Sunteți pe pagina 1din 112

ECONOMIE

- TEORIE ŞI APLICAŢII -

SUPORT DE CURS PENTRU ANUL I

Daniela Zirra
ECONOMIE

La realizarea acestui suport de curs au mai colaborat:


Prof. Univ. Dr. Sorica Sava (cap. 13)
Prof. Univ. Dr. Ion Bulborea (cap. 9.3.)
Lector Univ. Dr. Iuliu Marin Ivănescu (cap. 9.5.)
Asist. Univ. Dr. Mona Ivănescu (cap. 12.2., 12.3.)
Prep. Univ. Gabriela Sterian (cap. 12.4.)

Suport de curs pentru anul IFR 2


ECONOMIE

CUPRINS

Unitatea de învăţare Titlul Pagina

Unitatea 1 7
Introducere în economie. Microeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă.
Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1 7
1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice 7
1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă 8
1.4. Metoda economiei politice 10
1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie 11
1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane 11
1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora 13
1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii 14
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 2 20
Productivitatea factorilor de producţie. Costurile de producţie şi rentabilitatea
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 20
2.2. Productivitatea factorilor de producţie 20
2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie 21
2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate 23
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 3 26
Piaţa, concurenţa şi preţul. Comportamentul producătorului şi al consumatorului în
condiţiile economiei de piaţă
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3 26
3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta 26
3.3. Tipologia pieţelor 28
3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă 28
3.5. Preţul 30
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Suport de curs pentru anul IFR 3


ECONOMIE

Unitatea 4 32
Economia de piaţă contemporană. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda,
profitul)
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 32
4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă 32
4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă 34
4.4. Constituirea economiei de piaţă în România 36
4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul) 36
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 5 42
Piaţa monetară şi de credit
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 42
5.2. Banii 42
5.3. Cererea şi oferta de monedă 44
5.4. Creditul, dobânda şi băncile 45
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 6 49
Piaţa capitalurilor (financiară)
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 49
6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni 49
6.3. Instituţiile pieţei capitalului 52
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 7 57
Piaţa muncii
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 57
7.2. Definirea pieţei muncii 57
7.3. Trăsăturile pieţei muncii 58
7.4. Cererea şi oferta de muncă 59
7. 5. Piaţa muncii în România 61
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Suport de curs pentru anul IFR 4


ECONOMIE

Unitatea 8 64
Macroeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Rezultatele macroeconomice.
Venitul, consumul şi investiţiile
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1 64
8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice 64
8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici 65
8.4. Venitul şi consumul 67
8.5. Economiile şi investiţiile 68
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 9 72
Creşterea şi dezvoltarea economică. Echilibrul economic şi ciclicitatea activităţii
economice
9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 72
9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică 72
9.3. Factori de creştere economică 74
9.4. Dezvoltarea economică durabilă 75
9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice 77
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 10 81
Ocuparea şi şomajul
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 81
10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă 81
10.3. Factorii care influenţează ocuparea 82
10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării 83
10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj 83
10.6. Clasificarea şomajului 85
10.7. Costurile generate de şomaj 86
10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului 87
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 11 91
Inflaţia
11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 91
11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie 91
11.3. Efectele inflaţiei 93

Suport de curs pentru anul IFR 5


ECONOMIE

11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei 94


11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist 96
11.6. Măsuri antiinflaţie 97
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 3

Unitatea 12 100
Generalităţi privind relaţiile economice internaţionale
12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 100
12.2. Procesul de globalizare 100
12.3. Mondializare şi regionalizare 102
12.4. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC 104
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 13 107
Statul şi politicile economice
13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 107
13.2. Abordare generală 107
13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice 108
13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie 108
13. 5. Politici economice 109
13.6. Bugetul de stat 111
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Suport de curs pentru anul IFR 6


ECONOMIE

Unitatea 1
Introducere în economie. Microeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă.
Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1
1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice
1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă
1.4. Metoda economiei politice
1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie
1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane
1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora
1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

Acest capitol urmăreşte să ofere o imagine generală privind


conceptul de economie şi diferenţierea care se face între abordarea micro
şi macroeconomică a fenomenelor şi proceselor economice.
Veţi observa cât de importantă este înţelegerea faptului că nevoile
umane şi resursele economice nu pot fi studiate separat, deoarece
dinamica nevoilor influenţează direct deciziile privind modul de alocare a
resurselor, iar resursele disponibile determină gradul de satisfacere a
nevoilor şi, implicit, calitatea vieţii.
Noţiunile elementare prezentate în acest capitol sunt indispensabile
pentru o bună înţelegere a comportamentului agenţilor economici,
indiferent de nivelul la care se manifestă acesta.

1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice

În teoria şi practica economică se întâlnesc diferite modalităţi de definire


a economiei ca ştiinţă:
Un studiu al “modului în care societăţile alocă resurse insuficiente în
încercarea de a satisface dorinţele virtual nelimitate ale consumatorilor“ 1 ;
O ştiinţă socială, care are ca obiect de studiu baza economică a societăţii;
“Ştiinţa alegerilor eficiente“ 2 ;
Ştiinţa care analizează modul în care se comportă oamenii în procesul de
satisfacere a nevoilor nelimitate şi în continuă dezvoltare şi diversificare,
utilizând resurse rare şi limitate;
O analiză aprofundată a relaţiei om – natură – societate, etc.;

1
Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002,
p. 19.
2
G. Abraham-Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.12.

Suport de curs pentru anul IFR 7


ECONOMIE

Activitatea economică trebuie să fie abordată şi explicată ca un


sistem cu o funcţionare complexă, de care depinde progresul social,
material şi spiritual al fiecărui individ, grup social şi al societăţii în
ansamblul său, numai dacă evoluţia nevoilor este privită în strânsă
interdependenţă cu resursele.

De modul în care sunt percepute noţiunile de bază ale economiei depinde


capacitatea de a percepe şi de a înţelege modul de funcţionare al întregului. Pornind
de la considerentul că omul reprezintă elementul central în desfăşurarea activităţii
economice, se impune abordarea detaliată a acestuia şi a nevoilor sale, precum şi a
deciziilor economice prin care se stabileşte modalitatea optimă de satisfacere a acestora.

1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă

Atunci când într-o economie se înregistrează lipsa


performanţelor, iar activităţile sunt la un nivel de rentabilitate scăzut, se
pune problema nivelului de însuşire a teoriei şi a elementelor de gândire
economică a celor care participă la activitatea economică. Istoria a
demonstrat întotdeauna că o practică economică de succes se bazează pe
o teorie economică adecvată şi bine ancorată în realităţile vieţii
cotidiene!

Drumul parcurs de gândirea economică, în procesul de cristalizare a acesteia


ca ştiinţă, a fost lung şi sinuos:

Termenul de economie a apărut în Grecia Antică. Etimologia cuvântului


provine de la termenii greceşti: oikos = casă şi nomos = lege, principiu, normă,
regulă.
Xenofon (430-355 î.e.n.) - economia este teoria administrării bunurilor sau a
bogăţiilor, indiferent de apartenenţa acestora (sectorului privat sau sectorului
public).
Platon (422-347 î.e.n.) - societatea este funciar legată de trebuinţele omului şi de
necesitatea schimbului.
Aristotel (384-322 î.e.n.) - economia este arta bunăstării.
În perioada Evului Mediu, Toma d’Aquino (1225-1274) a analizat probleme
diverse, ca de exemplu proprietatea (instituţie conformă cu natura omului),
preţurile, capitalul, şi diviziunea socială a muncii.
Doctrina mercantilistă - Epoca Renaşterii (secolele XV-XVI) - Antoine de
Montchrétien (reprezentant principal) - introdus sintagma de economie politică -
obiectul analizei economice îl constituie circulaţia mărfurilor, respectiv comerţul
exterior, iar creşterea condiţiei sociale (îndeosebi a suveranului) este asigurată
prin sporirea cantităţii de metale preţioase (aur şi argint).
Secolul al XVIII-lea, François Quesnay (1694-1774) - doctrina fiziocrată
(prima şcoală de gândire economică în adevăratul sens al conceptului şi primii
adepţi ai liberalismului economic, deoarece au enunţat principiul căruia

Suport de curs pentru anul IFR 8


ECONOMIE

procesele economice trebuie să fie lăsate să se desfăşoare de la sine) - obiectul de


studiu al ştiinţei economice este reprezentat de descoperirea legilor naturale care
guvernează societatea.
Doctrina liberală, în cadrul Şcolii clasice engleze - reprezentanţi principali
William Petty (1623-1687), Adam Smith (1723-1790) şi David Ricardo (1772-
1823).
Avuţia naţiunilor, tratat asupra naturii şi cauzelor ei, Adam Smith în
anul 1776 - obiectul de studiu al ştiinţei economice este analiza
principalilor factori care contribuie la formarea şi creşterea avuţiei
naţionale, adică diviziunea muncii (care asigură creşterea eficienţei şi
productivităţii lucrătorilor), volumul capitalului (care stabileşte numărul
lucrătorilor productivi) şi politica economică bazată pe libera iniţiativă.
David Ricardo - ştiinţa economică trebuie să studieze legile după care se
distribuie avuţia naţională, în lucrarea Principiile economiei politice şi
ale impunerii (1817).
Din Şcoala clasică engleză s-au desprins două curente principale:
Şcoala marxistă - definesc economia politică prin ştiinţa care studiază
legile ce guvernează producţia, repartiţia, schimbul şi consumul pe
diferite trepte de dezvoltare a societăţii.
Şcoala neoclasică, sau marginalistă – Stanley W. Jevons (1835-1882),
Carl Menger (1840-1921) şi Léon Walras (1834-1910) - economia este
ştiinţa preţurilor, stabilite ca rezultat al confruntării dintre cerere şi
ofertă, îndreptându-şi atenţia către problemele aflate la nivel
microeconomic.
Curentul de gândire dirijist sau keynesist, promotor John Maynard Keynes
(1883-1946) – a explicat fenomenele şi procesele economice, pe de-o parte, şi
stările de echilibru şi dezechilibru în economie, pe de altă parte, pe baza unor
legi psihologice fundamentale, în funcţie de care agenţii economici acţionează la
trăsăturile mediului economic.
Neoliberalismul 3 se poate defini ca un curent de gândire economică - porneşte
de la ideea unei libertăţi mai mari pentru agenţii economici, la care se ajunge prin
impunerea unui anumit tip de limite, ceea ce reprezintă un paradox al acestei
doctrine 4 . Concurenţa reprezintă condiţia esenţială pentru asigurarea libertăţii
economice reale, iar organismelor de tip cartel, monopol etc., care stau în calea
manifestării depline a relaţiilor concurenţiale, trebuie să li se impună reglementări
specifice. Statul este acela care trebuie să intervină pentru a proteja concurenţa în
vederea asigurării liberalismului relaţiilor de piaţă.
Odată cu sfârşitul anilor 1960, doctrina neoliberală s-a diversificat, apărând
teorii noi, ca de exemplu:
Teoria aşteptărilor raţionale, iniţiată, printre alţii, de Robert Lucas
(născut în 1937);
Teoria economiei ofertei, promovată în principal de Arthur Laffer (născut
în 1941).

3
D. Zirra, Op. Cit., pp. 35-39.
4
Florence Braunstein, Jean–François Pepin, Marile doctrine. Politică. Economie. Religie, Ed. Antet,
Bucureşti, 2000, pp. 102.

Suport de curs pentru anul IFR 9


ECONOMIE

Începând cu anii 1970, în perioada accentuării crizei de sistem a economiei


capitaliste, s-au conturat câteva curente de orientare liberală care au încercat
să ofere atât o explicaţie a producerii crizei, cât şi o metodologie a ieşirii din
criză. Câteva dintre aceste curente sunt 5 :
Doctrina monetaristă (Milton Friedman, născut în 1912, şi Şcoala de la
Chicago) explică criza economică prin argumente exclusiv, sau aproape
exclusiv monetare.
Doctrina ultraliberală (Friederich Augustus von Hayek, 1899-1992, şi
Asociaţia de la Muntele Pellerin) motivează criza economică prin
aplicarea exagerată şi haotică a dirijismului de tip keynesist.
Doctrina libertariană (David Friedman şi Universitatea din Florida) este
promotoarea liberalizării economiei în toate segmentele sale, inclusiv în
zona serviciilor publice.

1.4. Metoda economiei politice

Ştiinţa economică se individualizează faţă de celelalte ştiinţe prin:


Aria problematică;
Modul de abordare a problemelor;
Premisele de la care pleacă analizele;
Modul de formulare a concluziilor.

Metoda ştiinţei economice porneşte de la câteva aspecte principale 6 :


În ce constă activitatea economiştilor?
Care sunt scopurile lor?
Ce procedură aleg pentru îndeplinirea scopului propus?

Multe dintre instrumentele de lucru ale ştiinţei economice sunt împrumutate


din alte domenii ştiinţifice → se operează cu o diversitate de instrumente, ca de
exemplu inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstracţia, etc.

Metoda ştiinţei economice se bazează pe îmbinarea dintre:


logică (asigură tranziţia de la abstract la concret);
elementele istorice (înregistrarea informaţiilor în ordinea apariţiei lor), sau
tradiţionale, precum şi între modelarea matematică şi statistică, în vederea
acţiunii corelate a analizelor cantitative şi calitative.

În economie se pleacă:

pe de-o parte, de la observarea şi descrierea actelor, faptelor, proceselor şi


fenomenelor economice, pe baza cărora se emit principii şi teorii (inducţia =
crearea şi generalizarea principiilor pornind de la fapte), care la rândul lor
determină politicile economice elaborate şi aplicate în activitatea practică.

5
Sorica Sava, Orientări şi criza teoriei economice occidentale. Abordări nemarxiste, în Orientări actuale
în gândirea economică contemporană, Idei economice contemporane, CIDS, Nr.3, 1981, pp. 205–206.
6
C. R. McConnell, S. L. Brue, Microeconomics, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc., 1996, p. 3.

Suport de curs pentru anul IFR 10


ECONOMIE

pe de altă parte, implementarea politicilor, prin efectele pe care le produc,


afectează gradul de generalizare a teoriilor economice, care influenţează
comportamentul economic (deducţia permite elaborarea liniilor directoare,
privind modul de colectare şi sistematizare a datelor empirice).

1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie

Atât microeconomia, cât şi macroeconomia au ca obiect de studiu analiza


comportamentului economic, dar la niveluri diferite:

Microeconomia:
studiază comportamentul individual al agenţilor economici, respectiv
actele, faptele, procesele şi comportamentele manifestate fie între
participanţii la fluxurile economice, incluzând aici întreprinderile,
administraţiile, instituţiile financiar-bancare, menajele sau
gospodăriile, fie la nivel de firmă sau persoană;
analizează într-o manieră microscopică unităţi economice specifice 7 ,
în calitatea lor de vânzători/producători şi cumpărători/consumatori,
sau segmente economice mici, pentru a observa în detaliu acţiunile
acestora.
Macroeconomia:
studiază comportamentul colectiv al agenţilor economici individuali,
priviţi ca elemente componente ale unui sistem;
macroeconomia analizează actele, faptele, procesele şi
comportamentele evaluate la nivel global, agregat, respectiv la nivel
de economie naţională, pe ramuri şi sub-ramuri economice, sau pe
pieţe specifice.

Ansamblul deciziilor la nivel microeconomic, în legătură cu


satisfacerea într-un mod raţional a propriilor interese, reprezintă baza
analizei macroeconomice. La rândul lor, deciziile factorilor de decizie de
la nivel macroeconomic influenţează raţionalitatea alegerilor la nivel
individual. Astfel, microeconomia şi macroeconomia reprezintă de fapt
subsisteme ale ansamblului economic, aflate într-o condiţionare şi
influenţă reciprocă permanentă, sau perpetuă.

1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane

Nevoile socio-umane reprezintă:


mobilul şi motivaţia întregii activităţi economice;
impulsul iniţial al apariţiei ştiinţei economice.

Omul este în acelaşi timp:


un produs al naturii, ca orice altă vieţuitoare;

7
C. R. McConnell, S. L. Brue, Op. cit, p. 5.

Suport de curs pentru anul IFR 11


ECONOMIE

un produs al societăţii, în postura lui de membru al diferitelor grupuri, ca


de exemplu familia, şcoala, locul de muncă, etc.

Din acest punct de vedere, nevoile umane pot fi definite ca


ansamblul cerinţelor care, prin satisfacerea lor, permit existenţa,
formarea şi dezvoltarea indivizilor, a grupurilor sociale şi a
societăţii în ansamblul său!

Caracteristicile nevoilor umane:


1. sunt nelimitate;
2. se dezvoltă permanent;
3. sunt într-o diversificare continuă;
4. formarea şi manifestarea lor este influenţată de o serie de factori de
natură economică, socială, etc.;
5. pot fi clasificate după mai multe criterii.

Factorii care influenţează structura, caracteristicile, intensitatea şi diversitatea


nevoilor socio-umane:
1) După sursa de formare:
de ordin obiectiv, fiind vorba despre influenţe de natură fiziologică şi psihică
care determină condiţionarea obiectivă a nevoilor;
de ordin subiectiv, care provin din mediul de viaţă al indivizilor şi care
determină condiţionarea subiectivă a nevoilor.
2) După modul în care acţionează:
nivelul general de dezvoltare al societăţii;
raporturile între oameni, ca indivizi şi ca membri ai unor grupuri
sociale;
relaţiile dintre state.
3) O exemplificare mai complexă poate fi prezentată în următoarea succesiune:
Nivelul de dezvoltare al producţiei, produselor şi tehnologiilor, respectiv
ritmul progresului tehnic.
Dinamica populaţiei.
Condiţiile climaterice care influenţează direct sezonalitatea nevoilor.
Factorii psihici şi sociologici din categoriile temperament, grad de
instruire/civilizaţie, reacţiile la schimbarea modei, la reclame, etc.
Relaţiile dintre structura şi dinamica cererii efective şi manifestarea
nevoilor.
Ritmul de modificare a venitului disponibil pentru satisfacerea nevoilor.
Evoluţia preţurilor, etc.

Se pot menţiona mai multe criterii în funcţie de care se clasifică nevoile şi


anume:
1) După sursa de formare:
a) fiziologice;
b) culturale;
c) sociale (protecţia mediului, ocrotirea sănătăţii, apărare, etc.)

Suport de curs pentru anul IFR 12


ECONOMIE

2) După natura bunurilor şi a serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor


(menţionăm că această clasificare a nevoilor este necesară în economie pentru
stabilirea structurii producţiei şi a corelaţiilor care se fac în procesul
distribuirii şi al redistribuirii veniturilor):
a) hrană;
b) îmbrăcăminte;
c) locuinţă;
d) transport, etc.
3) După momentul apariţiei şi durata manifestării lor:
a) nevoi curente, legate de existenţa cotidiană a indivizilor;
b) nevoi periodice, eventual cele conectate cu schimbările de sezon (inclusiv
cele legate de petrecerea timpului liber);
c) nevoi rare, care apar doar atunci când în viaţa indivizilor se produc
schimbări importante (de statut, locul de muncă, domiciliul, necesitatea
creşterii nivelului de instruire, etc.).
4) Specialiştii în management propun o altă clasificare – Maslow – ei
ierarhizează nevoile socio-umane sub formă piramidală:
a) la baza piramidei sunt aşezate nevoile cele mai numeroase, legate de
existenţa indivizilor;
b) nevoia de locuinţă (securitate);
c) nevoia apartenenţei la grup (loc de muncă, prieteni, etc.);
d) nevoia recunoaşterii sociale;
e) nevoia de perfecţionare sau de autodepăşire (care se consideră că nu
poate fi niciodată satisfăcută în totalitate).

1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor materiale, umane,


monetare/financiare care ar putea fi atrase şi utilizate efectiv pentru producerea
bunurilor economice, destinate satisfacerii nevoilor.

Tipologia resurselor:
1) După provenienţă:
a) resurse primare, care includ potenţialul demografic şi cel al resurselor
naturale;
b) resurse derivate, rezultate din prelucrarea mai mult sau mai puţin
complexă a altor resurse (maşinile, echipamentele, utilajele, cunoştinţele,
informaţiile, experienţa ştiinţifică, inovaţiile, etc.).
2) După durata existenţei lor:
a) neregenerabile, care odată utilizate nu se mai pot reface, adică minereurile
şi zăcămintele de combustibili fosili;
b) regenerabile, în care includem apa, aerul, fondul forestier, etc.
3) După posibilitatea recuperării lor, menţionăm următoarele categorii de
resurse:
a) recuperabile, ca de exemplu sticla, fierul, hârtia, etc.;

Suport de curs pentru anul IFR 13


ECONOMIE

b) parţial recuperabile, cum ar fi resursele biologice (cele rezultate ca


urmare a activităţilor zootehnice);
c) nerecuperabile, cu referire directă la resursele energetice.

Resursele economice se caracterizează prin mai multe trăsături sau


particularităţi, (care privite în comparaţie cu trăsăturile nevoilor socio-umane
accentuează încă odată necesitatea utilizării lor într-un mod raţional):
Se găsesc întotdeauna în deficit în raport cu necesităţile, deci sunt
insuficiente.
Ritmul lor de creştere sau de dezvoltare este inferior ritmului de
creştere şi diversificare a nevoilor.
Utilizarea resurselor naturale determină perturbarea echilibrului
ecologic, într-o măsură din ce în ce mai pronunţată, şi afectează calitatea
mediului ambiant, cu efecte greu de cuantificat şi, mai ales, greu de
înlăturat sau de contracarat.
Sunt limitate:
din punct de vedere fizic;
din punctul de vedere al posibilităţilor de utilizare a lor, respectiv
tehnico-economic.

Resursele economice pot fi analizate din două puncte de vedere:


ca stocuri de resurse existente/de care dispune o ţară la un moment dat, ceea
ce reprezintă în fapt avuţia naţională;
ca fluxuri de resurse economice, respectiv dinamica procesului de atragere şi
de utilizare a resurselor într-o anumită perioadă de timp.

Potenţialul economic al unei ţări, care este format din acele elemente ale avuţiei
naţionale care pot fi atrase în circuitul economic, se înfăţişează în trei ipostaze:
1. Potenţialul maxim, alcătuit din toate componentele avuţiei naţionale.
2. Potenţialul valorificabil, format doar din elementele pentru care societatea
dispune de condiţiile în care pot fi puse în valoare.
3. Potenţialul atras, respectiv elementele care se găsesc efectiv şi sunt utilizate
în circuitul economic.

1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii

În procesele productive, oamenii supun resursele unor


procese de transformare şi adaptare la nevoile sociale, iar din
aceste activităţi rezultă bunurile economice!

Definirea factorilor de producţie:


Ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca procesele
productive să se desfăşoare în conformitate cu un set de obiective stabilit
apriori;
Partea resurselor economice care poate fi/este utilizată efectiv pentru a
obţine bunuri şi servicii (din acest punct de vedere putem considera că

Suport de curs pentru anul IFR 14


ECONOMIE

factorii de producţie reprezintă o submulţime a mulţimii resurselor


economice);
Partea resurselor de care societatea dispune efectiv la un moment dat şi
care este atrasă în activitatea economică, respectiv în circuitul
economic.

Factorii de producţie au o tipologie diversă:


Din punct de vedere tehnico-economic:
Factori de producţie clasici:
natura;
munca;
capitalul.
Neofactori sau factori noi.
După natura lor:
Obiectivi: instrumente de lucru, echipamente, utilaje, instalaţii, maşini,
agregate, materiale, materii prime, energie, combustibili, etc.;
Subiectivi: climatul la locul de muncă, cultura organizaţională, motivarea
personalului, factorii psiho-comportamentali, etc.
După sfera de cuprindere:
Comuni: care se utilizează în toate tipurile de activităţi economice, ca de
exemplu forţa de muncă;
Specifici: care pot fi utilizaţi doar în anumite sectoare ale economiei, cum
ar fi utilajele şi echipamentele folosite în industria extractivă, sau în
industria chimică, etc.
După caracterul lor:
Tehnici;
Economici;
Politici;
Psihologici;
Ecologici, etc.

Scurtă caracterizare a celor mai importante grupe de factori - factorii clasici


(cei trei menţionaţi anterior) şi neofactorii:

Factorul de producţie natură este considerat unul dintre factorii originari,


deoarece oamenii nu au făcut eforturi pentru crearea sa. Natura pur şi simplu există, iar
activităţile umane, indiferent de tipul lor, sunt strict legate de mediul natural,
respectiv de condiţiile naturale.
Cel mai important factor natural este pământul, deoarece este cadrul general
de desfăşurare a tuturor activităţilor. Menţionăm în continuare câteva trăsături
ale acestui factor:
Cea mai mare parte este ocupată de apă;
Suprafaţa uscată este limitată;
Dacă este exploatat neraţional, pământul se degradează;
Este neomogen;
Reprezintă suportul material al oricărei activităţi;

Suport de curs pentru anul IFR 15


ECONOMIE

Este un element durabil şi în principiu indestructibil;


Bunurile pe care ni le oferă natura au fost, sunt şi vor rămâne limitate şi
insuficiente în raport cu nevoile socio-umane.

Factorul natură este vital pentru desfăşurarea activităţilor


economice şi sociale, iar calitatea lui influenţează direct nivelul de trai,
ritmul de dezvoltare şi performanţele societăţii!

Factorul de producţie muncă este de asemenea un factor originar sau primar:


În sens general, munca este o cheltuire de energie fizică, intelectuală şi
psihică, îndreptată spre un anumit scop, adică al creării de bunuri şi servicii.
În sens specific, forţa de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice,
intelectuale şi psihice de care dispune un individ (aptitudini, abilităţi,
competenţe, îndemânări, talent, etc.), pe care le utilizează în desfăşurarea
activităţilor curente, la locul de muncă, în scop productiv.

Câteva dintre trăsăturile generale ale factorului de producţie muncă:


Este neomogen;
Este un factor determinant al producţiei;
Eficienţa cheltuirii energiei indivizilor se măsoară prin rezultatele obţinute;
Educaţia materializată în muncă specializată/calificată formează capitalul
uman;
Se obţine din resursele de muncă, reprezentate de populaţia unei ţări;
Este perisabil.

Factorul muncă reprezintă elementul central în economia


oricărei firme. De modul în care este gestionată această resursă
depind nivelul rentabilităţii şi al eficienţei economiei naţionale în
ansamblul său, precum şi calitatea vieţii oricărui individ!

Factorul de producţie capital este un factor derivat, deoarece reprezintă acea


categorie de bunuri care este utilizată sau ajută la producţia viitoare de bunuri şi servicii.
Bunurile de capital se mai numesc şi investiţii.
În această categorie de factori includem:
Dispozitive, unelte şi agregate;
Instalaţii şi echipamente;
Maşini şi utilaje;
Tehnologii şi licenţe de fabricaţie;
Construcţii şi terenuri;
Bunuri intermediare sau produse semifinite;
Materii prime, materiale, combustibil, energie, apă şi utilităţi;
Stocuri (materii prime, materiale, bunuri intermediare, produse finite, etc.).

O altă clasificare a elementelor de capital, în funcţie de modul în care


sunt consumate în procesele productive:

Suport de curs pentru anul IFR 16


ECONOMIE

elementele de capital fix, între care se includ construcţiile, utilajele,


echipamentele, instalaţiile, etc., şi care se consumă pe parcursul derulării mai
multor cicluri productive complete;
elementele de capital circulant, reprezentate de materii prime, materiale,
combustibil, energie electrică, apă, etc., care trebuie înlocuite complet pentru
a derula un nou ciclu de producţie, sau care se consumă în totalitate pentru
obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi/sau servicii, în cadrul unui singur
ciclu productiv complet.

Menţionăm câteva trăsături generale ale factorului capital:


Este neomogen;
Este supus deprecierii şi uzurii, făcând referire la capitalul fix (deprecierea se
referă la consumul de capital fix, care se reflectă în amortizare, iar uzura poate
fi atât fizică, cât şi morală);
Ritmicitatea proceselor de aprovizionare/desfacere şi relaţiile care se stabilesc
cu furnizorii/clienţii au un impact direct asupra rentabilităţii firmelor.

Neofactorii de producţie, sau factorii noi, reprezintă elemente introduse


ceva mai recent în literatura de specialitate:
Tehnologiile noi sunt foarte importante pentru eficienţa cu care se realizează
activităţile şi pentru performanţele generale ale firmei. Progresul ştiinţific
rezultă ca urmare a activităţilor de cercetare ştiinţifică, contribuind decisiv la
creşterea calităţii bunurilor şi a serviciilor, cu impact pozitiv direct asupra
calităţii vieţii.
Ca neofactor de producţie, informaţiile acţionează sau pot fi utilizate în două
sensuri:
Direct, fie prin informatizarea activităţilor în vederea obţinerii elementelor
necesare pentru luarea deciziilor în timp real la nivel de firmă, fie prin
utilizarea efectivă a acestora, cum sunt de exemplu activităţile din
domeniul mass-media.
Indirect, prin asimilarea lor de către indivizi, în cadrul unor procese de
instruire, educare sau formare profesională, şi utilizarea, respectiv
aplicarea cunoştinţelor dobândite în activitatea curentă.
Antreprenoriatul sau spiritul de întreprinzător caracterizează o persoană
care îşi asumă riscuri, prin alocarea unui set de resurse economice, destinat
să fie utilizat în activităţi productive (crearea de bunuri şi servicii). Riscul
unor afaceri noi este întotdeauna ridicat, deoarece nu există garanţii ferme că
demersul va avea succes. În fapt, ne referim la efectuarea unor cheltuieli
prezente, certe, în scopul realizării unor profituri viitoare, incerte.

Toţi factorii de producţie, indiferent de natura lor, se caracterizează printr-un set


de proprietăţi comune:

1. Divizibilitatea.
2. Adaptabilitatea.
3. Complementaritatea.

Suport de curs pentru anul IFR 17


ECONOMIE

4. Combinarea.
5. Substituibilitatea.

Toate firmele care doresc să-şi maximizeze profitul


trebuie să utilizeze acele combinaţii de factori de producţie prin
care se minimizează costurile!

