1.

Compoziţia şi caracteristicile apelor naturale

Apa pură este combinaţia chimică dintre hidrogen şi oxigen (H2O) care la presiunea atmosferică de
760mm.col.Hg şi temperatura în intervalul 0 - 100oC, se prezintă ca un lichid incolor, transparent, fără miros şi
fără gust, care în strat gros este uşor colorată în albastru, având densitatea ρ 4˚C=1000 kg/m3, greutatea specifică
γ4˚C=9810.N/m3, vâscozitatea dinamică η10˚C=1,31·10-3.N.s/m2 şi cinematică ν10˚C=1,31·10-6.m2/s şi tensiunea
superficială σ=0,077.N/m2. Apa pură nu există în natură, ci apa naturală care conţine impurităţi dispersate sub
formă de particule de natură minerală sau organică dizolvate sau în suspensie, constituindu-se ca un sistem
dispersat cu concentraţie mică.
Calitatea apelor naturale este caracterizată printr-o serie de caracteristici care pot grupate în mai multe
categorii şi anume: caracteristici organoleptice, caracteristici fizice, caracteristici chimice, caracteristici
biologice şi caracteristici bacteriologice.
Caracteristicile organoleptice ale apelor naturale sunt acele caracteristici care se determină pe baza
simţurilor umane şi anume mirosul şi gustul. Aprecierea acestor caracteristici se face de către specialişti, denumiţi
degustători, cu simţurile olfactiv şi gustativ foarte dezvoltate care pot clasifica apele din punct de vedere al
caracteristicilor organoleptice în câte şase gradaţii de la "inexistent" la "foarte puternic".
Mirosul apelor naturale apare din cauza substanţelor organice în descompunere, microorganismelor vii
(alge, protozoare, etc.), sau prezenţei unor substanţe chimice provenite în urma unor procese industriale (fenoli,
creozoli, etc.).
Gustul apelor naturale apare din cauza sărurilor minerale dizolvate, fiind caracteristic unei anumite ape în
funcţie de concentraţiile sărurilor conţinute (în genere sărurile de sodiu conferă apei un gust sărat, sărurile de
magneziu, un gust amar, iar sărurile de calciu un gust dulceag).

Caracteristicile fizice ale apelor naturale sunt:

Turbiditatea (tulbureala) apei, datorată prezenţei în apă a suspensiilor minerale sau organice, este un
indicator prin care se exprimă limpezimea sau transparenţa apei. Tulbureala apei depinde de cantitatea, mărimea
şi natura materiilor aflate în suspensie. Suspensiile gravimetrice se depun la fundul vasului probei de apă dacă
aceasta este lăsată în repaus o perioadă suficientă de timp.
Culoarea apei este datorată prezenţei în apă a unor substanţe dizolvate (oxizi ferici, compuşi de mangan,
clorofilă, acizi humici, etc.).
Culoarea apei se determină prin compararea aspectului probei de apă cu o soluţie etalon în scara platino-
cobalt. Soluţia care conţine la 1 dm3 apă distilată, 500 mg platină şi 241 mg cobalt, sub formă de cloroplatinat de
potasiu şi clorură de cobalt hidratată, reprezintă etalonul pentru 500 de culoare. Celelalte trepte ale scării culorii,
se deduc din soluţia etalon prin diluare, fiecare gard de culoare corespunzând la 1 mg/dm3 de platină.
Temperatura apei este o mărime locală de stare care variază în funcţie de provenienţa apei (subterană sau
de suprafaţă) şi de climă.
Conductibilitatea apei este proprietatea acesteia de permite trecerea curentului electric şi care este
dependentă de natura şi concentraţia ionilor din apă. În practică nu se determină conductibilitatea electrică a apei
ci rezistivitatea electrică a apei care este mărimea inversă conductibilităţii.
Radioactivitatea apei este proprietatea acesteia de a emite permanent radiaţii α, β, sau γ. Această
caracteristică apare la unele ape subterane sau de izvor care intră în contact cu diferite roci cu care intră în echilibru
radioactiv acumulând o anumită cantitate de emanaţii radioactive, la apele care vin în contact cu gazele care se
degajă din păturile subterane sau cu apele care transportă suspensii care conţin materiale radioactive (uraniu, radiu,
etc.), dintre care o parte se solubilizează conferind "radioactivitatea permanentă a apei" (trebuie menţionat ca
majoritatea suspensiilor care conţin materiale radioactive se precipită şi se depun la contactul cu oxigenul
atmosferic).
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor solide minerale sau organice, dizolvate sau insolubile, aflate
în apă. Reziduul fix se determină prin cântărire după evaporarea completă a apei din probă, care se realizează prin
încălzire la 105oC. Valoarea reziduului fix se exprimă în mg/dm3.

Caracteristicile chimice ale apelor naturale sunt:

Reacţia apei, exprimată prin indicele pH, poate fi acidă, neutră sau alcalină în funcţie de conţinutul de
săruri dizolvate sau de prezenţa unor substanţe chimice. În general, aciditatea apei se datorează bioxidului de
carbon liber, a unor acizi sau a sărurilor unor acizi tari cu baze slabe, iar alcalinitatea, prezenţei ionilor de
bicarbonat şi fosfat.
 Duritatea apei este propritatea conferită apei de prezenţa compuşilor de calciu şi magneziu aflaţi în soluţie
care pot fi: carbonaţi, sulfaţi cloruri, azotaţi, fosfaţi sau silicaţi. Din punct de vedere al durităţii, o apă naturală
poate fi caracterizată prin duritatea temporară şi duritatea permanentă, care prin compunere dau duritatea totală.
Conţinutul de substanţe organice în apa naturală reprezintă cantitea de substanţe provenite din resturi de
plante sau animale care se găsesc dizolvate sau în suspensie în apa naturală. Substanţele organice au propritatea
de a putea fi arse, adică oxidate complet şi se găsesc în apă sub formă de compuşi binari (conţinând C şi H), ternari
(conţinând C, H şi O), sau cuaternari (conţinând C, H O şi N). Conţinutul de substanţe organice în apă se apreciază
global şi indirect prin cantitatea de permanganat de potasiu (KMgO 4) necesar oxidării totale a acestora, şi se
exprimă în mg de permanganat de potasiu necesar pentru un dm3 de apă naturală.
Conţinutul de substanţe minerale în apa naturală se referă la prezenţa în apă a unei multitudini de elemente
(metaloizi sau metale) dizolvate sub formă de combinaţii chimice sau libere în suspensie care ajung în apă naturală
în urma contactului sau a acţiunii acesteia.

