, ce fac ca apele de munte să difere de cele de şes prin
viteză de transport, gradient termic, acoperirea albiei sau determină creşterea
salinităţii în apropierea mărilor;
condiţiile geologice ce fac ca, în trecerea lor, apele să întâlnească ca suport
soluri de compoziţii diferite, argiloase, granitice etc., ce le influenţează
calitatea fizică, chimică etc.;
vegetaţia, acţionând prin procese mecanice sau biochimice;
anotimpurile, ce au o intervenţie sezonieră, concretizată prin dezvoltarea orga-
nismelor acvatice, inundaţii, secete, antrenare de frunziş sau resturi vegetale etc.;
ciclurile diurne, care determină o variaţie a concentraţiei de oxigen (algele ziua
produc şi noaptea consumă oxigen).
¾ În ceea ce priveşte activitatea antropică, omul este principalul factor care
depreciază semnificativ calitatea apelor terestre.
Estimarea efectului poluării se poate realiza pe baza modificărilor ce apar în fauna
şi flora acvatică. Ca regulă generală, se aplică criteriul faunei piscicole, conform căruia o
apă este nepoluată dacă tot ecosistemul poate funcţiona nealterat. În special, peştii sunt cei
mai sensibili la poluare. Pentru a permite o dezvoltare normală a lor, apa de suprafaţă
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate.
Efectul nociv (gradul de poluare) al apelor uzate asupra vieţuitoarelor acvatice,
inclusiv a peştilor, a fost apreciat prin două limite de concentraţie:
- doza limită – concentraţia unui poluant care timp de o oră nu afectează viaţa
peştilor;
- doza minimă letală – concentraţia unui poluant care după o oră produce
moartea peştilor.
Gradul de poluare a apelor este stabilit cu ajutorul indicatorilor specifici pentru

amoniu, azotaţi, azotiţi, substanţe organice, germeni patogeni, etc.
Evoluţia dinamicii gradului de poluare se determină utilizând:
- metode de analiză fizico-chimică care stabilesc calitatea şi cantitatea poluanţilor;
- metode de analiză biologică, pentru compararea dezvoltării formelor de viaţă în
absenţa/prezenţa poluanţilor;
- metode bacteriologice, pentru identificarea germenilor patogeni, responsabili de
îmbolnăviri epidemice, precum poliomielită, hepatită A, febră tifoidă,
dizenterie, etc.;
- metode toxicologice, pentru stabilirea nocivităţii poluanţilor şi determinarea
dozelor, limită şi letală, de existenţă a vieţii acvatice.
Pe baza acestor metode, s-au stabilit valorile maxim admise pentru diferiţi
impurificatori ai resurselor de apă. Pentru ţara noastră aceste valori sunt incluse în STAS
4706-88.
2.2.3. Clasificarea poluanţilor hidrosferei
Pentru a putea aprecia corect efectele diferiţilor poluanţi, se iau în considerare două
criterii de clasificare – natura şi persistenţa lor în mediile acvatice.
Clasificarea poluanţilor după natura lor şi tipul de poluare determinat
Poluanţi de natură fizică
Principalii impurificatori fizici ai mediilor acvatice sunt substanţele
radioactive şi apele rezultate din procesele de răcire a diverselor agregate
industriale, ce determină tipuri specifice de poluare:
Ð Poluarea radioactivă
Una din consecinţele nedorite ale extinderii folosirii energiei nucleare este poluarea
radioactivă a apei. Deşeurile radioactive rezultate, în principal, din energetica nucleară
(tratate-sigilate încapsulate) se depun în abisurile acvatice. Radiaţiile penetrante pe care
aceste substanţe le emit provoacă radioliza apei, care devine astfel purtătoare de oxigen şi
hidrogen atomic, elemente chimice deosebit de reactive şi nocive pentru organismele vii.
Ð Poluarea termică apare în urma deversării apelor de răcire din centralele
termoelectrice şi nuclearoelectrice, energetica industrială fiind, în general, puternic
hidrofagă. În prezent, la nivel mondial, se apreciază că peste 20% din debitul apelor
curgătoare este afectat de poluarea termică. Producerea unui kWh de energie electrică
într-o centrală nuclearoelectrică are loc cu degajarea de energie calorică, 1.600 kJ în aer şi
5.300 kJ în apă.
În condiţii normale, capacitatea de răcire naturală a apei este de circa 3300
MJ/oră, ceea ce înseamnă că pentru o termocentrală de 2.000 MW (cum sunt
termocentrale din Oltenia) sunt necesare circa 1.200 hectare luciu de apă. Dacă nu
dispunem de o asemenea suprafaţă (şi nu dispunem!), se instalează poluarea termică.
Efectele ecologice se manifestă prin modificarea unor factori abiotici care afectează
toate nivelele trofice15. Încălzirea apelor conduce la scăderea gradului lor de oxigenare,
cu accelerarea fenomenului de degradare a substanţelor organice şi proliferarea
microorganismelor aerobe.
Poluanţi de natură chimică
Poluanţii de natură chimică sunt substanţe chimice diverse, de la cele organice
degradabile, până la cele toxice cu remanenţă îndelungată. Aceşti impurificatori au
cea mai mare arie de răspândire atât prin tipurile şi numărul de substanţe poluante, cât
şi prin efectele nocive pe care le produc.
Acest tip de poluare are la bază o gamă foarte mare de poluanţi:
Ð Poluarea cu plumb (Pb) apare din traficul rutier şi din procesele tehnologice de
obţinere şi utilizare a lui în diverse procese industriale, cum ar fi, spre exemplu, obţinerea
de aditivi.
Ð Poluarea cu mercur (Hg) provine din procesul de obţinere a mercurului sau
utilizarea lui în diverse procese industriale de obţinere a clorosodicelor, fungicidelor,
amalgamurilor dentare etc.). Concentraţia mercurului în ape fiind de circa 30 mg/l, la
suprafaţă, cu tendinţa de creştere spre adâncuri. La nivelul algelor se poate acumula de
peste 100 de ori mai mult mercur decât există în mediul acvatic, iar peştii (de exemplu
tonul), pescuiţi la mare distanţă de sursele de poluare, pot acumula până la 120 ppb16.
Ð Poluarea cu azotaţi are un nivel variabil, de la valori mici sau puţin peste
limita admisă, de 45 mg/l, până la sute de mg/l. Aportul cel mai mare îl are fabricarea
şi utilizarea îngrăşămintelor chimice cu azot, spălarea terenurilor agricole fertilizate
de precipitaţii, urmate îndeaproape de traficul auto.
Ð Poluarea cu fosfaţi provine îndeosebi de la fabricarea îngrăşămintelor şi
detergenţilor.
Ð Poluarea cu hidrocarburi ce ajung în hidrosferă prin intermediul scurgerilor de
petrol de la transporturile fluviale, maritime sau transoceanice, din accidentele unor
petroliere sau din apele tehnologice de la uzinele petrochimice limitrofe râurilor, lacurilor
sau zonelor de coastă-litoral (inclusiv sondele terestre şi maritime de extracţie etc.).
Poluanţi de natură biologică
Diverşii agenţi biologici care determină o poluare specifică sunt diferitele tipuri de
microorganisme şi substanţe organice fermentabile, care ajung în resursele acvatice prin
deversările de ape menajere uzate, care conţin detritus organic (material mărunţit),
detergenţi, sau reziduuri din industria alimentară, dejecţii de la fermele de creştere a
animalelor, ape publice uzate etc.
În funcţie de gradul de poluare biologică, există trei categorii de ape:
polisaprobe – foarte puternic poluate, mezosaprobe – impurificate de la moderat până
la puternic şi oligosaprobe – considerate practic curate.
15
nivel trofic – totalitatea organismelor vii, care populează un anumit mediu, formând cu el un tot
unitar.
16
ppb (părţi pe miliard) – mod de exprimare a concentraţiei unor poluanţi din aer, apă, sol; 1 ppb
reprezintă o parte la un miliard părţi (egală cu 10-9).
Ð Eutrofizarea17 reprezintă efectul unei poluări organice a apelor continentale,

cauzată de deversarea antropică a unor cantităţi excesive de nutrienţi. În mod natural
procesul de îmbogăţire a apelor cu substanţe organice se face foarte lent şi corespunde
unei evoluţii normale a ecosistemelor acvatice, într-o anumită succesiune ecologică, cu
trecerea de la tipul oligotrof18 la cel eutrof19. Omul însă, accelerează acest proces, prin
evacuarea în apă a unor mari cantităţi de substanţe organice putrescibile, bogate mai ales
în azot şi fosfor.
Ð Poluarea menajeră depinde de numărul de locuitori dintr-o aşezare umană.
Apele menajere20 uzate au o încărcătură foarte mare în poluanţi organici şi minerali,
atingând 10 litri nămol pe locuitor şi zi sau 50 kg material solid uscat per locuitor şi an
(conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii). Ele conţin materii organice
putrescibile compuse din glucide, proteine şi diverse lipide.
Ð Poluarea agro-zootehnică, provocată de reziduurile animaliere, produşi de
erodare a solului, îngrăşăminte naturale sau sintetice, săruri anorganice, substanţe
minerale rezultate din irigări, tratare cu ierbicide şi pesticide, biostimulatori etc.
Clasificarea poluanţilor după persistenţă

Din punct de vedere al persistenţei în apă, poluanţii pot fi clasificaţi în următoarele
categorii:
- poluanţii biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi
flora acvatică;
- poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape, acumulându-se în
timp.
Poluanţi biodegradabili tipici sunt cei biologici, dejecţiile animalelor de la
crescătorii, sau poluanţii din apele menajere uzate ale marilor oraşe.
Caracterul biodegradabil nu înseamnă, însă, că aceştia pot fi deversaţi oricând şi în
orice cantitate în sursele naturale de apă. Degradarea lor se face prin intermediul unor
procese de oxidare, care implică consum de oxigen din apă.
Atât timp cât concentraţia impurificatorilor biodegradabili este sub un anumit
prag, ei sunt oxidaţi fără probleme şi cursurile de apă se autoepurează. Dincolo de un
anumit prag, consumul depăşeşte disponibilul de oxigen existent în apă, ceea ce duce
la „sufocarea” acesteia. Lipsa de oxigen înseamnă în final dispariţia florei şi faunei
acvatice cu deteriorarea ireversibilă a echilibrului ecologic.
17
eutrofizare – fenomen caracteristic lacurilor sau altor ecosisteme acvatice continentale, care constă în
dezvoltarea excesivă a unor specii fitoplanctonice, datorită prezenţei în cantităţi ridicate a unor
fertilizanţi (îngrăşăminte chimice cu fosfor, detergenţi cu fosfaţi etc.).
18
mediul oligotrof – un mediu acvatic sărac în elemente nutritive, organice sau minerale, cu influenţă
negativă asupra activităţii organismelor.
19
mediul eutrof – mediu acvatic cu o compoziţie care determină fenomene de eutrofizare.
20
ape menajere uzate – pe lângă poluanţii biologici mai conţin, în cantitate apreciabilă, constituenţi
anorganici, săruri dizolvate sub formă de ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu, cloruri,
nitraţi, bicarbonaţi, sulfaţi şi fosfaţi.
Cantitatea de impurificatori biodegradabili se măsoară prin intermediul

indicatorului CBO 5, care reprezintă consumul biologic de oxigen în 5 zile – timpul
necesar degradării impurificatorilor. Cu cât CBO 5 este mai redus, cu atât apa este
mai curată. Creşterea indicatorului CBO 5 ilustrează atingerea pragului de sufocare a
vegetaţiei şi faunei acvatice, concomitent cu o dezvoltare anormală a algelor
monocelulare prin procesul de eutrofizare. Menţinerea capacităţii de autoepurare, deci
a unui CBO 5 cât mai redus, se poate face prin mărirea gradului de diluţie a apelor
uzate, diluţie realizată printr-un aport suplimentar de apă, operaţie prohibitivă, din
cauza cheltuielilor necesitate de captare, transport etc., necesare surplusului de apă.
Poluanţii nebiodegradabili sunt formaţi din substanţele anorganice (săruri de
metale grele), organice (insecticide, detergenţi, coloranţi), petroliere şi radioactive. În
cazul unor substanţe toxice, cu ioni de mercur, sau ioni radioactivi de fosfor, diluţia nu
mai reprezintă o soluţie eficientă. Există riscul de a regăsi aceste substanţe concentrate în
alimente, prin intermediul lanţurilor trofice.
2.2.4. Particularităţi de poluare a mărilor şi oceanelor
Poluarea mărilor şi oceanelor este prezentă mai ales în estuare, la gurile de vărsare a
marilor fluvii, sau zonele costiere şi de litoral cu activitate industrială, turistică şi de
transport intensă.
În legătură cu acest tip de poluare apar o serie de probleme particulare legate, în
primul rând, de poluarea apelor de coastă şi a mărilor închise. Această poluare poate avea
două cauze principale:
- poluarea cu rezidii industriale;
- poluarea cu petrol.
Poluarea cu rezidii industriale
Acest tip de poluare poate fi:
- directă, prin deversarea în mare a apelor reziduale de la industriile situate pe
litoral, care devin periculoase mai ales prin conţinutul divers de poluanţi
cum ar fi detergenţi, pesticide, unele metale grele şi alţi compuşi chimici;
- indirectă, prin intermediul marilor fluvii ce se varsă în mări sau oceane.
Poluarea cu produse petroliere
Petrolul reprezintă unul din cei mai periculoşi poluanţi ai mediului marin şi
oceanic, întinzându-se la suprafaţa apei, sub forma unor pelicule negre, plutitoare,
care împiedică oxigenarea şi pătrunderea lumina în apă, făcând dificilă respiraţia
organismelor si asimilaţia clorofiliană. Efectul major constă în perturbarea şi
reducerea fotosintezei fitoplanctonului, responsabil în cea mai mare parte cu
producerea de oxigen atmosferic.
Suprafaţa de apă marină afectată este foarte mare, dată fiind puterea de dispersie
peliculogenă a petrolului. Aşa de exemplu, o tonă de petrol brut poate acoperi, cu o
peliculă aproape moleculară, o suprafaţa de apă de circa 12 km2.
Poluarea petrolieră poate proveni din mai multe surse:

a) Extracţia petrolului: sondele de forare, prin intermediul platformelor marine,
provoacă poluare, în special din cauza unor accidente, neetanşeităţi sau erupţii necontrolate.
b) Transportul petrolului: circa 1% din petrolul transportat de navele petroliere
rămâne în tancuri/cisterne. În principiu, după descărcare, navele ar trebui să folosească
instalaţiile de spălare portuare. În practică însă nu o fac, întrucât această activitate implică
costuri atât pentru operaţia de spălare cât pentru staţionarea navelor, iar timpul petrecut
„cu spălatul” înseamnă mai puţină eficienţă economică anuală a transportatorilor. De
aceea, se preferă plecarea imediată din port, spălarea tancurilor cu mijloace proprii de
bord, şi deversarea apei de spălare în mare.
Transportul maritim este, de asemenea, vinovat de poluarea în cazul eşuării
unor petroliere. Dăm în acest sens două exemple edificatoare prin gravitatea lor:
eşuarea în 1967 a petrolierului „Torray Canion” în Canalul Mânecii care a provocat
pagube materiale estimate la circa 14 milioane de dolari, din care mai mult de
jumătate a suportat statul francez, spre ale cărui ţărmuri s-a îndreptat „mareea
neagră”.
În martie 1989 a eşuat în Golful Prinţul William din Alaska petrolierul „Exxon
Valdez” cu 41.000 tone petrol la bord care a provocat un dezastru ecologic grav prin
afectarea ecosistemelor marine pe o suprafaţă de circa 1.500 km2, iar cheltuielile
suportate de compania Exxon au atins cifra de 2,5 miliarde de dolari.
c) Rafinarea petrolului: rafinarea petrolului este o sursă importantă de poluare
marină, dat fiind că cele mai mari rafinării sunt situate pe ţărm şi de la ele “scapă” petrol
spre mare, prin neetanşeităţi ale rezervoarelor, prin evacuarea apelor reziduale neepurate etc.
d) Transportul naval în general poluează cu uleiuri folosite la ungerea motoarelor
diesel utilizate pe motonave (de agrement!), uleiuri care conţin benzopiren, substanţă
puternic cancerigenă care ajunge în mare odată cu apa de răcire a motoarelor,
concentrându-se apoi în grăsimea peştilor, care prin intermediul lanţului trofic afectează
flora şi fauna acvatică de unde ajunge la om.
2.2.5. Efecte ale poluării apelor
Receptorii folosiţi în mod obişnuit pentru evacuarea apelor uzate colectate prin
reţele de canalizare sunt cursurile de apă de suprafaţă, lacurile sau mările (pentru
activităţile de pe litoral) şi, mai rar, straturile permeabile subterane adânci şi solul.
Impactul poluanţilor asupra resurselor de apă de suprafaţă
Efectele poluării cu ape uzate constau în modificarea calităţilor organoleptice
(gustul şi mirosul), fizice (culoare, radioactivitate, temperatură, conductibilitate, cu
formarea de spume sau pelicule plutitoare, depuneri pe fundul apelor), chimice (pH,
conţinut de substanţe toxice, duritate, cantitate de oxigen); distrugerea florei şi faunei
specifice cu favorizarea dezvoltării unor microorganisme, înmulţirea numărului de
viruşi şi de bacterii, printre care se pot găsi şi germeni patogeni.
Efectele poluării termice. Creşterea temperaturii apei, cu câteva grade, într-un

bazin hidrografic, influenţează negativ evoluţia sistemului ecologic, prin: creşterea
sensibilităţii organismelor acvatice (pentru reproducere peştii au nevoie de cel puţin 5 mg
O2/l apă, iar pentru a trăi au nevoie de cel puţin 3 mg O2/l apă); afectarea fitoplanctonului;
înlocuirea algelor verzi cu alge monocelulare albastre; distrugerea populaţiei de peşti prin
distrugerea mecanică a icrelor şi larvelor la pomparea apei spre şi dinspre turnurile de
răcire de la centralele electrice (hidro- şi nuclearoelectrice).
Refacerea şi normalizarea florei şi faunei în apele curgătoare se face printr-o
succesiune de procese, care necesită prezenţa unor cantităţi din ce în ce mai mari de
oxigen şi uneori timp îndelungat. Astfel, decontaminarea unui bazin hidrografic,
contaminat cu azotaţi, durează circa 100 de ani.
Efectele poluării apelor maritime sub acţiunea deversărilor poluante se produce,
în mare măsură, în mod asemănător apelor de suprafaţă, cu deosebirea că trebuie luate în
considerare nu numai modificarea calităţii apelor respective, cu afectarea florei şi faunei
specifice, cât şi efectele pe care le produc asupra plajelor şi zonelor de coastă.
Efectele poluării cu rezidii industriale se remarcă prin: scăderea producţiei de
peşti; contaminarea unor specii, cu ioni foarte toxici; proliferarea algelor microscopice
otrăvitoare; perturbarea posibilităţii de comunicare a vieţuitoarelor marine are urmări
incalculabile în planul supravieţuirii speciilor.
Efectele poluării petroliere se produc cu rupturi grave de echilibru ecologic, din
cauza „mareei negre”, care nu permit oxigenarea apelor, fie că vorbim de mări închise,
golfuri maritime sau de zone costiere, poluarea afectând, deopotrivă, flora şi fauna
acvatică, dar şi păsările ihtiofage. Astfel unele specii dispar, iar altele, mai rezistente,
proliferează.
Păsările de mare sunt cele care suferă cel mai mult. Pe de o parte petrolul dizolvă
stratul protector al penajului, iar pasările expuse frigului mor. Pe de altă parte, mâncând
peşti, păsările ingerează şi petrol.
Un alt efect, mai puţin studiat până în prezent, îl reprezintă reducerea
consumului de bioxid de carbon şi implicit a degajării de oxigen de către
fitoplanctonul marin distrus de peliculele de ulei (utilizat pentru întreţinere
agregatelor navale în stare de funcţionare), efect care poate avea urmări însemnate,
dacă ţinem sama de faptul că fitoplanctonul marin realizează peste 70% din totalul
proceselor de fotosinteză de pe Terra.
Poluarea petrolieră a coastelor are şi efecte economice directe, prin scoaterea din
funcţie a unor crescătorii de stridii, dar, mai ales, prin pagubele pe care le provoacă
turismului specific.
Efectele poluării asupra apelor subterane
Poluarea apelor subterane se semnalează în dreptul conductelor sparte, a
depozitelor de reziduuri, apare de la irigaţii sau prin intermediul puţurilor şi a injectării de
soluţii în sol.
Ajungând la pânza freatică, poluanţii declanşează o serie de fenomene fizice (de

absorbţie/desorbţie/retenţie capilară, schimburi ionice), chimice (de hidroliză cu formare
de geluri şi precipitate) şi biologice (de biodegradabilitate).
Datorită vitezei reduse de deplasare a poluanţilor prin straturile de infiltrare,
poluarea pânzei freatice este mai lentă, de ordinul a câţiva metri pe an. În apă apar şi ioni
de clor, sulfat, şi azotat din straturile străbătute, care pot dizolva şi stratul-suport acvifer,
mărindu-i conţinutul în ioni de calciu, magneziu, fier, mangan, plus argilă.
Deoarece aceste ape sunt de multe ori surse de apă potabilă, s-au instituit pentru ele
zone sanitare de protecţie. Conform regimului de protecţie aplicat, acestea sunt:
- zone de protecţie în regim sever, în care nu este permis accesul persoanelor şi
animalelor, nu se fac irigaţii, excavaţii, extracţii de roci, nu se depozitează
materiale, fertilizanţi etc. Terenul este împrejmuit şi protejat împotriva
inundaţiilor;
- zone de restricţie, formate din teritoriul marcat care înconjoară prima zonă
pentru a se evita contaminarea şi impurificarea de orice natură a acesteia.
Influenţa poluării asupra sănătăţii umane
Apele uzate care conţin poluanţi organici uşor fermentabili favorizează dezvoltarea
coloniilor de bacterii, cum sunt Sferolitus şi Leptomitos, formând coji sub formă de „blană
de oaie”, care dau un aspect inestetic şi dezagreabil lacurilor.
De asemenea, există riscul apariţiei unor îmbolnăviri mai extinse, de tip:
epidemii hidrice, care pot fi alimentare sau de contact, ce apar în mod brusc în
special în jurul unei surse de apă, însumând un număr mare de cazuri, indiferent de vârstă,
sex, profesie şi care încetează tot atât de repede pe cât au început, în urma măsurilor de
combatere.
boli infecţioase digestive hidrice, care implică un număr mic de persoane, în
condiţiile unor defecţiuni în alimentarea populaţiei cu apă captată din râuri care prezintă
poluare.
epidemii sporadice, în care nu se poate stabili o relaţie clară, de tip cauză-efect.
Apar atunci când sunt deficienţe în alimentarea cu apă, iar apa este frecvent poluată;
boli netransmisibile, considerate astăzi ca fiind determinate sau favorizate
de compoziţia chimică a apei, citând în acest sens: guşa endemică, caria dentară şi
fluoroza endemică, afecţiunile cardiovasculare, intoxicaţiile cu plumb, intoxicaţiile cu
cadmiu, crom, arseniu, cianuri etc.
De asemenea, extinderea poluării microbiologice a apelor continentale şi litorale a
determinat creşterea frecvenţei unor afecţiuni grave, precum colibaciloza, hepatita virală,
holera etc.
2.2.6. Metode de combatere a poluării apelor
Natura acţionează prin procese naturale de autoapărare pentru reducerea treptată a

efectelor impurificatorilor, naturali sau artificiali, în vederea menţinerii calităţii apelor în
limitele unui echilibru natural de existenţă a ecosistemelor acvatice. Dincolo de aceste
limite intervine dereglarea acestor ecosisteme şi a echilibrului natural care le susţine.
Autoepurarea apelor
Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare, prin care
receptorii sunt readuşi la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut înainte de
primirea apelor uzate.
Procesele de autoepurare, în dinamica lor, sunt influenţate de numeroşi factori de
mediu, de natură fizică, chimică sau biologică, care pot interveni în proces simultan sau în
succesiune.
Principalii factori fizici cu rol direct sau indirect în autoepurarea apei:
Limpezirea ca parte esenţială a procesului de autoepurare se realizează prin
procesul de sedimentare a materiilor aflate în suspensie.
Procesul de sedimentare este condiţionat, la rândul său, de natura suspensiilor
şi de anumite caracteristici ale apei: viteza de curgere, densitate, vâscozitate,
temperatură, etc. Particulele grosiere se depun mai repede decât cele fine.
Lumina influenţează direct sau indirect procesele chimice şi biologice care
intervin în autoepurare. Lumina reprezintă sursa de energie pentru procesele de
fotosinteză sau fotochimice, determinând mişcări pe verticală ale unor
organisme acvatice, iar lumina cu lungime de undă mică (razele ultraviolete)
este agent bactericid.
Temperatura influenţează direct majoritatea proceselor fizice, chimice şi
biologice: viteza de sedimentare, viteza unor reacţii chimice şi intensitatea
proceselor metabolice ale organismelor acvatice. De asemenea, temperatura
influenţează regimul oxigenului din apă, intensitatea proceselor de
descompunere bacteriană, gradul de toxicitate a unor substanţe etc.
Mişcarea apei influenţează procesul de amestecare a apelor uzate cu cel al
receptorului, viteza de aerare, viteza de sedimentare a suspensiilor etc. şi are
un rol important în popularea cu organisme vii a bazinelor acvatice. La râuri,
viteza de curgere a apei şi natura rocilor determină morfologia albiei care
influenţează biocenoza acvatică.
Factorii chimici joacă un rol foarte important în procesul de autoepurare a

apelor, contribuind direct şi indirect la crearea condiţiilor de viaţă ale organismelor.
Oxigenul este elementul cu cea mai mare importanţă în procesul autoepurării. De
concentraţia acestuia depinde intensitatea proceselor de descompunere biochimică a
materialelor organice, oxidarea unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a
sistemelor acvatice. Dacă factorii fizico-chimici intervin diferit în procesul de
autoepurare, rolul cel mai important revine, fără îndoială, organismelor acvatice. Între
aceste organisme, bacteriile au rolul principal în procesul de autoepurare a apelor,
restul organismelor, cu puţine excepţii, continuând transformările începute de bacterii,
eventual stimulând unele dintre ele.
Din punct de vedere al nutriţiei bacteriile sunt:
- autotrofe, utilizând drept hrană substanţe minerale. Cele care îşi procură
energia necesară din oxidarea unor substanţe minerale se numesc chemosintetice, iar
cele care folosesc lumina soarelui ca sursă de energie se numesc fotosintetice (cu
pigmenţi verzi sau purpurii, asemănători clorofilei);
- heterotrofe care folosesc materii organice ca sursă de carbon şi energie.
Aceste bacterii se împart în: saprofite, care utilizează materii organice moarte şi care
joacă rolul principal în procesul de autoepurare şi parazite, care se dezvoltă în corpul
organismelor animale şi vegetale şi care apar numai întâmplător în apele poluate.
După cum utilizează sau nu oxigenul în procesele metabolice avem:
- bacterii aerobe, care folosesc oxigen liber, molecular cu rol principal în
autoepurare;
- bacteriile anaerobe, care utilizează oxigenul din combinaţiile chimice (din
sulfaţi, azotaţi etc.);
- facultativ aerobe/anaerobe, care utilizează atât oxigenul molecular, cât şi pe
cel din combinaţii chimice.
Procesul de autoepurare presupune parcurgerea a două trepte:
Treapta anaerobă a autoepurării în care se produc următoarele transformări
principale: degradarea proteinelor, a hidraţilor de carbon şi a grăsimilor în compuşi mai
simpli, cum ar fi transformarea ureei în compuşi de amoniu, reducerea sulfaţilor la
hidrogen sulfurat sau a azotaţilor la azotiţi, amoniac, etc. Treapta aerobă a autoepurării
implică toate grupele de organisme, rolul principal revenind, şi în acest caz bacteriilor,
care produc descompunerea completă a materiei organice până la bioxid de carbon şi
apă, fără apariţia unor produşi intermediari nocivi.
Epurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care
impurităţile de natură chimică (minerală şi organică) sau bacteriologică, conţinute în apele
uzate, sunt reduse sub anumite limite, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze
receptorului. În mare măsură, procesele de epurare sunt asemănătoare cu cele care au loc
în timpul autoepurării, doar că sunt dirijate de om şi se desfăşoară cu o viteză mult mai
mare. Procedeele tehnologice de epurare a apelor uzate sunt mecanice, fizice sau
biologice, în funcţie de procesele pe care se bazează.
Ele cuprind următoarele două mari grupe de operaţii succesive:
- reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;
- prelucrarea substanţelor rezultate sub diverse forme (nămoluri, emulsii, spume
etc.) din prima operaţie.
Epurarea, ca proces tehnologic, se realizează în instalaţii speciale, denumite staţii
de epurare şi se utilizează în scopul intensificării şi favorizării proceselor care se
desfăşoară în cursul autoepurării. Proiectarea şi construirea staţiilor de epurare trebuie să
soluţioneze o serie de aspecte tehnice şi economice legate de debitul mare de ape uzate cu
un conţinut relativ scăzut de impurificatori ce necesită o purificare avansată sau diversitatea
foarte mare de impurificatori ce trebuie eliminaţi, valorile rezonabile ale investiţiei şi ale
costurilor de exploatare corelate cu asigurarea unei fiabilităţi avansate a utilajelor şi
valorificarea eficientă a produselor recuperate.
În urma aplicării diferitelor procedee de epurare din instalaţiile specifice rezultă

ca produse principale: apele epurate care sunt evacuate în receptor sau pot fi
valorificate în irigaţii sau alte folosinţe şi nămolurile care sunt îndepărtate şi
valorificate.
Epurarea biologică a apelor uzate
În prezent, se apreciază că metodele biologice de epurare reprezintă soluţia cea mai
avantajoasă, în special în cazul apelor cu conţinut ridicat de impurificatori biodegradabili.
Pentru recondiţionarea apelor uzate orăşeneşti cele mai utilizate tehnologii folosesc
procedeul de epurare biologică a cărui schemă de flux tehnologic este prezentată în
figura 2.1.
APE UZATE
omogenizare
- neutralizare
tratare preliminară - decantare, coagulare
eliminare grăsimi
aer tratare aerobă
limpezire NĂMOL ACTIV

filtrare
tratare finală tratare anaerobă
clorinare
APĂ EPURATĂ BIOGAZ NĂMOL
deversare în afluent APĂ
Fig. 2.1. Fluxul de epurare a apelor menajere
Nămolul obţinut din tratare aerobă, în proporţie de 10-30%, suportă o mineralizare

totală a hidraţilor de carbon şi a urmelor de grăsimi fiind supus unui tratament de
fermentaţie anaerobă, în scopul metabolizării proteinelor, în prezenţa unor bacterii
specializate. Din această fază rezultă şi un gaz de fermentaţie, anume biogazul care
conţine 70-75% CH4, 20-25% CO, H2, H2S şi are o putere calorifică de 5.000-6.000
Kcal/m3, care se foloseşte în scopuri energetice.
Costul unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti este destul de ridicat. O staţie
ce poate prelucra 1,5.106 m3/zi necesită o investiţie ce depăşeşte 100 milioane euro.
Ea produce, pe de altă parte, 9.000 m3 gaz combustibil/zi, cantitate care acoperă
necesarul de consum casnic pentru aproximativ 5.000 de apartamente.
Metode speciale de tratare a apelor uzate
Â Metode speciale de epurare a apelor uzate industriale
Industria restituie 70-90% din volumul de apă utilizată, sub formă de apă uzată.
Deşi există restricţii privind deversarea apelor uzate netratate în efluenţi, practic
numai 25% din apa uzată este epurată satisfăcător, 45% este epurată incomplet, iar
restul nu este epurată.
Apele uzate sunt epurate înainte de evacuare în emisar, urmărindu-se totodată
şi recuperarea produselor utile pe care le conţin.
În acest scop, pentru limitarea/combaterea poluării se utilizează metode
specifice, în funcţie de natura poluantului, care este foarte diversă şi de cele mai multe
ori foarte nocivă. Prin epurare se reduce nivelul de concentraţie al impurificatorilor
astfel încât să nu afecteze calitatea efluentului natural în care acestea sunt deversate.
Sunt prezentate în continuare câteva metode moderne de epurare a apelor
reziduale industriale:
a) Epurarea apelor reziduale din industria chimică/petrochimică
În general, în industria chimică/petrochimică se practică controlul reziduurilor
şi al apelor reziduale in-plant şi/sau end of pipe21, prin procedee care includ o serie de
operaţii specializate. Tratarea apelor reziduale presupune trei trepte cu operaţii
specifice, care pot fi sau nu etapele aceluiaşi proces tehnologic:
- tratarea primară cuprinde sedimentarea, separarea gravitaţională pentru
uleiurile nedizolvate în apele reziduale şi striparea cu abur pentru
îndepărtarea compuşilor rău mirositori;
- tratarea secundară are drept scop îndepărtarea uleiurilor nedizolvate şi/sau
a materialului organic;
- tratarea terţiară utilizează bazine de reţinere sau de filtrare.
b) Epurarea apelor uzate cu conţinut de metale
În cazul apelor impurificate cu un conţinut mare şi variat de metale grele (fier,
crom, nichel, cobalt, mangan, molibden, vanadiu, zinc, cupru, cadmiu, mercur) se aplică
precipitarea dirijată în trepte, la pH controlat, în mediu reducător prin care se realizează
epurarea apelor dar şi recuperarea metalelor în proporţie de 98-99%.
Acest procedeu poate fi aplicat cu succes în industria pielăriei, fiind folosit la
reducerea pierderilor tehnologice de metale grele, în speţă a cromului, sub toate tipurile de
combinaţii:
• Pentru sectorul metalurgic, unul din marii consumatori de apă, responsabil de
poluarea hidrosferei cu metale grele, se impun următoarele măsuri:
- separarea apelor de scurgere impurificate de cele „convenţional curate”;
21
in-plant – în cadrul procesului tehnologic care le-au generat; end of pipe – la capătul conductei,
reprezentând sfârşitul procesului tehnologic (în alte procese tehnologice din acelaşi domeniu sau din alte
domenii industriale).
- înlocuirea proceselor hidrometalurgice cu tehnologii uscate şi/sau epurări

biologice;
- recircularea totală, reutilizarea integrală a apelor epurate (utilizarea
sistemului de conectare închis);
• În industria de fabricare a aluminiului se aplică epurarea apelor reziduale
(rezultate de la operaţiile de spălare a gazelor la scrubere) cu soluţii de carbonat de sodiu.
Se folosesc instalaţiile de epurare tip monobloc şi se obţin totodată şi „turte de nămol”,
valorificate direct ca mineralizator la calcinarea aluminei sau pentru terţe fabrici.
c) Procedee catalitice tip REDOX
Procesele catalitice de tip REDOX constau, în esenţă, în oxidarea
impurificatorilor, în prezenţa unor catalizatori sub formă de săruri de metale sau oxizi
metalici, folosind ca oxidant aerul. Metoda se aplică practic tuturor poluanţilor organici
din apă, servind la epurarea apelor toxice rezultate de la fabricarea pesticidelor,
coloranţilor, medicamentelor etc.
În general, reacţiile de distrugere catalitică a poluanţilor din ape sunt rapide, se
produc la temperatură şi presiune normală, asigură un grad avansat de epurare cu un
consum redus de reactivi, combustibili, energie, ceea ce determină cheltuieli reduse de
epurare şi costuri reduse de fabricaţie.
De exemplu, pentru apele reziduale cianurate, rezultate din industria chimică de
sinteză organică, extrem de agresive pentru om şi mediu, procedeele catalitice cu
produşi peroxidici sunt o alternativă la procedeele clasice de tratare cu hipoclorit sau
sulfat feros. Dat fiind că prin tratare clasică apele epurate se încarcă cu alţi poluanţi,
de regulă produse organice clorurate, dificil de degradat, care pot constitui un pericol
de poluare pentru apele subterane, prin aplicarea procedeelor catalitice acest pericol
dispare.
d) Epurarea apelor fenolice
În prezent, se procedează la extracţia fenolului prin dizolvare selectivă în
hidrocarburi aromatice sau se aplică procedee de epurare biologică, mai lente decât cele
catalitice şi care necesită volum mare de investiţii şi consumuri energetice ridicate, cu efect
asupra costurilor de producţie.
Dacă se urmăreşte recuperarea fenolului în cadrul procesului de fabricare a
acestuia, atunci când se găseşte în concentraţii mari în apele reziduale, se poate
utiliza un proces de epurare în trepte.
Pentru tratarea apelor reziduale care conţin fenol în cantităţi mici se aplică
procedee de epurare biologică sau catalitică. mai eficiente şi mai puţin costisitoare.
e) Eliminarea fosforului şi azotului
În ultima vreme, s-a constatat o creştere substanţială a gradului de poluare a
apelor freatice (lipsite total de microorganisme şi cu un conţinut extrem de redus de
oxigen dizolvat, fiind practic incapabile de autoepurare), apărută în principal, din
cauza utilizării excesive a fertilizanţilor pe bază de azot şi fosfor din agricultură.
S-a constatat că prezenţa ionului azotat în pânza freatică la concentraţii de

100 ppm, în condiţii de malnutriţie, creşte riscul îmbolnăvirilor umane de cancer
stomacal şi de apariţie a „sindromului albastru” (în termeni medicali
„methemoglobinemia”, care apare din cauza oxidării hemoglobinei, principalul purtător
de oxigen la celulele sanguine). Tehnicile de decontaminare a apelor nu sunt nici
simple, nici ieftine; există soluţii zonale şi se impune un control riguros (al limitelor de
concentraţie admisă, inclusiv prin aplicarea sistemului de taxe), pentru evitarea poluării
apelor şi solului cu azotaţi/azotiţi, fosfaţi/fosfiţi. Se aplică epurarea mecanică pentru
eliminarea particulelor solide, parţial putrescibile (din deşeuri organice de provenienţă
animală) şi epurarea biologică, cu bacterii strict specializate. Metoda, deşi costisitoare,
se impune a fi aplicată, dacă apa este folosită în aval ca sursă de apă potabilă,
eficacitatea ei constând în reducerea conţinutului apei în azot total, de la 30-35 mg/l la
0,2-0,3 mg/l.
O altă modalitate de reducere a conţinutului de azot în apele freatice, o
constituie utilizarea unui nou îngrăşământ mult mai puţin solubil, care conţine azotat
de amoniu stabilizat. Deşi costul acestui îngrăşământ este cu 35% mai ridicat decât al
celor convenţionale, cercetările întreprinse au evidenţiat o reducere cu 27% a
concentraţiei de azotat în apele freatice după 7 ani de la administrarea acestui
îngrăşământ.
f) Alte metode de epurare a apelor industriale uzate
Nenumăraţi alţi compuşi ce determină poluare toxică şi/sau cronică sunt de natură
organică şi provin din industria chimică, farmaceutică şi cea a celulozei şi hârtiei. Există,
pentru această categorie de deşeuri, o serie de metode de epurare a apelor reziduale.
Astfel se poate realiza distrugerea deşeurilor organice toxice (insecticide, pesticide,
compuşi organo-metalici, tetraclorură de carbon) într-un reactor cu jet de plasmă. Din
proces rezultă numai dioxid de carbon, apă şi acizi, randamentul fiind de 100%.
Pentru descompunerea cianurilor, fenolilor, substanţelor clorurate mai nou se
utilizează radiaţiile UV. Procedeul se aplică într-un reactor tip schimbător de căldură, prin
ţevile căruia circulă ape reziduale în amestec cu mici cantităţi de peroxid de Hidrogen,
perpendicular pe direcţia de curgere a fluidului fiind montate emiţătoare UV, care iniţiază
reacţii de oxidare. Conform acestui procedeu rezultă produse total lipsite de toxicitate.
g) Eliminarea petrolului şi a produselor petroliere
În prezent, există soluţii tehnice şi tehnologice şi pentru eliminarea poluării cu
petrol şi produse petroliere, cum ar fi benzi, folii, covoare speciale, utilizate îndeosebi
pentru apele de suprafaţă, râuri, lacuri. Astfel, se cunosc şi se comercializează o serie de
produse, precum:
• folii calandrate, uşor de manevrat, care se elimină ulterior drept combustibil;
• benzi ranforsate (SH 15R), ce asigură absorbţia de hidrocarburi în largul apelor
interioare (râuri, lacuri) sau incinte portuare, şi care se pot elimina prin incinerare (drept
combustibil);
• recuperatoare pasiv/sau active (SPG), reprezentând sisteme simple şi puţin

costisitoare de depoluare a apelor subterane de produse petroliere şi uleiuri, cu
recuperarea acestora. Acestea prezintă un flotor de construcţie specială care acţionează la
interfaţă apă/produs petrolier din foraje şi colectează într-un rezervor produsul petrolier
poluant. Sunt sisteme selective, cu autonomie (nu necesită alimentare cu energie)
completă, care urmăresc variaţiile de nivel ale pânzei freatice şi nu solicită o întreţinere
specială.
Â Metode de eliminare a unor efecte specifice ale poluării apelor

În cadrul politicii generale de protecţie şi promovare a sănătăţii râurilor şi
lacurilor se aplică unele măsuri specifice pentru eliminarea anumitor efecte care au
alterat echilibrul ecologic specific resurselor de apă.
Efectul de acidifiere poate fi evitat prin reducerea emisiilor de oxizi de azot şi
sulf, existând şi convenţii internaţionale în acest sens (Rio de Janeiro – 1992,
Johannesburg – 2002 etc.). Apele acide de mină se neutralizează cu var sau alţi produşi
alcalini. În cazul acidifierii apelor naturale (de ex. lacurile), acestea pot fi tratate cu var
(liming). În acest fel, Suedia a tratat peste 4.000 de lacuri în perioada 1977-1987, dar
acest tratament constituie doar o soluţie de moment.
Efectul de eutrofizare se poate combate prin măsuri interne şi externe sursei
respective de apă:
- măsurile interne lacului/râului presupun instituirea unei terapii intensive, prin
manipulări fizice (aerare, destratificare), chimice (precipitare in-situ,
degradarea mâlului anoxic), biologice (cosirea vegetaţiei, specii alohtone) şi
de sedimentare;
- măsurile externe preventive, ce vizează reducerea aportului de azot şi
fosfor, prin reducerea utilizării fertilizanţilor agricoli în zonă, epurarea
apelor uzate, canalizare inelară în jurul lacului pentru evitarea deversărilor,
precipitarea şi sedimentarea substanţelor nutritive direct în efluenţi.
Formarea de suspensii în concentraţii mari, poate fi redusă prin: aratul pe conturul
lacurilor, rotaţia sau terasarea culturilor, recoltarea în fâşii, menţinerea de perdele şi
centuri forestiere, plantarea de vegetaţie pe malurile amenajărilor hidrotehnice.
Existenţa nitraţilor în exces poate fi combătută prin anumite culturi de legume şi
cereale, care să preia azotul suplimentar din sol, prin evitarea folosirii de îngrăşăminte
în exces în afara perioadei de vegetaţie, prin reducerea eroziunii solului şi prin toate
metodele menţionate anterior ca posibilităţi de combatere a eutrofizării.
Excesul de salinitate poate fi combătut prin irigări eficiente (prin canale
deschise, stropitori circulare sau pe role sau prin evitarea irigărilor în exces, a
pierderilor pe reţeaua de aducţie a apei) sau microirigări (stropirea prin picurare direct
la rădăcina plantelor), drenaje (pentru a coborî nivelul freatic la 2-3 m sub nivelul
solului), evitarea realizării de lacuri artificiale cu oglinda de apă mai sus decât terenurile
învecinate, prin depozitarea şi prin epurarea sau injectarea foarte atentă a apelor sărate
sau prin stoparea utilizării de sare antiderapantă pe şosele.
2.2.7. Prevenirea şi combaterea poluării apelor din România
Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România sunt necesare măsuri la
nivel naţional, local sau la nivelul fiecărui agent economic, pentru prevenirea sau
controlul poluării, protecţia calităţii apelor subterane etc.
a) Prevenirea şi controlul poluării apelor de suprafaţă
Atât prevenirea, cât şi combaterea pot fi costisitoare, în funcţie de miza care se
urmăreşte, dar prevenirea este desigur mai simplă decât tratamentul curativ. Creşterea
calităţii apei unui râu poate fi obţinută prin tehnici nestructurale sau structurale care au în
vedere prevenirea poluării şi conservarea calităţii resurselor de apă.
Tehnicile structurale constau în practicarea de îngrădiri zonale (garduri) pază,
deflexie curenţi, remodelare a albiei, manipularea vegetaţiei şi a substanţelor organice, etc.
Tehnicile nestructurale au în vedere stoparea poluării, îmbunătăţirea legislaţiei, a
standardelor, a educaţiei de mediu sau schimbarea regimului de uzinare hidrotehnică,
refacerea zonelor umede etc.
Se remarcă în acest sens o serie de măsuri, care vizează:
- realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi şi completarea
capacităţilor existente la nivelul necesar;
- îmbunătăţirea randamentului staţiilor de epurare prin perfecţionarea
tehnologiilor, instalaţiilor şi a exploatării lor;
- aplicarea riguroasă a prevederilor legale privind reactualizarea şi punerea în
funcţiune a instalaţiilor de epurare, concomitent cu obiectivele productive
de bază şi controlul eficient al noilor unităţi industriale sau cu proiectele de
dezvoltare a infrastructurilor şi a depozitelor de deşeuri de orice fel;
- înăsprirea şi generalizarea reglementărilor existente prin aplicarea de penalităţi,
pe baza principiului poluatorul plăteşte;
- actualizarea şi extinderea numărului de indicatori din standardele privind
calitatea efluenţilor pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor;
- aplicarea celor mai eficiente metode tehnice, administrative şi juridice pentru
protecţia mediului împotriva poluării difuze (ale cărei efecte pe termen lung nu
sunt cunoscute), pentru limitarea/reducerea ei, prin folosirea raţională şi riguros
planificată a îngrăşămintelor şi pesticidelor;
- controlul evacuărilor de ape uzate din industrie, inclusiv al exploatării
instalaţiilor şi tehnologiilor de epurare, precum şi intensificarea recirculării apei
în sectorul productiv;
- recuperarea şi valorificarea substanţelor utile obţinute din apele uzate;
- stabilirea şi introducerea de reglementări privind diminuarea poluării termice
a resurselor de apă, complet nerezolvată la nivel naţional. Problemă specifică
industriei energetice chiar şi la nivel mondial.
b) Dezvoltarea unor tehnologii integrate de epurare-tratare a apelor uzate, astfel
încât calitatea lor finală să le facă utilizabile în industrie, agricultură, acvacultură,
agrement.
c) Protecţia apelor subterane

Măsurile specifice de protecţie a apelor subterane includ:
- refacerea reţelelor de colectare a apelor uzate din localităţi şi de pe platformele
industriale;
- prevenirea poluării acviferelor, prin stabilirea şi realizarea unor zone de
protecţie a fronturilor de captare şi a zonelor de reîncărcare naturală sau
artificială a straturilor freatice;
- proiectarea, executarea şi exploatarea captărilor de ape subterane, bazată pe
studii hidrogeologice corespunzătoare, în scopul evitării compromiterii
capacităţii acviferelor;
- studierea şi eliminarea cauzelor care produc pierderi de substanţe petroliere
şi implicit poluarea solului, subsolului şi a resurselor de apă, cu atenţie
sporită în ce priveşte poluarea difuză, oriunde s-ar produce ea (dată fiind,
mai ales, necunoaşterea efectelor pe termen lung pe care le implică!).
d) Urmărirea şi supravegherea calităţii apelor
Urmărirea şi supravegherea calităţii apelor include, printre altele, măsuri
referitoare la:
- modernizarea sistemelor existente de supraveghere ;
- monitorizarea surselor de poluare difuză;
- introducerea de aparatură pentru monitorizarea debitelor de apă captate şi
evacuate;
- supravegherea (monitorizarea) strictă a producţiei, transportului şi folosirii
îngrăşămintelor şi pesticidelor;
- colaborarea permanentă la fundamentarea şi aplicarea programelor de
organizare (supraveghere şi/sau gospodărire), în scopul prevenirii degradării,
eroziunii sau colmatării terenurilor sau a altor efecte distructive ale apelor.
Politici şi strategii de prevenire a poluării hidrologice
Reconsiderarea importanţei apei, reevaluarea preţioaselor funcţii ale râurilor şi
lacurilor şi asigurarea unei armonii între natură şi ceea ce face omul în numele
dezvoltării, implică adoptarea unor strategii în domeniul gospodăririi apelor atât pe
termen scurt şi mediu, cât şi pe termen lung.
9 Elaborarea şi implementarea eficientă a unei politici naţionale pentru utilizarea
raţională a resurselor de apă impune o serie de priorităţi privind:
- optimizarea consumului de apă în toate ramurile economiei naţionale, în scopul
reducerii pierderilor şi a cererii de apă;
- protecţia apei împotriva poluării, asociată cu reducerea cantităţilor de ape uzate,
evacuate în râuri, prin practicarea recirculării/reutilizării apei;
- extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a reziduurilor,
mai ales la crescătoriile de animale;
- sistematizarea reţelelor de distribuţie a apei şi de colectare a apelor reziduale;
- îmbunătăţirea legislaţiei şi administraţiei în domeniul resurselor de apă.
9 Plecând de la principiul că cea mai ieftină resursă este economia de resurse,

un rol esenţial revine acţiunilor de retehnologizare şi management atât în industrie,
cât şi în agricultură, în ce priveşte:
- managementul deşeurilor menajere cu reducerea utilizării detergenţilor
convenţionali;
- promovarea producţiei şi utilizării detergenţilor fără fosfaţi;
- protejarea luncilor naturale inundabile şi a zonelor umede prin fâşii de teren cu
efect „buffer” (tampon) şi conservarea şi restaurarea habitaturilor acestora etc.
- favorizarea acţiunilor ecologice de autoepurare, prin curăţarea nămolului
organic.
Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, exploatarea lucrărilor de
gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei naţionale în domeniu se realizează
instituţional, prin intermediul Regiei Autonome a Apelor Române cu filiale pe bazine
hidrografice şi prin Garda Naţională de Mediu, care veghează la aplicarea cadrului
legislativ.
; Regia Autonomă a Apelor Române are o serie de atribuţii, printre care:

- asigurarea măsurilor necesare conservării şi protecţiei biodiversităţii;
- aplicarea măsurilor de reconstrucţie ecologică;
- evaluarea stării resurselor naturale şi valorificarea acestora, în acord cu
potenţialul lor de regenerare şi cu capacitatea de suport al ecosistemelor;
- emiterea acordului şi autorizaţiei de mediu privind desfăşurarea activităţilor
economice zonale;
- organizarea activităţilor de informare şi educaţie ecologică etc.
; Garda Naţională de Mediu, organism funcţional de la nivel guvernamental,

şi-a definitivat structura în cursul anului 2004, devenind sistem operaţional. Prin crearea
structurilor regionale s-a reuşit îmbunătăţirea activităţilor de organizare, coordonare,
planificare şi control, în funcţie de specificul de dezvoltare economico-socială a fiecărei
regiuni, în vederea dezvoltării şi gestionării durabile, generale a resurselor naturale din
regiunile respective şi în vederea asigurării protecţiei mediului.
Atributele Gărzii Naţionale de Mediu, în relaţia cu agenţii economici industriali,
constau în controlul activităţilor cu impact asupra mediului şi aplicarea de sancţiuni
contravenţionale prevăzute de lege. Garda Naţională de Mediu urmăreşte:
- modul în care sunt respectate prevederile legislative;
- gradul de conformare cu prevederile actelor de reglementare conform
autorizaţiilor de mediu şi a altor acorduri;
- realizarea măsurilor de reglementare stabilite de Comisia Europeană cu privire
la criteriile minime de control şi inspecţie valabile pentru ţările membre ale
Uniunii Europene.
2.3. Poluarea şi degradarea solului
2.3.1. Solul factor ecologic vital
Solul, capitalul cel mai preţios de care dispune omul pentru satisfacerea
nevoilor sale, reprezintă un factor de mediu esenţial şi o resursă fundamentală pentru
dezvoltarea economică. Solul este un ecosistem complex, bogat, dar fragil,
reprezentat de stratul afânat, moale şi arabil de la suprafaţa scoarţei pământului care
formează împreună cu atmosfera învecinată mediul de viaţă al plantelor.
Solul, ca factor ecologic vital, reprezentat de partea superficială fertilă a
scoarţei terestre cu grosime de circa 1,5 m, se află într-o evoluţie dinamică
permanentă, putând fi expus degradării naturale sau artificiale. Energia solară şi
atmosfera îi permit o regenerare naturală, dar procesul respectiv este unul foarte lent.
Compoziţia procentuală aproximativă a solului indică prezenţa unor substanţe
minerale (carbonaţi, argilă, cuarţ, oxizi de fier, humă) în proporţie de 78%, a apei
1,5%, aerului 1,5%, substanţelor organice 5%, respectiv humus, lignină, celuloză,
grăsimi, răşini etc.
De-a lungul timpului, la suprafaţa solului s-a format stratul de humus un
material organic amorf de culoare neagră sau brună, alcătuit din elementele – carbon,
hidrogen, sodiu, potasiu, fosfor – ce intră în alcătuirea acizilor humici, substanţe
organice complexe cu caracter slab acid care asigură fertilitatea solului.
Solul, vastă uzină a naturii produce o mare cantitate de biomasă folosită ca
hrană de multe dintre vieţuitoare precum şi de om, este cel mai important mijloc de
producţie pentru agricultură, zootehnie şi silvicultură.
La nivel global, suprafaţa totală estimată a terenurilor este de 13,395 miliarde de ha
din care 1,457 miliarde ha terenuri arabile (11%), 2,987 miliarde ha păşuni (22%), 4,041
miliarde ha păduri (circa 30%). Suprafaţa cultivată cu cereale este de 930 milioane de ha,
din care circa 243 milioane ha cu grâu.
Mărimea suprafeţei agricole medii pe locuitor variază în limite largi, de la
23.075 m2 în Australia, la 264 m2 în Egipt. Doar în cazul a şapte ţări/regiuni suprafaţa
agricolă medie depăşeşte 3.000 m2 şi anume: Australia, Rusia, Ucraina, Statele Unite
ale Americii, România, Turcia şi Franţa.
Specialiştii din cadrul FAO22 apreciază că rezerva de teren potenţial utilizabil
pentru agricultură este de aproximativ 3,4 miliarde ha, din care aproape jumătate,
adică cele mai bune şi accesibile terenuri sunt deja introduse în circuitul agricol. Alţi
specialişti consideră că rezerva totală de teren ar atinge o valoare situată între cinci
miliarde ha şi şapte miliarde ha, incluzând în estimarea respectivă şi unele zone
deşertice-subdeşertice.
Caracterul limitat al resurselor primare necesare obţinerii hranei a devenit din
ce în ce mai evident în ultimii 50 de ani, perioadă în care populaţia globului s-a
dublat.
22
FAO – Food and Agriculture Organization – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură.
Oricât de diferit ar fi nivelul dezvoltării economice a uneia sau alteia dintre