Test de autoevaluare

1) Raţionalitatea activităţii economice se referă la folosirea cât mai adecvată a:


a) resurselor productive rare;
b) resurselor neregenerabile;
c) resurselor rare cu întrebuinţări alternative;
d) resurselor umane, care sunt cele mai creative.
2) Comportamentul uman în procesul de alocare a resurselor exprimă:
a) opţiuni raţionale ale unităţilor economice şi ale societăţii;
b) voinţa oricărei unităţi economice, independent de mediul economic şi social în
care acţionează;
c) un exerciţiu de rutină;
d) hotărârea celor mai înalte autorităţi dintr-o ţară.
3) Între resursele economice şi factorii de producţie este o relaţie:
a) ca de la parte la întreg;
b) de sinonimie;
c) ca de la întreg la parte;
d) nedefinită.
4) Care dintre afirmaţiile următoare reprezintă o caracteristică a nevoilor umane:
a) sunt limitate;
b) se dezvoltă permanent;
c) se diversifică mai lent decât resursele;
d) nu sunt influenţate de factori de natură subiectivă;
Alegeţi varianta corectă: a = a) + b); b = b) + c) + d); c = a) + c); d = b).
5) Factorul de producţie muncă este:
a) un factor derivat;
b) un factor omogen;
c) un factor clasic;
d) un neofactor.
6) Care este ponderea capitalului fix în totalul capitalului unei firme, dacă la sfârşitul
anului se înregistrează următoarele date:
a) materii prime şi materiale = 1,5 mil. lei;
b) combustibil = 1,2 mil. lei;
c) energie = 1,1 mil. lei;
d) disponibil în cont = 15% din totalul activelor circulante;
e) numerar în casă = 8 mil. lei;
f) echipamente = 6 mil. lei;
g) total active 40 mil. lei.

Suport de curs pentru anul IFR 18


ECONOMIE

Răspunsuri

1. c)
2. a)
3. a)
4. d)
5. c)
6. 65,29%.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Avantaje şi limite ale diferitelor şcoli, curente şi teorii economice (analiza se poate
face şi pe creatori sau pe grupuri de autori de teorii economice).
2. Orientări actuale în ştiinţa economică.
3. Rezultatele, implicaţiile şi efectele activităţii economice. Aspecte pozitive şi negative.
4. Fondatorii teoriei economice şi contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţei economice.
5. Mutaţii contemporane în sistemul nevoi - resurse, sub influenţa progresului tehnico –
ştiinţific.
6. Influenţa utilizării resurselor economice asupra calităţii vieţii.
7. Metode de soluţionare a “conflictului” dintre nevoile umane şi resursele economice.
8. Factorii care influenţează evoluţia structurală a nevoilor umane.
9. Evoluţii şi tendinţe în structura capitalului.
10. Relaţia dintre progresul tehnico–ştiinţific şi calitatea factorilor de producţie.
11. Influenţa modului de utilizare a factorilor de producţie asupra profitabilităţii firmei.
12. Factorul de producţie muncă între cheltuială şi investiţie.
13. Rolul neofactorilor în eficientizarea activităţii economice.
14. Mutaţii calitative în utilizarea factorului de producţie muncă.

Suport de curs pentru anul IFR 19


ECONOMIE

Unitatea 2
Productivitatea factorilor de producţie. Costurile de producţie şi rentabilitatea
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2
2.2. Productivitatea factorilor de producţie
2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie
2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2

Acest capitol urmăreşte să ofere elementele necesare pentru


înţelegerea noţiunilor care se referă la productivitatea factorilor de
producţie şi la modul de definire şi de calcul a elementelor din care este
compus costul de producţie.
Importanţa acestor doi indicatori este dată de impactul utilizării
raţionale a resurselor, disponibile pentru producţie, asupra nivelului de
rentabilitate a activităţilor realizate de agenţii economici într-o perioadă de
timp. Trebuie să precizăm că aspectul menţionat anterior are o influenţă
decisivă asupra competitivităţii firmelor şi produselor, într-un mediu
economic cu o dinamică în creştere.

2.2. Productivitatea factorilor de producţie

Eficienţa utilizării factorilor de producţie se poate măsura sau aprecia prin


intermediul productivităţii şi/sau al randamentului acestora:
ca indicator de minim;
ca indicator de maxim.

Productivitatea este:
un indicator de maxim, care se calculează ca raport între producţia
realizată (exprimată fizic sau valoric) şi cantitatea de factori de producţie
consumată sau valoarea factorilor utilizaţi:
Q
W= , unde:
Fp
o W = productivitatea;
o Q = cantitatea de bunuri economice;
o Fp = factorii de producţie utilizaţi pentru obţinerea
bunurilor.
indicatorul care exprimă legătura cantitativă dintre producţia obţinută într-
o perioadă dată, într-un anumit cadru (firmă, secţie de producţie, loc de
muncă, utilaj, etc.) şi volumul factorilor de producţie utilizaţi în acest
scop.

Suport de curs pentru anul IFR 20


ECONOMIE

Distingem mai multe tipuri de productivitate:


După unitatea de măsură în care se exprimă:
Fizică – tone/zi, kg/salariat, bucăţi/oră, etc.;
Valorică – lei producţie pe salariat, pe oră, pe utilaj, etc.
După modul de obţinere a rezultatelor:
Brută – se apreciază ca raport între producţia finală realizată şi volumul
total al factorilor de producţie utilizaţi (indiferent de sursa de provenienţă
a acestora);
Netă – este utilizată pentru evaluarea efortului productiv propriu (din
totalul factorilor de producţie utilizaţi se scade volumul factorilor
proveniţi din exteriorul firmei).
După nivelul sau modul în care se calculează:
Totală, denumită şi globală, care poate fi:
Medie (Wtm) – calculată ca raport între volumul producţiei (Q) şi
valoarea tuturor factorilor utilizaţi;
Marginală ( Wtmg ) – exprimată prin raportul dintre sporul de
producţie (ΔQ) care se realizează dacă consumul total de factori creşte
cu 1 leu.
Parţială, calculată pentru a evalua eficienţa utilizării fiecărui factor de
producţie în parte, care se poate exprima ca productivitate:
Medie (Wm) - calculată ca raport între volumul producţiei şi cantitatea
utilizată sau consumată dintr-un singur factor de producţie;
Marginală ( Wmg ) - exprimată prin raportul dintre sporul de producţie
care se realizează dacă consumul dintr-un factor creşte cu o unitate,
celelalte condiţii rămânând nemodificate.

2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie

Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor destinate consumului de


factori de producţie, necesar pentru obţinerea unui anumit volum de bunuri şi servicii.

Pentru o evaluare cât mai realistă a nivelului costurilor sau a cheltuielilor de


producţie, se pot utiliza:
Costul real –arată cantitatea de factori de producţie consumată pentru
obţinerea de bunuri economice, exprimată în unităţi fizice;
Costul monetar – reprezintă expresia în unităţi monetare a costului real;
Costul de oportunitate – arată sau cuantifică sacrificiul pe care îl face o
firmă pentru producerea unui bun, renunţând la producerea altui bun.

În calculul costului de producţie trebuie să se ţină seama de faptul că se fac


diferenţieri la nivelul factorilor de producţie consumaţi:
Factorul muncă – se regăseşte în cost sub forma salariilor;
Factorul capital – folosirea capitalului presupune realizarea unor cheltuieli
de diferite categorii, în funcţie de tipul de capital:

Suport de curs pentru anul IFR 21


ECONOMIE

o pentru capitalul fix se regăseşte amortizarea şi în unele situaţii chirii,


cheltuieli de întreţinere, etc.;
o pentru capitalul circulant se iau în considerare cheltuielile cu materii
prime, materiale, combustibil, energie electrică, apă, utilităţi, etc.
Factorul natură – poate apărea
o sub formă bănească (ex. preţul pământului în agricultură), sau alte
categorii de cheltuieli;
o sub formă materială, sub formă de minereuri, ţiţei, etc.

Distingem mai multe categorii de costuri, în funcţie de diverse criterii de


clasificare:
După punctul de vedere care stă la baza evaluării costului de producţie:
Din punct de vedere contabil, costul de producţie reprezintă cheltuieli
exprimate efectiv de către agenţii economici producători;
Din punct de vedere economic, costul de producţie conţine şi alte elemente pe
lângă costul contabil, cum este de exemplu cheltuiala aferentă efortului
proprietarului firmei pentru coordonarea şi conducerea activităţilor.
După sfera de cuprindere:
Costul total, denumit şi cost global (CT), care se referă la cheltuielile generate
de realizarea întregii producţii (Q);
Costul unitar sau mediu (Cm), care cuantifică efortul făcut pentru realizarea
unei unităţi fizice sau valorice de producţie;
Costul specific (Cs) arată cheltuielile cu materiile prime, materialele,
combustibilii, şi alte elemente de capital circulant, efectuate pentru obţinerea
unui produs.

După modul în care evoluează în funcţie de ritmul de modificare a producţiei


realizate:
Costul fix (CF) este alcătuit din acele categorii de cheltuieli care rămân
constante, indiferent de volumul producţiei realizate (se apreciază că, pe
termen scurt, acest cost rămâne constant). Se face distincţie între:
• costul fix total (CF);
• costul fix mediu (CFm);
Costul variabil (CV) se formează din cheltuielile care variază direct
proporţional cu volumul producţiei. Se poate calcula sub forma:
• costului variabil total (CV);
• costului variabil mediu (CVm), respectiv.
Prin urmare, pornind de la faptul că CT = CF + CV, se observă că de fapt
costul unitar Cm este alcătuit dintr-o componentă fixă şi una variabilă,
adică Cm = CFm + CVm;
Costul marginal (Cmg) este indicatorul care arată cu cât creşte costul total
(ΔCT), dacă producţia realizată sporeşte cu o unitate (ΔQ), deci reprezintă
raportul dintre sporul de cost total şi sporul de producţie.

Sporul costului total la creşterea producţiei se


datorează exclusiv sporirii cheltuielilor variabile!

Suport de curs pentru anul IFR 22


ECONOMIE

După natura cheltuielilor:


Cheltuieli materiale (CM), care se pot clasifica la rândul lor în două categorii:
Cheltuieli materiale legate de volumul de activitate, denumite cheltuieli
materiale directe;
Cheltuieli materiale aferente utilizării capitalului fix, în care se include şi
amortizarea.
Cheltuieli salariale (CS), care sunt de două tipuri:
Cheltuieli cu salariile personalului direct productiv;
Cheltuieli cu salariile personalului indirect productiv.

Costul de producţie este un indicator deosebit de complex → costul îndeplineşte


o serie de funcţii specifice, ca de exemplu:
Funcţia de cercetare dezvoltare;
Funcţia de producţie;
Funcţia de personal;
Funcţia comercială;
Funcţia financiar-contabilă;
Funcţia de control şi reglare.

2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate

Fiecare agent economic încearcă să-şi realizeze


activitatea cu un consum cât mai redus de resurse, pentru a
putea astfel să devină sau să rămână competitiv, într-o economie
deosebite de dinamică şi un mediu concurenţial care de multe ori
este agresiv. Se spune că o firmă este rentabilă dacă obţine profit.
Acest indicator reprezintă în cele mai multe cazuri esenţa
înfiinţării şi existenţei organizaţiilor şi principalul mobil al
desfăşurării activităţii economice!

Unul dintre indicatorii aflaţi la îndemâna agenţilor economici, pentru a stabili


care este nivelul de activitate de la care începând devin rentabili, este pragul de
rentabilitate (QR):
Volumul de activitate de la care începând firma realizează profit;
Producţia realizată pentru care profitul este nul;
Volumul de activitate la care veniturile sunt egale cu cheltuielile.

Un alt indicator utilizat pentru caracterizarea performanţelor unei companii este


rata de rentabilitate:
P
Rata rentabilităţii comerciale Rrc = ⋅ 100 [%];
CA
P
Rata rentabilităţii resurselor consumate Rrrc = ⋅ 100 [%];
CT
P
Rata rentabilităţii capitalului Rrk = ⋅ 100 [%], etc.
K

Suport de curs pentru anul IFR 23


ECONOMIE

Există o conexiune foarte strânsă între nivelul


rentabilităţii companiilor şi evoluţia costului de producţie. Având
în vedere că nivelul profitului companiilor este invers
proporţional cu costurile, este necesar ca fiecare agent economic
să identifice principalele modalităţi de a ţine sub control sau
chiar de a reduce cheltuielile de producţie, în vederea
maximizării profitului şi implicit a rentabilităţii!

Test de autoevaluare

1) Valoarea costului marginal este dată de:


a) evoluţia costului fix;
b) evoluţia costului variabil;
c) evoluţia costului unitar;
d) evoluţia costului variabil mediu.
2) Funcţia de producţie exprimă legătura obiectivă existentă între:
a) cost şi profit;
b) factorii de producţie utilizaţi şi rezultatele obţinute;
c) forţa de muncă şi capitalul utilizat;
d) cantitatea şi calitatea factorilor de producţie utilizaţi.
3) Productivitatea marginală a unui factor de producţie exprimă:
a) sporul de producţie obţinut prin sporul cu o unitate a factorului respectiv, atunci
când ceilalţi factori îşi reduc consumul cu o unitate;
b) sporul de producţie obţinut prin reducerea cu o unitate a unui factor şi creşterea cu
o unitate a altui factor, celelalte condiţii rămânând nemodificate;
c) cantitatea dintr-un factor necesară pentru a compensa reducerea unui alt factor,
astfel încât producţia să crească cu o unitate;
d) sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a consumului din factorul
respectiv, fără modificarea celorlalţi factori.
4) Optimizarea modului de desfăşurare a activităţii economice depinde esenţial de:
a) creşterea consumului de resurse;
b) un nivel cât mai ridicat al pragului de rentabilitate;
c) reducerea productivităţii;
d) abilitatea factorilor de decizie de a reduce costurile firmei.
5) Creşterea numărului factorilor de producţie şi diversificarea acestora este:
a) numai un progres cantitativ;
b) numai un progres calitativ;
c) un progres ecologic;
d) un progres cantitativ şi calitativ.

Răspunsuri test de autoevaluare

1. b);
2. b);

Suport de curs pentru anul IFR 24


ECONOMIE

3. d);
4. d);
5. d).

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Metode de creştere a productivităţii la nivel de firmă.


2. Tehnici de reducere a costurilor de producţie în economia contemporană.
3. Relaţia dintre randamentul economic şi costul de producţie.
4. Pragul de rentabilitate şi riscul de exploatare.
5. Controlul activităţii la nivel de firmă prin indicatorii de cost.

Suport de curs pentru anul IFR 25


ECONOMIE

Unitatea 3
Piaţa, concurenţa şi preţul. Comportamentul producătorului şi al consumatorului în
condiţiile economiei de piaţă
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3
3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta
3.3. Tipologia pieţelor
3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă
3.5. Preţul
3.6. Comportamentul producătorului în condiţiile economiei de piaţă
3.6.1. Echilibrul producătorului
3.6.2. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă perfectă
3.6.3. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă imperfectă
3.7. Comportamentul consumatorului în condiţiile economiei de piaţă
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 2

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3

Piaţa reprezintă spaţiul în care agenţii economici, în dubla lor


calitate de producători sau de vânzători, respectiv de consumatori sau
cumpărători, îşi desfăşoară activitatea, îşi manifestă acţiunile, îşi exprimă
dorinţele, sunt puşi în faţa diferitelor opţiuni, fac alegeri, etc. Prin urmare,
piaţa este o noţiune deosebit de complexă, iar înţelegerea mecanismelor
care stau la baza funcţionării pieţei este decisivă pentru performanţele
realizate de orice specialist în domeniul economic.
La rândul său, preţul se formează diferit în raport cu trăsăturile
relaţiilor concurenţiale care caracterizează o anumită piaţă. De asemenea,
comportamentul agenţilor economici se modelează în funcţie de tipul de
concurenţă în care trebuie să acţioneze.
În cadrul pieţei, raporturile dintre agenţii economici sunt
reglementate prin sistemul de concurenţă, ceea ce le permite acestora să
efectueze diverse operaţiuni şi să-şi desfăşoare acţiunile în condiţii
favorabile, cu efecte benefice asupra mediului de afaceri şi a activităţii
economice în ansamblul ei.

3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta

Piaţa poate fi definită ca un ansamblu de relaţii de


schimb între agenţii economici, întemeiate pe baza
raportului dintre cerere şi ofertă!

Piaţa are în general două componente principale, respectiv cererea şi oferta.

Suport de curs pentru anul IFR 26


ECONOMIE

Cererea = cantitatea dintr-un tip de marfă pe care o doresc consumatorii, fiind


dispuşi să o achiziţioneze la un anumit preţ, într-o perioadă de timp, în limita unui venit
disponibil, alocat pentru procurarea bunului dorit.

Un bun economic oarecare se transformă într-o marfă


doar dacă circulă sau trece de la vânzător/producător la
cumpărător/consumator prin intermediul unui proces de
vânzare-cumpărare, având rolul de a satisface anumite nevoi!

Cererea:
este o mărime variabilă;
este influenţată de diferite categorii de factori, dintre care menţionăm:
grupa factorilor care condiţionează consumul individual (venitul
disponibil pentru consum, gusturile, obiceiurile de consum, preţul
produsului dorit, necesitatea unui produs şi alternativele existente,
preţurile celorlalte produse, etc.);
grupa factorilor care influenţează cererea totală de pe piaţă (evoluţia
mărimii şi structurii populaţiei şi venitul naţional, împreună cu modul în
care acesta este distribuit la nivelul populaţiei).

Oferta = volumul de bunuri economice pe care un producător este dispus să o


cedeze printr-un proces de vânzare-cumpărare, la un anumit nivel al preţului, într-o
perioadă de timp.

Factori care determină modificarea ofertei:


Dinamica preţurilor factorilor de producţie;
Dimensiunea şi modificările veniturilor agenţilor economici producători;
Evoluţia preţurilor bunurilor realizate;
Numărul de firme care realizează aceeaşi categorie de bunuri;
Existenţa subvenţiilor acordate producătorilor sau chiar consumatorilor în
anumite domenii de activitate;
Mărimea taxelor şi impozitelor din domeniul în care producătorul îşi
desfăşoară activitatea;
Factorii naturali şi condiţiile climaterice;
Legislaţia în vigoare şi stabilitatea legislativă în domeniu;
Deciziile politice;
Evoluţia mediului de afaceri internaţional;
Schimbări în dinamica şi structura diferitelor categorii de nevoi, etc.

În cadrul unei pieţe, cererea şi oferta se pot afla în diferite raporturi:


Cererea este egală cu oferta, deci piaţa se caracterizează prin echilibru, ceea
ce înseamnă că nicio nevoie nu rămâne nesatisfăcută şi toţi producătorii îşi
vând întreaga cantitate de bunuri economice pe care le realizează;
Cererea este mai mare decât oferta (piaţa se caracterizează printr-un deficit de
ofertă sau un excedent de cerere, deci e dezechilibrată);

Suport de curs pentru anul IFR 27


ECONOMIE

Oferta este mai mare decât cererea (în cadrul pieţei avem un excedent de
ofertă sau un deficit de cerere).

3.3. Tipologia pieţelor

Conceptul de piaţă îmbracă o varietate de forme:


După obiectul tranzacţiilor:
Piaţa mărfurilor sau a produselor;
Piaţa serviciilor;
Piaţa capitalului sau financiară;
Piaţa factorilor naturali;
Piaţa muncii;
Piaţa monetară;
Piaţa valutară, etc.
După durata funcţionării:
De scurtă durată sau sezoniere;
De lungă durată sau permanente.
După extinderea teritorială sau spaţială:
Pieţe locale;
Pieţe regionale;
Pieţe naţionale;
Piaţa mondială.
După raportul în care se află cererea şi oferta:
Piaţa în stare de echilibru;
Piaţa în stare de dezechilibru.
După tipul de concurenţă:
Piaţa cu concurenţă perfectă;
Piaţa cu concurenţă imperfectă.

3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă

În sens general, concurenţa are semnificaţia de întrecere,


competiţie sau rivalitate între agenţii economici dintr-un
domeniu!

În sens specific, prin sistem concurenţial se asigură, în acelaşi timp:


Stimularea producătorilor (ofertei) prin faptul că le oferă acestora condiţiile
pentru alegerea celei mai bune variante de alocare a resurselor şi de
combinare a factorilor de producţie;
Satisfacerea nevoilor de consum (adică a cererii de bunuri economice) în
cele mai avantajoase condiţii, prin procurarea bunurilor economice pe baza
principiului cea mai bună calitate la cel mai redus preţ.

Sistemul concurenţial nu este unic. Fiecare economie


naţională şi chiar fiecare domeniu are diferite particularităţi,

Suport de curs pentru anul IFR 28


ECONOMIE

care determină specificitatea sistemelor concurenţiale în


economia de piaţă!

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe categorii sau tipuri de


concurenţă:
Concurenţa perfectă, caracterizată prin:
Atomicitate perfectă;
Omogenitatea produselor;
Accesul liber la piaţă;
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;
Transparenţa pieţei.

Concurenţa imperfectă, care îmbracă mai multe forme:


Monopol - cu următoarele trăsături:
• Oferta este concentrată la un singur producător, care impune preţul şi
regulile jocului, controlând astfel piaţa în totalitate;
• Consumatorii nu au alternative de alegere, deci nu pot beneficia (nu se pot
bucura) de satisfacţie maximă;
• Orice tip de concurenţă este limitată sau chiar eliminată.
Monopolistică – este forma de concurenţă care se aseamănă cel mai mult cu
modelul concurenţei perfecte deoarece:
• Numărul producătorilor este suficient de mare, astfel încât, prin deciziile
lor, ei nu pot influenţa piaţa şi nu-i pot afecta pe ceilalţi producători (prin
urmare, putem spune că se păstrează atomicitatea);
• Produsele sunt diferenţiate prin caracteristici, condiţii de livrare, calitate,
modalităţi de plată, servicii oferite clienţilor, etc., deci se pierde
omogenitatea pentru că fiecare agent economic producător doreşte să se
evidenţieze şi încearcă să obţină o cotă de piaţă cât mai mare;
• Cererea este satisfăcută foarte bine deoarece consumatorii îşi pot alege
producătorii şi bunurile dorite, nestingheriţi.
Oligopol – este modelul de concurenţă care se întâlneşte cel mai des în
economia reală fiind definit prin:
• Număr mic de producători (câţiva sau puţini, ceea ce face ca atomicitatea
producătorilor să se piardă);
• Atomicitatea consumatorilor;
• Producătorii pot influenţa piaţa în privinţa preţului şi a deciziilor de
producţie a celorlalţi „parteneri” de pe piaţă;
• Niciun producător nu poate controla total piaţa, deoarece decizia fiecăruia
dintre ei îi afectează pe ceilalţi;
• Toţi producătorii trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi şi de efectele
deciziilor sale asupra celorlalţi.
Monopson – poate fi considerată o variantă de monopol, dar în ceea ce îi
priveşte pe consumatori, deoarece în cadrul acestui model concurenţial există:
• Un singur cumpărător;
• Mulţi producători.

Suport de curs pentru anul IFR 29


ECONOMIE

Oligopson – întâlnit ca un gen de oligopol care se referă la consumatori,


deoarece piaţa se caracterizează prin:
• Câţiva consumatori;
• Un număr mare de producători.

Concurenţa perfectă este un tip strict teoretic de piaţă,


care nu se întâlneşte niciodată în practică, fiind utilizat ca punct
de reper pentru analiza, compararea şi evaluarea diferitelor
categorii de concurenţă imperfectă 8 !

3.5. Preţul

Într-o economie de piaţă, preţul influenţează întreaga


viaţă economică şi socială!

În general, preţul este considerat expresia monetară a valorii!

În teoria economică s-au conturat mai multe opinii în ceea ce priveşte definiţia şi
conţinutul noţiunii de preţ. Aceste opinii pot fi grupate în două componente principale:

Conform teoriei obiective a valorii, preţul se formează pe baza elementelor


din care se constituie valoarea bunului realizat, respectiv munca depusă şi
cheltuielile de producţie, care în fapt reprezintă valoarea factorilor de
producţie folosiţi de agentul economic (accentul în principal pe procesul de
producţie, lăsând pe un plan secundar criteriul raţionalităţii utilizării
resurselor);
Dacă facem referire la teoria subiectivă a valorii, observăm că din această
perspectivă preţul este o mărime determinată strict pe baza intensităţii cu
care se manifestă nevoia consumării unui bun (preocupările principale ale
economiştilor care au adoptat această teorie, îndeosebi neoclasicii, au constat
în problematica rezultatelor obţinute, aproape neglijând producţia).

Nu putem să facem abstracţie de faptul că, în orice


economie de piaţă, raportul dintre cerere şi ofertă este cel care
influenţează decisiv nivelul la care se stabileşte preţul bunurilor!

După cum se poate constata, preţul este o mărime economică foarte complexă,
care îndeplineşte mai multe funcţii:
Stimularea producţiei de bunuri şi servicii;
Informarea agenţilor economici, constituind baza orientării acestora în
elaborarea strategiilor de dezvoltare;
Recuperarea cheltuielilor generate de producţia de bunuri economice;
Distribuirea veniturilor între posesorii factorilor de producţie;
Calculul cheltuielilor şi a rezultatelor, reprezentând în acelaşi timp un
instrument de analiză şi de fundamentare a deciziilor la nivel de firmă, etc.
8
Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Op. Cit., p. 205.

Suport de curs pentru anul IFR 30


ECONOMIE

În practica economică există o mare diversitate de preţuri. Spre exemplu, după


capacitatea agenţilor economici de a influenţa preţul există preţuri libere şi dirijate sau
administrate. După sistemul de formare, preţurile pot fi cu TVA, sau fără TVA.

Test de autoevaluare

1) Care dintre următoarele trăsături nu reprezintă concurenţa perfectă:


a) producătorii realizează bunuri de aceeaşi utilitate, perfect asemănătoare;
b) transparenţa pieţei;
c) câţiva producători;
d) atomicitatea consumatorilor.
2) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“punctul în care cererea pentru un bun devine egală cu oferta din bunul respectiv,
indică preţul şi cantitatea de echilibru pentru acel bun”.

Răspunsuri

1. c.
2. DA – când cererea este egală cu oferta, piaţa este în echilibru.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Factorii determinanţi ai nevoii consumatorului.


2. Impactul publicităţii asupra modificării cererii.
3. Criterii care stau la baza utilizării optime a resurselor destinate consumului.
4. Raportul dintre oferta individuală şi oferta pieţei.
5. Criteriile care stau la baza deciziei de producţie.
6. Influenţa monopolurilor asupra evoluţiei preţurilor.
7. Analiza comparativă a pieţelor cu concurenţă perfectă şi imperfectă.

Suport de curs pentru anul IFR 31


ECONOMIE

Unitatea 4
Economia de piaţă contemporană. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda,
profitul)
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4
4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă
4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă
4.4. Constituirea economiei de piaţă în România
4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul)
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 3

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

Economia de piaţă reprezintă principala formă de organizare a


activităţii economice. Eficienţa aplicării în practică a principiilor
economiei de piaţă este deja un fapt dovedit. Dar, fiecare economie
naţională îşi are propriile sale caracteristici, determinate de tipul şi
abundenţa resurselor disponibile, poziţia geografică, tradiţiile specifice,
etc.
Înţelegerea principiilor care stau la baza economiei de piaţă şi a
mecanismelor care explică modul în care se comportă agenţii economici
reprezintă cheia pentru aprofundarea cunoştinţelor privind modul de
alocare a resurselor ţinând seama de raţionalitatea economică,
funcţionarea pieţei, cu toate subsistemele sale, dinamica sistemelor
economice, etc.
Iată de ce acest capitol are ca obiectiv explicarea particularităţilor
sistemului economiei de piaţă, a etapelor care s-au parcurs în evoluţia
conceptului şi, nu în ultimul rând, a procesului de constituire a economiei
de piaţă în România.

4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă

Mulţi teoreticieni au abordat acest concept, fiecare având


o viziune diferită în ceea ce priveşte realităţile economice şi
perspectivele de dezvoltare!

Primii paşi în conturarea trăsăturilor actuale ale economiei de piaţă –


Adam Smith (1723-1790) – a formulat unele principii generale prin intermediul
cărora poate fi înţeleasă mult mai bine complexitatea mecanismelor pe care se
bazează funcţionarea economiei 9 :

9
S. Sută-Selejean, Doctrine economice – o privire panoramică, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, pp. 61-76.

Suport de curs pentru anul IFR 32


ECONOMIE

Venitul naţional reprezintă valoarea cu care creşte anual avuţia naţională;


Clasele sociale prezente în economia naţională, între care se împarte
venitul naţional anual, sunt muncitorii patronii capitalişti şi proprietarii
funciari;
Mobilul realizării activităţilor economice (lucrative) îl reprezintă
obţinerea profitului ca recompensă pentru asumarea riscului alocării şi
utilizării resurselor economice pentru obţinerea bunurilor.

David Ricardo (1772-1824) – reprezentant al liberaliştilor pesimişti –


considera că:
principala evoluţie a economiei de piaţă urmă să fie scăderea ratei medii
a profitului, anticipând posibilitatea producerii unor dezechilibre majore
sau chiar a unor crize de durată ale acestui sistem economic;
a fost unul dintre teoreticienii care a adus o contribuţie majoră la
dezvoltarea teoriei economice privind mecanismul care stă la baza
funcţionării economiei de piaţă moderne şi a elementelor componente a
acestui sistem, adică:
♦ Producţia;
♦ Repartiţia;
♦ Comerţul;
♦ Preţurile;
♦ Veniturile;
♦ politicile economice.