Caracteristicile biologice ale apelor naturale sunt legate de încărcarea cu organisme microscopice vegetale
sau animale, vii, moarte ori în stare latentă, care se găsesc în apele naturale în suspensie împreună cu diferite
particule anorganice (granule de nisip, de argilă, praf de piatră, praf de cărbune, etc.). Analiza biologică a unei
ape naturale permite caracterizarea acesteia din punct de vedere calitativ, al salubrităţii, deoarece prin această
analiză sunt puse în evidenţă speciile de organisme care trăiesc în apa respectivă şi densităţile acestora, elemente
care se constituie în indicatori de calitate, deoarece o apă curată este populată cu anumite specii de organisme şi
în anumite cantităţi pe când o apă murdară este populată cu alte specii de organisme şi în alte cantităţi, specifice
acesteia.

Caracteristicile bacteriologice ale apelor naturale se referă deci la încărcarea apelor naturale cu bacterii şi
microbi, care sunt organisme microscopice unicelulare, cu dimensiuni de cca. 3 μm în sens longitudinal şi de cca.
0,2 μm în sens transversal. Dintre aceste microorganisme, unele pot trăi doar în prezenţa oxigenului liber din apă,
purtând numele de microorganisme aerobe, altele trăiesc în medii puţin aerate, asimilând oxigenul legat chimic
din substanţele organice din apă, pe care acestea le descompun şi care poartă denumirea de microorganisme
anaerobe, iar altele care pot asimila atât oxigenul liber din apă cât şi oxigenul legat chimic din substanţele
organice, acestea purtând numele de microorganisme facultativ anaerobe.

2. Clasificarea calităţii apelor de suprafaţă din ţara noastră

Clasificarea calităţii apelor de suprafaţă din ţara noastră, bazată pe respectarea obiectivelor de referinţă în
scopul protecţiei împotriva oricărei forme de poluare şi de refacere a calităţii apelor se face conform "Normativului
privind obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă", aprobat în anul 2002 în temeiul
Legii apelor nr. 107/1996. Obiectivele de referinţă urmărite pentru clasificarea apelor au în vedere: abordarea
integrată a calităţii apei din punct de vedere chimic, biologic şi bacteriologic, coroborarea datelor de calitate ale
apei cu cele specifice sedimentelor, armonizarea cu practica de la nivelul Uniunii Europene în domeniul protecţiei
apelor de suprafaţă curgătoare, asigurarea condiţiilor de implementare a "Directivei cadru" a apei şi încadrarea
în metodologia adoptată în activitatea de monitoring a "Reţelei transnaţionale de monitoring pentru bazinul
hidrografic al Dunării" din cadrul "Convenţiei privind protecţia fluviului Dunărea".
Clasificarea se face în cinci clase de calitate şi anume: la clasa a I-a de calitate valorile maxime
admisibile ale substanţelor din apă corespund condiţiilor naturale de referinţă sau concentraţiilor specifice
fondului natural din bazinul hidrografic analizat în secţiunile în care influenţa antropică este sub 10%, iar pentru
substanţele toxice (sintetice), pragului de interes minim posibil în activitatea de monitoring; la clasa a II-a de
calitate valorile maxime admisibile ale substanţelor din apă corespund valorilor-ţintă (obiectivelor de referinţă)
care reflectă condiţiile de calitate pentru protecţia ecosistemelor acvatice, iar cazul altor substanţe toxice, pragului
de risc; la clasele III şi IV de calitate valorile maxime admisibile sunt de 2 - 5 ori mai mari decât cele ale
obiectivelor de referinţă reflectând ponderea influenţei antropice, iar la clasa a V-a de calitate se încadrează apele
în care substanţele depăşesc valorile limită de la clasa a IV-a de calitate. Se menţionează că în cazul metalelor
valorile limită se referă atât la concentraţia totală a unui metal (proba de apă nefiltrată şi suspensie), cât şi la cea
sub formă dizolvată, a cărei determinare implică o filtrare pealabilă a probei.
3. Definiții
Poluarea
Prin definiţie, poluarea apei reprezintă un fenomen complex de modificare a proprietăţilor şi
caracteristicilor naturale ale apei curate prin introducerea unor substanţe sau forme de energie. Apa poate fi poluată
prin prezenţa oricăror substanţe anorganice, organice, radioactive sau biologice care tind să degradeze calitatea
acesteia şi să o facă improprie folosinţelor normale.
Acest fenomen poate fi clasificat după mai multe criterii şi anume: după natura poluării, după
provenienţa poluanţilor, după caracterul surselor de poluare şi după calendarul surselor de poluare.
După natura poluării apei se pot deosebi: poluare fizică, poluare chimică şi poluare biologică.
Poluarea fizică a apei se referă impurificarea acesteia cu corpuri sau particule solide insolubile, la
poluarea termică şi la poluarea radioactivă.
Poluarea chimică a apei se referă la evacuarea directă sau antrenarea indirectă (prin intermediul
precipitaţiilor sau a factorilor atmosferici) în ape a unor substanţe chimice rezultate ca deşeuri în urma activităţilor
industriale (săruri ale unor metale, acizi, baze, fenoli, produse petroliere, substanţe farmaceutice, etc.), ca urmare
a tratării terenurilor agricole cu îngrăsăminte sau pesticide (nitraţi, fosfaţi, erbicide, fungicide sau inseticide ca:
DDT, policlorobifenili, etc.) sau ca urmare a activităţilor menajere (detergenţi).
Poluarea biolgoică a apei se referă la prezenţa unor macro şi/sau microorganisme care au o acţiune
negativă asupra caracteristicilor sau condiţiilor igienico-sanitare ale apei. Astfel dezvoltarea masivă a unor alge,
pe lângă că dau cursului de apă un aspect neplăcut, produce o degradare a calităţii apei şi provoacă neajunsuri
lucrărilor hidrotehnice şi instalaţiilor de alimentare. Unele organisme (bacterii patogene, virusuri, protozoare,
viermi paraziţi, etc.) au o acţiune directă asupra sănătăţii oamenilor.

Epurarea
Epurarea apelor uzate este un proces complex de reţinere şi/sau neutralizare prin diferite mijloace a
substanţelor poluante aflate în apele uzate sub formă de suspensii, în stare coloidală sau în stare dizolvată, în
scopul reintroducerii acestora în circuitul hidrologic, prin deversare în emisari, fără ca prin aceasta să se aducă
prejudicii atât florei şi faunei acvatice cât şi omului [1].
În urma procesului de epurare a apelor uzate rezultă două produse:
- apa epurată, în diferite grade de epurare, care se deversează în receptor, sau poate fi valorificată la
irigaţii sau în alte scopuri;
- substanţele poluante extrase, care poartă denumirea generică de nămoluri.