ţările lumii, hrana reprezintă o componentă de bază, vitală pentru toate categoriile de
populaţie.
Amartya Sen, laureat al premiul Nobel pentru economie, consideră că oricare
ar fi trăsăturile societăţii informaţionale, ale societăţii cunoaşterii, întreaga umanitate
are dreptul fundamental la hrană, în cantităţi suficiente şi corespunzătoare sub aspect
calitativ, care să-i asigure condiţiile dezvoltării biologice armonioase.
Corelarea creşterii demografice, prevăzută pentru următoarele decenii (care ţine
cont de „explozia demografică” din Africa şi India) cu faptul că în circuitul agricol se
află deja cea mai mare parte din suprafeţele destinate acestei activităţi, ridică serioase
semne de întrebare referitor la căile posibile de asigurare a hranei pentru întreaga
omenire.
În multe zone din Europa şi Asia, posibilitatea măririi suprafeţelor agricole este
practic nulă.
Pe de altă parte, preluarea şi utilizarea de către ţări în curs de dezvoltare din Asia,
Africa, America Latină, a tehnicilor agricole actuale şi a modelului de creştere economică
aplicate în ţările dezvoltate, fără raportarea la specificul geopolitic local, ar putea avea
efecte dezastruoase.
2.3.2. Dezechilibre ecologice la nivelul solului
Peste tot în lume se manifestă fenomene de degradare a fondului agricol, a

fondului de vegetaţie naturală, modificări ale florei, care conduc la modificări ale
faunei, într-o interdependenţă de multe ori necunoscută, de cele mai multe ori
ignorată în mod iresponsabil.
Cu toate că este o resursă limitată, greu regenerabilă, solul a fost şi este afectat
şi de alte sectoare economice, nu numai de agricultură şi silvicultură, ceea ce face ca
anual suprafeţe importante de teren să devină improprii pentru agricultură sau chiar să
fie scoase din circuitul agricol. În fiecare an, circa 6-7 milioane hectare teren arabil îşi
schimbă categoria de folosinţă, fiind utilizat în alte scopuri.
Poluarea solului este reprezentată de orice activitate care produce un dezechilibru
în funcţionarea normală a solului ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme
naturale sau create de om. Se manifestă prin degradare fizică (structurală, compactare
etc.), chimică (creşte conţinutul de metale grele, pesticide, se modifică ph-ul etc.),
biologică (cu germeni patogeni) a solului, care îi afectează negativ fertilitatea, capacitatea
productivă, din punct de vedere calitativ şi/sau cantitativ.
Poluarea solului poate fi estimată printr-un indicator sintetic, care ţine seama
fie de reducerea calitativă şi cantitativă a producţiei, fie de cheltuielile necesare
pentru a readuce capacitatea bioproductivă la parametrii anteriori apariţiei
fenomenului de poluare. În practică se folosesc însă următorii indicatori: deprecierea
calitativă şi cantitativă a recoltelor, creşterea cheltuielilor pentru menţinerea recoltelor
la parametrii anteriori poluării, cheltuieli pentru drenaj, cheltuieli antierozionale etc.
De asemenea, se utilizează practic restricţii la exportul unor produse agricole,

cum ar fi la legumele cu un conţinut prea mare de nitriţi sau restricţii la utilizarea
furajelor din terenurile contaminate cu plumb etc.
Degradarea solului constă în pierderea stratului de humus, cu schimbarea
compoziţiei sale calitative şi cantitative, schimbare de natură să afecteze evoluţia
normală a biocenozei aferente lui. În mod natural, stratul de humus dispare prin
eroziune, antrenat de ape şi de vânt, atunci când nu este bine fixat la suprafaţa
scoarţei terestre prin rădăcinile plantelor, pădurilor sau dacă apa alunecă energic la
suprafaţa solului. Amploarea fenomenului este foarte mare, în ultimii o sută de ani
dispariţia humusului atingând o proporţie de circa 30%, în special ca urmare a
perturbaţiilor climatice.
Fenomenele a căror amploare afectează profund calitatea solului sunt
eroziunile şi alunecările de teren, sărăturarea solului, crustele de suprafaţă,
despădurirea şi deşertificarea solului sau asanarea mlaştinilor, acumularea deşeurilor
etc. Poluarea, ca volum şi arie de răspândire, se dublează aproximativ la fiecare 10
ani, ca urmare a unei lipse de etică adecvată faţă de mediu.
Pe lângă unele cauze naturale, factorii cei mai agresivi la adresa calităţii solului
sunt generaţi de activităţile umane, în special cele industriale, agricole sau zootehnice.
Omul, în acest sens s-a dovedind deosebit de inventiv, reprezentând factorul cel mai
important de poluare a naturii pe care o „agresează” în diverse moduri prin
supraexploatarea resurselor biologice, utilizarea în exces a substanţelor chimice,
schimbarea destinaţiei terenurilor prin realizarea de construcţii industriale şi civile,
căi rutiere, canale, diguri etc., valorificarea unor zăcăminte de substanţe minerale
utile, solide, lichide şi gazoase prin exploatare în carieră sau în mină, acumularea de
halde de steril, deşeuri, nămoluri şi reziduuri industriale, precum şi reziduuri agricole
şi forestiere, depozitarea abundentă şi incorectă a gunoaielor şi alte activităţi care duc
la eroziunea solului etc.
Procesele industriale contribuie din plin la degradarea solului prin poluarea cu
rezidii chimice diverse, metale grele, rezidii de ape sărate de la extracţia, prelucrarea
şi transportul produselor petroliere sau folosirea terenurilor agricole pentru haldele şi
depozitele de rezidii miniere, cenuşă de termocentrală, fosfogips de la fabricarea
îngrăşămintelor şi alte deşeuri industriale, precum depunerile acide directe şi indirecte
din industria chimică, metalurgică şi siderurgică etc. În plus, dezvoltarea industriei
presupune ocuparea unor suprafeţe foarte mari de teren, în cea mai mare parte, sol
fertil. Se estimează că şoselele, aeroporturile, uzinele şi oraşele ocupă, în fiecare an,
câte 1×107 hectare.
Dintre activităţile agricole, în primul rând chimizarea a condus la contaminarea
solului cu rezidii de pesticide sau îngrăşăminte minerale, la care se adaugă utilizarea
unor practici neadecvate de administrare şi prelucrare-cultivare a terenurilor agricole
şi, nu în ultimul rând, activităţile zootehnice industriale de creştere a animalelor.
În ultima jumătate de secol circa 11% din resursele de sol vegetal ale planetei au
funcţiile bioproductive afectate. O imagine a acestei degradări este confirmată de evaluările
statistice conform cărora există la ora actuală la nivel global aproximativ 910 milioane de ha
cu degradare moderată, 300 milioane de hectare cu degradare severă şi circa nouă milioane
hectare cu degradare extremă-ireversibilă.
Vom parcurge explicit o serie de cauze antropice de poluare şi degradare a
solului:
Supraexploatarea resurselor biologice
Suprapǎşunatul şi defrişarea pădurilor reprezintă cele două activităţi
principale de supraexploatare a resurselor biologice.
a. Suprapăşunatul. Ca urmare a procesului de păşunare intensivă de către
animalele ierbivore are loc distrugerea covorului vegetal al ecosistemului. Capacitatea
limitată de asigurare a hranei pe păşuni naturale variază astfel:
- în pampasul argentinian este de 14.000 kg vite/km2;
- în preeria din Texas este de 11.000 kg vite/km2;
- în savana din Kenya, de 3.500 kg vite/km2.
În ecosistemul populat cu animale sălbatice, dacă aceste limite sunt depăşite
apare autoreglarea, adică se intensifică activitatea prădătorilor, creşte frecvenţa bolilor
şi a paraziţilor, deoarece populaţiile acestora se găsesc în echilibru dinamic cu
mediul, suferind modificări în funcţie de fluctuaţiile acestuia.
În cazul populaţiilor de animale domestice, care sunt subordonate factorului
antropic, se produce suprapopularea păşunilor şi o dezgolire a biotopului care îşi
pierde posibilitatea naturală de regenerare. Animalele domestice masate pe suprafeţe
limitate consumă şi tasează învelişul vegetal, astfel că vegetaţia îşi pierde varietatea şi
dispare progresiv de pe anumite suprafeţe, care treptat sunt supuse eroziunii şi
degradării.
Tasarea sau compactarea solului reduce mult circulaţia aerului şi a apei. Dacă
stratul tasat depăşeşte 30 cm, degradarea este ireversibilă pe cale naturală. Soluri
erodate, aride, rămase fără vegetaţie în urma aceloraşi practici se regăsesc în Italia
(zona Apeninilor), în Spania (platoul Castiliei), precum şi în Orientul Apropiat (Siria,
Iran etc.).
În prezent pe Glob se manifestă o preocupare generală privind salvgardarea
vegetaţiei, prin limitarea păşunatului intensiv şi fixarea solului prin plantarea de
perdele forestiere, ca de exemplu în Tunis, Maroc (specii de Tamarix articulata,
Accacia Cyclops, rezistente la temperaturi ridicate şi la secetă).
b. Defrişarea pădurilor. Pădurile reprezintă un factor determinant în
menţinerea echilibrului ecologic, climatic şi hidric, constituind un ecosistem cu
capacitate de regenerare de 3-5 ori mai mare decât a oricărui alt ecosistem natural.
În prezent, pe Terra pădurile deţin o proporţie de circa 30,4% din suprafaţa de
uscat, comparativ cu perioada preistorică când aproximativ 70% din suprafaţa
uscatului era acoperită cu păduri. Din cauza defrişărilor iresponsabile practicate
pretutindeni pe Glob, pădurea planetară funcţională de azi ocupă suprafeţe incomparabil
mai mici, nu mai formează masive mari şi continue, urcă spre munţi şi locuri greu
accesibile, cu soluri sărace şi climat nefavorabil.
Din cauza activităţilor antropice variate şi de multe ori imorale, în prezent,

marile păduri ale lumii se află în pericol.
În fiecare minut, se pierd 26 de hectare de pădure şi dacă procesul va continua în
acelaşi ritm, Terra va ajunge o planetă lipsită de păduri. Aceasta ar reprezenta o catastrofă
ecologică, din cauza faptului că pădurea constituie habitatul natural al multor specii de
plante, animale, păsări, dar şi datorită faptului că pădurea constituie cel mai eficace
organizator natural în ce priveşte:
- reglarea circuitului apei în natură prin scăderea în intensitate a procesului de
evaporare a apei din sol, dispariţia pădurii antrenând după sine perturbarea regimului
precipitaţiilor, cu scăderea considerabilă a cantităţii lor, la limită putându-se ajunge
într-un teritoriu deşertic;
- oprirea sau diminuarea intensităţii vânturilor puternice, cu reducerea
substanţială a antrenării unor cantităţi importante de humus (sol fertil) care ar părăsi
solul, degradându-l, şi ar forma suspensii plutitoare poluante pentru atmosferă;
- oprirea sau frânarea curgerii şuvoaielor de apă de pe versanţi, care se
formează după ploile puternice (cu debit mare), cu reducerea antrenării stratului de sol
fertil; astfel, un hectar de pădure poate înmagazina în sol, circa 1.450 m3 de apă;
- reglarea conţinutului de dioxid de carbon şi oxigen din atmosferă, pădurile
constituind un factor important de reducere a efectului de seră;
- reţinerea unor cantităţi importante de praf şi impurificatori atmosferici;
anual un ha de pădure filtrează circa 18-20 milioane m3 de aer, reţine 80 tone de praf,
reduce substanţial dioxidul de carbon din atmosferă şi produce cantităţi echivalente de
oxigen;
- stabilizarea condiţiilor climatice, astfel încât temperaturile atmosferice cresc
iarna cu 1-20 C şi scad vara cu 5-60 C; dispariţia pădurilor produce modificări dramatice
ale climatului: schimbări bruşte de temperatură, temperaturi extreme, secetă, ploi
torenţiale, inundaţii etc.;
- crearea unui sol bogat în humus, pe termen lung (proces care, din păcate,
durează 100-200 de ani) şi menţinerea echilibrul biocenozelor.
Pădurea este o „maşinărie” vegetală care se autoreglează permanent dacă nu i
se perturbă echilibrul. În funcţie de optimul ecologic privind suprafaţa acoperită cu
păduri, ţările din diverse regiuni ale lumii se încadrează într-una din categoriile:
- cu păduri suficiente (Asia, America Centrală, Oceania);
- cu păduri relativ reduse ca întindere, dar aflate încă în limita păstrării
echilibrului ecologic (Europa, America de Nord);
- sărace în păduri (Africa Tropicală, Australia).
Starea cea mai apropiată de optimul ecologic există în America de Sud,
continentul cu cel mai ridicat procent de împădurire (46,7%). Aici activitatea de
despădurire s-a desfăşurat în mod diferit, în funcţie de gradul de accesibilitate şi
direcţia de propagare a presiunii demografice. Cele mai afectate zone sunt Brazilia
răsăriteană, Columbia şi Chile.
În Europa, despădurirea s-a produs lent, iar moartea pădurilor este cauzată aici
de poluarea intensă. Tăierile neraţionale conduc nu numai la dispariţia pădurilor, ci şi
la pierderi materiale, precum şi la pierderi de vieţi omeneşti, în regiunile în care, din

cauza despăduririlor, au loc alunecări de teren sau inundaţii cu efecte devastatoare.
În Asia, în locul pădurilor de odinioară s-a extins deşertul (hindustan, iranian,
sirian).
În Africa, despădurirea a luat proporţii dramatice în special în Egipt, Algeria,
Africa de Sud. Foarte afectată a fost Sahara, care din zonă odinioară fertilă, parţial
împădurită s-a transformat în cel mai mare deşert. Singura regiune a Africii care mai
păstrează un potenţial forestier apreciabil este zona ecuatorială (Zair, Nigeria, Gabon,
Congo).
În America de Nord, pădurea iniţial importantă ca întindere a suferit o regresie
violentă şi rapidă după venirea coloniştilor în secolul al XVIII-lea.
Pădurea amazoniană, uriaşă bogăţie biologică, este şi ea în pericol în special
din cauza proiectului intitulat marea magistrală amazoniană.
Există mai multe cauze ale acestui fenomen. Presiunea creşterii demografice
asupra pădurilor a ajuns în ultimul timp la cote alarmante cu urmări catastrofale, din
cauza următorilor factori:
- nevoia de suprafeţe libere din ce în ce mai mari, destinate culturilor de
cereale, legume şi pentru păşunatul vitelor, impusă de necesarul tot mai mare de hrană
al unei populaţii aflate într-o expansiune dinamică pentru care, în viitorul apropiat,
media planetară a terenurilor arabile se preconizează să crească de la circa 1,4 mld
hectare la 3,5 mld hectare;
- nevoia de lemn de foc, pentru gospodăriile mici din zonele puţin dezvoltate
economic;
- nevoia de lemn de construcţii, materie primă pentru obţinerea hârtiei ş.a.
Dispariţia pădurilor are numeroase efecte negative, imediate, pe termen mediu
sau lung.
Dintre efectele imediate ale dispariţiei perdelelor de pădure enumerăm
eroziunea stratului de sol fertil, care însoţită de sărăturare şi colmatare duce în timp
scurt la apariţia deşertificării. Prin urmare, despăduririle făcute în scopul valorificării
lemnului constituie una dintre principale cauze ale degradării solului.
Efectele dezastruoase imediate apar dat fiind că un masiv neîmpădurit poate fi
transportat de apele provenite din precipitaţii abundente, în lacurile de acumulare,
producând colmatarea acestora şi ruperea unor baraje, producând inundaţii catas-
trofale în zonele din aval.
Pe termen mediu şi lung, dispariţia pădurilor contribuie la efectul de seră, la
dispariţia speciilor de plante şi animale, respectiv a ecosistemelor pădurilor prin
afectarea proceselor interne ale acestora.
În România, pădurea mai acoperă doar 26% din teritoriu, faţă de 32%, baremul
minim al optimului ecologic de împădurire pentru această latitudine. Cauzele acestei
reduceri drastice sunt poluarea industrială (circa 6-7%) la care se adaugă cu un
procent major defrişările abuzive, păşunatul excesiv etc. Defrişările sălbatice,
practicate în România în ultimii 60 de ani, reprezintă principala cauză a inundaţiilor
catastrofale care au loc.
Un fenomen specific pentru ţara noastră este caracterul „galopant” al uscării

pădurilor, care apare din cauza depăşirii pragului critic de poluare cu dioxid de sulf
pentru ecosistemul forestier. Sursa principală de emisie a acestui poluant o constituie
industria energetică, regăsindu-se cu o pondere de 85% în poluarea atmosferică
datorită centralelor termoelectrice care consumă combustibili cu un conţinut ridicat de
sulf. Energetica din România, fiind profilată pe valorificarea cărbunilor inferiori, a
păcurii şi gazelor naturale, comparativ cu celelalte ţări ale Uniunii Europene care
utilizează cărbuni mai puţin sulfuroşi, iar emisiile de dioxid de sulf în atmosferă sunt
de 10-20 de ori mai reduse.
Extinderea deşerturilor
Există terenuri cu vocaţia deşertificării aflate în zonele cu continentalism
pronunţat, aflate la mari distanţe de ţărmuri sau depresiunile intercontinentale de mică
altitudine, în care se produc stratificări de aer uscat.
La ora actuală se poate spune că despădurirea a mers mână în mână cu
civilizaţia, fiind urmată în mod firesc de extinderea deşertificării. În zonele calde-
secetoase ale Globului, ce prezintă un echilibru ecologic foarte labil sau în
habitaturile marginale unde sunt condiţii de mediu extreme, există o evoluţie a stării
geomorfologice a terenurilor de la împădurire la deşert, evoluţie care în mod frecvent
urmează o anumită succesiune: pădure – vegetaţie cu arbuşti – vegetaţie agricolă –
(eroziune) – savană cu arbuşti – deşert.
Ceea ce îngrijorează în mod deosebit este accelerarea acestei succesiuni cu
extinderea deşerturilor pe mari arii geografice, cu un ritm anual de creştere de
200.000 km2, care a făcut ca suprafaţa ocupată de deşert să ajungă la circa 36% din
suprafaţa de uscat a Globului.
Asanarea mlaştinilor
Acţiunile de asanare a mlaştinilor, practicate în vederea măririi suprafeţelor
cultivate, îmbracă unele aspecte negative privind menţinerea echilibrului ecologic
natural zonal, mlaştinile fiind un uriaş producător de materie vie care fertilizează
solurile şi hrăneşte platoul continental. Astfel, un hectar de mlaştină produce 22 tone
de substanţă organică uscată, faţă de 3,4 tone cât produce un hectar cultivat cu grâu.
Zonele de mlaştină îndeplinesc diferite funcţii: absorb apa, fiind tampon în calea
inundaţiilor; servesc drept sistem natural de filtrare şi purificare a apei; reglementează
sistemele de apă freatică, contribuind la stabilizarea topografică a litoralului; constituie
adăpost şi sursă de hrană pentru peşti, păsări şi alte vieţuitoare.
Sărăturarea
Constă în scăderea puternică a fertilităţii solului prin încărcarea cu un conţinut
mare de săruri, în special săruri de sodiu. Acest tip de degradare a solului, care apare în
special pe zonele aride, semiaride sau pe terenurile umede care nu beneficiază de un
drenaj suficient, are drept cauze majore:
- ridicarea nivelului apelor freatice, cel mai adesea din cauza creşterii presiunii
hidrostatice pe seama construirii de baraje (cazul cel mai cunoscut este cel referitor la
zona fertilă a Nilului, care a suferit grave perturbări ecologice datorită ridicării barajului
de la Assuan) sau alte construcţii hidrografice de mari dimensiuni, însă poate să apară şi
ca o consecinţă a tasării terenurilor în urma unui păşunat excesiv (suprapăşunat);
- irigaţiile neadecvate practicate pe terenuri aride (irigaţiile iraţionale, apreciază
istoricii, au fost cauza care a transformat Mesopotamia antică în deşertul irakian de
astăzi) sau ca urmare a irigării cu ape salinizate sau a inundaţiilor în regim hidrosalin
ireversibil.
Utilizarea în exces a substanţelor chimice
Urmărind să crească productivitatea solului, oamenii au practicat la început, o
agricultură de tip extensiv apoi au introdus irigaţiile (Mesopotamia, Egipt), au tratat
terenurile cu îngrăşăminte naturale şi au încercat ameliorarea diferitelor soiuri de plante şi
rase de animale.
Astăzi se conturează tot mai mult tendinţa, în special în ţările în curs de
dezvoltare, de a obţine o productivitate agricolă sporită folosind îngrăşăminte
chimice, cu azot, fosfor şi potasiu (N, P, K), precum şi cu antidăunători.
1 Utilizarea îngrăşămintelor cu azot a constituit principala pârghie a sporirii
producţiei agricole în ultimele decenii. Acest tip de fertilizare prezintă însă unele
dezavantaje:
- poluarea cu nitraţi a alimentelor. Nitraţii din sol, în exces, care se regăsesc
în legume şi fructe produc anemie în special la copii şi animalele tinere şi
pot favoriza sintetizarea unor compuşi cancerigeni. Prezenţa nitraţilor
constituie o problemă în cazul unor legume în care se acumulează (morcov,
spanac etc.). Totuşi, testele exhaustive nu au confirmat toxicitate
periculoasă în cazul celor mai importante tipuri de culturi;
- reducerea treptată a fertilităţii solurilor, prin deteriorarea structurii lor şi
reducerea procentului de humus.
1 Utilizarea pesticidelor
O sursă de poluare a solului, printr-un proces direct de impurificare şi indirect
de degradare, o constituie utilizarea excesivă a pesticidelor. Acestea sunt
substanţe/amestecuri de substanţe utilizate în agricultură, cu scopul de a distruge,
respinge, modera sau împiedica activitatea insectelor dăunătoare, a rozătoarelor,
ciupercilor, buruienilor şi a oricăror alţi dăunători.
Bolile plantelor, insectele şi buruienile, produc anual pierderi de până la o
treime din producţia de hrană realizată pe plan mondial, aşa încât utilizarea
pesticidelor s-a extins pe scară largă, obţinându-se rezultate surprinzătoare. Cele mai
răspândite tipuri de antidăunători sunt următoarele: zoocidele, utilizate pentru
combaterea dăunătorilor la animale, insecticidele, folosite pentru stârpirea insectelor
parazite, rodenticidele, folosite împotriva rozătoarelor (care consumă anual 10% din
producţia agricolă mondială), larvicidele, utilizate împotriva larvelor, ovicidele,
utilizate împotriva ouălor de insecte şi păianjeni, fungicidele, utilizate pentru
combaterea ciupercilor parazite, bactericidele, utilizate pentru combaterea bacteriilor,
virocidele, utilizate pentru combaterea viruşilor, erbicidele, utilizate în lupta
împotriva buruienilor etc.
Prin studii ştiinţifice s-a pus în evidenţă existenţa unui circuit al pesticidelor în
natură. Astfel, jumătate din cantitatea de pesticide folosite la scară globală îşi atinge
scopul pentru care au fost utilizate, cealaltă jumătate fiind împrăştiată de curenţii de
aer în mediu, iar prin intermediul precipitaţiilor ajung în sol, în pânza freatică şi în
apele oceanului planetar. După o circulaţie mai mult sau mai puţin îndelungată, prin
lanţurile trofice ale ecosistemelor terestre sau acvatice se acumulează în sol şi în
sedimentele de pe fundul apelor. Din aer sau din sol, pesticidele ajung pe, şi în
structura plantelor, care devin hrană pentru foarte multe vieţuitoare şi pentru om, la
care, prin consumul de peşte şi fructe marine, ajung şi pesticidele din apă. Din apă
pesticidele trec şi în planctonul planetar, de unde sunt preluate de nevertebrate, peşti,
păsări, ajungând din nou la om. De la vegetaţie, animale şi oameni, pesticidele ajung
din nou în sol şi apă şi circuitul continuă graţie lanţurilor trofice.
Conform compoziţiei şi structurii pesticidelor, în prezent se folosesc apro-
ximativ 46.000 de tipuri, bazate pe 140 de substanţe active, grupate pe patru mari
categorii:
• Produsele anorganice pe bază de arseniu, care sunt extrem de puternice nu
numai pentru dăunători ci şi pentru om, cel mai cunoscut reprezentant fiind verdele
de Paris.
• Produsele organoclorurate, care au mai mulţi reprezentanţi, principal fiind
DDT-ul23, care are o persistenţă în sol de 39 % şi după 17 ani. Este considerat
„cetăţeanul principal al globului”, deoarece a fost găsit peste tot, de la Ecuator la Cercul
polar. Din cauza toxicităţii şi remanenţei mari, în multe ţări folosirea DDT-ului a fost
interzisă. Substanţa este netoxică pentru om, dar se acumulează prin lanţul trofic în
grăsimi, iar efectele lui pe termen lung nu sunt bine cunoscute.
Alţi reprezentanţi foarte utilizaţi ai acestei categorii de pesticide sunt lindanul,
netoxic pentru om, dar toxic pentru albine şi aldrinul, foarte toxic pentru dăunători, dar şi
pentru păsări.
• Produsele organo-fosforice, al căror reprezentant cel mai utilizat este
parationul, toxic pentru mamifere, implicit pentru om, cu doza letală de 6 mg/kg
corp. Un alt reprezentant, sintetizat de japonezi este benkalul, netoxic pentru om,
păsări, albine, peşti, care se autodescompune după trei săptămâni (timpul cât este
activ).
• Produsele naturale cu reprezentanţii: piretru, un insecticid extrem de
eficace, extras dintr-o anumită specie de crizanteme cultivate în Kenya şi nicotina
extrasă din frunzele de tutun etc. Produsele naturale sunt cele mai compatibile cu
mediul natural, dar sunt şi cele mai scumpe şi producţia lor este limitată la
posibilităţile de cultivare/recoltare a plantelor.
Totuşi pesticidele, prin efecte directe şi indirecte, au o acţiune perturbatoare
asupra ecosistemelor, ducând la schimbări nedorite şi uneori dramatice în evantaiul
speciilor şi numărul de populaţii existente, punând astfel în pericol speciile care se
găsesc la dreapta într-o reţea trofică (adică, cele care se hrănesc cu vieţuitoare tratate
23
DDT = diclor-difenil-tricloretan, sintetizat de Paul Müller, laureat al Premiului Nobel în anul 1948.
cu pesticide!). Pesticidele favorizează apariţia altor dăunători în nişă ecologică24

eliberată sau determină mutaţii genetice la unele specii, în special insecte şi fungi,
generaţiile următoare devenind rezistente la acţiunea antidăunătorilor.
Acţiunea pesticidelor nu se rezumă numai la dăunătorii vizaţi cum ar fi insecte,
rozătoare etc. distrugând echilibrul ecologic al solului (distrug o întreagă faună
minusculă existentă în sol – râme, larve, bacterii –, foarte utilă în încorporarea
materiilor organice în procesul de formare a humusului), modificând calitatea acestui
mediu complex, suport pentru producţia agricolă. Pericolul este potenţat de
persistenţa acestor substanţe, care în unele cazuri se descompun după un timp
îndelungat, fiind aproape nebiodegradabile.
Un aspect important şi îngrijorător, de care trebuie ţinut cont la tratarea cu
cantităţi mari de pesticide, este impurificarea periculoasă a apelor freatice.
Utilizarea pesticidelor este necesară, dar trebuie făcută corect, selectiv şi în cantităţi
adecvate pentru fiecare caz în parte. Se preconizează limitarea combaterii dăunătorilor
prin mijloace chimice, astfel că „războiul chimic” va trebui înlocuit cu un „rǎzboi
biologic”, găsind şi dezvoltând populaţii de vieţuitoare nedăunătoare, care să distrugă în
mod natural dăunătorii.
Alte cauze
Schimbarea destinaţiei terenurilor prin realizarea de construcţii industriale şi
civile, căi rutiere, canale, diguri etc. Amplasarea unor obiective industriale, însoţită de
crearea de căi de acces, racordarea la sisteme de alimentare cu apă şi energie, uneori
realizarea în vecinătate a unor locuinţe destinate forţei de muncă etc., modifică profund
echilibrul natural al ecosistemului respectiv.
Extinderea centrelor urbane, „satelizarea lor”, sau chiar creşterea ariei populate
a unor aşezări de dimensiuni mai reduse implică intervenţii brutale asupra mediului.
În scopul asigurării cu apă potabilă, a realizării de reţele de irigaţie, căi de
comunicaţie, precum şi pentru producerea energiei electrice, omul intervine în
ecosistemele acvatice prin construirea de canale, baraje, lacuri de acumulare etc.
Aceste construcţii schimbă componenta calitativă şi cantitativă a florei şi faunei
locale, uneori duc la inundarea unor terenuri, la fenomene de eroziune, alunecări de
teren, modificarea microclimatului, apariţia unor viruşi, bacterii, insecte nedorite,
uneori nefamiliare ecosistemului.
Valorificarea unor zăcăminte prin exploatare în carieră/mină, a unor zăcăminte
de minereuri metalifere (minereuri de cupru, plumb, zinc etc.) sau nemetalifere
(calcar, sulf, sare) sau exploatarea prin foraj a unor zăcăminte de petrol, gaze
naturale, conduce, odată cu punerea lor în exploatare, la modificări profunde ale
spaţiului respectiv.
Lucrările de exploatare minieră prin amenajarea drumurilor de acces,
construcţia clădirilor, a instalaţiilor anexă şi dotarea cu utilaje şi deschiderea
zăcământului, în cazul minelor prin puţuri, galerii şi orizonturi, iar în cazul carierelor
24
Nişă ecologică – reprezintă unitatea de distribuţie a speciei în funcţie de resursele de hrană şi de
factorii externi; evidenţiază relaţiile energetice şi de hrană în cadrul unei populaţii.
prin tranşee, planuri înclinate sau puţuri, sunt acţiuni care schimbă în mod radical
ecosistemul terestru.
Valorificarea zăcămintelor de petrol şi gaze se face prin lucrări de foraj. Pe
terenurile din jurul sondelor, rafinăriilor, reţelelor de conducte, rezervoarelor cu
produse petroliere, poate apărea poluare cu hidrocarburi, care afectează puternic solul.
Orice unitate industrială reprezintă un potenţial poluator. Prepararea
minereurilor şi cărbunilor, mai ales în cadrul procesului de concentrare (creşterea
conţinutului de substanţă utilă), este însoţită de apariţia unor halde de steril, iazuri de
decantare cu conţinut de metale grele, care provoacă dezechilibre importante în
procesele fizice, chimice şi biologice care au loc în sol.
Haldele de steril (de exemplu, o fabrică cu capacitatea de 100.000 t acid sulfuric
pe an produce circa 200.000-300.000 t/an cenuşă de pirită, pentru depozitarea cărora
sunt necesare 2-3 hectare de teren) acoperă suprafeţe întinse care ar putea fi utilizate
pentru agricultură, impurifică aerul, apele freatice şi solul. Haldele au tendinţa de
mărire a bazei prin tasări şi alunecări, astfel că suprafaţa afectată creşte în timp.
2.3.3. Aspecte privind starea solului în România
În România, conform datelor statistice, structura resurselor de sol arată că din

totalul de 23.839.000 hectare, terenurile agricole ocupă 62% (din care cele arabile
39,5% şi 22,5% păşuni, fâneţe, plantaţii), pădurile ocupă circa 26%, restul
reprezentând ape, lacuri, bălţi şi alte peisaje (inclusiv suprafeţele ocupate de localităţi,
structuri productive, infrastructuri, aeroporturi etc.).
Câteva dintre cauzele (factorii) naturale sau antropice care au condus la limitarea
capacităţilor productive pe suprafeţe însemnate de terenuri agricole, în ultimii zece ani
sunt prezentate în continuare, cu menţiunea că aceeaşi suprafaţă poate fi afectată de unul
sau mai mulţi factori:
- eroziunea solurilor: ca urmare a acţiunii apelor pe circa 6,3 mil hectare în
zona Subcarpaţilor de Curbură, Carpaţilor Meridionali şi vestului Podişului
Transilvaniei;
- alunecări de teren pe circa 700 mii hectare;
- crustă de suprafaţă pe circa 230 mii hectare în Câmpia Română şi Dobrogea;
- compactarea terenurilor ca urmare a lucrărilor agricole necorespunzătoare
(„talpa plugului”) la care se adaugă circa două mil hectare afectate de o
compactare primară;
- săraturare pe circa 0,6 mil hectare;
- exces de apă în sol pe circa 4 mil hectare;
- poluare chimică din cauza activităţilor industriale pe circa 900 mii hectare, din
care poluare excesivă pe circa 200 mii hectare;
- distrugerea solului prin diverse excavări pe circa 15 mii hectare;
- aciditate puternică/moderată pe circa 3,4 mil hectare din care 1,8 ha teren
arabil;
- rezervă mică/extrem de mică de humus în sol pe circa 7,4 mil hectare din
care 4,5 mil ha sol arabil.
Pierderile directe înregistrate în producţia agricolă din cauza factorilor

menţionaţi sunt de circa 20% anual.
Pe o suprafaţă de circa 12 milioane hectare terenuri agricole din care circa 7,5
milioane hectare teren arabil (80% din suprafaţa arabilă) se manifestă deteriorarea
caracteristicilor şi funcţiilor solului, respectiv micşorarea capacităţii bioproductive
ceea ce afectează calitatea produselor agricole şi securitatea alimentară.
În România, solurile poluate sunt clasificate după anumite criterii, precum:
a) clase de poluare: PF – poluare fizică, PC – poluare chimică, PB – poluare
biologică, PR – poluare radioactivă;
b) tipuri de poluare: Pb – poluare cauzată de acoperirea cu halde de steril,
gunoaie; Ph – poluare prin dejecţii animaliere; Pk – poluare prin sărăturare; Pq – poluare
cu antidăunători etc.;
c) grade de poluare ale terenurilor: 0 – nepoluate; 1 – slab poluate (producţia
scade cu 5-10%); 2 – mediu poluate (producţia scade cu 11-25%); 3 – puternic poluate
(producţia scade cu 26-50%); 4 – foarte puternic poluate (producţia scade cu 51-75%);
5 – excesiv poluate (producţia scade cu peste 75%).
Se apreciază că pentru refacerea calităţii solurilor agricole şi pentru
reconstrucţia ecologică a unor landschafturi (peisaje) este necesar un efort financiar
de circa 25 milioane de dolari, eşalonat pe o perioadă de 15-25 ani.
Ţara noastră, în vederea unei reconstrucţii ecologice a terenurilor agricole, a
semnat Convenţia Internaţională pentru Combaterea Deşertificării (ratificată de
Parlamentul României încă din 1997, prin Legea nr. 629). De asemenea, la nivelul
României sunt reglementate: Regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, prin
Legea nr. 5/1982; Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin
Legea nr. 18/1991.
2.3.4. Măsuri de protecţie a solului
Ð O primă măsură care se impune vizează eforturile ce trebuie făcute pe linia

împăduririlor, stabilindu-se în acest sens o serie de acorduri internaţionale ale căror
obiective principale susţin dezvoltarea tehnicilor superioare de reîmpădurire şi
management forestier. Efortul de împădurire este un proces continuu în diverse ţări,
însă stadiul avansat al procesului de defrişare precum şi cercul vicios pe care-l
creează creşterea demografică care antrenează un consum masiv de lemn fac ca
dispariţia pădurilor să se producă în continuare.
Ð Pentru evitarea pierderilor de sol fertil se poate institui utilizarea de
asolamente – cultivarea de soiuri diferite de culturi în ani succesivi.
Printre măsurile ce se pot utiliza pentru a se evita pierderile productive din
cauza dăunătorilor fără a folosi pesticide, menţionăm:
- folosirea feromonilor25 artificiali, identici celor naturali, în două alternative:
25
feromoni (din limba grecă: pherein – a transporta şi omon – excitare) – substanţe naturale cu rol de
mediator chimic între indivizii unei specii sau cei de specii diferite.
• drept capcană în anumite zone unde insectele sunt atrase şi stârpite;

• în cantitate mare pentru perturbarea procesului de reproducere (insectele-
masculi devin incapabile să recunoască insectele-femele);
- cultivarea de soiuri de cereale şi legume rezistente la atacul dăunătorilor, în
două variante:
• utilizarea de specii mai timpurii sau mai târzii, pentru a perturba condiţiile
de dezvoltare a dăunătorilor;
• cultivarea unor zone capcană cu soiuri care „plac” cel mai mult
dăunătorilor, unde sunt atrase populaţiile masive de dăunători şi stârpite.
Ð Aplicarea celor mai eficiente metode tehnice, administrative şi juridice pentru
protecţia mediului împotriva poluării difuze prin limitarea/folosirea raţională şi riguros
planificată a îngrăşămintelor şi pesticidelor.
Ð Controlul suprafeţelor construite în favoarea zonelor verzi şi libere, chiar şi
în condiţiile creşterii populaţiei într-o zonă.
Ð Construirea obiectivelor economice pe terenuri improprii agriculturii sau a
oraşelor pe verticală.
Ð Optimizarea drumurilor şi şoselelor şi a reţelelor de drumuri tehnologice cu
rol antierozional.
Ð Un cadru legislativ care să delimiteze perimetrul de acţiune a agenţilor
economici de stat sau privaţi, cu sancţiuni grave pentru depăşirea acestuia.
Ð Îmbunătăţirea sistemului instituţional de coordonare şi supraveghere a
acţiunilor de protecţie a mediului, cu utilizarea unui monitoring integrat al solului ca
sistem de supraveghere continuă a stării de calitate a mediului pentru componentele lui
esenţiale – aer, apă, sol.
Ð Completarea cadrului legislativ şi instituţional cu reglementări privind
politica fondului funciar agricol, arendarea terenurilor creditarea activităţilor şi
producţiei agricole, asigurarea producţiei şi gospodăriilor agricole, protecţia socială a
ţăranului, asigurarea asistenţei tehnice guvernamentale, asigurarea de materiale genetice
de calitate.
Ð Restabilirea parametrilor de calitate a solului printr-o substanţială susţinere
guvernamentală privind investiţiile pentru reducerea emisiilor poluante industriale şi
investiţiile pentru refacerea capacităţilor bioproductive ale solului prin construirea
perimetrelor de ameliorare a terenurilor care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea
productivă;
Ð Retehnologizarea şi modernizarea lucrărilor de amenajare şi de îmbunătăţire
funciară, în conformitate cu noile caracteristici ale structurii de proprietate, impune
susţinerea formării şi dezvoltării serviciilor de producţie agricolă, a infrastructurilor
specifice unei agriculturi bazate în mod preponderent pe proprietatea privată
(achiziţionare, depozitare şi transport, servicii de analiză chimică a solurilor, sanitar-
veterinare, reproducţie şi selecţie etc.).
Ð Prevenirea şi limitarea poluării mediului de către agricultură este posibilă
prin introducerea de reglementări privind utilizarea unor factori de producţie (de
exemplu îngrăşămintele chimice, produsele fitofarmaceutice ş.a.), precum şi a unor

tehnologii (de exemplu utilizarea îngrăşămintelor organice). De asemenea, adoptarea
de practici agricole specifice poate favoriza protecţia mediului (utilizarea mijloacelor
de combatere integrală a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, cu reducerea mijloacelor
de combatere chimică).
Ð Promovarea iniţiativelor individuale şi aplicarea unor programe cu asistenţă
externă sunt menite să realizeze, pe baza principiilor economiei de piaţă, sisteme de
agricultură durabilă şi competitivă, specifice diverselor condiţii locale, care să
permită integrarea politicilor agrare în cadrul unei strategii naţionale privind
dezvoltarea economică în corelaţie cu protecţia mediului înconjurător şi cu asigurarea
securităţii alimentare, în conformitate cu principiile ecologice moderne.
Â Refacerea calităţii solului impune în primul rând instituirea unui cadru
legislativ privind protecţia mediului înconjurător, inclusiv a solului, care să delimiteze clar
perimetrul de acţiune a agenţilor economici de stat şi privaţi în perspectiva asigurării
echilibrului ecologic şi care să prevadă sancţiuni drastice în cazul periclitării acestuia.
În vederea reconstrucţiei ecologice a terenurilor degradate precum şi în scopul
ameliorării calităţii solului au fost luate următoarele măsuri:
- experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de recultivare a terenurilor
degradate ca urmare a exploatărilor miniere la zi din bazinul carbonifer al Olteniei şi
din alte zone;
- experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de recultivare a diferitelor
tipuri de halde rezultate din industria minieră, metaliferă, energetică etc.;
- experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de refacere ecologică a
solurilor afectate de poluarea cu petrol şi apă sărată;
- caracterizarea arealelor afectate de poluare şi recomandarea măsurilor de
reconstrucţie ecologică;
- fundamentarea măsurilor de refacere a solurilor poluate cu metale grele
(Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare etc.);
- brevetarea tehnologiilor de fertilizare a culturilor şi solurilor în condiţii de
protecţie a mediului ambiant;
- sinteze ale cercetărilor în cadrul monitoringului integrat al solului.
Pornind de la starea reală actuală a solului, de la deficitul de resurse financiare
aferente sectorului privat din agricultură, precum şi de la constrângerile bugetului de
stat, într-o perioadă în care relansarea economiei depinde într-o măsură însemnată de
redresarea agriculturii, intervenţia guvernamentală pentru susţinerea acestui sector
trebuie să includă în mod necesar o politică de îmbunătăţire a calităţii solului, privită
atât prin prisma utilizării resurselor de creştere a producţiei, cât şi prin aceea a protejării
tuturor componentelor patrimoniului naţional şi al mediului înconjurător. Ca atare,
menţinerea parametrilor de calitate a solului în limitele admisibile din punct de vedere
al echilibrului ecologic şi acceptabile în ceea ce priveşte potenţialul productiv,
constituie o condiţie sine qua non a realizării oricărui program de guvernare.
2.3.5. Recuperarea, reciclarea, valorificarea unor deşeuri
Deşeurile provenite din procesele de producţie şi de consum exercită o presiune

directă şi permanentă asupra mediului prin depuneri şi emisii specifice.
Obiectivul fundamental al oricărei politici şi strategii de protecţie a mediului,
constă în reducerea cantităţilor de deşeuri, realizabil pe calea reciclării,
recondiţionării sau recuperării şi valorificării deşeurilor.
Recuperarea şi reintroducerea în circuitul economic a deşeurilor trebuie
considerată ca parte componentă a strategiei de armonizare a relaţiei dintre creşterea
economică, consumul de resurse şi mediul natural care face posibilă existenţa
funcţională a unui sistem economico-social.
Structura şi provenienţa deşeurilor
Existenţa aglomerărilor urbane cu arsenalul de probleme administrative pe care

le implică pentru satisfacerea necesităţilor sociale, în condiţiile actualei crize
economice a avut ca rezultat abandonarea sau amânarea unor proiecte de mediu.
Mărimea şi densitatea demografică a unui centru urban amplifică fenomenul poluării
cu aspecte disproporţionat de mari în ceea ce priveşte cantitatea de deşeuri produsă şi
suportată de o persoană, în special ca urmare a fenomenului „de margine/periferie”,
cu care se confruntă orice oraş.
Conform statisticilor şi studiilor internaţionale, cantităţile de deşeuri26 generate
de fiecare ţară, respectiv volumul mediu pe locuitor, sunt legate de nivelul de
dezvoltare şi urbanizare, de nivelul tehnologic aplicat în producţia de bunuri, de
specificul şi structura consumului, de nivelul veniturilor şi stilul de viaţă al populaţiei.
Fiecare locuitor din oraşele europene „fabrică” circa 1,5 kilograme de deşeuri
pe zi. Statele Unite ale Americii, reprezentând 6% din populaţia lumii, produc peste
70% din reziduurile solide ale omenirii, respectiv 500 milioane tone de reziduuri solide,
care trebuie colectate, evacuate şi tratate.
Se constată diferenţe considerabile de compoziţie în funcţie de zona
geografică, nivel de viaţă şi obiceiurile locuitorilor.
• Tipurile de deşeuri sunt specifice activităţilor care le generează:
- activităţile specifice biosului, din care rezultă deşeuri organice (excreţii,
resturi de vieţuitoare);
- procesele industriale, din care rezultă ca deşeu rebuturi, sub/coproduse; un
caz particular al desfăşurării proceselor industriale îl constituie procesele
chimice, nu neapărat doar cele din industria chimică. Într-un proces chimic
simplu de tip A + B → C + D, unde, de regulă, C reprezintă produsul finit,
D este adesea un deşeu;
- activităţile economice şi sociale, de unde apar produse uzate fizic sau moral;
26
conceptul de deşeu – în general, semnifică un produs cu valoare economică (negativă) variabilă în
timp şi spaţiu conform potenţialului de valorificare pe care-l poate avea.
- activităţile comerciale, unde deşeurile apar din ambalaje, materiale de

reclamă etc.;
- accidente de orice natură: industrială, casnică, transporturi, de unde apar deşeuri
ca urmare a unor distrugeri materializate;
- ecologice, ca urmare a proceselor de tratare a deşeurilor, de unde rezultă
cantităţi neînsemnate de reziduuri.
• În funcţie de agresivitatea lor, deşeurile sunt:
Ð deşeuri inerte, cu grad redus de agresivitate (sticlă, ceramică, moloz);
Ð deşeuri cu potenţial de poluare controlabil (care pot fi reţinute, tratate sau
depozitate);
Ð deşeuri toxice sau periculoase (provin, cel mai adesea, din activitatea industrială
dar şi din mediile spitaliceşti);
Ð materiale organice, de regulă biodegradabile (resturi de alimente etc.);
Ð materiale pulverulente: cenuşă, praf industrial, zgură.
Deşeurile, fie ele de producţie sau de consum, exercită o presiune directă şi
permanentă asupra mediului prin depuneri şi emisii specifice.
Pe un flux general schematizat de fabricarea şi utilizarea a unui produs, se
poate ilustra modul de apariţie a deşeurilor (figura 2.2).
materii prime naturale
energie Extracţie steril
Obţinere semifabricat diverse deşeuri
Obţinere produs subproduse, deşeuri
Produs
Utilizare rezidii diverse
deşeuri în mediu
Produs uzat
sau valorificare
Fig. 2.2. Apariţia deşeurilor în procesul de fabricare
şi utilizare a bunurilor materiale
În toate fazele de obţinere a unui produs apar o serie de produse secundare şi

reziduuri care sunt deversate în mediu. De asemenea, produsul uzat devine un
element de poluare a mediului pe care de cele mai multe ori, nu reuşeşte să-l
asimileze.
De regulă, drumul deşeurilor sfârşeşte la periferia oraşului, în gropi speciale sau

locuri virane unde se acumulează. Ţinând cont de volumul uriaş de deşeuri produs anual,
în condiţiile crizei de teren din zonele urbane, o asemenea evacuare rudimentară nu mai
poate fi considerată o soluţie.
Un obiectiv fundamental al oricărei politici de protecţie a mediului este reducerea
cantităţii de deşeuri rezultate fie din producţia de bunuri, fie ca urmare a modului de
consum.
După un anumit timp, mai scurt sau mai îndelungat, o parte din deşeuri sunt
integrate în circuitul biologic, prin ceea ce se numeşte reciclare naturală, iar o altă
parte, în circuitul economic, prin reciclare artificială.
9 Reciclarea naturală poate fi realizată prin utilizarea eficientă a resurselor,
cu menţinerea produselor reziduale evacuate în mediu, în limita condiţiilor de păstrare
a echilibrului dinamic natural.
9 Reciclarea artificială reprezintă acţiunea de reintroducere într-un ciclu de
tratare sau de flux tehnologic, acelaşi sau diferit, a unor materiale care au mai parcurs
un flux tehnologic. Aceasta reprezintă reintroducerea materialelor într-un nou circuit
de utilizare. Pe de o parte deci, pentru obţinerea unor produse utile, care pot fi
utilizate ca atare sau reintroduse într-un ciclu de producţie se consumă o cantitate
mult mai redusă de materii prime şi energie, iar reziduurile care apar în urma
proceselor de recuperare, recondiţionare şi reciclare sunt considerabil mai reduse
decât cele generate în etapele iniţiale ale fluxurilor tehnologice.
Gestionarea eficientă a deşeurilor27, în contextul unei dezvoltări durabile,
presupune o serie de aspecte esenţiale, legate de neutralizarea deşeurilor şi
reziduurilor, eventual recuperarea valorii pe care acestea o mai conţin, ţinând cont
atât de restricţiile impuse de prezervarea mediului ambiant, cât şi de restricţiile
economice. Scopul urmărit în managementul deşeurilor este maximizarea conservării
resurselor neregenerabile şi minimizarea efectului negativ al deşeurilor asupra
mediului.
În prezent, în ţările dezvoltate, din fondul total de cheltuieli destinat protecţiei
mediului ambiant, un procent de 20-25% este alocat industriei de valorificare a deşeurilor,
iar restul de 75-80% reprezintă necesarul pentru acoperirea cheltuielilor făcute pentru
colectarea, neutralizarea, eliminarea28 şi/sau depozitarea deşeurilor nevalorificabile
economic.
27
gestionarea deşeurilor – proces care constă în colectarea transportul, tratarea (acolo unde trebuie şi
pot fi tratate), valorificarea (pentru deşeuri valorificabile) şi eliminarea deşeurilor.
28
eliminarea deşeurilor – activitate inclusă în procesul de gestionare a deşeurilor realizată prin diverse
metode (de exemplu depozitare definitivă pe sol, în subsol, evacuare în ape, în mări/oceane, incinerare)
cu sau fără tratare anterioară, conform cu prevederile legale în vigore.
Gestionarea deşeurilor polimerice

Ambalajele din polimeri de sinteză sunt produse de mare tonaj ale civilizaţiei
actuale. Modernizarea comerţului şi adaptarea modelelor de consum occidentale au
adus în mediul urban cantităţi imense de ambalaje.
Deşeurile polimerice au un ciclu de viaţă fizică foarte lung, raportat la ciclul de
viaţă economică foarte scurt al ambalajelor şi sunt nebiodegradabile, de aceea
gestionarea lor constituie o preocupare deosebită a autorităţilor locale, dar şi a
ecologiştilor, cercetătorilor şi industriei de profil.
Efectele negative ale acestor deşeuri asupra mediului sunt cumulative. Nu se
referă numai la peisaj, esenţial pentru confortul uman şi un criteriu de apreciere a
calităţii gestionării deşeurilor şi a educaţiei civice a edililor şi populaţiei, ci ele
afectează şi terenuri agricole, sunt suport pentru dezvoltarea rozătoarelor, insectelor,
microbilor, etc. Materialele plastice complexe, tip PVC, ebonită, bachelită, cauciuc,
emană prin ardere substanţe cancerigene.
În România, reciclarea deşeurilor plastice nu este o activitate eficientă. Centrele
de colectare consideră recuperarea acestor deşeuri neprofitabilă deoarece implică
costuri excesive de manipulare şi manoperă, comparativ cu preţul posibil de vânzare
şi lipsa echipamentelor specifice de prelucrare (măcinare, sortare, topire).
Analiza cost-beneficiu impune abordarea colectării-valorificării deşeurilor
polimerice de pe poziţia unei afaceri profitabile. Există intenţia unor organizaţii ale
societăţii civile sau ale specialiştilor din domeniu, de a aprofunda costurile implicate
de recuperarea/valorificarea acestui tip de deşeu, apelând atât la costuri directe, cât şi
la externalităţi.
Prin aplicarea unor tehnologii de reciclare a recipientelor tip PET
(polietilentereftalat) s-ar putea produce fulgi, care transformaţi în fibre/aliaje pot fi
utilizaţi în industriile de profil. Astfel, din 20 de recipiente PET de 2 litri se poate obţine
căptuşeala pentru o scurtă de iarnă, iar din 35 de astfel de butelii se poate realiza un sac
de dormit. S-ar mai putea obţine folii izolatoare pentru acoperişuri, componente pentru
industria auto sau elemente pentru corpurile de iluminat etc.
Managementul deşeurilor
Locuitorii oraşelor sunt cei mai mari consumatori de resurse, dar sunt şi cei mai
mari generatori de deşeuri. Lipsa unui management adecvat al activităţilor de
colectare şi depozitare a deşeurilor urbane afectează sănătatea populaţiei şi mediul
înconjurător.
Cele mai grave efecte ale unui management defectuos, în acest domeniu, se
manifestă prin poluarea atmosferică şi contaminarea rezervelor de apă potabilă, ceea
ce determină creşterea frecvenţei îmbolnăvirilor. Unele boli infecţioase sunt în relaţie
directă cu necolectarea sau depozitarea inadecvată a deşeurilor urbane, de orice tip.
Depozitarea deşeurilor devine o problemă foarte dificilă pentru administraţiile
marilor centre urbane, din cauza lipsei unui management performant, a unei culturi şi
tradiţii de participare civilă. Taxa de depozitare foarte mare nu este atractivă pentru
firmele ce lucrează în domeniu, de aceea ele încearcă să-şi construiască propriile gropi
de gunoi, introducând în acest sens clauze contractuale cu administraţiile urbane.
O soluţie aplicată pe scară largă o reprezintă separarea deşeurilor încă de la
nivelul consumatorilor şi depozitarea pe sortimente: sticlă, metal, materiale plastice,
hârtie, deşeuri menajere, deoarece reciclarea materialelor constituie un element cheie în
reducerea poluării solului, apei şi a aerului. De exemplu, la obţinerea oţelului din fier
vechi se reduce poluarea aerului cu 85% şi a apei cu 76%, iar consumul energetic scade
la circa 30%. De asemenea, hârtia de ziar produsă din hârtie reciclată necesită cu
25-60% mai puţină energie în procesul de fabricaţie.
Din totalul depozitelor urbane, 87% sunt plasate în afara oraşelor, 6% pe malul
apelor, iar restul de 7% se găsesc în interiorul localităţilor. Circa 40% din totalul
depozitelor nu beneficiază de facilităţi de protecţie a mediului înconjurător. Se
apreciază că doar 1-2% din deşeurile urbane sunt valorificate prin sortarea efectuată
de către aşa-numiţii „recuperatori”, care activează pe rampele de gunoi. Fenomenul
este întâlnit în toate zonele unde există gropi de deşeuri menajere şi constituie o
problemă socială gravă şi generalizată.
În cazul nămolului rezultat de la epurarea apelor uzate orăşeneşti, doar 3% se
valorifică anual, în agricultură.
Prin metoda clasică de ardere a unor cantităţi mari de deşeuri urbane, umede,
cu un conţinut ridicat de materiale plastice, se produc emisii de dioxină, una dintre
cele mai toxice substanţe cu caracter cancerigen, cunoscute până în prezent. Prin
arderea materialelor plastice se elimină substanţe care produc boli de plămâni, de
ficat, de rinichi sau ale sistemului circulator.
Managementul deşeurilor implică tratarea problemei deşeurilor pe trei direcţii

general valabile:
@ reducerea cantităţilor de deşeuri generate de activităţile socioeconomice;
@ utilizarea/valorificarea deşeurilor;
@ procesarea şi reintroducerea deşeurilor în natură în forme neagresive.
Â Reducerea cantităţii de deşeuri se poate face pe mai multe căi:
- Concepţia produselor trebuie astfel făcută ca la dezmembrare să rezulte

materiale uşor de sortat pe tipuri, pentru a uşura reprocesarea lor. De asemenea, în
proiectare trebuie avute în vedere materiale care să polueze cât mai puţin, atât în
producerea lor, cât şi la sfârşitul vieţii active a produsului.
- Diminuarea ambalajelor. Un ambalaj are două roluri: acela de a proteja
produsul şi acela de a atrage cumpărătorul. O concepere îngrijită a ambalajului poate
realiza ambele roluri cu folosirea unui minim de materiale. Cumpărătorul plăteşte
astfel mai puţin pentru produsul ambalat, dar şi taxe mai mici pentru procesarea
ambalajului devenit deşeu.
- Diminuarea consumului, prin opţiunea pentru produse cu un timp de viaţă

mai lung, prin reducerea stocurilor (care generează produse expirate, care apoi se
aruncă);
- Reconceperea proceselor de fabricaţie, astfel încât acestea să valorifice cât
mai deplin materiile prime.
Â Valorificarea deşeurilor
Există statistici care evidenţiază tendinţa de reciclare a resurselor într-o serie de

ţări puternic industrializate. În Franţa, de exemplu, pe ansamblu metale neferoase
(cupru, zinc, plumb, nichel, cositor, aluminiu) se reciclează anual 90×106 tone din
totalul de 156·106 tone deşeuri metalice. În anul 1997 recupera circa 27% aluminiu,
80% platină, 45% oţel din deşeurile respectivelor materiale.
Creşterea preţului petrolului în deceniul şapte al secolului trecut a făcut ca
procesul de reciclare să devină mai atractiv din punct de vedere economic.
Recuperarea şi reciclarea produselor uzate se diferenţiază în funcţie de gradul
de dispersie sau de uzură, pentru care distingem următoarele situaţii:
► Produs utilizat care păstrează toate calităţile produsului iniţial, cu excepţia
faptului că a fost „dispersat” în mediu. Este cazul tipic al ambalajelor de sticlă.
Recuperarea va consta în acest caz în colectarea produsului dispersat, în vederea
refolosirii ca atare.
► Produs uzat care şi-a pierdut o parte din calităţile iniţiale, care pot fi însă
regenerate printr-o tehnologie corespunzătoare (de exemplu, reşaparea anvelopelor,
recondiţionarea uleiurilor minerale uzate şi a acumulatorilor de plumb). Recuperarea
va consta în acest caz în colectare, urmată de tehnologia de regenerare a produsului,
pentru a corespunde reutilizării. Desigur, cel mai adesea, produsul obţinut are
performanţe ceva mai slabe decât cel iniţial, dar, oricum, utilizarea lui este interesantă
din punct de vedere economic şi al conservării mediului.
► Produs uzat care şi-a pierdut cea mai mare parte din calităţile iniţiale. În
acest caz produsul se colectează în scopul recuperării materiilor prime din care este
alcătuit sau în scopul utilizării lui într-un alt domeniu, în care se vor valorifica alte
calităţi neglijate până la utilizarea anterioară.
O primă dificultate constă în gradul înalt de dispersie a produsului de recuperat.
În aceste condiţii, în cazul cel mai simplu, acela al produselor ce pot fi reutilizate ca
atare sau după recondiţionare, este necesară instalarea în teritoriu a unei reţele cât mai
dense de recuperare a produselor, reţea care presupune adesea eforturi mari de
organizare, transport precum şi antrenarea unei forţe de muncă semnificative.
Dificultăţi mult mai mari apar în cazul produselor complexe nereutilizabile care se
recoltează pentru recuperarea materiilor prime. Aici, dincolo de faza de colectare, trebuie
introdusă o a doua fază, de separare a componentelor produsului în funcţie de materia
primă din care este alcătuit fiecare, ceea ce implică, de asemenea, un volum considerabil
de muncă sau instalaţii complexe (de exemplu recuperarea fierului şi cuprului dintr-un
electromotor total uzat).
Un caz aparte îl constituie acele produse care pot fi refolosite în urma restabi-
lirii unora din proprietăţi. Sub aspect economic este evident mai avantajos ca un produs
să fie reciclat după restabilirea unor proprietăţi, decât sub formă de materii prime.
Criteriul de opţiune pentru varianta de reciclare îl constituie, în primul rând
existenţa unei tehnologii capabile să restabilească proprietăţile dispărute prin uzură,
tehnologii care foarte adesea nu sunt nici simple, nici evidente şi care fac de regulă
apel la cele mai noi cuceriri din ştiinţă şi din tehnică.
Aprecierea unei asemenea tehnologii se face, pe de o parte, prin prisma
eforturilor pe care le implică în procesul de restabilire a proprietăţilor iniţiale ale
produsului (eforturi umane, materiale, energetice, investiţii, timp) precum şi prin
măsura în care restabilirea vechilor proprietăţi (caracteristici) s-a realizat integral.
În cazul cel mai frecvent această restabilire a proprietăţilor iniţiale nu este de
100% ceea ce face ca produsul fie să aibă o calitate mai slabă, fie o fiabilitate mai
redusă. Pornind de aici, rezultă că produsul îşi va pierde treptat din calităţi, odată cu
creşterea numărului de cicluri folosire-recondiţionare, la un moment dat devenind
inapt pentru o nouă recondiţionare, moment în care trebuie găsită o cale de reciclare a
sa sub o altă formă.
Pentru a exemplifica aceste aspecte în figura 2.3 sunt prezentate unele
consumuri energetice şi materiale folosite la obţinerea anvelopei care după utilizare,
ca produs uzat, poate fi supusă reşapării ilustrând în acest fel modalitatea în care
valorificarea poate fi economică.
48 kg ţiţei
1,8 kg cauciuc natural
3,8 kg cauciuc sintetic Prin
se 4,5 kg negru de fum se reşaparea
645 kWh
obţin 3,0 kg cord textil economisesc unei
energie
1,0 kg sârmă anvelope
0,5 kg alte ingrediente
alte materiale
Fig. 2.3. Posibilităţi de valorificare a anvelopelor uzate
Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă hârtia, a cărei reciclare sub formă de
materie primă economiseşte cantităţi uriaşe de lemn, scutind de defrişare hectare de
pădure, pe lângă o reducere a consumurilor specifice de energie de circa trei ori.
Hârtia reciclată poate fi destinată fie fabricării din nou a hârtiei (valorificare optimă),
fie a cartoanelor şi mucavalelor (valorificare inferioară). Condiţia care determină
opţiunea pentru o anumită direcţie de valorificare o reprezintă tehnologia de
descernelizare, relativ recentă (şi pentru România). Modalităţile de valorificare a
hârtiei sunt prezentate schematic în figura 2.4.
o tonă maculatură
3-4 m3 lemn 12.500 ziare

înlocuieşte
sau
800 kWh energie se obţine o tonă hârtie pentru
celuloză 2.500 caiete
electrică
sau
250 kg combustibil 400 cutii de ambalaj
convenţional
Fig. 2.4. Posibilităţi de valorificare a maculaturii
Exemplul hârtiei ne permite să discutăm şi o altă problemă, de cea mai mare

importanţă în acţiunea complexă de recuperare, reciclare şi refolosire, anume aceea a
redistribuirii materialelor refolosibile între sectoarele care le generează şi cele care
le pot folosi în modul cel mai eficient, întrucât nu este întotdeauna evident că
materialele recuperate trebuie neapărat să revină în fluxul tehnologic care le-a
generat. Astfel, la obţinerea de hârtie şi cartoane se pot folosi cu succes şi deşeuri
textile, într-o pondere care atinge 12-14% din totalul materiilor prime. Pe de altă
parte, reciclarea hârtiei se poate face doar de 5, 6, cel mult 10 ori, deoarece la fiecare
reciclare lungimea fibrelor de celuloza scade, conducând la o scădere a rezistenţei
mecanice a hârtiei nou fabricate, la reducerea productivităţii muncii la fabrica de
hârtie şi la creşterea pierderilor tehnologice. La încheierea acestui număr de cicluri
însă, hârtia inferioară calitativ poate fi utilizată cu succes într-o altă ramură
industrială. Astfel, studii efectuate în Anglia au arătat că utilizarea ei în industria
construcţiilor, ca izolant termic în panourile prefabricate conduce la o economie
echivalentă cu două tone petrol/an pentru fiecare locuinţă construită astfel.
Studii efectuate în ţara noastră arată de pildă că, din totalul de materiale reciclate
provenite din industria bumbacului, 62,2% revin la procesul tehnologic care le-a
generat, 17,1% pot fi utilizate de alte societăţi ale industriei uşoare, iar 20,7% îşi găsesc
valorificarea în cu totul alte ramuri industriale. Pentru produsele provenite din industria
lânii, procentele sunt de respectiv 83,2%, 2,3% şi 14,5%.
Similar, în Anglia, din cele 13 milioane de tone cenuşă de termocentrală, circa o
jumătate sunt utilizate în construcţii ca înlocuitor parţial al cimentului, tehnologie aplicată
în mod curent şi în România pentru valorificarea cenuşilor de termocentrală şi a zgurilor
de furnal.
O problemă aparte o constituie aspectele strict economice ale procesului de
recuperare-reciclare, nu numai a produselor uzate, dar şi a deşeurilor şi reziduurilor ce
provin din diferite procese tehnologice. Pentru a nu mări costurile de fabricare ale
produsului realizat prin reciclare, comparativ cu produsul iniţial, este necesar ca
materiile prime reciclate să intre cu o valoare cel mult egală cu cea a materiilor prime
naturale şi a energiilor substituite. Pe de altă parte, însă, trebuie ca în costuri să se

reflecte corect eforturile impuse de activităţile de colectare, sortare, stocare şi
redistribuire a resurselor reciclabile, permiţând şi o cotă de rentabilitate stimulativă
pentru întreprinderile specializate în aceste activităţi. În sfârşit, generatorii de resurse
reciclabile (atât întreprinderile, cât şi populaţia) trebuie stimulaţi pentru predarea
efectivă a acestor resurse. Fabricanţii constată uneori că este mai rentabil să se
aprovizioneze cu materii prime provenite direct din industriile din amonte decât din
reciclări. Este rolul statului de a încuraja reciclările, prin subvenţii sau facilităţi fiscale.
Totuşi pentru rezolvarea problemei deşeurilor se impune luarea unor măsuri de
anvergură la nivel statal, modificarea proceselor de producţie, reducerea drastică a
cantităţilor de deşeuri produse, sortarea pe categorii şi, în anumite cazuri, reciclarea
lor, în altele incinerarea cu producere de electricitate şi căldură.
Nu în ultimul rând, educaţia cetăţenească, începută încă din şcoala primară,
reprezintă poate, factorul cel mai important de progres în domeniu.
Â Procesarea şi reintroducerea deşeurilor în natură în forme neagresive
Soluţiile propuse şi aplicate cu succes în diferite ţări pentru procesarea şi

reintroducerea deşeurilor în natură sub o formă neagresivă pornesc de la preselectarea
gunoiului menajer încă din gospodării, urmată apoi de aplicarea unor modalităţi de
eliminare a lor prin depozitare controlată în gropi de gunoi ecologice, compostare,
incinerare, piroliză etc.
Ð Depozitarea controlată, în gropi de gunoi ecologice
Un depozit ecologic este amenajat într-o zonă îndepărtată de centrele locuite, pe
un teren degradat, prevăzut cu un fund impermeabil şi cu posibilitatea de a fi acoperit
cu un sol cultivabil/împăduribil la umplere. Unele asemenea depozite permit chiar o
fermentaţie anaerobă, asociată cu colectarea biogazului rezultat.
Pentru anumite tipuri de deşeuri practicarea depozitării controlate se face cu
asigurarea condiţiilor de fermentare aerobă ce permite transformarea lor în condiţii
igienice, într-un compost stabil ce se foloseşte ca amendament în agricultură.
Analizele tehnico-economice au stabilit că aceasta reprezintă o metodă optimă
de tratare a reziduurilor colectate din aşezări mici şi mijlocii. Procesul se poate
realiza în variante diferite de la simpla depozitare controlată, până la utilizarea de
instalaţii moderne, de mare productivitate, în care prelucrarea mecanică şi
fermentarea intensivă se face în flux continuu.
Gropile de gunoi prezintă o serie de dezavantaje notabile:
- modificări de peisaj şi disconfort vizual;
- poluarea aerului, degajarea de mirosuri neplăcute, suspensii purtate de vânt;
- poluarea apelor de suprafaţă şi, în cazul depozitelor neimpermeabilizate, a
celor freatice;
- modificări ale biocenozelor pe terenurile învecinate (unele mamifere, păsări,
insecte, părăsesc zona în favoarea şobolanilor, ciorilor etc.).
În Anglia, de exemplu şi nu numai, gropile de gunoi sunt amplasate în locuri în

formă de copaie, cu fundul şi pereţii betonaţi şi impermeabilizaţi, pentru a nu infesta
zonele învecinate. La atingerea capacităţii de umplere gropile sunt valorificate în
sensul folosiri ca sursă de producere a biogazului (gropile sunt acoperite cu pământ
pentru a produce fermentaţia anaerobă a gunoiului din care, printr-o reţea de conducte
se va colecta biogazul timp de mai mulţi ani) şi cultivare a pământului la suprafaţă.
Când mai multe gropi de gunoi urbane şi-au atins capacitatea de umplere,
depozitarea a ajuns să coste mai mult, astfel că soluţia „implementării” industriilor de
reciclare a devenit mai eficientă. Aşa de exemplu în SUA din cele 20.000 de gropi de
gunoi, mai mult de 15.000 au fost închise, deoarece au ajuns la capacitatea maximă.
Ð Compostarea
Partea organică selectată a gunoiului menajer poate fi compostată direct pe
platformele de colectare, rezultând îngrăşământ agricol asemănător gunoiului de grajd
(tehnica nu este utilizată în România).
Ð Incinerarea
În funcţie de natura gunoiului, a conţinutului de hârtie, ambalaje şi material
organic, gunoiul poate arde (aprins sau nu de un produs petrolier). Avantajul constă în
producerea unei anumite cantităţi de energie termică. Pentru unele tipuri de deşeuri
menajere soluţia incinerării este mai avantajoasă. Astfel în SUA, se investesc circa 20
milioane de dolari pentru realizarea de noi incineratoare. Totuşi, conform unor studii,
emisiile gazoase rezultate din acest proces conţin substanţe deosebit de toxice ca:
dioxină, furan, clorbenzeni, compuşi cu crom, cadmiu, cobalt, plumb, mercur şi
bioxid de sulf. Incinerarea creează şi o altă problemă, deşi 80-90% din volumul
deşeurilor este redus prin incinerare, 10-20% rămâne sub formă de cenuşă, mult mai
toxică, mai periculoasă decât materialele incinerate care necesită soluţii de rezolvare.
Aceasta este singura metodă de eliminare a deşeurilor spitaliceşti.
Astăzi, dispunem de tehnologii bine puse la punct pentru incinerarea deşeurilor
de natură organică (naturale sau de sinteză) în scopul de a produce energie termică
sau electrică. Se estimează că la nivelul ţărilor din Uniunea Europeană, cantitatea
anuală de deşeu menajer este de circa 100 milioane de tone, din care circa o treime se
ard în astfel de instalaţii.
Ð Piroliza
Piroliza constă în arderea gunoiului la peste 800oC, în absenţa aerului. Rezultă
un produs lichid, alcătuit în principal din hidrocarburi, care poate fi folosit drept
combustibil. Desigur, şi în acest caz rezultă cenuşă cu problemele de eliminare
aferente. Procedeul este foarte eficace în cazul materialelor plastice (mai puţin al
PVC-ului). La ora actuală există proiecte de obţinere a petrolului din piroliza
deşeurilor menajere (Germania, are o astfel de staţie pilot cu o capacitate de două
milioane t/an).
Capitolul 3
Forme speciale de poluare
3.1. Poluarea radioactivă
3.1.1. Definirea poluării cu radiaţii penetrante
Poluarea sau contaminarea radioactivă reprezintă o formă specială de agresiune

asupra mediului cauzată de emiterea în spaţiu a unor radiaţii care produc modificări
fizice, chimice şi biologice la nivelul organismelor vii.
În general, radiaţiile constau în emisia şi transmiterea în spaţiu a energiei sub
formă de unde (radiaţii ondulatorii), de particule (radiaţii crepusculare) sau sub formă
de radiaţii mixte. Radiaţiile mixte electromagnetice, undă-crepuscul, după mărimea
frecvenţei, sau a lungimii de undă sunt radiaţii de tip radio, infraroşii (termice),
vizibile, ultraviolete, Röngen (raze X) şi Gamma. Domeniile de utilizare a radiaţiilor
electromagnetice sunt multiple: reacţii nucleare, spectroscopie, radiologie, radioastro-
nomie, radiolocaţie, telecomandă, telecomunicaţii, televiziune, inducţie electro-
magnetică, sterilizarea apei etc.
Cele mai periculoase, din punct de vedere a efectelor poluante, sunt radiaţiile
penetrante Röngen (sau X) şi Gamma, singurele radiaţii ce nu pot fi deviate de câmpul
electric sau magnetic şi care au cea mai mare putere de penetraţie în materie. Aceste
radiaţii se propagă în toate direcţiile cu o viteză apropiată de viteza luminii (3×108 m/s),
având o capacitate de ionizare a substanţelor pe care le străbat, cărora le provoacă
modificări fizice, chimice sau biologice (omoară celulele vii). Atenuarea lor se face
diferenţiat în funcţie de grosimea şi densitatea substanţelor pe care le penetrează.
Radioactivitatea este proprietatea unor anumite substanţe, de tipul metalelor
grele (uraniu, thoriu sau alte materiale fisionabile), de a prezenta fenomenul de
dezintegrare/fisiune nucleară a atomilor, care poate avea loc de la sine sau prin
bombardarea cu diferite particule acceleratoare (de regulă, particulele fără sarcină
electrică, neutronii), proces din care rezultă o cantitate imensă de energie, radionuclizi
precum şi alţi neutroni, care la rândul lor acţionează asupra altor atomi radioactivi,
producând o reacţie în lanţ.
Radioactivitatea poate fi naturală sau antropică.