Jean-Baptiste Say (1767-1832), ca liberalist optimist, a considerat că:


Nu există posibilitatea apariţiei dereglărilor şi a dezechilibrelor în
economia de piaţă;
Factorii reducerii volumului vânzărilor în cazul unor categorii de mărfuri
se datorează doar faptului că producţia este prea redusă şi că orice tip de
marfă îşi găseşte cererea cu condiţia ca nivelul producţiei realizate să fie
suficient de mare, ceea ce deja ştim cu toţii că este ireal.

Pe parcursul a mai bine de două secole şi jumătate


de la apariţia teoriei lui Adam Smith, conceptul de
economie de piaţă s-a dezvoltat şi s-a diversificat!

Milton Friedman, conducătorul Şcolii Economice de la Chicago şi


laureat al premiului Nobel pentru economie - conform concepţiei sale, una dintre
cerinţele de bază ale economiei de piaţă este ca guvernul (autoritatea publică):
să nu aibă niciun amestec în activitatea agenţilor economici;
să nu controleze sau să determine preţurile, ratele de schimb valutar,
salariile, rata dobânzii;
să nu intervină în modul de realizare a schimburilor comerciale între
agenţii economici, etc.

Suport de curs pentru anul IFR 33


ECONOMIE

Pe această bază, putem enunţa următoarea definiţie sintetizată a economiei de


piaţă: o formă modernă de organizare economică, a cărei funcţionare se realizează prin
intermediul pieţei, în cadrul unui regim liberal din punct de vedere legislativ, instituţional
şi politic, întemeiat pe proprietatea privată şi fără intervenţia directă a statului, prin
mecanismele sale specifice de constrângere, în procesul decizional al agenţilor
economici.

Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă:


Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul nu sunt îngrădite prin acte
normative ci se desfăşoară conform cerinţelor şi evoluţiei pieţei;
Mecanismul preţurilor este cel care reglementează relaţiile dintre agenţii
economici producători şi consumatori, respectiv vânzători şi cumpărători;
Presupune pluralismul centrelor de decizie şi acţiune, fiind o economie
multipolară;
Se bazează pe preponderenţa proprietăţii private în structura multitudinii sau
pluralismului formelor de organizare economică a proprietăţii ⇒ proprietatea
privată este inviolabilă, iar dreptul de alegere este garantat prin lege;
Este necesară existenţa unui sistem monetar stabil, moneda fiind numitorul
comun al agenţilor economici;
Existenţa şi funcţionarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat, privind
organizarea firmelor şi a sistemelor care formează economia;
Mobilul desfăşurării întregii activităţi economice este obţinerea profitului;
Intervenţia statului în economie este indirectă şi generală sau globală,
concretizându-se în acţiunea acestuia prin pârghiile economice, monetare,
financiare şi administrative de care dispune.

Pe scurt, trăsăturile economiei de piaţă, menţionate anterior, pot fi sintetizate


astfel 10 :

economie de întreprindere;
economie de calcul în expresie monetară;
Profitul ocupă locul central în procesul decizional al întreprinzătorului;
Rolul statului este de agent distinct cu funcţii specifice;
Preponderenţa proprietăţii private;
Sistemul economiei de piaţă este garantul sistemului politic democratic.

4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă

Tipologia economiilor de piaţă ne arată că există diferenţieri în


fiecare ţară, în funcţie de caracteristicile acesteia, de condiţiile economice,
politice, de rolul statului în activitatea economică, eficienţa agenţilor
economici naţionali, de rolul pieţei în asigurarea echilibrului, etc!

10
I. Bulborea, Microeconomie şi Macroeconomie, Partea I, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 206-
209.

Suport de curs pentru anul IFR 34


ECONOMIE

Ca o sinteză a acestui subcapitol, vom prezenta câteva forme concrete de


economie de piaţă, care funcţionează efectiv şi pe care le putem întâlni în activitatea
practică:
Economia socială de piaţă este întâlnită în Germania şi, într-o oarecare măsură,
în Olanda şi Austria, având următoarele caracteristici:
Acţiunea liberei iniţiative a agenţilor economici;
Stabilirea relaţiilor dintre agenţii economici şi a legăturilor dintre diferite
ramuri ale economiei naţionale prin intermediul pieţei;
Stimularea ofertei sau a producţiei prin mecanismele statului (sistemul de
impozite şi taxe, politici monetare, etc.);
Prin diferite tipuri de pârghii, se încearcă armonizarea intereselor şi a
acţiunilor diferitelor categorii sociale;
Statul intervine în economie având scopuri bine definite, ca de exemplu
eliminarea abuzurilor şi a disfuncţionalităţilor generate de jocul liber al
concurenţei, asigurarea protecţiei sociale la standarde ridicate, etc.
Economia de piaţă contractuală sau de tip nordic, din Suedia, Norvegia şi
Danemarca, în care se manifestă:
O cooperare strânsă între sectorul privat şi cel public, sprijinită de existenţa
unor angajamente mutuale în vederea satisfacerii unor cerinţe de ordin socio-
economic, ca de exemplu redistribuirea veniturilor astfel încât să se asigure o
viaţă decentă pentru toţi cetăţenii ţării şi asigurarea unor tarife adecvate sau
chiar minimale pentru serviciile publice;
Statul intervine mai mult în plan social şi mai puţin în plan economic;
Sectorul public este menţinut la un nivel la care să nu afecteze prea mult
sectorul privat, etc.
Economia de tip anlo-saxon, caracteristică pentru Anglia (de exemplu în timpul
guvernărilor conservatoare Margaret Thatcher şi John Major) şi S.U.A. (în
perioadele Ronald Reagan şi George Bush), având ca principale caracteristici:
Economie de tip monetarist;
Orientată îndeosebi spre stimularea ofertei;
Se depun eforturi continue pentru menţinerea inflaţiei la un nivel redus.
Economia cu tentă dirijistă din Franţa şi Spania, în cadrul căreia:
Se manifestă o economie de piaţă concurenţială;
Statul intervine în viaţa economică în anumite limite, prin activităţi de
planificare, programare şi prognoză economică.
Economia de tip paternalist, specifică pentru Japonia, care se caracterizează
prin faptul că:
Sunt stimulate în mod deosebit libera iniţiativă, talentul, competenţa
profesională şi competitivitatea agenţilor economici;
Statul are rol de catalizator în viaţa economică, prin faptul că îmbină
iniţiativele locale cu acţiunile conducerii centrale, dar şi de control a activităţii
economice;
Principiul de bază în această economie este respectarea şi încurajarea liberei
iniţiative loiale între firme;
Resursele umane sunt considerate esenţiale, iar capitalul uman are un loc
central, etc.

Suport de curs pentru anul IFR 35


ECONOMIE

Concluzia care rezultă de aici este că indiferent de modelul de


economie de piaţă agreat, particularizările se fac în aşa fel încât acestea
să contribuie la creşterea gradului de satisfacţie a agenţilor economici
naţionali, fie ele persoane fizice sau juridice!

4.4. Constituirea economiei de piaţă în România

Începând cu anul 1990, România s-a confruntat cu o problemă majoră privind


necesitatea schimbării sistemului economic, care se putea caracteriza printr-o economie
centralizată, greoaie, chiar neperformantă în multe domenii şi care nu satisfăcea nevoile
societăţii decât la un nivel relativ redus, deci nesatisfăcător, astfel că standardul de viaţă
al cetăţenilor era mult sub cel al ţărilor dezvoltate.

Putem schiţa câteva coordonate principale ale măsurilor prin care s-a încercat,
şi în bună parte s-a şi reuşit, constituirea economiei de piaţă în România, pe parcursul
a aproape două decenii:
Crearea condiţiilor de manifestare a liberei iniţiative a agenţilor
economici, într-un mediu concurenţial favorabil şi stimulativ pentru obţinerea
performanţelor economice şi creşterea competitivităţii produselor, firmelor şi
a economiei naţionale în ansamblul său;
Stimularea dezvoltării durabile şi echilibrate a economiei, la nivel
regional, zonal şi local, prin implicarea preponderent indirectă a statului în
economie, utilizând pârghii specifice, respectiv politica preţurilor, politica
monetară şi de credit, politica fiscală, etc.
Crearea unui cadru legal şi instituţional stabil care să favorizeze
dezvoltarea activităţii agenţilor economici pe criterii de raţionalitate şi
eficienţă economică;
Acordarea importanţei cuvenite activităţilor de cercetare-dezvoltare
pentru creşterea calităţii bunurilor economice şi plasarea resurselor umane
pe un loc central în strategiile şi planurile naţionale de reformă, etc.

Ceea ce dorim să precizăm la acest final de capitol este că fenomenul tranziţiei


la economia de piaţă în România este departe de a fi finalizat. Complexitatea acestor
demersuri este deosebită, iar obiectivul final se poate realiza într-un orizont de timp
îndelungat.

4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul)

Salariul

Preţul pe piaţa muncii se numeşte salariu. Acesta poate fi definit prin venitul
cuvenit proprietarului factorului de producţie muncă pentru activitatea desfăşurată în
cadrul firmei, într-o perioadă de timp. Nivelul salariului depinde de numeroşi factori,
dintre care menţionăm raportul dintre cererea şi oferta de muncă, climatul politic şi
social, factorii demografici şi psihologici, etc.

Suport de curs pentru anul IFR 36


ECONOMIE

Salariul are mai multe forme:


Salariul nominal adică suma cuvenită pentru munca depusă, care la rândul
său poate fi:
Salariul brut respectiv suma primită de salariat înainte de impozitare;
Salariul net calculat ca diferenţă între salariul brut şi impozitul pe
veniturile salariale (care în România anului 2009 este de 16%).
Salariul real arată cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu salariul
nominal, iar indicele evoluţiei salariului real se determină ca raport între
indicele salariului nominal şi indicele evoluţiei preţurilor.

Sistemele de salarizare aplicate la nivelul companiilor nu sunt uniforme. În


funcţie de specificul activităţii economice, se pot practica mai multe tipuri de salarizare:
Salarizarea în regie, respectiv pentru timpul lucrat se aplică în domeniile în
care este dificil să se cuantifice rezultatele obţinute;
Salarizarea în acord se practică în sectoarele în care se poate stabili cu
exactitate timpul necesar pentru realizarea unei operaţiuni, respectiv volumul
de muncă depus în unitate de timp;
Salarizarea mixtă în cadrul căreia o parte din salarii se acordă pentru timpul
lucrat, iar restul pentru volumul de muncă.

Salariul reprezintă un factor motivator de o importanţă


deosebită, atât pentru creşterea volumului şi calităţii rezultatelor, cât şi
pentru asigurarea unui anumit nivel de satisfacţie al salariatului!

Din acest motiv, politica salarială joacă un rol central în activitatea agenţilor
economici, iar modul de salarizare poate fi ajustat sau îmbunătăţit continuu prin
corecţii succesive, adică indexări, în raport cu evoluţia preţurilor, introducerea sistemului
de participare a angajaţilor la o parte din profitul realizat, socializare sau acordarea unui
sprijin financiar salariaţilor defavorizaţi, etc.

Renta

În teoria şi practica economică întâlnim mai multe accepţiuni privind veniturile


cuvenite sau încasate de către proprietarii factorului de producţie pământ, care poartă
denumirea de rentă.

Enumerăm 11 în cele ce urmează câteva dintre opiniile specialiştilor care se


referă la rentă:
În sens general, renta este venitul care i se cuvine proprietarului de terenuri,
ca urmare a acordării dreptului de folosinţă a terenului către arendaş;
Adam Smith consideră că renta reprezintă venitul obţinut fără muncă de
către proprietarul pământului, astfel că în viziunea lui aceasta poate fi
asimilată ca un preţ de monopol pe care arendaşul trebuie să îl plătească dacă

11
Ivanciu Nicolae – Văleanu, Istoria gândirii economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pp.
68-75.

Suport de curs pentru anul IFR 37


ECONOMIE

doreşte să obţină dreptul de a lucra pământul. Conform acestei concepţii,


renta trebuie să fie stabilită astfel încât să asigure plata cheltuielilor generate
de exploatarea pământului (utilaje, echipamente, seminţe, transport, etc.) şi un
profit echivalent cu nivelul celui obţinut în regiune de către posesorii de
capital. Astfel, dacă nivelul salariului şi al profitului dorit de posesorul de
capital determină nivelul preţului produselor, intrând în componenţa acestuia,
renta intră în altă categorie deoarece ea este influenţată de nivelul acestui preţ;
David Ricardo a preluat şi a dezvoltat această idee a lui Adam Smith,
apreciind că renta este „partea din produsul pământului” care trebuie să i se
plătească proprietarului de pământ pentru a beneficia de dreptul de a utiliza
„forţele indestructibile şi originare ale solului”. El a analizat renta în
corelaţie cu caracterul limitat al pământului, monopolul asupra acestuia şi cu
relaţia dintre necesitatea creşterii producţiei de alimente datorită sporului
demografic. În aceste condiţii, creşterea cererii de alimente impune creşterea
suprafeţelor cultivate, inclusiv a celor de o calitate mai slabă, dar acest fapt va
determina creşterea rentei aduse de terenurile mai bune şi mai fertile.
Concluzia care rezultă din acest raţionament este că renta se realizează şi
sporeşte datorită creşterii preţurilor bunurilor alimentare şi nu invers,
respectiv nu este o cauză a acestei evoluţii. Esenţa conceptului de rentă în
viziunea acestui economist constă în „surplusul de valoare creat de
muncă”;
William Petty considera că renta este surplusul de venit care se obţine ca
urmare a exploatării unui teren oarecare, după ce din venitul obţinut prin
vânzarea produselor agricole sa scad cheltuielile pentru „întreţinerea
lucrătorului agricol” şi cele generate de cultivarea pământului;
Alţi autori apreciază că renta este venitul care îi revine oricărui proprietar
care are în posesie un factor de producţie cu ofertă puţin elastică sau chiar
inelastică (rigidă).

Pe piaţa factorilor naturali, suprafeţele de pământ cultivabile şi suprafeţele


împădurite constituie cel mai des obiect al tranzacţiilor, al schimbului sau al
operaţiunilor de vânzare-cumpărare. Dacă ne referim la suprafeţele cultivabile, preţul la
care se încheie tranzacţiile reprezintă renta anuală obţinută, care se capitalizează la
dobânda zilei.

Dintre factorii care influenţează nivelul acestui preţ putem menţiona:


Mărimea rentei care se poate obţine, dependentă la rândul ei de fertilitatea
solului;
Ritmul şi sensul de evoluţie al rentei;
Raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole;
Raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole;
Posibilitatea utilizării alternative a factorului de producţie pământ (viticultură,
silvicultură, agricultură, construcţii, etc.);
Posibilităţile de ameliorare a poziţiei şi a calităţii terenurilor agricole, etc.

Suport de curs pentru anul IFR 38


ECONOMIE

Dobânda

Nivelul dobânzii stă la baza calculării ratei dobânzii anuale, care


este un indicator exprimat procentual şi reprezintă dobânda cuvenită
pentru 100 de unităţi monetare împrumutate pe durata unui an!

Pentru calculul ratelor de rambursare a creditelor (care pot fi anuale,


semestriale, trimestriale, lunare, uneori chiar pentru 24 sau 48 de ore, adică pe termen
foarte scurt), se pot utiliza mai multe metode, ca de exemplu:
metoda dobânzii simple;
metoda dobânzii compuse;
metoda rambursării creditului în tranşe egale, etc.

Profitul

În literatura economică, profitul ocupă un loc deosebit, atât în manuale cât şi în


publicaţiile destinate specialiştilor sau cercetătorilor de profil. H. Hazlitt observă faptul
că simpla menţionare a cuvântului profit generează respingere din partea auditoriului
deoarece nu este înţeleasă de fapt importanţa vitală pe care acesta o are în viaţa agenţilor
economici şi nu numai a lor 12 .
Într-un mod simplificat, profitul poate fi definit ca surplusul de venit rămas în
posesia agenţilor economici după acoperirea tuturor cheltuielilor.

Din, punctul de vedere al reglementărilor fiscale, profitul poate fi analizat


sub două aspecte 13 :
Profitul legal sau legitim (denumit uneori profit normal sau admis) reprezintă
forma de profit acceptată din punct de vedere legal, atât ca modalitate de calcul,
cât şi în ceea ce priveşte respectarea normelor juridice în vigoare, fiind clasificat
în:
o Profit brut, adică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile firmei;
o Profit net, respectiv valoarea rămasă din profitul brut, după scăderea
impozitului pe profit (dacă de exemplu profitul brut este de 10.000 de lei,
conform normelor legale actuale, profitul net se calculează scăzând din
10.000 valoarea impozitului, adică 0,16 X 10.000 = 1.600 lei, ceea ce
înseamnă că profitul net este egal cu 8.400 de lei);
Profitul ilegal sau ilegitim este orice altă formă de profit care se realizează peste
nivelul legal sau admis, încălcându-se legislaţia care reglementează calculul,
impozitarea şi declararea profitului (toate aceste elemente intrând sub incidenţa
evaziunii fiscale).

Ţinând seama de faptul că mediul în care acţionează firmele se


caracterizează printr-o dinamică accentuată, profitul este o mărime variabilă,
sub influenţa unor factori diverşi, ca de exemplu:

12
H. Hazlitt, Economics in One Lesson, Libertas Publishing, 2006, tradusă în limba română Economia într-
o lecţie, Ed. Libertas Publishing, Bucureşti, 2006, p. 145.
13
Gh. I. Ana, Profitul, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pp. 16-22.

Suport de curs pentru anul IFR 39


ECONOMIE

Productivitatea factorilor de producţie;


Evoluţia preţurilor şi tarifelor cu care se procură factorii de producţie;
Dinamica cererii de bunuri şi servicii;
Ritmul în care evoluează volumul, structura şi calitatea producţiei;
Evoluţia preţurilor de vânzare a producţiei proprii;
Algoritmul de repartizare a veniturilor între posesorii factorilor de
producţie;
Modificările legislative;
Caracteristicile mediului de afaceri intern şi internaţional, etc.

Test de autoevaluare

1) Raţionalitatea activităţii economice se referă la folosirea cât mai adecvată a:


a) resurselor productive rare;
b) resurselor neregenerabile;
c) resurselor rare cu întrebuinţări alternative;
d) resurselor umane, care sunt cele mai creative.
2) Între resursele economice şi factorii de producţie este o relaţie:
a) ca de la parte la întreg;
b) de sinonimie;
c) ca de la întreg la parte;
d) nedefinită.
3) Comportamentul uman în procesul de alocare a resurselor exprimă:
a) opţiuni raţionale ale unităţilor economice şi ale societăţii;
b) voinţa oricărei unităţi economice, independent de mediul economic şi social în care
acţionează;
c) un exerciţiu de rutină;
d) hotărârea celor mai înalte autorităţi dintr-o ţară.
4) Într-o economie de piaţă, libera iniţiativă semnifică:
a) libertatea absolută, neîngrădită, a oricărui agent economic în acţiunile economice pe care
le promovează;
b) baza activităţii economice o constituie proprietatea particulară;
c) posibilitatea naşterii şi dominaţiei monopolurilor;
d) condiţiile funcţionării normale a economiei, pe baza opţiunilor personale ale agenţilor
economici;
Alegeţi răspunsul corect:
a = a) + b) +c); b = b) + c) + d); c = a) + d); d = b) + d).
5) Care dintre afirmaţiile următoare reprezintă o caracteristică a nevoilor umane:
a) sunt limitate;
b) se dezvoltă permanent;
c) se diversifică mai lent decât resursele;
d) nu sunt influenţate de factori de natură subiectivă;
Alegeţi varianta corectă:
a = a) + b); b = b) + c) + d); c = a) + c); d = b);
6) Factorul de producţie muncă este:
a) un factor derivat;
b) un factor omogen;
c) un factor clasic;
d) un neofactor.

Suport de curs pentru anul IFR 40


ECONOMIE

7) Valoarea costului marginal este dată de:


a) evoluţia costului fix;
b) evoluţia costului variabil;
c) evoluţia costului unitar;
d) evoluţia costului variabil mediu.

Răspunsuri

1. c;
2. c;
3. a;
4. d;
5. d;
6. c;
7. b.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Factorii care determină nivelul şi dinamica salariului.


2. Analiza evoluţiei salariului real în România.
3. Relaţia dintre salariul real şi standardul de viaţă.
4. Evoluţia dobânzilor – cauze şi efecte.
5. Factorii care determină nivelul şi dinamica profitului.
6. Relaţia dintre calitatea mediului de afaceri şi rentabilitatea la nivel de firmă.
7. Sistemul economiei de piaţă – avantaje şi limite.
8. Analiza comparativă a diferitelor modele de economie de piaţă contemporană.

Suport de curs pentru anul IFR 41


ECONOMIE

Unitatea 5
Piaţa monetară şi de credit
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5
5.2. Banii
5.3. Cererea şi oferta de monedă
5.4. Creditul, dobânda şi băncile
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 4

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5

În general, ca orice piaţă, piaţa monetară se poate defini ca locul în


care se întâlnesc cererea şi oferta. Obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl
constituie moneda sau banii, în diferitele forme ale acestora. Într-o
definiţie mai cuprinzătoare a pieţei monetare apreciem că reprezintă piaţa
care priveşte operaţiunile şi tranzacţiile pe termen scurt între diferiţi agenţi
economici, şi/sau instituţii bancare (bănci comerciale, case de economii,
bănci ipotecare, etc.).
Având în vedere complexitatea rolului pe care îl îndeplineşte piaţa
monetară în ansamblul economiei de piaţă, se cuvine să acordăm o atenţie
deosebită aspectelor principale conţinute în acest capitol, referindu-ne la
bani, cererea şi oferta de monedă, credit, instituţiile pieţei monetare, etc.

5.2. Banii

Banii sunt prezenţi în istoria umanităţii de foarte timpuriu. Într-o prezentare


foarte succintă, menţionăm câteva dintre principalele etape ale dezvoltării conceptului
de bani sau monedă 14 :
Mărfuri obişnuite şi supuse schimburilor dintre comunităţi, la nivel local sau
regional (ceai, sare, cereale, scoici, fructe, etc.);
Pe măsura intensificării volumului tranzacţiilor şi a extinderii ariei teritoriale
(creşterea distanţelor la care se transportau mărfurile), a avut loc trecerea de la
economia de troc la economia de schimb, fapt care a făcut necesară
desprinderea unor bunuri valoroase din categoria de bunuri comune şi
dobândirea de către acestea a statutului de bun utilizat pentru cuantificarea
valorii mărfurilor destinate schimburilor (cupru, aur, cositor, argint, obiecte de
podoabă, arme, etc.);
Restrângerea treptată a instrumentelor de schimb tradiţionale şi apariţia unui
etalon-monedă, cu o valoare proprie, care să fie acceptat unanim de către
parteneri de afaceri;

14
Andreea Raluca Voicu, Integrarea monetară a României în UE, în Implicaţii ale globalizării şi integrării
României în Uniunea Europeană asupra finanţării şi derulării schimburilor comerciale externe, Ed.
Universitară “Carol Davila”, Bucureşti, 2008, pp. 77-79.

Suport de curs pentru anul IFR 42


ECONOMIE

Apariţia monedei sau a banilor de hârtie, ca urmare a amplificării


volumului tranzacţiilor şi a intensificării relaţiilor de schimb;
Apariţia unor instituţii financiare specializate şi amplificarea emisiunilor
monetare, pentru a acoperi creşterea necesarului de monedă pentru derularea
schimburilor interne şi internaţionale, prin introducerea banilor de cont sau
a monedei scripturale;
Introducerea şi dezvoltarea conceptului de bani electronici, care au ca
principală caracteristică faptul că aparţin instituţiilor specializate şi nu
utilizatorilor, fiind emişi ca o consecinţă a dezvoltării accentuate a
schimburilor la nivel local, regional, zonal, naţional şi internaţional, într-o
economie globală.

Ca urmare a ideilor enunţate anterior, putem aprecia că:


banii reprezintă un produs sau o marfă cu rol de echivalent general, care au
proprietatea că pot fi schimbaţi oricând cu o altă marfă. În consecinţă, orice
produs are posibilitatea de a fi transformat în bani;
banii constituie o noţiune generică pentru toate felurile de monede şi semne
de valoare, fiind un instrument economic şi social care reflectă puterea de
cumpărare şi îi conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din bogăţia
socială;
banii, respectiv moneda, reprezintă orice mijloc sau instrument care poate fi
utilizat pentru efectuarea plăţilor.

Într-o economie, banii îndeplinesc următoarele funcţii:


1. Exprimarea valorii bunurilor şi serviciilor, respectiv a preţului;
2. Mijlocitor al schimbului, asigurând şi facilitând circulaţia bunurilor, într-un
mediu economic dinamic;
3. Mijloc de plată, deoarece banii se utilizează pentru achitarea obligaţiilor
agenţilor economici, sub formă de datorii, taxe, impozite, amenzi, penalităţi,
etc.;
4. Economisire sau acumulare a „bogăţiei” agenţilor economici.

Treptat, în economia modernă, pe măsura dezvoltării economice a


societăţii, a creşterii şi diversificării nevoilor socio-umane, a părut necesitatea
constituirii sistemelor monetare. Acestea pot fi definite ca ansambluri de norme
legale şi instituţii care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile
băneşti dintr-un stat.

Cantitatea de bani care se află în circulaţie într-o


economie la un moment dat este denumită masă monetară (M)!

p ⋅Y
Ca mod de calcul, masa monetară se determină prin M = , unde:
V
p ⋅ Y = volumul valoric al tranzacţiilor efectuate ( p ⋅ Y );
V = viteza de circulaţie a banilor.

Suport de curs pentru anul IFR 43


ECONOMIE

În sistemele contabilităţilor naţionale, componentele


masei monetare se evidenţiază distinct, atât din punct de vedere
statistic, cât şi după gradul de accesibilitate al agenţilor
economici la anumite categorii de bani!

Indicatorii care se utilizează se numesc agregate monetare, având forma


unor indicatori sintetici, fiind din ce în ce mai complecşi, pe măsură ce se
multiplică elementele componente incluse sau creşte cantitatea şi diversitatea
formelor de bani pe care o includ.

5.3. Cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este formată din ansamblul relaţiilor, instituţiilor şi al pârghiilor


prin intermediul cărora se asigură mobilitatea şi transferarea resurselor băneşti temporar
disponibile, ale agenţilor economici din diferite domenii de activitate, înspre domenii în
care disponibilităţile băneşti se află în deficit.

Rolul pieţei monetare este de a compensa excedentul,


respectiv deficitul de lichidităţi al agenţilor economici, acţionând
ca intermediar între reprezentanţii cererii şi ai ofertei de
monedă!

Cererea şi oferta de monedă reprezintă cele două elemente componente ale pieţei
monetare.

Cererea de monedă:
este determinată de volumul operaţiunilor financiare ale agenţilor
economici, care necesită monedă;
poate fi definită prin cantitatea de bani de care au nevoie agenţii economici
într-o perioadă de timp, pentru a satisface necesarul de lichidităţi generat de
amplitudinea şi ritmul de desfăşurare a activităţilor;
într-un mod simplificat, cererea de bani se poate calcula prin înmulţirea
volumului tranzacţiilor Y (exprimat cantitativ) cu un preţ mediu al efectuării
acestora p.

Oferta de monedă:
reprezintă cantitatea de bani, în multitudinea de forme pe care o întâlnim în
economia reală, pe care instituţiile financiar-bancare pot să o pună la dispoziţia
agenţilor economici, în condiţii date de loc şi de timp;
poate fi asigurată în mai multe moduri:
emisiuni monetare realizate de banca centrală, respectiv instituţia care
prin lege are dreptul să realizeze acest tip de operaţiuni;
acordarea de credite de către bănci sau alte categorii de instituţii;
atragerea economiilor agenţilor economici în circuitul economico-
financiar.

Suport de curs pentru anul IFR 44


ECONOMIE

Spre exemplu, emisiunile monetare se fac fie atunci când statul se


confruntă cu un buget deficitar, fie atunci când este nevoie de sume
suplimentare de bani pentru procurarea devizelor străine provenite din
exporturi, sau când instituţiile bancare trebuie să acopere retragerile de
numerar ale clienţilor, sau dacă volumul activităţii economice se amplifică,
iar firmele au nevoie de lichidităţi suplimentare!

În acelaşi timp, există situaţii în economia reală când cantitatea de bani


aflată în circulaţie este mai mare decât necesarul agenţilor economici:
aceşti bani pot fi denumiţi „bani leneşi”, sau care nu au „obiect de activitate”;
reprezintă un element de risc în orice economie;
indică un dezechilibru al pieţei monetare, în care oferta de monedă este mai
mare decât cererea şi care trebuie să fie corectat;
metodele prin care se pot face corecţiile sunt:
retragerile de monedă de pe piaţă;
„scumpirea” monedei prin creşterea costurilor generate de obţinerea
creditelor;
operaţiuni pe piaţa valutară care să determine utilizarea monedei naţionale
pentru cumpărarea de devize străine, etc.

Atunci când piaţa monetară este dezechilibrată este


necesar ca măsurile de corectare a acestei situaţii să fie adoptate
şi puse în practică imediat, deoarece există riscul ca
dezechilibrele să se accentueze, iar efectele negative să se
amplifice, perturbând întreg sistemul economic!

5.5. Creditul, dobânda şi băncile

În cadrul pieţei monetare se realizează numeroase categorii de operaţiuni.


Dintre acestea, menţionăm:
Acordarea de credite (pentru cumpărarea de bunuri, realizarea de
investiţii, etc.);
Finanţare (sume solicitate de către agenţi economici sau bănci pentru
finanţarea activităţii curente);
Refinanţare (de exemplu apelul băncilor la credite din partea Băncii
Centrale);
Scontarea (achiziţionarea de la clienţi a creanţelor pe termen scurt, înainte
de scadenţa acestora, de către bănci sau alte instituţii specializate);
Rescontare (achiziţionarea de către Banca Centrală a creanţelor scontate
de către băncile comerciale);
Operaţiuni de tipul window dressing (depuneri reciproce de numerar de
către bănci, la sfârşitul unui an calendaristic şi apoi retragerea acestor
sume la începutul anului următor, cu scopul îmbunătăţirii parametrilor de
performanţă, prin majorarea depozitelor la vedere), etc.