Autoepurarea
Autoepurarea este un proces natural complex (fizico-chimic, biologic şi bacterilogic) prin care
impurificarea unei ape de suprafaţă receptoare, curgătoare sau stătătoare, se reduce treptat odată cu îndepărtarea
de sursa de impurificare.
Factorii care intervin în procesul de autoepurare sunt foarte numeroşi şi sunt de natură fizică, chimică
şi biologică sau factori de mediu. Aceştia pot interveni în proces simultan sau într-o anumită succesiune, iar între
acţiunile acestor factori există anumite interdependenţe, astfel încât momentul în care intră în acţiune un anumit
factor şi intensitatea cu care acţionează sunt de regulă condiţionate de acţiunile altor factori.
4. Schema circuitului apei intr-o aglomerare urbană

5. Sisteme centralizate de alimentare cu apa a localitatii

Satisfacerea necesităţilor de apa potabilă, de buna calitate, a centrelor urbane se realizează cu
complexe specializate de construcţii şi instalaţii denumite generic: sistemul centalizat de alimentare cu
apa al localităţii, care realizează captarea apei din surse naturale, transportul acesteia, îmbunătaţirea
calitaţii (în cazul în care sursele nu asigură o apă cu o calitate corespunzătoare cerinţelor
consumatorilor), înmagazinarea în rezervoare situate în apropierea consumatorilor şi distribuţia prin
conducte sub presiune până la fiecare consumator în parte.
La modul cel mai general, un sistem centralizat de alimentare cu apă este compus din următoarele
obiective tehnologice: sistemul de captare, staţia de tratare a apei în vederea potabilizării, rezervorul şi reţeaua de
distribuţie. Între obiectivele tehnologice ale sistemului de alimentare apa circula prin aducţiuni gravimetrice sau,
la nevoie, sub presiunea creată prin intermediul unor staţii de pompare.
Sistemul de captare cuprinde construcţiile şi instalaţiile necesare pentru preluarea apei din diferite surse
naturale şi colectarea acesteia într-un singur loc. Sistemul de captare diferă ca structură de la o sursă la alta, dar
nu poate lipsi din nici o schemă de alimentare cu apă.
Staţia de tratare a apei cuprinde un complex de construcţii şi instalaţii necesare pentru îmbunătăţirea
caracteristicilor calitative ale apei naturale asfel încât să corespundă cerinţelor consumatorului. În general în
staţiile de tratare se realizează limpezirea apei, corectarea gustului şi mirosului, corectarea caracteristicilor
chimice ale apei (deferizare şi demanganizare, dedurizare, eliminarea gazelor din apă, desalinizare, etc.) şi
dezinfecţia apei.
 Rezervorul este o construcţie care asigură înmagazinarea unei cantităţi de apă în apropierea aglomerării
urbane sau obiectivelor productive in scopul de a face compensarea zilnică a debitelor de consum şi asigurarea
rezervei de apă pentru stingerea incendiilor. În general rezervoarele sunt situate la înălţime dominând centrul
populat sau obiectivul productiv pentru a asigura gravitaţional presiunea în reţeaua de distribuţie. Rezervoarele
sunt obiective care nu pot lipsi din nici o schemă de alimentare cu apă.
Reţeaua de distribuţie a apei este constituită din totalitatea conductelor, instalaţiilor şi accesoriilor care
transportă apa de la rezervoare pâna la cel mai îndepărtat punct de consum, asigurând debitele şi presiunile
necesare. Reţeaua de distribuţie nu poate lipsi din nici o schemă de alimentare cu apă.
Alimentările cu apă din surse individuale pentru consumatori menajeri sunt de regulă compuse în marea
majoritate a cazurilor din captări subterane (puţuri) sau de suprafaţă (izvoare) de unde apa este transportată manual
sau prin intermediul unor hidrofoare şi e utilizată ca atare, rareori suferind tratamente de corectare a
caracteristicilor acesteia.

6. Sisteme centralizate de canalizare

Pentru colectarea şi evacuarea apelor uzate de la consumatorii de pe teritoriul localităţilor, în cele mai
multe cazuri, acestea au în dotare sisteme centralizate (urbane) de canalizare. Astfel, prin sistemele centralizate
de canalizare sunt preluate apele uzate de la consumatorii menajeri şi sociali şi de la unii consumatori industriali
sau agrozootehnici. Apele uzate de la consumatorii industriali sau agrozootehnici pot fi preluate la sistemul
centralizat de canalizare ca atare, atunci când încărcarea lor cu poluanţi se încadrează în limitele prescrise pentru
canalizări, sau în urma unor procese de preepurare, care au ca scop extragerea din apele uzate a unor substanţe
valoroase, refolosibile (substanţe chimice, metale, etc.) sau a unor substanţe toxice (metale grele, cianuri, etc.)
care pot influenţa negativ (inhiba) procesele de epurare la care urmează să fie supuse apele uzate, sau nu pot fi
reţinute prin procesele de epurare, caz în care se pot constituie în surse de contaminare pentru receptori în care
sunt deversate apele rezultate în urma epurării. Instalaţiile care realizează procesele de preepurare se găsesc la
consumatori şi poartă numele de staţii de preepurare sau staţii locale de epurare.
Un sistem centralizat de canalizare este compus dintr-un complex de construcţii si instalaţii pentru
colectarea şi transportul apelor uzate şi dintr-o staţie de epurare care deversează efluentul intr-un receptor.

7. Metode de epurare a apelor uzate

Metodele de epurare a apelor uzate se pot împărţi în trei mari categorii şi anume:
- metode de epurare mecanice;
- metode de epurare chimice;
- metode de epurare biologice.

Dintre cele mai frecvent utilizate metode mecanice utilizate în epurarea apelor uzate se pot enumera:
- sitarea apei în scopul separării împurităţilor grosiere din apele supuse procesului de .epurare;
- sedimentarea sau decantarea în scopul separării suspensiilor solide decantabile din apele supuse procesului de
epurare sau îngroşării nămolurilor;
- flotarea în scopul separării împurităţilor uşoare cu structură ramificată sau a impurităţilor coloidale hidrofobe
din apele supuse procesului de epurare;
- filtrarea în scopul clarificării apelor supuse procesului de epurare sau dezhidratării nămolurilor;
- centrifugarea în scopul dezhidratării nămolurilor;
- evaporarea şi infiltrarea în scopul dezhidratării nămolurilor
- procedee termice în scopul condiţionării, pasteurizării, uscării şi incinerării nămolurilor;
- iradierea cu raze UV în scopul dezinfectării apelor supuse procesului de epurare apelor;

Dintre cele mai frecvent utilizate metode chimice utilizate în epurarea a apelor uzate se pot enumera:
- neutralizarea în scopul corectării pH-ului apelor supuse procesului de epurare;
- coagularea -flocularea în scopul clarificării apelor supuse procesului de epurare sau îngroşării nămolurilor;
- schimbul ionic în scopul demineralizării sau a îndepărtării unor compuşi chimici din apele supuse procesului de
epurare;
- oxidarea chimică în scopul îndepărtării unor substanţe organice biorezistente sau a unor substanţe minerale
nedorite din apele supuse procesului de epurare sau dezhidratării nămolurilor;
- clorinarea în scopul dezinfectării apelor supuse procesului de epurare apelor;
- ozonizarea în scopul dezinfectării apelor supuse procesului de epurare apelor;
- tratarea cu reactivi chimici în scopul condiţionării chimice a nămolurilor;
- tratarea cu reactivi chimici în scopul recuperării de metale sau substanţe toxice din nămoluri.