Radioactivitatea naturală este o componentă a mediului, determinată de
prezenţa în aer, apă, sol, floră, faună, precum şi în toate formele de viaţă a unor
substanţe radioactive existente pe Terra încă de la formarea acesteia, la care se adaugă
radiaţiile cosmice. În decursul mileniilor omul s-a adaptat, în mare măsură, la aceste
condiţii. Iradierea naturală este cauzată de radiaţiile ionizante de origine cosmică,
radioactivitatea naturală de origine terestră şi radioelementele prezente în corpul
uman.
Acţiunea de iradiere a organismului uman, de către radiaţiile cosmice, variază
cu latitudinea şi altitudinea. Este minimă la Ecuator şi maximă la poli şi creşte cu
altitudinea, fiind aproape dublă la 1.500 m faţă de nivelul mării.
Cea mai importantă radioactivitate naturală terestră se datorează izotopului
radioactiv de potasiu care se află prezent în toate combinaţiile elementului chimic. În
organismul omenesc acesta se găseşte în concentraţie de circa 8,3×10-2 g/l, producând
1,9×104 dezintegrări/secundă. Această cantitate provine din alimentaţie şi variază în
funcţie de vârstă, sex, înălţime şi condiţii de viaţă ale individului.
Radioactivitatea antropică reprezentată prin magnitudine, frecvenţă şi variaţie,
constituie un pericol infinit mai mare asupra mediului şi fiinţelor vii decât
radioactivitatea naturală. Ea a apărut odată cu descoperirea fisiunii nucleare, în anul
1939, urmată îndeaproape de realizări tehnice de excepţie precum arma nucleară,
motorul cu propulsie, centrala nuclearoelectrică etc.
Grupele de radiotoxicitate clasificate în conformitate cu principalii izotopi care
prezintă radioactivitate şi risc de poluare sunt următoarele:
- foarte mare: 90Sr (stronţiu), 226Ra (radiu), 210Po (poloniu), 239Pu (plutoniu);
- mare: 45Ca (calciu), 89Sr (stronţiu), 140Ba (bariu), 131I (iod),235 U (uraniu);
- medie: 24Na (sodiu), 32P (fosfor), 60Co (cobalt), 82Br (brom), 204Tl (taliu),
22
Na (sodiu), 42K (potasiu), 55Fe (fier);
- mică: 3H (hidrogen), 14C (carbon), 51Cr (crom), 201Tl (taliu).
Pentru sănătate, cei mai periculoşi produşi ai fisiunii nucleare sunt iod – 131,
cesiu – 137, stronţiu – 90 şi plutoniu – 239. Purtaţi prin aer sub formă de aerosoli, pot
fi inhalaţi, se depun pe sol, impurifică apele, sunt înmagazinaţi în plante şi intră în
lanţul trofic. Aceştia reprezintă elemente instabile care se descompun, formează noi
elemente şi eliberează energie sub formă de radiaţii.
3.1.2. Mărimile caracteristice ale radiaţiilor penetrante
Pentru a urmări acţiunea radiaţiilor penetrante se folosesc o serie de mărimi

caracteristice.
Pentru caracterizarea sursei radioactive se pot utiliza:
- timpul de înjumătăţire (T ½) reprezintă, durata medie în care se
dezintegrează jumătate din numărul de atomi ai unei substanţe care prezintă
proprietăţi radioactive. Pentru diferitele elemente radioactive, timpul de înjumătăţire
variază în limite largi de la miliarde de ani la fracţiuni de secundă;
Capitolul 3. Forme speciale de poluare 95
- activitatea sursei – definită prin numărul de dezintegrări pe unitatea de timp,

măsurată în sistemul internaţional în Brquerel, Bq (1 Bq = 27,03×10-12 Ci, unitatea de
măsură Curie fiind folosită în sistemul convenţional de unităţi).
Pentru caracterizarea suportului biologic iradiat:
- doza absorbită este determinată de cantitatea de energie absorbită pe unitatea de
masă organică iradiată. Se măsoară în sistemul internaţional în unităţi Gray
(1 Gy = 100 rad, rad-ul fiind unitatea de măsură folosită pentru doza absorbită conform
sistemului convenţional de unităţi);
- doza efectivă sau echivalentul de doză, defineşte gradul de vătămare
biologică (efectul radiaţiilor asupra organismului uman), ţinând cont de capacitatea
fiecărei radiaţii de a produce efecte biologice. Se măsoară în sistemul internaţional de
unităţi în Sievert (1 Sv = 100 rem, unitatea rem, „Röngen echivalent man”, face parte
din sistemul convenţional de unităţi de măsură).
3.1.3. Utilizarea generală a energeticii nucleare
Energia nucleară reprezintă astăzi o opţiune larg acceptată. Două treimi din
populaţia Terrei trăieşte în ţări în care centralele nucleare produc o mare parte din
energia necesară economiei mondiale.
În 31 de ţări, un număr de 440 de reactoare nucleare generează „electricitate
curată”. Dintre acestea, 15 ţări îşi acoperă mai mult de 25% din producţia de energie
electrică folosind forţa atomului (în SUA cota energiei electrice generate în centrale
nucleare este de 20%, în timp ce în Europa şi Japonia depăşeşte 30%).
Circa 300 de reactoare din 50 de ţări sunt utilizate în cercetare, în timp ce 400
de nave călătoresc pe oceanul planetar folosind ca sursă de propulsie energia nucleară.
Toate acestea, precum şi experimentările efectuate în subteran, dar mai ales
accidentele nucleare, dintre care cel mai grav s-a petrecut pe 26 aprilie 1986 la
Cernobîl, au făcut ca în ultimii 20 de ani doza de radiaţii pe cap de locuitor să crească
de 5-10 ori.
3.1.4. Surse de poluare radioactivă
Principalele surse de poluare radioactivă antropică sunt:

- materiale radioactive utilizate în medicină, cercetare, industrie;
- extracţia, prelucrarea, transportul şi depozitarea minereurilor radioactive,
care pot contamina atmosfera cu gaze şi aerosoli, iar apa şi solul prin intermediul
proceselor de preparare la care sunt supuse etc.;
- procesele metalurgice de obţinere a metalelor radioactive şi a combusti-
bilului nuclear, din care rezultă produşi secundari gazoşi, lichizi şi solizi al căror
transport şi stocare pot contamina mediul ambiant;
- procesele tehnologice de rafinare şi reprocesare a combustibilului nuclear;
- reactivii nucleari experimentali, de cercetare;
- instalaţiile de producere a radiaţiilor, tip acceleratoare de particule
(betatroane şi ciclotroane) folosite în scopul obţinerii unor izotopi artificiali;
- echipamentele de control defectoscopic (cu Raze X sau izotopi radioactivi)

utilizate în industria constructoare de maşini, în construcţiile civile etc.;
- centralele nuclearoelectrice, care în cazul funcţionării la parametrii
proiectaţi poluează mediul în limite admisibile dar reprezintă un pericol major în
cazul unui accident nuclear29 sau de natură să provoace defecţiuni majore (tzunami,
cutremure cu magnitudine foarte mare etc.); centralele echipate cu reactoare a căror
putere depăşeşte 300-400 MWe constituie cele mai importante surse de contaminare;
- exploziile nucleare experimentale, realizate în aer, apă sau subteran;
- accidentele survenite în cadrul transportului diferitelor materiale radio-
active, pe cale rutieră, ferată, navală sau aeriană.
3.1.5. Efectele poluării radioactive
Efectele poluării antropice cu radiaţii sunt resimţite în atmosferă, în apă, pe sol

şi la nivelul organismelor vii, asupra cărora acţionează direct sau prin intermediul
lanţului trofic.
În funcţie de modul în care acţionează radiaţiile penetrante efectele pot fi:
- directe – în urma interacţiunii radiaţiilor cu suportul biologic, ceea ce duce
la modificarea compoziţiei şi structurii materiei (biocenozei);
- indirecte – în urma interacţiunii radiaţiilor cu mediul în care suportul
biologic evoluează (adică, biotopul şi nu biocenoza).
Efectul radioactiv depinde de durata de iradiere, energia şi tipul radiaţiei.
Pe o scară de la 1 la 1.000 Gy efectele iradierii în funcţie de doza de
iradiere sunt:
- de sterilitate temporară pentru o doză de iradiere de 1 Gy;
- de creştere semnificativă a cazurilor de cancer pentru o doză de iradiere de
2 Gy;
- efect letal în 90% din cazuri, care survine în câteva săptămâni pentru o doză
de iradiere de 5-7 Gy;
- efect letal în câteva zile pentru o doză de iradiere de 10 Gy;
- efect letal în câteva ore pentru o doză de iradiere de 100 Gy;
- efect letal în câteva minute pentru o doză de iradiere de 1.000 Gy.
În funcţie de durata şi intensitatea de iradiere a suportului biologic:
• Efecte pe termen scurt (nestocastice), care se manifestă la doze mari şi timp
scurt de expunere, la:
- iradierea integrală a unui organism cu doze de peste 1 Gy, ce induce boala
de iradiere, şi care tratată imediat este vindecabilă, însă la o doză de 5-6 Gy,
chiar şi cu tratament, 50% din cazuri devin mortale, în timp ce la doze mai
mari de 10 Gy moartea survine în câteva zile;
29
accidentul nuclear – conform Normelor Republicate de Securitate Nucleară din România este definit
drept evenimentul care afectează instalaţia nucleară şi provoacă iradierea şi/sau contaminarea populaţiei
şi a mediului peste limitele admise.
- iradierea parţială, cu aceleaşi doze, poate fi suportată de organism, dar

provoacă apariţia eritemului (înroşirea pielii) sau necrozarea locului
respectiv. La nivelul organelor de reproducere o doză de 5-6 Gy provoacă
sterilitate permanentă.
• Efecte pe termen lung (stocastice) apar după mai mult timp de la momentul
iradierii şi se manifestă sub forma bolilor maligne (cancer), opacifierii cristalinului,
radiodermitei cronice etc.
În funcţie de categoria de persoane la care se manifestă efectele stocastice
avem:
→ efecte genetice care se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi, prin
malformaţii congenitale, deficienţe psihomotorii etc.;
→ efecte teratogene care apar la embrionul uman, în urma iradierii mamei în
special în primele luni de sarcină, cu riscul de întârziere mintală a copilului.
În funcţie de tipul de izotop radioactiv care produce iradierea exemplificăm
efectele pentru cei mai radiotoxici dintre ei:
• izotopul de cesiu, asemănător ionului de potasiu – afectează sistemul
muscular;
• izotopul de stronţiu, asemănător ionului de calciu, pe care îl înlocuieşte în
sistemul osos, afectându-l profund – induce cancer;
• izotopul de iod, care înlocuieşte ionul stabil de iod şi deteriorează funcţiile glandei
tiroide.
Pentru ţesuturile vii, pragul radiaţiei de risc este cel care produce ionizarea
acestora. Deoarece ţesuturile vii conţin o mare cantitate de hidrogen pragul radiaţiei
de risc este considerată valoarea de 10 eV luată în raport cu energia de ionizare a
atomului de hidrogen (13,6 eV). Cele mai sensibile organe umane la poluare
radioactivă sunt organele hematopoetice (măduva spinării), ochii şi organele de
reproducere. Ionizarea constă în producerea de radicali liber la nivelul materialului
organic, cei care ulterior afectează funcţiile citoplasmatice celulare, uneori chiar
ADN-ul nucleo-celular.
Peste pragul de 0,5 Sievert (Sv), simptomele devin vizibile imediat sau în câteva
zile prin slăbirea sistemului imunitar, modificări ale celulelor sangvine, afecţiuni ale
organelor interne (plămâni, ficat etc.) şi ale sistemului nervos central. Mortalitatea
creşte cu 20% în cazul persoanelor expuse unei doze de radiaţie de 1-2 Sv.
Nu toate organismele vii sunt afectate în aceeaşi măsură. Speciile neevoluate,
cum sunt bacteriile, rezistă la doze de iradiere de ordinul miilor de unităţi Gray, în
timp ce organismele cu sânge cald sunt distruse la o doză de câteva unităţi Gray.
În diverse ramuri ale economiei, în scop de diagnostic şi tratament medical, în
cercetări în domeniul biologiei, medicinei, agriculturii, în sterilizarea unor produse
farmaceutice şi conservarea unor produse alimentare, în controlul unor procese
industriale şi al calităţii produselor sunt utilizate surse radioactive artificiale. Cei care
lucrează în aceste domenii de activitate, precum şi cei care lucrează în energetica
nucleară reprezintă personal expus profesional la radiaţii.
În România, circa 15.000 de persoane intră în această categorie, ceea ce

reprezintă sub 0,1% din populaţie. Dintre aceştia, 4.000 lucrează în cercetare şi alte
activităţi, precum şi în cadrul CNE Cernavodă, 3.000 în domeniul extracţiei şi
prelucrării industriale a minereurilor radioactive, iar 8.000 în domeniul sănătăţii.
Dintre activităţile şi accidentele nucleare care au afectat puternic mediul şi
organismele vii, mai importante sunt:
- 1945 (iulie) – prima explozie nucleară experimentală, Alamogorodo în New
Mexico – SUA;
- 1945 (6 şi 9 august) – folosirea armelor nucleare (cu Uraniu–235 şi respectiv
Plutoniu–239, echivalente cu 35 kilotone trinitrotoluen), Hiroshima şi Nagasaki,
Japonia;
- 1948-1951 – din instalaţiile de producere a plutoniului au fost deversate în
râul Teka, reziduuri conţinând o doză de circa 1017Bq, Celiabinsk, URSS;
- 1952 (decembrie) – accident la un reactor, care a condus la deversarea în apa
de răcire a unei doze de 3,7×1014Bq, Chalk River, Canada;
- 1957 (octombrie) – accident la un reactor cu grafit, incendiu şi poluare
atmosferică cu radionuclizi, Wwindscale, Anglia;
- 1957 (decembrie) – explozie la un depozit de deşeuri radioactive din instalaţia
de producere a Plutoniului, poluare atmosferică de 7×1017Bq, Kistim, URSS;
- 1954-1963 – derularea unor programe intensive de explozii nucleare pentru
testarea de armament, URSS, SUA şi în Pacific;
- 1960-1990 – deversări de deşeuri radioactive reprezentând circa 1,3×1017Bq,
în Atlantic, Pacific etc.;
- 1965-1985 – deversări anuale de deşeuri de Cesiu-137, însumând circa
3,7×1015Bq, uzinele de reprocesare Sellafield, Anglia;
- 1976 (ianuarie) – un avion B-52 transportând două bombe cu hidrogen este
avariat, plutoniul împrăştiindu-se în atmosferă, Palomares, Spania;
- 1979 (martie) – accident la un reactor nuclear anvelopat, Three Mile Island,
SUA;
- 1986 (25-26 aprilie) – accident la reactorul cu grafit nr. 4, neanvelopat,
explozie şi incendiu cu împrăştierea în atmosferă a unor radionuclizi de cesiu,
stronţiu, iod etc., în valoare de 3,7×1017Bq, Cernobîl, Ucraina; acesta a reprezentat cel
mai grav accident nuclear din istorie, cu consecinţe majore asupra sănătăţii oamenilor
şi mediului; cantitatea de material radioactiv răspândită în mediu a fost de 250 de ori
mai mare decât cea provenită de la bombele aruncate asupra oraşelor Hiroshima şi
Nagasaki;
- 2011 (11 martie) – accidentul nuclear de la Fukushima, apărut ca urmare a
cutremurului asociat cu tzunami produs pe coasta de nord-est a Japoniei, accident care a
crescut valorile radioactivităţii din zonă, inclusiv în Oceanul Pacific de circa 600 de ori
faţă de limitele normale.
3.1.6. Măsuri de securitate nucleară
O primă victorie în lupta pentru apărarea mediului a fost obţinută în 1963, când
Senatul SUA a ratificat Tratatul cu privire la Interzicerea Experienţelor Nucleare în
Atmosferă, în Spaţiul Cosmic şi în Apă (acord încheiat între Washington şi Moscova).
Pentru transportul materialelor nucleare, se folosesc containere speciale, care
trebuie să reziste la eforturi foarte mari.
Administrarea deşeurilor radioactive comportă colectarea, prelucrarea,
transportul şi stocarea temporară şi permanentă a acestor deşeuri. Colectarea se face
în containere speciale de metal căptuşite cu materiale plastice, iar transportul se
efectuează cu mijloace de transport speciale, care asigură respectarea strictă a
normelor de securitate împotriva poluării şi iradierii.
Reprocesarea combustibilului nuclear uzat generează cea mai mare cantitate de
deşeuri radioactive provenite din instalaţiile nucleare. Combustibilul nuclear uzat se
conservă timp de minimum un an în bazine cu apă, până la dezintegrarea în mare
măsură, când mai rămâne circa 2-5% din radioactivitatea iniţială.
De aici se transportă, în condiţii de mare siguranţă, la instalaţii speciale de
prelucrare, unde are loc recuperarea materialelor reutilizabile. Circa 97% din uraniu
se recuperează putând fi reutilizat în reactoare nucleare. În cursul acestor operaţii sunt
eliberate şi o cantitate considerabilă de gaze reziduale care pot contamina atmosfera.
Deşeurile nucleare, lichide sau solide, sunt administrate în conformitate cu
activitatea lor nucleară, care poate fi scăzută, intermediară sau ridicată.
Deşeurile lichide cu activitate scăzută, după diluare şi stocare în bazine
speciale, sunt deversate în apele de suprafaţă sau la mari adâncimi, în mări şi oceane.
Deşeurile solide cu activitate scăzută, în general nu au nevoie de prelucrare,
putând fi încapsulate şi stocate permanent prin îngropare în pământ la adâncimi mici
sau prin imersie controlată în mări şi oceane.
Deşeurile solide cu activitate intermediară (timpi de înjumătăţire mari) se
încorporează în materiale inerte de tip beton, bitum sau mase plastice, putând fi
stocate definitiv, prin imersie în mări şi oceane, sau stocate temporar în diferite locaţii
(cavităţi naturale sau artificiale).
Deşeurile lichide se injectează la mari adâncimi (1.500 m), în roci poroase, în
mine sau saline părăsite.
Deşeurile solide cu activitate ridicată, rezultate de la reprocesarea combusti-
bililor nucleari uzaţi, se depozitează în rezervoare speciale sau în cavităţi naturale/arti-
ficiale. Metoda cea mai utilizată este depozitarea în rezervoare îngropate sau imersate la
mare adâncime. Rezervoarele sunt confecţionate din beton căptuşit cu oţel inoxidabil.
Depozitarea în depresiuni marine se face în recipiente de formă sferică, din
material plastic şi oţel. S-a propus depozitarea acestor deşeuri în regiuni glaciare,
soluţie avantajoasă din punct de vedere al securităţii dar inacceptabilă din punct de
vedere economic. De asemenea s-a pus în discuţie posibilitatea trimiterii deşeurilor
puternic radioactive în spaţiul cosmic, cu ajutorul rachetelor interplanetare, propunere
controversată.
Deşeurile lichide puternic radioactive, obţinute la tratarea combustibililor

nucleari uzaţi se supun unor prelucrări ulterioare, cum ar fi: evaporare, precipitare,
adsorbţie şi schimb ionic:
- evaporarea este aplicată pentru volume mari de soluţii obţinându-se soluţii
extrem de concentrate şi foarte puternic radioactive; metoda este costisitoare dar
eficientă;
- precipitarea este utilizată ca metodă clasică de depoluare a apelor de radionuclizi;
- adsorbţia se realizează pe adsorbanţi naturali sau sintetici, cum ar fi zeoliţii,
bentonita, diferite argile, nisipul, diferiţi cărbuni sau schimbători de ioni sintetici.
Procedee moderne transformă deşeurile radioactive într-o masă sticloasă sau
ceramică şi le depozitează în puţuri betonate sau saline părăsite.
Siguranţa nucleară la scară mondială

În 1989 a fost înfiinţată Asociaţia Mondială a Operatorilor Nucleari (WANO) cu
scopul de a promova securitatea nucleară. A fost creată o reţea transnaţională de
cooperare la care au aderat toate statele care utilizează energie atomică. Astfel, fiecare
reactor nuclear în funcţiune este inclus în sistemul WANO de inspecţie operaţională. Se
urmăreşte astfel respectarea riguroasă a standardelor de siguranţă impuse de ONU prin
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA). Pentru transportul materialelor
nucleare, se folosesc containere speciale, care trebuie să reziste la eforturi foarte mari.
Deşeurile nucleare puternic radioactive sunt stocate pe termen lung până la
dispariţia radioactivităţii. Structurile geologice stabile şi/sau scuturile eficiente de
protecţie izolează deşeurile nucleare de biosferă.
Pentru mai multă siguranţă se utilizează „bariere artificiale multiple”, cum sunt:
vitrifierea combustibilului uzat, sigilarea acestuia în containere speciale, depozitarea
subterană, etc. Depozitele subterane naturale sunt astfel alese încât radiaţiile să nu poată
ajunge la suprafaţă, nici în urma unui cutremur, nici odată cu trecerea timpului.
Proiectul ITER, cu cea mai largă colaborare internaţională, după cea de la

Staţia Spaţială Internaţională a fost, după ani de negocieri, adjudecat Franţei, care va
construi primul reactor nuclear bazat pe o tehnologie inovatoare şi ecologică.
Proiectul costă 12 miliarde de dolari şi într-o perioadă de 10 ani îşi propune
realizarea unui reactor termonuclear experimental, în sudul Franţei, care să producă
energie pe baza procesului de fuziune nucleară (un kilogram de materie primă,
utilizată în acest tip de reactor, poate să producă o cantitate de energie comparabilă cu
cea produsă de 10 milioane kilograme de combustibil convenţional radioactiv, dar nu
produce poluare radioactivă în cazul unui accident).
Realizarea practică a procesului de fuziune este foarte dificilă şi foarte scumpă,
de aceea instalaţia va fi folosită la început doar pentru cercetare ştiinţifică.
Sistemul de supraveghere a radioactivităţii în România

Sistemul naţional de radioprotecţie asigură supravegherea şi controlul
permanent privind respectarea prevederilor legale de radioprotecţie a mediului la
nivelul teritoriului naţional, prin două sisteme specializate:
- Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului, care are un

număr de 37 de staţii de radioactivitate a mediului, în cadrul Agenţiilor pentru
Protecţia Mediului;
- Sistemul Naţional de Avertizare şi Alarmare pentru Radioactivitatea Mediului,
organizat şi gestionat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi care, în prezent,
este constituit din două sisteme locale de supraveghere, cuprinzând un număr de 49 de
staţii automate cu transmisie satelitară a datelor, amplasate în zona de influenţă a CNE
Cernavodă şi respectiv centralei nucleare bulgăreşti de la Kozlodui.
Baza naţională de date pentru radioactivitatea mediului este conectată la
sistemul informaţional al Uniunii Europene, realizându-se transfer bidirecţional de
date între România şi reţelele radiologice din UE, pe platforma EURDEP (EURopean
Data Exchange Platform).
În situaţii de rutină, frecvenţa raportărilor este zilnică, iar schimbul de date se
realizează în fiecare oră sau la interval de două ore, în funcţie de natura şi evoluţia
situaţiei. Prima centrală nuclearoelectrică din România, a cărei construcţie a început în
anul 1979, cuprindea iniţial 5 unităţi, cu o putere de 706,5 MW pentru fiecare unitate.
Centrala are la bază conceptul de reactor nuclear de tip CANDU (Canadian
Deuterium Uranium) şi funcţionează cu uraniu natural şi apă grea (D2O), ca
moderator şi agent de răcire.
Unitatea 1 livrează actualmente, în Sistemul Energetic Naţional, 706,5 MW
reprezentând 10-12% din consumul energetic naţional şi contribuie astfel la reducerea
emisiilor anuale de dioxid de carbon cu circa 5 milioane tone.
Tehnologia CANDU este recunoscută pe plan internaţional pentru
performanţele atinse de sistemele sale de securitate nucleară şi protecţie a mediului –
impact ecologic minim.
Asigurarea protecţiei adecvate a populaţiei şi mediului se produce printr-o
monitorizarea generală a mediului, controlul surselor şi controlul şi monitorizarea
efluenţilor.
Centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă a obţinut în anul 2003 un certificat
care atestă că sistemul său de management de mediu este conform cerinţelor
standardului ISO 14001.
3.2. Poluare fonică
3.2.1. Definirea poluării fonice
Poluarea sonoră sau fonică este prezentă în toate compartimentele vieţii,

afectează profund colectivităţile umane şi reprezintă o problemă cu care se confruntă
atât ţările dezvoltate, cât şi cele în curs de dezvoltare. În ultimul timp are loc un
fenomen generalizat de extindere a zonelor poluate sonor concomitent cu creşterea
nivelului de zgomot.
Sunetul reprezintă o vibraţie a aerului care se propagă sub formă de unde
elastice, cu viteza de 340 m/s. Zgomotul poate fi definit drept o suprapunere
întâmplătoare şi dezordonată a unor sunete.
Urechea umană percepe sunete în intervalul 16-20.000 Hz. Sunetele cu

frecvenţe sub 16 Hz poartă denumirea de infrasunete, iar cele peste 20.000 Hz sunt
numite ultrasunete.
Principalele caracteristici ale sunetelor sunt:
- lungimea de undă – respectiv distanţa dintre două puncte succesive între
care are loc o dilatare sau comprimare a mediului de propagare a undei elastice;
- perioada – timpul în care se produce o oscilaţie completă; se măsoară în
secunde;
- frecvenţa sunetului – dată de numărul de oscilaţii complete în unitatea de
timp, se măsoară în Hertz (Hz) (1 Hz = 1 perioadă/secundă); în funcţie de frecvenţă,
zgomotele pot fi cu frecvenţă înaltă, peste 800 Hz, cu frecvenţă medie, între 350 şi
800 Hz şi cu frecvenţă joasă, până la 350 Hz;
- presiunea sunetului – diferenţa de presiune între minimul şi maximul unei
oscilaţii, care apare datorită dilatării şi comprimării mediului în care se propagă o
undă sonoră. Se măsoară în Pascal (Pa) (1 Pa = 1N/m2). S-a adoptat şi o altă mărime
şi anume belul. Submultiplul acestuia, decibelul (dB) este cea mai mică variaţie a
presiunii acustice, decelabilă de urechea omenească (0 dB = 20 Pa).
Pentru a caracteriza dependenţa sunetelor de frecvenţă pentru presiunea
sunetelor s-a introdus o scară de măsură exprimată în foni, diferită de cea în decibeli,
prin care se poate aprecia sensibilitatea organului auditiv la diferite intensităţi sonore,
măsurată cu ajutorul unor aparate speciale numite fonometre.
În funcţie de modul de propagare în aer, undele sonore pot fi:

longitudinale, atunci când direcţia de propagare coincide cu direcţia de
oscilaţie a particulelor mediului;
transversale, atunci când direcţia de propagare este perpendiculară pe
direcţia de oscilaţie a particulelor mediului.
Atunci când în calea undelor intervine un alt mediu cu caracteristici diferite, se
produc fenomene de reflexie, refracţie şi absorbţie a undei sonore. În cazul propagării
undelor au loc şi fenomene de interferenţă, reprezentate de compunerea undelor
sonore cu amplitudini, faze şi frecvenţe diferite. Acest fenomen este folosit în scopul
amortizării zgomotelor care se produc în industrie.
3.2.2. Sursele de poluare fonică
Sursele majore de poluare sonoră sunt reprezentate de activităţile industriale,

zgomotul urban, respectiv traficul urban sau aerian şi alte activităţi, cum ar fi cele
domestice.
Se pune tot mai acut problema zgomotelor legate de activităţile urbane care
reprezintă o agresiune împotriva omului. În general, zgomotul apărut ca produs
secundar de conversie a energiei, este cauzat de maşinile şi echipamentele de tipul
compresoarelor, buldozerelor, agregatelor pneumatice, motovehiculelor (un tramvai
produce 70 dB, un camion greu sau un autobuz 90 dB), avioanelor (la avioanele cu
reacţie intensitatea zgomotului depăşeşte 120 dB, iar la cele supersonice depăşeşte
„zidul sonic de peste 130 dB”) etc.
În industrie, cele mai grave îmbolnăviri profesionale se manifestă în cazul

lucrătorilor din industria extractivă, metalurgică, industria constructoare de maşini,
industria textilă, tipografie şi agricultura mecanizată. Zgomotul industrial depăşeşte
frecvent limitele admise. Astfel, utilizarea ciocanelor pneumatice generează zgomote
cu valori variind între 108-111 dB, realizarea forajelor generează zgomote cu valori
variind între 95-104 dB, iar războaiele de ţesut emit zgomote care ating 96-100 dB.
În cazul zgomotului urban, principala sursă de poluare fonică o reprezintă
autovehicule din trafic. În funcţie de tipul de maşină, regimul de rulare, starea
drumurilor, poluarea variază în limite largi. Contribuţia cea mai mare la poluarea
fonică o au autovehiculele echipate cu motoare Diesel, la care zgomotele se produc la
admisia aerului/evacuarea gazelor de ardere sau în regimul de rulare. Pentru orice tip
de vehicul frânarea şi pornirea cu demaraj rapid ating un maxim de zgomot de circa
90-100 dB, iar cea mai mică variaţie a nivelului de zgomot se înregistrează la rularea
cu viteză constantă de 50 km/h. Cele mai zgomotoase maşini rămân în continuare cele
cu motoare puternice.
În cazul traficului aerian cel mai important poluator fonic îl reprezintă avionul
supersonic. El produce o undă de şoc percepută la sol ca „bang” sonor, care poate
afecta clădirile, dar mai ales fiinţele umane.
Viaţa casnică este, de asemenea, o sursă de zgomote apărută ca urmare a
proastei izolări acustice a caselor moderne, mai ales din construcţiile de tip bloc, din
cauza aparatelor electrocasnice, unele în limite admise, cum ar fi un aspirator care
produce 5 dB sau un frigider la care nivelul de zgomot este de 20 dB, altele cu puteri
sonore variabile, folosite la intensităţi mari.
3.2.3. Efectele poluării fonice
Rezultatele măsurătorilor climatului sonor îl situează, alături de poluarea

atmosferică, lipsa dotărilor edilitare şi managementul incorect al deşeurilor, pe unul
din primele locuri în ierarhia factorilor de risc la care este supusă fiinţa umană.
În funcţie de poziţia surselor emiţătoare, de frecvenţa, intensitatea şi durata
zgomotelor, efectele acestora se manifestă diferit asupra organismului. În general
zgomotele au acţiune complexă asupra organismului uman dat fiind percepţia lor selectivă
şi acţiunea pe care o au asupra întregului organism. În funcţie de durata şi intensitatea de
acţiune pot provoca stres, stare de oboseală, irascibilitate, scăderea randamentului
intelectual, traumatisme, hipoacuzie sau chiar surzenie.
Solicitarea continuă a sistemului nervos conduce la manifestări de tipul
diminuării atenţiei, instalării unei stări de oboseală, cefalee, ameţeli, tulburări de
somn, irascibilitate, proporţionale cu nivelul şi durata expunerii. Persistenţa expunerii
poate duce la depăşirea capacităţii de adaptare a organismului, antrenând modificări
afective şi comportamentale sau iniţierea de procese patologice de tipul tulburărilor
nervoase, hipertensiunii arteriale, infarctului acut de miocard, tulburărilor de secreţie
şi motilitate digestivă etc. Un studiu epidemiologic efectuat de specialiştii
Inspectoratelor de Sănătate Publică, în zonele cu trafic intens pentru grupa de vârstă
15-64 ani semnalează (pentru anul 2000), tulburări ale stării de sănătate: tulburări de
somn (49%), cefalee (56%), ameţeli (25%), hipertensiune arterială (16%).
Ultrasunetele, precum şi infrasunetele însoţesc unele fenomene naturale –

cutremure, tzunami, erupţii vulcanice – putând să apară şi în cadrul unor activităţi
industriale sau de transport. Ultrasunetele nu sunt percepute de om, ci doar de
organismele ultrasensibile (sugari, păsări, animale mici etc.), dar pot avea efecte
nedorite asupra sănătăţii umane.
Ultrasunetele sunt folosite cu succes în defectoscopie şi în radiolocaţie, se
utilizează pentru sterilizare, deoarece distrug bacteriile şi viruşii cum sunt bacilul
tuberculozei, virusul gripei, virusul tifosului exantematic, dar acţionează negativ şi
asupra globulelor roşii, producând oboseală şi anemii.
De menţionat că ultrasunetele sunt considerate mai puţin agresive, efectele
negative apar la om doar după iradiere îndelungată cu radiaţii de intensităţi mari.
Infrasunetele cele mai periculoase sunt cele cu frecvenţe cuprinse între 6-7 Hz,
care emise cu putere de 10 KW, au o rază de acţiune de peste 10 km. De aceea,
exploziile atomice şi de altă natură, erupţiile vulcanice, zgomotul produs de avioanele
supersonice, din cauza emisiei de infrasunete, foarte greu absorbite, sunt resimţite la
mii şi chiar zeci de mii de kilometri depărtare de epicentru. Interacţiunea dintre
suprafaţa oceanului planetar şi masele de aer în mişcare reprezintă o sursă de
infrasunete cu frecvenţa de 0,1-10 Hz. Vibraţiile de frecvenţă foarte joasă, la anumite
intensităţi şi frecvenţe pot provoca moartea, din cauza distrugerii alveolelor
pulmonare, în cazuri mai puţin severe provocând ameţeli, stres, un fals efect de
euforie asemănător drogurilor, convulsii, insomnii etc.
De asemenea, vibraţiile caroseriilor în timpul rulajului la viteze mari induc
zgomote de frecvenţă joasă (circa 10-15 Hz) cu efecte negative asupra stării de
sănătate a conducătorului şi pasagerilor auto, cum ar fi ameţeală, dureri de cap, stare
de vomă etc.
Oboseala auditivă este un fenomen fiziologic care se instalează în urma
expunerii organului auditiv la acţiunea zgomotului.
Traumatismul sonor apare în cazul expunerii, chiar pentru scurt timp la
zgomote de intensitate mare. Este însoţit de senzaţia de ameţeală, dureri de urechi,
eventual spargerea timpanului sau lezarea organului lui Corti. Nivelul de 130 dB este
considerat drept pragul senzaţiei dureroase.
Surditatea profesională se produce prin lezarea organul lui Corti şi se
manifestă prin surditate de percepţie, bilaterală şi ireversibilă, la început pentru sunete
de înaltă frecvenţă, urmată şi de cea a sunetelor de joasă frecvenţă. În mod paradoxal,
şi funcţia vizuală este afectată de zgomotele de intensitate mare, prin dificultate la
recunoaşterea luminii colorate, în mod special culoarea roşie.
3.2.4. Măsurile de prevenire a poluării fonice
În scopul diminuării zgomotului produs în companii industriale, măsurile ce

trebuie luate se definesc încă din faza de proiectare şi vizează arhitectura halelor,
structura lor, caracteristicile utilajelor, dispozitivele fonoizolante precum şi mijloacele
individuale de protecţie.
În funcţie de natura activităţilor, în România au fost stabilite norme privitor la

nivelul admis al zgomotelor, ca de exemplu:
- 90 dB pentru hale industriale;
- 80 dB pentru locuri de muncă cu solicitare medie a atenţiei (laboratoare
uzinale, cabine de control);
- 75 dB pentru locuri de muncă cu solicitare mare a atenţiei (centrale
telefonice, centre de calcul);
- 60 dB pentru locuri de muncă cu solicitare deosebită a atenţiei (laboratoare
de cercetare-proiectare);
- 50 dB – zonă de locuit urbană;
- 45 dB – zone de recreere şi zone special protejate (parcuri, spitale etc.).
Alte reglementări sunt prevăzute în STAS 10009-88 şi STAS 61613-82.
Conform normelor legale nivelul de zgomot admis este ziua de 50 de dB, iar noaptea
de 40 dB.
3 Pentru realizarea acestor cerinţe, se iau o serie de măsuri care constituie căi
de combatere a poluării sonore.
În industrie, se realizează:
• izolarea utilajelor prin montarea pe elemente vibroizolante din cauciuc sau
azbest sau chiar în cazuri critice închiderea acestora în carcase fonoizolante rigide,
dublu căptuşite cu materiale fonoabsorbante;
• placarea pereţilor cu materiale care nu reflectă zgomotul, ci îl absorb;
• realizarea unui tavan fonoabsorbant, alcătuit din straturi de vată minerală
acoperită cu plăci de rigips sau PFL;
• realizarea unui tavan fonoabsorbant, din casete de aluminiu perforat şi plăci
de silan de 50 mm grosime;
• protejarea operatorilor tehnici şi personalului muncitor cu antifoane;
• rotaţia operatorilor de servire şi întreţinere a utilajului producător de
zgomot, astfel încât să scadă timpul de expunere.
Protecţia individuală împotriva zgomotelor, constă în utilizarea unor
echipamente, denumite antifoane de tip intern sau extern.
În scopul reducerii zgomotului din traficul rutier se practică dotarea
autoturismelor cu filtre şi atenuatoare de zgomot din materiale fonoabsorbante sau
fabricarea de maşini cu pornirea electrică a motorului clasic sau cu motoare electrice
(cele mai silenţioase) la care se aplică proiectele inovatoare de autonomie în condiţii
diferite de trafic. În acelaşi scop, în diferite ţări s-a introdus un nivel limită al emisiei
sonore a cărui depăşire atrage după sine retragerea cărţii de înmatriculare a maşinii.
Conform soluţiilor inovatoare autoturismele cele mai silenţioase sunt produse de
BMW, Renault şi Citroen.
Zgomotul traficului urban poate fi atenuat prin: reducerea numărului de
autovehicule care rulează pe arterele de circulaţie (de exemplu prin schimbarea
direcţiei traficului, introducerea sensului unic, realizarea de zone rezidenţiale sau de
interes istoric închise traficului), fluidizarea circulaţiei prin utilizarea metodei „undă
verde” (evitând staţionarea la stopuri, frânarea şi demararea unui număr mare de
vehicule), asigurarea unei mai bune sistematizări urbanistice, izolarea clădirilor cu

ecrane fonoizolante realizate prin vegetaţie, amplasarea clădirilor ţinând cont de
direcţia propagării undei sonore, ecranarea clădirilor de locuit cu ajutorul clădirilor cu
destinaţie publică etc.
Tramvaiele se dotează cu amortizoare de vibraţii, bandaje de cauciuc montate
pe calea de rulare, iar motorul se amplasează longitudinal pe axa drumului etc.
În cazul metroului, se urmăreşte diminuarea poluării sonore începând cu alegerea
soluţiei constructive, a materialelor utilizate cu folosirea de grinzi de beton armat, metal
etc. Pentru calea de rulare, placarea tunelului cu materiale fonoizolante etc.
Pentru reducerea poluării fonice în cazul traficului feroviar care generează
zgomote cu intensităţi cuprinse între 110-120 dB la viteze de 100-120 km/oră, trebuie
aplicate atât măsuri de organizare a traficului (existenţa zonei de protecţie de circa
500 m de la şină până la prima construcţie, centralizarea comenzilor la macazuri etc.),
cât şi măsuri privind construcţia garniturilor de tren, cu izolarea acustică a
vagoanelor, etc.
3.2.5. Întocmirea hărţilor acustice
În scopul monitorizării poluării sonore urbane se întocmesc „hărţi acustice”.

Principalele avantaje pe care le oferă această activitate sunt:
¾ dezvoltarea de noi zone rezidenţiale, astfel încât la stabilirea
amplasamentelor se va ţine cont de nivelul de zgomot al zonelor învecinate
şi se va simula şi efectul apariţiei zonei nou construite din punct de vedere
al acusticii întregului perimetru;
¾ informarea populaţiei asupra nivelului de zgomot din zonele urbane existente
(internet, panouri electronice locale, publicaţii periodice de specialitate);
¾ amplasarea zonelor de recreere în funcţie de datele hărţii, astfel încât să fie
într-adevăr „oaze” de linişte şi să contribuie în acelaşi timp la diminuarea
nivelului de poluare fonică a spaţiului respectiv;
¾ conturarea zonelor în care nivelul zgomotului este ridicat pentru a putea
simula implementarea diferitelor metode preconizate pentru diminuarea
acestuia.
Ca urmare a alinierii la normele europene, România a trebui să respecte
reglementările din acest domeniu prin realizarea de hărţi speciale pentru zonele cu
zgomot intens, prin introducerea de taxe speciale pentru depăşirea limitelor admise, prin
fabricarea de alarme speciale mai puţin agresive etc. Pentru a respecta cerinţele UE,
România trebuie să monitorizeze nivelul de zgomot din marile aglomerări urbane sau
de pe căile ferate cu un trafic mai mare de 60 de mii de treceri de trenuri pe an şi dru-
murile naţionale cu un trafic mai mare de 6 milioane de treceri de autovehicule pe an.
Începând cu anul 2007, preţurile locuinţelor au fost influenţate de nivelul
poluării fonice prin intermediul indicatorilor de zgomot prezenţi pe hărţile acustice
care s-au întocmit conform Directivei Europene nr. 49/2002.
3.3. Poluarea urbană
Problemele centrelor urbane, de aprovizionare cu bunuri materiale, utilităţi,

energie sau problemele de spaţiu, de convieţuire, sunt extrem de multe şi complexe,
având o contribuţie importantă la starea de sănătate şi confort general al populaţiei. Pe
lângă problemele induse de un consum intens de resurse, există problema greu de
soluţionat a deşeurilor, ambele fiind importante în supravieţuirea economică şi fizică
a centrelor urbane.
3.3.1. Relaţia dintre centrele urbane şi mediu
O problemă importantă prezentă şi de perspectivă o constituie extinderea

centrelor urbane şi transformarea lor în sisteme uriaşe, numite megapolisuri, care
adună împreună populaţii tot mai numeroase cu probleme de convieţuire complicate.
Populaţia unui sistem urban este consumatoarea unor uriaşe cantităţi de
alimente, apă, bunuri de consum, combustibili, materiale de construcţii etc. Cantităţile
de energie şi de materiale folosite în oraşe sunt, în cea mai mare parte, procurate din
afara oraşului, din teritoriile limitrofe sau aflate la distanţă apreciabilă. Aglomerările
urbane sunt dependente de bioproductivitatea ecosistemelor agrare limitrofe. În unele
ţări puternic industrializate şi cu o densitate foarte mare de populaţie urbană,
suprafeţele agricole proprii nu reuşesc să acopere necesarul de alimente. Astfel că se
folosesc în acest scop aşa numitele hectare fantomă, care reprezintă suprafeţe
arendate de teren productiv, folosite de o ţară, dar care nu aparţin acelei ţări.
Ecosistemul urban se deosebeşte de sistemele naturale, în primul rând, printr-un
consum de energie sporit şi prin utilizarea altor surse de energie în afara celei solare.
Centrele urbane au devenit spaţii puternic energofage. Fluxurile de energie folosite în
acest spaţiu nu ţin seama de ciclurile biogeochimice naturale, fiind suplimentate sau
înlocuite cu cicluri artificiale.
În mare parte, centrele urbane, prin activităţile antropice specifice, au generat o
formă nouă şi complexă de poluare, iar factorii de calitate, ai mediului în special, au
căpătat valenţa unor entităţi derizorii.
Interacţiunile dintre sistemele urbane şi mediu au generat o serie de aspecte
specifice ce ţin de: schimbul deosebit de intens de energie şi materii prime între oraş
şi mediul natural, cu apariţia de emisii poluante şi deşeuri diverse, acoperirea parţială
a necesarului de hrană pe seama suprafeţelor agricole limitrofe sau extinderea
sistemul urban şi a celui productiv, pe seama sistemelor protective şi asimilativ-
disipative, cu consecinţe negative semnificative. Apare în mod evident o influenţă a
oraşului asupra factorilor de climă, cu existenţa a două temperaturi distincte la nordul
şi la sudul unui oraş mare (de exemplu, între Bucureşti-Băneasa şi Bucureşti-Filaret,
apare o diferenţă de temperatură de 2-4oC) sau modificarea regimului ploilor,
vânturilor şi apariţia de nebulozităţi atmosferice faţă de teritoriile învecinate, precum
şi o influenţă negativă asupra florei şi faunei din râurile riverane etc.
Studii efectuate, conform unor modele matematice, arată că optimul ecologic al

suprafeţei ocupate de oraş şi vegetaţie se găseşte în intervalul 15-20% în raport cu
suprafaţa necultivată (intra- şi extravilană – păduri, parcuri, spaţii verzi, lacuri, râuri),
optimul scăzând drastic dacă acest raport depăşeşte 40%, având consecinţe neplăcute
pentru citadini sub toate aspectele de confort şi sănătate.
3.3.2. Factori de poluare urbană
La originea poluării urbane stă producţia de bunuri materiale, nespecifice

mediului natural. Gama largă de produse create de om nu este cauza reală a poluării,
ci mai de grabă modul în care sunt gestionate resursele şi conduse procesele care duc
la obţinerea lor.
Factorii de poluare urbană sunt în relaţie directă cu dimensiunea teritorială a
centrului urban, corelată cu densitatea şi structura populaţiei, cu infrastructura care
serveşte comunitatea respectivă sau cu dezvoltarea şi amplasarea sistemelor produc-
tive. Poluarea în centrele urbane apare, în principal, din cauza următoarelor neajunsuri:
9 lipsa organizării şi dezvoltării economice pe baza criteriilor ecologice, care
să ţină seama de cerinţele dezvoltării durabile;
9 creşterea demografică explozivă, la care se adaugă exodul populaţiei rurale
către centrele urbane, situaţie care concură la aglomerarea acestora, cu
extinderea suprafeţelor ocupate şi creşterea necesităţilor de tot felul (doi din
cinci locuitori ai globului trăiesc astăzi în oraşe, faţă de unu din şapte la
începutul secolului trecut);
9 industrializarea practicată fără respectarea principiilor de dezvoltare
durabilă;
9 crearea de bunuri materiale din resurse neregenerabile sau greu
regenerabile;
9 creşterea continuă a necesarului de apă.
Problema penuriei de apă potabilă şi industrială este unul dintre cele mai
importante şi iminente pericole care ameninţă astăzi existenţa comunităţilor locale, în
general, şi a oraşelor, în special. Dezvoltarea marilor aglomerări urbane provoacă
dezechilibre care pot să se transforme în catastrofe în raport cu dependenţa de
resursele de apă.
Astfel, se pune problema, nu numai a lipsei necesarului de apă în următoarele
decenii, ci şi a probabilităţii ca prin tasarea pământului să se producă alunecări
masive de teren cu distrugerea unor suprafeţe întinse pe care se află construcţii civile
şi industriale.
3.3.3. Tipuri specifice de degradare urbană a factorilor de mediu
Degradarea urbană se manifestă asupra aerului, apei şi solului, supuse fiind

aceloraşi cauze care le sunt specifice:
Ð alterarea calităţii aerului ca urmare a emisiilor rezultate din diverse
activităţi productive potenţial poluante, intravilane, extravilane sau de la distanţe mai
mari, prin intermediul mişcărilor eoliene. La acestea se adaugă poluarea cauzată de

traficul rutier, feroviar sau aerian. Poluarea poate fi directă sau prin intermediul
ploilor acide şi a smogului fotochimic;
Ð degradarea calităţii apelor potabile ca urmare a imperfecţiunilor din
sistemul de administrare şi întreţinere a conductelor de apă (de suprafaţă sau
subterane) sau a sistemului de colectare a apelor uzate menajere;
Ð deprecierea calităţii solului presupune, în primul rând, degradarea
peisajului urban, ca urmare a unei salubrizări necorespunzătoare sau a unei gestionări
defectuoase a deşeurilor, la care se adaugă insuficienta amenajare sau întreţinere a
spaţiilor verzi, precum şi lipsa preocupărilor pentru culturile florale stradale sau cele
din preajma locuinţelor (Niciun petic de pământ fără construcţii sau infrastructură nu
ar trebui lăsat neamenajat fie ca teren de sport, de joacă, de recreere, fie ca spaţiu
verde!);
Ð alterarea spaţiilor de locuit prin natura şi calitatea materialelor de construcţii
utilizate sau prin apariţia unui microclimat specific nesănătos (acarieni, ciuperci, fungi,
insecte etc.), utilizarea unor instalaţii electrocasnice necorespunzătoare etc.;
Ð utilizarea unor modalităţi şi tehnici de prelucrare neadecvate a deşeurilor
menajere sau industriale, pot fi de asemenea surse de poluare atât pentru aer, cât şi
pentru apă, sol, vegetaţie şi implicit pentru om.
3.3.4. Poluarea atmosferică a centrelor urbane
Poluarea atmosferică nu constituie doar un inconvenient şi un pericol pentru

sănătate, ea ne aminteşte că cele mai spectaculoase realizări ale tehnicii noastre,
automobilul, avionul cu reacţie, uzinele electrice, industria în general, sunt tot atâtea
eşecuri ambientale.
O semnificativă parte a industriei, transporturile şi sistemele de încălzire mari
şi mici, bazate pe consumul de combustibili fosili, sunt responsabile de alterarea
calităţii aerului, în general şi a atmosferei urbane, în special.
Aproape 85% din energia consumată pentru toate tipurile de transport se
utilizează în transportul rutier. Un autoturism consumă pe distanţa de 1.000 km
cantitatea de oxigen necesară unui adult în decurs de un an, iar un turboreactor, cu
patru motoare, consumă pe ruta New York – Paris până la 35 tone oxigen, tot atât cât
produce o pădure de 3.000 de hectare, într-o zi.
Stratul gros de agenţi poluanţi existenţi într-un oraş mare, aglomerat, poate crea
o ceaţă sufocantă, mai ales în condiţii de calm atmosferic, cu instalarea smogului
fotochimic.
În timpul verii, poluarea atmosferică urbană este în strânsă corelaţie cu starea
de caniculă, temperaturile ridicate fiind o consecinţă a creşterii concentraţiei de ozon
din zonele cu trafic rutier intens, având drept consecinţă alterarea semnificativă a
indicelui de confort termic la care este supusă populaţia.
S-a demonstrat ştiinţific existenţa unei corelaţii directe între creşterea
concentraţiei de poluanţi (perioade cu „vârf de poluare”), agravate uneori de
condiţiile meteo şi frecvenţa crizelor şi îmbolnăvirilor pulmonare. Aşa-numita

poluare outdoor, provocată de gaze de eşapament şi de cele industriale, duce fie la
cancer bronho-pulmonar, prin introducerea de celule atipice la nivelul bronhiilor, fie
la apariţia şi agravarea unor boli obstructive, ca emfizemul pulmonar, astmul bronşic
sau bronşita cronică, ajungându-se uneori până la insuficienţă respiratorie severă.
Majoritatea poluanţilor atmosferici din aglomerările urbane, care alterează
compoziţia aerului prin suplimentarea conţinutului de carbon, sulf şi azot provin din
traficul auto. În unele zone alţi poluanţi pot avea o sursă industrială, cum ar fi
prelucrarea metalelor şi aliajelor, rafinarea petrolului, fabricarea cimentului, a
acidului azotic, sulfuric etc. sau existenţa uzinelor electro-energetice.
După modul în care ajung în atmosferă, poluanţii pot fi:
• primari, emanaţi direct în atmosferă, cum sunt oxizii de carbon, dioxidul de
sulf, oxizii de azot, particulele de funingine etc.
• secundari, care apar ca rezultat al reacţiilor dintre poluanţii primari şi
principalii componenţi ai atmosferei (de exemplu ozonul care se formează în arealele
urbane, însoţind producerea smogului fotochimic).
1 Oxizii de carbon şi oxizii de azot sunt principalii poluanţi din traficul auto,
gazele de eşapament fiind responsabile în proporţie de 60% de degradarea calităţii
aerului din mediile urbane. Aproape 85% din energia consumată pentru toate tipurile
de transport se utilizează în transportul rutier.
1 Funinginea şi dioxidul de sulf apar ca poluanţi primari, în principal, din
arderea combustibililor fosili (petrol şi cărbune) în centralele termice.
1 Smogul se formează, în special, în aglomerările urbane în care există un
trafic auto intens, când prin intermediul dioxidului de azot şi a radiaţiilor solare se
formează în principal ozon însoţit de periculoasele şi cancerigenele aldehide şi
cetone.
1 Aerul oraşului modern conţine dioxid de sulf şi produşi de oxidare a
sulfului, fosfaţi, pulberi, particule de azbest, plus o gamă foarte diversă de produşi
organici din diverse activităţi.
Impactul poluanţilor atmosferici asupra sănătăţii populaţiei urbane
Diversitatea poluanţilor atmosferici, din marile aglomerări urbane, afectează
starea de sănătate a populaţiei:
Ð monoxidul de carbon – scade puterea de concentrare, creşte numărul de
afecţiuni cardiace, iar în doze mari este letal;
Ð dioxidul de azot – scade rezistenţa organismului la infecţii, produce astmul
bronşic;
Ð plumbul, din benzina cu plumb – agravează hipertensiunea arterială şi insufi-
cienţa renală, degradează dezvoltarea intelectuală, prin scăderea capacităţii de învăţare;
Ð benzenul – provoacă leucemii şi diverse forme de cancer;
Ð hidrocarburile poliaromatice din gazele de eşapament sunt cancerigene;
Ð azbestul, eliberat din sistemul de frânare al autovehiculelor, determină
apariţia cancerului pulmonar;
Ð aerosolii acizi – afectează funcţiile respiratorii, scad rezistenţa indivizilor la

infecţii respiratorii;
Ð ozonul, ca poluant secundar de la formarea smogului fotochimic,
influenţează căile respiratorii, iar în condiţii de luminozitate puternică irită ochii;
Ð dioxidul de sulf – provoacă bronşită cronică, astm, ameţeli etc.;
Ð particulele în suspensie, în special cele provenite de la motoarele Diesel,
sunt cancerigene.
Institutul de Sănătate Publică a efectuat diverse studii de evaluare a gradului de
poluare chimică şi microbiologică a alimentelor în mai multe zone din România
(judeţele: Bihor, Braşov, Giurgiu, Ialomiţa, Mehedinţi, Olt, Teleorman, precum şi din
unele pieţe şi magazine bucureştene). Rezultatele studiului au scos în evidenţă
prezenţa plumbului, ca poluant major, peste concentraţia admisă, în foarte multe
alimente atât de origine animală, cât şi vegetală. S-a constatat, în schimb, în ultimii
ani, o scădere progresivă a conţinutului de pesticide organoclorurate în produsele
alimentare de origine vegetală.
3.3.5. Poluarea hidrosferei centrelor urbane
De cele mai multe ori, sistemele disipative nu reuşesc să preia cantitatea foarte
mare de substanţe reziduale deversate de oraş.
Dacă se studiază fauna unui curs de apă în avalul unui oraş mare, nedotat cu
instalaţii perfecţionate de epurare a apelor uzate, se obţine un grafic de tipul celui
prezentat în figura 3.1.
H
3
0
20 40 60 80 100 km
Fig. 3.1. Impactul poluării urbane asupra faunei unui râu
În figură, gradul de poluare a apelor, ca urmare a impactului antropic al

centrelor urbane, s-a estimat prin intermediul indicelui Shannon ( H ), care ţine cont
de numărul total de indivizi dintr-o specie, în raport cu numărul total de indivizi din
habitat. Acest indice arată o scădere a faunei piscicole pe o lungime de aproape de
100 km în avalul unui centru urban. Dacă la mai puţin de 100 km apare o altă
aglomerare urbană, apoi alta, graficul va arăta ca în figura 3.2, conducând în final la
un râu „mort”. Astfel de situaţii există deja în foarte multe zone ale globului, dar şi în
ţara noastră.
H
3
0
km
Oraş A Oraş B Oraş C Oraş D
Fig. 3.2. Evoluţia faunei unui râu în funcţie de prezenţa oraşelor riverane
Refacerea ecosistemului acvatic al unui bazin hidrografic poluat necesită

eforturi investiţionale deosebite, dar mai ales timp (zeci, chiar şi o sută de ani!), iar
refacerea nu reprezintă revenirea la forma de existenţă din perioada considerată
normală, nepoluată a bazinului hidrografic respectiv.
3.3.6. Prevenirea poluării urbane
Pericolul poluării urbane trebuie înlăturat printr-o planificare globală şi o

amenajare corectă a spaţiului natural, care să urmărească menţinerea sau refacerea
echilibrului între teritoriul construit şi neconstruit, cultivat şi necultivat.
Conform unui sondaj de opinie, aproape jumătate din populaţia ţării este de părere
că protecţia mediului trebuie să aibă prioritate, chiar dacă se încetineşte creşterea
economică, dar numai 35% este dispusă să contribuie la prevenirea poluării şi acceptă o
creştere a taxelor în acest scop.
Prin îmbunătăţirea activităţii serviciilor publice, dezvoltarea reţelelor de
colectare–valorificare (eventual în cadrul unor IMM-uri specializate), stimularea
iniţiativelor locale, utilizarea finanţărilor externe etc. se poate ajunge la o
îmbunătăţire ecologică a mediului urban.
Nici calitatea estetică a mediului urban nu trebuie neglijată, dat fiind că trebuie
să asigure citadinului nu numai condiţii de locuit şi de activitate, ci şi de odihnă,
păstrarea sănătăţii, recreere etc.
Întocmirea judicioasă a planului şi măsurilor urbanistice necesită colaborarea
permanentă a tuturor celor cu responsabilităţi în păstrarea patrimoniului cultural şi
artistic, fie economişti, ecologişti sau urbanişti. Spre binele său, omul poate şi are
dreptul să construiască tot ce doreşte, dar condiţia care se impune este să respecte legile
ecosistemelor naturale în mijlocul cărora trăieşte.
3.3.7. Poluarea oraşului Bucureşti
Zona oraşului Bucureşti reprezintă cea mai mare aglomerare urbană din ţara
noastră, cu numeroase unităţi industriale, cinci centrale termoelectrice mari, multe
centrale termice de cartier şi foarte multe centre mici, precum şi un trafic rutier intens.
Bucureştiul este una dintre cele mai aglomerate capitale ale Europei, în medie
cu peste 9.000 de locuitori/km2 (faţă de Berlin cu 3.905 locuitori/km2, Viena cu 3.850
locuitori/km2, Budapesta cu 3.674 locuitori/km2).
Cea mai mare densitate de populaţie se află în sectorul 2, cu 12.724
locuitori/km2, urmat de sectorul 3, cu 12.273 locuitori/km2 şi sectorul 6, cu 10.874
locuitori/km2. Singurul care se apropie de standardele europene (12 m2 spaţii
verzi/locuitor) este sectorul 1, cu 3.446 locuitori/km2, cu suprafaţa spaţiilor verzi de
11 m2/locuitor (la care participă cel mai mare parc al capitalei, dar şi cea mai mică
densitate a construcţiilor din zona Ion Mihalache – Kiseleff – Arcul de Triumf –
Agronomie). La polul opus se află sectorul 6, în care rata de alocare a spaţiului verde
pentru fiecare locuitor este de 0,6 m2 (de 20 de ori mai puţin decât nivelul standard).
Valoarea medie pentru un bucureştean este de 2,5 m2 spaţiu verde, în comparaţie cu
valorile înregistrate în alte capitalele europene (de exemplu: 82 m2/locuitor în
Stockholm, 70 m2/locuitor în Viena sau 31 m2/locuitor în Varşovia).
Calitatea aerului atmosferic
Datorită combustibilului ars în CET (metan, păcură) nivelul de poluare cu
dioxid de sulf este moderat, chiar redus în timpul verii, în schimb, nivelul de poluare
cu oxizi de azot este cel mai ridicat din ţară. Se adaugă poluarea cu aerosoli (pe bază
de plumb, care mai persistă), din cauza traficului rutier şi poluarea cu amoniac, din
procesele de putrefacţie a deşeurilor menajere depozitate necorespunzător.
Principalul factor poluant rămâne traficul rutier, reprezentând 70% din poluarea
chimică existentă în atmosferă, dat fiind că un număr foarte mare de autovehicule nu
respectă normele de mediu.
Pe principalele artere ale capitalei s-au înregistrat creşteri semnificative ale
traficului zilnic, ca urmare a creşterii parcului de autovehicule în circulaţie, cu o rată de
creştere anuală de 7%.
Nivelul poluării în Bucureşti este mai ridicat decât acum zece ani, mai ales în
ceea ce priveşte monoxidul de carbon.
Zonele cele mai afectate sunt cele centrale: Piaţa Victoriei, Piaţa Romană,
Universitate, Bulevardul Carol, Calea Moşilor, Piaţa Unirii. Aici se înregistrează
depăşiri de 3-4 ori a limitei admise la pulberi şi monoxid de carbon.
De asemenea, din cauza poluării, Bucureştiul este supus ploilor acide şi foarte
acide, iar concentraţia benzenului, produs cancerigen, în atmosfera capitalei este de
3-4 ori mai mare decât limita admisă, în condiţiile unui trafic normal, iar la nivelul
trotuarului se înregistrează valori de peste 10 ori mai mari decât prevăd normele
europene.
Gestionarea resurselor de apă
La nivelul municipiului Bucureşti, în ultimii ani, a apărut o problemă ecologică
specifică, legată de creşterea nivelului apelor subterane, deşi în zonele limitrofe acest
nivel este într-o continuă scădere. Cauzele acestei creşteri anormale sunt metroul şi
pierderile de apă din reţelele de distribuţie şi termoficare. Majoritatea pierderilor
subterane ajung pe lângă zidul metroului şi determină creşteri importante ale nivelului
de apă (drenurile de la metrou funcţionând doar parţial).
Şi barajul Lacul Morii constituie un pericol iminent. În ultimul timp, stratul de
apă freatică s-a modificat foarte mult, în sensul creşterii cotei la un nivel care poate
periclita siguranţa unor construcţii, mai ales în cazul unor cutremure de pământ.
Există zone în care pânza freatică se află sub fundaţia unor construcţii, care riscă să-şi
piardă verticalitatea. Această situaţie apare din cauza amplasamentului defectuos al
Lacului Morii, la 17 m deasupra nivelului Bucureştiului. Prin presiunea hidrostatică
pe care o exercită acesta modifică cota naturală a apei din stratul freatic, situaţie în
care, o calamitate naturală de tip cutremur ar determina inundarea capitalei cu 20-60
milioane metri cubi de apă.
Regimul deşeurilor
Bucureştiul produce 2.000 de tone de deşeuri pe zi şi nu are sistem public
generalizat de colectare selectivă a deşeurilor, în vederea reciclării.
Metodele de colectare a deşeurilor în municipiul Bucureşti se aplică prin
intermediul unităţilor prestatoare de servicii specializate – RASUB, ADP, REMAT,
sau agenţi economici specializaţi. Frecvenţa colectărilor este: zilnică pentru
colectivităţi, bisăptămânală pentru blocurile foarte înalte şi pentru centrul oraşului,
săptămânală pentru blocurile cu mai puţin de zece etaje şi la zece zile pentru
gospodăriile individuale.
Problema deşeurilor menajere din Bucureşti a devenit acută atât din cauza
creşterii cantitative, cât şi din cauza aglomerării urbane, extinsă acum spre periferie,
situaţie în care vechile amplasamente ale haldelor/depozitelor, care altădată erau la
mare distanţă de oraş, se află în interiorul liniei de centură, cu impact agresiv asupra
mediului ambiant (vezi periferia sectorului 6!). Depozitele respective nu au o
amplasare şi organizare optime a drumurilor de acces, a digurilor de împrejmuire şi
nu există perdele protectoare de verdeaţă. De asemenea, nu au o impermeabilitate
corespunzătoare fundului de depozitare şi nici o supraveghere riguroasă a calităţii
factorilor de mediu.
Poluarea fonică a capitalei
Poluarea fonică din Bucureşti este la fel de mare ca şi poluarea atmosferică.
Zgomotul comunitar sau ambiental are ca surse traficul auto, feroviar, aerian,
şantierele de construcţii, manifestările culturale desfăşurate în aer liber etc.
1 Indicatorii, indicele de deranj şi TNI (Trafic Noise Index), marchează o
creştere a nivelului de zgomot, de la valori moderate în urmă cu un deceniu, la un
nivel foarte înalt şi chiar traumatizant în ultimii ani.
Climatul sonor zgomotos este considerat ca o solicitare continuă a sistemului
nervos, care în timp duce la simptome cum ar fi diminuarea atenţiei, instalarea stării
de oboseală şi a tulburărilor de somn, cefalee, ameţeli, irascibilitate. Persistenţa
expunerii antrenează modificări afective şi comportamentale sau iniţiază procese
patologice de tipul tulburărilor nevrotice, infarctului acut de miocard, cea mai mare
relevanţă înregistrând-o hipertensiunea arterială.
Poluarea mediului în centrele urbane şi în special în Bucureşti, reprezintă o pro-

blemă de stringentă actualitate, luând în considerare influenţa nefastă asupra vieţii locuito-
rilor cetăţii. Trebuie avut în vedere faptul că populaţia ţării scade numeric, este îmbătrânită
şi suferă de maladii cu tendinţă de cronicizare, iar speranţa medie de viaţă este în regresie.
3.4. Poluare termică
Această formă specifică de poluare aduce prejudicii în special apei şi aerului.