Suport de curs pentru anul IFR 45


ECONOMIE

Vom enumera în continuare, pe scurt, câteva caracteristici ale creditului


bancar:
Este de mai multe tipuri, astfel că menţionăm următoarele categorii:
După durata pentru care se acordă:
Credite pe termen scurt – sub un an;
Credite pe termen mediu – între unu şi 5 ani;
Credite pe termen lunga – peste 5 ani.
După scopul pentru care este contractat:
Pentru producţie;
Pentru consum;
Pentru realizarea exporturilor.
Are funcţia de a:
Absorbi disponibilităţile băneşti aflate în posesia agenţilor economici;
Distribui disponibilităţile în sectoarele în care acestea sunt deficitare.
Pot fi acordate de către:
Bănci;
Case de economii;
Societăţi de asigurare.
Se poate acorda doar dacă se îndeplinesc cerinţele legale legate de:
Respectarea destinaţiei banilor împrumutaţi;
Capacitatea de rambursare a debitorului;
Performanţele economico-financiare ale solicitantului, dacă acesta este agent
economic;
Existenţa garanţiilor, etc.
Angajamentele de creditare sunt cuprinse în documente speciale de creditare,
etc.

Pentru utilizarea sumelor de bani contractate sub formă


de credit există un anumit preţ, care se plăteşte şi care se
numeşte dobândă!

Dobânda este:
suma pe care debitorul o plăteşte creditorului său pentru banii destinaţi
să fie utilizaţi în diferite scopuri;
o formă de venit care-i revine „proprietarului” de capital bănesc sau
lichid;
preţul plătit pentru dreptul de folosire a capitalului bănesc împrumutat,
până la scadenţă.

Nivelul dobânzilor bancare este influenţat de mai mulţi factori, dintre care
menţionăm:
Raportul dintre cererea şi oferta de capital bănesc (dobânda scade dacă oferta
este mai mare decât cererea, respectiv creşte dacă cererea de bani este mai
mare decât oferta);
Ritmul de evoluţie a preţurilor bunurilor economice;
Stabilitatea mediului economic intern şi internaţional;

Suport de curs pentru anul IFR 46


ECONOMIE

Durata pentru care se contractează creditul;


Mărimea sumei împrumutate;
Riscul pe care şi-l asumă creditorul, etc.

Instituţiile din cadrul pieţei monetare se numesc bănci. Ele îndeplinesc funcţii
multiple, ca intermediari între cererea şi oferta de bani care se exprimă pe piaţa monetară.

Cele mai importante funcţii ale băncilor sunt:


Atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile;
Acordarea de credite;
Efectuarea de viramente între conturile clienţilor;
Efectuarea de transferuri între conturi deschise la bănci diferite;
Emiterea de instrumente de credit (cum sunt carnetele de cecuri) şi efectuarea
de operaţiuni cu acestea;
Operaţiuni de schimb valutar, etc.;

Băncile sunt de regulă instituţii complexe, care îndeplinesc diferite roluri în


economia de piaţă. Diversitatea lor este foarte mare, iar o imagine schematizată a
principalelor categorii de bănci o prezentăm în continuare 15 :
Banca Centrală, denumită uneori Banca de Emisiune sau Banca Naţională
cu rolul de a emite monedă, şi de a asigura supravegherea şi controlul masei
monetare aflate în circulaţie, prin pârghii şi instrumente specifice;
Băncile comerciale sunt specializate în credite pe termen scurt şi execută
două tipuri de operaţiuni, respectiv operaţiuni pasive concretizate în depuneri
în cont şi depuneri de economii şi operaţiuni active, adică acordarea de
credite;
Băncile de afaceri sunt specializate în acordarea de credite pe termen mediu
şi lung. Ceea ce este specific pentru aceste bănci este că ele îşi investesc
capitalul propriu în diferite plasamente pe piaţa de capital;
Băncile specializate sau instituţiile financiare sunt de mai multe categorii şi
anume case de credit, bănci de credit ipotecar pe termen lung, bănci de comerţ
exterior, bănci cu competenţe internaţionale.

Ceea ce trebuie să reţinem este că în economia modernă


majoritatea băncilor realizează mai multe categorii de operaţiuni, având
diferite departamente specializate, în scopul creşterii profitului şi a
obţinerii unui nivel cât mai ridicat de eficienţă economică!

În România, spre exemplu, până în anul 2007 putem observa o


mare concentrare a sistemului bancar, astfel că circa 28 de bănci
autorizate acoperă necesităţile a peste 20 de milioane de persoane 16
fizice, precum şi a câteva sute de mii de agenţi economici!

15
Eugen Prahoveanu, Economie. Fundamente teoretice, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2002, pp. 125-129.
16
Andreea Raluca Voicu, Alexandru Ionescu, Romania a Banking Network Puzzle, in Annals of DAAAM
for 2008 & Proceedings of the 19th International DAAAM Symposium, DAAAM International, Vienna,
Austria 2008, pag. 1499.

Suport de curs pentru anul IFR 47


ECONOMIE

Test de autoevaluare

1) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“între valoarea tranzacţiilor şi masa monetară există o relaţie de dependenţă invers
proporţională”.
2) Atunci când preţurile cresc cu 25%, puterea de cumpărare:
a) scade cu 25%;
b) creşte cu 20%;
c) scade cu 20%;
d) creşte cu 25%.
3) Factorul principal care determină direct mărimea masei monetare este:
a) decizia băncii centrale;
b) rentabilitatea investiţiilor;
c) productivitatea capitalului;
d) volumul activităţii economice.
4) Masa monetară se referă la:
a) numerar şi bani scripturali;
b) numerar şi bani de cont;
c) numerar, bani de cont şi alte înscrisuri recunoscute ca atare;
d) numerar, bani de cont, alte înscrisuri recunoscute ca atare şi valuta deţinută de
menaje.
5) În intervalul t0 – t1, masa monetară a crescut cu 50%, iar puterea de cumpărare s-a
redus cu 25%. Cum au evoluat preţurile?

Răspunsuri

1. NU, dependenţa este direct proporţională.


2. Indicele puterii de cumpărare Ipc = 1/Ip, Ip = indicele preţurilor, deci Ipc = 1/1,25 = 0,8.
Valoarea indicelui arată că puterea de cumpărare a scăzut cu 100 – 80 = 20%.
3. d).
4. c).
5. Preţurile s-au dublat (au crescut cu 100% sau de 2 ori).

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Instrumentele politicii monetare.


2. Teorii privind cantitatea de bani dintr-o economie.
3. Rolul băncii centrale în economia de piaţă.
4. Factorii care determină creşterea cererii de monedă.
5. Analiza evoluţiei pieţei monetare în România.
6. Rolul stabilităţii monetare în procesul decizional al agenţilor economici.

Suport de curs pentru anul IFR 48


ECONOMIE

Unitatea 6
Piaţa capitalurilor (financiară)
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6
6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni
6.3. Instituţiile pieţei capitalului
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 5

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

Piaţa capitalurilor reprezintă partea cea mai spectaculoasă a


sistemului pieţelor. În cadrul acestei pieţe dinamica este extrem de mare,
deoarece orice perturbare din mediul economico-social produce efecte
vizibile şi foarte rapide în cadrul pieţei financiare.
Prin urmare, acestui capitol trebuie să i se acorde importanţa
cuvenită deoarece oferă un pachet bogat de cunoştinţe de specialitate, pe
care se bazează multe dintre disciplinele care se vor studia în anii următori
şi care vin să completeze noţiunile referitoare la deciziile agenţilor
economici şi la comportamentul acestora în procesul de alocare a
resurselor.

6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni

Orice economie de piaţă performantă, care să poată face faţă noilor provocări,
generate de globalizarea economică şi de dinamica accentuată a mediului economic, are
nevoie de un sector financiar eficient, complex şi funcţional pentru a realiza
următoarele roluri sau obiective:
Realizarea întâlnirii dintre nevoia de finanţare a agenţilor economici şi
resursele financiare;
Atragerea disponibilităţilor băneşti în circuitul economic;
Mişcarea capitalului agenţilor economici, fie în acelaşi domeniu de
activitate, fie dintr-un domeniu în altul;
Contribuie la finanţarea suplimentară a activităţii economice, motiv
pentru care piaţa capitalului mai este denumită şi piaţa financiară.

Banii aflaţi în posesia agenţilor economici în stare


lichidă, care pot fi considerate „economii”, reprezentând suma
rămasă din venituri după acoperirea consumului de factori de
producţie, nu sunt purtători de venituri!

Dar, dacă aceste sume sunt „plasate” direct sau indirect


într-o activitate lucrativă sau economică, atunci ele se
transformă în active financiare!

Suport de curs pentru anul IFR 49


ECONOMIE

Plasarea banilor disponibili la un moment dat se poate face prin mai


multe modalităţi:
Investirea sumelor disponibile în propria afacere, care poate fi o firmă nou
înfiinţată sau o firmă existentă;
Cumpărarea de bunuri imobiliare, respectiv terenuri sau clădiri;
Constituirea unor depozite bancare, care aduc venituri sub formă de dobânzi;
Achiziţionarea de titluri sau hârtii de valoare de pe piaţa capitalului.

Decizia privind modul de fructificare a sumelor temporar disponibile


îi aparţine în întregime agentului economic. Alegerea variantei optime de
plasare a banilor se face în urma unei analize atente a pieţei, ţinând seama
de gradul de risc, nivelul de rentabilitate economică în diferite domenii de
activitate, posibilitatea de a avea acces la sumele de bani în viitor, etc.!

Piaţa capitalului reprezintă piaţa pe care se realizează negocieri cu


titluri de valoare sau financiare pe termen mediu şi lung!

Această piaţă are două segmente distincte:


Piaţa primară de capital este importantă deoarece foloseşte la plasarea pe
piaţă a titlurilor financiare emise de către agenţii economici, aflaţi în căutare
de fonduri;
După acest plasament iniţial al titlurilor nou emise, acestea intră pe piaţa
secundară de capital, în cadrul căreia au loc tranzacţiile sau operaţiunile
propriu zise.

În general, în cadrul pieţei capitalurilor se pot realiza două categorii de


operaţiuni:
Operaţiuni la vedere, în cadrul cărora schimbul bani contra titluri de valoare
se realizează pe loc (sunt puţin numeroase);
Operaţiuni la termen, denumite şi operaţiuni speculative, în cadrul cărora
schimbul se realizează ulterior datei „semnării contractului”, prin care se
stabilesc numărul de titluri, cursul sau preţul şi data scadenţei (aceste
operaţiuni deţin o pondere foarte importantă), vânzătorul fiind un speculator al
scăderii cursului (bear sau à la baisse), iar cumpărătorul speculează creşterea
cursului (bull sau à la hausse).

Titlurile financiare pot fi clasificate în mai multe categorii. Cele mai


cunoscute dintre acestea sunt:
Acţiunile;
Obligaţiunile;
Împrumuturile pe titluri de credit;
Împrumuturile ipotecare.

Acţiunile sunt titluri financiare emise pe termen lung, negociabile la bursă, care
au următoarele caracteristici:

Suport de curs pentru anul IFR 50


ECONOMIE

Le conferă posesorilor două categorii de drepturi:


Drepturi patrimoniale – dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul
social al firmei emitente, dreptul de a încasa o parte din profitul societăţii pe
acţiuni sub formă de dividende, etc.;
Drepturi sociale – dreptul de a fi informaţi în ceea ce priveşte rezultatele
economico-financiare, dreptul de a participa la Adunarea Generală a
Acţionarilor şi la alegerea Consiliului de Administraţie, dreptul de a participa
la procesul de luare a deciziilor, etc.
Valabilitatea lor este în principiu nelimitată deoarece ele există pe toată durata
de viaţă a societăţii comerciale emitente;
Veniturile pe care le aduc se numesc dividende şi sunt variabile, deoarece
depind de performanţele obţinute, calitatea şi stabilitatea mediului de afaceri, etc.;
Circulă pe piaţa financiară prin procese succesive de vânzare-cumpărare, la
un anumit preţ denumit curs;
De regulă cursul este diferit de valoarea nominală (înscrisă pe titlu la
emisiune);
Se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:
După modul de transmitere acţiunile pot fi:
Nominative, adică pe titlu este înscris numele posesorului;
La purtător atunci când numele posesorului nu este înscris pe titlu.
După mărimea şi ritmul evoluţiei veniturilor viitoare distingem acţiuni:
Comune când veniturile sunt incerte şi variabile;
Privilegiate atunci când veniturile obţinute de posesori sunt fixe.

O a doua categorie principală de titluri financiare sunt obligaţiunile. Ele


reprezintă titluri financiare emise cu scopul obţinerii unor resurse financiare „mai
ieftine” decât cele care se obţin de pe piaţa monetară, sub formă de credite.

Cu alte cuvinte, obligaţiunile reprezintă o formă de


împrumut în care creditorul este posesorul titlului, iar emitentul
este debitorul.

Obligaţiunile au mai multe trăsături caracteristice:


Le conferă posesorilor următoarele drepturi:
Dreptul de a încasa o dobândă fixă, ca urmare a cumpărării titlurilor;
Dreptul de a primi de la emitent, la scadenţă, valoarea nominală a
obligaţiunilor, prin răscumpărarea acestora.
Valabilitatea lor este limitată deoarece ele există doar pe durata pentru care au
fost emise (3 luni, 6 luni, 1 an, etc.);
Veniturile pe care le aduc se numesc dobânzi sau cupoane şi sunt fixe,
indiferent de evoluţia mediului economic intern şi extern;
Pot circula pe piaţa financiară prin procese succesive de vânzare-cumpărare,
la un anumit preţ denumit curs, care se calculează ca raport între valoarea
cuponului şi rata dobânzii de pe piaţa monetară (deci, dacă rata dobânzilor
bancare este mai atractivă, cursul scade, iar dacă această rată oferă o rentabilitate

Suport de curs pentru anul IFR 51


ECONOMIE

mai redusă pentru plasament, cursul obligaţiunilor va creşte deoarece veniturile


obţinute prin plasarea disponibilităţilor în acest mod vor fi mai mari);
Cursul poate fi diferit de valoarea nominală, care este înscrisă pe obligaţiune la
momentul emiterii acesteia;
Se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:
După modul de transmitere obligaţiunile pot fi:
Nominative, adică pe titlu este înscris numele posesorului, iar tranzacţiile
cu această categorie de hârtii de valoare pot fi realizate doar de către
proprietarul „temporar” al titlurilor;
La purtător atunci când numele posesorului nu este înscris pe titlu.
După veniturilor viitoare distingem obligaţiuni:
De prim rang când veniturile sunt garantate (de exemplu guvernamentale);
Cu venituri negarantate atunci când veniturile care pot fi obţinute de
posesori sunt supuse riscului;
Euroobligaţiuni dacă sunt exprimate într-o euro-valută, fiind emise pe o
altă piaţă financiară a unei alte ţări decât cea de origine a emitentului.

6.3. Instituţiile pieţei capitalului

În cadrul pieţei capitalului există mai multe tipuri de


instituţii, fiecare dintre ele îndeplinind funcţii specifice!

Instituţia care pe piaţa financiară joacă un rol similar cu cel al Băncii Centrale sau
de Emisiune pe piaţa monetară se numeşte Comisia Hârtiilor de Valoare:
În România se numeşte Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare – C.N.V.M.
şi a fost reînfiinţată în 1994.
Această instituţie reprezintă de fapt o modalitate prin care autorităţile se
implică indirect în operaţiunile de pe piaţa de capital şi, implicit, în economia
de piaţă.
Rolul Comisiei este de a atesta veridicitatea valorilor mobiliare, deoarece se
constituie într-un garant al faptului că hârtiile au acoperire în valori
economice şi financiare reale şi nu reprezintă doar simple hârtii.
Funcţiile Comisiei constau în:
Înregistrarea titlurilor emise pe piaţa primară;
Atestă celelalte instituţii din cadrul pieţei de capital, care au rolul
de a intermedia întâlnirea dintre cererea şi oferta de capital;
Împreună cu alte organisme aprobă modul de funcţionare al bursei
de valori;
Supraveghează şi controlează activitatea bursieră, etc.

A doua categorie de entităţi care-şi desfăşoară activitatea în cadrul pieţei de


capital se numeşte Brokeraj sau Societăţi de Valori Mobiliare (S.V.M):
Reprezintă instituţii cu rol de „pivot”, deoarece fac legătura între cele două
segmente ale pieţei capitalului, respectiv piaţa primară şi piaţa secundară.
În cadrul acestei instituţii, activitatea este organizată pe două niveluri:

Suport de curs pentru anul IFR 52


ECONOMIE

Brokerul, care în România se numeşte agent de bursă, cu rolul de a


prelua ordinele de la clienţi;
Casa de brokeraj, respectiv Societatea de Valori Mobiliare adică
„locul” în care se face schimbul de bani contra titluri.
Funcţiile acestei instituţii sunt:
introducerea titlurilor noi pe piaţa primară;
efectuarea tranzacţiilor pe piaţa secundară în numele clienţilor sau pe cont
propriu;
gestionarea portofoliului de titluri aflat în posesia clienţilor;
acordarea de consultanţă privind plasamentele sau operaţiunile care se pot
realiza, etc.

Una dintre instituţiile cu cea mai spectaculoasă activitate în economia de piaţă


este Bursa de Valori. Dacă ar fi să facem un scurt istoric al acestei categorii de
instituţii, trebuie să menţionăm următoarele momente:
Primele burse au apărut în Antichitate, în China, India şi Egipt;
În Evul Mediu s-a înfiinţat prima bursă europeană în 1500 (cu aproximaţie) la
Bruges în Belgia. Tot în Europa menţionăm înfiinţarea burselor în anul 1531
la Anvers, în Franţa, şi în 1564 la Londra;
Pe continentul american, prima bursă a fost înfiinţată în anul 1817 la New
York;
Apariţia Legii de reglementare a proiectului de bursă în 1881;
Începe funcţionarea instituţiilor bursiere, aşa cum le cunoaştem în zilele
noastre, în 1882;
Obligativitatea negocierii hârtiilor de valoare în cadrul bursei începând cu
anul 1904.

O condiţie extrem de importantă pentru ca bursele să funcţioneze este ca


valorile care constituie obiectul negocierilor să poată fi determinat uşor din
punct de vedere cantitativ şi uneori chiar calitativ. În acest sens menţionăm
bursele de cereale, unelte agricole, antichităţi, valutare, de navlosire (specifice
comerţului internaţional), etc.

O bursă de valori poate fi înfiinţată doar pe bază de lege,


activitatea ei este supravegheată, iar obiectul ei de activitate este
realizarea de tranzacţii cu titluri de valoare, fără a avea
obligativitatea prezentării, predării şi plăţii concomitente a
obiectului supus tranzacţiilor!

Bursele de valori îndeplinesc anumite roluri, ca de exemplu:


Realizarea de tranzacţii cu hârtii de valoare;
Reprezintă o sursă importantă de lichidităţi pentru investitori; este unul dintre
principalii indicatori de dezvoltare economică;
Sunt un mijloc de schimb al titlurilor financiare aflate în posesia diferiţilor
investitori;
Pot fi utilizate ca instrumente de concentrare a capitalului, etc.

Suport de curs pentru anul IFR 53


ECONOMIE

Bursele de valori pot fi organizate fie ca societăţi


pe acţiuni, fie ca societăţi comerciale, în sistem public,
privat sau mixt, ele funcţionând uneori în cadrul
Camerelor de Comerţ şi Industrie. În România, Bursa de
valori a fost reînfiinţată în anul 1995.

La fel ca S.V.M.-urile, bursele de valori funcţionează pe mai multe niveluri:


Vânzătorii şi cumpărătorii de titluri, reprezentaţi de firme sau persoane
fizice, care nu au acces direct la bursă;
Agenţii simpli sau brokerii preiau comenzile de vânzare şi/sau cumpărare şi
ţin legătura cu clienţii lor;
Agenţii sau brokerii specialişti au acces direct la bursă şi negociază
comenzile primite de la agenţii simpli (în consecinţă ei participă direct la
stabilirea cursului alături de Comisia Oficială a Bursei);
Comisia Oficială a Bursei este formată din specialişti care au rol de decizie
în stabilirea cursului;
Casa de Cliring are rolul de garantare şi de echilibrare a tranzacţiilor
efectuate;
Organismul de conducere este Consiliul de Conducere al Bursei.

Menţionăm că nu orice societate pe acţiuni are dreptul de


a intra la bursă. În multe ţări, condiţiile de intrare la bursă se
referă la dimensiunea companiilor, cifra de afaceri, poziţia pe
piaţă, palmaresul în afaceri, rezultatele obţinute, stabilitate,
imagine, etc.

Performanţele burselor se măsoară cu ajutorul indicilor bursieri. Cei mai


cunoscuţi sunt: Indicele Dow-Jones, calculat pe baza randamentului tranzacţiilor realizate
cu titlurile a 65 de societăţi pe acţiunii pentru Bursa de la New York; Indicele NIKKEI în
Japonia, luând in calcul 225 de firme; Indicele Financial Times pentru Bursa de la
Londra; Indicele Bursei de Valori Bucureşti în România, etc.

Ultima instituţie pe care o menţionăm se numeşte piaţa extrabursieră:


Denumită Over the Counter Market pe pieţele internaţionale de capital.
A fost înfiinţată în România în anul 1996, având în componenţă 4 entităţi:
RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automatic Quotation,
adică Asociaţia Română a Negociatorilor de Titluri de Proprietate Valorificate
în Sistem Automat), după modelul american NASDAQ (National Association
Securities Dealers Automatic Quotation);
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare;
Registrul Român al Acţiunilor;
Societatea de Depozitare, Cliring şi Decontare a Valorilor Mobiliare.

Cele patru componente menţionate anterior sunt


interconectate între ele printr-o reţea informatică. Împreună cu

Suport de curs pentru anul IFR 54


ECONOMIE

bursa de valori, organismele menţionate formează sistemul prin


care circulă titlurile de valori în România.

Test de autoevaluare

1) Cursul obligaţiunilor creşte atunci când:


a) cresc dividendele;
b) scade rata dobânzii;
c) creşte cursul de schimb al monedei naţionale;
d) creşte rata dobânzii.
2) Să se calculeze cât pierde şi cât câştigă fiecare dintre cei doi parteneri ai unei
tranzacţii la termen (speculative), dacă se cunosc următoarele informaţii: momentul
încheierii tranzacţiei este 1 iulie; numărul de titluri tranzacţionate este egal cu 250;
cursul titlurilor la momentul încheierii tranzacţiei este 300 lei/titlu; data scadenţei este
30 iulie; nivelul cursului la scadenţă este 285 lei/titlu.
3) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“la creşterea ratei anuale a dobânzilor, cursul titlurilor financiare creşte”.
4) Acţiunile se numesc titluri cu venit variabil deoarece:
a) aduc un profit mare;
b) dividendele depind de rezultatele economico-financiare ale firmei;
c) au o valoare nominală variabilă;
d) sunt la purtător.
5) Acţiunile şi obligaţiunile pot fi revândute numai:
a) pe piaţa primară;
b) emitentului;
c) la un preţ mai mic decât valoarea nominală;
d) pe piaţa secundară.

Răspunsuri

1. b, deoarece cursul este direct proporţional cu venitul fix adus de obligaţiune şi invers
proporţional cu rata anuală a dobânzilor pe piaţa monetară.
2. Deoarece vânzătorul speculează scăderea cursului, iar cumpărătorul creşterea,
înseamnă că vânzătorul a câştigat, iar cumpărătorul a pierdut 3.730 de lei.
3. NU, deoarece când rata dobânzii creşte, cursul scade (dependenţă invers
proporţională între cele două noţiuni).
4. b.
5. d.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Factorii care determină evoluţia şi nivelul preţurilor pe piaţa financiară.


2. Analiza evoluţiei pieţei de capital în România.
3. Importanţa pieţei financiare în economia de piaţă.

Suport de curs pentru anul IFR 55


ECONOMIE

4. Modalităţi de satisfacere a necesarului de finanţare a întreprinderilor.


5. Evaluarea riscului în investiţiile interne de capital.

Suport de curs pentru anul IFR 56


ECONOMIE

Unitatea 7
7. Piaţa muncii 17
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7
7.2. Definirea pieţei muncii
7.3. Trăsăturile pieţei muncii
7.4. Cererea şi oferta de muncă
7. 5. Piaţa muncii în România
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7

Fiecare dintre noi ajungem, mai devreme sau mai târziu, pentru
perioade mai scurte sau mai lungi, actori pe piaţa muncii 18 . Rolul pe care
îl jucăm poate fi de furnizor de forţă de muncă, la diferite niveluri de
calificare, atunci când căutăm un loc de muncă, sau de angajator atunci
când căutăm cele mai potrivite persoane care pot ocupa un anumit loc de
muncă. Mecanismele pieţei muncii sunt, în acelaşi timp, simple şi
complexe. Simple deoarece, ca pe orice piaţă, preţul se stabileşte în
principal ca urmare a raportului dintre cererea şi oferta de muncă.
Complexe deoarece obiectul tranzacţiilor îl constituie de fapt indivizii, cu
abilităţile şi competenţele lor.
Prin urmare, prin parcurgerea acestui capitol se urmăreşte o
clarificare a principalelor noţiuni cu care ne confruntăm atunci când
analizăm acest domeniu atât de deosebit al economiei, care se numeşte
piaţa muncii.

7.2. Definirea pieţei muncii

Piaţa muncii este un domeniu extrem de sensibil al economiei, care:


resimte mult mai acut decât celelalte pieţe toate influenţele negative ale
mediului economic;
reuşeşte să-şi restabilească foarte greu echilibrul, din cauza factorilor
perturbatori pe orizonturi lungi de timp.

Din acest motiv, este necesar să se acorde o atenţie


deosebită atât influenţelor care provin din surse diverse, cât şi
fenomenelor şi proceselor specifice pieţei muncii dintr-o
perspectivă mai amplă şi mai diversă!

17
Prelucrare după D. Zirra, Piaţa muncii, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi
Macroeconomie, Partea I, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 180-203.
18
R. A. Arnold, Microeconomics, p. 331.

Suport de curs pentru anul IFR 57


ECONOMIE

Factorul muncă reprezintă elementul


central în economia oricărei firme!

Piaţa muncii = ansamblul relaţiilor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă ce au


loc într-un spaţiu economic, sau spaţiul economic în care se efectuează tranzacţiile între
vânzătorii şi cumpărătorii forţei de muncă.

Definită ca un ansamblu de relaţii, piaţa muncii vizează următoarele aspecte 19 :


• angajarea forţei de muncă;
• utilizarea forţei de muncă;
• protecţia socială a posesorilor factorului de producţie muncă.
Din acest punct de vedere, piaţa muncii îndeplineşte următoarele funcţii
principale:
asigură echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă;
asigură orientarea resurselor de muncă prin repartizarea acestora în plan
teritorial, profesional şi sectorial;
asigură formularea, adoptarea şi implementarea politicilor de protecţie
socială.

Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două categorii de agenţi economici:


vânzătorul sau ofertantul forţei de muncă = solicitantul de locuri de muncă;
cumpărătorul forţei de muncă = utilizatorul sau ofertantul de locuri de muncă.

7.3. Trăsăturile pieţei muncii

Într-o manieră cuprinzătoare, cele mai reprezentative particularităţi ale


pieţei muncii sunt:
1. Cererea şi oferta de pe piaţa muncii nu sunt omogene;
2. Cererea de muncă este rigidă;
3. Piaţa muncii este în esenţă o piaţă puternic reglementată;
4. Oferta de muncă se formează într-un timp îndelungat;
5. Corelaţia dintre oferta şi cererea de muncă este extrem de dificilă;
6. Piaţa muncii este o piaţă puternic segmentată;
7. Caracterul eterogen al muncii rezultă din faptul că fiecare tip de muncă
necesită calităţi şi aptitudini specifice;
8. Alte elemente care îi oferă pieţei muncii particularităţi faţă de celelalte pieţe 20 :
• este o piaţă contractuală, denumită şi negociată sau consensuală;
• în condiţiile extinderii globalizării şi integrării, restructurarea şi procesul de
reformă al pieţelor naţionale ale muncii, dar şi al pieţei globale a muncii,
sunt într-un stadiu incipient, faţă de celelalte segmente ale pieţei mondiale;

19
I. D. Adumitrăchesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu (coordonatori), Economie politică. Teorie şi politică
economică pentru România, p. 193.
20
S. Perţ, Gh. Zaman, Piaţa muncii în tranziţie: între liberalizare şi constrângeri instituţionale şi sociale,
p. 110–111.

Suport de curs pentru anul IFR 58


ECONOMIE

• este o piaţă derivată;


• este o piaţă aflată permanent sub influenţa a numeroşi factori perturbatori,
fiind din această cauză într-o stare de încordare şi transformare perpetuă, etc.

Menţionăm că din cauza puternicei segmentări a pieţei muncii,


salariile se negociază pe etape: între guvern, patronat şi sindicate,
pentru stabilirea Contractului Colectiv de Muncă la nivel naţional;
pentru fiecare domeniu sau ramură de activitate; între angajat şi
angajator pentru încheierea Contractului Individual de Muncă!

Dintre cauzele care generează rigidităţile pieţei muncii se pot aminti 21 :


imperfecţiunea informaţiilor care circulă pe piaţa muncii;
influenţa sindicatelor sau a uniunilor sindicale;
fenomenul relaţiilor antagonice dintre cei aflaţi deja pe piaţa muncii şi cei care
abia intră pe această piaţă;
tipologia contractelor de muncă;
salariile se stabilesc prin contractele de muncă, dar negocierile nu sunt
simultane.