Principalele metode biologice utilizate în epurarea a apelor uzate sunt:

- fermentarea aerobă în scopul epurării biologice a apei sau a stabilizării nămolurilor (preponderent
pentru epurarea biologică a apei);
- fermentarea anaerobă în scopul epurării biologice a apei sau a stabilizării nămolurilor (preponderent
pentru stabilizărea nămolurilor).

8. Instalatii de epurare a apelor uzate

Instalaţiile în care se realizează procesul de epurare a apelor uzate poartă denumirea generică staţii de
epurare a apelor uzate.
Staţiile de epurare a apelor uzate se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după destinaţie, după
structură, după calitatea efluentului evacuat, după configuraţia fluxului tehnologic, după natura procedeelor de
epurare utilizate şi după modul de distribuţie a obiectelor tehnologice componente.
După destinaţie staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică în:
- staţii de epurare generale (denumite şi urbane sau orăşeneşti), care sunt plasate la capătul (ieşirea) sistemelor
centralizate de canalizarea a localităţilor, şi care realizează epurarea apelor uzate care sunt captate şi transportate prin
acestea;
- staţii de epurare locale, care sunt aferente unei unităţi economice, industrială sau agrozootehnică şi care prelucrează
apele uzate rezultate din procesul tehnologic al acesteia, având caracteristici specifice; staţiile de epurare locare au
de regulă următoarele roluri: reţin din apele uzate substanţe valoroase în scopul reutilizării în cadru procesului
tehniologic; reţin substanţe toxice (periculoase pentru mediu) în scopul neutralizării acestora; aduc apele prelucrate
la grade de epurare admisibile pentru evacuarea acestora în siguranţă; uniformizarea debitelor de apă uzată şi
efluenţilor;
După structură staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică în: staţii de epurare într-o singură treaptă,
staţii de epurare în două trepte şi staţii de epurare în trei trepte.
Staţiile de epurare într-o singură treaptă sunt de regulă staţii de epurare în care se prelucrează ape uzate
având un conţinut redus de poluanţi organici, adică ape uzate cu încărcare preponderent minerală (mai ales suspensii
solide), în mare majoritate obiectele tehnologice ale acestor staţii bazându-şi procesele tehnologice pe principii
mecanice şi din această cauză această categorie de staţii purtând de regulă denumirea staţii de epurare mecanice.
Schema fluxului tehnologic al unei staţii de epurare mecanice este prezentată în figura 3.1. De menţionat că acest tip
de staţii de epurare reţin din apele uzate prelucrate 40 – 60% din suspensiile solide, 10 – 20% din încărcarea cu
nutrienţi (azot şi fosfor) şi reduc cu 20 – 40% încărcarea cu CBO5 (materie organică).
Staţiile de epurare în două trepte sunt staţii mai complexe care se regulă utilizează două categorii de
procedee distincte pentru realizarea procesului tehnologic de epurare a apelor uzate. În această categorie de staţii de
epurare pot fi încadrate staţiile de epurare mecano-chimice şi staţiile de epurare mecano biologice.
Staţiile de epurare mecano-chimice sunt staţii de epurare formate din două trepte, o treaptă mecanică, de
regulă similară cu cea prezentată în cazul staţiilor de epurare mecanică, şi o treaptă chimică, de regulă de coagulare
–floculare pentru eliminarea coloizilor, dar şi pentru alte tratamente chimice aplicate apelor tratate cum ar fi:
neutralizare, schimb ionic, oxidare chimică, dezinfecţie, etc. În figura 3.2 este prezentat un exemplu structură de
staţie de epurare mecano - chimică a apelor uzate, cu treaptă chimică de coagulare – floculare, care reduce încărcările
cu suspensii solide şi coloizi, cu eficienţe de 60 – 85%.
Staţiile de epurare mecano biologice sunt staţii de epurare formate tot două trepte, o treaptă mecanică şi o
treaptă biologică, această categorie de staţii de epurare constituindu-se în structura clasică a staţiilor generale de
epurare a apelor uzate urbane, cu o foarte largă răspândire în practică. În figura 3.3 este prezentată schema structurii
unei staţii mecano-biologice, la care treapta biologică este dotată cu bazine de aerare cu nămol activ (varianta de
staţii cel mai răspândită în lume).
Staţiile de epurare în trei trepte sunt cel mai frecvent staţii de epurare formate dintr-o structură mecano-
biologico clasică la care se adaugă o treaptă terţiară de epurarea avansată. În prezent, în lume, performanţele
staţiilor mecano-biologice clasice nu mai sunt suficiente şi de aceea acestea sunt completate cu o treaptă distinctă,
terţiară, care de regulă asigură prin diferite metode şi procedee de epurare (artificiale sau naturale) atât eliminarea
avansată din apele uzate a suspensiilor solide şi a materiilor organice, cât şi eliminarea nutrienţilor, substanţelor greu
biodegradabile şi substanţelor toxice din apele uzate, realizându-se grade superioare, cu valori înalte, de epurare ale
acestora.

9. Schema unei staţii de epurare mecanico-biologică

10. Clasificarea statiilor de epurare
 După calitatea efluentului evacuat, staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică în:
- staţii de epurare clasice, în care se obţine o calitate satisfăcătoare a efluentului evacuat, cu valori ale gradului de
epurare de 60 - 80%;
- staţii cu epurare avansată, în care se obţine o calitate superioară a efluentului evacuat, cu valori ale gradului de
epurare de 95 – 99,9%.

De asemenea după configuraţia fluxului tehnologic, staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică în:
- staţii de epurare cu flux tehnologic convenţional;
- staţii de epurare cu flux tehnologic neconvenţional.