Poluarea termică cu ape de răcire
Acest tip de poluare apare în urma deversării în râuri, lacuri etc. a apei calde
care se utilizează la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice şi
atomoelectrice. Aşa de exemplu, o centrală termoelectrică de 2.000-2.500 MW are un
consum de apă de răcire evaluat la 80-100 l/s iar o centrală nucleară la 80-150 l/s.
Se apreciază la momentul actual pe plan mondial că peste 25% din debitul apelor
curgătoare este afectat de poluare termică.
Acest tip de poluare modifică unii factori abiotici şi afectează profund toate
nivelele trofice. Efluenţii calzi deversaţi, micşorează conţinutul de oxigen din apă
(solubilitatea gazelor în lichide scade cu creşterea temperaturii) şi accelerează
fenomenele de degradare a substanţelor organice existente în cursurile respective de
apă. Se produc modificări în structura fitoplanctonului, este distrus zooplanctonul sau
proliferează un număr mare de microorganisme în mediu acvatic.
Apele termale cu valori peste 30oC favorizează dezvoltarea algelor verzi şi
descreşterea numărului de peşti criofili în favoarea celor termofili (care consumă o
cantitate mai mică de oxigen).
În scopul reducerii poluării termice, uneori efluenţii se tratează cu clor (clorinare)
pentru a distruge microorganismele sau se dimensionează suplimentar lungimea
conductelor de deversare. O altă soluţie constă în utilizarea unei cantităţi mai mari de apă
de răcire ceea ce face să scadă temperatura întregii cantităţi de apă utilizată în acest scop.
Poluarea termică cu gaze fierbinţi
Poluarea termică se poate produce şi din cauza gazelor fierbinţi disipate în
atmosferă de coşurile uzinelor şi de turnurile de răcire ale centralelor termoelectrice.
Astfel se modifică microclimatul zonei, creşte temperatura şi umiditatea aerului.
Pentru a minimiza acest neajuns, precum şi din considerente economice care ţin de
recuperarea cât mai completă a căldurii conţinute în efluenţi, instalaţiile industriale sunt
prevăzute cu schimbătoare de căldură, cu sisteme de şicanare a gazelor pentru a mării
suprafaţa de transfer termic sau monitorizarea temperaturii gazelor arse evacuate în
atmosferă.
Poluarea termică a atmosferei de lucru
Poluarea termică a aerului poate fi considerată o formă antropică specială de
poluare dat fiind rolul important pe care îl deţine în reglarea condiţiilor de
microclimat din cadrul activităţilor desfăşurate la nivelul halelor industriale. Această
formă de poluare constituie o problemă majoră în unele sectoare de activitate, în

special a celor care se ocupă cu tratarea termică a metalelor şi aliajelor (siderurgie –
turnătorii, forjare etc.), având o influenţă recunoscută asupra capacităţii de muncă şi a
stării de sănătate fizică individuală.
În general, între organismul uman şi mediu se realizează un permanent schimb
de energie termică, tinzându-se către o stare de echilibru reglată prin intermediul
sistemului nervos care utilizează două mecanisme de termoreglare: prin convecţie
termică, în care vasele se sânge joacă rolul unor schimbătoare de căldură sau prin
transpiraţie, eliminarea apei din organism diminuând nivelul termic (eliminarea prin
transpiraţie a unui litru de apă pe zi corespunde la o pierdere energetică de 600 kcal).
Organismul uman se adaptează relativ uşor la condiţiile de mediu impuse din
punct de vedere termic, în funcţie de starea de sănătate, vârstă şi condiţiile de muncă
(efort).
Prin studii ştiinţifice efectuate s-a constatat că temperatura optimă pentru
menţinerea capacităţii integrale de muncă este de circa 200C, orice depăşire a valorii de
25-300C conducând la disconfort, indispoziţie, stare de surescitare, diminuarea capa-
cităţii de concentrare, scăderea randamentului de muncă. Aceste manifestări pot genera
accidente de muncă, expunerea îndelungată la temperaturi de peste 300C, conducând la
deshidratare, epuizare fizică, dereglări fiziologice de tipul tahicardiilor etc.
Un efect remarcabil asupra organismului uman îl au umiditatea şi presiunea
aerului, lipsa umidităţii provocând, de asemenea, dereglări în echilibrul termic al
organismului.
3.5. Poluare transfrontalieră
Poluarea transfrontalieră, sau transnaţională, ca sumă de influenţe nocive ale unui

sistem (o economie naţională) asupra altui sistem, se manifestă în diferite moduri:
¾ poluare directă, care constă în transferul, prin intermediul apelor sau
vânturilor, a unor reziduuri dăunătoare, dintr-o ţară în alta. Astfel, Rinul, impurificat
pe teritoriul Germaniei, poluează în drumul lui spre vărsare, Olanda; norii de dioxid
de sulf produşi în companii americane afectează pădurile canadiene etc.;
¾ poluarea reciprocă, apare atunci când mai multe ţări împart ţărmul unui lac,
râu sau chiar al unei mări. Este cazul mărilor închise ca Marea Neagră, Marea
Mediterană, Marile Lacuri din America de Nord etc.;
¾ poluare ascunsă, caz în care poluarea se realizează cu ignorarea
considerentelor de etică. Astfel, exemple de poluare ascunsă sunt:
• exportul către ţări mai sărace a unor produse agricole impurificate, care nu
mai pot fi vândute pe anumite pieţe interne;
• interzicerea importului de produse, în baza unor reglementări ce impun
criterii de calitate exagerat de severe, procedeu denumit „barieră ecologică”;
• păstrarea secretului referitor la tehnologiile de epurare şi reciclare a
deşeurilor, a tehnologiilor nepoluante, sau vânzarea acestora la preţuri
prohibitive;
• implementarea pe teritoriul altor ţări a unor industrii puternic poluante,

eventual fără instalaţii de depoluare, pentru a le face mai profitabile şi
aceasta sub pretextul de a ajuta ţara gazdă să-şi dezvolte propria industrie;
• exploatarea de materii prime de pe teritoriul altor ţări, cu tot complexul de
perturbări ale factorilor de mediu pe care îl implică;
• închirierea de suprafeţe de teren, în ţările gazdă, pentru depozitarea de
deşeuri puternic poluante, costul depozitării lor în ţări sărace fiind
considerabil mai mic decât cel al tratării lor în ţările de origine.
Comerţul cu deşeuri toxice constituie o problemă actuală de mari dimensiuni,
comparabilă, ca amploare, cu traficul de stupefiante.
Se produce cu acordul tacit al unor guverne influente în geopolitica mondială,
deşi există convenţii internaţionale în acest sens. Astfel Convenţia de la Basel (1992),
vizează comerţul cu anumite clase de deşeuri periculoase, reglementând transportul
de la ţări care nu au posibilităţi de tratare (tehnologii şi instalaţii speciale) către ţări
care au astfel de posibilităţi. Conform acestei convenţii, comerţul este permis numai
cu acordul scris al ţărilor exportatoare, importatoare şi al celor de tranzit, indiferent
dacă acestea sunt sau nu membre ale convenţiei. Pe bază de documente, cuprinzând
contractul dintre ţara exportatoare şi cea importatoare (prin care se motivează
exportul, tipul de deşeu, mijloacele de transport etc.), se face avizarea transportului de
către o comisie internaţională specializată.
În cazul poluării transnaţionale, estimarea dimensiunii şi costurilor poluării
reprezintă un proces dificil cu atât mai mult cu cât se ridică întrebări al căror răspuns
este greu de cuantificat:
- cum poate fi abordată problema impurificării unui râu sau a unui lac, dacă
limitele de concentraţie maxim admise pentru impurificatori sunt diferite în
ţările riverane?
- cum pot estima ţările scandinave – de exemplu – ce proporţie din ploile
acide care le distrug pădurile revine noxelor produse în Germania, cât celor
din Franţa sau cât celor din Anglia?
3.6. Poluarea provocată de sursele de producere a energiei electrice
Poluarea care apare la obţinerea energiei electrice se manifestă prin apariţia de

impurificatori pe care natura poate sau nu să îi încorporeze, deversări de ape uzate,
căldura disipată în mediu sau modificări ale peisajului natural. Astfel, apar o serie de
poluări speciale la obţinerea fiecărui tip de energie electrică, după cum urmează:
Energia eoliană. Obţinerea ei este cea mai puţin agresivă, însă instalaţiile care
ocupă suprafeţe întinse produc o poluare fonică notabilă;
Energia solară se obţine în cantităţi mari prin amplasarea pe suprafeţe întinse a
unor panouri speciale de captare a energiei solare. Suprafaţa ocupată cu aceste
panouri este de 2-10 ori mai mare decât pentru o centrală termoelectrică de
putere echivalentă. Avantajul constă în utilizarea acestui tip de energie pentru
obiective de dimensiuni reduse, medii sau multietajate, folosind panouri solare
cu oglinzi de ultimă generaţie.
Energia hidraulică necesită construcţia de hidrocentrale a căror dimensiune a

barajului şi lacului de acumulare creşte în raport cu puterea instalată proiectată.
Construcţiile de mari dimensiuni din cadrul hidrocentralelor pot provoca perturbări
specifice în echilibrul ecologic zonal. Astfel:
- barajul, prin presiunea hidrostatică, exercitată poate determina zonal
mişcări seismice frecvente, ridicarea nivelului pânzei freatice (cu apariţia de
băltiri, sărăturări) cu perturbarea echilibrului vegetal limitrof, sau
dezvoltarea foarte rapidă a microplanctonului şi algelor, cu perturbarea
faunei acvatice, inclusiv a producţiei piscicole;
- lacul de acumulare poate produce perturbări atmosferice locale, dat fiind că
favorizează apariţia ceţii sau scăderi ale temperaturilor medii zonale, cu
propagarea altor efecte legate de existenţă umană sau de producţia agricolă
şi vegetală locală.
Energia termoelectrică poluează frecvent atmosfera prin gaze specifice, în mod
special cu dioxid de sulf (evacuat prin coşuri înalte determină poluarea la distanţă)
sau cantităţi mari de cenuşă sau de steril care ocupă suprafeţe întinse de teren.
Energia geotermică poluează specific atmosfera cu hidrogen sulfurat, bor,
amoniac, săruri, nisip şi constituie totodată un factor perturbator în ceea ce priveşte
stabilitatea solului.
Capitolul 4
Optimul economic în condiţiile

minimizării impactului de mediu
4.1. Armonizarea relaţiei dezvoltare economică - ecosisteme naturale
Mediul reprezintă unul dintre factorii economici cu cea mai mare importanţă, fiind
considerat de analiza economică drept un factor de producţie, alături de capital şi muncă.
Evoluţia unui proces economic are loc sub auspiciile aspectelor legate de
producţie, pe de o parte, şi de consum, pe de altă parte, aflate într-un raport de
determinare reciprocă şi caracterizate prin mecanismele pieţelor concurenţiale.
În vederea armonizării relaţiei dintre dezvoltarea economică şi ecosistemele
naturale se impune cunoaşterea şi corelarea aspectelor de specificitate ce definesc
fiecare dintre componente.
Relaţia mediu-economie, abordată din perspectiva ecosistemelor naturale,
implică mediul într-o dublă ipostază:
• ca „suport-supapă” pentru inputurile economiei productive, sub formă de
materii prime furnizate proceselor productive, de energie, sau pur şi simplu sub forma
biodiversităţii, ş.a., delimitat ca raport între stocul de inputuri existent la un moment dat
şi potenţialul disponibil al resurselor naturale;
• ca potenţial esenţial în menţinerea echilibrului terestru, a cărui structură
suportă modificări odată cu salturile calitative ale progresului tehnic.
Relaţia economie-mediu, abordată din perspectiva activităţilor economice,
presupune, de asemenea, o dublă ipostază:
− factor generator de impact material (emisii, deşeuri etc.) asupra mediului,
ca rezultat al proceselor de producţie şi de consum, în funcţie de performanţele fiecărui
agent economic (producător sau consumator) la un anumit moment;
− manifestare cantitativ-calitativă a impactului de mediu, prin diversitatea
tipurilor de poluare şi degradare, ce pot să prezinte efecte ireversibile, atunci când
intensitatea lor depăşeşte capacitatea de absorbţie/asimilare şi adaptare a mediului
natural.
Abordat în contextul relaţiei dintre economie şi ecologice, mediul prezintă o serie
de caracteristici generale, dar şi o serie de elemente de specificitate, care îl
individualizează în cadrul acestei relaţii sinalagmatice.
Trăsăturile generale ale mediului au în vedere următoarele aspecte:

▪ mediul, prin componentele sale esenţiale, constituie fundamentul existenţei
şi supravieţuirii umane;
▪ funcţiile de mediu se exprimă ca un ansamblu complex şi nicidecum ca o
sumă a funcţiilor elementelor sale componente;
▪ dinamica mediului se bazează pe schimbul permanent de materie, energie şi
informaţie ce se realizează atât între elementele sale constituente, cât şi între acestea şi
mediul economico-social;
▪ mediul reprezintă un sistem continuu şi neanticipativ pentru care valorile
ieşirilor din sistem, la un moment dat, nu depind în mod strict de valorile intrărilor
în sistem, de la momentele anterioare.
Trăsăturile specifice ale mediului au în vedere următoarele aspecte:
▪ mediul se structurează pe principiul specializării principalelor grupuri de
sisteme vii, având roluri bine definite, nesubstituibile; existenţa sistemelor vii este
determinată de existenţa spaţio-temporală a trei ipostaze fundamentale ale materiei:
substanţă, energie, informaţie; substanţa este ipostaza care constituie suportul sistemelor
vii, condiţionează vehicularea energiei, mijlocind, totodată, transferul, recepţionarea şi
acumularea informaţiei;
▪ mediul, privit în ansamblul său, este format din mulţimi complexe şi
eterogene de sisteme care stabilesc între ele legături cvasistocastice, descrise prin relaţii
probabilistice.
Organismele şi sistemele vii au evoluat, în prezent acestea asigurând conversia
inputurilor energetice într-un regim optimal, în care consumurile suplimentare lipsesc,
iar pierderile devin minime. Solicitarea sistemelor vii dincolo de limitele optime ale
acestora, prin consum suplimentar de timp şi energie, va conduce, pe termen lung, la
creşterea vulnerabilităţii lor faţă de diverşi factori dăunători sau nocivi, mai ales în
conjuncturi nefavorabile.
4.2. Evaluarea impactului de mediu
O componentă a dezvoltării durabile constă în menţinerea sub control a

impactului activităţilor social-economice asupra mediului.
Orice activitate antropică generează un spectru larg de implicaţii asupra
mediului, manifestate în diverse domenii şi sub diverse forme, uneori efectele indirecte
depăşind ca importanţă şi intensitate efectele directe şi aşteptate.
Menţinerea sub control a impactului de mediu, prin cunoaşterea detaliată a
formelor de manifestare a acestuia se realizează prin intermediul conceptului de
evaluare a impactului de mediu (EIM).
Acest tip de evaluare constituie un proces complex realizat printr-o serie de etape
– analiză, identificare, evaluare şi proiectare de măsuri şi acţiuni – care nu au
întotdeauna o succesiune completă, acestea putându-se repeta de mai multe ori pe
parcursul unui proces complet de evaluare, formând bucle feedback.
Capitolul 4. Optimul economic în condiţiile minimizării impactului de mediu 121
Importanţa evaluării impactului de mediu constă în furnizarea de informaţii care

să asigure suportul de bază pentru factorii de decizie, întreprinzători sau coordonatori de
activităţi, în vederea adoptării măsurilor şi soluţiilor care să conducă la minimizarea
efectelor negative ale activităţilor economice asupra mediului şi la potenţarea efectelor
pozitive. Gama largă de efecte indirecte, neintenţionate, care se manifestă pe termen
lung, precum şi identificarea şi estimarea acestora, în cadrul evaluării impactului de
mediu constituie criterii suplimentare ce pot completa listele obişnuite de criterii
tehnico-economice utilizate în mod general pentru efectuarea evaluării impactului de
mediu.
Reuşita unei astfel de evaluări este condiţionată de stabilirea limitelor de
investigare pentru a obţine rezultate semnificative. Direcţiile de limitare se referă la:
dimensiunile impactului;
orizontul de timp şi spaţiu pentru care se studiază propagarea efectelor;
tipurile de acţiuni ce trebuie întreprinse în vederea limitării impactului.
Punctul de plecare pentru evaluarea impactului de mediu îl constituie descrierea
principalelor caracteristici tehnice de funcţionare ale sistemelor economice, cu toate
intrările şi ieşirile din sistem, cu prezentarea situaţiei curente şi de perspectivă a
obiectivului sau acţiunii responsabile de impact etc. De asemenea, sunt strict necesare şi
utile informaţiile despre coordonatele fizico-naturale, profilul socioeconomic al zonei,
demografie, tradiţii, valori culturale, istorice, arheologice etc.
Etapele de maxim efort, ce constituie partea esenţială a EIM sunt identificarea şi
descrierea ariei de impact, identificarea efectelor şi analiza deciziilor de răspuns la
impact.
Cea mai dificilă etapă este cea referitoare la estimarea corectă a efectelor
impactului, cu determinarea din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ a unor
fenomene sau procese ce se manifestă în aria afectată şi raportarea rezultatelor la
nivelul de referinţă a unor indicatori din documentaţia ştiinţifică existentă (standarde
sau norme ce prevăd limite admisibile).
Dată fiind noutatea problemelor constatate pe parcursul EIM, sau natura extrem
de complexă a efectelor produse de activitatea economică asupra mediului, dar şi
complexitatea, incertitudinea şi multitudinea interacţiunilor între factorii economici şi
cei de mediu, şi în special lipsa datelor anterioare cu privire la evenimente similare, în
evaluarea impactului de mediu se apelează preponderent la estimarea calitativă, ca
unică soluţie, în virtutea faptului că estimarea cantitativă este una mai elaborată şi
necesită construirea de modele matematice sau fizice, pentru a oferi o bază de
interpretare a rezultatelor obţinute.
Faza de estimare presupune precizarea probabilităţii şi a amplitudinii efectelor
impactului de mediu, precum şi precizarea perioadei în care acestea se vor manifesta, a
vitezei şi dinamicii de difuzie a lor etc.
Necesitatea cuantificării se manifestă în special în acele evaluări unde se impune
agregarea indicatorilor, situaţie în care aspectele calitative se vor transforma în mărimi
cantitative cu ajutorul unor metode de agregare şi convertire. Avantajul cuantificării
impactului de mediu constă în obţinerea unui nivel de precizie mai ridicat, capabil să
reflecte în mod mai fidel fenomenul analizat, mai ales în acele situaţii ce presupun
realizarea unor comparaţii care nu admit ambiguităţi.
Rezultatele EIM trebuie comunicate organizaţiilor administrative abilitate pe
probleme de mediu, pentru a fundamenta elaborarea unor decizii conforme cu interesele
economico-ecologice legate de impactul de mediu respectiv.
Comunicarea rezultatelor EIM presupune un transfer de informaţii sistematizat în
trei canale comunicaţionale, astfel:
− către utilizatorul studiului de impact, pentru care informaţia constituie
suportul tehnic şi economic pentru elaborarea şi aplicarea unor decizii pe diferite
orizonturi de timp;
− în interiorul unui sistem sau către sisteme adiacente sau complementare, pentru
care informaţia devine bază de continuare a investigaţiilor, în scopul găsirii unor
alternative de reducere a efectelor negative şi de potenţare a celor pozitive.
− către publicul ce suportă impactul de mediu, pentru care informarea respectivă
capătă un caracter alternativ.
4.2.1. Metodele şi tehnicile utilizate în evaluarea impactului de mediu
Metodologia utilizată în EIM este una sistemică, ce operează cu o serie de

metode şi tehnici interdependente, specifice etapelor studiului de impact, care fac
parte din grupul de metode de tip ordonare şi decizie.
Prelucrarea datelor de bază se realizează cu ajutorul metodelor de tip ilustrare
grafică, liste de control, matrice de impact, scheme şi grafuri funcţionale sau prin
metode integratoare şi de prelucrare statistică. Astfel:
ilustrarea grafică este utilizată fie pentru reprezentarea fiecărui indicator
sau parametru din grupul celor aflaţi sub monitorizare fie pentru evidenţierea
specificului sau amplorii impactului, caz în care se apelează la hărţile ecologice
zonale;
listele de control devin utile mai ales în evidenţierea unui impact potenţial,
pe termen scurt/lung, pe baza cărora se fundamentează alegerea unor variante de
acţiune (tehnologice şi/sau de amplasament) în scopul contracarării efectelor
reversibile şi ireversibile manifestate;
matricea de impact (direct sau indirect) este utilizată pe scară largă pentru a
cuantifica intensitatea şi importanţa impactului de mediu, prin interferarea
activităţilor cu potenţial de impact asupra factorilor de mediu;
schemele sau grafurile pun în relaţie de cauzalitate componentele unui
impact direct, respectiv cauzele şi efectele de ordinul întâi, sau indirect, respectiv
cauzele şi efectele de ordinul doi/trei.
Etapa de identificare se realizează printr-un grup de metode dintre care

punem în evidentă metoda analizei structurale.
Metoda analizei structurale urmăreşte generarea de informaţii cu privire la forma şi
structura unui sistem cu scopul de a modela analitic procese şi fenomene care se produc în
realitate.
Metoda analizei structurale poate fi aplicată prin diferite tehnici:

- tehnica arborescenţei interogative;
- tehnica grafurilor/arborelui de funcţionare;
- tehnica lanţului de efecte;
- tehnica modelării structurale interpretative.
Tehnica arborescenţei interogative identifică componentele unui sistem şi
relaţiile dintre ele, utilizând grafuri cu un tip particular de reprezentare ce plasează în
origine (rădăcină) problema de studiat, P, pentru care se formulează pe n nivele
succesive seturi de întrebări generatoare de seturi de răspunsuri care vor forma în
construcţia grafică vârfurile arborescenţei, conform reprezentării din figura 4.1.
Prin intermediul acestei tehnici se identifică componentele asociate unei
probleme, urmând o succesiune de paşi după cum urmează:
1) plasarea problemei P la originea arborelui;
2) aplicarea primului set de întrebări (Q0) direct problemei P (de exemplu
„care sunt elementele componente ale problemei?”, „care sunt factorii ce
condiţionează evoluţia problemei?”, „care sunt factorii condiţionaţi de evoluţia
problemei?”), seturile de răspunsuri primite formând primul nivel (N1) al arborelui
(adică P1,..., Pi);
3) aplicarea celui de-al doilea set de întrebări (Q1) primului nivel al arborelui,
seturile de răspunsuri primite alcătuind cel de-al doilea nivel (N2) al arborelui (adică
P11,..., P1n, P21,..., P2n, Pi1,..., Pin);
n) continuarea succesiunii de seturi de întrebări şi răspunsuri, până la ultimul
nivel al arborelui, cel care oferă suficiente detalii pe baza cărora se poate realiza
modelarea problemei.
Întrebări
Originea arborelui P Q0
Nivelul N1 P1 P2 Pi Q1
P11 P12 P1n P21 P22 P2n Pi 1 Pi 2 Pi n Q2

Nivelul N2
Qm
Nivelul Nm
Fig. 4.1. Identificarea elementelor componente ale unei probleme cu ajutorul

arborescenţei interogative
Pentru ultimul nivel (nivelul Nm) se pune următorul tip de întrebare „cum poate
fi estimat elementul respectiv?”, iar ca răspuns se obţin indicatorii de măsurare a
elementului.
Prin generarea arcelor în cadrul arborescenţei interogative se stabileşte o

asociere a componentelor, prin răspunsuri de tip „componentei P1 de pe nivelul N1 i
se pot asocia componentele P1n de pe nivelul N2”. Asocierea de posibilităţi de
cuantificare la componentele sistemului conduce construcţia către:
• arbori ponderaţi, în care fiecare vârf dintr-un arbore are atribuit un indicator
– pondere de importanţă relativă;
• arbori probabilistici, în care fiecărui vârf i se asociază o probabilitate de
realizare;
• arbori decizionali – pentru zonele de strategie, în care se pune problema
adoptării de decizii cu privire la gestiunea mijloacelor şi resurselor necesare
pentru funcţionarea sistemului.
4.2.2. Abordarea integrată a impactului de mediu
Caracterizarea evoluţiei factorilor de mediu printr-un număr mare de indicatori a

impus necesitatea construirii unei abordări globale şi integrate a impactului activităţilor
umane asupra mediului.
Modelele de apreciere globală/integratoare a relaţiei economie-mediu trebuie să
respecte o serie de criterii, precum:
- abordarea sistemică;
- utilizarea de echipe interdisciplinare de analiză;
- axarea pe metode de analiză secvenţială şi integratoare;
- etapizarea activităţilor întreprinse pe niveluri de agregare;
- asumarea neliniarităţii relaţiilor de cauzalitate ce intervin în dinamica
proceselor.
În vederea aprecierii parametrilor de calitate a mediului, pot fi utilizate
următoarele două tipuri de metode:
Ð metode de evaluare/investigare a stării existente;
Ð metode de prognozare a unei situaţii ipotetice de impact asupra mediului
pentru o anumită variantă de realizare a unei activităţi.
Pentru ambele metode utilizate, procesul de evaluare a parametrilor de calitate
ai mediului va parcurge obligatoriu următoarele faze principale:
9 analiza fiecărui factor de mediu;
9 interpretarea şi agregarea rezultatelor analizei;
9 evaluarea globală a situaţiei mediului, prin intermediul metodelor de
interpretare/integrare calitativă şi cantitativă, metode care, în general, sunt
de tip multicriterial.
La baza aprecierilor calitative stau evaluările de tip ilustrativ (hărţi şi grafuri de
suprapunere, liste de control, matrice, diagrame etc.) sau experimental. Cele din urmă
se realizează de către grupuri de experţi, sub imperiul experienţei profesionale.
Aprecierile cantitative se realizează cu ajutorul metodelor şi modelelor
economico-matematice, prin valorificarea tehnicilor moderne de calcul.
Desfăşurarea procesului de evaluare a mediului
Primă etapă a procesului de evaluare a mediului constă în identificarea şi

selectarea indicatorilor de caracterizare a sistemului economic, atât din perspectivă
socioeconomică, cât şi din perspectivă ecologică. Se disting astfel două categorii
principale de indicatori:
indicatori socio-economici;
indicatori de mediu (ecologici).
Ð Selectarea indicatorilor socioeconomici se realizează, în primul rând, pe baza
coeficienţilor de transformare a resurselor naturale în bunuri şi ulterior, în funcţie de
potenţialul energetic disponibil şi gradul de calificare şi de diversitate profesională a
populaţiei. Indicatorii economico-sociali trebuie să descrie gradul de transformare a
bunurilor în valori economice, sociale sau culturale, în corelaţie cu nivelul de
dezvoltare socială a sistemului economic, în funcţie de situaţia politică a momentului,
sau de modul de funcţionare a structurilor administrative.
Ð Selectarea indicatorilor de mediu se realizează în funcţie de limitele maxime
admisibile şi de tipul de opţiune pentru utilizarea viitoare a resurselor naturale.
Indicatorii selectaţi pot fi grupaţi pe factori de mediu (apă, aer, sol etc.) sau pe categorii
de subsisteme componente ale sistemului studiat, cum ar fi subsistemele climatic,
terestru, acvatic etc.
A doua etapă a procesului de abordare sistemică a relaţiei economie-mediu
constă în atribuirea a două valori pentru fiecare indicator: una maximă, caracteristică
situaţiei celei mai favorabile a mediului (starea ideală a factorilor de mediu în zona
considerată) – Zi(+), şi una minimă, caracteristică situaţiei celei mai defavorabile (starea
de mediu cea mai potrivnică în zona considerată) – Zi(-).
Ulterior, fiecărui indicator de bază i se vor determina valorile Zi (atât pentru
situaţia favorabilă, cât şi pentru situaţia defavorabilă). Determinarea valorilor Zi se va
realiza pe baza datelor istorice existente, prin prelucrare statistică sau matematică.
Cea mai dificilă fază a celei de-a doua etape a procesului de evaluare a
impactului de mediu constă în determinarea valorilor Zi a indicatorilor pentru situaţia
ipotetică, când se operează pe baza metodelor predictibile.
După finalizarea acestui procedeu, urmează ordonarea valorilor obţinute pe o
scară pozitivă de valori în intervalul [0,1] sau [0,10].
A treia etapă constă în ierarhizarea indicatorilor. Astfel, prin operaţia de
agregare se fixează pentru fiecare indicator de bază (indicator de nivel I) o pondere de
importanţă relativă (coeficient „α”) în raport cu fiecare grup de indicatori de subsistem
(indicatori de nivel II) şi în mod similar se atribuie ponderi pentru fiecare grup de
indicatori, urmând o structură arborescentă.
În cazul metodelor de evaluare globală care nu utilizează gruparea indicatorilor
pe nivele, ponderile vor exprima importanţa relativă a fiecărui indicator în raport cu toţi
ceilalţi. Se utilizează în acest sens:
metoda Delphi, care presupune consensul unui grup de evaluatori;
sistemul Battelle, metodă în nouă etape, care utilizează un grup de experţi sau
de profani.
A patra etapă de evaluare a impactului de mediu presupune integrarea
rezultatelor obţinute în etapele anterioare, astfel încât să se determine un indicator
global de apreciere a impactului, corespunzător fiecărei variante de realizare a unei
activităţi.
4.2.3. Metodele de cuantificare globală a impactului de mediu
În timp ce evaluarea stării de mediu cu ajutorul auditului şi bilanţului de mediu,

(metode utilizate pentru situaţii caracterizate prin uniformitatea surselor de poluare),
se poate realiza cu un grad mare de precizie, predicţiile prin studii de impact de mediu
constau în descrierea modificărilor ce intervin în starea de mediu existentă şi de
perspectivă.
În funcţie de modul de utilizare a datelor disponibile, metodele de evaluare sunt
grupate în două categorii:
metode bazate pe date empirice, din categoria tehnicilor de prevenire a
modificărilor de mediu ulterioare;
metode bazate pe măsurători relative, din categoria metodelor comparative
de cuantificare (matriciale, pluricriteriale, ilustrative).
În managementul global modern, pentru toate categoriile de activităţi,
proiecte, planuri sau programe, se apelează la analize periodice de tip SWOT, ce
evidenţiază punctele forte, punctele slabe, ameninţările şi oportunităţile activităţii
sau procesului auditat.
În utilizarea unor astfel de metode este necesar să se asigure o coerenţă în
desfăşurarea etapelor, pentru a obţine un grad cât mai mare de obiectivitate şi
reproductibilitate.
Indiferent de tipul metodei utilizate în cuantificarea impactului, echipa
pluridisciplinară de evaluare se confruntă din start cu o serie de probleme:
− suficienţa/insuficienţa datelor disponibile;
− existenţa/inexistenţa standardelor privind criteriile/valorile limită acceptate/
necesare pentru a diferenţia niveluri semnificative ale impactului;
− existenţa/inexistenţa metodologiilor adecvate pentru descrierea nivelurilor de
impact;
− existenţa/inexistenţa evaluărilor similare anterioare;
− existenţa/inexistenţa posibilităţii de accesare a soluţiilor adoptate în
evaluările anterioare şi a efectelor acţiunilor întreprinse.
Cu cât sunt mai bine stăpânite aceste probleme cu atât creşte gradul de precizie
în evaluarea impactului de mediu.
Întrucât abordările matriciale şi multicriteriale sunt detaliate în alte capitole se
va insista pe expunerea tehnică ilustrativă.
Metoda ilustrativă
Reprezentarea impactului de mediu prin această metodă are la bază tehnica
comparativă a stării existente de mediu cu starea înregistrată într-o etapă anterioară
sau cu o stare viitoare previzionată pe un anumit orizont de timp, în condiţii similare
sau diferite.
Ca rezultat final, această metodă stabileşte un indicator global de poluare în
raport cu factorii de mediu pentru care s-a evaluat impactul de mediu. Indicatorul
global reprezintă raportul dintre valoarea stării de mediu ideale/de referinţă şi
valoarea stării de mediu reală/efectivă.
Utilizarea acestei metode presupune cuantificarea impactului de mediu pe baza
acelor indicatori reprezentativi pentru caracterizarea calităţii mediului, care printr-o
corelare grafică fac posibilă o apreciere globală a unui ecosistem analizat (calitatea
aerului, calitatea apei, calitatea solului, starea de sănătate a populaţiei etc.).
Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) Utilizarea unei bonităţi pentru fiecare indicator reprezentativ, exprimată
prin calificative pe o scară de la 1 la 10, unde valoarea 10 corespunde stării de mediu
neafectată de o activitate umană, iar valoarea 1 corespunde unei situaţii deosebit de
grave, ireversibilă, de degradare a factorului de mediu analizat.
2) Reprezentarea grafică sub forma unei diagrame, pe baza unor figuri
geometrice ce ilustrează simularea efectului sinergic rezultat ca urmare a corelării unui
anumit număr de factori.
În figura 4.2 sunt prezentate grafic figurile geometrice rezultate ca urmare a
corelării unui anumit număr de factori de mediu:
triunghi echilateral pentru trei factori de mediu – aer, apă sol;
pătrat pentru patru factori de mediu – aer, apă, sol, sănătatea populaţiei;
pentagon regulat pentru cinci factori de mediu – aer, apă, sol, sănătatea
populaţiei, deficitul de specii.
Aer
Apă Aer Apă
Deficitul Apă
0
de specii 0
1 12
2
3 3
01 4 4
23 5 5
45 6 6
7 78
67 8
89 9 9
10 Sănătatea Sol
Sol Aer Sănătatea Sol populaţiei
populaţiei
Fig. 4.2. Reprezentarea grafică a impactului de mediu pe baza indicatorilor

reprezentativi pentru calitatea stării de mediu
Starea ideală de calitate a mediului (starea de referinţă) este reprezentată prin

suprafaţa unei figuri geometrice regulate, pe care sunt marcate zece unităţi de bonitate.
Starea reală/efectivă va fi reprezentată pe aceeaşi figură geometrică, fiind ilustrată prin
unirea punctelor de bonitate care o exprimă (şi care, de regulă, prezintă valori mai mici
decât 10). Pornind de la ipoteza că valorile de bonitate ridicată, respectiv 10, 9 sau 8,
sunt caracteristice stării de mediu neafectată de activităţile umane, suprafaţa asociată
stării reale/efective de mediu va fi întotdeauna mai mică. Pe baza reprezentării se poate
defini ulterior indicele stării de poluare globală a unui ecosistem. Acest indice este
definit prin raportul dintre suprafaţa stării ideale (Si) şi suprafaţa asociată stării
reale/efective de mediu (Sr).
IPG = Si / Sr
Atunci când nu există impact asupra mediului IPG va fi egal cu 1, situaţie ce
poate fi reprezentată grafic prin suprapunerea perfectă dintre figura geometrică ce
ilustrează starea reală/efectivă a mediului şi figura geometrică ce ilustrează starea
ideală a acestuia.
Indicele stării de poluare globală va prezenta valori supraunitare, ce vor varia
direct proporţional cu nivelul de poluare, caz în care se reduce suprafaţa figurii
geometrice ce defineşte starea reală/efectivă a mediului, în aceeaşi proporţie cu
bonitatea acordată.
3) Interpretarea indicelui de poluare globală conform unei scale de valori
cuprinse între 1 şi 6, valori ce caracterizează diferite niveluri de performanţă de
mediu:
IPG = 1 mediu natural neafectat de o activitate umană;
1 < IPG < 2 mediu supus activităţii umane în limite admise;
2 ≤ IPG < 3 mediu supus efectului activităţii umane, cu disconfort asupra
formelor de viaţă;
3 ≤ IPG < 4 mediu afectat de activitatea umană, cu perturbarea formelor de
viaţă;
4 ≤ IPG < 6 mediu grav afectat de activitatea umană, periculos pentru
formele de viaţă;
IPG ≥ 6 mediu degradat, impropriu pentru existenţa formelor de viaţă.
Utilizarea acestei metode prezintă o serie de avantaje, dar şi un set de

dezavantaje.
Avantajele utilizării acestei metode constau în faptul că:
9 oferă o perspectivă asupra stării de mediu existentă la un anumit moment dat;
9 permite compararea unor zone diferite, pentru care s-au utilizat aceiaşi
indicatori;
9 permite urmărirea dinamică a parametrilor de mediu aferenţi unei anumite
zone la momente diferite de timp, atât în ceea ce priveşte starea globală de
mediu, cât şi pe fiecare factor de mediu considerat;
9 facilitează stabilirea de corelaţii directe între starea de mediu şi sănătatea
populaţiei;
9 permite, pe baze ştiinţifice, fundamentarea procesului de adoptare a deciziilor,

cu stabilirea priorităţilor de acţiune sau de orientare a unor fonduri de remediere
a mediului.
Dezavantajele metodei constau, pe de o parte, în nota de subiectivitate generată
de utilizarea unei scări de bonitate, în virtutea căreia calificativele sunt fundamentate
pe experienţa echipei de evaluare, iar pe de altă parte, în restrângerea numărului de
indicatori la cei reprezentativi, fără a lua în calcul şi ponderea indicatorilor neutilizaţi
de metodă, asupra stării de mediu.
4.3. Corelaţia dintre creşterea economică şi echilibrul ecologic
În vederea determinării corecte a corelaţiei dintre creşterea economică şi

conservarea mediului, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile, trebuie luat în
considerare ritmul dezvoltării actuale şi modul de structurare a economiei mondiale,
în care cererea de resurse materiale depăşeşte oferta maximă ce poate fi asigurată de
ecosistemele naturale.
În acest sens, se impune realizarea corelaţiei cu luarea în considerare a unei
serii de aspecte esenţiale, referitoare la:
9 Nivelul şi ritmul creşterii economico-sociale
Aflată într-o evoluţie permanentă, concretă şi reală, în timp şi spaţiu, creşterea
economică trebuie să se afle într-un echilibru faţă de factorii de mediu, care o susţin,
contribuind la asigurarea dezideratului de dezvoltare economică durabilă.
Pentru realizarea acestui deziderat trebuie găsite soluţiile unor probleme, cum ar fi:
- cât de mare poate fi creşterea economică în raport cu resursele naturale pe care
le necesită, astfel încât acestea din urmă să rămână într-un echilibru ecologic;
- în ce limite şi pentru cât timp poate fi menţinut echilibrul ecologic, în
condiţiile în care, în general, într-o economie naţională, importul şi exportul
modifică permanent dimensiunea şi calitatea activităţilor economice.
Astfel, este necesară respectarea limitei dincolo de care are loc epuizarea
resurselor naturale şi perturbarea echilibrului ecologic, aflat în evoluţie dinamică.
9 Estimarea efectelor poluării poate fi realizată:
la nivelul companiilor poluatoare, sub formă de internalităţi – reprezentate
de includerea cheltuielilor de tratare a emisiilor poluante în costurile de
fabricaţie;
la nivelul întregii societăţi, sub formă de externalităţi – reprezentate de
costurile sociale necesitate de refacerea şi/sau menţinerea calităţii mediului,
inclusiv a stării de sănătate a oamenilor.
La nivelul activităţilor productive este necesară internalizarea externalităţilor,
deoarece în acest mod creşte responsabilizarea întreprinzătorilor faţă de problemele
de mediu. Se renunţă astfel la ideea că societatea în ansamblu, prin subvenţii de la
buget, trebuie să suporte costurile antipoluante şi se instituie principiul conform
căruia „poluatorul plăteşte”, în baza căruia acesta este constrâns să remedieze
aspectele care au generat incidente de mediu. De asemenea, este necesar să fie

instituit cadrul legal care să oblige firmele să transforme externalităţile în costuri
ecologice, interne propriilor activităţi.
Cadrul legal astfel fundamentat trebuie să stabilească norme referitoare la:
• condiţiile şi limitele în care produsele nocive rezultate în cadrul producţiei
pot fi evacuate în mediul natural;
• amenzile progresive şi taxele ce urmează a fi plătite în concordanţă cu
dimensiunea şi caracterul evacuărilor poluante.
9 Exprimarea calităţii factorilor de mediu cu ajutorul funcţiilor de mediu
Reprezentanţii firmei Kolm au introdus şi definit noţiunea de funcţie de mediu, ca o
modalitate de exprimare a calităţii factorilor de mediu, plecând de la raţionamentul
conform căruia poluarea creşte odată cu activitatea economică.
E = f (Q, B)
Astfel, funcţia de mediu poate fi exprimată la modul general prin indicele de
calitate a mediului (notat cu E) sub forma unei funcţii descrescătoare, atât în raport cu
produsul intern brut (Q), cât şi în raport cu partea din Q alocată cheltuielilor de protecţia
mediului (mai exact pentru apărarea, conservarea sau ameliorarea acestuia (B)).
Derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei de mediu în raport cu produsul intern brut,
respectiv în raport cu cheltuielile alocate pentru protecţia mediului devin: EQ < 0 şi EB > 0
Funcţia ca atare nu este suficient de cuprinzătoare, deoarece nu ia în calcul nici progresul
tehnic (PT) specific activităţilor de producţie, materializat sub forma ecotehnologiilor şi
nici ecostructura de producţie (Es), materializată sub forma unei noi structuri de
producţie, care apare drept consecinţă a demersurilor investiţionale orientate spre
ecologizarea activităţii şi a întregului proces productiv.
Luarea în calcul a acestor variabile, ar face ca derivatele parţiale de ordinul
întâi ale funcţiei de mediu în raport cu progresul tehnic, respectiv cu ecostructura de
producţie să fie EPT > 0 şi EEs > 0, respectiv calitatea mediului creşte odată cu
îmbunătăţirea producţiei pe baza introducerii progresului tehnic specific interesului
ecologic, iar structura producţiei se modifică în detrimentul ramurilor şi subramurilor de
producţie care degradează mediul.
9 Combaterea concepţiei potrivit căreia protecţia mediului este doar
consumatoare de produs intern brut
Concepţia potrivit căreia protecţia mediului este doar consumatoare de produs
intern brut a fost lansată de autorii teoriei Dilema economică a poluării, care
susţineau că protecţia mediului constituie o frână în calea creşterii economice. Ipoteza
a fost infirmată de faptul că acţiunile orientate spre protecţia mediului produc efecte
favorabile creşterii economice, prin:
• influenţa pozitivă asupra economiei, manifestată la:
- nivel macroeconomic → creşte venitul naţional prin îmbunătăţirea stării
de sănătate a populaţiei şi implicit a cantităţii şi calităţii muncii; creşte durata de viaţă
creativă a populaţiei prin reducerea numărului de pensionări premature;
- nivel microeconomic → creşte productivitatea muncii prin

îmbunătăţirea capacităţii de muncă, determinând diminuarea perioadelor de
inactivitate, materializate în concedii medicale sau boli profesionale.
• influenţa pozitivă asupra factorilor de mediu, manifestată prin:
- conservarea resurselor naturale necesare existenţei umane;
- favorizarea economiei de resurse, prin utilizarea lor complexă sau
reciclarea şi valorificarea deşeurilor.
Caracterul productiv pe care îl are activitatea de protecţie a mediului (de
menţinere ori restaurare a calităţii mediului şi de creare a valorii adăugate), devine un
element important în cadrul oricărui program de dezvoltare economică.
Pe de altă parte, la nivel de firmă, internalizarea costurilor de protecţie a
mediului este de natură să combată cu argumente viabile mentalitatea conform căreia
protecţia mediului este doar consumatoare de produs intern brut prin:
- punerea în evidenţă a costurilor reale de producţie;
- declanşarea mecanismelor de minimizare a costurilor de producţie (strategie
necesară într-un sistem concurenţial de piaţă liberă);
- maximizarea rezultatelor utile obţinute pe fiecare unitate de cost consumată
pentru protecţia mediului;
- corelarea progresului tehnic cu progresul economic şi progresul ecologic.
4.3.1. Evoluţia structurilor economice în funcţie de nivelul PIB
Coeficientul de înnoire (înlocuire şi acumulare) a capitalului tehnic, volumul de

investiţii în raport cu capitalul tehnic existent şi rata de înlocuire a capitalului (ca urmare a
uzurii fizico-morale sau a conservării mijloacelor tehnice) fac parte din elementele care
pot să permită o corelaţie corectă asupra evoluţiei unor structuri economice. Posibilitatea
de abordare a priorităţilor de protecţie a mediului din perspectiva tipurilor de structuri
economice ar putea fi exprimată prin definirea unei funcţii de mediu, având ca argumente
produsul intern brut (Q, cu o creştere exponenţială) şi volumul de emisii poluante (Ep, cu
o creştere logaritmică) în raport cu fondul de capital tehnic activ (k):
Q = F(k).
Ep = Z(k).
Conform funcţiei Ep, orice creştere a capitalului tehnic conduce la o creştere a
emisiilor poluante, din cauza faptului că procesul de poluare este unul continuu şi
deci cumulativ. Poluarea se produce chiar şi atunci când nivelul de capital tehnic nu
se modifică, din cauza faptului că acest factor de producţie suportă în timp o uzură
fizică. Luând în considerare faptul că bunurile materiale (orice produs obţinut ca
rezultat al unui proces de fabricaţie) pot polua mediul atât în timpul proceselor de
obţinere (prin tehnologie şi/sau mijloace tehnice de producţie), cât şi în timpul
procesului de consum (prin utilizarea produsului/bunului material uzat, devenit
deşeu), volumul emisiilor poluante se exprimă luând în calcul câte un coeficient de
poluare a mediului, pentru ambele situaţii (producţie şi consum):
qf – coeficient de poluare datorat procesului de producţie, măsurat în kg deşeu/

1.000 unităţi Q;
qc – coeficient de poluare datorat consumului, măsurat în kg deşeu/1.000 unităţi Q.
În acest caz, Ep se va exprima cumulativ prin relaţia (1), în care s-a luat în
calcul şi volumul total al economiilor S realizat în timpul procesului de fabricaţie,
economii destinate investiţiilor generale de dezvoltare, modernizare sau chiar de
combatere a poluării:
Ep = qfQ + qc(Q – S). (1)
sau
Ep = (qf + qc)Q –qc S. (2)
Pornind de la un nivelul cunoscut de poluare determinat la un anumit moment D,
exprimat prin cantitatea de emisii poluante (kg poluant, deşeu) raportată la volumul sau
suprafaţa mediilor afectate de poluare V (m3 pentru aer şi apă, respectiv km2 sau ha
pentru sol), se poate determina o evoluţie a poluării sub forma unei variaţii medii anuale
a nivelului de poluare, dD/dt, în care se ia în calcul şi interesul investiţional acordat
mediului (investiţii tehnice/tehnologice antipoluante sau de îmbunătăţire a capacităţii de
absorbţie/asimilare a mediului) pentru reducerea lui:
dD/dt = Ep/V – hIr – δ (3)
în care:
h – coeficientul volumului de investiţii utilizat pentru prevenirea poluării,
exprimat prin kg poluant, deşeu/un leu investit;
Ir – volumul investiţiilor pentru creşterea capacităţii de absorbţie a poluării în
mediul natural vizat de poluare, exprimat în lei/m3, lei/km2 sau lei/ha;
δ – capacitatea de absorbţie/asimilare aferentă mediului natural;
dt – 1 (variaţia de timp anuală).
Pentru determinarea unui echilibru economic, din perspectivă ecologică, se va
cuantifica şi variaţia medie anuală a capitalului tehnic, dk/dt, în funcţie de rata de
economisire destinată investiţiei tehnice antipoluante, sk şi de volumul capacităţilor
tehnice de producţie scoase din funcţiune ca urmare a uzurii fizice sau morale a
capitalului tehnic, gk. Astfel:
dk/dt = sk – gk, cu dt = 1 (variaţia de timp anuală) (4)
Un echilibru economico-ecologic staţionar se va putea realiza atunci când:
- variaţia medie anuală a nivelului de poluare este nulă, respectiv dD = 0;
- variaţia medie anuală a capitalului tehnic este nulă, respectiv dk = 0.
Analizăm pe rând aceste două situaţii:
• Prima condiţie pentru realizarea unui echilibru economico-ecologic
staţionar este reprezentată de anularea primei derivate a funcţiei D, (dD = 0), în condiţiile
unei variaţii anuale de timp (dt = 1), situaţie în care relaţia (3) devine:
Ep/V – hIr – δ = 0 (5)
Această relaţie coroborată cu economiile realizate în procesul de producţie,
poate fi abordată în două ipoteze distincte:
A. În situaţia în care nu s-au realizat economii, (S = 0 şi s = 0). Această

situaţie înseamnă că, în lipsa unor împrumuturi, nu se vor putea realiza niciun fel de
investiţii, deci şi hIr = 0, situaţie în care relaţia (5) devine:
Ep/V – δ = 0 (6)
Introducând în această relaţie volumul emisiilor poluante conform relaţiei (2),
obţinem:
(qf + qc)Q/V – δ = 0 sau (qf + qc)Q/V = δ (7)
Astfel, din relaţia (7) rezultă ecuaţia care descrie curba produsului intern brut:
Q = δV/ (qf + qc) (8)
Conform relaţiei (8) rezultă că fără investiţii în echipamente tehnice antipoluante,
există un anumit nivel al produsului intern brut Q pentru care funcţionează o anumită
capacitate de absorbţie a mediului, δ aferentă volumului sau suprafeţei de mediu
afectată de poluare V în raport cu efectul poluant cumulativ apărut în urma proceselor de
producţie şi, respectiv, de consum (qf + qc).
B. În situaţia în care s-a realizat un volum de economii S din care s-au făcut
investiţii antipoluante hIr, în condiţiile existenţei relativ constante a parametrilor V, qf şi
qc (care susţine ipoteza că volumul emisiilor poluante este în dependenţă directă cu
volumul capitalului tehnic aflat în funcţiune), se va determina capacitatea de
absorbţie/acumulare a mediului, pornind de la relaţia (6) în care introducem Ep conform
relaţiei (2):
δ = [(qf + qc)Q – qcS]/V (9)
Astfel, din relaţia (9) rezultă ecuaţia care descrie curba Produsului Intern Brut:
Q = (δV+ qcS)/ (qf + qc) (10)
În raport cu ipoteza anterioară, în această situaţie, conform relaţiei 10, se poate
constata o creştere a nivelului produsului intern brut Q care să susţină capacitatea de
absorbţie/acumulare a mediului ca urmare a introducerii investiţiilor antipoluante.
În cadrul figurii 4.3 s-a construit curba de echilibru, ţinând loc de relaţiile
dD/dt = 0 cu dt = 1, ca locul geometric al diferitelor niveluri ale produsului intern
brut, pentru care cantitatea de poluant emisă este absorbită în totalitate de mediu.
Conform graficului, rezultă că în zona A se manifestă un nivel de poluare care
pune presiune pe capacitatea de absorbţie (asimilare) a mediului, suprasolicitând-o,
indiferent de nivelul atins de produsul intern brut. Comparativ, în zona B capacitatea
de asimilare/absorbţie a mediului face faţă nivelului de poluare, fiind sublicitată,
indiferent de nivelul atins de produsul intern brut.
D Q
Zona A
← Q = δV/ (qf + qc)
dD = 0 →
Zona B
0 k
Fig. 4.3. Influenţa produsului intern brut asupra capacităţii de absorbţie a mediului,
corelată cu fondul de capital tehnic activ
• A doua condiţie pentru realizarea echilibrului economico-ecologic

staţionar este legată de variaţia anuală a capitalului tehnic, ilustrată de relaţia dk/dt = 0,
adică:
sF(k) – gk = 0, (11)
sau:
sF(k) = gk. (12)
Din aceste relaţii rezultă că premisele unui echilibru economico-ecologic sta-
ţionar se vor putea atinge doar atunci când volumul capitalului tehnic pus în funcţiune
printr-o investiţie sk egalează volumul capitalului tehnic scos din funcţiune gk.
În cadrul figurii 4.4 a fost construită curba pentru variaţia anuală a capitalului
tehnic în raport cu fondul de capital activ, stocul de capital tehnic activ apărând ca o
curbă diferenţă a curbelor sk şi gk. Din figură rezultă că variaţia anuală a capitalului
tehnic este influenţată de cei doi factori, şi anume volumul de economii realizate
pentru investiţii (ca tendinţă firească de economisire) şi rata scoaterii din funcţiune a
capitalului tehnic.
dk/dt M
sk gk
dk/dt > 0
dk/dt dk/dt = 0
0 N k
dk/dt <0
Fig. 4.4. Variaţia anuală a capitalului tehnic în funcţie de fondul