7.4. Cererea şi oferta de muncă

Componentele principale ale oricărei pieţe sunt cererea şi oferta.


Piaţa muncii şi componentele sale, cererea de muncă şi oferta de
muncă, sunt puternic influenţate de modul în care se dezvoltă, respectiv
evoluează, în condiţii diferite, cererea şi oferta pe pieţele bunurilor şi a
serviciilor 22 . Să nu uităm că piaţa muncii este o piaţă derivată!

Cererea de muncă:
este expresia nevoii de muncă a agenţilor economici într-o anumită
perioadă de timp;
poate fi definită ca necesarul de forţă de muncă al sectoarelor public şi
privat, pe categorii de calificări, profesii şi specializări, într-un anumit
interval de timp.

Evoluţia cererii de muncă depinde de situaţia prezentă şi de perspectivă


privind 23 :
evoluţia cererii pentru diferite categorii de bunuri şi servicii, precum şi
factorii care influenţează elasticitatea acestora;
ponderea factorului de producţie muncă în totalul factorilor de producţie
utilizaţi pentru crearea unui anumit volum de bunuri şi servicii;
gradul de substituibilitate al factorului muncă cu alte categorii de factori,
dar şi nivelul elasticităţii acestora.

21
G. Abraham–Frois, Economia politică, p. 453–459.
22
R. A. Arnold, Microeconomics, p. 339.
23
D. Preda, Ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă, p. 67.

Suport de curs pentru anul IFR 59


ECONOMIE

Cererea de muncă prezintă diverse particularităţi, care decurg din


specificul pieţei muncii 24 :
este o categorie economică dinamică, datorită influenţei stadiului de
dezvoltare economică, a deciziilor de investiţii, a resurselor existente pentru
investiţii etc.;
este eterogenă din punct de vedere structural şi profesional ocupaţional;
nivelul de substituibilitate al factorului muncă este redus şi se realizează în
timp îndelungat;
este rigidă pe termen scurt din cauza formării în timp a locurilor noi de
muncă;
cumpărătorul forţei de muncă cererii aşteaptă să obţină maximum de profit de
pe urma utilizării acestui factor de producţie;
elasticitatea ei depinde de mărimea şi dinamica salariilor, a productivităţii, de
volumul, calitatea şi structura producţiei, precum şi de ponderea cheltuielilor
salariale în costul total de producţie.

Evoluţia cererii de muncă depinde direct proporţional de


cererea de bunuri şi servicii, astfel că dacă preţul sau tariful
unitar creşte, atunci oferta de bunuri sau servicii va avea aceeaşi
evoluţie, deci cererea de forţa de muncă de asemenea va creşte.

Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de mai mulţi factori, dintre


care următorii sunt determinanţi 25 :
elasticitatea cererii pentru produsele realizate;
ponderea cheltuielilor salariale (Cs) în costul total (CT);
numărul şi ponderea factorilor de producţie care pot substitui munca.

Oferta de muncă este formată din resursele de muncă ale unei ţări, care sunt
capabile şi doresc să desfăşoare o activitate salariată 26 . Pe piaţa muncii, oferta este
formată din populaţia aptă sau în vârstă de muncă a fiecărei ţări.

Prin intermediul ofertei de muncă, populaţia este în


contact cu toate sistemele şi structurile economice şi sociale.

Oferta de muncă este o componentă complexă a pieţei muncii, care poate fi


definită ca 27 :
o formă particulară a capitalului, denumită capital uman;
o componentă principală a sistemului de consum;
o resursă productivă;
partea forţei de muncă destinată vânzării pe piaţa muncii.

Oferta de muncă are următoarele caracteristici 28 :


24
E. Prahoveanu, Economie. Fundamente teoretice, p. 104–105.
25
R. A. Arnold, op. cit., p. 336.
26
N. Dobrotă, op. cit., p. 384.
27
Gh. Răboacă, Oferta de forţă de muncă. Dimensiuni, surse şi factori determinanţi, p. 5.

Suport de curs pentru anul IFR 60


ECONOMIE

1. Este o categorie economică dinamică;


2. Este eterogenă;
3. Are un nivel de substituibilitate redus;
4. Este rigidă;
5. Posesorul forţei de muncă aşteaptă maximum de venituri în urma activităţii
desfăşurate la locul de muncă;
6. Curba ofertei este atipică.

Evoluţia ofertei de muncă depinde de mai multe categorii de factori:


Una dintre aceste categorii se referă la 29 :
tarifele de salarizare;
dinamica tarifelor salariale de pe alte segmente ale pieţei muncii;
aspectele nemonetare ale locurilor de muncă.
Factori legaţi de productivitatea marginală a muncii. Din acest punct de
vedere, trebuie să se ia în considerare:
costurile pregătirii pentru o anumită profesie (atât pentru angajaţi cât şi
pentru angajatori);
numărul de persoane calificate pentru aceasta;
rezultatul activităţii lor.
Dinamica ofertei de muncă depinde şi de alţi factori, între care:
pe primul loc se situează factorul demografic, element ce reprezintă
sursa de alimentare cu resurse de muncă;
la acesta se adaugă vârsta finalizării studiilor, vârsta de pensionare, etc.;
durata săptămânii de lucru şi a concediilor de odihnă, etc.

Există un grad ridicat de imobilitate al ofertei de muncă, generat de:


1. Imobilitatea ocupaţională, în sensul că lucrătorii sunt neomogeni, ca urmare
diferenţelor privind durata studiilor, aptitudinile şi calităţile native, precum şi
disponibilitatea de a-şi însuşi cunoştinţelor noi;
2. Imobilitatea geografică, cauzată de bariere financiare şi nefinanciare privind
schimbarea domiciliului, precum şi legăturile sociale puternice cu familia,
grupul de prieteni etc.

7. 5. Piaţa muncii în România

Vorbind de piaţa muncii în general - concept, particularităţi,


cerere şi ofertă – trebuie să facem câteva referiri şi la piaţa muncii din
România. Reformele economice, declanşate după 1989 vizează crearea
unei economii de piaţă concurenţiale, eficiente şi funcţionale, în care
piaţa muncii ocupă un loc esenţial.

În ţara noastră, piaţa muncii are unele trăsături specifice:


1) Deşi resursele de muncă au rămas în general constante, populaţia ocupată a
scăzut foarte mult:

28
E. Prahoveanu, op. cit., p. 105.
29
R. A. Arnold, op. cit., p. 338-339.

Suport de curs pentru anul IFR 61


ECONOMIE

a) La începutul anilor 2000 şomajul a căpătat un caracter cronic, oscilând între


7% şi 12% din populaţia aptă de muncă (în decembrie 2000 era de 10,5%, iar
în decembrie 2003 valoarea se situa la nivelul de 7,25%);
b) S-ar putea spune că ponderea şomajului era redusă în România, în comparaţie
cu alte ţări, în care aceasta atingea 20%;
c) Treptat, situaţia şomajului în România s-a ameliorat, ajungând în anul 2008 la
circa 6%, iar în unele regiuni şomajul fiind chiar mult mai scăzut.
2) Există un dezechilibru între numărul persoanelor ocupate (salariaţi) şi numărul
de pensionari şi şomeri, care exercită presiune asupra distribuirii veniturilor:
a) La nivelul anului 2008 în România, circa 9,8 milioane din totalul populaţiei
reprezintă populaţie activă (6 milioane de salariaţi, iar restul alte categorii de
lucrători pe cont propriu);
b) Populaţia inactivă reprezintă aproximativ 46% (8,4 milioane de persoane);
c) Numărul pensionarilor (circa 6 milioane) şi al şomerilor îl depăşeşte pe cel al
salariaţilor.
3) Restructurarea ocupării forţei de muncă nu s-a făcut printr-o substituire
echilibrată între muncă şi capital pe calea investiţiilor, ci în bună măsură prin
disponibilizări, pentru asigurarea unei creşteri a productivităţii muncii.
4) Mecanismele pieţei muncii prezintă disfuncţionalităţi legate de politica salarială,
negocierea contractului colectiv de muncă, alinierea la cerinţele pieţei mondiale,
în condiţiile unei economii slab dezvoltate.
5) Trebuie să precizăm manifestarea unei crize a locurilor de muncă, în două
sensuri:
a) Pe de-o parte, ritmul lent de dezvoltare a economiei naţionale până la
începutul anilor 2000 (de aici şi tendinţa accentuată a unui număr mare de
persoane apte de muncă de a părăsi ţara în căutarea unui loc de muncă – peste
2 milioane);
b) Pe de altă parte, din 2006, România s-a confruntat cu o lipsă acută de
personal, mai ales în domeniile construcţii şi turism, dar şi în sănătate sau
educaţie, la mijlocul lui 2008 situaţia devenind critică.
6) Sfârşitul anului 2008 şi perioada următoare va însemna pentru România o creştere
a numărului de persoane care se vor întoarce în ţară în căutarea unui loc de
muncă, pe fondul acutizării problemelor economice din ţările Europei (Spania,
Germania, Italia, Ungaria, Marea Britanie, etc.).
7) Se diminuează în continuare gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de
vârstă şcolară, care are consecinţe negative asupra pieţei muncii şi a economiei în
ansamblul său.

Test de autoevaluare

1) Atunci când preţurile bunurilor de consum scad cu 10%, iar salariul nominal creşte cu
5%:
a) salariul real creşte cu 4,5%;
b) salariul real scade cu 104,5%;
c) salariul real scade cu 4,55%;

Suport de curs pentru anul IFR 62


ECONOMIE

d) salariul real creşte cu 104,5%.


2) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“principiul care trebuie să stea la baza politicilor salariale este I s ≥ I wL ”.
3) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“pe termen scurt, cererea şi oferta de muncă sunt elastice”.
4) Să se calculeze cum se modifică salariul real dintr-o economie dacă se ştie că salariul
nominal în perioada precedentă era de 1.350 de lei, puterea de cumpărare a banilor s-a
redus cu 20%, masa monetară a crescut cu 40%, iar modificarea absolută a salariului
nominal este de 500 de lei.

Răspunsuri

1. c, pentru că ISR = 0,9545 sau 95,45%, deci salariul real a scăzut cu 4,55%.
2. NU, deoarece productivitatea muncii trebuie să crească mai rapid decât salariile.
3. NU, deoarece atât locurile de muncă, cât şi personalul calificat se formează în timp.
4. Salariul real s-a redus cu 22%, ca urmare a creşterii preţurilor cu 75%.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Factorii care influenţează stabilirea salariilor la nivel de firmă.


2. Mutaţii contemporane în cadrul pieţei muncii.
3. Fenomenul migraţiei forţei de muncă în România.
4. Efectul creşterii preţurilor asupra evoluţiei salariilor.

Suport de curs pentru anul IFR 63


ECONOMIE

Unitatea 8
Macroeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Rezultatele macroeconomice.
Venitul, consumul, economiile şi investiţiile
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1
8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice
8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici
8.4. Venitul şi consumul
8.5. Economiile şi investiţiile
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

Pentru înţelegerea complexităţii fenomenelor şi proceselor


economice este necesar să clarificăm semnificaţia analizei
comportamentului agenţilor economici la diferite niveluri. După cum ştim,
specialiştii în domeniul economic sunt interesaţi în aceeaşi măsură atât de
studiul comportamentului individual, cât şi de analiza sistemului format
din agenţii economici priviţi ca elemente ale unui întreg.
Noţiunile abordate în acest capitol oferă cunoştinţele elementare
necesare pentru aprofundarea domeniului macroeconomic, ca o continuare
firească a microeconomiei, disciplină studiată în primul semestru.

8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice

Pentru a înţelege complexitatea şi semnificaţia evaluării performanţelor


agenţilor economice la nivel de economie naţională, este necesar să actualizăm
pe scurt câteva elemente specifice privind diferenţa dintre abordarea
fenomenelor economice la nivel microeconomic şi macroeconomic:
Viziunea microeconomică s-a impus în literatura economică în perioada
cuprinsă între ultima treime a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Specific pentru această abordare este plasarea accentului pe studierea preţului,
cererii, ofertei, pieţei în ansamblul său şi a relaţiilor concurenţiale.
La nivel microeconomic nu sunt evitate nici fenomenele globale, dar acestea
sunt tratate doar ca sumă a comportamentelor individuale. Această viziune
este insuficientă pentru a explica fenomenele noi, mai ales cele care privesc
dezechilibrele mari din activitatea economică.
Datorită elementelor menţionate anterior, a apărut necesitatea abordării
proceselor şi fenomenelor care se manifestă în activitatea economică, dintr-
un unghi de vedere mult mai cuprinzător.
În viziunea macroeconomică fenomenele sunt interpretate ca un ansamblu
rezultat din activitatea agenţilor economici aflaţi permanent într-o interacţiune
strânsă.

Suport de curs pentru anul IFR 64


ECONOMIE

S-a considerat că ruperea legăturilor dintre agenţii economici determină


întreruperea circuitului şi producerea unor crize de sistem care afectează
fiecare subunitate sau agent economic în parte.

8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici

În orice societate, rezultatele activităţii economice se


concretizează în bunuri şi servicii. De cantitatea şi calitatea bunurilor
realizate de agenţii economici depind nivelul de trai al populaţiei,
progresul economico-social şi bunăstarea naţiunii.

Aceste rezultate se evaluează cu ajutorul a două categorii de indicatori:


Indicatori utilizaţi la nivel microeconomic pentru evaluarea performanţelor
economico-financiare la nivel de firmă;
Indicatori calculaţi la nivel macroeconomic, sau mezoeconomic, pentru
cuantificarea rezultatelor realizate de economia naţională în ansamblul ei sau
la nivel de ramură.

Indicatorii macroeconomici, care se determină conform


primului model, au un algoritm de calcul foarte simplu
(prezentat în tabelul 1) deoarece au multe elemente în comun!

Elementele componente ale indicatorilor prezentaţi în tabelul 1, care


de regulă se determină pentru perioade limitate de timp, de regulă un an, au
următorul conţinut:
Cp = cheltuieli cu consumul personal de bunuri şi servicii sau consumul
populaţiei/gospodăriilor;
Cg = cheltuielile instituţiilor publice sau achiziţii guvernamentale de bunuri şi
servicii, care se mai numesc şi cheltuieli guvernamentale;
In = investiţii nete, adică elemente de capital fix noi, procurate în anul de calcul;
A = amortizarea anuală, calculată pentru elementele de capital fix procurate în
perioadele precedente, care este denumită şi consumul de capital fix din
perioada pentru care se calculează indicatorii;
In + A = Ib = investiţii brute, rezultate din însumarea investiţiilor nete cu
amortizarea;
Ci = consumul intermediar, adică volumul sau valoarea bunurilor şi a serviciilor
care utilizate pentru crearea altor bunuri şi servicii (spre exemplu, dacă un
producător realizează o anumită cantitate de zahăr, o parte ajunge direct pe
piaţă pentru consumul final personal sau guvernamental, fiind ambalată fie în
plicuri, cutii sau pungi de un kilogram, etc., iar cealaltă parte este livrată
producătorilor de dulciuri, conserve, produse de patiserie şi cofetărie, băuturi
răcoritoare, băuturi alcoolice, etc., constituind consumul pentru producţie,
respectiv intermediar);
+Sb = soldul balanţei relaţiilor comerciale externe, care se mai numeşte şi export
net din cauza faptului că se calculează ca diferenţă între exporturi şi importuri.

Suport de curs pentru anul IFR 65


ECONOMIE

Tabelul 1 Indicatorii macroeconomici – semnificaţie şi mod de calcul


Indicator Elemente componente Semnificaţie
PGB Cp Cg In A Ci Cuprinde rezultatele întregii activităţi economice dintr-o
ţară, realizată într-o perioadă de timp, de regulă un an
PIB Cp Cg In A Cuprinde bunurile şi serviciile destinate consumului
final, personal şi public, realizate de către agenţii
economici autohtoni într-o perioadă determinată
PIN Cp Cg In Are aceeaşi semnificaţie ca PIB, doar că nu mai conţine
consumul de capital fix, respectiv amortizarea
elementelor de capital fix procurate în perioadele
precedente
PNB Cp Cg In A +Sb Cuprinde valoarea bunurilor şi a serviciilor realizate şi
destinate consumului final într-o perioadă de timp, la
care se adaugă/scade diferenţa dintre valoarea adăugată
brută realizată de firmele naţionale în afara graniţelor şi
valoarea adăugată brută realizată de firmele străine în
interiorul graniţelor sau în ţară
PNN Cp Cg In +Sb Are aceeaşi semnificaţie ca PNB, dar fără consumul de
capital fix, respectiv amortizare

Să reţinem că dacă soldul balanţei relaţiilor comerciale externe


are o valoare pozitivă, adică dacă exporturile, care indică valoarea
adăugată brută realizată de firmele naţionale în exteriorul ţării, sunt mai
mari decât importurile, adică decât valoarea adăugată brută realizată de
firmele străine în interiorul graniţelor sau în ţară, atunci valoarea
indicatorilor macroeconomici PNB şi PNN creşte.
În situaţia în care performanţele economice internaţionale sunt
scăzute, iar bunurile economice realizate de agenţii economici autohtoni
au o competitivitate scăzută pe pieţele internaţionale, valoarea
indicatorilor macroeconomici în a căror compoziţie intră şi soldul
balanţei relaţiilor comerciale externe este afectată negativ.

Pentru stabilirea nivelului indicatorilor macroeconomici se pot utiliza


două categorii pe preţuri, respectiv:
preţul factorilor de producţie, care arată valoarea nou creată a bunurilor
economice, fără să se ţină seama de impactul mediului extern firmei
asupra acesteia;
preţul pieţei calculat ca sumă dintre preţul factorilor şi cuantumul taxelor
şi impozitelor valabile conform legislaţiei în vigoare.

Prin urmare, valoarea indicatorilor exprimaţi în preţurile


pieţei va fi mai mare decât cea calculată în preţul factorilor.

De asemenea, menţionăm că:


PNN exprimat în preţul factorilor este expresia venitului naţional (VN)
realizat în perioada de evaluare;

Suport de curs pentru anul IFR 66


ECONOMIE

PNB indică volumul cererii agregate dacă este considerat ca suma


producţiilor realizate de agenţii economici naţionali, atât pe piaţa internă cât
şi pe pieţele internaţionale;
Dacă este abordat prin prisma cheltuielilor realizate de agenţii economici
pentru consumul final, PNB arată volumul ofertei agregate.

8.4. Venitul şi consumul

Venitul şi consumul reprezintă două variabile care se


găsesc permanent într-o strânsă interdependenţă.

Toţi agenţii economici, fie că sunt persoane fizice sau persoane juridice,
îşi utilizează o parte din venit pentru acoperirea nevoilor de consum:
Persoanele fizice individuale şi gospodăriile pot să îşi aloce veniturile
pentru mai multe destinaţii, dintre care consumul de bunuri şi servicii
necesar pentru satisfacerea nevoilor deţine o pondere importantă.
Persoanele juridice, privite în calitatea lor de consumatori de factori de
producţie, au la rândul lor mai multe destinaţii pentru alocarea veniturilor,
ca de exemplu reluarea procesului productiv, realizarea de investiţii,
păstrarea unei părţi din venituri pentru constituirea de rezerve sau de
economii, etc.

Exprimări privind venitul:


• Venitul naţional, prezentat ca valoarea bunurilor şi a serviciilor realizate
şi destinate consumului final într-o perioadă de timp, la care se
adaugă/scade soldul balanţei comerciale externe, exprimată în preţul
factorilor de producţie;
• Venitul individual sau venitul personal, care are următoarele
caracteristici:
♦ Este mai redus decât venitul naţional;
♦ Mai este denumit şi venitul „familiilor” sau al gospodăriilor;
♦ Reprezintă partea din venitul naţional care rămâne în posesia
indivizilor după prelevarea cotelor care intră în bugetul de stat.
• Venitul disponibil este acea parte din venitul personal care poate fi
utilizat pentru consumul de bunuri şi servicii.

Consumul, ca mărime economică, este destinaţia


finală a oricărui tip de venit.

Din acest punct de vedere, consumul poate fi prezentat:


sub forma consumului productiv, adică a volumului de venituri utilizate
pentru cumpărarea factorilor de producţie necesari pentru continuarea
activităţii economice;
sub forma consumului neproductiv, care reprezintă veniturile utilizate
pentru cumpărarea de bunuri economice necesare pentru satisfacerea
nevoilor.

Suport de curs pentru anul IFR 67


ECONOMIE

În toate ţările, pentru analiza consumului populaţiei se utilizează bugetul de


familie. Acesta reprezintă în fapt un sistem prin care se poate ţine o evidenţă a:
Veniturilor pe care le obţine populaţia;
Cheltuielilor efectuate.

Nu trebuie să uităm că volumul, structura şi evoluţia


consumului populaţiei, în prezent şi în perspectivă, reprezintă
unul dintre factorii determinanţi în alegerea deciziei privind
producţia realizată şi în elaborarea strategiilor de dezvoltare a
agenţilor economici!

De asemenea, conform Teoriei lui Keynes, în situaţia


creşterii veniturilor cu un anumit procent, se va constata şi o
creştere a consumului, dar cu o rată mai redusă, sau într-un ritm
mai scăzut!

8.5. Economiile şi investiţiile

După cum am menţionat şi în subcapitolul precedent, venitul disponibil (V) are


două componente, respectiv consumul (C) şi un surplus, care poate fi utilizat pentru
două destinaţii şi anume realizarea de investiţii (I) sau pentru constituirea de economii
(S), în funcţie de interesul agenţilor economici şi de diferiţi factori conjuncturali, la care
vom face referire în cele ce urmează.

Economiile reprezintă acea parte din disponibilităţile


existente pe piaţă la un moment dat sau într-o perioadă de timp,
constituite sub formă de venituri obţinute din diferite surse, care
fie sunt plasate pe piaţa monetară sub formă de depozite, conturi
bancare, etc., fie sunt păstrate în posesia agenţilor economici.

Ca mărime economică investiţiile constituie:


Fundamentul dezvoltării viitoare a firmelor, având un rol hotărâtor în
suplimentarea, diversificarea şi creşterea calitativă a tuturor factorilor de
producţie 30 ;
Suportul material al creşterii economice şi al dezvoltării.

Investiţiile reprezintă:
În general, plasamente de capital efectuate în scopul obţinerii de venituri
purtătoare de profit în viitor. În acest sens ne referim la investiţiile
financiare, care includ achiziţia de titluri de valoare în scopul obţinerii de
dividende, cheltuirea unor sume băneşti pentru iniţierea unor afaceri, etc.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuieli de capital realizate în
scopul obţinerii unor bunuri durabile prin intermediul cărora, în viitor, se

30
Ion Vasilescu, Strategii investiţionale, în Strategii manageriale de firmă, Editura Economică, Bucureşti,
1998, p. 338.

Suport de curs pentru anul IFR 68


ECONOMIE

vor obţine venituri purtătoare de profit 31 . Această categorie de investiţii


este reprezentată de investiţiile de capital, adică cheltuielile efectuate în
scopul creării sau achiziţionării de elemente de capital fix, productiv şi
neproductiv, precum şi pentru modernizarea, dezvoltarea şi
retehnologizarea capitalului fix existent la un moment dat în cadrul firmei.

Investiţiile se mai pot clasifica şi după alte criterii, din


care menţionăm: sfera de aplicare, în funcţie de care se disting
investiţii în resurse umane, activele firmei, imaginea firmei, etc.;
ramurile în care sunt executate, în funcţie de care se disting
investiţii în industrie, transporturi, construcţii, etc.

Dezvoltarea economică şi socială a unei ţări


depinde în mod hotărâtor de dinamica, volumul şi
calitatea investiţiilor realizate!

Importanţa şi necesitatea realizării de investiţii, precum şi rolul


important al acestora în economia naţională rezultă din multiplele efecte ale
realizării investiţiilor, ce pot clasificate în două categorii principale:

Realizarea de investiţii produce efecte economice:


creşterea cererii de bunuri şi servicii;
creşterea şi diversificarea ofertei agenţilor economici;
creşterea cifrei de afaceri, a veniturilor şi profitului;
favorizarea circulaţia capitalurilor;
creşterea gradului de participare a ţării la circuitul economic
internaţional;
accelerarea promovarea progresului tehnic, dezvoltarea,
retehnologizarea şi înnoirea capacităţilor de producţie existente;
stimularea creşterea eficienţei în toate domeniile;
îmbunătăţirea mediului economic, etc.

Dintre multiplele efecte sociale ale investiţiilor menţionăm:


creşterea calităţii vieţii şi a nivelului de trai;
creşterea numărului de locuri de muncă şi a gradului de ocupare a
forţei de muncă;
reducerea şomajului;
dezvoltarea culturii şi educaţiei;
creşterea calităţii forţei de muncă;
ocrotirea sănătăţii;
protecţia mediului, etc.

Sintetizând, putem afirma că scopul principal al


realizării investiţiilor este creşterea veniturilor.

31
Daniela Zirra, Radu Despa, Alina Avrigeanu, Andreea-Clara Munteanu, Eficienţa economică a
investiţiilor. Teorie şi aplicaţii, Ed. Universitară, 2007, pp. 7-12.

Suport de curs pentru anul IFR 69


ECONOMIE

Dezvoltarea economică a unei ţări este condiţionată direct de volumul, structura şi


ritmul realizării investiţiilor, care conform Teoriei keynesiste reprezintă „actul
economic fundamental care determină creşterea venitului global”. Investiţiile au un
efect de multiplicare a veniturilor, creându-se astfel premisele pentru multiplicarea
ulterioară a investiţiilor ce pot fi realizate din surplusul de venit generat de investiţiile
precedente.

Precizăm că surplusul de venit, care rămâne în posesia


agenţilor economici după acoperirea necesităţilor de consum, se va
orienta către realizarea de investiţii doar dacă rata rentabilităţii
în domeniile în care se fac investiţii are o valoare superioară în
raport cu rata dobânzii practicată pe piaţa monetară.

Test de autoevaluare

1) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul individual al persoanelor,
firmelor şi al gospodăriilor în procesul de alocare a resurselor”.
2) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“consumul intermediar de bunuri şi servicii este o componentă a produsului intern
brut”.
3) Incitaţia pentru investiţii este mai puternică atunci când:
a) în economie are loc creşterea fiscalităţii;
b) moneda naţională se depreciază;
c) riscul în economie creşte;
d) rata dobânzii are un nivel mai redus decât rata profitului.
4) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“soldul balanţei de plăţi externe este o componentă a produsului global brut”.
5) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“legea psihologică fundamentală conform căreia la creşterea venitului se înregistrează
şi creşterea consumului, dar cu un ritm mai scăzut, a fost introdusă în teoria
economică de către Milton Friedman”.
6) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:
“indicatorii macroeconomici calculaţi în preţurile factorilor au o valoare mai mare
decât cei calculaţi în preţurile pieţei”.

Răspunsuri

1) FALS, deoarece macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul colectiv al


agenţilor economici individuali.
2) FALS, consumul intermediar de bunuri şi servicii este o componentă a produsului
global brut.
3) d.

Suport de curs pentru anul IFR 70


ECONOMIE

4) FALS, soldul balanţei de plăţi externe este o componentă a produsului naţional brut şi
net.
5) FALS, legea psihologică fundamentală conform căreia la creşterea venitului se
înregistrează şi creşterea consumului, dar cu un ritm mai scăzut, a fost introdusă în
teoria economică de către J. M. Keynes.
6) FALS, indicatorii macroeconomici calculaţi în preţurile factorilor au o valoare mai
mică decât cei calculaţi în preţurile pieţei, deoarece nu conţin impozitele şi taxele
indirecte.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Analiza evoluţiei indicatorilor macroeconomici în România înainte şi după 1990.


2. Analiza factorilor care determină mărimea şi dinamica consumului.
3. Analiza factorilor care determină mărimea şi dinamica investiţiilor.
4. Analiza factorilor care determină mărimea şi dinamica economiilor.
5. Efectele investiţiilor în economia de piaţă.
6. Datoria publică în România.
7. Efectele dinamicii activităţii de import-export asupra indicatorilor macroeconomici.

Suport de curs pentru anul IFR 71


ECONOMIE

Unitatea 9
Creşterea şi dezvoltarea economică. Echilibrul economic şi ciclicitatea activităţii
economice
9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2
9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică
9.3. Factori de creştere economică
9.4. Dezvoltarea economică durabilă
9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2

Problemele creşterii economice reprezintă o preocupare majoră a


teoriei şi practicii economice din întreaga lume. Accentuarea complexităţii
vieţii economice şi sociale, creşterea interdependenţelor dintre factorii
interni şi externi, ca şi nevoia de integrare a unor noi principii în strategiile
de dezvoltare constituie factori de mare importanţă şi actualitate,
determinanţi ai evoluţiei economiilor în lumea contemporană.
Obiectivul acestui capitol este să contribuie la dezvoltarea
sistemului de noţiuni şi categorii economice, studiate până acum, prin
introducerea în lumea complexă a fenomenelor de creştere şi dezvoltare
economică, dar şi a factorilor care influenţează dezvoltarea armonioasă şi
echilibrată a universului economic şi social.

9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică

Problematica creşterii şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a


economiei ocupă un loc central atât în preocupările agenţilor economici,
a factorilor de decizie la nivel macroeconomic, cât şi în teoria
economică. Noţiunea de creştere economică poate fi întâlnită în studiile
de specialitate încă din perioada Şcolii Clasice Engleze, dar s-a impus
mai puternic după cel de-al doilea război mondial.

Transformările radicale intervenite în economia mondială în ultimele


decenii au generat largi comentarii, purtate îndeosebi pe marginea următoarelor
subiecte:
creşterea explozivă a şomajului;
ritmurile necontrolate ale evoluţiei inflaţiei;
dobânzile sufocante;
criza datoriei externe;
evoluţia contradictorie a procesului de integrare economică;
tendinţele comerţului internaţional;
deficitele bugetare;

Suport de curs pentru anul IFR 72


ECONOMIE

intensificarea concurenţei;
degradarea mediului înconjurător etc.,
toate, la un loc, alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost
considerată, întotdeauna, mulţumitoare.