După natura procedeelor de epurare utilizate staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică în:
- staţii de epurare intensive, la care procedele de epurare utilizate în cadrul staţiei au loc numai în condiţii artificiale;
- staţii de epurare extensive, la care procedele de epurare utilizate în cadrul staţiei au loc numai în condiţii naturale;
- staţii de epurare mixte, la care unele procedele de epurare utilizate în cadrul staţiei au loc în condiţii artificiale, iar
celelalte procedele de epurare utilizate în cadrul staţiei au loc în condiţii naturale.

După modul de distribuţie a obiectelor tehnologice componente, staţiile de epurare a apelor uzate se clasifică
în:
- staţii de epurare cu structură dispersată, la care obiectele tehnologice sunt distincte şi independente şi ocupă diferite
poziţii pe suprafaţă arondată staţiei de epurare, situaţie întâlnită în cazul staţiilor de epurare urbane de medie şi mare
capacitate;
- staţii de epurare compacte, la care obiectele tehnologice sunt dispuse într-o structură unitară de tip monobloc,
situaţie întâlnită mai ales în cazul staţiilor de epurare de mică capacitate care deservesc consumatori individuali (de
exemplu, locuinţe independente sau grupuri mici de locuinţe).

11. Instalatii de sitare cu gratare

Suprafeţele active separare de tip grătar ale instalaţiilor de sitare se pot clasifica după mai multe criterii şi
anume: după valoarea dimensiunii fantelor suprafeţei active a grătarelor, după valoarea unghiului de înclinare
faţă de orizontală a suprafeţei active de reţinere a grătarelor, după modul de curăţare a suprafeţei active a
grătarelor şi după forma şi mişcările suprafeţei active şi organelor de curăţare.
După valoarea dimensiunii fantelor suprafeţei active a grătarelor, suprafeţe active de separare de tip grătar
se clasifică în:
- grătare rare, cu valori uzuale ale fantelor între 40 - 150 mm;
- grătare dese cu valori uzuale ochiurilor între 0,5 - 20 mm.
De menţionat că în cadrul instalaţiilor de sitare grătarele rare au preponderent rol de reţinere şi extragere a
impurităţilor foarte mari din fluxul de apă uzată în scopul protejării bunei funţionări a grătarelor dese care de
regulă asigură reţinerea şi extragerea marii majorităţi a impurităţilor grosiere din apa uzată. În figura 4.1 este
prezentată schema de principiu al unei instalaţii de sitare prevăzută atât grătare rare 1 cât şi cu grătare dese 2.

Schema de principiu al unei instalaţii de sitare prevăzută cu grătare rare şi cu grătare dese

După valoarea unghiului de înclinare faţă de orizontală a suprafeţei active de reţinere a grătarelor (unghiul
α din figura 4.2), se întâlnesc următoarele situaţii [STAS 12431]:
- unghiul α între 30 - 45° - în cazul grătarelor dese cu curăţare manuală;
- unghiul α între 45 - 75° - în cazul grătarelor rare cu curăţare manuală;
- unghiul α între 45 - 90° - în cazul grătarelor cu curăţare mecanică.
 Înclinarea faţă de orizontală a suprafeţelor active de reţinere a grătarelor

După modul de curăţare a suprafeţei active a grătarelor acestea se pot clasifica în:
- grătare cu curăţare manuală;
- grătare cu curăţare mecanică.
De menţionat că, curăţarea mecanică a suprafeţei active de separare a grătarelor, pe lângă faptul că asigură
condiţii corespunzătoare de curgere a fluxului de apă uzată prin instalaţii de sitare, evită formarea de depozite de
gunoaie cu mirosuri neplăcute. Mai mult, prin asigurarea unei curăţări mecanice a suprafeţelor active de separare
a grătarelor se creează posibilitatea automatizării procesului de lucru al instalaţiilor de sitare, mecanismele de
sitare având o funcţionare intermitentă comandată de valoarea pierderii de sarcină pe grătar, prin aceasta
realizându-se economie de forţă umană de muncă. În figura este prezentată schema de principiu a unui grătar cu
curăţare mecanică, suprafaţa activă 1 a grătarului fiind raclată de un sistem de greble (piepteni) care agăţă şi
antrenează impurităţile reţinute către un jgheab de evacuare 3.

Schema de principiu a unui grătar cu curăţare mecanică

După forma suprafeţei active a grătarelor acestea se pot clasifica în:

- grătare plane cu suprafaţa activă netedă;
- grătare curbe cu suprafaţa activă netedă;
- grătare cilindrice cu suprafaţa activă netedă;
- grătare plane cu suprafaţa activă profilată;
- grătare cilindrice cu suprafaţa activă profilată.

După mişcările suprafeţei active şi organelor de curăţare, grătarele se pot clasifica în:.
- grătare cu suprafaţa activă fixă;
- grătare cu suprafaţa activă mobilă;
- grătare cu organe de curăţare a suprafeţei active fixe;
- grătare cu organe de curăţare a suprafeţei active mobile.

12. Instalatii de sitare cu site

Instalaţiile de sitare prevăzute cu suprafeţe active de reţinere de tip site sunt mult mai rar întâlnite în practica
epurării apelor uzate. În continuare vor fi prezentate totuşi câteva cazuri particulare de instalaţii de sitare care au
fost dezvoltate în scopul utilizării la epurarea unor anumite categorii de ape uzate şi anume: instalaţia cu sită
conică rotativă, instalaţia cu sită vibratoare şi instalaţia cu site de tip Coandă.
Instalaţia cu sită conică rotativă este constituită din toba cilindrică 5, prevăzută cu suprafaţă filtrantă din
pânză, care este acţionată în mişcare de rotaţie de către motorul electric 8, transmisia cu curele 7 şi cuplajul 6.
Înfluentul 1, constituit dintr-o suspensie bifazică este proiectat prin pompare în interiorul tamburului conic, faza
lichidă trecând prin pânza filtrantă a tamburului fiind colectată şi evacuată prin jgheabul de evacuare 2, în timp
de impurităţile solide care rămân pe suprafaţa interioară a pânzei filtrante a tamburului sunt evacuate în jgheabul
de colectare 3. De menţionat că o astfel de instalaţie se pretează la epurarea provenite de la abatoare.

Schema de principiu a sitei conice rotative

Instalaţia cu sită vibratoare este constituită dintr-un tambur cilindric vertical în interiorul căruia se găseşte
suprafaţa de separare 5 de tip treţea cu ochiuri, care este antrenat în mişcare oscilatorie circulară prin
intermediul mecanismului cu excentric 4. Influentul 1 (suspensie apoasă) este proiectat pe suprafaţa de separare,
faza lichidă trecând prin reţeaua de ochiuri şi fiind evacuată prin jgheabul 2, în timp de particulele solide
reţinute pe suprafaţa de separare sunt îndepăratte prin jgheabul 3 datorită vibraţiilor.