şi stocul de capital tehnic activ
Conform graficului, avem relaţia dk/dt > 0 atunci când volumul capitalului investit
este mai mare decât volumul capitalului scos din funcţiune, adică atunci când sk > gk,
situaţie apărută ca urmare a existenţei unui proces de economisire convertit în investiţii,
majoritar antipoluante. Cu alte cuvinte procesul de economisire este cel care
favorizează şi ulterior determină înlocuirea capitalului tehnic depăşit fizic sau moral.
În cazul în care sk = gk (respectiv variaţia dk/dt = 0), curba variaţiei anuale a
capitalului tehnic este reprezentată de dreapta MN. În cazul în care sk < gk (respectiv
dk/dt < 0), curba variaţiei anuale a capitalului tehnic reflectă un proces contraproductiv,
de dezinvestire. Atunci când pe parcursul unui an fondul de capital tehnic şi stocul de
capital tehnic k sunt relativ constante, variaţia anuală a capitalului tehnic devine nulă,
dk/dt = 0, ceea ce va determina ca în coordonatele reprezentate de nivelul anual de
poluare în raport cu fondul şi stocul de capital tehnic activ, curba variaţiei anuale a
capitalului tehnic (dk/dt) să fie reprezentată de dreapta verticală AN, conform graficului
din figura 4.5.
D
II dk → III
←dD
A
IV
I
O N k
Fig. 4.5. Starea staţionară de echilibru economico-ecologic
Punctul de intersecţie A reprezintă starea echilibrului economico-ecologic

staţionar atunci când variaţia capitalului tehnic este nulă, iar cantităţile de poluanţi
care apar ca urmare a funcţionării capitalului tehnic la un moment dat sunt în
totalitate asimilate/absorbite de mediu. Practic, punctul A ilustrează grafic starea de
echilibru care ia în considerare capacitatea limitată de absorbţie/asimilare a mediului
şi susţine îmbunătăţirea ei.
În figura 4.5 sunt delimitate patru zone, care în funcţie de poziţia şi suprafaţa
ocupată în cadrul coordonatelor de reprezentare, conferă termenilor următoarea
semnificaţie:
în zonele I şi II fondul şi stocul de capital tehnic se menţin constante, k = constant
(cu segmentul de axă ON), variaţia anuală a capitalului tehnic este nulă, dk/dt = 0 (dreapta
dk), iar nivelul de poluare creşte treptat odată cu migrarea din zona II spre zona I;
în zonele III şi IV fondul şi stocul de capital tehnic pot creşte pe seama
acumulării de fonduri sau a împrumuturilor specifice, care sunt transformate în
investiţii, nivelul de poluare crescând treptat odată cu migrarea din zona III spre zona
IV, unde impactul asupra mediului creşte cu o rată exponenţială.
Zonele respective descriu tipuri distincte de structuri economice cu un impact
specific asupra mediului.
Zona I corespunde structurilor economice puţin dezvoltate cu tehnologii şi capital
tehnic redus şi nealiniate progresului tehnic (fără activităţi mecanizate/automatizări).
Structurile economice respective nu manifestă preocupări speciale pentru mediu, având
un volum redus de activităţi economice, de unde rezultă un volum, de asemenea, redus al
emisiilor poluante, care pot fi menţinute relativ facil în limitele concentraţiilor admisibile
şi a capacităţii de absorbţie/asimilare a mediului. Pentru evoluţia acestor structuri către un
echilibru economico-ecologic staţionar, se impun investiţii în acele ramuri industriale care
nu favorizează creşterea volumului de emisii poluante.
Zona II corespunde acelor structuri economice slab dezvoltate care dispun atât
de un nivel scăzut al capitalul tehnic productiv, cât şi de o capacitate economică
redusă de a susţine activităţi nepoluante. Zona II delimitează cel mai critic tip de
structură economică, deoarece pe baza capitalului tehnic existent (fond de capital
relativ constant) rezultă o creştere a volumului de emisii poluante peste limita
suportată de capacitatea mediului de a asimila şi neutraliza un volum mare de
poluanţi, care depăşesc frecvent concentraţiile maxim admisibile.
Pentru aceste tipuri de structuri economice se recomandă investiţii atât în sfera
activităţilor nepoluante, cât şi în sfera reducerii/reînnoirii capitalului tehnic poluant.
Zona III corespunde structurilor economice care deţin un volum mare de
capital tehnic activ în sfere industriale diverse, fără o orientare specială către
susţinerea capacităţii de absorbţie/asimilare a mediului. Zona III include structurile
economice energofage ce intensifică presiunea degradantă asupra mediului.
Pentru tipurile de structuri economice specifice Zonei III se impune reducerea
capacităţilor economice puternic poluante şi orientarea acţiunilor investiţionale către
activităţi preponderent nepoluante.
Zona IV corespunde tipurilor de structuri economice stabile care dispun de un
volum ridicat de capital tehnic (atât din punct de vedere cantitativ, cât mai ales din
punct de vedere calitativ), a cărui funcţionare nu pune presiune asupra capacităţii de
absorbţie/asimilare a mediului.
De regulă, menţinerea unui echilibru stabil pentru structurile economice
dinamice se regăseşte mai curând într-un raport de determinare pozitiv cu
posibilităţile unei rate înalte a acumulării de capital, decât cu calitatea mediului,
condiţii în care riscurile de mediu pot să crească rapid. Acest fapt impune adoptarea
măsurilor necesare pentru ca rata de înnoire a capitalului tehnic să fie mai mică decât
rata scoaterii din funcţiune a capitalului tehnic activ.
Mediul în raport cu restructurarea economică
Se pot formula o serie de posibilităţi de restructurare economică cu impact asupra
calităţii mediului ale căror corelaţii sunt ilustrate în figura 4.6, respectiv figura 4.7:
• restructurarea economică prin scoaterea din funcţiune a unei părţi din
capitalul tehnic activ, figura 4.6. componenta a, presupune:
- scăderea fondului şi stocului de capital (etapa a1, reprezentând trecerea din starea
k0 în starea k1), determină scăderea producţiei pe termen lung;
- refacerea calităţii mediului pe termen lung (etapa a2, reprezentând trecerea din
starea A0 în starea A1);
- scăderea volumului de emisii poluante pe termen lung (etapa a3, reprezentând
trecerea din starea D0 în starea D1).
• restructurarea economică prin lansarea de investiţii nontehnologice, figura
4.6, componenta b, presupune:
- creşterea fondului şi stocului de capital tehnic activ pe termen lung (etapa b1,
reprezentând trecerea din starea k0 în starea k2);
- degradarea calităţii mediului pe termen lung (etapa b2, reprezentând trecerea din
starea A0 în starea A2);
- creşterea volumului de emisii poluante pe termen lung (etapa b3, reprezentând
trecerea din starea D0 în starea D2).
D dk2 → dk0 → dk1 → ← dD/dt = 0
A2
D2
b(3)
D0 A0 b(2)
a(3)
A1 a(2)
D1
0 k1 a(1) k0 b(1) k2 k
Fig. 4.6. Restructurarea economică prin scoaterea din funcţiune a unei părţi din
capitalul tehnic activ (a) respectiv prin lansarea de investiţii non-tehnologice (b)
• restructurarea economică prin investiţii în echipamente tehnice/îmbună-

tăţiri tehnologice antipoluante, figura 4.7, presupune:
- realizarea de modificări nesemnificative ale fondului şi stocului de capital
tehnic activ (determinând menţinerea capitalului tehnic în starea iniţială);
- scăderea volumului emisiilor poluante şi modificarea structurii acestora pe
termen lung (etapa c1, reprezentând trecerea din starea D0 în starea D3);
- creşterea calităţii mediului pe termen lung (etapa c2, reprezentând trecerea din
starea A0 în starea A3).
D dk0 → ← dD0/dt = 0
← dD1/dt = 0
A0
D0
c(2)
c(1)
A3
D3
0 k0=k3 k
Fig. 4.7. Restructurarea economică prin investiţii

în echipamente tehnice/îmbunătăţiri tehnologice nepoluante
Refacerea calităţii mediului presupune promovarea de măsuri, în domeniul

protecţiei mediului, în general, şi în direcţia creşterii capacităţii de absorbţie/asimilare
a mediului, în special, susţinute de o creştere a volumului de investiţii destinate
acestui scop şi de o scădere a volumului investiţiilor în bunuri şi servicii
nonecologice.
În aceste condiţii, menţinerea staţionară a echilibrului economico-ecologic face
ca dreapta de reprezentare a variaţiei fondului şi stocului de capital (dk/dt cu dt = 1) să
se deplaseze spre stânga, iar curba de reprezentare a volumului mediu anual de emisii
poluante (dD/dt, cu dt = 1) să coboare spre abscisă, figura 4.8, situaţie în care acţiunile
de protecţie a mediului pot determina următoarele efecte:
- diminuarea activităţii economice prin reducerea fondului şi stocului de
capital tehnic activ (etapa d1, reprezentând trecerea din starea k0 în starea k4);
- reducerea volumului de emisii poluante (etapa d2, reprezentând trecerea din
starea D0 în starea D4) prin:
• reducerea capitalului tehnic activ (segmentul k0 k4);
• creşterea volumului de capital tehnic antipoluant (segmentul D0D4);
• deplasarea punctului de echilibru economico-ecologic din A0 în A5.
D
dk4 → dk0 → ← dD0/dt = 0
← dD1/dt = 0
A0
D0
d(2) d(2)
A4
D4 A5
d(3)
0 k4 d(1) k0 k
Fig. 4.8. Efectul creşterii volumului de investiţii în tehnologii nepoluante asupra
capacităţii de absorbţie/asimilare a mediului
4.3.2. Priorităţi de mediu din perspectiva structurilor economice
În literatura de specialitate se regăsesc o serie de reprezentări cu privire la

raportul de determinare dintre nivelul de dezvoltare a societăţilor în general, şi a
structurilor economice, în special, şi gradul de deteriorare a mediului. O astfel de
determinare poate fi descrisă cu ajutorul unei curbe de tip U-inversat, cunoscută şi sub
denumirea de curba Kuznetz. Această reprezentare detaliază nivelurile produsului intern
brut pentru care există anumite comportamente asimilate structurilor economice în
raport cu puterea de asimilare/degradare a mediului, exemplificând dependenţa dintre
nivelul de poluare la un moment dat şi nivelul produsului intern brut la acelaşi moment
de timp.
Astfel, spre exemplu, din analize empirice rezultă existenţa unui punct
maxim în ceea ce priveşte reducerea suprafeţelor împădurite ce corespunde unui
nivel de 800-1.200 dolari/locuitor, limită de la care fenomenul de despădurire
începe să descrească treptat. Similar, pentru începutul stadiului de reducere a
emisiilor poluante de dioxid de sulf şi oxizi de azot, punctul de maxim se situează
în intervalul de 3.800-5.500 dolari/locuitor. De la aceste valori ale produsului
intern brut poluarea mediului, ca urmare a despăduririlor sau a emisiilor de dioxid
de sulf, oxid de azot, începe să se reducă.
0.09
Nivelul emisiei de SO2 (t/locuitor)
0.06
0.04
0.02
0.01
0
300 1200 3000 5000 7000 9000 12000 20000 25000
Venitul (dolari/locuitor)
Fig. 4.9. Dependenţa emisiilor de SO2 de nivelul PIB-ului

(Sursa: Prelucrări date statistice)
În figura 4.9 s-a evidenţiat dependenţa dintre emisiile poluante de SO2 şi nivelul
PIB-ului. Nivelul maxim al emisiilor de SO2, se înregistrează pentru intervalul de 3.000 –
3.500 dolari/locuitor, după care urmează o reducere substanţială a emisiilor respective.
De-a lungul curbei U-inversat se pot identifica trei etape ale interdependenţei
dintre diferite niveluri economice de dezvoltare şi grade diferite de deteriorare a
mediului.
Prima etapă corespunde structurilor economice care nu dispun de un nivel ridicat
al capitalului tehnic (fizic şi moral). Această etapă apare la începutul procesului de
dezvoltare economică, fiind caracteristică ţărilor unde nivelul PIB pe cap de locuitor se
situează în jurul valorii de 1.000 dolari. La acest nivel de dezvoltare economică se
produce o accelerare a exploatării resurselor naturale însoţită de apariţia fenomenului de
acumulare a poluanţilor peste capacitatea de absorbţie a mediului. Degradarea se
accentuează sub nivelul de 1.000 dolari/locuitor. Această etapă de dezvoltare economică
corespunde ţărilor în care ponderea industriei în PIB este mai mică decât cea a
agriculturii, situaţie în care economia este dominată de sectoarele primare, şi în special, de
agricultură.
A doua etapă corespunde economiilor preocupate de progresul industrializării, cu
nivelul PIB pe cap de locuitor situat în intervalul 1.000-5.000 dolari, situaţie în care apar
primele semne ale unor schimbări economice structurale. Din cauza industrializării are loc
deplasarea populaţiei rurale spre oraşe cu diminuarea presiunii asupra fondului forestier şi
a suprafeţelor agricole. Economia ţărilor din această categorie este dominată de industrie,
într-o proporţie de peste 35% din PIB. Este predominantă aşa-numita „industrie grea”
(metalurgia, chimia de masă, petrochimia, fabricarea materialelor de construcţii, celuloză
şi hârtie etc.). Dezvoltarea industriilor produce deteriorarea accentuată a mediului
ambiant, ce atinge niveluri maxime prin creşteri rapide ale emisiilor poluante însoţite de
manifestarea efectelor cumulative de poluare. Cheltuielile pentru protecţia mediului sunt
mici şi limitate, deoarece toate fondurile disponibile sunt direcţionate pentru dezvoltarea
industriei.
A treia etapă corespunde ţărilor pentru care nivelul PIB pe cap de locuitor este de
peste 10.000 dolari, ţări pentru care s-a instalat o importantă schimbare structurală a
industriei. Ponderea acesteia în PIB scade sub 20%, se renunţă parţial la „industria
grea” şi se dezvoltă vertiginos industriile de informatică-comunicaţii, ecoindustriile şi,
mai ales, serviciile. Acest tip de evoluţie economică conduce la o creştere rapidă a
veniturilor, dar şi a degradării mediului prin acumularea de deşeuri, însoţită, din păcate,
de apariţia unui efect contrar în raport cu mediul, ce determină modificări de
comportament al populaţiei (de exemplu, scăderea interesului de a contribui la
menţinerea calităţii mediului).
Observaţiile directe sugerează că degradarea mediului se amplifică la începutul
procesului de dezvoltare, pentru ca apoi să se diminueze odată cu atingerea unui
anumit nivel de dezvoltare economică.
Conştientizarea pericolelor poluării globale este urmată de disponibilizarea unor
sume importante de bani pentru protejarea mediului. În cazul deteriorării mediului
ambiant, se amplifică mişcarea cetăţenească pentru protejarea acestuia, sporeşte presiunea
politică pentru implementarea programelor coerente de reducere şi control al poluării.
Prin reglementări legislative sunt create pieţe specifice pentru ecotehnologii şi tehnologii
curate. Ca rezultat al sporirii presiunii economice, sociale şi politice se creează un cadru
legal şi economic coerent, ce influenţează nu numai reducerea poluării, dar afectează
major, prin sistemul de impozite şi taxe, agenţii economici poluatori. Sunt astfel
favorizate transformări economice structurale majore, în special în industrie, al cărei
impact asupra dezvoltării mediului ambiant depinde de stadiul dezvoltării economice în
ansamblu, fiind foarte puternic în stadii medii de dezvoltare şi mai redus în stadii avansate
de dezvoltare.
Evaluările specialiştilor arată că reducerea totală a emisiilor poluante necesită
alocarea a 5-6% din PIB, iar refacerea rapidă a calităţii mediului necesită alocarea
a 8-10% din PIB, ceea ce reprezintă un efort considerabil, chiar şi pentru ţările puternic
dezvoltate.
Cea mai bună politică de protejare a mediului este promovarea dezvoltării
economice, care permite adoptarea măsurilor majore de reducere a gradului de poluare.
Evoluţia „ecologică” a structurilor economice sugerează promovarea procesului de
acumulare de capital în vederea realizării de investiţii în ramuri industriale care nu
determină creşterea presiunii asupra capacităţii sistemului natural (aferent mediului).
4.4. Stabilirea optimului economic pentru activităţi antipoluante
Există o interdependenţă între nivelul de dezvoltare a producţiei şi nivelul

cheltuielilor necesare pentru protecţia mediului. Costurile pentru protecţia mediului
sunt determinate de gradul de poluare atins în raport cu nivelul de poluare admis
conform normelor.
Intervalul de timp, na, în care se poate realiza un optim economic se calculează cu

relaţia:
Cam(t ) − Cam(0) [ani],
na = ,
a ⋅ C p − bC c
unde:
− t şi 0 reprezintă două momente de timp;
− a şi b reprezintă parametri ce exprimă creşterea capacităţii de asimilare a
mediului, respectiv de încadrare în limitele standard, în raport cu unitatea monetară
cheltuită.
Se poate calcula şi un indicator al calităţii mediului, Icm(i), cu valori în intervalul
[0;1] (valoarea 0 corespunde unui nivel de poluare ireversibilă, iar valoarea 1
corespunde unui mediu curat) pentru un poluant i:
i CMA (i ) − Cef (i )
I cm =
C max(i ) − CMA (i )
unde:
− I cm
i
– indicatorul individual de calitate;
− CMA(i) concentraţia maxim admisibilă pentru poluantul i;
− Cmax(i) – concentraţia maximă pentru poluantul i care conduce la o degradare
ireversibilă a mediului;
− Cef(i) – concentraţia efectivă a poluantului i la momentul calculării
indicatorului.
Indicatorul calităţii mediului se poate determina pentru fiecare substanţă
poluantă, la nivelul tuturor factorilor de mediu. Indicatorul prezintă avantajul
cuantificării totale a calităţii mediului, permiţând o implicare corectă în acţiunile de
politică economică, dar principalul dezavantaj constă în imposibilitatea utilizării
acestuia în politicile de perspectivă pentru protecţia mediului.
În cazul fluxurilor monetare legate de mediu, se impune şi o bonificaţie (un
stimulent) de îngrădire (limitare) a cererii de resurse naturale la un nivel ce asigură
protecţia (conservarea) lor pentru o folosire îndelungată. Bonificaţia variază în funcţie
de costurile tehnologice de redresare a mediului, precum şi de raportul dintre
rezervele cunoscute – rezervele exploatabile sau dintre cerere şi ofertă, pentru o
anume resursă.
4.4.1. Priorităţi sociale aferente activităţilor de depoluare
O înlăturare totală a poluării nu este posibilă tehnologic sau economic,

deoarece presupune cheltuieli antipoluante ridicate, care nu ar putea fi suportate nici
chiar de economiile dezvoltate.
În aceste condiţii, se pune problema identificării căilor de armonizare a
intereselor producătorilor (care urmăresc profituri imediate) cu cele ale întregii
societăţi (care doreşte să trăiască într-un mediu curat).
Se poate stabili un optim economic al activităţilor de depoluare a mediului, luând

în considerare faptul că cheltuielile de depoluare variază exponenţial (curba a), iar efectele
(beneficiile) corespunzătoare acestor activităţi variază logaritmic (curba b), figura 4.10-A.
În ceea ce priveşte nivelul optim de reducere a poluării, acesta se plasează în
punctul x0, în care diferenţa dintre cele două curbe este maximă, respectiv diferenţa
dintre beneficiul total realizat şi costul total al acţiunilor de depoluare este maximă
(respectiv unghiurile α şi β, în punctul x0 au valori egale). Limita superioară, din
punct de vedere economic, până la care se pot efectua cheltuieli de depoluare este
punctul x1, unde costul marginal este egal cu beneficiul marginal. Dincolo de acest
punct, orice cheltuială suplimentară pentru depoluare este inutilă.
A A
Costul depoluării, RON
Determinarea nivelului optim

α de reducere a poluării
a – costul total al depoluării
a b b – beneficiul total obţinut
c – curba reprezentând diferenţa
β c dintre a şi b
x0
Gradul de depoluare, %
x0
Costul depoluării, RON
B
Determinarea pierderilor
a b datorate poluării
c
a – cheltuieli de depoluare
b – pierderi datorate depoluării
c – suma curbelor a şi b
B
Fig. 4.10. Determinarea optimului economic al activităţilor de depoluare
Pagubele produse de poluare sunt mai greu de cuantificat decât cheltuielile

implicate de introducerea unor tehnologii de depoluare. Chiar şi un studiu privind
depoluarea este mai uşor de făcut la nivelul întregii economii decât pentru o singură
platformă industrială, deoarece cu cât domeniul se restrânge, cu atât corelaţiile cauză-
efect devin mai puţin evidente.
Raportând pierderile datorate poluării la cheltuielile de depoluare se obţine

graficul din figura 4.10-B. Indiferent de aşezarea curbelor în grafic, acestei analize i
se poate aduce un reproş major privind incapacitatea estimării corecte a pierderilor
datorate poluării.
Dacă în cazul bunurilor „libere”, cu valoare neatribuibilă, este cunoscut faptul
că estimarea acestora se realizează cu mare dificultate, şi bunurile economice, care
prezintă o valoare atribuibilă pot deveni la fel de dificil de estimat. Spre exemplu,
pentru beneficiarul unei culturi este dificil de evaluat pierderile de recoltă cauzate de
poluarea produsă de unul sau mai mulţi poluatori limitrofi sau aflaţi la distanţă.
Considerăm că este mai aproape de realitate abordarea prezentată în graficul
din figura 4.11, în care se pune problema gradului de interes al societăţii dispusă să
plătească depoluarea, pentru realizarea unui nivel avansat de puritate a mediului.
Aceasta ar constitui o abordare plauzibilă, deoarece, într-un mediu poluat, societatea
resimte efectele acţiunilor antipoluante şi este dispusă să suporte o anumită parte din
cheltuielile de purificare a mediului Cp, cheltuieli care cresc odată cu creşterea
gradului de depoluare dorit.
D C
Costuri sociale. lei
Us Cs
A E
F
O x0 x1
Grad de depoluare, %
Fig. 4.11. Gradul de depoluare funcţie de costurile şi utilităţile sociale

US – avantaj/utilitate socială; CS – costuri sociale
În reprezentarea grafică, curba CS reprezintă costurile sociale, date de valoarea

contribuţiei pe care societatea trebuie să o plătească pentru purificarea mediului,
contribuţie care creşte odată cu gradul în care acest obiectiv este atins, iar curba US
reprezintă avantajul/utilitatea socială pentru care societatea este dispusă să plătească
contribuţii suplimentare, contribuţii care descresc pe măsură ce creşte gradul de
puritate a mediului (respectând astfel legea utilităţilor marginale descrescătoare).
Atunci când efectele poluării sunt mai puţin vizibile societatea acceptă mai greu
cheltuieli suplimentare, deoarece utilitatea socială Us scade cu o rată descrescătoare, până
în momentul în care utilitatea marginală devine nulă, moment ce corespunde unui nivel
maxim de utilitate socială.
De asemenea, în figură sunt reprezentate şi următoarele elemente:

costurile suplimentare pentru depoluare (suprafaţa grafică de sub curba AC);
utilitatea socială (suprafaţa grafică de sub curba DE), resimţită ca urmare a
refacerii mediului, a asigurării condiţiilor de viaţă şi a celor de sănătate
publică;
avantajele nete, în cazul diminuării unui nivel ridicat al poluării (aria
suprafeţei ADB);
pierderile nete, înregistrate în cazul în care poluarea este deja redusă, atunci
când există un grad avansat de purificare/calitate a mediului (aria suprafeţei
CBE);
nivelul optim acceptabil al cheltuielilor efectuate pentru depoluarea
mediului, reprezentat prin punctul B, ce corespunde gradului de depoluare x0
(acelaşi ca şi în graficele din figura anterioară).
În ţările europene dezvoltate, investiţiile alocate pentru protecţia mediului deţin
ponderi însemnate, diferenţiate pe ramuri industriale. Tehnologiile antipoluante
dezvoltate în societăţi specializate reprezintă circa 1,2% din produsul naţional brut
(PNB), iar pierderile (cu îngrijirea bolnavilor, cu diminuarea recoltei agricole/pro-
ducţiei piscicole, cu diminuarea valorii unor terenuri etc.) ca urmare a faptului că nu
se aplică măsuri antipoluare mai susţinute ating 5% din produsul naţional brut.
4.4.2. Structura costurilor economice şi sociale ale protecţiei mediului
Costurile poluării pot fi structurate în următoarele componente:

costuri datorate prejudiciului direct – recolte distruse, maladii profesionale etc.;
costuri economico-sociale de evitare a prejudiciului – echipamente
protecţie;
costuri pentru micşorarea poluării şi încadrarea poluanţilor în norme,
standarde;
costuri pentru acţiuni/activităţi de control al poluării.
În condiţiile unor costuri mari ale prejudiciilor se impune creşterea celorlalte
componente de cost în scopul prevenirii poluării, prevenire care este mai uşor de
estimat şi de realizat şi evident mai eficientă decât înlăturarea efectelor.
În conformitate cu o dezvoltare economică durabilă, abordarea preventivă (pro-
activă) a poluării asigură conservarea resurselor naturale şi protejarea factorilor de
mediu. Acest deziderat se realizează prin alocarea de investiţii pe termen mediu şi
lung/foarte lung pentru ecologizarea factorilor de producţie (tehnologii curate,
management integrator şi sistemic etc.).
În contextul dezvoltării economice durabile s-a constatat existenţa unui decalaj
între necesitatea efectivă de intervenţie pentru protecţia mediului şi finanţarea
efectivă a acestei intervenţii, adică a unui decalaj concret între cererea de protecţie şi
oferta de susţinere economică a ei. Decalajul este resimţit mai puternic de ţările
trecute prin tranziţie economică, pentru care problema dezvoltării economice durabile
este de maximă importanţă. Pentru aceste ţări protecţia mediului nu a devenit o
prioritate în dezvoltarea economică generală şi, drept urmare, nu este suficient de

susţinută instituţional şi financiar, mai ales în condiţiile unei instabilităţi economice,
sociale şi/sau politice, şi cu atât mai puţin se poate vorbi despre o susţinere
publică/privată, conştientă şi permanentă.
În acelaşi timp, problema protecţiei mediului trebuie percepută şi asimilată cu
protecţia individului producător şi totodată consumator de bunuri materiale.
Problematica asumării aspectelor de mediu presupune fie ca individul să producă
şi/sau să conserve bunuri ecologice, fie să renunţe la consumul de bunuri obţinute
prin tehnologii poluante. Ambele abordări presupun suportarea unor costuri care
trebuie astfel dimensionate încât să fie acceptate de consumatori.
În ceea ce priveşte alocarea de resurse investiţionale în domeniul protecţiei
mediului trebuie, de asemenea, pornit de la evaluarea şi compararea costurilor şi
avantajelor sociale (vezi şi secţiunea anterioară a prezentului capitol).
Costul protecţiei mediului se exprimă în termeni monetari în jurul unor valori
recunoscute, în care noţiunea de „avantaj preferenţial” are ca bază de estimare
„solicitarea” consumatorului. Disponibilitatea consumatorului de a plăti este legată
categoric de obţinerea unui avantaj preferenţial pentru care îşi exprimă consimţământul să
plătească.
Consimţământul cumpărătorului (CP) de a plăti un cost al poluării reprezintă
un indicator monetar al preferinţelor. Există indivizi dispuşi să plătească mai mult
decât nivelul pieţei pentru a beneficia de un avantaj mai mare (pentru bunuri
ecologice). Excedentul plătit reprezintă echivalentul „surplusului consumatorului” din
teoria microeconomică. Între aceste trei elemente se poate formula următoarea relaţie:
CP = preţul pieţei + surplusul consumatorului.
Între consimţământul de a plăti şi surplusul consumatorului se poate stabili o

corelaţie conform figurii 4.12.
Preţ
2 1 = cheltuieli
2 = surplusul consumatorului
PE 3 = avantajul total/consimţământul de a plăti
PE = preţul de echilibru pentru cantitatea
1 de produse (Q)
3
0 Q B Cantitate
Fig. 4.12. Corelaţia dintre cererea de calitate preferenţială şi preţ
În definirea avantajului preferenţial al consumatorului, intervin două concepte,

primul legat de consimţământul de a plăti, iar al doilea de consimţământul de a
accepta să plătească. Deşi teoria economică evidenţiază ideea conform căreia cele
două tipuri de consimţământ nu diferă, există studii care pun în evidenţă rezultate
semnificativ diferite, în mod similar cu atitudinea de a evita sau accepta o pagubă.
Se conturează astfel două posibilităţi de estimare a avantajelor rezultate în
urma ameliorării calităţii mediului, tot aşa cum se conturează două modalităţii de
cuantificare a pierderilor (pagubă/prejudiciu) provocate de degradarea lui:
• consimţământul de a plăti un avantaj sau de a accepta o recompensă pentru
a renunţa la un avantaj;
• consimţământul de a plăti pentru a evita o pagubă sau de a accepta o
recompensă pentru a suporta o pierdere (pagubă/prejudiciu).
Între consimţământul consumatorului de a plăti şi cel de a accepta să plătească
apar diferenţe semnificative legate de cuantificarea avantajelor, numeroase fiind
cazurile în care este vorba, mai degrabă, despre prevenirea unor pagube, decât despre
obţinerea unor avantaje. E posibil ca prevenirea unei pagube să nu se justifice dacă
este evaluată după consimţământul de a plăti sau a evita paguba, dar se poate justifica
dacă este evaluată după consimţământul de a accepta o recompensă pentru
disponibilitatea de a suporta o pagubă.
Una dintre principalele lacune ale economiei de piaţă o constituie preţurile care
sunt folosite pentru a ghida deciziile de cumpărare, preţuri care rareori reflectă
costurile reale ale degradării mediului.
Pentru a face ca piaţa mai degrabă să reflecte decât să ascundă realităţile
ecologice, societatea trebuie să-şi însuşească principiul conform căruia răul făcut
trebuie plătit în totalitate.
Pentru a-i face pe poluatori să plătească, guvernele trebuie să emită
reglementări economice şi juridice care să permită integrarea considerentelor
economice şi ecologice în programele de dezvoltare economică durabilă.
În general, costurile de mediu sunt greu identificabile. De exemplu, costurile ce
derivă din investiţiile în tehnologii curate, care aduc schimbări în procesul de
producţie, sunt însoţite adesea de alte motivaţii şi sunt greu de determinat.
Cheltuielile directe pentru instalaţiile de control şi prevenire a poluării, care
monitorizează „ieşirile” din procesele tehnologice, sunt principalele costuri
cuantificabile.
Dificultatea estimării costurilor şi evaluării corecte a mărimii pagubelor de
mediu constituie principalele neajunsuri din majoritatea analizelor economice. De
asemenea, programele de mediu pentru o dezvoltare durabilă sunt greu de
implementat, deoarece implică probleme socioeconomice, distorsiuni în activitatea
comercială sau în acceptarea sistemelor de taxe şi de condiţionare a subsidiilor.
Pentru armonizarea intereselor micro şi macroeconomice sunt necesare legi
care să impună limite admise pentru poluare şi un sistem de pârghii economico-
financiare care să stimuleze preocupările de protecţie a mediului şi să sancţioneze
abaterile/poluările/prejudiciile.
Deşi condiţiile economiei de piaţă concurenţială favorizează creşterea

responsabilităţii întreprinzătorilor, o problemă dificil de soluţionat constă în definirea
dreptului de proprietate asupra resurselor, în special asupra bunurilor „comune”
(cum ar fi aerul atmosferic, peisajul, sănătatea biosului, în general, şi cea umană, în
special etc.), care sunt cel mai afectate de activităţile generatoare de poluare.
Eficientizarea şi ecologizarea sectorului energetic naţional – un prim
pas spre o dezvoltare economică durabilă
Atât statele la nivelul cărora funcţionează o economie clasică, fundamentată pe
creşterea intensivă a activităţii industriale, cât şi statele la nivelul cărora s-au
cristalizat sisteme economice emergente, fundamentate pe principiile economiei şi
societăţii bazate pe cunoştinţe, urmăresc atingerea dezideratului de dezvoltare
economică şi socială durabilă, în vederea satisfacerii nevoilor prezentului, fără
perturbarea posibilităţii de a compromite cerinţele generaţiilor viitoare30.
Indiferent de tipul de dezvoltare ce caracterizează evoluţia unui stat, toate
demersurile strategice orientate spre prosperitate şi atingerea unui nivel de dezvoltare
economică, socială şi/sau culturală au la bază principiul eficienţei, conform căruia
raportul dintre eforturile depuse pentru atingerea unui anumit obiectiv şi efectele
rezultate ca urmare a realizării acestor eforturi trebuie să fie minim. Un factor cheie
pentru eficienţa oricărei activităţi economice, cu o influenţă semnificativă şi asupra
domeniului social este reprezentat de eficienţa sectorului energetic naţional.
Dacă până nu cu mulţi ani în urmă, accentul în domeniul economic era acordat,
conceptele de „productivitate”, „eficienţă” şi „rentabilitate”, indiferent de mijloacele
utilizate, în prezent, ca urmare a presiunii exercitate asupra resurselor naturale
convenţionale, accentul se deplasează către obţinerea unui ansamblu de rezultate
economice şi sociale superioare, în condiţiile unui consum minim de resurse.
Balanţa energetică a unui stat se compune în prezent din două mari categorii de
surse care stau la baza producerii energiei electrice: sursele convenţionale (surse
neregenerabile, ce deţin o pondere majoritară, fiind intensiv poluante şi generând
cantităţi uriaşe de gaze cu efect de seră) şi sursele neconvenţionale (surse
regenerabile, ce deţin o pondere minoritară, nu sunt poluante şi nu generează gaze cu
efect de seră).
Politicile energetice naţionale vizează elaborarea unui set de măsuri şi acte
normative de eficientizare a balanţelor energetice naţionale, în scopul creşterii
progresive a cantităţii de energie produsă din surse neconvenţionale În acest context,
utilizarea durabilă a resurselor naturale ar permite o independenţă mai mare şi ar
garanta siguranţa aprovizionării cu resurse şi energie, precum şi disocierea procesului
de creştere economică în raport cu procesul de exploatare a resurselor naturale.
30
Definiţia a fost furnizată de către Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), în cadrul
Raportului „Viitorul Nostru Comun”, cunoscut şi sub numele de „Raportul Brundtland”.
Sursele convenţionale care stau la baza producerii energiei electrice sunt

reprezentate de:
• cărbune (utilizat în procesele de combustie din termocentrale şi având un
aport majoritar în producţia de energie electrică la nivel naţional);
• gaze naturale (utilizate pentru obţinerea energiei hidraulice, reprezentând a
doua sursă majoră de obţinere a energiei electrice);
• petrol şi păcură (utilizate sub formă de combustibil pentru obţinerea energiei
electrice);
• combustibili nucleari (utilizaţi pentru obţinerea energiei electrice prin
valorificarea proprietăţilor chimice ale materialelor radioactive).
Dezavantajele fundamentale ale surselor convenţionale de energie constau în
caracterul limitat al acestora şi în intensitatea foarte ridicată a impactului generat
asupra mediului.
Sursele neconvenţionale care stau la baza producerii energiei electrice sunt
reprezentate de:
• vânt (utilizat în procesul de obţinere a energiei electrice, în contextul
instalării turbinelor eoliene);
• radiaţia solară (utilizată în procesul de obţinere a energiei electrice, în
contextul instalării centralelor solare sau a panourilor fotovoltaice);
• apele geotermale (utilizate în procesul de obţinere a energiei electrice, în
contextul instalării capacităţilor de producţie a energiei geotermale);
• mareele (utilizate în procesul de obţinere a energiei electrice, în contextul
valorificării potenţialului hidroenergetic al fluxului şi refluxului marin şi oceanic);
• biomasa (utilizată în procesul de obţinere a energiei electrice, în contextul
instalării echipamentelor de valorificare a biomasei).
Dezavantajele fundamentale ale surselor convenţionale de energie constau în
dependenţa intensă a acestora de parametrii climatici ai regiunii aflată sub incidenţă şi
în costurile ridicate de construire a capacităţilor de producţie a energiei electrice pe
baza utilizării potenţialului oferit de sursele naturale.
În contextul în care perspectivele de dezvoltare durabilă a sectorului energetic
se fundamentează pe valorificarea intensivă a surselor energetice regenerabile, este
necesară definirea unui set de indicatori de eficienţă economică, a căror analiză să
furnizeze informaţii pertinente cu privire la oportunitatea şi viabilitatea realizării unui
demers investiţional orientat spre dezvoltarea capacităţilor de producţie a energiei
electrice din surse regenerabile.
Dezvoltarea acestui set de indicatori presupune diferenţierea acestora în
două categorii, respectiv indicatori generali, care asigură comparabilitatea
eficienţei investiţiilor în diferite tipuri de instalaţii de generare a eficienţei
energetice şi indicatori specifici, care asigură evaluarea eficienţei demersurilor
investiţionale specifice şi fundamentează nivelurile de eficienţă a acestora într-un
anumit context dat.
Indicatorii generali de evaluare a potenţialului de valorificare a potenţialului

energetic regenerabil aferent unei anumite regiuni includ:
• Eficienţa specifică a capitalului imobilizat (lei venit/leu investit)
Indicator ce exprimă eficienţa agregată a unei investiţii în dezvoltarea
capacităţilor de producţie a energiei electrice din surse regenerabile, şi se determină
ca raport între valoarea totală a veniturilor obţinute pe durata de funcţionare a
investiţiei din comercializarea energiei regenerabile şi a certificatelor verzi şi valoarea
investiţiei, în expresie actualizată. Proiectul de investiţii este considerat eficient, din
punct de vedere al analizei financiare, dacă indicatorul este supraunitar.
d +D
1
∑ (V hen + Vhrec )
(1 + a) h
Ek = h =1
d
(lei venit/leu investit)
1
∑
h =1
Ih
(1 + a) h
unde,
Ek - lei venit/leu investit – eficienţa specifică a capitalului imobilizat aferentă
tipului de energie regenerabilă ”k”;
Vhen - lei – veniturile anuale obţinute pe durata de implementare şi funcţionare a
obiectivului de investiţii din comercializarea energiei electrice;
Vhrec - lei – veniturile anuale obţinute pe durata de implementare şi funcţionare
a obiectivului de investiţii din comercializarea certificatelor verzi obţinute;
Ih - lei – investiţia anuală aferentă duratei de implementare a obiectivului de
investiţii;
1
factorul de actualizare.
(1 + a) h
• Costul de oportunitate al capitalului (lei venit efectiv/lei venit ipotetic)

Indicator ce exprimă cea mai bună alternativă de investire la care a renunţat
investitorul în momentul adoptării deciziei de investiţie, ca urmare a alegerii unui
anumit tip de instalaţie în detrimentul altuia. Indicatorul se determină ca raport între
suma veniturilor obţinute efectiv de investitor ca urmare a realizării investiţiei şi suma
veniturilor pe care acesta le-ar fi putut obţine dacă ar fi investit în altă sursă de
energie regenerabilă. Proiectul de investiţii este considerat eficient, din punct de
vedere al analizei financiare, dacă indicatorul este supraunitar.
d +D
1
∑ (V hen.k + Vhcv.k )
(1 + a ) h
Cok = dh+=D1 (lei venit efectiv/lei venit ipotetic)
1
∑h =1
(Vhen.a + Vhcv.a )
(1 + a ) h
unde,
Cok - lei – venit efectiv/lei venit ipotetic – costul de oportunitate al capitalului
pe tipul de energie regenerabilă ”k”;
Vk - lei – veniturile anuale obţinute pe durata de implementare şi funcţionare a
obiectivului de investiţii pe tipul de energie regenerabilă k;
Va - lei – veniturile anuale teoretice obţinute pe durata de implementare şi
funcţionare a obiectivului de investiţii pe tipul de energie regenerabilă a la care s-a
renunţat.
• Potenţialul energetic local (MWh/m2/an)
Indicator ce exprimă cantitatea de energie obţinută pe unitatea de suprafaţă la
nivelul unui an calendaristic şi se determină ca raport între cantitatea totală de energie
generată de obiectivul de investiţii şi suprafaţa ocupată de acesta. Indicatorul
urmăreşte eficientizarea utilizării terenului pe care este amplasat obiectivul de
investiţii. Va fi acceptat proiectul de investiţii care va înregistra cel mai ridicat nivel
al indicatorului.
12
∑Q eh
Uk = h =1
(MWh/m2/an)
Sm2
unde,
Uk – MWh/m2/an – potenţialul energetic local pe tipul de energie regenerabilă k;
Qeh – MWh/lună – cantitatea lunară de energie electrică generată de obiectivul
de investiţii;
S m 2 – m2 – suprafaţa ocupată de obiectivul de investiţii.
• Randamentul economic de valorificare a certificatelor verzi (lei venit din
vânzarea certificatelor verzi/leu investit)
Indicator ce exprimă eficienţa procesului de comercializare a certificatelor
verzi conferite ca urmare a producerii unui MWh de energie din surse regenerabile şi
se determină ca raport între veniturile totale obţinute din comercializarea certificatelor
verzi pe durata de funcţionare a obiectivelor de investiţii şi valoarea totală a
investiţiei, în expresie actualizată. Indicatorul are la bază premisa conform căreia
orice producător de energie din surse regenerabile are dreptul de a primi de la
operatorul de transport naţional un anumit număr de titluri comercializabile
(certificate verzi), în funcţie de cantitatea de energie produsă şi de tipul de sursă
regenerabilă utilizată pentru generarea energiei electrice. Va fi acceptat proiectul care
va înregistra cel mai ridicat nivel al indicatorului.
d +D
1
∑V h .CV
(1 + a )h (lei venit din vânzarea certificatelor verzi/un leu investit)
RCVk = h =1d
1
∑h =1
Ih
(1 + a )h
unde,
RCVk – lei venit/leu investit – randamentul economic de valorificare a certifi-
catelor verzi pe tipul de energie regenerabilă k.
• Randamentul mediu de diminuare a GES (Gazelor cu Efect de Seră) (%)
Indicator ce exprimă raportul dintre rata de diminuare a emisiilor de GES ca
urmare a realizării obiectivului de investiţii şi rata de diminuare a GES în cazul
producerii energiei electrice prin valorificarea celei mai avantajoase alternative la
care se renunţă în momentul adoptării deciziei de investire. Proiectul de investiţii este
considerat eficient, din punct de vedere al analizei financiare, dacă indicatorul este
supraunitar.
rGESk
RGESk = 100 (%)
rGESa
unde,
RGESk – % – randamentul mediu de diminuare a GES în urma operaţionalizării
investiţiei în tipul de energie regenerabilă k;
rGESk – ponderea de diminuare a GES în urma operaţionalizării investiţiei în
tipul de energie regenerabilă k;
rGESa – ponderea teoretică de diminuare a GES în cazul operaţionalizării
investiţiei în tipul de energie regenerabilă a.
• Randamentul puterii instalate cumulate (kWp/leu efort)

Acest indicator exprimă efortul necesar pentru menţinerea în funcţiune a puterii
instalate în momentul realizării obiectivului de investiţii şi se determină ca raport
între puterea totală instalată şi cheltuielile totale efectuate pentru întreţinerea şi
operarea instalaţiei, pe durata de funcţionare a acesteia.
Indicatorii specifici de evaluare a potenţialului de valorificare a potenţialului
energetic regenerabil aferent fiecărei surse regenerabile de energie includ:
a) pentru energia eoliană

9 Viteza vântului pe unitate de timp (m/s)
Indicator ce exprimă viteza medie de circulaţie a maselor de aer la nivelul
regiunii unde este amplasat obiectivul de investiţii determinat ca distanţa parcursă de
o masă de aer într-o anumită unitate de timp. Pentru a fi eficientă investiţia, se
recomandă asigurarea unui nivel minim al indicatorului de 4 metri/secundă.
Dm
Ve = (m/s)
ts
unde,
Ve – m/s – viteza vântului pe unitatea de timp, specifică regiunii de
operaţionalizare a investiţiei în tipul de energie regenerabilă eoliană;
Dm – m – distanţa parcursă de o masă de aer într-o anumită unitate de timp;
ts – s – timpul necesar unei mase de aer în vederea parcurgerii unei anumite distanţe.
9 Randamentul eolian (zile productive/zile calendaristice)

Indicator ce exprimă ponderea numărului de zile calendaristice în care se face
simţită prezenţa maselor de aer şi în care există posibilitatea de a genera energie eoliană în
fondul total de timp disponibil de funcţionare a instalaţiei la nivelul unui an. Indicatorul se
determină ca raport între numărul total de zile calendaristice în care nu se manifestă
calmul eolian şi numărul total de zile calendaristice existente la nivelul unui an. Pentru a
fi considerată eficientă investiţia, se recomandă maximizarea indicatorului.
N z .opt
Re = (zile productive/zile calendaristice)
Nt z
unde,
Re – zile productive/zile calendaristice – randamentul eolian ce poate fi determinat
ca urmare a utilizării potenţialului surselor naturale specifice zonei aflate sub incidenţă;
Nz.opt – număr zile productive – numărul de zile calendaristice considerate
favorabile în contextul asigurării unei viteze minime a vântului, necesară în vederea
funcţionării investiţiei din surse eoliene;
Ntz – numărul total de zile calendaristice – numărul total de zile calendaristice
aferente la nivelul unui an.
9 Amplitudinea eoliană (m/s)

Indicator ce exprimă variaţia maximă a vitezei vântului pe unitatea de timp pe
parcursul unui an şi se determină ca diferenţă între valoarea medie maximă a vitezei
vântului (indicator ce sintetizează media vitezelor zilnice aferente lunii calendaristice
cu cea mai mare intensitate a vântului) şi valoarea medie minimă a vitezei vântului
(indicator ce sintetizează media vitezelor zilnice aferente lunii calendaristice cu cea
mai mică intensitate a vântului) la nivelul unui an. Pentru a fi considerată eficientă
investiţia, se recomandă minimizarea indicatorului.
( )
Ae = ν e.max −ν e.min (m/s)
unde,
Ae – m/s – randamentul eolian ce poate fi determinat ca urmare a utilizării
potenţialului surselor naturale specifice zonei aflate sub incidenţă;
ve.max – m/s – viteza medie maximă a vântului;
ve.min – m/s – viteza medie minimă a vântului.
9 Coeficientul de valorificare a potenţialului eolian (%)

Acest indicator exprimă ponderea zilelor în care viteza vântului pe unitatea de
timp depăşeşte 4 m/s în totalul timpului disponibil de funcţionare a instalaţiei. Pentru
a fi eficientă investiţia, se recomandă maximizarea indicatorului.
N z .opt .r
Ke = 100 (%)
Nt z
unde,
Ke – % – coeficientul de valorificare a potenţialului eolian;
Nz.opt.r – număr zile optime – numărul de zile calendaristice cu o viteză a
vântului de minim 4m/s, considerată optimă în contextul funcţionării investiţiei din
surse eoliene.
b) pentru energia solară

9 Gradul de umbrire (%)
Acest indicator exprimă numărul de ore în care instalaţia solară nu poate funcţiona
la parametri optimi din cauza unei radiaţii solare insuficiente. Indicatorul poate fi furnizat,
prin utilizarea metodei simulării dinamice, de către aplicaţiile informatice specifice.
Pentru a fi eficientă investiţia, se recomandă maximizarea indicatorului.
H fr
Ge = 100 (%)
Td
unde,
Ge – % – gradul de umbrire a panourilor fotovoltaice aferente investiţiei de
valorificare a energiei solare;
Hfr – ore – numărul de ore fără manifestarea radiaţiei solare;
Td – ore – fondul total de timp disponibil aferent funcţionării instalaţiei de valo-
rificare a energiei solare.
9 Coeficientul de temperatură aferent unui modul (mA/°C)

Indicator ce exprimă sporul de curent electric produs de un modul fotovoltaic la
creşterea cu un grad a temperaturii ambientale. Pentru a fi eficientă investiţia, se
recomandă asigurarea unui nivel minim de 1,5 mA/°C.
ΔE
Ke = (mA/°C)
t
unde,
Ke – mA/°C – coeficientul de temperatură aferent unui modul fotovoltaic
ΔE – mA – variaţia de energie electrică produsă de un modul fotovoltaic la
modificarea cu un grad a temperaturii ambientale;
T – °C – temperatura mediului ambiant.
c) pentru energia geotermală

9 Capacitatea calorică a instalaţiei (kJ/°C)
Indicator ce exprimă cantitatea de căldură necesară pentru creşterea cu un grad
a întregului sistem. Pentru a fi eficientă investiţia, se recomandă minimizarea
indicatorului.
ΔC
Cg = (kJ/°C)
Δt
unde,
Cg – kJ/°C – capacitate calorică a instalaţiei aferentă energiei geotermale;
ΔC – kJ – diferenţa de potenţial termic pe unitatea de timp;
Δt – /°C – variaţia temperaturii între două momente de timp.
9 Randamentul entalpic (kJ/°C /leu investit)

Indicator ce exprimă efortul financiar necesar pentru asigurarea unei capacităţi
calorice instalaţiei specifice şi se determină ca raport între capacitatea calorică a
instalaţiei şi valoarea actualizată a investiţiei. Pentru a fi eficientă investiţia, se
recomandă minimizarea indicatorului.
Cg
Rg = d
(kJ/°C /leu investit)
1
∑
h =1
Ih
(1 + a )h
unde,
Rg – kJ/°C/leu investit – randamentul entalpic aferent operaţionalizării
investiţiei de valorificare a potenţialului de furnizare a energiei geotermale.
d) pentru energia mareelor

9 Eficienţa hidrodinamică (kWh/m3)
Indicator ce exprimă cantitatea de energie electrică produsă din utilizarea unui
metru cub de apă. Pentru a fi eficientă investiţia, se recomandă maximizarea
indicatorului.
ΔE
Em = (kWh/m3)
Q
unde,
Em – kWh/m3– eficienţa hidrodinamică în cazul investiţiilor în energia
mareelor;
ΔE – kWh – diferenţa de potenţial energetic ca urmare a variaţiei volumului
de apă;
Q – m3 – volumul de apă necesar pentru a determina creşterea cu 1 kWh a
potenţialului energetic.
9 Ponderea de valorificare a potenţialului mareic (%)

Indicator ce exprimă ponderea numărului de ore (flux-reflux) în care este
alimentată instalaţia de generare a energiei electrice în fondul total de timp disponibil
de funcţionare a instalaţiei. Pentru a fi eficientă investiţia, se recomandă maximizarea
indicatorului.
H fr .rl
Cm = (%)
Td
unde,
Cm – % – ponderea de valorificare a potenţialului mareic;
H fr .rl – ore – numărul de ore de flux-reflux în care este alimentată instalaţia
de generare a energiei electrice;
Td – ore – fondul total de timp disponibil aferent funcţionării instalaţiei de
valorificare a energiei mareelor.
e) pentru energia pe bază de biomasă

9 Randamentul utilizării biomasei (tep/m2)
Acest indicator exprimă cantitatea de energie, măsurată în tone echivalent
petrol, generată de instalaţie pe unitatea de suprafaţă. Pentru a fi eficientă investiţia,
se recomandă maximizarea indicatorului.
ΔE
Rb = (tep/m2)
S
unde,
Rb – tep/m2 – randamentul utilizării biomasei;
ΔE – tep – diferenţa de potenţial energetic pe unitatea de suprafaţă;
S – m2 – suprafaţa activă aferentă instalaţiei de valorificare a potenţialului
energetic din biomasă.
Fundamentarea procesului investiţional în dezvoltarea capacităţilor de

producţie a energiei electrice prin valorificarea surselor regenerabile de energie are la
bază analiza integrată a indicatorilor generali şi a celor specifici. Aplicarea unui
algoritm de optimizare, derivat din teoria numerelor vagi va putea realiza o
ierarhizare a alternativelor decizionale, în funcţie de coeficienţii de importanţă
acordaţi de decident fiecărui criteriu şi va putea furniza o decizie viabilă,
fundamentată privind viabilitatea şi oportunitatea investiţiei.
Capitolul 5
Politici ecologice în industrie
5.1. Managementul de mediu
Conceptul de management de mediu, defineşte relaţiile complexe dintre om şi

mediu, bazate pe principiul armonizării şi colaborării, în care omul consumă
disponibilităţile mediului într-un respect deplin pentru echilibrele ecologice naturale.
Managementul de mediu reprezintă o abordare sistemică a cerinţelor de mediu
în strategia de afaceri a unei firme.
Un program de management de mediu poate fi dezvoltat în mod specific de
fiecare firmă. Programul respectiv permite evidenţierea problemelor particulare,
privind evaluarea impactului de mediu, alocarea resurselor necesare, definirea
responsabilităţilor, evaluarea continuă a metodelor şi procedurilor utilizate etc.
Managementul de mediu integrat cu sistemul de management al calităţii se exercită
prin orientarea dezvoltării economice într-o manieră ecologică, în care procesele sunt
abordate din perspectiva costurilor de mediu. Aceste costuri fac parte din procesul de
dezvoltare durabilă a firmei, proces care nu se limitează numai la alinierea la standardele
ecologice, ci ţine seama şi de componenta fondului de comerţ, de imaginea de marcă şi de
gradul de satisfacere a exigenţei cumpărătorului.
Acest model de management, relativ recent, ca şi tendinţele pe baza cărora s-a
format, trebuie privit într-o evoluţie dinamică, pe baza schimbării atitudinii faţă de
mediu. Această schimbare înclină să accepte costurile de oportunitate generate de
gestionarea riscului ecologic. Oportunitatea presupune satisfacerea în mod fericit atât
a evoluţiei organizaţiei productive prin dinamica cifrei de afaceri, cât şi tendinţa
generală a societăţii de consum de accedere la un nivel superior de calitate a vieţii.
Oportunitatea sistematizării acţiunilor de protecţia mediului
În prezent, toate firmele sunt preocupate de atingerea anumitor performanţe de
mediu, controlând propriile activităţi, produse sau servicii, pe baza politicii şi obiectivelor
pe care le-au adoptat în domeniul protecţiei mediului. Aceste aspecte se înscriu în
contextul legislaţiei în domeniu, din ce în ce mai strictă, precum şi a dezvoltării politicilor
economice în conformitate cu principiile dezvoltării durabile.
La nivelul firmelor atitudinea faţă de problemele de mediu poate căpăta trei

moduri distincte de manifestare:
- fără acţiune – când efectele negative ale poluării sunt recunoscute de firmă
după manifestarea lor;
- acţiune reactivă – cazul firmelor care, urmărind beneficii pe termen scurt,
nu acţionează pentru înlăturarea cauzelor poluării, ci practică doar măsuri curative de
înlăturare a efectelor;
- acţiune continuă – în cazul firmelor cu stabilitate economică şi poziţie
consolidată de piaţă, pentru care monitorizarea permanentă a problemelor de mediu a
devenit o practică obişnuită, ca parte a planului de afaceri, în ideea prevenirii
impactului de mediu.
Dat fiind caracterul evolutiv şi restrictiv al cadrului legislativ şi al
reglementărilor asociate există tot mai multe „părţi interesate” de funcţionarea unei
firme în condiţiile respectării cerinţelor de mediu. Aceste părţi interesate sunt:
- investitorii, care trebuie să cunoască evaluările firmelor cu oportunităţi de
investiţie şi din punctul de vedere al performanţelor de mediu, înainte de începerea
unor negocieri;
- angajaţii, care înţeleg că o firmă cu performanţe de mediu reduse are puţine
şanse de existenţă îndelungată;
- opinia publică, dispusă din ce în ce mai puţin să suporte poluarea, astfel că
organizaţiile „curate” sunt percepute ca „vecini buni”, „prietenoşi”, ce inspiră
încredere;
- furnizorii, care, dacă vor să rămână competitivi, trebuie să respecte barierele
comerciale apărute ca urmare a atingerii performanţelor de mediu, bariere impuse
prin norme şi standarde;
- clienţii-consumatorii, care sunt din ce în ce mai conştienţi de necesitatea
unei calităţi ecologice a produselor, pentru protecţia individuală şi colectivă.
5.1.1. Sistemul de management de mediu
Analizele de mediu întreprinse de diverse firme în scopul evaluării performanţelor

ecologice şi-au dovedit eficacitatea doar atunci când s-au realizat în cadrul unui sistem
bine structurat. În acest scop, s-a dezvoltat Sistemul de Management de Mediu (SMM)
care, conform definiţiei din standardul ISO 14001, reprezintă „o componentă a sistemului
de management general care include structura organizatorică, activitatea de planificare,
practicile, responsabilităţile şi resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea,
analizarea şi menţinerea politicilor de mediu”.
SMM ajută compania să reducă la minim impactul asupra mediului, pe lângă
alte avantaje generale privind abordarea sistemică şi controlată a problematicii de
mediu, precum şi privind îmbunătăţirea performanţelor în domeniul costurilor,
credibilităţii, competitivităţii, relaţiei cu partenerii şi motivării personalului.
Obiectivele Sistemului de Management de Mediu (SMM) sunt:
- identificarea şi controlul aspectelor de mediu, a impactului şi riscurilor relevante
din companie;
Capitolul 5. Politici ecologice în industrie 159
- îndeplinirea obiectivelor politicii de mediu, inclusiv conformarea cu legislaţia

de mediu;
- definirea unui set de principii de bază care să orienteze activităţile viitoare
vizând responsabilităţile de mediu;
- creşterea performanţei de mediu a firmei pe baza unui bilanţ cost-beneficii;
- determinarea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor;
- definirea responsabilităţilor, autorităţilor şi procedurilor care să asigure
implicarea fiecărui angajat al companiei în reducerea impactului negativ asupra mediului;
- realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei şi
asigurarea unei instruiri a personalului.
5.1.2. Implementarea SMM
Standardul ISO 14001 este un document care stabileşte cerinţele pentru

implementarea unui Sistem de Management de Mediu. A fost elaborat pentru a putea
fi aplicat tuturor firmelor, de orice tip şi mărime, cu posibilitatea de a fi adaptat la
diverse condiţii geografice, culturale şi sociale, pentru a certifica implementarea
sistemului de management de mediu sustenabil pentru mediu.
Standardul este aplicabil oricărei firme care doreşte:
- să implementeze, să menţină şi să îmbunătăţească un SMM;
- să asigure conformitatea cu politica de mediu declarată şi să demonstreze
această conformitate partenerilor sociali.
Stabilitatea economică a firmelor permite acestora să adopte acţiuni continue în
domeniul politicilor de mediu. Aceste acţiuni capătă sens prin implementarea unui
Sistem de Management de Mediu (concept introdus pentru prima dată în 1985, în
Olanda). Sistemul, axat pe aspectele performanţelor de mediu se pretează integrării în
activităţile de management general al oricărei firme, devenind o parte integrantă a
strategiei de afaceri. Mai nou, acest tip de sistem de management a fost adoptat de
guverne ca instrument important de management al firmelor, indiferent de profil, mărime,
poziţie geografică şi socială.
Implementarea unui Sistem de Management de Mediu permite prevenirea
accidentelor de mediu şi asigură conformitatea activităţilor productive cu cerinţele
protecţiei mediului.
Seria de standarde ISO 14000 şi cele conexe fac posibilă implementarea şi
funcţionarea unui SMM la nivelul oricărei organizaţii economice, cu scopul de a
îmbunătăţi continuu calitatea întregii activităţi.
Aceste standarde sunt destinate să furnizeze firmelor interesate elemente
pentru un Sistem de Management de Mediu, elemente care să poată fi integrate şi
altor cerinţe de management, în vederea atingerii obiectivelor referitoare la mediu în
contextul unei creşteri economice.
Aceste standarde, precum şi alte standarde internaţionale similare, nu sunt
destinate creării unor bariere comerciale netarifare şi nici impunerii unor obligaţii legale
vreunei organizaţii.
Pentru realizarea obiectivelor de mediu firmele sunt încurajate să aplice cea

mai bună tehnologie disponibilă, dacă aceasta este viabilă din punct de vedere
economic.
Sistemul de Management de Mediu se impune şi se asumă de către conducerea
unei firme, dar se realizează de întreg colectivul societăţii şi de fiecare dintre membrii
organizaţiei economice, prin responsabilizare individuală, în cadrul unui management
participativ.
Scopul general al implementării unui Sistem de Management de Mediu constă în
prevenirea poluării, pentru menţinerea factorilor de mediu în echilibru cu necesităţile
socioeconomice.
Scopul final este îmbunătăţirea continuă a conţinutului sistemului adoptat, cu
efect pozitiv în menţinerea calităţii întregii activităţi din cadrul firmei.
Avantajele implementării Sistemului de Management de Mediu constau în:
- îmbunătăţirea imaginii organizaţiei, prin satisfacerea cerinţelor referitoare
mediu;
- îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţile publice şi comunitatea socioeconomică în
ansamblu;
- limitarea răspunderii civile şi penale, prin satisfacerea reglementărilor legale
referitoare la mediu, precum şi a altor cerinţe;
- reducerea costurilor prin reducerea consumurilor specifice de energie, materii
prime, precum şi prin reciclarea deşeurilor de producţie, a produselor şi
ambalajelor uzate etc.;
- satisfacerea criteriilor financiare ale diverşilor investitori;
- facilitarea accesului pe alte pieţe, prin asigurarea conformităţii cu
standardele de mediu, recunoscute internaţional;
- satisfacerea cerinţelor clienţilor, prin certificarea conformităţii Sistemului de
Management de Mediu implementat cu standardele internaţionale;
- sensibilizarea personalului organizaţiei la activitatea de protecţie a mediului.
Conducerea organizaţiei este răspunzătoare de implementarea Sistemului de
Management de Mediu, conform cerinţelor prevăzute de standardul ISO 14001. În
acest scop, ea trebuie să-şi definească, în primul rând, politica de mediu, ţinând seama
de situaţia concretă a companiei şi de coordonatele mediului în care funcţionează.
Pe baza acestei politici vor fi stabilite obiectivele, vor fi evaluate resursele
necesare, vor fi definite responsabilităţile şi măsurile de menţinere sub control a
activităţilor cu impact (efectiv sau potenţial) asupra mediului, astfel încât să fie posibilă
îmbunătăţirea continuă a Sistemului de Management de Mediu în organizaţia respectivă.
5.1.3. Cerinţele implementării Sistemului de Management de Mediu
Politica de mediu a organizaţiei

Politica de mediu presupune recunoaşterea managementului de mediu ca
prioritate în cadrul unei firme şi, de asemenea, ca factor-cheie pentru o dezvoltare
durabilă. Această politică constă în stabilirea de strategii, programe şi practici pentru
conducerea activităţii în beneficiul unui mediu sănătos.
Politica de mediu, ca parte a politicii generale a unei organizaţii compatibilă cu

celelalte politici sectoriale, se reflectă în declaraţia de intenţie şi principiile referitoare
la performanţele de mediu pe care le urmăreşte organizaţia în viitor.
Declaraţia de politică de mediu prezintă principiile şi intenţiile firmei în relaţie
cu performanţele de mediu asumate de conducere pentru îndeplinirea cărora stabileşte
obiectivele, cadrul de urmărire a lor şi a sarcinilor specifice. Declaraţia face referire la
principiile pe care le promovează conducerea organizaţiei în domeniul protecţiei
mediului.
Deşi prevederile standardului permit o mare flexibilitate în redactarea politicii
de mediu, aceasta va trebui să includă în mod necesar trei angajamente:
- angajamentul de conformitate cu legislaţia şi reglementările de mediu,
precum şi cu alte documente la care organizaţia a aderat;
- angajamentul de prevenire a poluării;
- angajamentul de îmbunătăţire continuă a politicii de mediu.
Politica de mediu reprezintă un document valabil pentru o perioadă relativ
lungă de timp pentru care responsabilitatea revine conducerii firmei, poartă
semnătura preşedintelui sau directorului general şi constituie o declaraţie publică.
Declaraţia de politică de mediu apare în urma parcurgerii a unuia sau mai
multor planuri de acţiuni în domeniul mediului. Aceste planuri de acţiune presupun:
• parcurgerea unei analize de mediu preliminară (efectuată „în teren”) prin care se
stabileşte o lungă listă de realizări şi deficienţe care vor acoperi toate aspectele de
mediu pe care le are firma, finalizându-se cu revizuirea şi/sau identificarea
priorităţilor;
• stabilirea planului strategic pe termen mediu care cuprinde obiectivele
generale şi specifice de mediu cu precizarea resurselor necesare;
• stabilirea programului de management de mediu, corelat cu planurile de
acţiune, care cuprinde toate cerinţele tehnice, economice şi operaţionale.
Pentru stabilirea obiectivelor referitoare la mediu, organizaţia trebuie, în
prealabil, să identifice aspectele de mediu ale proceselor sale şi ale rezultatelor
acestor procese (figura 5.1).
Identificarea aspectelor de mediu
Planificarea obiectivelor Identificarea cerinţelor legale