Economiştii, şi nu numai ei, au încercat diverse soluţii de


răspuns. Din păcate, până în prezent, o soluţie universal valabilă
pentru toate aceste probleme nu a fost identificată.

Termenul de creştere economică s-a bucurat de o atenţie


deosebită din partea cercetătorilor, a economiştilor, fiindu-i
consacrate poate cele mai interesante şi mai controversate
dezbateri de teorie economică ale perioadei moderne în general şi
postbelice în special!

Astfel, creşterea economică poate fi definită într-o primă


aproximare ca expansiune a producţiei, respectiv a produsului
naţional într-o anumită perioadă.

Termenul de creştere, cu semnificaţia sa actuală, a apărut în teoria


economică în anii 40, fiind diferit din punctul de vedere al conţinutului de cel
de dezvoltare sau de progres. Se disting astfel noţiunile:
creştere economică, concept cantitativ, măsurabil cu ajutorul unui
indicator din contabilitatea naţională;
dezvoltare (aspect calitativ) şi de progres (aspect normativ).

Sintetizând, creşterea economică poate fi definită în funcţie de diferite


abordări 32 :
Se referă în principal la sporul cantitativ al diferiţilor indicatori
macroeconomici;
Creşterea producţiei de bunuri şi servicii pe unitate de capital utilizată sau
creşterea producţiei pe unitate de timp (W. A. Lewis);
Creşterea în ritm susţinut a populaţiei şi a producţiei pe cap de locuitor (S.
Kuznets);
Creşterea Produsului Intern Brut pe locuitor, ţinând seama de
particularităţile fiecărei ţări în parte (R. A. Baldwin);
Un proces de creştere a Produsului Naţional Brut, Produsului Intern Brut
şi a Venitului Naţional, reflectată în creşterea veniturilor reale ale
populaţiei.

Spre deosebire conceptul de creştere economică, cel de


dezvoltare economică comensurează, o serie de criterii,
evaluându-se în fapt gradul de dezvoltare sau de subdezvoltare al
unei naţiuni!

32
I. Bulborea, Microeconomie şi Macroeconomie, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 49-59.

Suport de curs pentru anul IFR 73


ECONOMIE

Printre aceste criterii regăsim indicatori economici dar şi


indicatori sociali, culturali şi demografici. Prin urmare, gradul
de dezvoltare al unei naţiuni nu depinde exclusiv de nivelul ei de
creştere economică, iar folosirea sa ca sinonim al creşterii
constituie o simplificare a semnificaţiei intrinseci reale!

Dezvoltarea economică este un concept mult mai cuprinzător decât


creşterea economică din mai multe considerente, dintre care menţionăm:
Vizează ansamblul transformărilor din economia unei ţări sau din economia
mondială, respectiv a schimbărilor cantitative, calitative şi îndeosebi structurale;
Este un proces complex care arată sensul ascendent al evoluţiei economice
precum şi implicaţiile acestuia;
Este o fază a ciclului economic, caracterizată prin amplificarea afacerilor,
creşterea investiţiilor, a gradului de ocupare a forţei de muncă, a veniturilor
proprietarilor de factori de producţie şi, implicit, a nivelului de viaţă a cetăţenilor,
etc.

În consecinţă, dezvoltarea economică poate fi definită ca


un proces complex şi dinamic, ce implică îmbunătăţirea şi
perfecţionarea structurilor socio-profesionale şi asimilarea
progresului tehnic şi tehnologic în viaţa economică!

9.3. Factori de creştere economică

Creşterea economică este influenţată de factori diverşi,


care ţin seama de o multitudine de aspecte din viaţa agenţilor
economici şi a organismelor care funcţionează în sectorul public,
fie la nivel decizional, fie ca entităţi economice!

Pentru a sintetiza aceşti factori de influenţă propunem următoarea


abordare 33 , în cadrul căreia vom analiza influenţa acestora din trei puncte de
vedere, respectiv cantitativ, calitativ şi structural:
Factori care exercită o influenţă directă, datorită faptului că sunt
determinanţi pentru desfăşurarea activităţilor economice:
♦ Factorul uman, adică resursele de muncă;
♦ Factorul material şi anume resursele materiale utilizate şi mijloacele
de producţie;
♦ Factorul informaţional-tehnologic.
Factori care exercită o influenţă indirectă şi se referă la:
♦ Stabilitatea legislativă şi instituţională;
♦ Caracteristicile mediului de afaceri;
♦ Evoluţia contextului internaţional;
♦ Decizii la nivel macroeconomic privind strategiile de dezvoltare sau de
corectare a dezechilibrelor;

33
Ibidem, pp. 60-64.

Suport de curs pentru anul IFR 74


ECONOMIE

♦ Legislaţia internaţională;
♦ Existenţa acordurilor de cooperare internaţională, etc.

În final menţionăm că în general există trei tipuri de creştere economică:


intensivă, atunci când accentul este pus pe influenţa calitativă şi structurală a
factorilor care determină creşterea;
extensivă dacă accentul este pus pe latura cantitativă;
mixtă dacă se iau în considerare toate categoriile de influenţe.

9.4. Dezvoltarea economică durabilă

Dezvoltarea durabilă, introdusă ca termen în 1987 şi care în ultima vreme este


denumită din ce în ce mai des dezvoltare sustenabilă, poate fi definită simplificat prin
acel model de dezvoltare economică care permite şi asigură dezvoltarea actuală, fără
ca prin aceasta să fie periclitate şansele de dezvoltare a generaţiilor următoare.

Dacă ne amintim, raţionalitatea utilizării resurselor nu se referă doar la


avantajele individuale ale agenţilor economici.

Să fim raţionali în economia modernă nu


înseamnă să ţinem seama doar de interesele personale şi
de atingerea unui nivel de satisfacere a nevoilor cât mai
ridicat, ci să considerăm că resursele au un caracter
limitat, unele sunt epuizabile, iar unele trebuie să fie
conservate şi protejate pentru generaţiile care vor veni!

În 1972, la Conferinţa asupra mediului care a avut loc la Stockholm, s-a


recunoscut că problemele mediului ambiant sunt legate direct de calitatea
proceselor productive, cantitatea de bunuri economice realizate şi, nu în ultimul
rând, de condiţiile de viaţă a populaţiei globului.

În prezent, protejarea naturii reprezintă obiectivul prioritar al Organizaţiei


Naţiunilor Unite şi al strategiei Uniunii Europene de dezvoltare economică durabilă.
Factorii de decizie ai Uniunii Europene au înţeles rapid că protejarea naturii nu se mai
poate limita doar la nivelul continentului european.

De asemenea, s-a ajuns la concluzia că refuzul


încăpăţânat al marilor puteri economice de a se alinia
prevederilor protocolului de la Kyoto (decembrie 1997) creează
mari probleme la nivel planetar 34 !

34
D. Zirra, Tourism Soustainability in an enlarged Market, International Scientific Conference Tourism in
the New Millenium, 15Th Anniversary of the Establishment of the Major of Tourism, Faculty of
Economics, South-West University of Neofit Rilski, University Press, Blagoevgrad, Bulgaria, 2007, pp.
128-136.

Suport de curs pentru anul IFR 75


ECONOMIE

Cei mai mari poluatori, incluzând aici S.U.A. cu 5,8 miliarde de tone de
CO2 pe cap de locuitor şi China cu 4,15 la nivelul anului 2003 35 , sunt cei care
militează cel mai puternic împotriva investiţiilor majore în industriile
generatoare de noxe, cu scopul reducerii nivelului de poluare, pretinzând că
acest tip de acţiuni le-ar afecta negativ performanţele economice.

În preajma celei de-a 12-a Conferinţe Internaţionale asupra Climatului,


care s-a desfăşurat începând cu data de 6 noiembrie 2006 la Nairobi, capitala
Kenyei, Sir Nicholas Stern, fost economist-şef al Băncii Mondiale, aprecia că
«schimbările climaterice ar putea costa economia mondială aproape 7.000 de
miliarde de dolari (circa 5.569 miliarde de EURO) până în anul 2050, ceea ce
echivalează cu diminuarea creşterii economice cu 20%, dacă nu se iau măsuri
de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră» 36 .

Ca urmare a atitudinii negative a ţărilor care nu doresc să facă eforturi


considerabile pentru conservarea naturii, Uniunea Europeană alocă fonduri
importante în protecţia mediului mondial, pornind de la următoarelor
considerente:
Cele mai sărace ţări deţin cele mai bogate ecosisteme ale lumii;
Ecosistemele bine conservate şi protejate sunt vitale pentru activitatea de
cercetare în diverse domenii (medicină, industria farmaceutică, etc.).

În acest sens, Bernard François, reprezentantul Comisiei


Europene în Gabon, aprecia importanţa şi amploarea investiţiilor
majore pe care le face Uniunea Europeană în crearea parcurilor
naţionale pe continentul african şi, mai ales, în protejarea acestora!

Comunitatea ştiinţifică internaţională, implicată în studierea bio-


diversităţii, apreciază că pierderea acesteia generează costuri economice
importante pentru întreaga societate, iar pagubele produse deja arată că
Pământul se află în pragul unei crize ecologice majore 37 !

Ca o concluzie, menţionăm câteva cerinţe minime, care sunt necesare


pentru a se putea asigura condiţiile necesare pentru realizarea dezvoltării
economice durabile:
Redimensionarea creşterii economice luând în considerare o distribuţie mult
mai echitabilă a resurselor economice, punându-se accentul pe aspectele
calitative şi structurale ale producţiei;
Combaterea sărăciei prin asigurarea unor condiţii de trai decente (hrană,
locuinţe, apă, energie şi locuri de muncă);
Încercarea de a asigura o rată de creştere acceptabilă a populaţiei;
Conservarea resurselor naturale existente şi sporirea resurselor naturale
disponibile;

35
Sursa: UN, Graphic News, October 2006.
36
Surse: Raportul Stern, I.P.C.C., DoE, Graphic News, october 2006.
37
Magazine on European Research, Nr. 51, December 2006, p. 26.

Suport de curs pentru anul IFR 76


ECONOMIE

Reorientarea proceselor productive spre utilizarea tehnologiilor nepoluante la


o scară cât mai extinsă, etc.

9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice

Dezvoltarea ciclică este o trăsătură comună mişcării materiei în


general, deci şi a economiei. Evoluţia economiei, atât la nivel
microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic, privită prin prisma
principalilor săi indicatori, relevă faptul că, în anumite perioade, se
înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar regrese. Prin urmare,
activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci instabilă,
fluctuantă!

Astfel, pe baza analizei datelor disponibile, teoria economică evidenţiază


cu preferinţă trei tipuri esenţiale de cicluri, numite şi cicluri generale care se
suprapun şi întrepătrund:
Cicluri lungi, seculare sau Kondratieff, de la numele economistului rus care
le-a studiat pentru prima dată. Ele acoperă perioade de minim 50 de ani;
Cicluri decenale sau Juglar, purtând numele economistului francez,
preocupat de evoluţia fluctuaţiilor economice pe termen mediu;
Cicluri scurte, minore sau hipocicluri, cunoscute sub denumirea de cicluri
Kitchin, după numele economistului american care în 1923 a pus în evidenţă
aceste cicluri, cu o durată de la 6 la 40 de luni, din rândul cărora se detaşează
ciclul inflaţionist şi al variaţiei stocurilor, care afectează toate ramurile
economiei.

Ciclurile Kondratieff sunt cicluri generale incluzând toate ramurile şi


majoritatea ţărilor. Analiza evoluţiei oricărei economii mature conturează două
mari tendinţe, surprinzând astfel două mari faze:
una ascendentă (preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri
relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei,
desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai);
alta descendentă (încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei,
investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc., anii de
recesiune sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în
economie (inflaţie, şomaj) se accentuează), în fiecare dominând un anumit
mod tehnic de producţie.

Faza principală care marchează începutul


şi sfârşitul unui ciclu economic este criza!

Criza = o ruptură temporară dar deseori violentă şi profundă a unei


evoluţii a economiei, a echilibrului dintre producţie şi consum ce se exprimă
printr-o inversare a tendinţei care face balansarea economiei de la creştere la
depresiune.

Suport de curs pentru anul IFR 77


ECONOMIE

Localizarea crizei între cele două faze ale ciclului economic, nu trebuie să
conducă în nici un caz la asocierea şi confundarea sa cu perioada de depresiune care îi
succede.

Precizări suplimentare:
1. Depresiunea este faza care succede crizei şi se caracterizează prin stagnarea şi
chiar diminuarea în continuare a producţiei, reducerea preţurilor, creşterea şomajului.
2. Relansarea sau înviorarea activităţii economice este strâns legată de înnoirea
capitalului fix şi mai ales a părţii sale active, ceea ce conduce la depăşirea punctului celui
mai de jos a ciclului respectiv.
3. Expansiunea sau avântul, se caracterizează printr-o creştere a vânzărilor şi a
preţurilor, o abundenţă de credit şi o creştere generală a veniturilor. Într-o asemenea
conjunctură tot mai favorabilă, afacerile devin prospere iar cererea de bunuri de consum
dinamică, cu perspective de consolidare.

După cum se poate observa criza este momentul cu efect


maxim negativ pentru economia unei ţări, regiuni, etc.
Autorităţile publice sunt datoare să minimizeze efectele negative
ale crizei economice prin utilizarea unor instrumente proprii!

Astfel aceste instrumente şi politici pot fi structurate pe două mari categorii:


1. Politici anticiclice având ca obiectiv influenţarea cererii agregate;
2. Politici anticiclice bazate pe ofertă.

Fundamentate de către economistul englez Keynes, politicile anticriză din prima


categorie se constituie într-o componentă a politicii economice pe termen scurt şi
pot fi grupate în trei mari categorii:
Politica cheltuielilor publice, se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului
administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar,
cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula
producţia în vederea trecerii la faza de expansiune).
Politica monetară şi de credit, are ca principale instrumente rata dobânzii,
creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de situaţia
conjuncturală.
Politica fiscală, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri
anticiclice, ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în vederea frânării sau
stimulării investiţiilor şi producţiei.
Politicile anticiclice bazate pe ofertă, preconizează că pentru a influenţa evoluţia
ciclică esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a-şi
spori oferta agregată.

Test de autoevaluare

1) Elementul principal care deosebeşte creşterea economică de dezvoltarea economică


este:

Suport de curs pentru anul IFR 78


ECONOMIE

a) schimbările economice de ordin calitativ (structural);


b) diferenţa de ritm;
c) înzestrarea cu resurse economice;
d) scopul final al rezultatelor producţiei.
2) Dintre tendinţele majore care au determinat realizarea modelului creşterii zero
regăsim:
a) larga răspândire a subnutriţiei;
b) extinderea utilizării tehnologiei informaţionale;
c) creşterea impactului cotaţiilor bursiere asupra comerţului mondial;
d) integrarea europeană.
3) Aportul fiecărui factor de producţie la creşterea economică trebuie să fie analizat sub
aspect:
a) global şi temporal;
b) cantitativ, calitativ şi structural;
c) matematic şi statistic;
d) naţional şi regional.
4) Creşterea economică poate fi definită ca un proces de amplificare a:
a) inflaţiei şi şomajului;
b) masei monetare şi creditului bancar;
c) PNN, PIB şi VN;
d) fiscalităţii şi protecţionismului.
5) Echilibrul macroeconomic asigură:
a) creşterea nivelului de trai a populaţiei;
b) obţinerea profitului maxim;
c) eliminarea şomajului;
d) concordanţa relativă dintre cererea şi oferta agregată.
6) Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de:
a) cauze naturale şi sociale;
b) împrejurări şi evenimente neaşteptate;
c) mecanismul de funcţionare al economiei;
d) impactul fluctuaţiilor bursiere.
7) Ciclurile seculare se mai numesc şi cicluri:
a) Juglar;
b) Kitchin;
c) Samuelson;
d) Kondratieff.
8) Ciclicitatea economică reprezintă:
a) sferă a reproducţiei sociale;
b) formă de evoluţie a activităţii economice;
c) raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
d) trecerea de la creşterea economică extensivă la cea intensivă;
9) Printre principalele tipuri de criză economică regăsim:
a) criza de supraproducţie;
b) criza de substituţie;
c) criza de alimente;
d) criza generată de hiperinflaţie.

Suport de curs pentru anul IFR 79


ECONOMIE

10) Politicile anticiclice care au ca obiect influenţarea cererii agregate cuprind, printre
altele:
a) politica socială;
b) politica cheltuielilor publice;
c) politica regională;
d) politica ofertei.

Răspunsuri

1. a.
2. a.
3. b.
4. c.
5. d.
6. a.
7. d.
8. b.
9. a.
10.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Redimensionarea creşterii economice pe temeiul unei distribuţii mai echitabile a


resurselor şi accentuarea laturii calitative a producţiei.
2. Combaterea sărăciei prin asigurarea unui loc de muncă, hranei, locuinţei, energiei,
apei, etc.
3. Necesitatea asigurării unei rate acceptabile de creştere a populaţiei.
4. Conservarea şi creşterea volumului resurselor prin progresul tehnic.
5. Impactul reorientării tehnologiilor spre tehnologii nepoluante asupra dezvoltării
durabile.

Suport de curs pentru anul IFR 80


ECONOMIE

Unitatea 10
Ocuparea şi şomajul 38
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4
10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă
10.3. Factorii care influenţează ocuparea
10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării
10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj
10.6. Clasificarea şomajului
10.7. Costurile generate de şomaj
10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 2

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

Ocuparea forţei de muncă este o coordonată esenţială a sistemului


economic. Nivelul ocupării este extrem de sensibil la modificările stării
economiei, fiind influenţat direct de deciziile agenţilor economici la un
moment dat, precum şi de evoluţii ale cadrului legislativ sau ale altor
domenii de activitate.
Starea de şomaj este cea mai gravă situaţie în care ajunge o
persoană care nu are un loc de muncă, iar supravegherea fenomenului de
şomaj trebuie privită în lumina contextelor naţionale şi internaţionale.
Înţelegerea conceptelor cuprinse în acest capitol ne permite să
aprofundăm semnificaţia dezechilibrelor economice şi, în aceeaşi măsură,
să analizăm în profunzime cauzele care generează aceste dezechilibre şi
mai ales efectele acestora. În fine, operând cu instrumente specifice, se pot
elabora măsurile prin care fenomenul şomajului poate fi ameliorat, iar
calitatea ocupării poate să crească.

10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă

La baza descrierii pieţei muncii se află ocuparea, şomajul şi inactivitatea


economică.
Ocuparea forţei de muncă reprezintă
nucleul dur al pieţei muncii, fiind cea mai
importantă componentă a acesteia 39 !

38
Prelucrare după D. Zirra, Ocuparea forţei de muncă şi şomajul, în Ion Bulborea (coordonator),
Microeconomie şi Macroeconomie, Partea a II-a, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 129-155.
39
S. Perţ, G. Zaman, Piaţa muncii în tranziţie: între liberalizare şi constrângeri instituţionale şi sociale, p.
117.

Suport de curs pentru anul IFR 81


ECONOMIE

Din punctul de vedere al modului de evaluare, o persoană este considerată


ocupată dacă în timpul perioadei de supraveghere se încadrează într-una dintre
următoarele categorii 40 :
desfăşoară o activitate salariată într-o firmă privată sau publică;
este asociat unic sau patron;
este lucrător familial, deci nu încasează un salariu, pentru o perioadă de 15 ore
(dacă perioada de supraveghere este spre exemplu o săptămână) sau mai mult,
într-o afacere familială sau o fermă;
este angajat, dar se află în concediu medical sau de odihnă, nu lucrează pe
perioada unor conflicte de muncă, sau şi-a luat zile libere pentru diferite
probleme.

10.3. Factorii care influenţează ocuparea

Ocuparea forţei de muncă este influenţată de o multitudine de cauze, care pot fi


grupate astfel 41 :
Cauze care derivă din modul de gestionare a pieţei muncii, în special, precum şi a
resurselor de muncă, în general, privind:
reducerea şomajului;
crearea de noi locuri de muncă;
tipologia măsurilor de reducere a şomajului şi de protecţie socială a şomerilor;
Cauze de natură instituţională, care se referă la:
legislaţia muncii;
instituţiile pieţei muncii, împreună cu modul de organizare, de conducere şi de
funcţionare a acestora;
calitatea relaţiilor dintre partenerii sociali (guvern, patronate, sindicate);
Cauze de natură socială, care derivă din:
insecuritatea locului de muncă;
instabilitatea ridicată a veniturilor de natură salarială;
insuficienţa veniturilor alocate şomerilor;
reducerea puterii de cumpărare, pe fondul unei inflaţii prelungite;
scăderea calităţii vieţii;
Cauze care derivă din calitatea procesului instructiv–educativ–formativ, privind
elemente ca:
nivelul calităţii şi al calificării forţei de muncă;
competitivitatea resurselor de muncă, pe plan intern şi pe plan extern;
gradul de adaptare al resurselor de muncă la noile cerinţe, atât din punct de
vedere calitativ, cât şi al comportamentului/atitudinii faţă de muncă;
Cauze de natură economică:
restructurarea economică;
declinul economiei;
dezechilibrele structurale, actuale şi moştenite, etc.

40
G. Ackley, Macroeconomic Theory, p. 91.
41
S. Perţ, G. Zaman, op. cit., pp. 117-118.

Suport de curs pentru anul IFR 82


ECONOMIE

10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării

Din punct de vedere statistic şi administrativ, măsurarea


ocupării este necesară în orice tip de organizare economică,
deoarece, pe această bază, se pot elabora politici şi strategii de
ocupare, în funcţie de situaţia de pe piaţa muncii, în corelaţie cu
starea actuală şi de perspectivă a economiei naţionale.

Există diverse modalităţi de supraveghere şi de măsurare a ocupării, a


modificărilor anuale ale nivelurilor de ocupare şi şomaj, îndeosebi din punct de vedere
calitativ şi structural.

În România, pentru supravegherea anuală a nivelului şi ratei ocupării se foloseşte


metoda sondajelor în cadrul anchetelor de tip AMIGO (Ancheta asupra forţei de muncă
în gospodării), care s-a elaborat pentru prima oară în anul 1995 de către Institutul
Naţional de Statistică (INS).

Începând cu 1996, această anchetă se elaborează trimestrial, nivelul


ocupării fiind relevat după:
statutul profesional;
tipul de acord de muncă încheiat şi durata acordului;
modul de stabilire a programului de lucru;
durata obişnuită a săptămânii de lucru;
nivelul de pregătire;
motivul lucrului în anumite condiţii de muncă;
pe grupe de vârstă, sexe, medii (urban/rural), activităţi ale economiei
naţionale, regiuni geografice, etc.

10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj

Şomajul:
Este un fenomen negativ, generat de existenţa unor dezechilibre, fie în cadrul unor
sectoare ale economiei, fie în cadrul economiei în ansamblul său;
Existenţa fenomenului reliefează un fenomen de risipire a resurselor economice,
care afectează toate aspectele vieţii economice şi sociale;
A devenit o problemă macrosocială cu care se confruntă toate ţările lumii,
indiferent de nivelul lor de dezvoltare;
Reprezintă suma agregată a persoanelor cu statut oficial de şomer, sau
excedentul ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având niveluri şi evoluţii
diferite în diverse ţări şi intervale de timp;
Există mai multe modalităţi de analiză, precum şi metode de evidenţă şi de
măsurare a acestui fenomen;
Poate fi exprimat ca număr, sau ca un procent, din totalul forţei de muncă;
Tinde să urmeze un model ciclic:
la începutul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, şomajul a crescut, economia
lumii fiind în recesiune;

Suport de curs pentru anul IFR 83


ECONOMIE

la mijlocul anilor ’80 şomajul a început să scadă, pe fondul unei expansiuni


economice;
în deceniul următor, evoluţia şomajului a urmat acelaşi model, cu observaţia
că tendinţa generală a şomajului a fost de creştere, în perioada 1970–1995,
tendinţă care continuă şi în prezent.
Şomajul este considerat şi ca o disfuncţie a pieţei muncii la nivel naţional, sau un
dezechilibru al acesteia, cauzat de 42 :
existenţa unui dezechilibru între cererea şi oferta de muncă, nivelul celei din
urmă fiind mai ridicat;
manifestarea unui dezechilibru structural, datorat deficienţelor în repartizarea
resurselor pe sectoare şi domenii ale economiei naţionale, pe profesii, regiuni,
ocupaţii, niveluri de calificare, etc.;
dezechilibrul funcţional al economiei naţionale, promovat de modul de
desfăşurare şi organizare a activităţii economice, care afectează negativ
nivelul producţiei, al productivităţii, etc.
Este alcătuit din persoanele neangajate, aflate în căutarea unui loc de muncă, ce
pot munci, dar care nu găsesc loc de muncă 43 , fiind determinat de slaba creştere
economică, de persoanele nou intrate pe piaţa muncii şi de reţinerile
angajatorilor.

Şomerul este persoana în vârstă aptă de muncă, nu lucrează, dar care


este dispusă să lucreze pentru valori curente ale salariilor 44 .

Conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii, şomerii


sunt persoanele în vârstă de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de
referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară nici o activitate în scopul
obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând, în ultimele 4 săptămâni,
diverse metode pentru a-l găsi (publicarea de anunţuri, răspunsuri la
anunţuri publicate, înscriere la agenţii de plasare a forţei de muncă sau
la oficii de forţă de muncă şi şomaj, demersuri pentru a începe o
activitate pe cont propriu, apel la rude, sindicate etc.);
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi
imediat un loc de muncă.

Şomajul poate fi caracterizat prin durată, intensitate, nivel şi structură.


Durata şomajului:
Poate fi de la câteva zile, la câteva luni, sau ani în cazul şomajului de
lungă durată, după cum pot exista persoane care n-au avut niciodată un
loc de muncă şi poate nici nu vor avea unul.
Depinde de mai mulţi factori, ca de exemplu numărul de şomeri, rata
intrărilor şi a ieşirilor din şomaj, ciclul afacerilor (în recesiune şomajul

42
N. Dobrotă, Economie politică, pp. 402–403.
43
Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, An Introduction to Modern Economics, p. 594.
44
J. Sloman, Economics, pp. 401–402.

Suport de curs pentru anul IFR 84


ECONOMIE

creşte dar este de scurtă durată, iar în perioadele de dezvoltare şomajul


scade, dar durata şomajului creşte), etc.
Este intervalul de timp în care o persoană nu lucrează, fie până la
găsirea unui alt loc de muncă, fie până când părăseşte piaţa muncii 45 .
În multe cazuri, se consideră că dacă durata şomajului depăşeşte 6
luni, grupul de persoane afectate reprezintă şomerii de lungă durată,
dacă durata este de câteva săptămâni se vorbeşte despre şomajul de
scurtă durată, iar dacă perioadele de şomaj sunt întrerupte de perioade
în care se lucrează, atunci este vorba despre şomajul cronic.
Intensitatea şomajului:
implică fie încetarea activităţii, fie reducerea sa, însoţită de reducerea
remunerării.

Nivelul şomajului se apreciază prin:


Masa şomajului – se referă la forţa de muncă neocupată, care
întruneşte condiţiile încadrării în categoria şomajului;
Rata şomajului – se calculează ca raport procentual între masa
şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul dintre parametrii de
referinţă: populaţia activă, populaţia ocupată, etc.

Structura şomajului se referă la clasificarea şomerilor după diverse


categorii cum ar fi:
nivelul calificării;
categoria socio-profesională;
vârstă, sex;
mediu urban sau rural, etc.

10.6. Clasificarea şomajului

Teoria economică distinge, în genere, două tipuri caracteristice de şomaj: şomaj


de echilibru şi şomaj de dezechilibru.

Şomajul de dezechilibru:
Poate fi urmărit prin decalajul care se manifestă la nivel macroeconomic între
cererea agregată de muncă (numărul de locuri de muncă dintr-o economie,
indiferent de domeniul de activitate) şi oferta agregată de muncă (numărul de
persoane care caută de lucru).
Acest tip de şomaj este în principal determinat de următorii factori:
presiunile externe (din partea sindicatelor) care promovează o politică de
creştere a salariului minim; scăderea cererii de muncă fără o reducere
corespunzătoare a salariilor;
creşterea ofertei de muncă fără diminuarea salariilor.
În cadrul şomajului de dezechilibru se disting:
Şomajul ciclic care se datorează reducerii cererii de muncă în condiţiile
recesiunii economice;
45
R. Frank, B. Bernanke, op. cit., p. 476.

Suport de curs pentru anul IFR 85


ECONOMIE

Şomajul clasic este generat de menţinerea salariului mediu la un nivel mai


mare decât cel al salariului de echilibru, stabilit de către puterea
guvernamentală;
Şomajul de presiune apare atunci când creşte numărul persoanelor tinere care
intră pe piaţa muncii şi stagnează numărul de locuri de muncă;

Şomajul de echilibru:
Apare chiar şi atunci când activitatea economică este într-o stare relativă de
echilibru, deoarece întotdeauna vor exista persoane care fie vor căuta un loc de
muncă mai bine plătit, fie vor aştepta o perioadă până să accepte un loc de muncă
satisfăcător;
Cauzele care generează acest tip de şomaj nu conduc la dereglarea activităţii
economice la nivel naţional. Echilibrul economic global se menţine şi în condiţiile
în care ocuparea forţei de muncă nu este deplină;
În această categorie se includ:
Şomajul fricţional, denumit şi şomaj de căutare;
Şomajul structural apare din cauza unor mutaţii în mecanismul funcţional al
economiei naţionale;
Şomajul sezonier se produce în cazul activităţilor afectate de condiţiile
meteorologice şi de factorii climaterici.