Schema de principiu a sitei vibratoare

Instalaţia cu site de tip Coandă care sunt compuse din mai multe panouri 3 formate din bare orizontale cu
profil special care formează interspaţii (fante) cu dimensiuni în gama 0,125 - 2,5 mm, dispuse la înclinaţii
diferite faţă de orizontală, din ce în ce mai mici pe cadrul 1. Principiul pe care se bazează funcţionare sitei este
efectul de alipire a unui jet de lichid la profilul de-alungul căruia se face curgere denumit efect Coandă, după
numele savantului care l-a descoperit. Influentul de suspensie apoasă de particule solide, care este introdus prin
pompare în instalaţie prin conducta 2 astfel încât la intrarea la partea superioară a panourilor să aibă o viteză de
1,2-1,4 m/s, va curge de-a lungul panourilor, căpătând acceleraţie din cauza înclinării acestora. Apa se separă de
particulele solide prin alipirea la profilul barelor panourilor, particulele solide continuându-şi curgerea de-
alungul panourilor. Pe panoul inferior materiile solide îşi încetinesc cursul datorită micşorării înclinaţiei faţă de
orizontală şi se scurg prin jgheabul de evacuare 5. Apa separată prin fantele panourilor este evacuată din
instalaţie sub forma efluentului clarificat 4.

Schema de principiu a sitei de tip Coandă

13. Dezintegratoare mecanice

În anumite cazuri în staţiile de epurare sunt prevăzute cu echipamente de mărunţire a suspensiilor grosiere
reţinute care poartă denumirea de dezintegratoare mecanice.
Dezintegratoarele mecanice pot lucra în agregat cu instalaţiile de sitare, în acest caz materialul separat pe
suprafaţa activă de reţinere a instalaţiei de sitare este antrenat prin transport hidraulic către dezintegratorul mecanic
unde este tocat la dimensiuni de 0,15 - 3 mm după care tot prin transport hidraulic materialul tocat este dirijat în
amontele instalaţiilor de sitare pe care le parcurg urmând a fi reţinut şi eliminat în alte obiecte tehnologice
ulterioare instalaţiei de sitare.
Astfel, în figura 4.8 este prezentat un dezintgrator mecanic cu ax vertical. Acesta este compus dintr-un sistem
cilindric de bare statice de fărâmiţare (de forma unei colivii), în interiorul căruia este plasat un tambur cilindric
rotativ 3, prevăzut cu lame sau muchii tăietoare, acţionat prin intermediul motoreductorului 1. Reţinerile brute
aduse prin transport hidraulic, întră in dezintegrator prin suprafaţa laterală a sistemului de bare statice şi intră în
zona de acţiune a tamburului rotativ unde sunt tocate, după care sunt evacuate axial tot prin transport hidraulic.

Schema de principiu a dezintgratorului mecanic cu ax vertical

14. Echipamente pentru separarea şi colectarea materiilor grase sub formă de peliculă
 Rezidurile petroliere, materiile grase, etc. aflate sub formă de peliculă la suprafaţa apei trebuie să fie colectate,
în vederea refolosirii şi în vederea protejării mediului ambiant. Echipamentele mecanice utilizate în acest scop se
bazează pr proprietatea de adeziune diferenţiată a apei şi materiilor sub formă de peliculă la suprafaţa organelor
de separare.

Schema de principiu a separatorul cu discuri

Principialul echipament de colectare a materiilor sub formă de peliculă la suprafaţa apei este constituit dintr-
un număr de organe de colectare prin adeziune (de tip disc, tambur sau bandă continuă) care sunt imersate în apa
pe care este formată pelicula. În figură este prezentată schema de principiu a unui separator cu disc care este
compus din mecanismul de antrenare 1 a discului în mişcare de rotaţie, discul 2, răzuitorul 3 şi jgheabul de
colectare 4. Debitul de materie plutitoare colectată prin adeziune depinde de proprietăţile materialului colectat
(vâscozitate, densitate, tensiune superficilă), de geometria organelor de colectare (diametru, grosime), de numărul
de organe active de colectare, de unghiul de contact a organelor de colectare cu apa pe acre se formează pelicula,
de grosimea peliculei, etc. De menţionat că astfel de echipamente cu baterii de discuri sunt utiliazate pentru
îndepărtarea peliculelor de petrol de pe apă (maree negre) şi recuperează petrolul cu un conţinut rezidual de apă
de maxim 3%.

15. Aspecte teoretice privitoare la separarea gravitaţională prin sedimentare a suspensiilor din apele
uzate
Studiul fenomenului de sedimentare a particulelor solide din ape este deosebit de important, atât pentru
proiectarea şi exploatarea echipamentelor de separare a impurităţilor decantabile sau de îngroşare a nămolurilor
din cadrul instalaţiilor de tratare a apelor, cât şi pentru o administrare eficientă a cursurilor naturale de ape.
Dacă într-o coloană de sticlă se introduce o anumită cantitate de suspensie diluată, formată din apă şi particule
solide decantabile şi se lasă în repaus, se observă, după trecerea unei perioade de timp, apariţia a trei zone distincte
şi anume: o zonă cu apă limpezită la partea superioară a coloanei, o zonă cu apă în care se găsesc suspensii solide
în plin proces de sedimentare la partea de mijloc a coloanei şi o zonă cu nămol concentrat sedimentat la partea
inferioară a coloanei.
Aceste trei zone sunt separate de două interfeţe şi anume: o interfaţă apă limpezită – suspensie şi o interfaţă
suspensie – nămol concentrat sedimentat. Se menţionează că zona de apă cu suspensii solide este de regulă
stratificată pe verticală, în funcţie de concentraţia particulelor în suspensie care se decantează.
În timp interfaţa apă limpezită – suspensie coboară, iar interfaţa suspensie – nămol concentrat sedimentat se
ridică, iar la un moment dat aceste interfeţe ajung la aceeaşi înălţime şi se suprapun, în colonă rămânând doar
două zone: una de apă limpezită şi una de nămol concentrat sedimentat. Punctul în care cele două interfeţe se
suprapun poartă numele de punct critic al procesului de decantare, corespunde volumului maxim de material
sedimentat şi se constituie într-o măsură a înălţimii acestuia.
Dacă observarea continuă, se remarcă că interfaţa apă limpezită – nămol concentrat sedimentat coboară foarte
lent în timp (cu viteze mult mai mici decât viteza de coborâre a interfeţei apă limpezită – suspensie din prima
parte a procesului) şi se stabilizează după o perioadă lungă de timp la o anumită înălţime care nu se mai modifică.
 Sedimentarea unei suspensii diluate în coloană staţionară

16. Sedimentarea particulelor granuloase in coloana stationara

În urma studiilor efectuate de cercetătorii Camp şi Fitch asupra sedimentării diverselor tipuri de suspensii,
aceştia au clasificat fazele procesului de decantare în funcţie de concentraţia suspensiilor şi natura particulelor
solide, astfel: clarificarea de tipul I, clarificarea de tipul II, sedimentarea în masă şi compactarea sedimentului.
Clarificarea de tipul I apare în cazul sedimentării particulelor pur granuloase în suspensii diluate. În acest
caz, sedimentarea este considerată nestânjenită, fiecare particulă deplasându-se individual, pe traiectoria proprie,
caracteristicile mişcării particulei depinzând numai de proprietăţile lichidului şi ale particulelor solide. În acest
caz, viteza de sedimentare ws [m/s] se poate stabili plecându-se de la faptul că sedimentarea particulelor este
controlată în principiu de legile mişcării corpurilor prin fluide care opun rezistenţă.