şi a resurselor necesare
Definirea obiectivelor de mediu
Elaborarea planului strategic
Fig. 5.1. Implementarea unui Sistem de Management de Mediu,

potrivit ISO 14001
Prin aspect de mediu se înţelege orice element al activităţilor, produselor sau

serviciilor unei organizaţii, susceptibil de a interacţiona cu mediul. Potrivit
standardului ISO 14001, organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină o procedură
de identificare a aspectelor de mediu, astfel încât să le poată ţine sub control, în

scopul de a le determina pe acelea care au sau pot avea un impact semnificativ asupra
mediului. Informaţiile cu privire la aceste aspecte trebuie ţinute la zi. Aspectele de
mediu ale organizaţiei pot fi identificate ţinând cont de elementele de intrare şi de
ieşire ale tuturor proceselor sale. Criteriile de identificare a aspectelor de mediu
semnificative sunt încadrarea în prevederile legale şi evaluarea consecinţelor.
În procesul identificării aspectelor de mediu semnificative ale activităţilor
organizaţiei, se recomandă să se ţină seama de următorii factori: emisiile în aer,
eliminările de ape uzate, gestionarea deşeurilor, contaminarea solului, impactul
asupra colectivităţilor, utilizarea resurselor naturale şi alte aspecte locale de mediu.
În acest proces nu este necesară evaluarea fiecărei materii prime utilizate sau a
tuturor produselor obţinute, pe întregul lor ciclu de viaţă. Organizaţia poate selecţiona
anumite categorii de activităţi, de produse sau de servicii, pentru a identifica aspectele
de mediu cu impact semnificativ (figura 5.2).
INTRĂRI IEŞIRI DEŞEURI

Resurse epuizabile Procese de Emisii difuze
şi inepuizabile: transformare Produse şi
co-produse
de gaze,
aer, apă, energie, lichide şi
materii prime Reciclări interne
pulberi
Deşeuri, ape uzate
Reciclări externe Emisii diverse
Fig. 5.2. Aspectele de mediu într-o organizaţie în funcţie

de elementele de intrare şi de ieşire ale proceselor
Etapele implementării şi funcţionării Sistemului de Management de Mediu

Succesul măsurilor stabilite prin programele de management de mediu sunt
condiţionate de asigurarea cu resurse umane, materiale şi financiare necesare.
Potrivit standardului 14001, pentru implementarea SMM, se impune definirea
clară a responsabilităţilor, asigurarea nivelului necesar de competenţă, precum şi o
comunicare internă şi externă corespunzătoare, documentarea sistemului, menţinerea
unui control a activităţilor, prevenirea situaţiilor critice şi asigurarea capacităţii de
reacţie a organizaţiei la asemenea situaţii.
Etapele principale ale procesului de implementare şi funcţionare ale SMM,
conform standardului ISO 14001, sunt:
a) Definirea responsabilităţilor şi asigurarea resurselor necesare

Responsabilităţile managementului de mediu trebuie să urmeze ierarhia
operaţională, astfel încât să devină parte a problemelor zilnice de management ale
întregului personal al firmei.
b) Formarea, sensibilizarea şi asigurarea competenţelor necesare
O deosebită importanţă prezintă asigurarea cu personal calificat corespunzător,
care să aibă competenţele necesare pentru funcţii operaţionale. Responsabilitatea
determinării nivelului de formare profesională, de competenţă şi experienţă necesare
pentru implementarea şi eficientizarea sistemului revine conducerii organizaţiei.
Conform cerinţelor standardului ISO 14001, trebuie elaborate proceduri pentru
identificarea nevoilor specifice de instruire, luarea unor măsuri pentru asigurarea
acestei instruiri, îndeosebi în cazul persoanelor care desfăşoară activităţi care pot avea
impact asupra mediului.
De asemenea, trebuie elaborat şi implementat un program coerent de sensibilizare a
întregului personal, cu sau fără activităţi de incidenţă asupra mediului, astfel încât fiecare să
înţeleagă:
- rolul şi responsabilitatea fiecărui angajat privind asigurarea conformităţii cu
politica de mediu, procedurile şi cerinţele SMM, inclusiv cu asigurarea
capacităţii de reacţie eficientă în situaţii critice;
- impactul real sau potenţial al activităţii prestate asupra mediului şi efectele
pozitive care pot fi obţinute prin îmbunătăţirea performanţelor proprii;
- consecinţele posibile ale nerespectării procedurilor de lucru specifice.
c) Ţinerea sub control a proceselor de comunicare
Organizaţia trebuie să elaboreze şi să menţină proceduri referitoare la procesul de
comunicare, care să precizeze modul în care sunt recepţionate şi documentate
informaţiile provenite de la părţile interesate.
Asigurarea unei comunicări eficiente este condiţionată de acceptarea şi încurajarea
părţilor interesate la dialog permanent, la transparenţă şi comunicare de informaţii corecte
şi complete.
Firma trebuie să asigure o procedură documentată31 de comunicare cu autorităţile
publice pentru situaţiile de urgenţă sau pentru alte momente critice importante.
d) Elaborarea şi ţinerea sub control a documentaţiei referitoare la SMM
Documentaţia SMM este de regulă structurată pe trei niveluri:
- manualul calităţii;
- procedurile;
- documentaţia referitoare la managementul operaţional.
Gradul de detaliere a documentaţiei depinde de situaţia concretă a fiecărei
organizaţii, nefiind obligatorie elaborarea unui manual unic.
Manualul, structurat pe elementele definite de standardul ISO 14001,
cuprinde politica, obiectivele şi descrierea Sistemului de Management de Mediu
(circulaţia deciziilor, informaţiilor, documentelor, resurselor etc.). Reprezintă un
31
procedură documentată - presupune existenţa unui document care face descrierea unei proceduri
(cuprinde instrucţiuni legate de desfăşurarea unei activităţi).
document de referinţă permanentă în implementarea şi menţinerea Sistemului de

Management de Mediu.
Procedurile sistemului, descriu obiectivele şi modul de desfăşurare a diferitelor
activităţi referitoare la mediu, precum şi responsabilităţile, autoritatea şi relaţiile dintre
persoanele care coordonează, efectuează, verifică sau analizează activităţile respective.
Conform standardului, procedurile se întocmesc pentru: identificarea şi evaluarea
problemelor de mediu; calificarea şi formarea competenţelor necesare personalului;
ţinerea sub control a proceselor de comunicare internă şi externă; desfăşurarea
activităţilor operaţionale, a activităţilor de pregătire pentru situaţii de urgenţă cu
asigurarea capacităţii de răspuns la acestea; supraveghere şi evaluare a corectitudinii
activităţilor curente; rezolvarea neconformităţilor constatate. De asemenea, sunt ţinute
sub control acţiunile corective şi preventive, înregistrările referitoare la mediu, precum
si auditurile interne.
Aceste proceduri pot fi detaliate prin documente operaţionale, cum ar fi:
- documente cuprinzând informaţii cu privire la procedeele aplicate în firmă
(procedee de fabricaţie, procedee de tratare a apelor reziduale etc.);
- regulamentul de organizare şi funcţionare, organigrama şi diagrama de relaţii
între compartimentele firmei;
- regulamente de mediu, standarde şi procedee de lucru interne;
- planuri de acţiune pentru situaţii de urgenţă (incendii, deversări accidentale de
produse chimice toxice, explozii, inundaţii etc.).
Documentele trebuie să fie actualizate, validate şi disponibile în toate locurile în
care sunt efectuate operaţii esenţiale pentru funcţionarea efectivă a sistemului.
În cazul organizaţiilor care au implementat un sistem al calităţii (cf. ISO 9000),
se preferă integrarea cerinţelor referitoare la managementul de mediu în documentaţia
existentă, elaborându-se numai documentele specifice strict necesare. Această integrare
se poate realiza la nivelul celor trei categorii de documente: manual, proceduri şi
documente operaţionale. Astfel organizaţia poate opta pentru un singur manual referitor
la cele două sisteme, unele proceduri şi documente operaţionale fiind, de asemenea,
comune ambelor sisteme.
e) Ţinerea sub control a activităţilor operaţionale
Activităţile asociate aspectelor de mediu, vor fi, în primul rând identificate şi
planificate, asigurându-se în mod permanent punerea lor de acord cu politica şi
obiectivele de mediu ale organizaţiei. Pentru aceste activităţi se elaborează proceduri
documentate.
Asemenea proceduri vor fi stabilite şi pentru aspectele de mediu
semnificative, identificabile, ale produselor şi serviciilor utilizate de organizaţie,
proceduri care vor fi comunicate subcontractanţilor.
O atenţie deosebită se acordă situaţiilor de urgenţă, pentru care se stabilesc
proceduri documentate, care se revizuiesc periodic (în mod deosebit vor fi analizate şi
revizuite procedurile de prevenire a situaţiilor de urgenţă).
5.1.4. Standarde care se referă la instrumente de management de mediu
Pe lângă standardele ISO 14001 şi ISO 14004, care fundamentează linii

directoare, principii, metode şi tehnici de implementare ale unui SMM, în seria ISO
14000 există şi standarde care se referă la instrumente de management de mediu,
precum: auditul de mediu, ecoetichetarea, evaluarea performanţei de mediu, analiza
ciclului de viaţă a produselor.
Standarde referitoare la auditul de mediu
Standardele ISO referitoare la auditul de mediu au fost elaborate de SCT2
(Subcomitetul Tehnic 2), coordonat de Olanda, subcomitet care se ocupă de „Auditul de
mediu şi investigaţia de mediu asociată”.
Aceste norme sunt concepute sub formă de linii directoare şi nu sub formă de
prescripţii obligatorii, întrucât nu servesc ca bază de certificare. În plus, auditul de
mediu este perceput ca un instrument ce trebuie să se adapteze evoluţiei generale,
împreună cu domeniul pe care îl serveşte.
O activitate de auditare presupune parcurgerea a trei etape importante: activităţi
preliminare de pregătire a auditului, efectuarea auditului şi elaborarea (cu acordul
auditatului) a raportului de audit cu privire la concluziile şi neconformităţile constatate
şi difuzarea lui.
Pe baza concluziilor şi neconformităţilor prezentate în cadrul raportului de audit,
auditatul trebuie să pregătească un plan de acţiune pentru a remedia deficienţele
constatate.
Aplicarea măsurilor din planul de acţiune constituie faza de urmărire a auditului,
care intră în responsabilitatea auditatului.
Standardele referitoare la auditul de mediu sunt:
Standardul ISO 14010 defineşte auditul de mediu ca proces de verificare
sistematică şi documentată care permite obţinerea şi evaluarea, într-un mod obiectiv, a
probelor, cu scopul de a determina dacă activităţile, evenimentele, condiţiile referitoare
la mediu, sistemele de management de mediu sau informaţiile aferente sunt în
conformitate cu criteriile de auditare. Rezultatele acestui audit se comunică clientului.
Standardul ISO 14011 descrie procedurile pentru auditul sistemelor de
management de mediu. Acest tip de audit diferă în funcţie de profilul organizaţiei, de
natura şi intensitatea poluării.
Standardul ISO 14012 se referă la criteriile de calificare pentru auditorii de
mediu, interni sau externi. Criteriile stabilite ţin cont de studiile de bază, experienţa în
domeniu, formarea complementară, calificarea auditorilor de mediu. Capabilitatea
auditorilor reprezintă o combinaţie între cele patru elemente fundamentale, cu
necesitatea unei permanente reactualizări a competenţei auditorului.
Standarde referitoare la ecoetichetarea produselor
Standardele din seria ISO 14020 sunt acele instrumente recunoscute pe plan
internaţional, capabile să garanteze consumatorului autenticitatea şi exactitatea
informaţiilor tipărite pe etichetele produselor.
Ecoetichetarea respectă o serie de principii pentru a preveni formarea unor

bariere comerciale şi anume:
- utilizarea analizei ciclului de viaţă a produsului ca bază de informaţii pentru
marcarea ecologică;
- obligativitatea evaluării impactului de mediu al produsului şi asigurarea
transparenţei necesare privind caracteristicile lui, stabilite conform unor metode
ştiinţifice reproductibile cuprinse în ghiduri cunoscute şi recunoscute;
- stabilirea unui sistem de informare corectă a consumatorului;
- tratarea egală a produselor destinate pieţei interne şi externe;
- încurajarea inovaţiei în scopul îmbunătăţirii performanţelor de mediu a
produselor;
- analiza periodică a criteriilor necesare pentru marcarea ecologică, în scopul
de a le îmbunătăţi, luând în considerare progresele realizate în planul cunoaşterii
ştiinţifice şi informaţionale.
Se disting trei tipuri de etichetări de mediu:

• Etichetarea de mediu Tip I, conform standardului ISO 14024 :1998, este cea
mai importantă formă de etichetare de mediu de o terţă parte. Ca terţă parte se apelează
la un organism recunoscut pentru pertinenţa cu care se pronunţă asupra produselor
asimilabile de către mediu şi care girează programul de etichetare în care consumatorii
au încredere.
Ciclul de viaţă a produselor este un criteriu fundamental pentru toate
programele de etichetare Tip I, întrucât acordă o mare importanţă metodelor de
producţie şi de tratare postutilizare.
• Etichetarea de mediu Tip II, în conformitate cu standardul ISO 14021, se
face pe baza declaraţiei pe proprie răspundere a producătorilor, importatorilor,
distribuitorilor sau a altor părţi interesate. Acest tip de etichetare se referă la
caracteristici de natură strict ecologică referitoare la produs. Aceste caracteristici sunt
indicate pe etichete şi pe alte materiale promoţionale (de exemplu „produs reciclabil”,
„produs care nu dăunează stratului de ozon” sau „produs integral biodegradabil” etc).
• Etichetarea de mediu Tip III, mai puţin restrictivă, se aplică tuturor produselor
printr-un program de etichetare realizat de o terţă parte care soluţionează problemele care nu
s-au încadrat corespunzător programelor de etichetare de Tip I. Cuprinde specificarea
performanţelor de mediu verificate de o organizaţie, în funcţie de un set de elemente de
referinţă stabilite pe categorii de produse.
Standarde referitoare la evaluarea performanţelor de mediu
Evaluarea performanţelor de mediu32, conform standardului ISO/DIS 14031
(intitulat Managementul de mediu – Evaluarea performanţei de mediu – Ghid) este un
procedeu de management intern care furnizează organizaţiei/firmei informaţii destinate
32
performanţa de mediu – rezultate măsurabile ale sistemului de management de mediu, referitoare la
ţinerea sub control de către o organizaţie a aspectelor sale de mediu, potrivit politicii, obiectivelor şi
ţintelor de mediu ale acesteia.
luării deciziilor referitoare la menţinerea şi îmbunătăţirea aspectelor de mediu.

Standardul respectiv se aplică indiferent dacă organizaţia are sau nu un Sistem de
Management de Mediu, sau dacă sistemul este conform standardului ISO 14001 sau
foloseşte un alt document de referinţă. Acest standard este completat cu standardul
ISO/TR 14032 intitulat semnificativ Managementul de mediu – Exemple privind
evaluarea performanţei de mediu – Studii bazate pe utilizarea standardului ISO 14031.
Această evaluare implică stabilirea indicatorilor specifici, culegerea şi analiza
datelor, evaluarea informaţiilor în raport cu obiectivele avute şi ţinerea sub control a
Sistemului de Management de Mediu. Pentru performanţa de mediu, standardul prevede
indicatori de performanţă managerială, operaţională şi privind situaţia de mediu.
Standarde referitoare la analiza ciclului de viaţă a produselor
Standardele care definesc analiza ciclului de viaţă a produselor (ISO 14040),
oferă recomandări privind metodologia acestei analize (ISO 14041), principii de
evaluare a impactului de mediu în etapele ciclului de viaţă (ISO 14042), precum şi a
progreselor înregistrate (ISO 14043).
Analiza ciclului de viaţă a produselor, în viziunea standardelor ISO 14000, are ca
scop evidenţierea impactului produselor asupra mediului, în fiecare dintre etapele acestui
ciclu, şi anume din momentul concepţiei – proiectării, trecând prin aprovizionarea cu
materii prime şi energie şi, în continuare, prin etapele de producţie, distribuţie, utilizare şi
post-utilizare. În etapa de postutilizare trebuie asigurată reutilizarea sau reintegrarea
produselor în natură.
Analiza este astfel concepută, încât să reprezinte un instrument de
fundamentare a deciziilor în elaborarea planului strategic al unei organizaţii, pentru
proiectarea proceselor, produselor şi evaluarea metodelor alternative de fabricaţie, din
perspectiva exigenţelor ecologice pe care trebuie să le satisfacă.
Analiza ciclului de viaţă poate servi, în egală măsură, ca bază pentru marcarea eco-
logică, sau pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de mediu al produselor.
5.2. Verificarea aplicării programelor de mediu şi evaluarea rezultatelor
Supravegherea corespunzătoare a activităţilor care pot avea un impact semnificativ

asupra mediului, se referă la a supraveghea relaţia cu furnizorii (materiile prime şi
materialele achiziţionate), procesele tehnologice (supraveghere interfazică), obiectivele
referitoare la mediu şi evaluarea periodică a conformităţii acestor activităţi cu
reglementările de mediu stabilite sau la care a subscris firma respectivă.
5.2.1. Auditarea Sistemului de Management de Mediu
Auditul Sistemului de Management de Mediu reprezintă o verificare

sistematică, periodică, obiectivă şi documentată a modului în care funcţionează o
organizaţie/firmă (sau părţi ale acesteia), în acord cu politica de mediu declarată
pentru a stabili dacă sistemul de management de mediu adoptat este conform cu
cerinţele standardului SR-EN-ISO 14001. Dacă este implementat corespunzător,

auditul de mediu furnizează conducerii firmei toate informaţiile necesare
îmbunătăţirii activităţii în raport cu mediul.
Auditul de mediu se înscrie în analiza de impact asupra mediului. Este un
instrument de management şi un indicator de performanţă în aplicarea măsurilor
necesare pentru asigurarea calităţii mediului. Auditul de mediu verifică: activităţile şi
evenimentele (cu potenţial de impact de mediu) în care o organizaţie este implicată
prin procesele sale; conformitatea sistemului de management de mediu implementat.
Criteriile de auditare33, ca bază de evaluare a conformităţii şi eficacităţii SMM,
constau din documente ale SMM, precum: standardul-referenţial, declaraţia de politică de
mediu a organizaţiei, programe aplicate, standarde şi proceduri de lucru, planuri de
acţiune pentru situaţii de urgenţă, ghiduri, cerinţe specifice sau dispoziţii legale referitoare
la mediu.
Dovezile de audit34 reprezintă informaţii, înregistrări sau declaraţii verificabile
care permit auditorului să determine dacă criteriile de audit sunt îndeplinite.
Auditurile de mediu sunt planificate şi programate în funcţie de importanţa
aspectelor de mediu ale organizaţiei auditate. Sunt efectuate de către o echipă
specializată35. Aceste audituri pot fi:
⇒ audituri interne – efectuate conform unui plan anual, de către echipe interne
(persoane specializate, neimplicate în activităţile care fac obiectul auditării);
⇒ audituri externe – efectuate de echipe aparţinând unui organism specializat şi
acreditat pentru astfel de activităţi, de regulă o instituţie cu care organizaţia
stabileşte, printr-un contract, obţinerea certificării privind implementarea şi
funcţionarea Sistemului de Management de Mediu asumat (pentru care s-a
optat şi care s-a oficializat).
Potrivit standardului ISO 14011, efectuarea unui audit de mediu presupune
parcurgerea unor etape:
declanşarea auditului – stabilirea obiectul auditului şi examinarea preliminară a
documentaţiei;
pregătirea auditului – elaborarea unui plan de audit, stabilirea
responsabilităţilor în cadrul echipei de audit şi a documentelor necesare
(raport de audit şi rapoarte de neconformităţi);
efectuarea auditului – începe cu o şedinţă de deschidere, urmată de culegerea
dovezilor, formularea constatărilor de către echipa de auditori, finalizarea
fiind marcată printr-o şedinţă de închidere;
33
criterii de audit – politici, practici, proceduri sau cerinţe în raport cu care auditorul compară dovezile
de audit colectate privind obiectul auditat (Notă: cerinţele pot include standarde, ghiduri, cerinţe
organizaţionale specifice şi prevederi legale sau reglementări, dar nu sunt limitate la acestea).
34
dovada de audit – informaţie (calitativă sau cantitativă) verificabilă, înregistrări sau declaraţii cu
privire la fapte consemnate.
35
echipă specializată – formată din auditori pe probleme de mediu – persoane desemnate pentru a efectua
un audit de mediu, care au o calificare specializată în domeniul protecţiei mediului; are un auditor-şef -
persoană calificată pentru conducerea şi realizarea auditurilor de mediu.
elaborarea raportului de audit şi păstrarea documentelor – se face sub

directa coordonare a auditorului-şef, care răspunde de corectitudinea
raportului, îl semnează şi îl difuzează organizaţiei auditate;
închiderea auditului se produce atunci când toate activităţile definite în planul
de audit s-au finalizat.
Auditul poate ajuta la protecţia mediului, dar nu poate realiza această protecţie.
Este doar un instrument prin care se stabileşte:
- dacă şi în ce măsură tehnica (instalaţia) şi tehnologia funcţionează corect,
sub aspectul protecţiei mediului;
- dacă reglementările de mediu sunt respectate;
- care este atitudinea salariaţilor şi şefilor ierarhici în problemele mediului
(gradul de implicare şi responsabilităţile asumate);
- care sunt punctele slabe ale acestei activităţi.
Auditul de mediu are în vedere existenţa autorizaţiei de mediu36, normele de
protecţie a muncii şi controlul de calitate a produselor (inclusiv informarea
cumpărătorului asupra riscului utilizării produselor), modul de intervenţie în caz de
accident etc.
În esenţă, un audit de mediu eficient serveşte la:
- fundamentarea programelor de îmbunătăţire a întregii activităţii, inclusiv de
formare a personalului (de la angajare, pregătire profesională, perfecţionare
continuă, salarizare);
- îmbunătăţirea imaginii de firmă şi a relaţiilor cu autorităţile;
- reducerea riscului de accidente;
- alinierea la standardele internaţionale.
Implementarea măsurilor ce decurg în urma auditului conduc, în mod direct, la
asigurarea calităţii mediului.
Firma trebuie să aibă o strategie proprie, să se preocupe de protecţia mediului,
înaintea concurenţilor, în ideea atingerii unui anumit grad de competitivitate – al celui
de piaţă sau al unuia anticipativ.
5.2.2. Monitoringul de mediu
Reprezintă un ansamblu de operaţiuni pentru supravegherea, evaluarea,

prognoza şi avertizarea factorilor administrativi responsabili (locali, naţionali), în
scopul intervenţiei operative pentru menţinerea calităţii mediului.
Monitoringul de mediu este un instrument al activităţii manageriale în
domeniul protecţiei mediului, care trebuie să asigure, pe plan local şi naţional un flux
informaţional complet şi complex, pe structura factorilor de mediu (aer, apă, sol), dar
şi intersectorial, urmărind sursele de poluare şi calitatea mediului.
Activitatea de monitoring are ca efect evaluarea impactului asupra mediului.
36
autorizaţia de mediu – actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametri de
funcţionare ai organizaţiei, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu.
Monitoringul de mediu se desfăşoară pe baza reţelelor de monitorizare

care urmăresc:
- planificarea şi amplasarea staţiilor de control dotate cu echipamente de
măsurare/înregistrare, care monitorizează aspecte legate de mediu (emisii, deversări
poluante, calitatea factorilor de mediu) conform unei anumite periodicităţi;
- selectarea metodelor specifice de determinare a înregistrărilor;
- prelucrarea datelor obţinute, ţinând cont de modul diferit de dispersie a
diverşilor poluanţi;
- respectarea standardelor de calitate, care fac trimitere la limitele legale ale
nivelului de poluare la un moment dat. Se bazează pe relaţia concentraţie - efecte
negative asociate şi pe considerente economice, tehnologice, sociale, politice etc.
Standardele utilizate pentru protecţia mediului servesc scopuri diferite, fiind:
standarde ambientale, care stabilesc cantitatea maximă admisibilă de
poluanţi în mediu;
standarde pentru emisii, care stabilesc cantităţile maxime de poluanţi ce pot
fi emişi de o firmă, maşină, utilaj etc.;
standarde de performanţă care reprezintă standarde specifice pentru emisii,
bazate pe cea mai bună tehnologie de control posibilă, aplicată în cazul noilor surse
de poluare.
Mai există standarde de produs, standarde de proces, standarde tehnologice,
operante în domeniul industrial. Este necesară selectarea şi precizarea standardului de
referinţă specific situaţiei urmărite.
5.2.3. Analiza Sistemului de Management de Mediu
Această analiză, efectuată de conducerea organizaţiei la intervale determinate, de

regulă semestrial, urmăreşte să evalueze eficacitatea Sistemului de Management de
Mediu, realizarea politicii declarate şi a obiectivelor stabilite referitor la problematica
de mediu a organizaţiei. Standardul ISO 14001 prevede că analiza efectuată de conducere
trebuie documentată (să existe în acest sens un document scris), la fel şi observaţiile,
concluziile şi recomandările făcute cu acest prilej.
5.3. Conceptul de îmbunătăţire continuă
Implementarea SMM urmăreşte realizarea unei îmbunătăţiri permanente a

activităţilor unei firme în raport cu mediu. Îmbunătăţirea continuă constituie
ţinta/scopul de funcţionare a Sistemului de Management de Mediu.
Conceptul de îmbunătăţire continuă, definit conform standardului ISO 14001,
constă dintr-un proces de dezvoltare a Sistemului de Management de Mediu în vederea
îmbunătăţirii performanţelor globale în domeniul mediului, în acord cu politica de mediu
declarată de o organizaţiei.
Aceasta este însă o definiţie adaptată problematicii de mediu. Îmbunătăţirea
continuă nu este un concept propriu doar problemelor de mediu. A fost anterior
folosit în domeniul asigurării calităţii pentru a defini „strategia îmbunătăţirii

continue”37.
Conceptul de îmbunătăţire continuă este fundamentat pe relaţia cauză-efect, a cărui
proces logic presupune:
− un sistem care funcţionează pe baza unor obiective şi ţinte ce trebuie atinse
în cadrul unor termene prestabilite pentru care se fac determinări şi evaluări
ale rezultatelor;
− dacă aceste rezultate sunt inferioare celor propuse, se procedează la
identificarea şi analiza cauzelor care au condus la nerealizarea obiectivelor
stabilite;
− odată identificate cauzele se propun acţiuni corective, cu scopul de a le
elimina şi a împiedica reapariţia lor;
− pe baza experienţei dobândite în urma analizei cauzelor care au condus la
nerealizări se stabilesc acţiuni preventive, care să preîntâmpine producerea
unor evenimente similare.
Această ultimă etapă reprezintă elementul care închide un ciclu de îmbunătăţire
şi asigură trecerea către un altul, situat la un nivel de performanţă superior celui
precedent. Avem de-a face, de fapt, cu o spirală a îmbunătăţirii continue, bazată pe
principiul cunoscut sub denumirea de „ciclul Deming” (figura 5.3).
• analiza efectuată de • politica de

conducere mediu
• audit de • obiective şi
mediu ţinte de mediu
Acţiune Planificare
Îmbunătăţire
continuă
Verificare Implementare
Fig. 5.3. Îmbunătăţirea continuă a sistemului de management mediu
În practică, procesul realizării îmbunătăţirii continue, implică o succesiune a

patru elemente considerate de bază în sistemul de management de mediu: auditul
intern, analiza efectuată de conducerea organizaţiei, politica de mediu, actualizarea
obiectivelor şi ţintelor. Acest traseu, împreună cu celelalte elemente din structura
sistemului, formează aşa-numitul nucleu operaţional de realizare a îmbunătăţirii
continue.
37
Kaizen (apărut în Japonia) – semnificaţia termenului vine de la kai ( schimbare) şi zen ( pentru mai
bine); cu înţelesul de îmbunătăţire continuă.
5.4. Sistemul comunitar de marcare ecologică a produselor
În condiţiile proliferării unor sisteme naţionale de marcare ecologică a

produselor, mai mult sau mai puţin compatibile din punctul de vedere al criteriilor pe
care se bazează, a devenit necesară elaborarea unui cadru legislativ armonizat în acest
domeniu. Un prim pas s-a făcut prin Reglementarea nr. 880 a Consiliului UE (din 23
martie 1992), care introduce un sistem comunitar de marcare ecologică.
Prin acest sistem se urmăreşte promovarea produselor care au un impact
ambiental mai redus pe întreg ciclul de viaţă. De asemenea, se are în vedere
asigurarea unei informări corecte a consumatorului din ţările membre ale UE, privind
caracteristicile ecologice ale produselor care se comercializează pe piaţa comunitară.
Sistemul este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate din alte ţări.
Acestea trebuie să fie conforme reglementărilor Uniunii Europene cu privire la
protecţia vieţii, sănătăţii şi a mediului.
Sistemul comunitar de marcare ecologică nu este conceput ca un sistem
obligatoriu. Dreptul de aplicare a mărcii este acordat de un comitet naţional, desemnat
în acest scop, în fiecare din ţările Uniunii Europene.
Criteriile de performanţă ecologică aplicabile sunt specifice fiecărei categorii
de produse, fiind stabilite pe baza analizei ciclului de viaţă, din etapa de concepţie şi
proiectare, până la reintegrarea în natură sau valorificarea lor, în etapa de
postutilizare.
În fiecare din aceste etape se recomandă să fie luate în considerare următoarele
aspecte ecologice de mediu:
3 impactul ambiental al deşeurilor rezultate;
3 poluarea şi degradarea solului;
3 contaminarea apei şi a aerului;
3 nivelul zgomotului;
3 consumul de energie şi de resurse naturale;
3 efectul asupra ecosistemelor.
Analiza ciclului de viaţă include, în etapele menţionate, şi impactul ambalajului
asupra mediului, atunci când acesta există.
În procesul stabilirii criteriilor ecologice, specifice diferitelor categorii de
produse, sunt implicate comitetele naţionale de atribuire a mărcii de produs ecologic,
care formează Forumul consultativ (de la Bruxelles), care grupează reprezentanţi din
industrie, comerţ, organizaţii ale consumatorilor, organizaţii ecologiste şi, de
asemenea, un Comitet de reglementare, alcătuit din reprezentanţi ai ţărilor UE.
În cadrul acestui proces, produsele prezentate de organismele naţionale
competente, sunt examinate şi se decide care criterii ecologice trebuie definite şi
aplicate. Criteriile sunt traduse în termeni tehnici de organismul naţional competent şi
sunt adoptate de Comitetul de reglementare.
Printre produsele cărora li s-au stabilit asemenea criterii se numără: detergenţii,
produsele pentru fertilizarea solului, unele produse textile etc. Sunt în curs de
definitivare criteriile ecologice pentru circa 20 de tipuri de produse.
5.5. Tehnologii curate - nepoluante
5.5.1. Dezvoltarea tehnologică în raport cu dezvoltarea economică
Pornind de la ipoteza existenţei unei proporţionalităţi între dezvoltarea

economică şi degradarea mediului, prin analogie se poate asuma, de asemenea,
existenţa unei proporţionalităţi între fluxul de materii prime, deşeuri şi materiale
reciclabile dintr-un proces, sau din ansamblul proceselor productive, şi capacitatea de
asimilare a deşeurilor de către mediu. Se poate afirma, în acest context, că ponderea
totală a deşeurilor este proporţională cu ponderea totală a materiilor prime consumate
şi implicit cu existenţa unei rate de creştere a producţiei în timp, dar nu în acelaşi timp
şi cu rata de asimilare a deşeurilor în mediu, dată fiind dependenţa acesteia din urmă
de capacitatea mediului natural de a absorbi/asimila deşeuri.
Pentru a putea rezolva problemele de mediu, chiar şi într-o abordare ipotetică,
se pot preconiza două direcţii:
asigurarea egalităţii dintre rata de absorbţie/asimilare a deşeurilor de către
mediu şi deşeurile rezultate din activitatea economică ceea ce presupune o post-tratare
a deşeurilor de producţie/consum, astfel ca acestea să devină perfect asimilabile
(calitativ şi cantitativ) în mediu;
asigurarea unei parităţi între dezvoltarea economică şi degradarea mediului
(intrări = ieşiri), ceea ce în termeni microeconomici implică utilizarea doar a acelor
tipuri de tehnologii care nu generează niciun fel de deşeuri/rezidii, iar în termeni
macroeconomici, presupune dezvoltarea integrală a industriei exclusiv pe baza
utilizării de tehnologii curate/nepoluante.
La nivel microeconomic, abordarea unei alternative sau a alteia este posibilă
atunci când tehnologiile aplicate sunt noi sau continuu îmbunătăţite, şi când există
disponibilităţile financiare pentru achiziţionarea acestora.
Totodată, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic, decizia
de a investi în tehnologii nepoluante depinde în primul rând de viziunea
managementului agenţilor economici asupra abordării tehnologice a organizaţiei
productive, în conformitate cu principiile unei dezvoltări durabile a producţiei.
Problema deşeurilor este una de cea mai mare importanţă.
Firma ICI (unul din cei mai mari fabricanţi de produse chimice din lume) a
estimat că cel puţin 25% din totalul cheltuielilor impuse pentru protecţia mediului
provin din pierderi necontrolate şi o funcţionare imperfectă a instalaţiilor. Printr-un
calcul similar specialiştii firmei EXXON au ajuns la concluzia că dacă se ţine cont şi
de scăderea randamentului în produsul principal şi de cheltuielile de exploatare inutilă
a instalaţiilor (exploatare inutilă deoarece o fracţiune din timp ele funcţionează pentru
a produce deşeuri), costurile pe care firma le suportă sunt de fapt de două ori mai mari
decât costurile efective de tratare şi neutralizare a deşeurilor ca atare.
Prima modalitate pe care industria a găsit o acţiune de evitare a deşeurilor a
fost aceea a implementării unor instalaţii care să trateze deşeurile rezultate, pentru a le
transforma, fie în materii prime utilizabile, fie în deşeuri uşor asimilabile de către
mediu.
Această metodă este cunoscută sub numele end-of-pipe (în traducere „la
capătul ţevii”). Principalul ei avantaj este de a permite desfăşurarea proceselor de
fabricaţie fără nicio modificare la nivel tehnologic sau al instalaţiei/liniei de fabricaţie
care o realizează.
Are însă şi o serie de dezavantaje, printre care:
- implică prezenţa unei (unor) secţii specializate în tratarea deşeurilor, ceea ce
implică investiţii suplimentare şi costuri de exploatare, uneori remarcabil de
mari;
- imposibilitatea tratării tuturor deşeurilor produse în companie;
- riscul scăpării deşeurilor în mediu, dacă secţia îşi încetează accidental
funcţionarea.
Cea mai bună politică de gestionare a deşeurilor constă în a nu le produce,
adoptând tehnologii în acest sens sau modificând tehnologiile existente. Primul pas
constă în a identifica punctele din instalaţie unde apar deşeuri, precum şi natura şi
cantitatea produsă. În acest sens se propune organizarea unui „audit al deşeurilor”.
Odată cunoscută baza de plecare (producţia curentă de deşeuri a instalaţiei), se
trece la fixarea obiectivelor şi a căilor de realizare a acestora (modificarea
instalaţiilor, înlocuirea unor materii prime, înlocuirea unor părţi ale produsului, uneori
pur şi simplu o exploatare mai atentă şi mai îngrijită a instalaţiei).
Acea fracţiune din deşeuri care nu poate fi eliminată trebuie valorificată ca materie
primă într-o altă tehnologie atunci când nu este posibilă reciclarea ei în cadrul tehnologiei
care a generat-o.
Se ajunge astfel la o tehnologie curată, care poate fi, aşa cum a fost definită în
cadrul Uniunii Europene încă din 1985, o tehnologie nou creată atunci când încă din
proiectare s-a modificat radical procedeul de fabricaţie sau o tehnologie modificată
corespunzător la nivelul procedeului de fabricaţie existent, astfel încât să izoleze,
eventual să minimizeze şi să reutilizeze produsele secundare care apar şi care altfel
s-ar pierde.
Obiectivele tehnologiei curate, precizate doi ani mai târziu în cadrul aceleiaşi
Comisii a Uniunii Europene sunt:
- reducerea cantităţilor de substanţe poluante deversate în aer, apă şi sol;
- reducerea cantităţilor de deşeuri produse în procesul de fabricaţie;
- reducerea consumurilor de materii prime, apă şi energie.
În 1994 ONU a dat o definiţie mult mai largă tehnologiei curate, care
presupune îmbunătăţirea continuă a proceselor industriale şi a produselor, pentru a
reduce utilizarea resurselor materiale şi energetice, în scopul de a preveni poluarea
aerului, apei, solului, a reduce apariţia deşeurilor şi a minimiza riscurile la care este
supusă populaţia umană şi mediul.
Conform noii definiri, o tehnologie curată impune următoarele tipuri de măsuri:
schimbarea materiilor prime, în scopul de a utiliza materiale mai puţin
toxice sau care să asigure produselor un timp de viaţă mai lung;
schimbarea tehnologiilor sau schimbarea utilajelor cu altele care să sporească

valorificarea materiilor prime şi să producă mai puţine deşeuri, produse
secundare şi pierderi;
un control mai bun asupra procesului tehnologic, prin îmbunătăţirea
procedurilor de lucru, instrucţiunilor de utilizare a utilajelor şi o evidenţă
strictă a intrărilor şi ieşirilor înregistrate, pentru a evita disfuncţionalităţile
care pot duce la creşterea consumurilor specifice, la apariţia deşeurilor sau
la creşterea pierderilor;
buna gospodărire a firmei, în sensul respectării stricte a procesului
tehnologic pentru a evita pierderile de materii prime sau de produse în curs
de transformare;
reciclarea deşeurilor în cadrul firmei ca modalitate de valorificare a lor;
valorificarea produselor secundare ca materii prime în alte firme/ramuri
industriale, care poate fi, totodată, o modalitate de eficientizare a activităţii
firmei respective;
îmbunătăţirea managementului firmei, care să asigure un mediu de lucru
sigur şi fără noxe, o bună colaborare între şefi şi muncitori, o bună instruire
a muncitorilor la locul de muncă, dezvoltarea parteneriatului între firmă,
sindicate şi comunităţile locale.
5.5.2. Perspectivele tehnologice de dezvoltare durabilă
O politică ecologică evoluată la nivelul societăţilor din sectorul de stat sau din
sectorul privat s-ar putea realiza prin urmărirea produsului de-a lungul ciclului său de
viaţă, şi ulterior, până la reciclarea sau eliminarea lui. Aceasta presupune crearea unei
infrastructuri şi a unui personal specializat în acest scop.
În privinţa deşeurilor, cea mai bună politică de gestionare a acestora constă în
minimizarea generării acestora, utilizând în acest scop tehnologii adecvate, numite
tehnologii curate, capabile să permită realizarea de produse curate, adică produse
care să nu genereze deşeuri, nici pe parcursul realizării lor şi nici la încheierea ciclului
de viaţă.
În prezent, conform cu dezvoltarea economico-socială contemporană, nu este
posibilă eliminarea totală a deşeurilor, dat fiind faptul că fabricarea de produse este
însoţită de produse secundare, iar extinderea tratamentelor antipoluante presupune
apariţia „prelucrătorilor de deşeuri”, care la rândul lor pot deveni poluatori.
Unele dintre obiectivele exprimate în strategia dezvoltării durabile (reducerea
consumului de energie şi materii prime, reciclarea materialelor, reducerea cantităţii de
deşeuri etc.) pot fi atinse prin aplicarea tehnologiilor curate.
În acest sens trebuie realizată:
Ð proiectarea/reproiectarea produselor, astfel încât să includă operaţii uşoare
de dezmembrare, colectare şi refolosire a unor componente;
Ð analiza tuturor tehnologiilor existente sub aspectul stocării, transportului,
tratării şi reciclării deşeurilor şi apelor uzate pe care le produc.
Tehnologiile curate au drept scop:

schimbarea modului de utilizare a materiilor prime şi a celor auxiliare;
schimbarea procesului de producţie, pentru prevenirea emisiilor poluante
şi diminuarea consumului de apă, energie şi materii prime;
valorificarea deşeurilor ce nu pot fi eliminate, prin refolosirea şi reciclarea
lor în circuitul intern.
Investiţiile destinate înlocuirii capitalului tehnic prin introducerea tehnologiilor
curate sunt încă reduse, deoarece:
- instalaţiile actuale nu sunt încă amortizate, iar introducerea unor
tehnologii curate nu este încă abordabilă din punct de vedere economic;
- o nouă tehnologie produce întotdeauna, pe termen scurt, scăderea capacităţii
concurenţiale;
- există teama că generalizarea unei tehnologii mai curate va avea ca efect o
modificare a limitelor de poluare legal admise (în sensul scăderii acestora,
determinând ulterior creşterea corespunzătoare a cheltuielilor).
Efecte pozitive se obţin prin metoda urmăririi unui produs de către producător, din
momentul proiectării până în momentul înlocuirii lui de către utilizator. Managementul
ecologic, studiind ciclul de viaţă al produsului ia în considerare o serie de probleme:
• concepţia produsului – respectiv cum va influenţa acesta mediul;
• materiile prime – respectiv posibilităţile de identificare a substituenţilor mai puţin
poluanţi;
• fabricaţia – respectiv identificarea şi utilizarea unei tehnologii mai curate;
• eliminarea produsului uzat – respectiv reciclarea acestuia.
Pe această bază, unele firme producătoare de bunuri de folosinţă îndelungată
(electrocasnice, automobile) au adoptat metoda de „a da produsul spre utilizare”, în
loc de a-l vinde, în sensul clasic. În acest fel, firma asigură service-ul, iar la sfârşitul
perioadei de viaţă activă, se preocupă de „răscumpărarea” produsului uzat şi de
eliminarea (reciclarea) lui, utilizând în acest sens un indicator economic specific,
echivalent cu procentul de retur al bunului dat spre folosire.
Pentru atingerea acestui deziderat este necesară asigurarea reţelei de colectare –
sortare – transport, dar şi de reproiectare a produselor, în aşa fel încât dezmembrarea să
fie cât mai uşoară, iar identificarea componentelor destinate refolosirii să fie posibilă.
Conform acestui tip de politică ecologică se poate ajunge la cicluri de reciclări multiple.
Astfel, la un automobil de exemplu, diferitele părţi componente din plastic, care
reprezintă circa 10-12% din masa totală, sunt marcate cu ajutorul unor coduri
specifice pentru a uşura identificarea lor în vederea recuperării/reciclării. În acest fel,
firma GE Plastics (filiala europeană a lui General Electric) reuşeşte să recicleze de
3-4 ori unele produse/componente uzate din material plastic:
¾ la prima colectare, produsul de material plastic uzat se mărunţeşte şi se
utilizează la producerea unui alt subansamblu destinat echipării
automobilului, dar care să nu funcţioneze în condiţii de solicitări mecanice,
cum ar fi tabloul de bord, ecranarea antizgomot de la motor etc.
¾ la a doua colectare, subansamblul uzat după sfărâmare va fi folosit la

fabricarea unor ambalaje nealimentare;
¾ la a treia colectare, ambalajul nealimentar uzat după sfărâmare poate fi
folosit ca material de umplutură sau ca izolaţii în construcţii;
¾ după recuperare, materialele plastice uzate din construcţii vor fi utilizate
drept combustibil în termocentrale.
Pornind de la aceste consideraţii, se pot identifica următoarele categorii de
tehnologii curate:
1) Tehnologii de tip A, care permit tratarea deşeurilor la ieşirea lor din procesele de
producţie. În general, se utilizează „procedee şi metode clasice” de reţinere, decantare,
separare mecanică etc. În literatură, aceste tehnologii se regăsesc sub denumirea end of pipe
technologies;
2) Tehnologii de tip B sau „integrate” care permit transformarea şi recircularea
deşeurilor de producţie într-o formă reutilizabilă, direct în instalaţiile productive, prin
optimizarea proceselor existente sau într-o altă instalaţie care fie utilizează procedee noi,
nepoluante, fie realizează produse noi, mai uşor reciclabile/eliminabile;
3) Tehnologii de tip C sau de reutilizare şi recuperare, care reciclează deşeurile
produse în instalaţiile industriale productive sau modifică procedeele existente pentru
diminuarea şi evitarea acumulării lor;
4) Tehnologii de măsurare şi analiză a calităţii mediului (de monitorizare);
5) Tehnologii de substituţie a materiilor prime poluante din procesul de producţie.
Un rol important în creşterea sferei de preîntâmpinare a fenomenului de
poluare îl are progresul tehnic, ca factorul-cheie al dezvoltării economice, abordat în
corelaţie cu menţinerea calităţii mediului ambiant.
Progresul tehnic ca factor de reducere a poluării poate interveni în diversele
faze ale procesului de producţie, conform reprezentării grafice din figura 5.4.
În funcţie de modul în care se acţionează asupra sistemelor productive, respectiv în
mod direct sau în mod indirect, se pot identifica două tipuri de progres tehnic (PT):
9 progres tehnic de tip I – care acţionează direct asupra sistemelor productive,
la nivelul factorilor de producţie, vizând perfecţionarea proceselor productive, în sensul
utilizării unui volum mai mic de materii prime sau de energie şi al realizării unor
produse mai puţin poluante şi/sau de natură să elimine mai puţine deşeuri în mediu;
progresul tehnic de tip I poate fi implementat oriunde pe lanţul productiv (in plant), în
condiţiile în care se urmăreşte realizarea unei creşteri a eficienţei procesului şi
maximizarea profitului;
9 progres tehnic de tip II – care acţionează indirect asupra sistemelor
productive, la nivelul factorilor de producţie, prin monitorizarea, tratarea, recuperarea
şi în unele cazuri, prelucrarea deşeurilor şi a poluanţilor; reducerea poluării se
realizează, de obicei, la sfârşitul lanţului productiv, prin tehnologii end of pipe.
Cele două tipuri de progres tehnic pot fi integrate în activitatea organizaţiei fie
separat, fie succesiv, fie concomitent. Atunci când, pe primul plan, se urmăreşte
creşterea eficienţei, mărirea randamentului proceselor de fabricaţie şi maximizarea
profitului şi pe al doilea plan se urmăreşte reducerea poluării, se va prefera progresul
tehnic de tip I. Dacă se urmăreşte o reducere rapidă a poluării cu cheltuieli minime,

atunci se va opta pentru progresul tehnic de tip II. Este de preferat introducerea
simultană a celor două tipuri de progres tehnic atunci când economiile obţinute de pe
urma progresul tehnic de tip I acoperă costurile necesare pentru introducerea celui de
tip II.
Influenţe externe sistemului productiv (preţuri, tendinţe etc.)
PT tip I
Intrări Proces productiv

(materii prime, forţă de Produse finite
Tehnologii
muncă, informaţii etc. )
PT tip II
Substituenţi Alte materii prime
Reziduuri generale
Monitorizare Reciclare Tratare Recuperare
Reziduuri eliminate Mediu

ambiant
Fig. 5.4. Funcţiile progresului tehnic (PT) în procesul

de reducere a poluării
O altă diferenţiere se mai poate face şi în funcţie de politica de protecţie a

mediului şi de legislaţia în vigoare.
Astfel, progresul tehnic de tip I este parţial şi indirect influenţat de politica
ecologică, fiind introdus, în general, doar pentru creşterea performanţelor sistemului de
producţie. Al doilea tip de progres tehnic este introdus ca răspuns la stimulentele sau
constrângerile politicii ecologice (impozite, taxe, subvenţii, reglementări, standarde
etc.). Se poate afirma, astfel, că există o puternică dependenţă a progresului tehnic de
tip II de politica de protecţie a mediului în vigoare, la un moment dat.
Progresul tehnic în domeniul protecţiei mediului include valorificarea şi

utilizarea pe scară largă a „tehnologiilor curate” care permit realizarea dezvoltării
economice concomitent cu menţinerea calităţii mediului, prin limitarea exportului de
entropie în mediu. Exportul de entropie în mediu din cauza producţiei şi consumului
(implicit prin utilizarea tehnologiilor) se realizează în trei moduri diferite:
- eliminarea de căldură sau emisie de radiaţii;
- eliminarea de reziduuri provenite din prelucrarea materiilor prime;
- eliminarea de reziduuri ca urmare a consumului şi serviciilor.
Avantajele tehnologiilor curate comparativ cu tehnologiile clasice:
a) din punct de vedere al calităţii mediului, tehnologiile curate fac posibilă
reducerea poluării, prin promovarea controlului permanent asupra proceselor de
producţie, având drept consecinţă reducerea riscurilor de oprire şi avariere a instalaţiilor;
b) din punct de vedere al eficienţei, tehnologiile curate fac posibilă obţinerea de
economii de energie şi materii prime, ce conduc la recuperarea mai rapidă a sumelor
investite, cu creşterea ratei de amortizare;
c) din punct de vedere al locurilor de muncă, tehnologiile curate determină
creşterea productivităţii, printr-o mai bună şi mai riguroasă gestionare a întregului
proces de producţie; cererea de forţă de muncă se deplasează în favoarea personalului
superior calificat şi mai bine remunerat.
Conform unor date statistice, investiţiile pentru modernizarea unor sisteme de
producţie, prin introducerea tehnologiilor curate, reprezintă o cincime din totalul
investiţiilor alocate tratării/anihilării poluanţilor, iar acestea sunt dirijate îndeosebi
spre ramurile puternic poluante: chimie, extractivă, siderurgie etc.
5.5.3. Tehnologii curate aplicate în fabricile de ciment
Marile firme producătoare de ciment din România folosesc tehnologii care

protejează mediul, atât prin economia de resurse energetice, cât şi prin reducerea
emisiilor şi deşeurilor.
Astfel, firma Lafarge a pus la punct o tehnologie prin care amestecă materiile
prime de bază pentru fabricarea cimentului cu deşeuri combustibile (de exemplu, cenuşa
de la anvelope uzate). Prin utilizarea anvelopelor uzate ca sursă energetică se consumă
mai puţin combustibil, iar cenuşa rezultată este înglobată în clincherul de ciment.
Firma Holcim utilizează şi ea deşeuri combustibile. În plus, staţiile de obţinere
a betoanelor emit mai puţine pulberi şi permit reciclarea reziduurilor de beton.
În 2003, Heielberg Cement Group a implementat în România folosirea
anvelopelor uzate drept combustibil alternativ pentru cuptoarele de clincherizare. A
obţinut o economie anuală de 60% din combustibil prin valorificarea unui volum de
anvelope uzate de circa 60.000 t/an, luându-se în calcul transportul de circa 25 euro/t
şi achiziţionarea echipamentului de ardere pentru care s-au obţinut autorizaţiile
necesare de funcţionare.
Metoda respectivă se foloseşte cu succes în Suedia, Finlanda, Germania, unde
rata de recuperare a anvelopelor a depăşit 90%. Legislaţia de mediu prevede că cine
produce sau importă anvelope, după utilizare trebuie să le colecteze şi să le valorifice

sau recicleze. Fabricile de ciment pot chiar să perceapă o taxă pentru modul în care a
înţeles să se implice în valorificarea acestui tip de deşeu, anvelopele uzate ridicând
serioase probleme de mediu, prin cantităţile uriaşe, persistenţa lor îndelungată şi
suprafeţele ocupate.
O politică ideală de mediu, din perspectiva tehnologiilor curate, impune
opţiunea zero conform căreia orice tehnologie trebuie să funcţioneze fără a genera
niciun poluant. Uneori, aceasta este posibil. Aşa, de exemplu, firma Volvo a înlocuit
vopselele clasice poluante pe bază de solvenţi cu vopselele „de apă” care nu
generează poluare, dar de cele mai multe ori lucrurile decurg gradual, în sensul că
obiectivele de atins devin din ce în ce mai severe, pe măsură ce obiectivul anterior a
fost deja atins, tinzându-se treptat către opţiunea zero poluare.
Vopselele clasice folosite pentru caroseriile auto implică două categorii de
probleme: pe de o parte ele generează vapori de solvenţi greu de captat şi de eliminat,
iar pe de altă parte, au o toxicitate mare care deranjează şi afectează muncitorii din
secţia de vopsitorie (aceştia primesc un spor de toxicitate, pentru expunerea pe care o
suportă şi riscurile de sănătate pe care şi le asumă). Compania Volvo a fost prima care
a schimbat radical procedeul. Înlocuind vopselele pe bază de solvenţi cu vopsele
solubile în apă a realizat economii anuale în valoare de 381,8 mii de dolari doar din
costurile de operare (conform tabelului 5.1), rezolvând problema poluării şi reducând
totodată riscul de îmbolnăviri şi de explozii ale căror costuri nu s-au luat în
considerare.
Tabelul 5.1
Economii realizate pe seama costurilor de operare (în mii dolari)
Procedeul de vopsire
Elemente de cost Clasic Modern
vopsele cu bază de solvenţi vopsele solubile în apă
- vopsea 436,2 274,0
- tiner 22,5 –
- spălat echipament de protecţie 14,7 –
- cost captare/ventilare vapori 42,4 –
- salarii (4 muncitori) 200,0 100,0
- combustibil 40,0 –
Total costuri de operare 755,8 374,0
Economii anuale – 381,8
O cale care conduce întotdeauna la minimizarea deşeurilor, a consumurilor de

energie şi la realizarea de tehnologii curate o constituie buna întreţinere a instalaţiilor. Se
realizează astfel:
reducerea impurificării aerului şi apei (o instalaţie care funcţionează în
regim apropiat de optim produce prin definiţie cantitatea cea mai mică de poluanţi;
revizia filtrelor, a conductelor şi rezervoarelor poate contribui şi ea la reducerea
riscurilor de poluare);
reducerea consumurilor de energie (ţevi curate, schimbătoare de căldură

curate, izolaţii, ungerea lagărelor, folosirea celor mai potriviţi agenţi de transfer
termic şi de răcire);
reducerea deşeurilor (prin evitarea opririlor accidentale, menţinerea
temperaturii optime în proces, buna funcţionare a catalizatorilor, a filtrelor etc.);
reducerea consumurilor de materii prime (evitarea evaporării celor lichide, a
pierderilor de material, reducerea ponderii rebuturilor);
reducerea zgomotului şi pulberilor (curăţenie, ungere angrenaje, întreţinere şi
curăţare filtre, păstrarea curată a halelor industriale, înlocuirea utilajelor uzate sau cu
proastă funcţionare);
extinderea duratei de viaţă a utilajelor (exploatare conform specificaţiilor,
întreţinere corectă).
Protecţia mediului prin conservarea resurselor şi reducerea emisiilor poluante
este singura cale prin care industria evoluează spre o dezvoltare durabilă. Există
numeroase exemple de modalităţi în care se realizează protecţia mediului prin
optimizarea tehnologilor existente, pornind de la reducerea consumurilor de apă,
energie şi materii prime (conform Institutului Wuppertal din Germania):
- utilizarea mai bună şi reciclarea apei în fabricile de celuloză şi hârtie
conduce la o reducere de 40 de ori a consumului de apă;
- înregistrarea documentelor pe suporturi electronice conduce la o reducere de
50 ori a consumului de hârtie;
- introducerea unor detergenţi speciali pe bază de enzime în procesul de
vopsire a ţesăturilor din bumbac implică o reducere de două ori a consumului de apă
şi de cinci ori a celui de energie (practicat în Danemarca);
- îmbunătăţirea tehnologiei de rafinare a zahărului determină o reducere de
zece ori a consumului de apă şi de două ori a consumului de săruri de plumb (aplicată
în Filipine);
- captarea pierderilor în cocserie implică o reducere de zece ori a emisiilor de
hidrocarburi aromatice şi hidrogen sulfurat (practicată în Polonia);
- reducerea deşeurilor în tehnologia de tratare a pieilor determină o reducere
totală a emisiilor de sulfuri şi de patru ori a consumului de sulfat de crom (aplicată în
Tunisia);
- schimbarea tehnologiei de cromare a cadrului bicicletei duce la o reducere
de 1,5 ori a consumului de apă şi de zece ori a celui de crom (aplicată în China).
5.6. Piaţa procedeelor şi utilajelor de depoluare
Legislaţia tot mai strictă, pe de o parte, şi dorinţa firmelor de a se alinia

cerinţelor de protecţia mediului, pe de altă parte, au determinat apariţia unei „pieţe” a
metodelor şi tehnologiilor cu caracter antipoluant, piaţă în continuă expansiune.
Piaţa ecoindustriilor nu se poate dezvolta de la sine, fără intervenţia statului,
prin stimulente şi constrângeri privind protecţia mediului. Această piaţă trebuie să fie
garantată de stat şi trebuie să cuprindă toate segmentele: tehnologii noi nepoluante,

utilaje, servicii de mediu (consultanţă, informatizare, control, întreţinere), precum şi
pregătirea şi specializarea forţei de muncă (ingineri de mediu etc.).
Cheltuielile în domeniul ecoindustriilor sunt făcute atât în sectorul de stat, cât şi
privat, în funcţie de legislaţie şi resursele disponibile. În ţările membre OECD, raportul
cheltuieli publice/cheltuieli private este de 1,5/1.
Piaţa ecoindustriilor se caracterizează prin dependenţa de politicile naţionale de
protecţie a mediului, este împărţită în sector primar (tehnologii „curate”) şi secundar
(piaţa echipamentelor), este supusă cererii ciclice de investiţii antipoluante şi depinde
de politica de mediu.
Dependenţa de politicile naţionale de protecţie a mediului apare ca urmare
a unei anumite specializări, bazată pe existenţa unei legislaţii severe, în anumite
sectoare. Astfel, în Germania este recunoscută preocuparea pentru tratarea apelor
uzate, în Japonia pentru prevenirea şi controlul calităţii aerului, în Olanda pentru
refacerea solului etc.
Piaţa ecoindustriilor se caracterizează prin divizarea în două segmente,
principiale şi diferite:
3 sectorul primar, care solicită tehnologii noi, cu performanţe superioare celor
prevăzute în legislaţia de mediu în vigoare. Aceste tehnologii se bazează pe principiul
„a preveni” mai degrabă decât a „remedia” şi asigură atât avantaje ecologice, cât şi
economice (reducerea consumurilor specifice – micşorarea poluării prin pierderi). Acest
sector reprezintă piaţa tehnologiilor curate sau integrate, cu reciclarea internă a
deşeurilor şi valorificarea produselor secundare.
3 sectorul secundar, care solicită adaptarea instalaţiilor existente la noile
cerinţe ale legislaţiei de mediu (presupune asigurarea echipamentelor de purificare a
gazelor, tratarea apelor etc.). Sectorul secundar are o pondere mai mare decât cel
primar şi o evoluţie în salturi, în concordanţă cu revizuirea standardelor de mediu.
Cererea de investiţii antipoluante este ciclică, în funcţie de durata de „viaţă” a
tehnologiilor şi echipamentelor. Este, în multe cazuri, doar de câţiva ani, până la atingerea
valorilor normale de calitate pentru factorii de mediu, apoi cererea se stabilizează.
Dependenţa de politica publică (taxe, impozite, stimulente etc.).
Există o serie de factori care influenţează piaţa ecoindustriilor, cum ar fi nivelul
dezvoltării economice (nivelul PIB/locuitor), nivelul poluării (emisii CO2, şi
cantitatea deşeurilor industriale), randamentul tehnologic etc. Corelaţia dintre aceşti
factori arată că ţările bogate cheltuiesc mai mult pentru depoluare. Dezvoltare
durabilă este un deziderat care capătă substanţă de la un anumit nivel al PIB.
Evoluţia pieţei europene a industriilor de depoluare a mediului este dominată
de următoarele domenii:
− tratarea şi depozitarea controlată a deşeurilor periculoase (deşeuri solide şi
şlamuri), în anul 2000 cifra de afaceri triplându-se faţă de 1990;
− tratarea solurilor contaminate, depoluarea şi tratarea termică şi biologică a
deşeurilor ca priorităţi pentru uzinele de gazeificare, rafinare şi distribuţia petrolului,
combinatele chimice etc. Pe acest segment, în perioada 1988-2000, piaţa a înregistrat

o cifră de afaceri de peste 3,9 - 4 mld dolari;
− depoluarea emisiilor gazoase din surse fixe, prin separarea pulberilor în
instalaţii specializate (cicloane, filtre electrostatice), îndeosebi pentru gaze calde şi
agresive (filtre ceramice), tratare combinată pentru pulberi şi emisii acide, tratarea gazelor
de la incinerarea gunoaielor menajere, desulfurarea şi denitrificarea gazelor, prin procedee
de reducere catalitică (incineratoare catalitice, sisteme de absorbţie şi adsorbţie pentru
compuşii organici volatili), tratare biologică, pentru emisiile agresive sau cu miros
neplăcut;
− tratarea deşeurilor lichide industriale – prin sisteme anaerobe de tratare
secundară în reactoare sau prin tratare terţiară cu membrane şi schimbători de ioni. Se
estimează că cifra de afaceri a ecoindustriilor din Europa occidentală a înregistrat un ritm
de creştere anual de 5,5%, până în anul 2000, şi că aproximativ 50% din piaţa
ecoindustriilor a constituit-o achiziţionarea de echipamente pentru tratarea apelor uzate şi
a deşeurilor.
O firmă care s-a impus în acest domeniu este Lurgi, un constructor german de
utilaje şi instalaţii din industria chimică. Iniţial, în cursul anilor ’80 ai secolului trecut,
Lurgi a cheltuit circa 100 milioane DM (50 milioane euro) pentru a pune la punct o
tehnologie de eliminare a SO2 din gazele propriilor termocentrale pe cărbune.
Procedeul a fost cumpărat de peste 20 de alte firme, ceea ce a permis lui Lurgi să-şi
recupereze cheltuielile.
5.7. Managementul ecologic prin intermediul ciclului de viaţă al produsului
Proiectarea ecologică a produselor şi serviciilor poate fi abordată în două

moduri.
Prima abordare porneşte de la ciclul de viaţă al produsului. Se iau în
considerare toate intrările (materiale şi energie) şi toate ieşirile (emisii poluante,
deşeuri), în etapele de fabricaţie, distribuţie, utilizare şi debarasare.
Principalele obiective sunt concepţia de produse mai puţin energofage,
conţinând mai puţine materiale potenţial toxice, mai uşor de reparat (pentru a le
prelungi durata de viaţă) şi mai uşor reciclabile.
A doua abordare constă în a elimina din produse tot ce este inutil sau de prisos,
cu un raport funcţii/cost cât mai mare posibil, eliminând în special acele funcţii ale
produsului care dăunează cumva mediului.
În practică, prima abordare este mult mai des folosită, cu atât mai mult cu cât
cea de-a doua, chiar dacă în principiu mai bună, intră în contradicţie cu una din
tendinţele lumii moderne, aceea a personalizării produselor (cel mai adesea prin
diverse accesorii).
Proiectarea ecologică răspunde atât unor imperative externe (care impun firmei
ce trebuie să facă), cât şi unora interne (ce vrea firma să facă).
Factorii externi, dată fiind funcţionarea firmei în sistem societate-parteneri:
- presiunea socială, care numai prin reglementări legale obligă firma să protejeze
mediul;
- orientarea clienţilor către produsele ecologice care le asigură o sănătate mai
bună;
- presiunea concurenţei face ca produsul ecologic să devină un avantaj
concurenţial;
- influenţa furnizorilor aliniaţi unor norme de mediu.
Deziderate interne, apărute ca urmare a simţului de responsabilitate al
conducerii firmei:
- ameliorarea calităţii produselor şi îmbunătăţirea imaginii de marcă;
- necesitatea de a motiva personalul în spiritul unor activităţi ecologice;
- reducerea costurilor;
- nevoia de a inova.
5.7.1. Ecoproiectarea unui produs
Se poate face abordând una dintre următoarele variante:

1) Ameliorarea unui produs existent, în care costul ameliorărilor ecologice să
fie acoperit de beneficiile obţinute, urmăreşte:
- consumul de energie atât în procesul de fabricaţie, cât şi de utilizare;
- greutatea produsului;
- modul de ambalare (folosind materiale reciclate) şi de transport;
- timpii de dezasamblare/depanare a diferitelor componente;
- prezenţa şi cantitatea de substanţe periculoase implicate în procesul de
fabricaţie şi/sau încorporate în produs;
- uşurinţa de reciclare a componentelor.
2) Reconceperea produsului, când se poate acţiona pe una din următoarele
două direcţii:
- schimbarea unor componente;
- utilizarea de noi materii prime.
Reconceperea produsului implică şi pe furnizorii de subansambluri şi
componente.
3) O nouă tehnologie de fabricaţie. Se pot crea sau prelua tehnologii de
fabricaţie care să permită consumuri mai mici de materii prime şi/sau de energie, mai
puţine rebuturi, o calitate mai bună a produselor obţinute. În acest sens, cel mai
simplu exemplu poate fi utilizarea maşinilor-unelte cu comandă-program sau a
roboţilor industriali.
4) Un nou concept al produsului prin care funcţiile lui se realizează într-un
mod cu totul diferit (de pildă folosirea CD-urilor în locul discurilor de vinil pentru
înregistrarea de muzică, e-mail în locul hârtiei pentru scrisori, înlocuirea motoarelor
pe benzină cu cele electrice acţionate prin pile de combustie etc.). Firma care aplică
un nou concept îşi asumă o serie de riscuri: clienţi adesea reticenţi, investiţii mari cu
rezultate incerte, infrastructură de funcţionare a noului produs deficitară (cel puţin la
început) etc.
În mod practic, prima dintre variantele prezentate este cea mai utilizată.
Etapele unui proces de ecoproiectare

Procesul de ecoproiectare a unui produs pune accent pe problemele de mediu.
Etapele acestui proces sunt:
Planificarea proiectului
- luarea în considerare a politicii de mediu a firmei;
- analiza cerinţelor pieţei şi a tendinţelor generale ale domeniului;
- stabilirea obiectivelor de atins pentru mediu;
- desemnarea unei echipe de proiectare din care să facă parte un expert în
ecoproiectare;
- sensibilizarea serviciilor implicate, a furnizorilor.
Stabilirea specificaţiilor produsului
- impactul de mediu pentru produsul actual şi pentru cel ecoproiectat;
- analiza cerinţelor precise ale clienţilor;
- studii tehnico-economice;
- conformitatea cu reglementările referitoare la mediu;
- nivelul de protecţie dorit pentru mediu (limitele proiectului);
Elaborarea conceptelor de realizare a produsului
- căutarea soluţiilor de realizare a produsului;
- estimarea eficienţei soluţiilor găsite;
- evaluarea de mediu pentru validarea soluţiilor;
- alegerea soluţiei optime de realizare a produsului.
Proiectarea efectivă
- proiectarea noului produs (schiţei de proiect), în funcţie de soluţia optimă
găsită;
- caiete de sarcini pentru furnizori;
- optimizarea logisticii;
- optimizarea impactului de mediu, apărut la realizarea procesului de fabricaţie;
- verificarea atingerii obiectivelor economice şi de mediu.
Comercializarea
- argumente pentru marketingul verde;
- suporturi de comunicare.
Valorificarea, cu feedback privind:
- problemele de poluare pe care le generează produsul ecoproiectat;
- modul de tratare a produsului la sfârşitul ciclului de viaţă.
Managementul unui ecoproiect constă în arta de a stăpâni riscurile de eşec
sau factorii care îi asigură reuşita.
Riscurile de eşec pe care le poate întâmpina un ecoproiect:
- lipsa de cunoştinţe asupra problemelor reale de mediu;
- incertitudinile vizând temporalitatea problemelor, a prevederilor legale, a
atitudinii beneficiarilor (cât de repede se vor înăspri, de exemplu);
- neînţelegerea mizelor mai puţin tangibile, cum ar fi imaginea firmei,

avantajele concurenţiale potenţiale;
- existenţa unui număr insuficient de norme care să permită evaluarea
proiectului sub aspectul respectului faţă de mediu.
Factorii care asigură reuşita unui ecoproiect:
- o susţinere necondiţionată din partea direcţiunii firmei, materializată prin
fonduri alocate, personal şi metode concrete de cointeresare în rezolvarea
problemelor;
- un mecanism eficient de control intern, prin metode bine definite, ale căror
rezultate să poată fi evaluate cantitativ şi care să se materializeze ulterior
prin premii sau penalizări corespunzătoare;
- elaborarea unui set de norme interne simple, precise, uşor de aplicat şi de
controlat;
- o activitate susţinută de formare a personalului pe plan tehnic, cât şi pentru
responsabilizarea acestuia;
- o bună circulaţie a informaţiei, pe plan intern şi în relaţiile cu partenerii de
afaceri;
- lucrul în echipă, conform competenţelor, eventual ale furnizorilor, dar şi ale
celor care preiau produsul la sfârşitul ciclului de viaţă pentru a fi reciclat;
- transferul de cunoştinţe la nivelul echipei, despre proiectele similare de succes ale
altor firme.
Căile de elaborare a ecoproiectelor nu sunt standardizate, ele putând fi
particularizate în funcţie de dezideratele unei firme.
Aşa spre exemplu firma Philips (specializată în produse electronice-
electrocasnice) a abordat elaborarea proiectelor ecologice în patru paşi:
1) recunoaşterea problemei, printr-un studiu atent (ecoexpertize) al produsului
şi al interacţiunii pe care o exercită asupra mediului;
2) găsirea unei noi soluţii tehnice;
3) integrarea soluţiei găsite în activitatea companiei, prin modificări ale
proceselor de fabricaţie sau înlocuirea produselor existente cu altele noi.
4) studierea amănunţită a proceselor de fabricaţie, activitate în care sunt
antrenaţi toţi membrii companiei, în vederea identificării posibilităţilor de apariţie a
unor accidente/riscuri cu impact de mediu pentru care se caută soluţiile de remediere.
Metoda urmăririi unui produs, din momentul primei schiţe de pe planşeta
proiectantului, până la înlocuirea lui de către utilizator se impune din ce în ce mai
mult în atenţia producătorilor. Această metodă urmăreşte produsul de la concepţie
până la eliminare:
a) concepţia produsului (cum va influenţa el mediul?). Contribuţia cea mai
importantă la realizarea unui produs cu impact cât mai redus de mediu revine
serviciului de cercetare-dezvoltare din firma respectivă;
b) materiile prime (se pot găsi înlocuitori mai puţin poluanţi?). În acest scop
fiecare materie primă folosită va fi urmărită pe tot ciclul său de obţinere, ţinând cont
de impactul de mediu generat (poluanţii generaţi).
c) metoda de fabricaţie (există o tehnologie mai curată?). În acest scop,

tehnologia va trebui analizată sub mai multe aspecte, printre care:
- transportul materiilor prime de la furnizor şi depozitarea lor în fabrică
(ambalaje rezultate, scurgeri posibile, riscuri de incendiu sau explozie);
- transport intern al materiilor prime, produselor şi deşeurilor rezultate;
- tipul de deşeuri şi ape uzate rezultate: stocare, transport, tratare, reciclare.
d) service-ul (sunt clienţii sfătuiţi astfel încât să exploateze produsul cu
maximum de securitate, pentru ei şi pentru mediu?).
e) eliminarea (cum se poate recicla produsul uzat sau componentele sale?).
Un exemplu tipic de aplicare a principiilor enunţate este cel al companiei
americane Dow Chemicals care, pentru produsele sale cu un grad mare de
periculozitate, a iniţiat un întreg studiu privind mijloacele şi rutele de transport spre
beneficiarii săi.
Firma respectivă a pus la punct un serviciu care colectează de la clienţi solvenţii
uzaţi, îi regenerează şi îi retransmite utilizatorilor, asumându-şi responsabilitatea de a
elimina reziduurile (supuse în prealabil unui tratament corespunzător) rămase după
regenerarea solvenţilor.
5.7.2. Viziunea strategică a firmei
Politica oricărei firme trebuie să se axeze pe o viziune strategică de

perspectivă, acţionând în următoarele direcţii:
− să se preocupe de protecţia mediului, înaintea competitorilor din domeniu,
obţinând astfel un avantaj concurenţial;
− să-şi promoveze pe toate căile preocupările în domeniul protecţiei mediului,
demonstrând astfel partenerilor de afaceri (clienţi, guvern, investitori) că tratează
mediul cu maximă seriozitate prin acţiuni încununate de succes.
Astfel de acţiuni le vor permite să-şi îmbunătăţească imaginea şi poziţia de
piaţă în cadrul concurenţial din domeniu, permiţându-le totodată să utilizeze forţă de
muncă de bună calitate, extrem de bine educată şi informată.
Firmele/companiile pot fi supuse unei evaluări în legătură cu modul de
abordare a problematicilor de mediu. Se atribuie fiecărui element de analiză o notă
cuprinsă între 1 (compania stă foarte rău sub aspectul preocupărilor de mediu) şi 5
(compania poate profita şi se poate dezvolta în urma măsurilor luate pentru
protecţia mediului).
Se urmăresc ca elemente de analiză produsele, tehnologiile, standardele de
mediu (fără a pune problema implementării Sistemului de Management de Mediu
individual sau integrat sistemului de management de calitate, situaţie în care se aplică
evaluările pe bază de auditare), atitudinea conducerii, nivelul de pregătire a
personalului şi nivelul activităţii de cercetare-dezvoltare.
Fiecare dintre elementele de analiză este judecat sub aspectul respectării unor
criterii:
@ Produsele, dacă sunt:

realizate pornind de la materii prime neregenerabile/regenerabile şi
reciclabile;
poluante/nepoluante;
energointesive /cu consum redus de energie.
@ Tehnologiile, dacă sunt:
poluante/nepoluante;
deşeuri periculoase/fără deşeuri;
energointensive/cu consum redus de energie;
cu condiţii grele de muncă/fără probleme pentru sănătatea muncitorilor.
@ Alinierea la standardele de protecţia mediului
nealiniere/aliniere strictă.
@ Comportarea conducerii
nepreocupată/preocupată de problemele de protecţie a mediului.
@ Nivelul de pregătire al personalului
slab/înalt;
cunoaşte doar vechile tehnologii/poate să le opereze pe cele noi, nepoluante,
needucat/educat în spiritul protecţiei mediului.
@ Nivelul activităţii de cercetare-dezvoltare
scăzut/creativitate înaltă.
O altă cale, cunoscută sub numele de Analiză SWOT (de la Strengths,
Weaknesses, Opportunities and Threats – puncte tari, slabe, elemente favorabile şi
ameninţări) propune pentru firme o serie de analize efectuate de un grup de specialişti
împreună cu directorii de firmă în cadrul unor sesiuni de discuţii în raport cu protecţia
mediului, grupate pe următoarele teme:
ª Punctele tari:
• produse care răspund cerinţelor;
• tehnologii cu consumuri reduse de materii prime şi fără deşeuri poluante;
• imaginea de firmă angajată în protecţia mediului;
• directori angajaţi în politica de protecţie a mediului;
• teme de cercetare-dezvoltare destinate evoluţiei spre o firmă „curată”.
ª Punctele slabe:
• produse care nu sunt reciclabile;
• ambalaje nereciclabile;
• procese tehnologice poluante;
• deşeuri agresive;
• o imagine de firmă poluantă;
• directori nepreocupaţi de problemele protecţiei mediului.
ª Elemente favorabile:
• posibilitatea de a pătrunde pe pieţe noi;
• a fi printre primii care reproiectează un produs pentru a deveni mai
„ecologic”;
• certitudinea că firma este pregătită în raport cu legislaţia în domeniu;

• educaţie corespunzătoare a personalului;
• economii pe seama reducerii consumului de materii prime şi energie.
ª Elemente defavorabile/ameninţări:
• legislaţie care impune o suplimentare a investiţiilor şi riscă să facă produsele
necompetitive;
• sporirea controalelor (şi eventual a amenzilor sau altor măsuri restrictive);
• acţiuni ale partidelor ecologiste, presei, care vizează imaginea firmei;
• pierderea unor segmente de piaţă în favoarea unor concurenţi cu produse
mai „ecologice”;
• serioase probleme de recrutare şi păstrare a personalului;
• pe termen mediu, existenţa firmei este ameninţată.
Pornind de la rezultatele analizei SWOT se pot căuta soluţii prin organizarea de
sesiuni de brainstorming, scenarii sau prin alte metode care să permită punerea la
punct a unei strategii corespunzătoare. O schemă generală, potenţial abordabilă poate
avea profilul conform prezentării din figura 5.5.
Planificarea
Planif
producţiei
icarea Proiectarea
producţiei
Eliminarea Proiec
producţiei
Elimi
produselor tarea Controlul
poluante,
narea producţiei
Alegerea producţiei
reducerea
produselor liniei deAleger Controlul
pierderilor
poluante, fabricaţie
ea liniei de Respectarea calităţii
de energie Eliminarea
fabricaţie strictă a Servicii
reducerea prescripţiilor Controlul Servic
auxiliare
riscurilor
Eliminarea
pierderilor de accident procesului procesului ii auxiliare
riscurilor Eviden
Evidenţierea
tehnologic de fabricaţie,
de Controlul al produsului ţierea
pierderilor,
consumurilor rezultat consumurilor
pierderilor,
specifice, al Identificarea specifice mari,
consumurilor
recuperărilor, consecinţelor zgomotelor
specifice
emisiilor, unei proaste etc.
mari,
deşeurilor funcţionări
zgomotelor
etc
Fig. 5.5. Conducerea firmei orientate spre protecţia mediului
Protecţia mediului poate fi integrată tuturor activităţilor firmei, ca parte din

schema lanţului de creare a valorii, aşa cum se arată în figura 5.6.
Managementul general al firmei (1)

Servicii Finanţe - contabilitate (2)
suport Managementul resurselor umane (3)
Managementul tehnologiilor, C-D (4)
Managementul interfuncţional (5)
Producţie Logistică Producţie Distribuţie Marketing Sevice
efectivă amonte Logistică Vânzări
aval (10)
(6) (7) (8) (9)
Fig. 5.6. Protecţia mediului în lanţul creării valorii
Ideea lanţului pe care se creează valoarea adăugată a fost lansată de M. Porter,

iar problematica de mediu se încadrează perfect în toate cele zece căsuţe ale schemei,
suportând următoarele formulări:
1) stabilirea misiunii, politicii ecologice a firmei. Luarea în considerare a
factorilor implicaţi în protecţia mediului (stakeholders);
2) introducerea în contabilitate a efectelor ecologice apărute din activităţile
firmei, cu acţiuni pe piaţa de capital în funcţie de caracterul „verde” al firmelor;
3) educarea oamenilor firmei în sensul protecţiei mediului;
4) cercetare şi proiectare abordată în spiritul luării în considerare a
potenţialelor efecte ale impactului de mediu şi a celor apărute ca urmare a ciclului de
viaţă al produsului;
5) elaborarea de sisteme de management integrate, care să ia în considerare
problemele de mediu;
6) opţiunea pentru materii prime regenerabile, de la furnizori prietenoşi cu mediul;
7) prevenirea poluării, reducerea consumurilor specifice, evitarea utilizării de
substanţe chimice poluante, gestionarea şi reciclarea deşeurilor;
8) ambalaje, transport;
9) punerea în valoare a preocupărilor verzi ale firmei, studii de marketing
privind cerinţele pieţei pentru produse verzi;
10) responsabilitatea producătorului pentru întreţinerea şi pentru preluarea
produsului la sfârşitul ciclului de viaţă, conform principiului care tratează produsele
ca pe „bunuri date în folosinţă”.
5.7.3. Modalităţi de reducere a poluării industriale
În orice tip de economie, bunurile economice şi de consum sunt o consecinţă a

proceselor de transformare primară şi secundară a resurselor naturale în cadrul
proceselor industriale. Într-o economie bazată pe industrie se poate reprezenta
schematic relaţia dintre procesele productive industriale şi mediul în care etapele de
accesare şi transformare a resurselor materiale reprezintă o sursă de generare a
poluării (figura 5.7).
Accesul la materii → epuizarea rezervelor de

prime naturale resurse minerale
↓
Prelucrare primară (minerit, steril, cenuşă, pulberi industriale, gaze
energetică, siderurgie, chimie, → toxice (dioxid de sulf, oxizi de azot),
materiale de construcţii) ape reziduale, ocupare terenuri
↓
Semifabricate
↓
Prelucrare secundară ape reziduale, pulberi, gaze toxice,
(construcţii de maşini, fabricare → ocupare terenuri
bunuri de consum, construcţii)
↓
Utilizare
↓
poluare prin abandonare în natură a
Produse uzate
→ unor produse nebiodegradabile
Fig. 5.7. Modalităţi de poluare din cadrul activităţilor industriale
Pentru societăţi, în special în ţările dezvoltate, alinierea la politica ecologică

devine o componentă esenţială a succesului, date fiind următoarele considerente:
¾ populaţia este din ce în ce mai sensibilă la problemele de mediu, preferând
produsele „curate” iar renumele şi prestigiul firmei se leagă din ce în ce mai mult de
modul în care firma se integrează în activitatea antipoluantă;
¾ normele de protecţia mediului sunt obligatorii şi din ce în ce mai severe. O
firmă care şi-a propus atingerea unor valori ale emisiilor poluante mai bune decât cele
prevăzute de legislaţia curentă (valori care vor deveni legiferate ulterior) dobândeşte
un avantaj de imagine publică, dar mai ales un avantaj concurenţial de perspectivă la
momentul impunerii normativelor legale noi (mai severe), pe care firma le îndeplinea
anticipat;
¾ deşi de regulă alinierea la normativele de protecţie a mediului implică
pentru companie cheltuieli suplimentare, uneori lucrurile pot sta şi invers. Este
vorba de situaţiile, ce-i drept destul de rare, când eforturile de reducere a poluării
duc la economii de materii prime care valoric sunt mai mari decât cheltuielile
făcute, dar mai ales de situaţiile când aceste eforturi conduc la o creştere a
cunoştinţelor în domeniu, care implicit conduce la o creştere a potenţialului de
valorificare tehnologică prin vinderea tehnologiei nepoluante, producerea ei pentru
terţi sau prin activităţi de consultanţă.
5.7.4. O alternativă de gândire investiţională în acţiuni de depoluare
Se poate pune problema ca principiul „poluatorul plăteşte” să capete la rândul

lui o conotaţie prietenoasă şi acceptabilă de către firmele cu potenţial de poluare.
Acestea, de cele mai multe ori, acceptă costurile de poluare echivalente penalizărilor
pe care statul le impune, în situaţia în care pot să-şi maximizeze capacităţile

tehnologice, situaţie care va conduce concomitent la maximizarea poluării, în loc să
investească în acţiuni de depoluare. Însă, pe măsură ce emisiile poluante cresc şi
costurile externe (penalităţile/taxele) ce vor fi imputate firmei cresc.
Pentru a depăşi existenţa în culpă a acestor categorii de firme şi punerea lor
într-o situaţie corectă şi determinată pentru a accepta eforturile de a investi în
vederea reducerii poluării trebuie scoase în evidenţă o serie de aspecte de ordin
economic care să justifice posibilitatea şi oportunitatea unor acţiuni de depoluare
(figura 5.8).
Maxim de poluare tolerat tehnologic
Penalităţi determinate
Emisii poluante
de poluare
E1
Costuri de tratare
emisii poluante
E2
Minim de poluare posibil tehnologic
P2 P1 C1 C2 Costuri
Fig. 5.8. Costurile tehnologice în raport cu eforturile financiare

de reducere a poluării
În acest sens, s-a stabilit o corelaţie între emisiile poluante şi costurile aferente
penalităţilor şi taxelor de poluare pe care o firmă este obligată să le plătească în
contrapondere cu cheltuielile de tratare a emisiilor poluante pe care firma ar trebui să
le investească în acţiuni de depoluare. Astfel, dacă E1 reprezintă emisiile poluante
apărute la un moment dat pentru care valoarea penalităţii este P1, iar valoarea de cost
tehnologic la momentul respectiv este C1, cheltuielile de producţie suportate de firmă vor
deveni echivalentul sumei C1 + P1.
Creşterea costurilor de reducere a emisiilor poluante vor fi justificate de reducerea
costurilor externe (penalităţi, taxe), deoarece această creştere devine uneori mai mică
decât suma penalităţilor suportate de firmă, ajungând ca Δ costuri < Δ penalităţi.
Astfel, reducerea cantităţii de emisii poluante la valoarea E2 presupune o creştere
suplimentară a costului tehnologic, printr-un efort investiţional, la valoarea C2, situaţie în
care valoarea penalităţii suportate de firmă devine P2, în scădere (P2 < P1) cu ∆P = P1 – P2.
Diferenţa de cost suplimentar ∆C = C2 – C1 pe care firma o va suporta ca efort
investiţional de reducere a poluării se va diminua cu ∆P, cât a scăzut valoarea
penalităţii, ajungând ca efortul financiar pe care firma îl va suporta să fie de C2 - ∆P
pentru o reducere substanţială a emisiilor poluante, ∆E = E1 – E2.
Pe măsură ce costurile determinate de poluare se amplifică, prin sporirea
penalităţilor şi taxelor (care se vor însuma) costurile totale pe care firma le suportă o
vor determina să se orienteze spre zona poluării minime, posibilă din punct de vedere
tehnologic. De aici, singura soluţie rămasă este cea a schimbării tehnologiei.
Un exemplu în acest sens în care se realizează economii pe seama reducerii
pierderilor de materii prime şi a reducerii cantităţii de poluanţi întâlnim în industria
cimentului.
Obţinerea cimentului se realizează printr-un proces tehnologic a cărui
principală etapă constă în calcinarea la temperaturi înalte (operaţie numită
clincherizare), într-un cuptor rotativ, a unui amestec de materii prime, calcar şi argilă,
în stare pulverulentă. Calitatea cimentului depinde în bună măsură de temperatura de
calcinare, care la rândul ei determină şi cantitatea emisiilor de gaze poluante (în
principal oxizi de sulf şi de azot). O scădere a temperaturii de calcinare duce la
obţinerea unui ciment de calitate inferioară, iar o creştere excesivă are ca efect un
consum inutil de combustibil şi o creştere însemnată a cantităţii de poluanţi.
S-a pus la punct un sistem expert (Linkman) care permite controlul permanent al
temperaturii flăcării, reglarea debitelor de combustibil şi de aer, precum şi
monitorizarea emisiei de gaze poluante. Sistemul asigură un ciment de calitate
superioară, în paralel cu o economie de combustibil, o economie de energie la
măcinarea clincherului, o creştere a mentenanţei cuptorului, dar şi o reducere
semnificativă a emisiilor de oxizi de azot, de la 500 ppm la 200 ppm.
În timp ce investiţia pentru aplicarea sistemului Linkman a fost de 203.000 de lire
sterline, economia anuală a fost de 500.000 de lire sterline la combustibil şi, respectiv,
430.000 de lire sterline la energia consumată în operaţia de măcinare a clincherului,
economie care a permis recuperarea investiţiei în circa 3 luni.
Capitolul 6
Inovarea permanentă şi influenţa ei

asupra competitivităţii firmelor
6.1. Clasificări ale tehnologiilor după criterii economice
Standardele ISO 14000 impun o poluare cât mai redusă a mediului ca o

consecinţă a activităţilor antropice din toate domeniile, în special energetică, industrie şi
agricultură. Toate activităţile economice producătoare de bunuri de consum se bazează
pe tehnologii de transformare a resurselor naturale, tendinţa actuală fiind de economi-
sire a resurselor în paralel cu reducerea impactului tehnologic negativ asupra mediului.
În acest sens, eforturile specialiştilor s-au concentrat pe două direcţii tehnologice:
- retehnologizare - cu modernizarea tehnologiilor de fabricaţie perimate,
uzate moral sau fizic, în scopul obţinerii de produse ecologice, impact redus asupra
mediului şi de creştere a competitivităţii firmelor pe pieţe noi sau cunoscute;
- inovare permanentă în domeniul proceselor, produselor şi serviciilor, prin
intensificarea activităţii de cercetare-dezvoltare din cadrul firmelor.
Fiecare opţiune are specificul ei în raport cu capacitatea investiţională a
firmelor, strategia de dezvoltare a acestora, dar şi funcţie de tipul tehnologiilor de care
dispun şi asupra cărora vor orienta eforturile privind performanţele de mediu.
Economia bazată pe cunoştinţe, specifică secolului actual pentru o lume „curată”,
impune toate aceste eforturi şi transformări.
Pentru a înţelege complexitatea acestor acţiuni este necesară o ierarhizare pe
criterii de importanţă economică a tehnologiilor de fabricaţie existente în portofoliul
firmelor care să justifice eforturile investiţionale.
Clasificarea tehnologiilor se poate face după o serie de criterii:
• După obiectul tehnologiei
- tehnologii de produs, cele care vizează obţinerea pe o anumită cale a unui
anumit produs. Aşa de exemplu fabricarea zahărului, a ţesăturilor şi confecţiilor, a
automobilelor sunt tehnologii de produs, ele definind, în bună măsură, activitatea
industrială;
- tehnologii de proces, care vizează organizarea fazelor de producţie
industrială sau de desfăşurare a unui serviciu. Repararea sau întreţinerea unui produs,
succesiunea testelor la care sunt supuse materiile prime sau produsele în vederea
stabilirii conformităţii lor; toate acestea sunt exemple de tehnologii de proces.
• După rolul în poziţionarea concurenţială a firmei
- tehnologii esenţiale, care caracterizează domeniul industrial în care se
situează activitatea firmei. Ele sunt deţinute şi utilizate de toate firmele similare.
Important este ca firma să le stăpânească şi exploateze la un nivel comparabil cu cel
al firmelor concurente în domeniu. De exemplu, pentru un constructor de automobile,
tehnologia de ambutisare care transformă prin presare foile de tablă în elemente de
caroserie este o tehnologie esenţială;
- tehnologii de diferenţiere sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte şi aplică
doar firma în cauză, fiind acele tehnologii care îi permit firmei respective să ofere pe
piaţă alte produse şi servicii decât firmele concurente. Rolul tehnologiilor de diferen-
ţiere creşte o dată cu accentuarea climatului concurenţial în care funcţionează firma.
Exemplificăm:
, Firma Citrően şi-a menţinut multă vreme o poziţie dominantă pe piaţa
europeană a automobilului deoarece era singura care ştia să realizeze suspensii
hidraulice, suspensii care asigură automobilului o ţinută de drum de neegalat.
, Un exemplu, mult mai banal, poate fi acela al unor matriţe pentru tăiat
biscuiţii în forme de ursuleţi şi căţeluşi, forme care vor face ca respectivii biscuiţi, tot
atât de gustoşi ca toţi ceilalţi, să fie preferaţi de copii.
Este evident că o firmă îşi poate păstra avantajul dobândit prin utilizarea unei
tehnologii de diferenţiere doar în măsura în care respectiva tehnologie este creată în
firmă şi implică o serie de cunoştinţe şi know-how greu de copiat sau imitat. Astfel,
tehnologia de realizare a suspensiilor hidraulice de către Citrően nu a putut fi copiată
de nimeni, în timp ce adoptarea unei matriţe de tăiat biscuiţi în formă de animale
poate fi făcută de orice fabricant, cu condiţia să fie dispus să iasă din rutină.
O soluţie intermediară, de mare succes, constă în a pune la punct o tehnologie
de diferenţiere al cărei profit firma să-l investească pentru a crea ceva diferit de
ceilalţi concurenţi preocupaţi în a adopta tehnologia care îi diferenţiază, asigurându-şi
astfel o supremaţie permanentă, „de top”.
În ultimul timp se vorbeşte din ce în ce mai mult despre „competenţe
definitorii” (sau „competenţe-cheie”), care se referă atât la tehnologiile de diferen-
ţiere, cât şi la modul în care firma ştie să exploateze şi să valorifice tehnologiile sale.
Definim o competenţă-cheie ca fiind capacitatea de a şti să faci ceea ce alţii
nu ştiu deloc sau ştiu să facă mai greu şi cu rezultate mediocre. Aşa cum ştiu de
exemplu japonezii mai bine decât oricine să miniaturizeze.
A defini o competenţă-cheie presupune şi impune a avea răspuns la o serie de
întrebări:
- Ce ştim realmente să facem mai bine decât alţii?
- Ce ar trebui să ştim, ca să dobândim şi să menţinem o poziţie dominantă?
- Cum putem şti dacă nu sunt cunoştinţele definitorii din prezent pe cale să se
erodeze/perimeze sau dacă putem să le controlăm din ce în ce mai bine?
- Putem şti cu ce modificări ar trebui să intervenim în viitor?
Capitolul 6. Inovarea permanentă şi influenţa ei asupra competitivităţii firmelor 197
Pentru a avea răspunsuri valabile, ar trebui să supraveghem îndeaproape perfor-

manţele proprii şi pe cele ale concurenţei, să analizăm succesele şi eşecurile
neaşteptate. Succesele ne ajută să cunoaştem elementele cărora piaţa le atribuie
valoare şi pentru care este dispusă să plătească. Insuccesele neaşteptate constituie un
prim indiciu că piaţa începe să se schimbe sau un indiciu despre competenţele firmei
care au început să se diminueze.
Exemplificăm:
, De pildă, firma McDonald’s nu serveşte preparate mai gustoase decât alte
firme similare, dar este pe primul loc în lume mai ales datorită promptitudinii cu care
sunt serviţi clienţii şi curăţeniei pe care o asigură în localurile ei;
, O altă firmă, de acum celebră, Benetton, producătoare de tricotaje, utilizează
tehnologii clasice de tricotaj şi vopsire; este însă pe locul întâi în Europa pentru că a
pus la punct un sistem de urmărire a pieţei (marketing al cerinţelor aflate în stare
latentă/potenţiale) care îi permite să ştie prima ce anume doresc cumpărătorii la un
moment dat şi să ofere extrem de repede exact ceea ce se cere, mai ales ca model şi
culoare.
Numeroase firme au adoptat o politică de creare a unor competenţe-cheie (nu
neapărat o tehnologie, dar sprijinite cel mai adesea de o tehnologie care constituie o
competenţă-cheie pentru firma respectivă), tabelul 6.1.
Tabelul 6.1
Competenţe-cheie definitorii diferenţiate
Elementul Exemplu
Exemple de competenţe-cheie
distinctiv de firmă
Resurse umane − Formarea şi valorificarea resurselor umane IBM
− Capacitatea de a răspunde foarte rapid unor noi
Benetton
cereri ale clientelei
R&D Sony
− Capacitatea de a dezvolta produse cu totul noi
Accor
− Capacitatea de a crea noi servicii
Proiectare − Originalitatea designului Apple
Logistică la intrare − Optimizarea costurilor de aprovizionare Carrefour
− Flexibilitatea utilajelor
Benneton
Fabricaţie − Organizarea producţiei pentru a servi repede
McDonald’s
numeroşi clienţi
− Crearea unei imagini de marcă Procter &
Marketing
Gamble
Service − Asigurarea unui service complet Xerox
(După T. Atamer şi R. Calori, Diagnostic et decisions strategiques, Ed. Dunod, Paris, 1993)
• După nivelul de dezvoltare tehnologică, tehnologiile sunt născânde (sau

emergente), evolutive, mature, în declin, depăşite.
- tehnologiile emergente sunt cele care au fost puse la punct de puţină vreme,
care nu şi-au dovedit încă, nici calităţile şi nici defectele; s-ar putea ca ele să fie
considerabil mai bune decât cele utilizate în prezent (dar tot aşa de bine se pot dovedi
a fi un eşec!) Oricum, o „străpungere“ tehnologică în domeniu va fi realizată pe

seama aplicării unei tehnologii emergente. Este bine ca orice firmă/companie să
dispună de cel puţin o astfel tehnologie, deoarece constituie singura şansă de a deţine
cu certitudine o tehnologie de diferenţiere viabilă.
Exemplificăm:
, Astăzi, tehnologia transmiterii imaginii de televiziune de înaltă fidelitate
este încă o tehnologie emergentă. La fel, cea de înregistrare digitală a sunetului pe
bandă magnetică. Firma Philips a dobândit o poziţie privilegiată pe piaţă atunci când
a lansat compact-discul.
, O tehnologie în care s-au investit foarte mulţi bani în anii ’70, dar care nu a
reuşit să se impună a fost cea de construire a motorului Wankel, motor de automobil
cu piston rotativ, care elimina arborele cotit şi reducea considerabil vibraţiile
motorului. Firma Citroen a investit două miliarde de franci în acest motor, care a
eşuat din cauza consumului mare de combustibil şi a neîndeplinirii unor norme de
emisie a gazelor de eşapament poluante. Rezultatul economic a fost acela că firma a
cunoscut dificultăţi financiare foarte mari şi în anul 1974 a fost cumpărată de
Peugeot, iar despre motorul Wankel nu se mai vorbeşte.
- tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca utilizarea lor să
fie generalizată. Studii asupra lor pot aduce îmbunătăţiri care să le facă şi mai
eficiente. Succesul lor pe piaţă este asigurat, iar intrarea în domeniul respectiv, chiar
dacă la început impune un efort financiar, în perspectivă asigură o poziţie
concurenţială bună. Caracteristică acestor tehnologii este lipsa unor standarde unanim
recunoscute şi acceptate şi, ca urmare, existenţa unei diversităţi foarte mari de soluţii
propuse care încearcă să se impună. Aceste tipuri de tehnologii sunt cele care fac să
apară şi să dispară cu cea mai mare viteză firmele.
Exemple de tehnologii evolutive în zilele noastre ar putea fi transmisiile telefonice
prin cabluri de fibră optică, fabricarea şi utilizarea materialelor compozite pe bază de fibre
de carbon etc.
- tehnologiile mature sunt cele utilizate în mod curent, care bine stăpânite pot
să ofere rezultate satisfăcătoare. Reprezintă cea mai mare parte a zestrei tehnologice a
unei firme/companii normale, susţinând de fapt activitatea acesteia. Pentru acest
segment tehnologic, inovările nu apar. Concurenţa se manifestă prin încercarea
fiecărei firme de a oferi produse cât mai ieftine, fiind practic foarte greu ca o firmă
nouă să se impună, iar numărul firmelor/companiilor performante se reduce doar la
câteva, foarte puternice pe piaţă.
Un exemplu semnificativ este cel al industriei de automobile. În anii ’30-’40,
când industria era în faza evolutivă, în fiecare ţară dezvoltată existau un număr mare de
firme producătoare. Acum, în faza de maturitate industrială, fiecare ţară mai are doar
trei-patru asemenea firme. De pildă, în Franţa, avem azi doar trei firme: Renault, PSA
Peugeot-Citroen şi Talbot.
- tehnologiile în declin sunt acele tehnologii pentru care a apărut şi s-a impus
pe piaţă un concurent serios, o tehnologie mai performantă/eficientă. Deşi mai oferă
satisfacţii, într-un viitor apropiat vor fi depăşite, vor dispărea. În prezent, deţinerea lor
nu reprezintă un atu concurenţial pentru firmă, care va trebui să se preocupe să le
înlocuiască, cel mai bine cu o tehnologie de tip evolutiv. Telefoanele clasice cu disc
pentru formarea numărului sau dischetele pentru stocarea informaţiei au fost astfel de
exemple.
- tehnologiile depăşite sunt cele care nu oferă, la nivelul de azi, cele mai bune
performanţe sub aspectul calităţii produselor şi al costurilor de fabricaţie. Menţinerea
lor în cadrul firmei nu se justifică decât în mod excepţional pentru cazurile când avem
o investiţie deosebit de mare care nu este încă amortizată sau când, din cauza unei
foarte proaste gestiuni, nu există bani pentru înlocuirea lor.
Tehnologiile mature, dar mai ales cele în declin şi depăşite se confruntă cu
probleme privind poluarea accentuată a mediului; asupra lor trebuie concentrată
activitatea de retehnologizare sau procurarea de tehnologii complet noi, ecologice.
• După nivelul de control al companiei
- tehnologii controlabile de către firmă;
- tehnologii necontrolabile, mai bine zis, controlabile din exterior.
De pildă, la o companie constructoare de automobile, realizarea motorului sau
asamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul companiei. Partea de
„aprindere” scapă însă controlului intern, întrucât ea corespunde unor subansambluri
produse în exterior şi „importate” în vederea montajului (baterie, dinam, delcou,
bujii). Pentru ca produsul final să fie de calitate, ambele tipuri de tehnologii trebuie să
se situeze la un nivel optim.
Compania va realiza acest deziderat printr-un bun control de calitate al
producţiei pentru tehnologiile „controlabile intern” şi prin specificaţii bine precizate
în contractele de achiziţie a subansamblurilor importate, dublate de un control atent
de calitate la intrarea în firmă.
Un instrument deosebit de eficient în domeniul garantării unei calităţi optime a
subansamblurilor „importate” îl reprezintă sistemului de management al calităţii
implementat la nivelul firmelor furnizoare (existenţa SMC-ului în amonte, conform
standardelor din seria ISO 9000).
Mai nou, în majoritatea firmelor au fost adoptate şi normele standardelor din
seria ISO 14000, referitoare la protecţia mediului, sistemul de management de mediu
funcţionând integrat cu cel de calitate (vezi capitolul 5).
6.2. Analiza potenţialului tehnologic al unei companii. Rolul tehnologiei

în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial
Progresul tehnologic reprezintă una dintre principalele forţe motrice ale con-
curenţei, fiind un aliat permanent în scopul creşterii competitivităţii firmelor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru ca firma să-şi
menţină stabilitatea concurenţială:
- să permită reducerea costurilor sau diferenţierea produselor prin calităţi

individuale;
- să confere un avantaj tehnologic durabil;
- să stimuleze acei factori care permit firmei se câştige sub raport concurenţial;
- să confere firmei care o adoptă prima (precursorul) avantaje concurenţiale
care să se menţină (chiar şi parţial) şi după ce alte firme au adoptat-o;
- să influenţeze pozitiv structura de ansamblu a firmei şi eventual a întregului
domeniu, tehnologiile care restructurează un domeniu fiind cele care
prezintă un interes maxim;
- trebuie cunoscut şi monitorizat impactul pe care îl produce asupra mediului
atât la fabricarea, dar şi utilizarea produselor şi/sau serviciilor.
La întrebarea dacă este mai bine să se implementeze o tehnologie emergentă
sau să se îmbunătăţească o tehnologie ajunsă la maturitate nu este uşor de răspuns.
Tehnologiile emergente sunt mai promiţătoare şi productivitatea activităţii de
cercetare este, în cazul lor, foarte mare. Riscul major constă în incertitudinea
privitoare la performanţele lor reale.
Uneori, tehnologiile „vechi” revin spectaculos (motoarele Diesel), psihologic
fiind destul de greu să te desparţi de o tehnologie bine cunoscută, cu care, ani de-a
rândul, ai obţinut rezultate bune.
Mai important este de a judeca tehnologiile prin prisma procesului tehnologic
care realizează produsul: o tehnologie poate fi eventual potenţată de modificarea unei
alte tehnologii din aval sau din amonte.
De asemenea, nu trebuie să ne limităm la cele câteva tehnologii legate de
străpungeri în domeniile respective. Uneori, modificări şi îmbunătăţiri minore aduse acolo
unde este posibil pot să dea, prin însumare şi sinergism, rezultate remarcabil de bune.
În acest sens, ideea propusă spre mijlocul anilor ’80 de profesorul francez
J. Morin, de a realiza un inventar al tehnologiilor firmei prin prisma avantajului
concurenţial pe care îl oferă a fost adoptată de foarte multe firme. Acest inventar al
tehnologiilor reprezintă o analiză a potenţialului tehnologic pe care îl deţine firma la
un anumit moment. El se desfăşoară conform schemei prezentate în figura 6.1.
grad de interes
atuuri Inventar al tehnologiilor
al tehnologiilor
Matrice de
Evaluarea CRITERII evaluare a
atuurilor potenţialului de
produse realizate
Ì Ë
Matrice de evaluare a
potenţialului tehnologic
Fig. 6.1. Analiza potenţialului tehnologic al firmei
Efectuarea analizei potenţialului tehnologic al unei firme

În acest scop se va parcurge o serie succesivă de paşi:
Diagnosticul fiecărei tehnologii
Pentru fiecare tehnologie se vor urmări factorii de influenţă, interni şi externi:
• factorii interni de evaluare, apar ca răspuns la următoarele întrebări:
- Care este impactul concurenţial al tehnologiei? (dacă este comună sau de
diferenţiere, dacă este concordantă cu strategia pe care dorim să o adoptăm);
- Există alternativă la respectiva tehnologie?
- Ce potenţial de evoluţie are tehnologia? (Unde se situează pe logistică?)
- Cât timp ar lua pregătirea aplicării unei eventuale dezvoltări a tehnologiei?
(Ar putea apărea probleme la implementare?)
- În ce măsură tehnologia este stăpânită de firmă?
- Care sunt efectele de tip economic, tehnic, social, organizatoric, ecologic?
- Care este riscul de apariţie a unor efecte neprevăzute, pericole, accidente
tehnologice?
• factori externi de evaluare:
- capacitatea produsului de a suporta diferenţieri;
- segmentarea pieţei.
Criteriile de analiză a tehnologiilor de care dispune firma
Se vor evalua:
• indicatorii de performanţă, care trebuie să evidenţieze problemele-cheie şi
eficacitatea executării operaţiilor esenţiale;
• valoarea activelor, atât a celor comune tuturor activităţilor tehnologice, cât
şi a celor specifice unei anumite tehnologii.
, Indicatorii de performanţă de mare interes pentru o analiză pertinentă
vizează o serie de indicatori de utilizare şi de calitate.
3 Indicatori de performanţă privind utilizarea efectivă a utilajelor şi
personalului:
- indicatorul de utilizare extensivă a utilajelor (raportul între timpul cât
utilajul a funcţionat efectiv şi timpul avut la dispoziţie);
- timpii de aşteptare a pieselor în curs de prelucrare (identificarea locurilor
înguste);
- raportul între orele de lucru efectiv ale personalului şi orele de prezenţă în
fabrică;
3 Indicatori de performanţă vizând calitatea produselor:
- procent de rebuturi;
- procent de produse refuzate de beneficiar;
- procent de produse retuşate înainte de expediere;
- costuri ale noncalităţii/CA.
, Evaluarea valorii activelor se face pornind de la următoarele considerente:

- vechimea echipamentelor, exprimată prin valoarea amortismentelor şi a
investiţiilor noi în raport cu valoarea brută a utilajelor;
- gradul de automatizare, luând în considerare cinci clase de utilaje: 1) maşini
cu comandă manuală; 2) utilaje simple automatizate; 3) maşini-unelte automatizate;
4) maşini-unelte cu comandă numerică şi 5) unităţi flexibile de fabricaţie, pentru care
se calculează o serie de indicatori specifici:
indicator global de automatizare = valoarea maşinilor automatizate/valoarea
totală a maşinilor;
indicator de automatizare al maşinilor-unelte = valoarea maşinilor-
unelte/valoarea totală a maşinilor;
indicator de cibernetizare = valoarea maşinilor cu comandă
numerică/valoarea totală a maşinilor.
De fapt, maşinile nu sunt performante în sine, ci în raport cu obiectivele
urmărite. Între strategia aleasă şi dotarea cu utilaje trebuie să existe o coerenţă, pusă
în evidenţă prin răspunsul la următoarele întrebări:
− Care este raportul între capacitatea de producţie şi producţia pe care o putem
oferi pe piaţă?
− În ce măsură utilajele sunt adaptate tipului de fabricaţie (unicat, serie mică, serie
mare)?
− În ce măsură curbele de experienţă sunt deplin valorificate?
− Care este raportul între flexibilitatea utilajelor şi gradul de diferenţiere al
produselor?
− În ce măsură utilajele ar mai fi utile în caz de schimbare a strategiei?
− Avem oameni pregătiţi pentru exploatarea utilajelor respective?
Atuurile firmei
Avantajele/atuurile firmei apar ca răspuns la următoarele întrebări:
• Unde se situează firma, în raport cu necesarul privind numărul de clădiri,
suprafaţa totală ocupată, suprafaţa construită?
• Care este nivelul utilajelor, sub aspectul performanţelor, gradului de uzură,
aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern), regimului de
întreţinere (curativ sau preventiv)?
• Cum se realizează stocarea materiilor prime, produselor intermediare,
produselor finite, coproduselor şi rebuturilor (şi ce destinaţie li se dă coproduselor şi
rebuturilor)?
• Cum se situează tehnologiile în raport cu mediul: sunt poluante emisiile,
sunt ţinute sub control, modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea
regimului de lucru al utilajelor sau numai cu ajutorul instalaţiilor speciale de
depoluare?
O imagine a tehnologiilor firmei, pornind de la clasificările de natură
economică prezentate mai sus, poate fi cea din figura 6.2.
Tehnologii de
diferenţiere A B
Tehnologii
comune tuturor
I II III IV V I II III IV V
Maturitatea tehnologiei
Tehnologii: I = emergentă; II = în evoluţie; III = matură; IV = în declin; V = depăşită.

Fig. 6.2. Structura tehnologiilor existente în firmă
A = cazul ideal; B = caz întâlnit frecvent
O imagine asupra tehnologiilor firmei nu are un caracter static, ci va prezenta

variaţii în timp. Există o serie de elemente de care se va ţine cont pentru a avea o
imagine predictibilă a evoluţiei tehnologice a firmei cu privire la:
- presiunea tehnologiilor de substituţie;
- permeabilitatea pieţei la tehnologii provenite din alte domenii, încorporate
în produs;
- atitudinea faţă de nou a producătorilor şi a cumpărătorilor (inovări
actuale/potenţiale);
- apariţia unor inovaţii curente, de fond şi/sau revoluţionare;
- puterea de cumpărare a beneficiarilor.
Avem variabile care definesc strategia actorilor de pe piaţă:
- apariţia unor noi producători cu tehnologii similare sau cu tehnologii noi;
- modificări de integrare pe verticală;
- modificări în politica şi investiţiile privind R & D;
- modificări în strategiile de diferenţiere prin calitate, preţ, nişă comercială.
Analiza competitivităţii produselor

Competitivitatea produselor se analizează din perspectiva tehnologiilor prin acor-
darea unor note: 0 = insuficient; 1 = mulţumitor pentru a fi acceptat pe piaţă; 2 = bine
apreciat pe piaţă; 3 = foarte bun, evident mai bun decât al concurenţei. Pentru fiecare
tehnologie inclusă în procesul de fabricaţie a unui produs se va calcula o notă, ca medie
ponderată de evaluare a mai multor criterii, cum ar fi: cerinţele pieţei, contribuţia la
imaginea firmei, poziţia concurenţială.
• Performanţele produsului, care se iau de regulă în considerare sunt:

caracteristicile funcţionale, preţul, facilităţi de utilizare (uşurinţă de instalare,
echipamente anexe, posibilitate de utilizare şi în alte scopuri), costuri de exploatare,
fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate, compatibilitate (capacitatea produsului de
a se adapta unei configuraţii date), modul în care compania poate valorifica
performanţele tehnologiilor, măsura în care societatea este capabilă să pună deplin în
valoare tehnologia respectivă, măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu
de un singur specialist, de un singur furnizor de materii prime sau de service, măsura
în care firma este capabilă să îmbunătăţească tehnologia respectivă, măsura în care
tehnologia este protejată de brevete solide sau printr-un nivel de tehnicitate
inaccesibil concurenţilor.
• Ulterior, toate tehnologiile şi toate produsele se vor introduce într-o matrice
care ne va permite să estimăm atât importanţa fiecărei tehnologii, cât şi abilitatea
noastră de a produce, cu tehnologiile de care dispunem, produsele aflate acum în
portofoliul firmei.
Suma pe linii va reprezenta importanţa tehnologiei în raport cu produsele
actuale ale firmei, iar suma pe coloane modul în care produsele sunt adecvate
tehnologiilor de care dispune firma, conform figurii 6.3.
Produsul
P1 P2 P3 ...... Pm
Tehnologia
T1 n(1,1) n(1,2) n(1,3) ....... n(1,m)
: ....... ....... ....... ....... .......
Ti n(i,1) n(i,2) n(i,3) ....... n(i,m)
: ....... ....... ....... ....... .......
Tk n(k,1) n(k,2) n(k,3) ....... n(k,m)
n(k,m ) = nota acordată.
Fig. 6.3. Matricea de caracterizare a tehnologiilor firmei
În final, vom dispune de patru tipuri de tehnologii situate într-o matrice pătrată
2 × 2, tehnologii definite în raport cu interesele firmei, figura 6.4.
(0) PROBLEME: (++)

- dezvoltare? „CAII DE BĂTAIE”
Gradul ↑ - formare cadre? - de susţinut
de interes - recrutare cadre? - de adaptat
în domeniu ↑ (–) (+)
ABANDON RENTABILIZARE
- nu se mai alocă resurse (sau realocare a resurselor)
→ Atuurile firmei →
Fig. 6.4. Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic
Gradul ↑ puternic Dileme Vedete

de atracţie ↑ Necazuri „Vaci de lapte”
a pieţei ↑ slab slabă puternică
(cererea ) ↑ Atuuri (poziţia concurenţială) →
Fig. 6.5. Matricea BCG (Boston Consulting Group)
O altă matrice frecvent întâlnită este matricea BCG (Boston Consulting Group),
prima societate de consulting care a apelat la o asemenea metodă de studiu), figura 6.5.
O matrice tridimensională de tip Strategor (figura 6.6) permite identificarea
anumitor posibilităţi de evoluţie a unei firme, în funcţie de posibilităţile strategice
avute în raport cu potenţialul de dezvoltare pe seama unei tehnologii şi a poziţiei
concurenţiale avute, tabelul 6.2.
Fig. 6.6. Matricea Strategor
În matricea tridimensională Strategor se pot identifica opt domenii,

corespunzătoare la opt situaţii distincte reprezentate în figură prin opt celule/cuburi.
Conform elementelor considerate în cadrul reprezentării de tip Strategor, pentru
evoluţia firmei, în funcţie de potenţialul de dezvoltare în raport cu gradul de stăpânire
şi noutate a tehnologiei utilizate şi de poziţia concurenţială avută faţă de partenerii
competitivi ai pieţei, au fost identificate opt situaţii distincte (denumite în mod
sugestiv vedete, lest etc.), pentru care s-au formulat tot atâtea categorii de
recomandări pe care o firmă le poate aborda ca opţiune strategică de perspectivă, pe
termen scurt (sau mediu), tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Semnificaţia celor opt celule din Matricea Strategor
Caracteristicile activităţii Tip de activitate Recomandări strategice
1. Potenţial mare + tehnologie bună +
Vedete dezvoltare, consolidare
prezenţă bună pe piaţă
2. Potenţial mic + tehnologie slabă +
Lest retragere de pe piaţă
prezenţă slabă pe piaţă
fie obţinere de profit maxim cu in-
3. Potenţial mic + tehnologie bună +
Vaci de lapte vestiţii minime, fie transferul tehno-
prezenţă bună pe piaţă
logiilor spre activităţi mai rentabile
Dileme cu risc fie investiţie masivă în tehnologie,
4. Potenţial mare + tehnologie slabă +
dublu, comercial fie retragere de pe piaţă, dacă alte
prezenţă slabă pe piaţă
şi tehnologic activităţi sunt de tip 1, 5 sau 6.
fie stabilire de parteneriat cu
5. Potenţial mare + tehnologie bună + Dileme cu risc
cineva care controlează piaţa, fie
prezenţă slabă pe piaţă parţial, comercial
vinderea tehnologiei
cumpărare de tehnologie externă,
6. Potenţial mare + tehnologie slabă + Dileme cu risc
licenţe/brevete, pentru a valorifica
prezenţă bună pe piaţă parţial, tehnologic
avantajul comercial
7. Potenţial mic + tehnologie slabă + reducere investiţii, eventual cum-
Vaci de lapte
prezenţă piaţă bună părare de tehnologie (dacă merită)
8. Potenţial mic + tehnologie bună + Lest transferul tehnologiilor spre alte
prezenţă slabă pe piaţă reconvertibil activităţi sau vinderea lor
Oricare din soluţiile adoptate de retehnologizare sau de inovare permanentă a

proceselor, produselor sau serviciilor trebuie să concorde cu strategia de viitor a
firmei. În cadrul acestei strategii un rol important revine strategiei tehnologice.
6.3. Strategia tehnologică a firmei
Strategia tehnologică reprezintă calea pe care o alege o firmă pentru a-şi

dobândi, dezvolta şi apoi utiliza tehnologiile.
Strategia tehnologică adoptată trebuie să aducă precizările necesare pentru a
stabili cadrul de evoluţie a firmei. Aceasta se realizează în măsura în care firma
găseşte răspuns la următoarele întrebări:
- Ce tehnologii să adopte şi să utilizeze?
- Cât de avansate trebuie să fie aceste tehnologii?
- Ce pondere trebuie să aibă tehnologiile noi?
- Ce impact vor avea tehnologiile noi asupra mediului?
Răspunsurile la aceste întrebări vor depinde de o serie de factori, interni şi
externi, care vor influenţa evoluţia firmei.
Factori interni
- tip de activitate prestată – producţie, servicii, comerţ sau combinaţii ale acestora;
- tip de produse oferite pieţei – fizice sau de tip service; gama în care se
încadrează, produse complementare care apar, produse care le pot înlocui,
comportarea cumpărătorilor faţă de ele, variaţia cererii pe piaţă (sezonieră,

conjuncturală etc.);
- clientelă vizată – localizare internă/externă, dimensiune a segmentului de
piaţă etc.;
- sisteme de gestiune/decizie utilizate;
- puncte tari şi slabe ale firmei/companiei;
- competenţa personalului (în special a celor ce vor transpune strategia în
practică);
- resurse financiare de care dispune sau potenţiale;
- tehnologiile pe care firma le deţine şi le stăpâneşte;
- tehnologie – structura costurilor de fabricaţie, economia de scală, valoarea
adăugată, logistica, mâna de lucru;
- inovare – tipuri posibile, surse de susţinere a activităţii R & D, forme de
protecţie a proprietăţii intelectuale.
Factori externi
- macrosistem – ritm de creştere al economiei naţionale, ritm de creştere al
sectorului, posibilităţile sectorului (economice, tehnice), modificări
legislative (previzibile sau nu), modificări ale deciziilor politice, modificări
ale structurii şi/sau climatului social;
- piaţa – grad de segmentare, practici comerciale, circuite şi ritmuri de
distribuţie;
- concurenţii – strategii utilizate, obiectivele avute, punctele tari şi slabe
înregistrate.
Poziţionarea firmelor în raport cu libertatea de a alege o strategie tehnologică
În funcţie de posibilităţile de opţiune pentru o strategie de dezvoltare
tehnologică există cinci niveluri de performanţă la care se poate fixa o firmă:
Nivelul 0. Firme pentru care problema deciziilor vizând tehnologia nu există,
ele lucrând într-un domeniu în care se folosesc tehnologii de bază optimizate şi
staţionare. De exemplu, o rafinărie de petrol, o fabrică de sodă calcinată, o fabrică de
ciment, o tăbăcărie etc.
Nivelul 1. Firme care se dezvoltă odată cu tehnologia adoptată, cum ar fi o
fabrică de circuite integrate.
Nivelul 2. Firme ale căror performanţe depind de spiritul inovator existent în
cadrul ei. Exemplu: firmele de produse din domeniul electromenajer unde concurenţa
este aprigă. De subliniat faptul că este vorba despre spiritul inovator al firmei, şi nu de
adoptarea celor mai noi tehnologii din domeniu.
Nivelul 3. Firme a căror funcţionare depinde în mod explicit de integrarea
tehnologiilor, cum ar fi firmele mici care lucrează în domenii de vârf (biotehnologii,
optoelectronică etc.). Preocupările strategice ale firmei vizează exploatarea şi
valorificarea optimă a portofoliului de produse pe care îl deţin.
Nivelul 4. Firme concepute pentru a pune în valoare importanţa articulării şi

combinării tehnologiilor, caracterizate prin activităţi cu grad mare de risc şi
flexibilitate deosebită, care le permit să facă faţă incertitudinilor. Atenţia este fixată
pe potenţialul tehnologic al firmelor, din care rezultă produsele ce vor fi oferite pe
piaţă.
5 Firmele din ţările puternic dezvoltate adoptă unul dintre nivelurile 2, 3 sau
4, pe când în ţările slab dezvoltate se întâlnesc frecvent strategii la nivelurile 0 sau 1.
5 M. Porter consideră că o firmă, înainte de a decide ce strategie tehnologică
să aleagă, trebuie să parcurgă următoarele cinci etape:
X să identifice toate tehnologiile din lanţul de creare a valorii;
Y să identifice tehnologiile din cele mai importante sectoare, pe domenii în care firma
doreşte să se dezvolte sau în care are contribuţii în domeniul R & D şi în care deţine
tehnologii emergente;
Z să identifice tehnologiile care dispun de potenţial de progres şi tehnologiile de
diferenţiere;
[ să evalueze capacitatea firmei de a exploata tehnologiile şi, de asemenea, să
evalueze costurile de ameliorare şi exploatare a lor;
\ să alegă o strategie tehnologică care să înglobeze tehnologiile importante şi care
conferă un avantaj concurenţial firmei.
5 Pentru ca strategia tehnologică aleasă să aibă rezultatele scontate, conform
lui J. Morin, o firmă trebuie să urmărească concomitent o serie de reguli:
- optimizarea, constând în valorificarea deplină şi în cele mai bune condiţii a
tehnologiilor de care dispune, existând totodată preocupări continue de a inova în
domeniul lor;
- îmbogăţirea patrimoniului tehnologic (sau menţinerea valorii acestuia) prin
acţiuni susţinute de cercetare, colaborări etc.;
- păstrarea competenţelor, printr-o politică de brevetare o invenţiilor firmei,
păstrarea şi gestionarea competenţelor, împiedicarea copierii ideilor de către alţii sau
a pierderii de specialişti valoroşi prin atragerea lor de concurenţi;
- actualizarea permanentă a inventarului tehnologic, a corelaţiilor între
tehnologii, competenţe, know-how, pe de o parte, şi între produsele şi serviciile oferite de
firmă, pe de altă parte;
- evaluarea permanentă a tehnologiilor, în special a acelora cu probleme sau
pe care firma nu le stăpâneşte foarte bine, un rol important căpătând respectarea
normelor de mediu prevăzute de legislaţia în vigoare;
- supravegherea permanentă a mediului prin activităţi susţinute de
supraveghere tehnologică şi economică şi prin studii de prognoză şi impact de mediu.
5 Construirea unor strategii tehnologice pe termen scurt, în funcţie de
obiectivele firmei pot deveni:
Â Strategii bazate pe costuri care presupun reducerea costurilor utilizând
tehnologia disponibilă sau dimensionarea costurilor pentru tehnologia dorită a o
implementa etc.
Â Strategii bazate pe optimizarea fluxului tehnologic: Care sunt locurile

înguste pe fluxul de fabricaţie şi cum le putem rezolva, ca să mărim capacitatea de
producţie?
Â Strategii de plasare în faţă: Care sunt cele mai noi tehnologii şi cum le
putem dobândi?
6.4. Modalităţi de procurare a tehnologiilor
O dată stabilită strategia tehnologică de dezvoltare, ea trebuie pusă în practică.