Starea de neocupare a forţei de muncă este reflectată şi sub forma şomajului


voluntar, respectiv involuntar, distincţie făcută de J. M. Keynes:

Şomajul voluntar este dat de numărul de persoane care nu vor sau nu pot să
accepte un loc de muncă. Unele persoane preferă să înceteze lucrul, socotind că
ajutorul de şomaj este mai favorabil pentru ele;
Şomajul involuntar este format din persoane care vor să lucreze, dar nu găsesc un
loc de muncă. La menţinerea acestei forme de şomaj contribuie şi rigiditatea
salariilor la scădere, în condiţiile în care pe piaţa muncii există persoane care
doresc să lucreze la un salariu mediu mai mic decât cel practicat pe piaţă, dar care
nu găsesc de lucru.

Se consideră că forţa de muncă este ocupată deplin atunci


când circa 96-97% din populaţia activă este efectiv utilizată,
diferenţa fiind socotită ca şomaj natural. De aici rezultă, aşa cum
s-a arătat anterior, că ocuparea deplină este compatibilă cu
existenţa unei rate a şomajului de 3-4%, respectiv cu şomajul
normal sau natural. Motivele de îngrijorare apar când rata
şomajului depăşeşte acest procent!

10.7. Costurile generate de şomaj

Costurile generate de şomaj îmbracă diferite forme:


Costul social al şomajului se exprimă prin:

Suport de curs pentru anul IFR 86


ECONOMIE

efectul demoralizator al acestui flagel, care creşte odată cu durata lui şi cu


înaintarea în vârstă a persoanei;
producerea unor tensiuni în familie, care de multe ori duc la divorţuri,
alcoolism sau chiar la violenţă domestică;
reducerea drastică a nivelului de trai, uneori până la lipsa hranei şi a unui
adăpost;
manifestarea unor fenomene antisociale (huliganism, vandalism, tâlhării,
etc.).
Costul financiar este o povară grea pentru societate. Acesta implică eforturi
deosebite, ca de exemplu:
plata ajutoarelor directe: ajutorul de şomaj, indemnizaţia de şomaj, plăţile
compensatorii, indemnizaţia pentru locuinţă etc.;
pierderea veniturilor bugetare provenite pe de-o parte din impozitele pe
salarii (directe), iar pe de altă parte din cauza reducerii costurilor salariale
ale agenţilor economici (indirecte);
pierderea unor contribuţii, cum sunt cele pentru asigurările de sănătate,
ajutorul de şomaj, fondul de pensii, etc.
Costul economic al şomajului se referă la diverse aspecte, ca de exemplu:
reducerea cantităţii de bunuri şi servicii din cauza utilizării incomplete, sau a
subutilizării factorului de producţie muncă;
risipirea unor cantităţi importante de resurse;
pierderea abilităţilor persoanelor afectate;
scăderea cererii de bunuri şi servicii din cauza reducerii veniturilor şomerilor.
Conceptul de cost psihologic al şomajului a apărut relativ recent în literatura de
specialitate, ca un cost distinct, şi se exprimă prin 46 :
creşterea nivelului de stres pentru şomeri şi pentru familiile lor;
pierderea încrederii şi a respectului de sine;
teama pierderii controlului asupra propriei existenţe;
prezenţa stărilor depresive, care produc de cele mai multe ori probleme grave
de sănătate, etc.

Toate aceste costuri sau consecinţe ale


şomajului afectează calitatea vieţii, condiţiile de
trai ale populaţiei, etc.!

10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului

Munca are două laturi principale, respectiv


una economică şi una socială. Acesta este motivul
pentru care evaluarea statistică a ocupării şi a
şomajului este destul de dificilă!

46
R. Frank, B. Bernanke, op. cit., p. 477.

Suport de curs pentru anul IFR 87


ECONOMIE

Ca urmare, fenomenul şomajului poate fi subevaluat, eventual din raţiuni


politice, sau supraevaluat, prin includerea în această categorie a persoanelor care
nu au dreptul să încaseze ajutor de şomaj, ca de exemplu:
femeile care nu lucrează deoarece îşi îngrijesc copiii;
indivizii care desfăşoară muncă la negru;
persoanele care lucrează nedeclarat în mai multe locuri, etc.

Pentru o analiză completă a ocupării şi a şomajului, nu este suficient să se


determine doar numărul persoanelor care fac parte din aceste categorii, ci este
necesar să se realizeze şi:
evaluare structurală (pe grupe de vârstă, pe sexe sau etnie, la
nivel regional, sectorial şi pe ramuri de activitate, etc.);
evaluarea în funcţie de factorul timp, prin măsurarea duratei
medii a şomajului şi a perioadei dintre două locuri de muncă
succesive.

Măsurarea şomajului are diferite particularităţi 47 . Fiecare persoană, în vârstă


de 16 şi peste, poate fi inclusă într-una dintre următoarele categorii:

angajat (A)–cu program întreg sau cu program redus, în ultima săptămână,


sau se află în concediu de odihnă sau de boală (fiind angajat într-un loc de
muncă);
şomer (S)–persoana care în ultima săptămână nu a lucrat, dar a desfăşurat
diferite activităţi în ultimele patru săptămâni pentru a găsi un loc de muncă;
nu face parte din forţa de muncă (IAFM)–dacă nu a lucrat în ultima
săptămână şi nici nu a căutat un loc de muncă în ultimele patru săptămâni
(studenţi şi elevi la cursurile de zi, pensionari, persoane cu handicap, casnice).

Pe baza acestor informaţii se estimează numărul de persoane incluse


în cele trei categorii la nivel naţional şi se calculează:

rata şomajului (rs), calculată ca raport procentual dintre numărul de


şomeri (S) şi forţa de muncă (A + S);
rata de participare (rp), care arată ponderea populaţiei apte pentru
angajare, adică a forţei de muncă, în populaţia cu vârstă aptă de muncă
(PVAM).

În vederea reducerii ratei şomajului şi a protejării persoanelor afectate de acest


flagel, în diverse ţări sunt promovate politici specifice. Între măsurile menite să
diminueze numărul de şomeri se înscriu:
crearea de noi obiective economice şi sociale şi modernizarea celor existente,
în vederea creării de noi locuri de muncă;
organizarea pregătirii şi calificării persoanelor aflate în şomaj;
stimularea de către stat, prin politica fiscală, bugetară şi financiară, a
întreprinderilor mici şi mijlocii;
47
R. Frank, B. Bernanke, op. cit., p. 474.

Suport de curs pentru anul IFR 88


ECONOMIE

atragerea de investiţii străine, îndeosebi investiţii directe, etc.

La acestea se adaugă măsurile de protecţie socială, cum sunt asigurarea


dreptului la muncă şi garantarea unor drepturi pentru şomeri. Este vorba, în primul
rând, de ajutorul sau indemnizaţia pentru şomaj.

În România, indicatorii principali privind evoluţia şomajului se referă la:


numărul şomerilor înregistraţi (NSI);
numărul şomerilor BIM (SBIM);
raportul procentual dintre numărul şomerilor înregistraţi sau al
şomerilor BIM şi populaţia ocupată (rspo);
rata şomajului (rspa), calculată ca raport procentual între numărul de
şomerilor înregistraţi sau BIM şi populaţia activă totală (PAT).

Test de autoevaluare

1) Transformările din domeniul ocupării forţei de muncă se manifestă cel mai pregnant
în:
a) ţările slab dezvoltate;
b) ţările cu economia în tranziţie;
c) ţările dezvoltate;
d) ţările cu economia în curs de dezvoltare.
2) Ocuparea deplină se realizează atunci când populaţia este ocupată în proporţie de:
a) minimum 85%;
b) maximum 95%;
c) 90%;
d) 96-97%.
3) Şomajul sezonier se produce atunci când:
a) se reduce cererea de muncă în condiţiile recesiunii economice;
b) creşte numărul persoanelor tinere care intră pe piaţa muncii şi stagnează numărul
locurilor de muncă;
c) anumite tipuri de activităţi sunt afectate de factorii climaterici şi condiţiile meteo;
d) se produc mutaţii în mecanismul funcţional al economiei naţionale.
4) Costul economic al şomajului se referă, printre altele, la:
a) reducerea cantităţii de bunuri şi servicii din cauza utilizării incomplete, sau a
subutilizării factorului de producţie muncă;
b) pierderea veniturilor bugetare provenite pe de-o parte din impozitele pe salarii
(directe), iar pe de altă parte din cauza reducerii costurilor salariale ale agenţilor
economici (indirecte);
c) plata ajutoarelor directe: ajutorul de şomaj, indemnizaţia de şomaj, plăţile
compensatorii, indemnizaţia pentru locuinţă etc.;
d) pierderea unor contribuţii, cum sunt cele pentru asigurările de sănătate, pentru
ajutorul de şomaj, pentru fondul de pensii etc.

Suport de curs pentru anul IFR 89


ECONOMIE

Răspunsuri

1. b;
2. d;
3. c;
4. a.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Modul în care şomajul este influenţat de progresul tehnic.


2. Teorii ale şomajului.
3. Analiza evoluţiei mărimii şi structurii şomajului în România după 1990.
4. Modalităţi de reducere a şomajului în masă.
5. Principalele tendinţe privind evoluţia şomajului.
6. Inflaţie şi şomaj versus inflaţie sau şomaj.

Suport de curs pentru anul IFR 90


ECONOMIE

Unitatea 11
Inflaţia 48
11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5
11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie
11.3. Efectele inflaţiei
11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei
11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist
11.6 Măsuri antiinflaţie
Test de autoevaluare
Răspunsuri
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări
Lucrarea de verificare nr. 3

11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5

Inflaţia este un fenomen economic complex, care afectează orice


tip de economie, într-o măsură mai mare sau mai mică, indiferent de
nivelul său de dezvoltare.
Cu toate că în prezent specialiştii apreciază că inflaţia, alături de
şomaj, reprezintă una dintre cele mai acute şi mai grave probleme ale
economiei contemporane, manifestări ale acestui fenomen sunt semnalate
încă din secolul al XVII-lea.
De-a lungul timpului, mulţi specialişti au studiat procesul
inflaţionist, astfel că în teoria şi practica economică pot fi întâlnite diverse
accepţiuni şi interpretări ale cauzelor generatoare de efecte inflaţioniste,
dar şi ale conceptului de inflaţie în ansamblul său.
Obiectivul urmărit în acest capitol este explicarea într-o manieră
cât mai cuprinzătoare a mecanismului inflaţiei, a cauzelor generatoare de
inflaţie, a efectelor inflaţiei asupra dezvoltării economice individuale şi de
ansamblu, etc. Nu în ultimul rând, vom evidenţia câteva dintre măsurile
care se pot lua la nivel macroeconomic pentru reducerea fenomenului
inflaţionist.

11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie

Opinii privind inflaţia:


1. În general, putem asocia noţiunea de inflaţie cu raportul dintre masa
monetară aflată în circulaţie şi cererea de monedă a agenţilor economici,
fie pentru desfăşurarea activităţii curente, respectiv pentru derularea
tranzacţiilor, fie pentru constituirea de rezerve.

48
Prelucrare după D. Zirra, Inflaţia, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi Macroeconomie,
Partea a II-a, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 155-183.

Suport de curs pentru anul IFR 91


ECONOMIE

2. Milton Friedman aprecia că inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un


fenomen monetar, ceea ce reprezintă o abordare mult prea simplificată a
fenomenului.
3. În fapt, inflaţia reflectă dezechilibrul de ansamblu al economiei, care se
manifestă prin creşterea continuă şi generalizată a majorităţii preţurilor,
scăderea puterii de cumpărare a banilor şi creşterea mai accentuată a cantităţii
de monedă aflată în circulaţie, în raport cu dinamica producţiei de bunuri
economice.
4. În economia contemporană, inflaţia poate fi definită ca un dezechilibru
structural, monetar şi material, care arată că în economie se află în
circulaţie o masă monetară care depăşeşte nevoile agenţilor economici,
ceea ce determină creşterea generalizată şi pe termen lung a preţurilor
bunurilor de consum, precum şi deprecierea banilor 49 .
5. Într-o altă accepţiune, noţiunea modernă a inflaţiei se referă la creşterea
nominală a elementelor de preţ, salarii, profituri, etc. din cauza manifestării
dezechilibrelor macroeconomice 50 .
6. Într-o formă concentrată, se poate spune că inflaţia este un proces de creştere
generală a preţurilor, însoţită de scăderea puterii de cumpărare a banilor. Însă,
trebuie să precizăm că nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie. Dacă
într-o economie se produc majorări izolate ale preţurilor pentru unele produse
de consum, nu se poate vorbi despre inflaţie.

Procesele inflaţioniste se manifestă doar dacă


nivelul general al preţurilor creşte într-un mod continuu,
pentru perioade relativ mari de timp, spre exemplu câteva
luni, sau chiar un an 51 !

Deci, inflaţia, ca formă de dezechilibru macroeconomic, presupune:


- creşterea generală şi continuă a preţurilor, îndeosebi la bunurile de larg
consum;
- scăderea puterii de cumpărare a banilor;
- existenţa unui decalaj flagrant între procesele monetare şi procesele
economice reale, mai precis între masa monetară aflată în circulaţie şi
volumul bunurilor materiale şi al serviciilor destinate pieţei.

În orice tip de economie se doreşte menţinerea inflaţiei la un


nivel cât mai redus, sau măcar uşor de controlat. Însă, preponderent,
până la sfârşitul deceniului al optulea al secolului precedent, aplicarea
politicilor macroeconomice care vizau reducerea nivelului inflaţiei au

49
N. Dobrotă, Economie politică, p. 441.
50
E. Prahoveanu, Economie. Fundamente teoretice, p. 333.
51
Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Introducere în economia politică modernă, p. 614.

Suport de curs pentru anul IFR 92


ECONOMIE

avut ca efect secundar creşterea şomajului şi reciproc, politicile care


priveau reducerea şomajului au influenţat negativ inflaţia!

În plus, realitatea economică a demonstrat că inflaţia şi şomajul


nu se compensează sistematic. Mai mult, în ultimele decenii, s-a
constatat că inflaţia şi şomajul evoluează concertat, respectiv fie ambele
cresc, fie ambele scad, ceea ce demonstrează încă o dată că nici unul
dintre cele două fenomene nu pot fi folosite eficient pentru a-l combate
pe celălalt!

11.3. Efectele inflaţiei

Indiferent de modul în care este definită inflaţia, putem spune că:


este un fenomen care ne afectează pe toţi într-un fel sau altul, direct sau
indirect;
inflaţia afectează ansamblul mecanismelor economice, care se
repercutează atât asupra producţiei, cât şi asupra condiţiilor de viaţă a
populaţiei.

În teoria economică sunt relevate


îndeosebi urmările negative, fără a se pierde din
vedere şi anumite urmări pozitive!

Prin urmare, menţionăm că există opinii conform cărora o inflaţie redusă (sub
3% pe an) influenţează mod pozitiv activitatea economică deoarece:
elimină de pe piaţă firmele nerentabile (parazite sau uzate moral),
deblocând mecanismele economiei;
favorizează redistribuirea avuţiilor în favoarea înclinaţiei spre consum,
deoarece indivizii fug de lichidităţi şi utilizează banii pentru cumpărarea
de bunuri durabile, neproductive;
permite atenuarea oscilaţiilor cursului valutar, etc.

Atunci când fenomenul inflaţionist este scăpat de sub control,


efectele negative ale acestuia se resimt la nivelul întregii societăţi, deoarece
determină:
creşterea incertitudinii şi a riscurilor pe care trebuie să le ia în considerare
agenţii economici în procesul de fundamentare a deciziilor, fapt care
determină creşterea cheltuielilor pentru consum în defavoarea realizării de
economii şi/sau investiţii;
instabilitatea accentuată a mediului de afaceri, care perturbează
capacitatea firmelor de a-şi prognoza activitatea;
diminuarea valorică a volumului resurselor disponibile şi utilizarea
neraţională a acestora;
degradarea economiei naţionale şi dezechilibrarea raportului dintre
cererea şi oferta agregată de bunuri materiale şi servicii;

Suport de curs pentru anul IFR 93


ECONOMIE

deteriorarea balanţei de plăţi şi a cursului monedei naţionale, ceea ce


afectează grav calitatea relaţiilor economice internaţionale;
reducerea ritmului creşterii economice, sau chiar descreşterea producţiei
naţionale;
încurajarea speculaţiilor şi descurajarea investiţiilor productive;
înrăutăţirea standardului de viaţă a populaţiei, îndeosebi a persoanelor cu
venituri reduse şi fixe, etc.

Consecinţele inflaţiei sunt direct proporţionale cu intensitatea acesteia, iar


majoritatea lor este dăunătoare economiei, generând o teamă accentuată privind ritmul
creşterii preţurilor.

Exemple:
A. Una dintre cele mai relevante situaţii în sprijinul acestei afirmaţii este cea a
Germaniei, unde între anii 1919 şi 1923 masa monetară în circulaţie a crescut de
10 miliarde de ori. Dacă în 1919 cursul dolarului în raport cu marca era de 1 dolar
= 9 mărci, în 1923 ajunsese la cursul incredibil de 1 dolar = 9,2 trilioane de mărci.
B. Cazul Germaniei nu este singular. În Ungaria, în perioada 1945-1946, rata
anuală a inflaţiei a ajuns la 3,81 octilioane la sută (adică 381 urmat de 27 de
zerouri).
C. Mai târziu, în 1984 în Bolivia, preţurile au crescut cu 2.700%, în Brazilia, în
1985, cu 11.750%, iar în Argentina, în anul 1989, cu 1.470%.
D. Nici România nu a fost ocolită flagelul hiperinflaţiei în anumite perioade, mai
ales imediat după cel de-al doilea război mondial şi în unii ani ai tranziţiei la
economia de piaţă (ne referim îndeosebi la intervalul 1996 – 1998).

11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei

În privinţa explicării cauzelor inflaţiei există diverse puncte de vedere,


care ar putea fi grupate în două categorii:
Prima categorie consideră drept cauză principală a inflaţiei excedentul
masei monetare aflate în circulaţie, ca urmare a emisiunii de monedă
peste oferta de bunuri economice. Aceasta ar atrage după sine un surplus
de cerere care, la rândul său, va conduce la creşterea excesivă a preţurilor.
De aici şi folosirea denumirii de inflaţie prin monedă.
Cea de-a doua categorie consideră că adevăratele cauze le constituie
excedentul de cerere agregată peste oferta agregată şi creşterea
costurilor de producţie. Cu alte cuvinte, cauzele trebuie căutate în
procesele economice reale şi nu în cele monetare. Inflaţia generată de
aceste cauze poartă denumirea de inflaţie prin cerere şi inflaţie prin
costuri, care vor fi explicate în continuare. Pe baza cauzelor şi a altor
criterii pot fi analizate tipurile de inflaţie şi specificul lor.

Având în vedere complexitatea proceselor


inflaţioniste, există diverse criterii care pot fi luate în
considerare pentru stabilirea tipologiei inflaţiei.

Suport de curs pentru anul IFR 94


ECONOMIE

În funcţie de capacitatea agenţilor economici de a cuantifica evoluţia


viitoare a inflaţiei:
inflaţie anticipată, care poate fi prevăzută de către toţi agenţii economici
şi împotriva căreia se pot lua măsuri de protecţie;
inflaţie neanticipată, care este imprevizibilă, produce efecte negative
asupra activităţii agenţilor economici şi care se produce atunci când
economia, în ansamblul său, prognozează incorect rata inflaţiei,
depăşindu-se astfel rata aşteptată.

În funcţie de amploarea şi evoluţia indicelui general al preţurilor 52 :


inflaţie târâtoare, care se produce atunci când rata anuală de creştere a
preţurilor nu depăşeşte nivelul de 3%, reprezentând palierul suportabil al
fenomenului;
inflaţie moderată, în cazul în care ritmul anual al creşterii preţurilor se
încadrează în intervalul 3%-6%, care de regulă poate fi prevăzută, iar
efectele negative sunt relativ uşor de contracarat;
inflaţie rapidă, când preţurile cresc cu ritmuri anuale cuprinse între 6% şi
10%, caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare, sau aflate în
tranziţie la economia de piaţă;
inflaţie galopantă, dacă creşterea preţurilor este mai mare de 10%-50%
într-un an, care de regulă este însoţită de declin economic, respectiv de
şomaj, reducerea ritmului de creştere a produsului naţional, etc.;
hiperinflaţia, care se produce atunci când ritmul creşterii preţurilor este
mai mare de 50% pe lună, pentru o perioadă de cel puţin un an, iar
producţia naţională este constantă sau chiar scade în perioada considerată.

După capacitatea procesului inflaţionist de a se dezvolta în viitor:


inflaţie ascunsă sau frânată, datorată intervenţiilor statului în economie
prin decizii de natură monetară, fiscală şi/sau bugetară;
inflaţie explicită sau deschisă, care nu poate fi stopată prin intervenţii ale
autorităţii statului, dezvoltându-se autonom.

Evaluarea inflaţiei se face ţinând seama de


evoluţia altor indicatori macroeconomici, în primul rând
de creşterea economică.

În funcţie de cauzele generatoare de inflaţie, se pot lua în considerare


următoarele tipuri de inflaţie 53 :
Inflaţia prin monedă, care conform teoriei monetariste se produce atunci
când are loc creşterea ofertei de monedă, ca urmare a deciziei unilaterale a
organismelor de specialitate;
Inflaţia prin credit se datorează sporului de credite, obţinute ca urmare a
îmblânzirii condiţiilor de creditare;

52
I. D. Adumitrăchesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu, Economie politică. Teorie şi politică economică
pentru România, p. 224.
53
E. Prahoveanu, op. cit., pp. 335-340.

Suport de curs pentru anul IFR 95


ECONOMIE

Inflaţia prin cerere se produce din cauza creşterii cererii agregate de


bunuri şi servicii, din partea consumatorilor, a statului, a agenţilor
economici pentru realizarea de investiţii, etc., în situaţia în care oferta
rămâne constantă, ceea ce pe termen scurt determină creşterea preţurilor.
Inflaţia prin costuri se produce atunci când în economie are loc o creştere
a costurilor de producţie la nivelul agenţilor economici, în condiţiile în
care cererea agregată de bunuri şi servicii rămâne constantă, ceea ce
determină creşterea preţurilor şi reducerea producţiei realizate, deci oferite
şi, implicit, a numărului de locuri de muncă;
Inflaţia prin ofertă este cauzată de insuficienţa sau reducerea ofertei
agregate în corelaţie cu menţinerea cererii agregate la un nivel constant şi
se manifestă atunci când se acordă creşteri salariale nejustificate de o
creştere similară a productivităţii muncii sau a producţiei realizate;
Inflaţia combinată este de regulă cauzată de acţiunea concertată a doi
factori majori, respectiv costurile şi cererea, situaţie în care este dificil de
stabilit care dintre cei doi au declanşat fenomenul inflaţionist.

În cazul inflaţiei combinate, alternarea celor doi factori,


cererea şi costul, face ca procesul să se amplifice, intrându-se
astfel într-o spirală inflaţionistă, de tip salarii - preţuri, situată la
niveluri din ce în ce mai înalte, proces care este extrem de dificil
de oprit şi care are efecte dramatice asupra întregii vieţi
economice şi sociale!

De cele mai multe ori, datorită complexităţii sale, inflaţia


se declanşează din cauze multiple, care acţionează concomitent!

11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist

Având în vedere complexitatea elementelor implicate şi a


efectelor generate, pentru măsurarea şi evaluarea amplitudinii
fenomenului inflaţionist se pot utiliza mai multe metode!

Cele mai reprezentative metode sunt:


1. Metoda indicelui general al preţurilor şi tarifelor de consum (IGPC) este
expresia evoluţiei în timp a mediei ponderate a preţului ansamblului mărfurilor
supuse tranzacţiilor în intervalul de analiză.
2. Metoda puterii de cumpărare a populaţiei (PCP) arată în fapt valoarea relativă
a monedei naţionale, respectiv cantitatea de bunuri care poate fi procurată cu o
unitate monetară, asigură comparabilitatea în timp a evoluţiei stării economiei de
la o perioadă la alta, sau a unei ţări faţă de o alta.
3. Metoda indicelui preţurilor producţiei industriale arată evoluţia preţurilor
bunurilor de consum exprimate în preţurile factorilor de producţie, adică fără a se
lua în considerare influenţele exercitate de piaţă (TVA sau alte tipuri de taxe
aplicate în procesul de distribuţie – vânzare).

Suport de curs pentru anul IFR 96


ECONOMIE

4. Metoda indicelui de taxe şi preţuri urmăreşte să stabilească cu ce valoare


trebuie să crească nivelul salariului/venitului brut astfel încât salariul/venitul net
să nu se modifice.
5. Metoda decalajului relativ şi absolut dintre nivelul nominal al cererii
solvabile şi oferta totală de bunuri şi servicii a agenţilor economici autohtoni
reprezintă, după unii specialişti, cel mai relevant mod în care se poate evalua
evoluţia fenomenului inflaţionist, ţinând seama de faptul că atât cererea cât şi
oferta sunt apreciate ca mărimi agregate, la nivel de economie naţională.
6. Metoda ″coşului″ de bunuri de consum este relevantă, doar dacă structura
bunurilor alese ca reprezentative pentru bugetul unei familii medii este stabilită
prin luarea în considerare a unui eşantion reprezentativ de consumatori, la nivelul
economiei naţionale.

Conform informaţiilor prezentate, fiecare metodă de


evaluare a amplitudinii procesului inflaţionist ia în considerare
diferite aspecte. Astfel, pentru a avea o imagine relevantă privind
inflaţia, este necesar ca măsurarea fenomenului să se realizeze
prin mai multe metode, astfel încât aplicarea politicilor care
vizează reducerea şi ţinerea sub control a inflaţiei, precum şi
protecţia indivizilor afectaţi de inflaţie să fie eficiente!

11.7. Măsuri antiinflaţie

Controlul absolut al evoluţiei preţurilor, care să asigure


un nivel redus al inflaţiei, nu se poate aplica într-o economie
care funcţionează după regulile pieţei 54 !

Politicile antiinflaţioniste vizează două aspecte principale.


În primul rând, se urmăreşte protejarea celor mai afectate persoane,
respectiv cele care au venituri mici şi fixe, categorie în care se încadrează
angajaţii care încasează salarii plătite din bugetul statului, pensionarii, şomerii
şi alte categorii de persoane defavorizate:
♦ aceste politici au ca scop protecţia socială;
♦ utilizează ca principal instrument indexarea veniturilor
(salarii, pensii, alocaţii, etc.), adică creşterea acestora în
valoare absolută sau procentuală, pe un orizont scurt de timp
(lunar, trimestrial, semestrial sau chiar anual), în funcţie de
rata inflaţiei din perioada precedentă, luându-se în calcul (într-
o oarecare măsură) anticipările privind evoluţia viitoare a
inflaţiei.
În al doilea rând, se utilizează grupa politicilor care acţionează asupra
cauzelor care generează inflaţie. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
♦ politici de control a cererii agregate;
♦ politici de stimulare a ofertei agregate.

54
M. Didier, Economia:regulile jocului, pp. 233-235.

Suport de curs pentru anul IFR 97


ECONOMIE

Să reţinem că:

1. Indiferent de amplitudinea inflaţiei, restabilirea echilibrului dintre


cererea agregată şi oferta agregată impune utilizarea unor pachete de măsuri
mixte.
2. În prezent, în teoria şi practica economică, inflaţia continuă să
rămână un fenomen controversat, iar mecanismele care declanşează procesele
inflaţioniste nu sunt pe deplin elucidate.
3. Latura socio-umană are o influenţă puternică asupra domeniului
economic, imprimându-i un grad ridicat de imprevizibilitate. Acest aspect face
ca orice măsură de corecţie a evoluţiilor negative din economie, incluzând aici
inflaţia, să-şi facă simţite efectele benefice după perioade relativ îndelungate.
4. În acelaşi timp, eforturile financiare, umane, etc. sunt cu atât mai
mari cu cât dezechilibrele din economie sunt mai accentuate.

Test de autoevaluare

1) Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii este falsă:


a) inflaţia moderată se produce dacă ritmul creşterii preţurilor se încadrează în
intervalul 3%-6% pe an;
b) inflaţia prin ofertă se produce dacă creşte nivelul producţiei peste nivelul cererii
agregate de bunuri şi servicii;
c) inflaţia prin cerere se produce dacă creşte cererea agregată de bunuri şi servicii în
situaţia în care oferta este constantă;
d) creşterea economică neinflaţionistă se produce dacă ritmul de creştere al
principalilor indicatori macroeconomici este ridicat, iar inflaţia este moderată.
2) Printre efectele pozitive ale inflaţiei se numără:
a) reducerea ritmului creşterii economice;
b) diminuarea valorică a volumului resurselor disponibile;
c) creşterea incertitudinii şi a riscurilor;
d) elimină de pe piaţă firmele uzate moral.
3) Compensarea dintre inflaţie şi şomaj se realizează:
a) doar pe termen scurt;
b) pe termen lung;
c) în orice condiţii de loc şi de timp;
d) în nici una dintre situaţiile menţionate anterior.
4) Inflaţia combinată se datorează acţiunii concertate a doi factori majori, respectiv:
a) costurile şi oferta;
b) costurile şi creditul;
c) costurile şi cererea;
d) costurile şi moneda.
5) Să se calculeze rata inflaţiei (ri), ştiind că valoarea indicelui general al preţurilor şi
tarifelor de consum din perioada de bază(IGPC0) este 120%, iar a celui din perioada
curentă (IGPC1)este de 135%.

Suport de curs pentru anul IFR 98


ECONOMIE

6) Să se determine cum a evoluat salariul real, dacă rata inflaţiei a fost de 55%, iar
salariul nominal a crescut faţă de perioada precedentă cu 40%.
7) Să se determine puterea de cumpărare a banilor dintr-un depozit bancar la sfârşitul
anului, dacă se ştie că valoarea depozitului la începutul anului a fost de 250.000 lei,
rata anuală a dobânzii a fost de 10%, iar rata inflaţiei 4%.