Dinamica deplasării unei particule printr-un fluid

Astfel, la deplasarea unei particule printr-un fluid, datorită atracţiei gravitaţionale, vor acţiona următoarele
forţe:
- forţa gravitaţională G [N], având expresia 5.1;

3
4  dp 
G      p g

3  2  [5.1]
- forţa Arhimedică FA [N], având expresia 5.2;
 3
4  dp 
FA       g

3  2  [5.2]
- forţa de rezistenţă la înaintare Ri [N], având expresia 5.3.

  d 2p   w s2
Ri  ff  
4 2 [5.3]
în care: dp [m] – diametrul particulei;
ρp [kg/m3] – densitatea particulei;
ρ [kg/m3] – densitatea fluidului;
g [m/s2] – acceleraţia gravitaţională;
ff – factorul de formă.

Din bilanţul celor 3 forţe rezultă că la echilibru:

 
1
 4 d p  p    g  2
ws    
 3 ff  
[5.4]

Factorul de formă ff depinde de forma particulei, de caracterul mişcării particulei în fluid, de natura
fluidului, şi în cazul particular al unei deplasări echivalente cu o curgere laminară a fluidului peste o particulă
cvasisferică, factorul de formă are expresia 5.5:

24
ff 
Re p
[5.5]

în care Rep este numărul lui Reynolds pentru deplasarea particulelor sferice prin fluide, care are expresia
5.6:

dp  w s dp ws
Re p  
  [5.6]

în care: η [kg/m·s] – vâscozitatea dinamică a fluidului;

ν [m2/s] – vâscozitatea cinematică a fluidului

În cazul regimurilor laminare (Rep<2), expresia viteza de sedimentare ws capătă expresia 5.7. cunoscută ca
Legea lui Stokes:


d 2p   p    g 
ws 
18   (5.7)

În cazul decantării laminare a suspensiilor solide se poate aplica cu bună aproximaţie expresia Legii lui
Stokes. În practică clarificarea de tipul I se întâlneşte la decantarea laminară a suspensiilor granuloase în cadrul
deznisipatoarelor.

17. Sedimentarea particulelor granuloase in curent orizontal

Clarificarea de tipul II apare în cazul sedimentării particulelor floculoase în suspensii diluate. În acest
caz, particulele mai grele, cu viteze de sedimentare superioare ajung din urmă şi ciocnesc particule mai uşoare, cu
viteze de sedimentare inferioare, formând agregate cu viteze crescute de depunere. Probabilitatea formării de
agregate creşte pe măsură ce adâncimea stratului de apă este mai mare. Datorită complexităţii procesului, nu a
fost elaborat încă un model matematic complet justificat de stabilire a vitezei de sedimentare pentru clarificarea
de tipul II. În acest caz, în practică, viteza de sedimentare se determină prin metode experimentale. În practică
clarificarea de tipul II se întâlneşte la decantarea laminară a suspensiilor floculoase în zona superioară de lucru a
decantoarelor.
Sedimentarea în masă apare în cazul sedimentării particulelor în suspensii cu concentraţie crescută. În
acest caz, în funcţie de valoarea concentraţiei, se formează zone cu compoziţie uniformă, în care toate particulele
acţionează colectiv, rezultând o depunere cu viteză mai redusă decât în cazul clarificării. În aceste zone, viteza de
sedimentare poartă numele de viteză de sedimentare stânjenită, se notează cu ws’ [m/s], valoarea acesteia fiind în
funcţie de concentraţie şi se determină de obicei pentru cazuri particulare pe cale experimentală.
În practică sedimentarea în masă se întâlneşte în zona mediană de lucru a decantoarelor.
Compactarea sedimentului este un proces extrem de lent care presupune dislocarea lichidului din stratul
de sediment care se compactează, deci printr-un mediu a cărui porozitate este în continuă reducere. În acest caz,
valoarea vitezei de compactare se reduce în timp datorită creşterii rezistenţei la curgere a lichidului. Viteza de
compactare se poate aprecia teoretic cu relaţia:

 i  H  H  
dH
 (5.8)
dt
în care: H [m] – înălţimea stratului de sediment la momentul de timp t [s];
H∞ [m] – înălţimea finală a stratului de sediment;
i [s-1] – constantă a procesului de compactare a sedimentului în funcţie de suspensia supusă
procesului de decantare.
Timpul t [s] necesar pentru coborârea nivelului stratului de sediment de la înălţimea H c [m]
corespunzătoare punctului critic al procesului de decantare la înălţimea H, se poate determina prin integrarea
relaţiei 5.8, atunci când se cunoaşte înălţimea finală H∞ a stratului de sediment (vezi expresia 5.9).

1  H  H 
t    t c  ln c  (5.9)
i  H  H 

în care: tc [s] – perioada de timp în care procesul de decantare ajunge la punctul critic.
De menţionat că o agitare lentă favorizează procesul de compactare a sedimentului care se formează pe
radierul decantoarelor.

Faţă de sedimentarea în coloană staţionară, procesul de sedimentare a suspensiilor solide în curent

orizontal, descris anterior, este influenţat în plus şi de mişcarea curentului de apă.
Astfel (vezi figura 5.4), dacă într-un curent de lichid care curge pe direcţie orizontală cu viteza v [m/s],
se consideră o particulă solidă, cu dimensiunea dp [m], aflată în punctul iniţial la înălţimea h [m] faţă de radier,
aceasta se va deplasa prin curentul de lichid către radier pe o traiectorie dată de direcţia rezultantei din compunerea
vitezelor de curgere v, respectiv de sedimentare ws [m/s], atingând radierul (unde se fixează şi implicit se separă
din lichid), la o distanţă l [m] faţă de punctul iniţial (măsurată pe orizontală).