Deseori, aceasta implică utilizarea unor tehnologii noi, de care firma nu dispune.
Tehnologii noi se achiziţionează şi pentru a ţine pasul cu progresul tehnic/tehnologic
al ramurii industriale din care firma face parte. Procurarea unei tehnologii noi se
poate face folosind surse interne (în principal activitatea de cercetare-dezvoltare) sau
surse externe.
Pentru achiziţionarea unei noi tehnologii din surse externe firma are la
dispoziţie o serie de abordări:
• să o „comande“ unui for extern de cercetare, metodă integral şi frecvent
aplicată de firmele mici şi mijlocii şi numai parţial aplicată de firmele mari şi foarte
mari. Aşa de pildă, cea mai mare parte din cercetarea universitară este finanţată de
asemenea firme mari, în special pentru cercetare fundamentală;
• să colaboreze cu diverşi parteneri externi în scopul elaborării ei. Pentru
tehnologiile extrem de complexe, cum ar fi proiectarea sau construirea unui avion,
colaborarea este mai degrabă regula decât excepţia;
• să „facă schimb“ de tehnologii cu un partener care are nevoi
complementare;
• să cumpere tehnologia din exterior.
Opţiunea pentru una sau alta din formulele de mai sus este influenţată de o
multitudine de factori, dintre care mai importanţi ar putea fi:
- dimensiunea firmei şi diversitatea produselor şi/sau serviciilor pe care le
oferă;
- organizarea firmei, nivelul la care este realizat planul strategic de
dezvoltare;
- existenţa şi forţa activităţii proprii de R & D;
- tipul de activitate prestat – de asamblare sau de prelucrare;
- raportul dintre noua tehnologie achiziţionată şi cele pe care firma le are deja în
portofoliu;
- urgenţa pe care o are firma pentru a achiziţiona o nouă tehnologie;
- disponibilităţile financiare ale firmei.
Există o serie de modalităţi consacrate de dobândire a unei noi tehnologii,
tabelul 6.3.
Tabelul 6.3
Elemente dobândite funcţie de formele de achiziţie a unei noi tehnologii
Nr. Elemente accesibile prin dobândirea tehnologiei
Forme de achiziţie
crt. Cunoştinţe Metode de lucru Know-how
1. Cumpărare pe catalog nule nule doar modul de folosire
2. Comandă specială slabe nule modul de folosire
3. Cumpărare odată cu slabe foarte bune slab
instalaţia
4. Comandă din exterior a
slabe nule redus
unor subansambluri
5. Angajare specialişti variabile nule variabile după caz
după caz
6. Reverse engineering slabe nule excelent
7. Transfer de tehnologie – bune bun
slabe
brevete, licenţe (negociabile) (negociabil)
8. Cumpărare fabrică variabile după
bune bun
caz
9. Asociere firme variabile excelente excelent
10. Joint-venture bune bune excelent
11. Participare bune foarte bune excelent
12. Colaborare strategică bună de definit bun
13. Formare specialişti excelente nule bun
14. Colaborare R & D foarte bune bune bun
15. R & D în programe naţionale bune variabile bun
16. Colaborare cu universităţi excelente variabile slab
17. Contracte institute de cercetare excelente de precizat excelente
În lista de mai sus, formele de achiziţie a unei tehnologii noi sunt: externe (1, 2, 3,
4, 7), interne şi colaborări (5, 6, 13, 16, 17), alianţe cu terţi (8, 9, 10, 11, 12, 14, 15).
Alegerea formei de achiziţie a unei tehnologii noi nu poate fi făcută la
întâmplare. Firma va face alegerea în funcţie de cerinţele pieţei şi de măsura în care
stăpâneşte domeniul tehnologic respectiv, conform tabelului 6.4. Cerinţele pieţii vor
fi strâns legate de evoluţia progresului tehnic din domeniu.
Tabelul 6.4
Diagrama de achiziţie a unei noi tehnologii în raport cu progresul tehnic
Tehnologia
Piaţa
Bine cunoscută Nouă, dar cunoscută Nouă şi necunoscută
Nouă şi cumpărare licenţă, cumpărare licenţă,
cooperare
necunoscută colaborări colaborări
Nouă, dar cumpărare licenţă,
dezvoltare internă cumpărare licenţă
cunoscută colaborări
dezvoltare internă,
Bine cunoscută dezvoltare internă cooperare
cumpărare licenţă
6.5. Criteriile ce determină calea de acces la o nouă tehnologie
Cumpărarea. Cumpărătorul trebuie să fie întotdeauna atent la o serie de

riscuri, pentru evitarea cărora se recomandă următoarele măsuri:
− un studiu atent al ofertelor pentru a alege tehnologia care se potriveşte cel
mai bine scopului şi cunoştinţelor avute, altfel riscă o investiţie inutilă;
− asigurarea că vânzătorul este credibil/serios şi că oferă odată cu utilajul
(instalaţia) şi un service corespunzător;
− vânzătorul trebuie să prezinte dovada că este proprietarul de drept al
brevetului/licenţei pentru tehnologie şi că este cel care are dreptul să vândă;
− să cunoască bine care sunt drepturile pe care le dobândeşte sau nu la cumpărare
(de exemplu, interdicţia de a vinde produsul într-o anumită zonă geografică, politică etc.)
care pot fi rezultatul unor acorduri anterioare ale vânzătorului cu terţi.
Cumpărarea de brevete. Cumpărătorul capătă dreptul exclusiv de a folosi sau a
dispune de brevetul respectiv. Se practică destul de rar, cel mai adesea de către
firmele mari care cumpără de la persoane fizice, centre de cercetări sau firme foarte
mici care nu au posibilitate materială proprie de valorificare a brevetului.
Cumpărarea unor licenţe. Frecvent se practică dreptul de a exploata o
tehnologie, aşa-numitul „acord de licenţă“. O licenţă vizează aspecte brevetabile şi
nonbrevetabile, uneori incluzând dreptul de a uza de o marcă de firmă etc. Un acord
de licenţă poate fi foarte profitabil pentru ambele părţi dacă este bine făcut de la
început. Fluxurile de bani care revin fiecăreia dintre părţi sunt importante şi se întind
pe o perioadă lungă de timp. Problema cumpărării de licenţe este extrem de complexă
şi despre ea s-au scris numeroase lucrări.
Schimburile de tehnologie între firme având nevoi complementare a devenit o
practică uzuală în unele domenii industriale, în special pentru tehnologiile de vârf.
Joint-ventures şi alianţele strategice. Diferenţa între cele două forme
rezidă în aspectele comerciale ale contractului.
În cazul unei Joint-venture se pot implica mai mulţi investitori, dintre care
unii aduc doar bani iar alţii cunoştinţe tehnice. Alianţele strategice se pot stabili chiar
în lipsa unui contract juridic. Partenerii încheie un acord de colaborare cu obiective
foarte largi. În măsura în care se constată că obiectivele şi politica comună a firmelor
o justifică, aceste acorduri se pot concretiza ulterior în alte forme de colaborare
(schimburi sau vânzări de tehnologie, obiective construite în comun ş.a.).
Colaborări la teme de cercetare. Colaborarea la realizarea unor teme de
cercetare, sau pur şi simplu la finanţarea acestora, poate să conducă la rezultate foarte
interesante, mai ales sub raportul ritmului de realizare a etapelor unui proces de
dezvoltare. În general, nu apar probleme în litigiu, cu atât mai mult cu cât finanţarea
se limitează adesea fie la cercetarea fundamentală, fie la crearea unor elemente
disparate, pe care apoi fiecare şi le introduce în propriile structuri.
Colaborarea sau finanţarea cercetărilor realizate într-o universitate sau institut
extern de cercetări urmăreşte de regulă unul din următoarele obiective:
- accesul la experienţă sau la cunoştinţe (uneori şi la aparatură) de care firma
nu dispune;
- utilizarea unui personal cu o calificare foarte înaltă;

- rezolvarea unor probleme de moment, fără a angaja în mod nejustificat pe
termen lung un personal de cercetare.
Contractul de cercetare trebuie să fie astfel redactat, încât să pună în valoare
avantajele pe care metoda le poate oferi ambelor părţi evitând eventualele capcane. În
acest scop:
• contractul trebuie să precizeze clar tema de cercetare, costul cercetărilor,
termenele de predare, modalităţile de control al desfăşurării lui;
• se recomandă ca tema de cercetare să fie segmentată în fracţiuni mai mici
(etape), cu termene mai scurte de predare sau chiar cu avizări intermediare. Se
realizează astfel un control mai eficient asupra mersului cercetărilor;
• beneficiarul trebuie să cunoască pe executant şi să aibă încredere în el. Se
recomandă ca la început să îi comande executantului lucrări de mai mică amploare şi cu o
valoare mică, al căror scop să fie, dincolo de utilitatea lor reală, testarea executantului.
Formarea de specialişti. Este o activitate care se referă la instruirea
personalului, cărora le permite accesul la tehnologii diferite de cele din firma unde ei
lucrează în mod curent. Utilitatea cursului este, de regulă, invers proporţională cu
numărul de cursanţi. Trebuie avut în vedere faptul că la un asemenea curs nu se vor
prezenta niciodată ultimele noutăţi în domeniu ci doar acelea pe care organizatorul
cursului consideră le poate face publice fără a-şi periclita avansul pe care îl deţine în
domeniu. În multe ţări din lume există chiar legi care obligă firmele să îşi trimită
personalul, periodic, la cursuri de specializare. Utilitatea formării continue a
personalului calificat este incontestabilă, mai ales dacă este făcută în mod serios.
Reverse engineering (Proiectare inversată). Sub acest nume savant se
ascunde de fapt tehnica de a copia de la concurenţă un produs de succes, adăugându-i
modificări infinitezimale care să justifice elementul de noutate şi, de asemenea, să îl
facă asemănător gamei de produse ale firmei care l-a copiat sau l-a adaptat mai bine
pentru piaţa controlată de ea.
Japonezii sunt consideraţi campionii activităţii de disecare a unui produs şi de
copiere a tot ceea ce se găseşte acolo. Cel mai adesea însă nu se face o simplă copiere,
ci se caută punctele slabe ale produsului, puncte slabe ce ar putea fi eliminate,
realizându-se astfel ceva mai performant şi mai căutat pe piaţă.
Avantaje:
Ð timp de realizare a noului produs de 3-5 ori mai scurt;
Ð cheltuieli de cercetare-dezvoltare de circa 10 ori mai mici;
Ð succes garantat prin reuşita pe piaţă al produsului copiat.
Ca avantaj suplimentar, această activitate oferă informaţii în special asupra
următoarelor aspecte:
Ð stadiul de dezvoltare tehnică şi tehnologică atins de concurenţii studiaţi,
evoluţiile lor în procesul de concepţie a noilor produse;
Ð ritmul în care reuşesc să îşi îmbunătăţească performanţele de la o generaţie
de produse la următoarea, ceea ce permite estimarea capacităţii lor de a recupera
rămânerile în urmă sau de a-şi mări avansul pe care îl deţin;
Ð poziţia concurenţilor şi ritmul în care aceştia adoptă noile tehnologii apărute.
Dezavantaje:
- firma copiatoare este întotdeauna în urma celei care a inventat produsul;
- unele elemente de proiectare nu se pot copia (de pildă toleranţele de prelu-
crare, elemente ale tehnologiei de tratare a oţelurilor ş.a.);
- uneori, firma care copiază nu dispune de posibilităţile tehnologice ale primului
fabricant şi nu poate realiza produsul, chiar dacă are cunoştinţe cum să îl facă.
Transferul de tehnologie: universitate → industrie este o problemă mult
discutată în ultimii ani, dar mai ales în sensul încurajării profesorilor din universităţi să îşi
creeze propriile firme în care să dezvolte tehnologii şi produse cu caracter inovator.
Problemele care apar frecvent şi care încetinesc procesul de transfer tehno-
logic sunt:
- probleme privind legislaţia, uneori diferită de la ţară la ţară;
- probleme de cultură (uneori de obişnuinţă), conform cărora universităţile şi
marile centre de cercetări de stat sunt obişnuite să primească fonduri şi nu se
preocupă de transferul spre industrie al cercetărilor efectuate;
- lipsa de competenţe în gestiunea fondurilor, dat fiind că managerii din aceste
instituţii sunt aleşi după performanţe ştiinţifice, şi nu după talentul de a gestiona
probleme economice.
Opţiunea de a identifica o soluţie tehnologică optimă
Există diverse modalităţi în care o firmă poate să-şi aleagă cea mai bună cale de
achiziţionare a unei tehnologii noi, apelând la analiza valorii în raport cu o serie de
criterii pentru mai multe variante/soluţii tehnologice, tabelul 6.5.
Tabelul 6.5
Analiza comparativă a mai multor variante de tehnologizare
Criterii de evaluare Soluţia 1 Soluţia 2 ..... Soluţia n
Raport performanţă/cost la utilizator
Evoluţia în timp a acestui raport
Flexibilitate, posibilitate de a o transforma
Bariere de acces (norme ISO 14000)
Relaţii cu clienţii, furnizorii, concurenţii
Compatibilitate cu tehnologiile
furnizorilor şi ale clienţilor
Orice proces tehnologic poate fi conceput în mai multe variante care presupun
tot atâtea soluţii tehnologice pentru acelaşi produs, eventual cu un raport diferit
calitate-cost. Alegerea variantei optime de proces tehnologic pentru un produs se
urmăreşte din faza de concepţie/proiectare.
O firmă care doreşte să achiziţioneze o tehnologie nouă pentru o linie
tehnologică existentă porneşte de la cel puţin un element stabil la care se raportează.
Într-o astfel de situaţie se raportează în primul rând la capacitatea de producţie pe care
doreşte să o realizeze (dacă se află în această situaţie!) în raport cu o anumită prezenţă
pe piaţă şi cu nivelul de investiţii pe care şi-l permite.
Cheltuielile efectuate, C, pentru a realiza un volum de producţie conform

capacităţii de producţie existente pentru orice variantă/soluţie tehnologică, se va
calcula cu relaţia:
C=n·A+B
unde:
A – cheltuieli variabile/directe în raport cu un anumit volum de producţiei, n;
B – cheltuieli constante/indirecte în raport cu acelaşi volumul de producţiei, n.
Valorile componentelor A şi B sunt funcţie de varianta/soluţia tehnologică aleasă.
În figura 6.7 s-au reprezentat cheltuielile totale în raport cu volumul de producţie,
pentru două variante/soluţii tehnologice, X şi Y.
cheltuieli
totale
Y
X
ncr volum producţie
Fig. 6.7. Alegerea variantei optime de proces tehnologic
Volumul de producţie corespunzător punctului de intersecţie, ncr, reprezintă

valoarea critică pentru care cheltuielile în cazul celor două variante/soluţii
tehnologice sunt egale.
În raport cu valoarea critică a volumului de producţie, ncr, firma are
posibilitatea de a opta pentru o varianta/soluţie tehnologică optimă din punct de
vedere economic, în raport cu o anumită cerere impusă de piaţă. Astfel, pentru un
volum de producţie n < ncr optimă va fi varianta X, iar pentru un volum de producţie
n > ncr optimă va fi varianta Y.
De exemplu, o firmă/companie producătoare de autoturisme poate să opteze
pentru o variantă/soluţie tehnologică sau alta, în funcţie de cererea de piaţă:
- dacă există cerere pentru un număr mic de autoturisme personalizate (vopsea
metalizată, funcţii de comandă şi siguranţă superioare, navigare GPS specială –
transparentă pe parbriz etc.), cu alte cuvinte pentru n < ncr poate opta pentru
soluţia tehnologică optimă economic X (optimă din punct de vedere al
cheltuielilor de producţie);
- dacă producţia este de serie, n > ncr va opta pentru soluţia tehnologică optimă
economic Y.
Soluţia tehnologică optimă trebuie să asigure indicatori de utilizare maximă şi
de consum minim, în cazul unei dotări existente, în vederea obţinerii dezideratului de
eficienţă şi eficacitate propus.
Capitolul 7
Aspecte juridice ale activităţii

de protecţie a mediului
Activitatea de protecţie a mediului nu se poate desfăşura în mod eficient

decât în condiţiile existenţei unui cadru legislativ şi a unei structuri instituţionale
adecvate.
7.1. Evoluţia reglementărilor de mediu
Reglementările de mediu actuale, incluzând legi, norme, regulamente,

directive, standarde etc., sunt foarte complexe şi de o mare diversitate, de la o zonă
geografică la alta, de la o ţară la alta, de la o cultură la alta. Principala lor
caracteristică şi diferenţă în acelaşi timp, în raport cu reglementările din alte domenii
de interes social major, este că nu au apărut ca urmare a promovării unor principii, ci
ca o reacţie la evenimente.
Ernst Heckel introduce în anul 1866 termenul de „ecologie”. El defineşte prin
acesta o ştiinţă a raporturilor dintre fiinţele vii şi mediul în care trăiesc.
În anul 1917, în Franţa, apare prima lege referitoare la locuinţele insalubre.
Începând cu anii ’70 se vorbeşte pentru prima dată de ploile acide, iar în anul 1976, în
Italia, se consemnează accidentul SEVESCO, reprezentând o scurgere de clor şi
dioxină în atmosferă, soldată cu un mare număr de morţi şi de persoane intoxicate
grav.
În anul 1986 accidentul de la centrala nucleară de la Cernobîl alertează întreaga
lume şi focalizează atenţia spre necesitatea luării unor măsuri stricte de prevenire a
accidentelor nucleare.
Dacă în anul 1850 concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă era de
280 cm3/m3 de aer, în prezent această concentraţie a ajuns la 350 cm3/m3, populaţia
globului crescând în acest interval de timp de la un miliard la şase miliarde de
locuitori.
Adoptarea reglementărilor de mediu a fost determinată de realităţi
ameninţătoare care trebuiau stăpânite pentru a nu fi scăpate de sub control.
Prevenirea accidentelor majore a reprezentat o primă preocupare. Ea a

dictat apariţia Directivei Europene 82/501/CEE, din iunie 1982, supranumită
Directiva SEVESCO, destinată prevenirii riscurilor majore. Aceasta devine ulterior
Directiva Europeană 96/82/CEE, supranumită Directiva SEVESCO 2, care introduce
noţiunea de „sistem de gestiune a securităţii privind prevenirea accidentelor majore”.
Analiza şi controlul poluării cronice, cauzate de producţia industrială,
au dus la realizarea unor instrumente specifice care să faciliteze aplicarea
reglementărilor în vigoare: studii de impact, bilanţuri de mediu, studii de gestiune a
deşeurilor etc.
Analiza şi controlul poluării sistematice, generate de produse şi
ambalaje reprezintă o nouă etapă în lupta pentru păstrarea calităţii mediului în care
trăieşte omul civilizaţiei superindustrializate. Nu mai este vorba despre poluare
accidentală, ci despre efectele negative continue ale activităţilor societăţii de consum.
Limitarea riscurilor tehnologice prin ţinerea sub control strict al
factorilor de creştere economică şi socială a devenit în zilele noastre o urgenţă care
poate fi rezolvată doar prin eforturi concertate, printr-o abordare globală. Un spectru
larg de elemente, ca progresul tehnic, complexitatea proceselor şi interacţiunile lor,
volumul şi diversitatea producţiei, cantitatea şi diversitatea deşeurilor, creşterea
cererii şi a consumului, datorate creşterii populaţiei, conţin tot atâţia factori de risc
pentru mediu şi sănătatea umană. Este de fapt, drumul de la conştientizare la
sistematizare, de la luarea în considerare a mediului la managementul de mediu cu
cele două concepte de bază: dezvoltarea durabilă şi îmbunătăţirea continuă.
Având în vedere caracterul transfrontalier al poluării în ceea ce priveşte
manifestarea efectelor poluante, există acceptul general valabil, subliniat şi de
Summitul „Rio Earth” din 1992, de menţinere a echilibrului între dezvoltarea
economică şi conservarea mediului.
În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, unul dintre „capitolele de
negociere” s-a referit la protecţia mediului, îndeosebi la armonizarea legislaţiei
naţionale cu legislaţia comunitară, astfel încât legile valabile la nivel naţional să fie
echivalente celor din legislaţia europeană. Aceste legi stabilesc limitele de concentraţie
admise pentru fiecare poluant, precum şi responsabilităţile care revin în materie de
protecţie a mediului, fiecărui segment al societăţii.
În aplicarea legilor de protecţie a mediului este necesar ca o serie de
segmente din structura societăţii să interacţioneze, şi anume:
- firmele cu potenţial mai mult sau mai puţin poluant;
- guvernul, prin ministerul de resort şi alte instituţii conexe;
- cetăţenii, eventual prin organizaţii nonguvernamentale;
- agenţiile de mediu, locale sau naţionale, cu rol de urmărire a modului de
aplicare în practică a legilor privind protecţia mediului.
Raportul care există între factorii de transpunere în practică a prevederilor
legislaţiei de protecţie a mediului este prezentat schematic în figura 7.1.
Capitolul 7. Aspecte juridice ale activităţii de protecţie a mediului 217
Agenţia de mediu ) Firmă )
33 MEDIU
v Cetăţenii v Alte firme
GUVERN
Fig. 7.1. Corelaţia dintre factorii responsabili

cu aplicarea legislaţiei de mediu
Agenţia de mediu întâmpină o serie de dificultăţi în urmărirea şi măsurarea

corectă a gradului de poluare, invocând lipsa de fonduri şi de personal. În aceste
condiţii, în funcţie de conjunctură, agenţia adoptă o „politică abilă” de aplicare a legii,
constând în:
− modificarea standardelor de calitate a mediului (referitor la CMA), în
funcţie de posibilităţile tehnice şi economice de atingere a acestora;
− renunţarea la penalizări mai vechi, mai ales în cazul firmelor mari şi
puternice din punct de vedere politic (care fac şi legislaţia de mediu);
− aplicarea de măsuri mai stricte de combatere a poluării sub presiunea
cetăţenilor şi organizaţiilor nonguvernamentale;
− extinderea termenelor de aplicare a legii etc.
Problema poluării accidentale şi transfrontaliere, rămâne deocamdată
nerezolvată, deoarece în justiţie se iau decizii pe bază de probe, ceea ce înseamnă
expertize, contraexpertize, arbitraje etc., respectiv cheltuieli de fonduri şi de timp de
care agenţia, de regulă, nu dispune. Din acest motiv, deciziile justiţiei nu sunt
descurajante pentru cei care poluează şi intervin de obicei după ce poluarea s-a
instalat, urmărindu-se doar o oarecare recuperare a prejudiciului (astfel, de
exemplu, un proces privind un litigiu de poluare de tip „maree neagră” poate dura
mai mult de 10 ani!).
Principalele tipuri de norme, standarde în domeniul protecţiei mediului sunt:
Ð norme de emisie, care limitează cantitatea de poluant deversată în mediu;
pentru a fi eficiente nu trebuie să vizeze concentraţia maxim admisă, deoarece
poluatorul va fi tentat să dilueze poluantul pentru a se înscrie mai uşor în lege (mai
ales pentru poluanţii hidrosferei);
Ð norme privind tehnologia utilizată, fiind preferate tehnologiile performante;
Ð norme de produs, care impun anumite caracteristici produsului;
Ð norme de calitate a mediului, care trebuie respectate în timp şi în spaţiu.
Conform legislaţiei, limitele de concentraţie obligă producătorii la folosirea

„celei mai avansate tehnologii” disponibile, în vederea respectării lor.
O formă de introducere a normelor, care s-a extins, este reprezentată de
etichetele ecologice. Acestea necesită o educare prealabilă a consumatorului,
deoarece produsul ecologic este, în general, mai scump, prin includerea în preţ a unei
serii de costuri suplimentare de fabricaţie (pentru tehnologii noi, cu alte materii
prime, cu alte tipuri de utilaje etc.) sau de stabilire a performanţelor ce îndreptăţesc
etichetarea, în care se includ şi cele pentru obţinerea certificării necesare.
În activitatea de protecţie a mediului, instrumentele juridice coexistă funcţional
cu instrumentele economice şi cele de standardizare (în condiţiile estimării efectelor
economice produse de aplicarea unui anumit standard), figura 7.2.
Standarde de produs Standarde de emisie

taxe şi impozite şi efluenţi
pe produs Permise negociabile
Sisteme,
garanţii-colectare
deşeuri de consum
Produse
Materii prime Procese de Mediu

producţie deşeuri Regimul deşeurilor emisii de - Aer
producţie Colectare - tratare deşeuri - Apă
- Sol
Standarde de produs Standarde tehnologice

Standarde de proces Standarde de performanţă
Standarde de Permise şi licenţe
produs Taxe şi
Permise şi licenţe
Taxe şi impozite de
S
Asigurare de risc Standarde
impozite Alocarea răspunderii utilizare tandar
de
pe produs Asigurare de risc
pentru daune aduse
Subsidii
de de
ambient
mediului
Amenzi Alocarea răspunderii ambie
Subsidii pentru daune aduse t
mediului
Fig. 7.2. Conexiunea standardelor

şi a instrumentelor economice şi juridice
Un rol hotărâtor în prevenirea poluării revine unor instrumente juridice

specifice, precum:
− contracte de asigurare împotriva riscului de poluare;
− contracte de răspundere pentru poluarea mediului.
Primele introduc stimulente de promovare a tehnologiilor nepoluante, dar
necesită apariţia unor firme de asigurare specializate, celelalte stimulează poluatorii în
a minimiza riscurile poluării şi servesc la includerea costului daunelor potenţiale în
preţul produselor (necesită mecanisme clare şi costisitoare pentru rezolvarea litigiilor).
În Comunitatea Europeană a fost elaborat şi adaptat un act unic, cu putere de
lege, privind desfăşurarea activităţilor în domeniul mediului ambiant. Chiar dacă
Agenţia Europeană de Mediu, creată în 1990, nu dispune de putere de acţiune/decizie
în cazul violării reglementărilor de mediu, cum este cazul în SUA, unul dintre
programele comunitare pentru protecţia mediului, din 1992, precizează direcţia de
acţiune prioritară, şi anume „protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului vor deveni
acţiuni preventive” şi vor ţine cont de principiul poluatorul plăteşte.
Acelaşi program prevede o serie de instrumente economice şi juridice pentru
transferarea costurilor poluării, cum ar fi marcarea ambalajelor în vederea reciclării-
recuperării, ecotaxa pentru reducerea consumurilor energetice, utilizarea
ecoetichetelor (atestând alinierea la standardele comunitare de mediu) etc.
Eforturile tuturor factorilor ce acţionează în domeniul protecţiei mediului
ambiant au dus la elaborarea unor principii, cu valabilitate internaţională şi care se
regăsesc în legislaţia de mediu a diferitelor state. Acestea sunt:
- principiul interzicerii poluării;
- principiul bunei vecinătăţi între state;
- principiul nediscriminării;
- principiul notificării şi consultării;
- principiul prevenirii;
- principiul conservării şi utilizării raţionale a resurselor;
- principiul poluatorul-plăteşte (PPP).
Pe această bază, în cadrul unor acţiuni comune, s-a acceptat caracterul global,
transfrontalier al poluării şi s-au stabilit o serie de reglementări, cu caracter de
obligativitate pentru cei care le-au acceptat.
7.2. Legislaţia de mediu
De-a lungul anilor s-a dezvoltat o legislaţie internaţională a mediului care s-a
concretizat printr-o serie de reglementări precum:
Ð dreptul internaţional al mărilor (inclusiv interzicerea depozitării deşeurilor
radioactive în Atlantic (1983) şi Pacificul de Sud (1986);
Ð dreptul internaţional fluvial (cuprinzând şi o înţelegere între cele 8 ţări
dunărene, iniţiată la Helsinki în 1975, prin stabilirea unei liste „negre” de substanţe
foarte periculoase, interzise a fi deversate în cursurile de apă ale ţărilor Pieţei
Comune; în 1985 la Bucureşti, s-au stabilit măsuri pentru reducerea nivelului de

poluare a Dunării; a urmat declararea Deltei Dunării ca „Rezervaţie a biosferei”;
Ð dreptul internaţional pentru protecţia atmosferei, s-a impus prin următoarele
protocoale:
− Conferinţa asupra mediului de la Montreal, 1987, pentru reducerea
emisiilor de CO2 şi freoni în atmosferă;
− Acordul de la Ottawa, 1984, privind reducerea emisiilor de dioxid de sulf;
− Conferinţa de la Viena, 1995, pentru limitarea efectului de seră;
− Conferinţa de la Tokio, 1997, pentru reducerea emisiilor de dioxid de
carbon, dioxid de sulf etc.
Ð dreptul internaţional al ecosistemelor poluate, inclusiv Tratatul din 1961, de
folosire a teritoriul Antarcticii - exclusiv în scopuri paşnice, tratat completat ulterior cu
un amendament privind interzicerea exploatărilor miniere a acestui teritoriu pe o
perioadă de 50 de ani, pentru a fi garantată menţinerea echilibrelor ecologice în această
zonă. Prevederi juridice, adoptate ulterior de numeroase documente internaţionale, apar
încă din 1974, în Convenţia nordică asupra mediului.
Această convenţie introduce principiul conform căruia prejudiciile cauzate pe
teritoriul altor ţări vor fi asimilate cu cele care s-ar produce în ţara în care sursele
poluante au fost localizate. Astfel, autoritatea dintr-o ţară nu poate da aviz de
funcţionare unei activităţi care va prejudicia mediul într-o ţară vecină. Dacă poluarea
ţării vecine s-a produs, în procesul de judecată, daunele trebuie calculate ca şi cum ele
s-ar înregistra în ţara care le-a generat.
Trebuie subliniat că recomandările unor foruri internaţionale, oricât de ferme,
nu pot fi transpuse în practică decât prin politica ecologică a fiecărei ţări, în funcţie de
legislaţia proprie. Există dificultăţi în cuantificarea contribuţiei diverselor state la
poluarea globală, datorită metodelor folosite în stabilirea concentraţiei noxelor şi a
mecanismelor proprii de dispersie a poluanţilor, în special a celor atmosferici. În plus,
există raţiuni politice privind limitele intervenţiei internaţionale, care să nu lezeze
suveranitatea şi independenţa niciunei ţări.
> În România, interesul pentru protecţia mediului s-a manifestat începând cu
prima lege pentru ocrotirea mediului din 1930 (referitoare la speciile ocrotite din
rezervaţia naturală Retezat).
În 1974 a luat fiinţă Consiliul Naţional pentru protecţia mediului, care a desfăşurat
o activitate mai mult formală, din cauza dezvoltării forţate, cu orice risc, a industriei.
În acelaşi an s-au stabilit Norme ale Ministerului Sănătăţii privind nivelul
admis de poluare, respectiv valori CMA.
Â Structuri organizatorico-administrative
În 1990 a luat fiinţă un Minister al Mediului transformat ulterior în Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Mediului, iar în decembrie 1995 a fost publicată în Monitorul
oficial al României „Legea protecţiei mediului” (Legea nr. 137/1995), care cuprinde
principii şi elemente strategice de bază, proclamate în Declaraţia de la Rio de Janeiro -
1992, pentru o dezvoltare durabilă (principiul prevenirii riscurilor ecologice, al
conservării biodiversităţii şi ecosistemelor, şi cel al necesităţii creării unui sistem

naţional integrat de monitorizare a mediului etc.). Ulterior, această lege a fost abrogată
din considerente de echivalare legislativă cu Uniunea Europeană şi înlocuită cu ordinul
ministerial nr. 195/2005.
Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului se
realizează în conformitate cu Legislaţia de Mediu echivalentă conform Legislaţiei
Europene de Mediu, de către Autoritatea Centrală a Mediului, respectiv Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, ulterior Ministerul Mediului şi Gospodăriri
Apelor, de asemenea prin activitatea Autorităţilor Teritoriale de Protecţie a Mediului
(respectiv Agenţiile de Protecţie a Mediului şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării), precum şi de Garda de mediu (organism guvernamental).
Aceste structuri organizatorico-administrative au rol de a evalua impactul
asupra mediului, în vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, în
concordanţă cu legea şi obligaţiile internaţionale asumate.
Acordul şi autorizaţia de mediu sunt instrumente juridice care stabilesc cadrul
legal al aplicării politicii ecologice în România; au valabilitate de maxim 2 ani, se
reînnoiesc periodic, prin considerarea următoarelor aspecte:
- gradul de fluctuaţie a parametrilor tehnologici;
- fiabilitatea şi gradul de uzură a instalaţiilor;
- impactul asupra sănătăţii oamenilor şi factorilor de mediu;
- riscul poluării accidentale;
- automonitorizarea emisiilor.
Legea mediului nr. 137/1995, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005,
cuprinde şi răspunderea pentru încălcarea prevederilor legislative, care poate fi, după caz,
civilă, contravenţională sau penală, precum şi caracterul obiectiv al răspunderii pentru
prejudicii şi asigurarea obligatorie pentru daune.
Totodată, face referiri la obligativitatea refacerii zonelor deteriorate şi la necesitatea
dezvoltării cooperării internaţionale în domeniu (fapt atestat şi de participarea României
la diverse acţiuni, cum ar fi aderarea, în 1990, la „Convenţia cu privire la notificarea
rapidă a unui accident nuclear” şi „Convenţia cu privire la asistenţă în caz de accident
nuclear sau urgenţă radiologică”). România a aderat în 1995 la Convenţia de la Viena
privind stratul de ozon, în 1991 la Convenţia de la Basel privind transportul deşeurilor
periculoase, în 1992 la rezoluţiile Conferinţei de la Rio etc., asumându-şi responsabilităţi
clare în privinţa protecţiei mediului ambiant.
7.3. Răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului
Analiza modalităţilor prin care legislaţia ecologică poate şi trebuie să impună

protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului se rezumă, în esenţă, la analiza
condiţiilor şi formelor de răspundere juridică în materie.
Noţiunea de răspundere juridică semnifică, în terminologia de drept, ideea de
sancţiune şi reparaţie.
În dreptul mediului, răspunderea juridică a devenit azi o problemă de importanţă

capitală, ca urmare a situaţiei ecologice mondiale, afectată grav de urmările nedorite ale
industrializării, a aplicării tehnologiilor de vârf spaţiale şi nucleare, a exploatării
neraţionale a resurselor naturale, a urbanizării excesive, precum şi a altor factori care ţin
de politica dusă de fiecare ţară în acest domeniu.
În ţara noastră, reglementarea răspunderii juridice este prevăzută în Ordonanţa
Guvernului nr. 195/2005, completată cu reglementările de ramură care definesc acţiunile/
inacţiunile care cad sub incidenţa răspunderii juridice.
Categoriile de răspundere juridică, care se aplică în cazurile de încălcare a
dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului sunt:
răspunderea civilă;
răspunderea contravenţională;
răspunderea penală.
Â Răspunderea civilă
În cadrul răspunderii civile se sancţionează, în general, comportamentul unor
persoane fizice sau juridice, care produc pagube factorilor de mediu sau mediului în
ansamblul său, prin fapte ilicite.
Se apreciază că, prin art. 134 alin. 2, lit. e, din Constituţia României, care
prevede că „refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic trebuie asigurată de către stat”, s-a creat cadrul juridic general pentru
ocrotirea victimelor acţiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice. Textul poate fi
interpretat nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la reechilibrarea
ecologică, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor societăţii civile în prevenirea şi
soluţionarea delictelor civile prin care s-au cauzat prejudicii mediului.
Un alt text constituţional care se referă la protecţia mediului este art. 46 alin. 6,
care stipulează că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi”. De asemenea, în aliniatul 4 al
aceluiaşi articol, se arată că „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică
poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
alte daune imputabile.
În dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ comportamente
ilicite prin care se produc pagube mediului natural, ca şi o seamă de activităţi curente,
normale, dar care pot constitui uneori cauze ale prejudiciilor aduse mediului.
Se precizează că în dreptul mediului, pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul
de „daună ecologică”, ce include atât pagube suferite prin poluarea mediul natural, cât
şi cele suportate de om sau bunuri, deoarece mediul este constituit din „ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv toate
valorile materiale şi spirituale”.
Â Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională ocupă un loc important în sistemul
reglementărilor privind răspunderea juridică, având un rol economic şi, totodată, de
prevenire.
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi neconforme cu regulile
sau dispoziţiile prevăzute de normele privind protecţia mediului, natural şi artificial,
ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale ce decurg din reglementările juridice privind
mediul cad sub incidenţa sancţiunii contravenţionale.
Putem califica aceste fapte drept „încălcări ecologice”. Contravenţiile sunt
stabilite prin lege şi alte acte normative cu putere de lege.
Forma de bază a răspunderii o constituie amenda bănească; limitele minime şi
maxime ale amenzii sunt prevăzute de lege, în funcţie de importanţa obiectivului
supus protecţiei juridice, de gradul de poluare cauzat şi de nocivitatea acesteia.
Contravenţia se constată printr-un proces verbal, împotriva căruia se poate face
plângere în termen de 30 zile de la data comunicării actului. Plângerile se
soluţionează de către judecătoria competentă.
Amenda contravenţională se aplică de către persoanele împuternicite, în
numele organelor administrative.
Prin aplicarea amenzilor contravenţionale se urmăreşte:
o determinarea agentului poluator să respecte prevederile legale, promovând
tehnologii şi tehnici ce protejează mediul, evitând poluarea sau limitând cât mai mult
posibil consecinţele ei;
o folosirea sumelor de bani plătite cu titlu de amendă contravenţională pentru
finanţarea investiţiilor antipoluante, sprijinirea cercetării în domeniu, acordarea de
stimulente companiilor care fac investiţii, pentru reconstrucţia ecologică;
o utilizarea amenzii pentru poluare ca factor de echilibru economic între
agenţii poluatori şi unităţile care nu poluează mediul. Astfel, se urmăreşte ca agenţii
poluatori să nu obţină, în urma evitării investiţiilor de prevenire a poluării, profituri
mai mari decât unităţile care respectă prevederile legale.
Răspunderea contravenţională în domeniul protecţiei mediului este
reglementată nu numai prin acte normative cu caracter general, ci şi prin acte
normative cu caracter special, cum sunt: Legea cu privire la desfăşurarea activităţilor
în domeniul nuclear, Legea apelor, Legea sanitar-veterinară etc., precum şi prin alte
Hotărâri ale Guvernului.
Â Răspunderea penală
Practicile curente au pus în evidenţă insuficienţa şi ineficacitatea normelor de
recomandare pentru protecţia mediului, precum şi a formelor de răspundere civilă şi
contravenţională. În această situaţie, s-a trecut la incriminarea acţiunilor de poluare,
elaborându-se acte normative, pe sectoare, în care sunt prevăzute numeroase
infracţiuni.
S-a ajuns la concluzia că fenomenul criminalităţii „s-a îmbogăţit” cu un nou tip
de fapte socialmente periculoase, şi anume „infracţiunile ecologice”, care pot şi
trebuie să fie studiate dintr-o viziune sectorială, dar cu o perspectivă globală atunci
când este vorba despre aprecierea pericolului acestor infracţiuni şi a strategiilor de
prevenire şi contracarare a lor.
Pentru a angaja răspunderea penală, încălcarea normelor de protecţie a
mediului trebuie să prezinte un pericol social ridicat şi o serioasă ameninţare a
intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului, al folosirii resurselor, ori chiar să
ameninţe viaţa sau sănătatea oamenilor.
Infracţiunile ecologice pot fi definite drept fapte periculoase, prin săvârşirea
cărora se aduce atingere relaţiilor sociale (a căror ocrotire implică şi apărarea
factorilor naturali şi artificiali ai mediului) ceea ce are drept urmare punerea în pericol
a sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor sau producerea unor pagube economiei
naţionale.
Actualul Cod penal românesc cuprinde puţine dispoziţii referitoare la
incriminarea unor fapte periculoase comise în domeniul mediului. Astfel de fapte
privesc „infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este
dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor” (art. 311); „producerea,
deţinerea sau orice altă operaţie privind circulaţia produselor şi a substanţelor
stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conţin astfel de
substanţe, ori experimentarea produselor şi substanţelor toxice, toate acestea fără
drept” (art. 312); „fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau orice
altă operaţie privind circulaţia materiilor explozive ori radioactive, fără drept” (art.
280); „efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură
sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, precum şi
introducerea sau tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor
legale” (art. 302).
Specificul valorilor care trebuie ocrotite şi promovate, inclusiv prin măsuri de
drept penal, impune abordări şi reglementări noi; ele reclamă necesitatea elaborării
unor noţiuni şi reglementări juridice penale adecvate şi, în consecinţă, eficiente.
Importanţa majoră a valorilor ocrotite, pericolul deosebit al încălcării lor pentru
condiţiile de viaţă impun reglementări specifice, mai elaborate, şi chiar proceduri de
constatare şi judecată care să prezinte anumite particularităţi.
În vederea aplicării dispoziţiilor acestei legi, reglementări speciale definesc şi
anumite abateri prin care se aduc atingeri unor componente ale mediului, cu un
pericol social ridicat, ca fiind infracţiuni, ca de exemplu: Legea apelor, Codul silvic,
Legea nr. 12/1974 privind economia vânatului şi vânătoarea, Legea privind pescuitul
şi piscicultura etc. Analiza legislaţiei româneşti în materie permite desprinderea
anumitor trăsături definitorii ale sancţiunilor de drept al mediului.
În primul rând, este vorba de sancţiuni care privesc fapte de încălcare a unor
obligaţii legale, având la bază dreptul şi obligaţia statului de a asigura protecţia
mediului şi menţinerea echilibrului ecologic, precum şi caracterul acestuia de obiectiv
de interes public major. De asemenea, este reglementată şi încălcarea obligaţiei
generale de protecţie a mediului ce revine tuturor persoanelor fizice şi juridice.
În privinţa dreptului de proprietate, art. 41 alin. 6 din Constituţie stabileşte că

dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului,
încălcarea lor atrăgând în mod necesar şi o sancţiune specifică. Datorită caracterului
şi rolului lor specific, aplicarea sancţiunilor de drept al mediului nu exclude
posibilitatea altor sancţiuni prevăzute de lege, mai ales cele de drept administrativ,
dar şi de drept penal. Dreptul administrativ rămâne drept comun şi, ca atare, în
măsura în care reglementările speciale nu dispun, se aplică regulile regimului
administrativ. Se remarcă, de asemenea, preeminenţa reglementărilor internaţionale
asupra celor interne, în cazul în care acestea intră în conflict.
Dreptul mediului în România are de înfruntat toate dificultăţile tranziţiei, inerente
sau nu. Este chemat să reglementeze toate aspectele mediului: gestionarea resurselor
naturale, prevenirea şi combaterea poluării, repararea daunelor ecologice, răspunderea
pentru nerespectarea normelor legale în materie etc. El depăşeşte, astfel, perspectiva
ecologică (interacţiunea dintre om şi natură), dar şi simpla protecţie, integrând şi
obiectivul dezvoltării durabile.
Pe de altă parte, dreptul mediului îşi va produce efectele scontate doar paralel
cu buna funcţionare şi perfecţionarea continuă a instituţiilor abilitate să asigure
transpunerea şi aplicarea sa în practică. Răspunderea juridică pentru încălcarea
reglementărilor în vigoare în sistemul ocrotirii mediului şi folosirii raţionale a
resurselor reprezintă doar o componentă, şi nu dintre cele mai eficiente, a ansamblului
de politici şi strategii care au drept finalitate protecţia, conservarea şi dezvoltarea
mediului. Eficienţa activităţii în acest domeniu este asigurată, în primul rând, de
măsuri şi politici cu caracter economico-organizatoric şi educativ, şi nu în ultimul
rând, de educaţia juridică şi democratică a unor largi segmente ale societăţii civile,
care trebuie să conştientizeze că satisfacerea nevoilor prezentului nu trebuie să
compromită capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor.
7.4. Reglementări şi proceduri speciale
În această categorie sunt incluse reglementările şi legile care stabilesc normele

şi regimurile speciale (standarde, normative, norme tehnice etc.) pentru activităţile cu
risc ecologic potenţial şi de asemenea pentru elaborarea programelor de conformitate.
Reglementările din această categorie se referă la:
− evaluarea poluării mediului (cum ar fi Ordinul MAPPM nr. 756/1997), care
limitează pragurile de alertă şi pragurile de intervenţie în situaţii de poluare prin
intermediul unor criterii, precum:
criterii şi niveluri pentru poluarea solului;
criterii şi niveluri pentru poluarea aerului;
criterii şi niveluri pentru poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.
− reglementarea activităţilor de acord, autorizare şi studiu de impact de
mediu, care precizează condiţiile tehnico-juridice de realizare a unui proiect sau de
funcţionare a unei organizaţii în raport cu cerinţele de mediu;
− evaluarea sistemică a performanţelor de mediu ale unei organizaţii, prin

ecoaudit, bilanţ de mediu etc.
România dispune, la ora actuală de un sistem legislativ de mediu, integrat
celorlalte ramuri ale dreptului român şi în concordanţă cu reglementările europene şi
internaţionale38.
7.5. Reglementările economice şi juridice de protecţie a mediului
Se poate spune că poluarea se datorează, în bună măsură, unor cauze de natură

economică la care se adaugă, de regulă, şi cauze de natură juridică, ele îngreunând
măsurile practice de reducere a poluării. Această situaţie anormală apare datorită faptului
că nu toţi factorii de mediu au asociat un drept explicit de proprietate.
Modelul concurenţei perfecte se întemeiază pe evidenţa unui drept de proprietate
clar definit, care permite negocierea preţului de vânzare. Aerul, apa şi parţial solul au
caracter de resurse în proprietate comună şi sunt utilizate la costuri insignifiante în raport
cu importanţa lor. Nu există un proprietar explicit care să ceară un preţ mai mare sau mai
mic pentru utilizarea lor.
Preţul factorilor de mediu, în general redus, în raport cu importanţa lor, încurajează
utilizarea excesivă, risipa şi distrugerea lor, mai ales că reflectarea lor în costuri este
minoră şi deci nu afectează deciziile de comercializare, preţurile, investiţiile etc.
De multe ori, asistăm la o deplasare a costurilor poluării asupra altor plătitori (cum
ar fi unele costuri pe care le plăteşte omul pentru sănătate, fără să lege în mod explicit
degradarea acesteia de poluarea mediului, sau costurile plătite de utilizatorii de apă situaţi
în aval faţă de o serie de poluatori din amonte), acţiune denumită externalizare a
costurilor.
În concluzie, din cauza lipsei de informaţii sau al unui mecanism defectuos al
pieţei, anumite interese nu vor fi complet şi corect reprezentate.
În 1985, ţările dezvoltate, membre OECD, au adoptat Declaraţia cu privire la
viitorul resurselor de mediu, în care au fost enunţate principiile care să călăuzească
politicile de protecţie a mediului. Cu acest prilej, s-a introdus şi principiul poluatorul
plăteşte (polluter pays principle – PPP), considerat ca bază de plecare în orice acţiune
antipoluantă, stipulând că agentul economic care poluează trebuie să suporte ansamblul
cheltuielilor necesare în vederea asigurării unei stări acceptabile a mediului.
38
- dreptul mediului – ramură a sistemului juridic naţional sau transnaţional, reprezentând ansamblul
regulilor juridice şi al instituţiilor stabilite în vederea asigurării protecţiei, conservării şi ameliorării
mediului, în conformitate cu necesitatea unei dezvoltări durabile a societăţii; însumează totalitatea
normelor juridice şi tehnice ce reglementează domeniul protecţiei mediului.
- dreptul naţional al mediului – totalitatea reglementărilor juridice interne şi care vizează protecţia,
conservarea şi ameliorarea calităţii mediului.
- dreptul comunitar al mediului – dreptul comunitar originar şi regulamentele şi directivele, explicitate
şi precizate în semnificaţiile lor prin politicile, programele, recomandările şi alte documente adoptate de
UE şi care au fost sau vor fi preluate şi de reglementările de drept al mediului din ţara noastră.
- dreptul internaţional al mediului – tratatele şi convenţiile internaţionale, instituţiile, cultura şi
celelalte izvoare specifice referitoare la mediu. Sursă a dreptului naţional de mediu.
Conform acestui principiu, plăţile efectuate de poluator trebuie să fie proporţionale

cu pagubele aduse. Compatibilitatea principiului cu instrumentele economice folosite în
strategiile de protecţie a mediului trebuie să fie analizată prin prisma a două criterii:
• proporţionalitatea directă între plăţile efectuate şi costurile necesare depoluării;
• proporţionalitatea directă între plăţile efectuate şi cantităţile de poluanţi emise.
Reglementările economice şi juridice sunt necesare în aplicarea politicii de
protecţie a mediului, care să permită integrarea consideraţiilor economice şi ecologice în
procesul decizional de conservare a calităţii mediului.
Compatibilitatea instrumentelor economice cu cerinţele de protecţie a mediului se
face cu ajutorul unor mărimi relative, care vizează măsura participării la costul total de
control şi prevenire a poluării sau respectă proporţionalitatea dintre cantitatea de poluanţi
emisă şi penalitatea plătită. Aceste mărimi devin operative în condiţiile existenţei şi
aplicării legislaţiei de mediu, care cuprinde obligativitatea încheierii contractelor de
asigurare împotriva riscului de poluare şi alocarea răspunderii pentru daunele aduse
mediului.
9 Reglementările prin standarde de mediu se referă la standarde de ambient, de
emisie, de produs şi de proces, ce prezintă următoarele semnificaţii:
• standardele de ambient definesc calitatea mediului, respectiv concentraţia
admisă pentru un poluant în aer, apă, sol;
• standardele de emisie stabilesc volumul şi concentraţia de impurificatori ce
pot fi eliminaţi în mediu de o sursă;
• standarde de produs şi de proces limitează fie conţinutul de poluant dintr-un
produs, fie sursele de poluare în timpul procesului de producţie.
În general, aplicarea standardelor necesită un control riguros al întregii activităţi de
producţie, potenţial generatoare de poluare, făcând apel la metode moderne de măsurare
şi control al emisiilor şi al gradului de poluare şi impune găsirea de soluţii de substituţie
pentru produsele interzise sau identificarea de tehnologii nepoluante care să le înlocuiască
pe cele poluante etc.
Pe baza reglementărilor prezentate, autorităţile pot accepta sau interzice
desfăşurarea diverselor activităţi, care implică cheltuieli administrative şi de monitorizare,
eliberarea de permise, licenţe, autorizaţii (inclusiv autorizaţia de mediu). Scopul este
respectarea standardelor obligatorii şi minimizarea impactului poluanţilor asupra
mediului.
9 Reglementările prin taxe sau amenzi se referă la:
• taxele administrative reprezintă sume plătite pentru eliberarea de permise,
licenţe, cum ar fi cele pentru înregistrarea introducerii de noi produse chimice pe piaţă;
existenţa permiselor negociabile stimulează, de regulă, reducerea emisiilor poluante şi
dezvoltarea de tehnologii noi, mai curate, nepoluante;
• amenzile administrative stimulează respectarea standardelor şi furnizează
venituri;
• subsidiile ajută industria la implementarea măsurilor restrictive de încadrare în
limitele admise de poluare.
9 Instrumentele economice specifice

În această categorie sunt cuprinse impozitele şi taxele pentru activităţi ce aduc
atingere calităţii mediului. Dintre acestea mai importante sunt:
• impozitul pe poluare sau preţul poluării ce reprezintă nivelul plăţii care trebuie
suportat de către cel care poluează; instrumentul acţionează împreună cu standardele şi
permisele de mediu şi compensează parţial costurile sociale ale refacerii/menţinerii
calităţii mediului; impozitul pe poluare este reprezentat de:
- taxele de utilizare, care reprezintă fie plăţi pentru utilizarea resurselor, fie plăţi
pentru serviciile de mediu (colectare de deşeuri menajere, tratare ape uzate); de menţionat
că taxele de utilizare nu au rol stimulativ, pentru a polua mai puţin, dar furnizează venituri
pentru acţiuni antipoluare;
- taxele de produs, ce se adaugă preţului materiilor prime şi produselor, a căror
prelucrare/utilizare/eliminare determină poluare (cum ar fi combustibilii cu sulf,
pesticidele); se pot aplica şi suprataxe pentru produse cu potenţial poluant, ce se înapoiază
la returnarea produsului uzat după utilizare (baterii auto, anvelope, maşini uzate).
• diferenţa la plata impozitelor, care se calculează în funcţie de natura poluantă
sau nepoluantă a unor activităţi sau a produselor folosite (de exemplu, accize mai mici
pentru benzina fără plumb);
• permisele comercializabile, pentru care, în esenţă, se stabileşte limita maximă
de poluanţi pe care un factor de mediu (un râu, o pădure, un teren, atmosfera unei zone
etc.) o poate accepta fără a se degrada; ulterior definirii nivelului, se scoate la licitaţie
dreptul de a deversa produşi poluanţi în acel mediu şi fiecare agent economic cumpără o
parte din acest drept, dobândind „un drept de poluare” limitat, cantitativ şi calitativ, drept
care ulterior poate fi înstrăinat (vândut, dacă nu e consumat/utilizat); se ajunge, în acest
fel, la un preţ de echilibru care reprezintă o valoare ce se poate atribui bunurilor libere
afectate de poluare, stimulându-se în acelaşi timp acţiunile antipoluante (echivalente cu
„dreptul de poluare” economisit).
În general, prin utilizarea instrumentelor economice, se urmăreşte:
- încurajarea activităţilor nepoluante (atunci când taxele, amenzile etc. sunt mai
mari decât costurile depoluării);
- strângerea de fonduri pentru finanţarea (subvenţionarea) acţiunilor de depoluare
globală (refacerea ecosistemului forestier, promovarea “tehnologiilor curate”, organizarea
sistemului de colectare/reciclare a deşeurilor solide etc.)
De asemenea, instrumentele de reglementare necesită în completare folosirea
instrumentelor economice. Dintre acestea, taxele administrative finanţează direct măsurile
de reglementare, iar taxele diferenţiate, care se aplică pentru unele perioade de tranziţie
(aşa cum a fost perioada de promovare a trecerii la folosirea carburanţilor fără plumb),
reprezintă unul din instrumentele economice cu cel mai mare succes în activitatea
practică.
În general, taxele trebuie să aibă o valoare considerabilă pentru a-şi atinge scopul.
Fixarea unor taxe mai mari conduce la eficienţă administrativă şi îi determină pe mulţi
poluatori să dorească monitorizarea poluării reale pentru a evita plăţile suplimentare, însă
totodată un nivel ridicat al taxelor este acceptabil numai dacă este riguros detaliat, ceea ce
face să scadă eficienţa acţiunilor administrative, şi, în consecinţă, să scadă eficienţa
economică a protecţiei mediului.
Bibliografie
Asociaţia Română pentru Standardizare (1997). Standard SR EN ISO 14001:1997. Sisteme de

management de mediu – Specificaţii şi ghid de utilizare
Atmer, T., Calori, R. (1993). Diagnostic et Decisions Strategiques, Editura Dunod, Paris
Angelescu, A., Ponoran, I., Ciobotaru, V. (2003). Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă,
Editura ASE, Bucureşti
Băloiu, L.M., Frăsineanu, C., Frăsineanu, I. (2008). Management inovaţional, Editura ASE,
Bucureşti
Bleahu, M. (2001). Priveşte înapoi cu mânie… Priveşte înainte cu spaimă, Editura
Economică, Bucureşti
Bran, P., Bran, F. (2004). Dimensiunea economică a impactului de mediu, Editura ASE,
Bucureşti
Bright, C. (1999). The Nemessis Effect, World Watch, London
Brown, L. (2001). Ecoeconomie. Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura
Tehnică, Bucureşti
Bularda, G. (2001). Reziduuri menajere, stradale şi industriale, Editura Tehnică, Bucureşti
Ciobotaru, V., Smaranda, D., Socolescu, A.M. (2009). Dicţionar. Protecţia mediului, Editura
ASE, Bucureşti
Ciobotaru, V., Socolesu, A.M. (2006). Priorităţi ale managementului de mediu, Meteor Press,
Bucureşti
Ciobotaru V., Angelescu A., Vişan, S. (2001). Progres tehnic – Calitate – Standardizare,
Editura ASE, Bucureşti
Comisia Europeană (1992). Regulamentul 880/1992 privind ecoetichetarea produselor,
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Bruxelles
Cornescu, V., Mihăilescu, I., Stanciu, S. (2001). Management general, Editura Actami,
Bucureşti
Frăsineanu, I., Băloiu, L.M. (2007). Economia şi protecţia mediului înconjurător, Editura
ASE, Bucureşti
Fuior A., Pinte G., „Seria de Standarde ISO 14000 în pragul consensului”, Revista
Standardizarea, Numărul 5, 1997
Gee, H. (2000). Comment Freiner L’extinction Annoncee des Espèces Vivantes, Le Monde, Paris
Guvernul României (1994). Monitorul Oficial al României, Numărul 226/19.08.1994
Haiduc, I., Răgălie, S. (2004). Consideraţii economice privind riscurile şi oportunitatea
investiţiei de la Roşia Montană, Revista Academica, Anul XIV, Numărul 26(163),
pp. 66-69
Ionescu, C. (2000). Cum să construim şi să implementăm un sistem de management de mediu
în conformitate cu ISO 14001, Editura Economică, Bucureşti
Leca, A. (1997). Principii de management energetic, Editura Tehnică, Bucureşti
Morin, J., Seurat, R. (1989). Le Management des Ressources Technologiques, Editura

d’Organisation, Paris
Morin, J. (1985). L’excellence Technologique, Editura Publi-Union, Paris
Myres, N., Mittermeier, R.A., Mittermeier, C.G., Fonseca, G.A.B., Kents, J. (2000).
Biodiversity Hotspots for Conservation Priorites, Revista Nature, Volumul 404
Negrei C. (1995). Economia mediului, Editura ASE, Bucureşti
Negrei, C. (2004). Economia şi politica mediului, Editura ASE, Bucureşti
Organizaţia Naţiunilor Unite (1997). Protocolul de la Kyoto semnat în cadrul Convenţiei-
Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, adoptat la 11 decembrie 1997
Petrescu, I. (2005). Managementul mediului, Editura Expert, Bucureşti
Platon, V. (1997). Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Economică, Bucureşti
Porter, M. E. (1985). Competitive Advantage, Free Press, New York
Porter, M. E. (1980). Competitive Strategy, Free Press, New York
Preda, G., Brăteanu, C., Socolescu A.M. (2005). Valorificarea resurselor naturale, Volumul
II, Editura International University Press, Bucureşti
Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (1996). ISO 14000 Environmental Management
Standards and Implications for Exporters to Developed Markets, New York
Rojaschi, V., Grigore, F., Ciomoş, V. (2008). Ghidul evaluatorului şi auditorului de mediu,
Editura Economică, Bucureşti
Ryding, S.O. (1992). Environmental Management Handbook, Lewis Publishers, Florida
Vişan, S., Angelescu, A., Alpopi, C. (2000). Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie,
Editura Economică, Bucureşti
Vişan, S., Angelescu, A., Ciobotaru, V. (2003). Ecotehnologii, Editura ASE, Bucureşti
*** (2005). The World Almanac and Book of Facts, World Almanac Books, New York
*** (2004). Anuarul Statistic al României, 1995-2004, Bucureşti
*** (2004). Enciclopedia electronică „Encarta”, Bucureşti
*** (2002). Comerţul cu Deşeuri Toxice, Revista Arborele Lumii, Numărul 80, Bucureşti
*** (1993). Manualul de aplicare în practică a unui program de protecţie a mediului
înconjurător: programarea implementării, Editura SIC Press, Bucureşti
*** (1990). Codul mediului înconjurător, Ediţia III, Editura Dolloz, Paris
*** Colecţia revistei Inventică şi economie, 1997-2004
*** Colecţia revistei The Economist, 2004-2007
*** Colecţia revistei Innovation & Transfer Technologique, 1995-2005
*** http://www.mmediu.ro, consultat la 5 mai 2011
*** http://www.insee.ro, consultat la 2 aprilie 2011
*** http://www.icpdr.org/undp-drp, consultat la 21 martie 2011
*** http://www.greenpeace.org, consultat la 16 februarie 2011
*** http://www.efectepoluare.ro, consultat la 14 februarie 2011
*** http://www.basel.int, consultat la 10 ianuarie 2011

Politici Ecologice de Mediu - Ciobotaru - 2011 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Ecologice de Mediu - Ciobotaru - 2011 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Virginia CIOBOTARU Corina FRĂSINEANU

Ioan FRĂSINEANU Oana Cătălina ŢĂPURICĂ

Redactor: Elena PANAITESCU

Copertă: Virginia CIOBOTARU

Revizie text: Luiza IANCU

Tehnoredactare computerizată: Oana Cătălina ŢĂPURICĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Politici ecologice de mediu

Copyright © Editura Economică, 2011

Autorii sunt responsabili de clarificarea dreptului de utilizare

5.2. Verificarea aplicării programelor de mediu şi evaluarea rezultatelor.................................................167

Experienţa autorilor în domeniu, pregătirea de specialitate ca şi motivaţia întâlnirii

Avem nevoie, aşadar, să studiem asemenea fenomene naturale şi sociale com-

Prof. univ. dr. Constantin Popescu

1.1. Trăsăturile economiei bazate pe cunoaştere

În condiţiile trecerii de la economia informaţională la economia bazată pe

Ð scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii, în

1.1.1. Caracteristicile noilor ramuri dominante ale economiei mondiale

Noile ramuri dominante ale economiei mondiale, în contextul economiei bazate

5 creşterea nivelului de instruire a consumatorilor determină o atitudine mai

1.1.2. Globalizarea concurenţei

Globalizarea concurenţei, are la bază o serie de premise. Cele mai semnificative se

 piaţa internaţională (globală) a poluării, al cărei pilon de susţinere este

1.1.3. Scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii

Scurtarea timpului de viaţă al produselor este o expresie a sporirii nivelului de

LANSARE PE CONSUM FINAL

Costuri de asigurare a conformităţii

Fig. 1.1. Ciclul de viaţă al produselor în economia bazată pe cunoaştere,

Astfel, se observă faptul că atât faza incipientă a ciclului de viaţă al produselor,

1.1.4. Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă

Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă, în contextul economiei

1.1.5. Protecţia mediului – o constrângere necesară în contextul noii economii

Una dintre problemele majore ale secolului, dezbătută intens în contextul

şi a resurselor naturale, în condiţiile în care principalul factor de producţie utilizat în noua

1.2. Creşterea economică şi echilibrul ecologic

Timpul prezent poate fi caracterizat drept o perioadă de dezechilibre şi de

1.2.1. Conştientizarea şi asumarea problemelor de mediu ale Terrei

Necesitatea protejării naturii reprezintă un concept apărut la mijlocul secolului

În 1992, are loc Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediu şi dezvoltare

1.2.2. Perspective de restructurare a economiei mondiale

O problemă mult dezbătută în ultimul timp este aceea a raportului de

distrugerea celor 4 ecosisteme1 – suprafeţele agricole, păşunile, pădurile şi zonele

Pentru a respecta principiile ecologiei, economia trebuie considerată un

1.3. Direcţiile impactului omului asupra mediului

o eliminarea din biosferă a unor specii de plante şi animale odată cu denaturarea

1.4. Probleme actuale de mediu

Unele probleme ale mediului, precum clima, biodiversitatea şi resursele de apă

Tendinţa de creştere se păstrează datorită activităţilor industriei energetice şi

Acţiunea poluanţilor asupra sănătăţii umane provoacă mai întâi „modificări de

9 variaţia nivelului apelor freatice (sursă de apă potabilă) datorită poluării

Poluarea factorilor de mediu

2.1. Poluarea atmosferică

2.1.1. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu

Deteriorarea calităţii atmosferei este strâns legată de concentraţia sau dispersarea

3 Deplasarea maselor de aer pe verticală determină apariţia unei variaţii a

2.1.2. Caracterizarea poluanţilor atmosferici

Criteriile conform cărora sunt caracterizaţi poluanţii atmosferici ţin cont de

- lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau sub formă de

atmosferice şi a oxigenului atmosferic duc la formarea unor produşi foarte periculoşi

2.1.3. Principalele surse de poluare

tropicale nu este de natură să favorizeze izbucnirea lor. Incendiile distrug suprafeţe

Ö Zone urbane puternic industrializate, cu specific industrial local. Un impact

piaţa internaţională (globală) a poluării, al cărei pilon de susţinere este