Răspunsuri

1. b).
2. d).
3. a).
4. c).
5. 12,5%.
6. Salariul real s-a redus cu 10%.
7. Dobânda reală pozitivă a fost de 6%.
Valoarea depozitului la sfârşitul anului este de 265.000 lei.
Puterea de cumpărare a crescut.
Ceea ce la începutul anului se putea cumpăra cu 250.000 lei, la sfârşitul anului
se poate cumpăra cu 235.000 lei.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Teorii privind inflaţia.


2. Analiza cauzelor generatoare de inflaţie şi a efectelor inflaţiei în România.
3. Măsuri antiinflaţioniste – mecanisme de aplicare şi efecte.
4. Politici monetare sau politici fiscale?
5. Evaluarea evoluţiei inflaţiei în corelaţie cu indicele calităţii vieţii în România
ultimului deceniu.

Suport de curs pentru anul IFR 99


ECONOMIE

Unitatea 12
Generalităţi privind relaţiile economice internaţionale
12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6
12.2. Procesul de globalizare
12.3. Mondializare şi regionalizare
12.4. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

Problematica fenomenelor de globalizare şi de regionalizare a fost


dezbătută des în aceşti ultimi ani. Nu foarte mulţi termeni economici, cu
excepţia acestora, au generat atâtea controverse şi au semănat atâta
confuzie printre responsabilii politici dar şi în rândul oamenilor de afaceri,
al cadrelor universitare şi al jurnaliştilor.
Dezbaterea se poartă, în primul rând, asupra semnificaţiei
conceptelor, în special asupra celui de globalizare şi asupra felului în care
cele două fenomene relaţionează. Ea se extinde apoi asupra unei game
largi de probleme legate de schimbările politice şi economice care se
produc la ora actuală la scară planetară.
Importanţa acestui capitol constă în faptul că încearcă să clarifice
conceptele legate de fenomenele majore care se produc în economia
mondială, precum şi să evidenţieze, încă odată, că deciziile economice
sunt influenţate într-o măsură tot mai accentuată de evoluţiile la nivel
global.

12.2. Procesul de globalizare

În ultimele decenii, omenirea trece prin schimbări


profunde. Unul dintre factorii care au generat aceste schimbări,
cu implicaţii majore pentru toţi, este dezvoltarea tehnologică
accentuată, care a schimbat aproape complet viziunea
specialiştilor în ceea ce priveşte activitatea economică, mediul
social, gestionarea resurselor, calitatea mediului de afaceri, etc.

Schimbarea este întotdeauna un proces dificil, care în prima fază


generează mai multe probleme decât beneficii.

Din puncte de vedere economic, schimbarea produsă de dezvoltarea


societăţii bazate pe cunoaştere a forţat deschiderea către exterior a din ce în ce
mai multe ţări, astfel că abordarea doar la nivel local a fenomenelor nu mai este
posibilă.

Economiile naţionale îşi pierd treptat din prerogative în favoarea


economiilor regionale, a economiei globale sau mondiale. Deci, putem afirma că

Suport de curs pentru anul IFR 100


ECONOMIE

asistăm în prezent la un fenomen accentuat de globalizare, respectiv de


mondializare economică.

Facem următoarele precizări privind globalizarea:


Nu există o definiţie unanim acceptată a globalizării. Majoritatea
încercărilor de a încadra acest concept pornesc de la identificarea
variatelor elemente componente care alcătuiesc fenomenul globalizării,
sarcină relativ dificilă având în vedere faptul că discipline independente
utilizează criterii diferite.
Este văzută sub forma amplificării integrării internaţionale a vieţii
economice, care implică un risc major în comerţ şi în investiţiile străine
directe legate de producţie.
Se apreciază că acest fenomen produce valuri enorme în tranzacţiile
financiare internaţionale şi în creşterea instituţiilor economice
globale 55 , cum sunt, spre exemplu, corporaţiile multinaţionale şi
organizaţiile internaţionale, respectiv G8, Uniunea Europeană, Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Reglmentelor
Internaţionale, etc.
Mulţi specialişti sunt de părere că acest proces, care este considerat în
prezent cel mai înalt nivel de dezvoltare al doctrinei neoliberale,
diminuează puterea economică a statelor naţionale.
Cele aproximativ 40.000 de companii multinaţionale, definite de
UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development), au 12
milioane de angajaţi în afara ţărilor lor de origine, ceea ce reprezintă mai
puţin de 1% din populaţia activă a lumii şi puţin peste 1% din populaţia
ocupată.
Dată fiind amplitudinea transformărilor antrenate de fenomenul
globalizării şi de accentuarea extinderii societăţii bazate pe cunoaştere,
este absolut necesară reconsiderarea semnificaţiei conceptelor
economice, pe noile coordonate ale dezvoltării economiei mondiale.
Semnifică extinderea pieţelor dincolo de graniţe, punând rolul statului
naţional într-o nouă lumină, din punctul de vedere al autorităţii şi al
prerogativelor 56 .
După unii autori, globalizarea este de fapt manifestarea capitalismului
global, având ca instituţii principale corporaţiile transnaţionale şi
instituţiile internaţionale.
După alţi autori, globalizarea reprezintă noua dezordine mondială.
În fapt, prin globalizare se realizează reorganizarea relaţiilor interstatale
şi nu diminuarea rolului statului în viaţa contemporană.
Procesul globalizării le oferă multor state oportunităţi deosebite pentru
valorificarea resurselor proprii, intrarea pe pieţe noi şi asimilarea

55
Bob Sutcliffe, Freedom to Move in the Age of Globalisation, în Dean Baker, Gerald Epstein, Robert
Pollin, Globalisation and Progresive Economic Policy, Cambridge University Press, 2000, pag. 325.
56
Ion Bulborea, Globalizarea şi noua ordine internaţională, în Cercetare ştiinţifică. Sesiunea cadrelor
didactice, vol. 1, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 5 – 9.

Suport de curs pentru anul IFR 101


ECONOMIE

tehnologiilor de ultimă generaţie, fiind un proces care nu mai poate fi


oprit, indiferent de eforturile care s-ar depune în acest sens 57 .

În perioada actuală, o sarcină deosebit de dificilă îi revine


managementului schimbării, care trebuie să acopere trei planuri vaste, local,
regional şi planetar, ţinând cont că motorul principal al schimbărilor din prezent
îl reprezintă ştiinţa 58 .

Societatea actuală, din care facem parte cu toţii, este o societate a


cunoaşterii, care este concentrată pe trei direcţii:
1. Inovare;
2. Iniţiativă;
3. Formare continuă.

12.3. Mondializare şi regionalizare 59

Mondializarea şi globalizarea constituie şi


astăzi un subiect de controverse pentru economişti,
nu puţini dintre ei susţinând că aceşti termeni sunt
sinonimi.

Opinii privind mondializarea:


1. P. M. Defarges sublinia folosirea acestor două concepte în literatura de
specialitate astfel: literatura franceză promovează conceptul de mondializare
(mondialisation) iar cea anglo-americană îl preferă pe cel de globalizare (the
growth).
2. Într-o publicaţie de referinţă în domeniul economic, şi anume, Les Problemes
Economiques mondializarea este definită ca un proces ce presupune trei etape:
internaţionalizarea, transnaţionalizarea şi globalizarea. Strict referitor la
globalizare, aceeaşi publicaţie subliniază faptul că acest termen este un neologism
de origine anglo-americană prin care respectivii definesc termenul francez de
mondializare.
3. Pentru Ngaire Woods globalizarea este definită prin componentele sale:
„economia globală” (bordless world economy) „politica globală” (global politics)
şi “societate civilă globală” (global civil society).
4. P. M. Defarges în La Mondialisation Vers la fin des frontiers, subliniază şi el
că nu există nici o diferenţă de conţinut între cele două noţiuni mondializare şi
globalizare ci doar de terminologie cea de-a doua fiind preferată de economiştii
anglo-americani. În viziunea sa, caracteristicile mondializării sunt
”expansiunea” şi „accelerarea fluxurilor” de mărfuri, servicii, informaţii,

57
Daniel Dăianu, Globalizarea: între elogii şi respingere, în Oeconomica, nr. 2, SRE, IRLI, Bucureşti,
2002, pag. 29 – 31.
58
Ibidem, pag. 108.
59
Prelucrare după M. Ivănescu, Procesul de mondializare şi globalizare economică, în Daniela Zirra,
Economie politică pentru nespecialişti, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009, pp. 275-290.

Suport de curs pentru anul IFR 102


ECONOMIE

modele, idei, valori, etc. şi prin frenezia deplasărilor (turism, emigrări temporare
sau definitive).

Regionalizarea este un proces de creare de


noi grupări economice şi comerciale regionale
care reunesc astăzi aproape toate ţările lumii.

Regionalismul este privit din două puncte de vedere:


negativ - răspuns defensiv la globalizare şi, implicit, un obstacol în calea
liberalizării comerţului astfel regionalismul deschis nu este altceva decât un
oximoron, “ţările aparţinând unui aranjament regional vor fi tentate să-şi
menţină barierele comerciale faţă de exterior;
pozitiv – regionalismul este o curea de transmisie pentru globalizare şi
blocurile regionale sunt cărămizile prin care se va construi liberalizarea
comerţului la nivel mondial.

Complexitatea integrării europene a condus pe


economişti spre necesitatea evidenţierii unor stadii
intermediare ale integrării economice regionale.

Ca şi în cazul globalizării, modalitatea în care este percepută


regionalizarea decurge din mai multe fenomene recente:
declinul aparent al hegemoniei economice a SUA de după război, avântul
Japoniei şi anumitor economii europene, în special Germania, şi dispariţia
lumii bipolare consacrată prin sfârşitul Războiului Rece şi implozia Uniunii
Sovietice;
accelerarea, începând cu mijlocul anilor 80, a mişcărilor de formare sau
adâncire a grupărilor economice regionale de jure şi/sau de facto în Europa,
America de Nord şi Asia-Pacific;
creşterea interesului şi voinţei ţărilor în dezvoltare (T.C.D.) de a strânge
legăturile regionale între ele şi, de asemenea, cu economiile dezvoltate. Există
din acest punct de vedere o schimbare de situaţie faţă de deceniile 50 – 70. În
timp ce în acea perioadă numeroase T.C.D. au încercat, cel mai adesea fără
succes, să găsească în integrarea regională o alternativă la întărirea relaţiilor
cu Nordul, acum ele consideră cele două axe complementare.

Opinii privind regionalizarea:


1. Fernard Baudhuin, în Dictionaire de l’économie contemporaine, defineşte
regionalizarea drept “realizarea unei unificări complete între economii mai
înainte distincte. Prin aceasta înţelegând nu doar o unificare vamală, ci o
liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau financiare, astfel încât,
posibilităţile de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de
competenţa ţărilor în cauză, identice cu cele care existau anterior în fiecare
teritoriu”.

Suport de curs pentru anul IFR 103


ECONOMIE

2. Regionalizarea mai poate fi definită, grosso modo, şi ca o mişcare a două sau


mai multe societăţi, în sensul integrării sau partajării crescute a suveranităţii lor.
Este un proces centripet.
3. Majoritatea specialiştilor percep regionalizarea drept o adâncire a comerţului
intra-regional, expansiunea investiţiilor străine directe reciproce şi armonizarea
reglementărilor, standardelor şi practicilor. Cauzele integrării economice sunt
numeroase şi pot avea naturi diferite – economică, socială, politică – avându-şi
originea în condiţiile interne ale dezvoltării fiecărei ţări şi în mediul economic
internaţional.
4. Atunci când regionalizarea este instituţionalizată – sub forma unui acord
internaţional, unui organism supranaţional sau chiar sub forma unui stat-naţiune
regrupând societăţi mai puţin integrate anterior – avem de a face cu un fenomen
politic, condus de forţe politice care se bazează pe atribuţiile statului şi care sunt
motivate de preocupări economice sau de securitate, căutând să întărească
creşterea şi puterea participanţilor prin reducerea obstacolelor intraregionale din
calea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi, în anumite cazuri, indivizilor.
5. Dar, regionalizarea nu este întotdeauna un fenomen politic, un proces de iure
rezultat din forţe politice. Poate fi vorba de un fenomen economic “natural” sau de
facto condus de aceleaşi forţe microeconomice ca şi în cazul globalizării.
Importante fluxuri comerciale, de investiţii şi chiar de populaţie, datorate
proximităţii geografice şi/sau culturale pot întări integrarea regională, şi aceasta
chiar în absenţa instituţiilor regionale de jure.

Rezumând, putem spune că globalizarea şi regionalizarea se


opun în măsură în care una este condusă de forţe micro-economice şi
reprezintă un proces centrifug în timp ce cealaltă este condusă, adesea,
de forţe politice şi reprezintă un proces centripet. Totuşi cele două
procese nu sunt neapărat antitetice sau antagoniste. Integrarea
regională contribuie la consolidarea jocului liber al concurenţei în
regiuni, întărind astfel procesul de globalizare.

12.3. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC 60

Principala ocupaţie a Organizaţiei Mondiale a Comerţului


o reprezintă convenirea regulilor la nivel global ce se aplică
comerţului dintre state!

Elemente generale:

1. OMC a luat fiinţă la 1 ianuarie 1995, dar sistemul multilateral de


comerţ a început cu un secol mai înainte.
2. Obiectivul principal al OMC îl reprezintă liberalizarea comerţului.
Prin urmare, a creat un forum al guvernelor naţionale pentru a negocia acordurile

60
Prelucrare după G. Sterian, Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC, în Daniela Zirra,
Economie politică pentru nespecialişti, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009, pp. 290-299.

Suport de curs pentru anul IFR 104


ECONOMIE

comerciale, dar şi pentru a reglementa disputele ce apar în momentul aplicării


principiilor şi mecanismelor specifice sistemului multilateral de comerţ.
3. La baza OMC stau acordurile, negociate şi semnate de majoritatea
statelor lumii 61 . Aceste documente promovează regulile ce se aplică din punct de
vedere legal în comerţul internaţional. Sunt contracte esenţiale, ce obligă
guvernele să respecte politicile comerciale, incluzând limitele asupra cărora s-a
convenit de comun acord.
4. Rezolvarea disputelor este o altă componentă importantă ce stă la
baza OMC. Relaţiile comerciale duc adesea la conflicte de interese. Acordurile,
incluzând unele negocieri realizate cu mare efort, sunt adesea interpretate. Cea
mai bună metodă de a regla aceste diferenţe de opinie este recurgerea la proceduri
neutre, bazate pe un fond legal, asupra căruia s-a convenit.
5. Acordurile OMC sunt încheiate pe o durată mare de timp şi sunt
complexe având în vedere faptul că sunt texte legale ce acoperă o paletă largă
de activităţi. Aceste acorduri abordează subiecte precum:
agricultură;
textile şi îmbrăcăminte;
sistemul bancar;
telecomunicaţii;
achiziţii guvernamentale;
standarde şi protecţia produselor;
reguli sanitare;
proprietate intelectuală şi multe altele.

Deasupra tuturor acestor acorduri guvernează principiile fundamentale ale


OMC, ce stau la baza sistemului multilateral de comerţ:

a) Comerţ fără discriminare:


• Clauza naţiunii celei mai favorizate: potrivit căreia orice facilitate, care
este acordată de către un stat membru al OMC în favoarea unui alt stat
membru, se extinde obligatoriu asupra tuturor statelor membre.
• Tratamentul naţional: străinii şi producătorii interni sunt trataţi în mod
egal.
b) Comerţ liber: gradual, prin negocieri
Reducerea barierelor din calea comerţului este una dintre cele mai
evidente semnificaţii ale încurajării comerţului 62 . Barierele despre care se discută
sunt taxele vamale, restricţiile cantitative la import şi măsurile cu efect echivalent
acestora. În anumite perioade discută şi alte probleme, cum ar fi politicile
cursurilor de schimb între monede, care pot influenţa direct comerţul
internaţional.
c) Predictibilitate: prin transparenţă şi obligaţii
Câteodată, angajamentul de a nu majora nivelul unei bariere comerciale
poate fi la fel de importantă ca şi în cazul reducerii barierei, deoarece aceasta dă
oamenilor de afaceri o mai bună viziune asupra oportunităţilor lor viitoare. Cu
61
Articolul “World Trade Organization”, Enciclopedia Encarta, 2007.
62
Articolul “International Trade”, Enciclopedia Encarta, 2007.

Suport de curs pentru anul IFR 105


ECONOMIE

stabilitate şi predictibilitate sunt încurajaţi investitorii, sunt create locuri de


muncă, iar consumatorii se bucură de beneficiile concurenţei.
d) Promovarea concurenţei loiale
OMC este adeseori descris ca o instituţie a ”liberalizării comerţului”, însă
această afirmaţie trebuie interpretată în sensul dereglementării comerţului.
Acordul OMC defineşte taxele vamale şi, în circumstanţe limitate, alte forme de
protecţie. Mai exact, este un sistem de reguli dedicate unei competiţii deschise,
corecte şi nedistorsionate.
e) Încurajarea dezvoltării şi reformei economice
Sistemul OMC contribuie la dezvoltare, iar ţările în curs de dezvoltate au
nevoie de flexibilitate în ceea ce priveşte perioada de care este nevoie pentru
implementarea acordurilor convenite. Acestea conţin prevederi responsabile de
previziunile GATT pentru acordarea asistenţei speciale şi concesiilor comerciale
pentru ţările dezvoltate.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Evoluţia şi structura comerţului extern al României înainte şi după 1990.


2. Factorii care determină mărimea şi dinamica comerţului extern al unei ţări.
3. Tendinţe în evoluţia comerţului internaţional.
4. Avantajele şi limitele globalizării.
5. Tendinţe în evoluţia schimburilor internaţionale.
6. Efectele conflictelor geo-politice asupra schimburilor internaţionale.
7. Efecte ale liberalizării circulaţiei forţei de muncă asupra comerţului internaţional.

Suport de curs pentru anul IFR 106


ECONOMIE

Unitatea 13
Statul şi politicile economice 63
13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7
13.2. Abordare generală
13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice
13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie
13. 5. Politici economice
13.6. Bugetul de stat
Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7

Implicarea statului în viaţa economică a unei naţiuni s-a dezvoltat


foarte mult ca semnificaţie în ultimele decenii. Statul, ca orice agent
economic, alături de sectorul predominant privat, se distinge printr-o
acţiune pe multiple planuri, în cadrul unor organizări statale, care îi
determină atât dimensiunile, cât şi structura intervenţiei.
Statul constituie o componentă a mecanismului de funcţionare a
economiei, deşi forţele pieţei şi centrele private rămân hotărâtoare. În
această calitate statul nu se substituie pieţei ci o completează, tinde să-i
înlăture imperfecţiunile şi să asigure funcţionarea acesteia în general.
Obiectivul acestui ultim capitol este să sublinieze odată în plus cât
de important este rolul statului în asigurarea funcţionării armonioase şi
eficiente a mecanismelor şi principiilor de bază specifice economiei de
piaţă moderne.

13.2. Abordare generală

Statul în sine reprezintă o formă de organizare a vieţii politice şi sociale


şi a apărut în Europa epocii moderne. Dar şi anumite societăţi din antichitate
au cunoscut forme de organizare politică destul de perfecţionate. De unul sau
două secole statele europene şi americane se caracterizează prin trăsături
comune şi specifice care permit atribuirea unui conţinut precis noţiunii de stat.

Statul modern este o formă de organizare politică ce se caracterizează prin trei


elemente:
− statul deţine monopolul puterii de constrângere pe un teritoriu x şi asupra
unei populaţii date. Adică statul dispune de capacitatea de a-i face pe oameni
să se conformeze anumitor reguli de conduită edictate de el;
− realizând o activitate specifică, statul dispune de o administraţie proprie şi
de o serie de reguli consemnate în legi, reglementări, principii juridice care
nu trebuie să se modifice după dorinţa autorităţilor politice;
63
Prelucrare după S. Sava, Statul şi politicile economice, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi
Macroeconomie, Partea a II-a, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 214-233.
x
prin teritoriu se defineşte spaţiul geografic care depinde de o autoritate.

Suport de curs pentru anul IFR 107


ECONOMIE

− statul presupune constituirea unei anumite clase conducătoare prin


adâncirea diviziunii sociale a muncii, respectiv specializarea pe roluri prin
crearea unui aparat politic şi a unui aparat administrativ.

13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice

Rolul economic al statului alături de sectorul privat derivă din două


componente diferite sub aspect juridic şi prin caracteristicile lor economice:
Administraţiile - ansamblul serviciilor de interes general acoperite prin
resursele care ţin de dreptul public (impozite, taxe, contribuţii obligatorii);
Întreprinderile.

Denumit şi sectorul public, statul reflectă


operaţiunile economice dintre administraţie şi
administraţi!

Analiza rolului statului din punctul de vedere al administraţiilor


presupune două tipuri de abordări:
− în sens restrâns, cuprinzând rolul administraţiilor centrale, adică al
ministerelor şi a organismelor publice.
− în sens mai larg luându-se în consideraţie şi administraţiile
colectivităţilor locale (regiuni, judeţe, localităţi, comune) precum şi
organismele de protecţie socială.

Numeroasele acţiuni ale puterilor publice sunt concepute în vederea


îndeplinirii unor funcţii specifice:
− stabilirea cadrului juridic şi instituţional al funcţionării economiei;
− producţia de bunuri şi servicii;
− asigurarea creşterii şi dezvoltării economiei;
− menţinerea coerenţei de ansamblu a economiei;
− redistribuirea veniturilor şi participarea la repartiţia finală a venitului
naţional;
− facilitarea accesului firmelor naţionale pe pieţele mondiale.

13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie

În esenţă, modalităţile de intervenţie a statului în economie se concretizează în:


− reglementare prin stabilirea ansamblului regulilor, obligaţiilor
juridice ce se impun agenţilor economici;
− instituirea unor organisme de stat - agenţii, oficii, comitete;
− crearea unor întreprinderi publice;
− participarea financiară la unele societăţi mixte;
− subvenţionarea directă a sectorului privat;
− intervenţia în domeniul bancar;
− crearea unor rezerve de stat (diferite bunuri);

Suport de curs pentru anul IFR 108


ECONOMIE

− programarea, planificarea şi prospectiva economică.

Complexitatea crescândă a vieţii economice şi sociale au generat o gamă largă


de mijloace de intervenţie, pe care le putem detalia în interiorul celor trei categorii de
funcţii ale statului (Banque Mondiale, Rapport sur le développement dans le monde,
1997):
1. FUNCŢII MINIMALE:
Pentru remedierea disfuncţiilor pieţelor:
furnizarea de bunuri publice pentru apărare, ordine publică, protecţia
proprietăţii, stabilitate macroeconomică, sănătate publică.
Pentru asigurarea echităţii sociale:
Protejarea celor săraci;
Programe de luptă contra sărăciei;
2. FUNCŢII INTERMEDIARE:
Pentru remedierea disfuncţiilor pieţelor:
Abordarea şi supravegherea externalităţilor:
Educaţia de bază;
Protecţia mediului înconjurător.
Reglementarea monopolurilor:
Reglementarea serviciilor de interes public;
Politica antitrust.
Acoperirea lacunelor de informare privind:
Asigurările de sănătate, de viaţă şi pensiile;
Reglementările financiare;
Protecţia consumatorului.
Pentru asigurarea echităţii sociale:
Furnizarea de asigurări sociale:
Pensii prin redistribuire;
Alocaţii familiale;
Alocaţii pentru şomaj.
3. FUNCŢII DE TIP INTERVENŢIONIST:
Pentru remedierea disfuncţiilor pieţelor:
Coordonarea sectorului privat:
Promovarea pieţei;
Consolidarea filierelor de acţiune.
Pentru asigurarea echităţii sociale:
Asigurarea redistribuirii:
Redistribuirea activelor.

13. 5. Politici economice

Dintre numeroasele acţiuni din economie, politica economică


apare şi este cea mai complexă formă de intervenţie a statului. Concret
aceasta reprezintă ansamblul deciziilor şi acţiunilor puterilor publice
pentru a influenţa fundamentat funcţionarea şi evoluţia economiei către
realizarea anumitor finalităţi!

Suport de curs pentru anul IFR 109


ECONOMIE

Orice politică economică presupune:


− Fixarea obiectivelor, rata de creştere economică, gradul de ocupare a forţei
de muncă, echilibrul balanţei de plăţi, stabilitatea preţurilor, standardele de
eficienţă, mărimea deficitelor suportabile, etc.;
− Ierarhizarea obiectivelor si evitarea anumitor incompatibilităţi cum ar fi
micşorarea ratei profitului pentru a nu se provoca scăderea investiţiilor sau
creşterea numărului şomerilor;
− Analiza interdependenţelor dintre obiective şi mijloacele de realizare ale
acestora.

Obiectivele se exprimă prin mărimi cuantificabile


în valori absolute şi relative (valori globale, procente,
ritmuri de creştere, rate, etc.)!

Alegerea corectă a modalităţilor şi a mijloacelor de intervenţie ca şi a


măsurilor specifice este strict necesară pentru atingerea obiectivelor.

În funcţie de obiective şi modalităţile de realizare a acestora se


conturează câteva tipuri de politici economice:
1. Politici de reglare care vizează înlăturarea deficienţelor mecanismelor pieţei
(reducerea inflaţiei, înlăturarea deficitului bugetar şi al balanţei de plăţi,
obţinerea ocupării depline a forţei de muncă).
2. Politici de stabilizare macroeconomică urmărindu-se deflaţia (scăderea
inflaţiei) limitarea creşterii preţurilor şi cea nejustificată a salariilor din
punctul de vedere al productivităţii şi controlul masei monetare.
3. Politici de relansare, de creştere şi dezvoltare a economiei prin utilizarea
eficientă a factorilor de producţie, stimularea ofertei şi a cererii, reducerea
şomajului, limitarea creşterii preţurilor şi creşterea rentabilităţii.
4. Politici structurale prin diferenţierea dezvoltării diverselor ramuri
industriale, restructurarea agriculturii , realizarea infrastructurii necesare.
5. Politica monetară prin care se urmăreşte reglarea masei monetare, respectiv a
cantităţii de monedă pusă în circulaţie şi a ratei de schimb.
6. Politica bugetară ce presupune să se acţioneze în economie pe baza
variaţiilor veniturilor şi cheltuielilor autorităţilor de stat, inclusiv prin
stabilirea unei anumite mărimi a deficitului.
7. Politica fiscală care include stabilirea tipurilor şi a mărimii impozitelor asupra
veniturilor (profituri, salarii, dividende etc.) a taxelor şi a contribuţiilor
obligatorii.
8. Politica veniturilor cu deosebire a salariilor prin stabilirea regulilor de
negociere între patroni şi angajaţi.
9. Politica demografică, respectiv creşterea natalităţii, îmbunătăţirea asistenţei
medicale.
10. Politicilor sociale cu deosebire prin influenţarea repartiţiei veniturilor,
stabilindu-se venitul şi salariul minim, măsuri pentru asigurările sociale şi
asistenţa medicală pentru diversele categorii ale populaţiei.

Suport de curs pentru anul IFR 110


ECONOMIE

11. Politicile comerciale ce includ un ansamblu de măsuri privind schimburile


economice cu străinătatea, inclusiv prin acorduri de comerţ exterior, credite şi
asigurări pentru export şi import.
12. Politica de schimb valutar cuprinde acţiunile puterilor publice de
supraveghere a ratei de schimb în sensul asigurării parităţii monetare dorite
faţă de o monedă străină şi pentru a se facilita sau descuraja anumite variaţii
ale cursului de schimb.
13. Politicile regionale sunt concepute pentru micşorarea decalajelor de
dezvoltare între diverse provincii, zone sau localităţi ce pot genera
disfuncţionalităţi şi distorsiuni economice şi sociale.

13.6. Bugetul de stat

Bugetul este un instrument prin care se evidenţiază


ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului pentru un an civil
(fiscal) care poate coincide sau nu cu anul calendaristic!

Precizări:
1. Bugetul este un act legal aprobat prin vot de Parlament în care sunt
prevăzute şi autorizate cheltuielile si veniturile (încasările) statului. Acesta este
obiectul Legii finanţelor publice.
2. Bugetul se referă la stat în sens restrâns, adică la administraţiile
centrale (ministere, autorităţi naţionale, etc.).
3. Din bugetul de stat, sunt excluse resursele şi cheltuielile
colectivităţilor locale ca şi cele ale organismelor securităţii sociale (ansamblul
resurselor şi cheltuielilor de protecţie socială) pentru care se elaborează bugete
separate.
4. Bugetul consolidat rezultă din însumarea veniturilor şi a cheltuielilor
din cele trei bugete:
Bugetul administraţiilor centrale;
Bugetul colectivităţilor locale;
Bugetul organismelor securităţii sociale.

În general, se apreciază că bugetul social constituie un


indicator al efortului social al naţiunii. Pe de altă parte, în
analiza bugetelor diferitelor administraţii publice se aplică şi
noţiunea de finanţe publice. Proiectul de buget se pregăteşte de
guvern şi se votează de Parlament pentru a deveni aplicabil!

În România, bugetul de stat este un tablou cu 2 coloane, în care se includ:


1. VENITURILE TOTALE clasificate pe surse de provenienţă;
2. CHELTUIELILE TOTALE relevate pe destinaţii specifice.

Suport de curs pentru anul IFR 111


ECONOMIE

În funcţie de raportul în care se află cele două componente ale


bugetului de stat, respectiv veniturile totale şi cheltuielile totale, acesta poate fi
caracterizat prin:
EXCEDENT dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile;
DEFICIT atunci când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Rolul statului în economia de piaţă contemporană.


2. Politici anticriză.
3. Mecanisme de intervenţie ale statului în economie.
4. Politici de reducere a şomajului şi inflaţiei.
5. Rolul programării şi planificării la nivel macroeconomic.

Suport de curs pentru anul IFR 112