Analiza sedimentării particulelor solide în curent orizontal

 Având în vedere că, potrivit legii lui Stokes, viteza de sedimentare ws este direct proporţională atât cu
pătratul dimensiunii particulei, cât şi cu densitatea acesteia , se poate intui că în cazul unui curent care curge cu
viteză constantă, o particulă de aceeaşi natură cu cea iniţială, cu dimensiune dp’ mai mare mare decât particula
iniţială (dp’>dp), se va separa din curentul de lichid după o distanţă l’ mai mică faţă de punctul iniţial (l’< l) din
cauza creşterii vitezei de sedimentare. Logic, se înţelege că o particulă de aceeaşi natură cu cea iniţială, dar cu
dimensiune dp’ mai mare mică decât particula iniţială (dp’<dp), se va separa din curentul de lichid după o distanţă
l” mai mare faţă de punctul iniţial (l” >l). Similar, se poate intui că o particulă cu aceeaşi dimensiune ca cea
iniţială, dar mai grea (cu densitate mai mare) se va separa din curentul de lichid după o distanţă mai mică faţă de
punctul iniţial, respectiv că particulă cu aceeaşi dimensiune ca cea iniţială, dar mai uşoară (cu densitate mai
mică) se va separa din curentul de lichid după o distanţă mai mare faţă de punctul iniţial.
Având în vedere cele arătate mai sus, dimensionare corespunzătoare a bazinelor de sedimentare cu flux
orizontal se va face stabilindu-se lungimea Lmin nec [m] minimă necesară a acestora în anumite condiţii impuse.
Astfel dacă se impune separarea tuturor suspensiilor de aceeaşi natură (densitate) de la o anumită dimensiune
limită minimă dp min (căreia îi corespunde valoarea ws lim min a vitezei de sedimentare), care este chiar cazul
concret al dimensionării deznisipatoarelor longitudinale, atunci se aplică următorul raţionament (vezi schema
din figura 5.5): se consideră că în secţiunea de intrare în bazinul de decantare se plasează particula cu
dimensiune minimă la suprafaţa curentului de lichid cu curgere orizontală.
În acest caz, lungimea Lmin nec minimă necesară a bazinului de sedimentare se determină cu relaţia:

Hv
L min nec 
w s lim min
(5.10)
Dacă în relaţia 5.10 se introduce expresia corespunzătoare a vitezei de sedimentare potrivit legii lui Stokes,
atunci se obţine expresia teoretică de determinare a lungimii Lmin nec minime necesare a bazinului de decantare
(relaţia 5.11):

Determinaea lungimii minime necesare a bazinului de sedimentare

18  
L min nec  H  v 
d 2p min  
 p    g
(5.11)

Asceastă relaţie are o importanţă pur teoretică, având rolul de a pune în evidenţă factorii care
influenţează valoarea lungimii Lmin ne minime necesare a bazinului de sedimentare. În practică, de regulă se
determină pe cale experimentală valoarea reală a vitezei de sedimentare u [m/s] pentru tipul de particule ce se
urmăreşte a fi separate prin sedimentare, şi dacă se ia în consideraţieă valoarea reală u lim min a viezei de
sedimentare a suspensiilor cu dimensiune limită minimă d p min, atunci se obţine expresia practică de determinare
a lungimii Lmin nec minime necesare a bazinului de decantare (relaţia 5.12):

Hv
L min nec 
u lim min
(5.12)
 18. Clasificarea deznisipatoarelor
Clasificarea deznisipatoarele se poate face după mai multe criterii, şi anume: după direcţia de curgere a apei,
după modul în care se realizează circulaţia apei în instalaţie, după modul cum se evacuează nisipul din instalaţie
şi după modul de combinare cu alte obiecte tehnologice ale treptei mecanice.
După direcţia de curgere a apei, deznisipatoarele se clasifică în:
- deznisipatoare orizontale longitudinale;
- deznisipatoare orizontale tangenţiale.
După modul în care se realizează circulaţia apei în instalaţie, deznisipatoarele se clasifică în:
- deznisipatoare cu curgere laminară gravitaţională a curentului de apă supus procesului;
- deznisipatoare cu antrenare laminară a curentului de apă supus procesului;
- deznisipatoare cu dirijarea curentului de apă supus procesului (curgere în curent elicoidal).
După cum se evacuează nisipul din instalaţie, deznisipatoarele se clasifică în:
- deznisipatoare cu evacuare manuală a nisipului (foarte rar întâlnite, în cazul unor staţii de epurare de mică
capacitate);
- deznisipatoare cu evacuare mecanică a nisipului;
- deznisipatoare cu evacuare hidraulică a nisipului (prin ejecţie – cu air-lift, prin sifonare sau prin pompare).
După modul de combinare cu alte obiecte tehnologice ale treptei mecanice, deznisipatoarele se clasifică în:
- deznisipatoare propriu-zise (care realizează strict numai deznisipare);
- deznisipatoare combinate (cu separatoare de grăsimi, cu instalaţii de sitare şi separatoare de grăsimi,etc.).

19. Clasificarea decantoarelor

În funcţie de treapta în care sunt plasate decantoarele pot fi clasificate în:
- decantoare primare, dacă sunt plasate în treapta mecanică şi au rolul de a separa impurităţile decantabile sau
cele aduse sub formă decantabilă, care poartă denumirea generică de nămol primar, din apa uzată supusă
tratamentului fizico-mecanic;
- decantoare secundare, dacă sunt plasate în treapta biologică şi au rolul de a separa biomasa microbiană, care
poartă denumirile generice de nămol secundar sau nămol activ din apa supusă tratamentului biologic;
- decantoare terţiare, dacă sunt plasate în treapta terţiară (avansată) şi deservesc diverse obiecte tehnologice din
această treaptă (chimice, biologice, etc.);.

Decantoarele primare se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după direcţia de curgere a
curentului de apă uzată prin decantor, după modul cum se realizează evacuarea nămolului sedimentat şi după
modul de combinare cu alte obiecte tehnologice.
După direcţia de curgere a curentului de apă uzată, decantoarele primare se clasifică în:
- decantoare primare orizontale;
- decantoare primare verticale;
- decantoare primare înclinate

Decantoarele secundare sunt obiectele tehnologice din treapta secundară în care apa supusă tratamentului
biologic în bazinele de aerare cu nămol activ sau în filtrele biologice este separată gravitaţional de biomasa de
microorganisme, rezultând efluentul clarificat al treptei biologice. Nămolul activ sedimentat în decantoarele
secundare (denumit şi nămol secundar) este colectat de pe radierele acestora prin intermediul unor sisteme de
colectare şi apoi este dirijat ca nămol secundar recirculat către bazinele de aerare sau către decantoarele primare
sau evacuat ca nămol secundar în exces către treapta de prelucrare a nămolurilor.

20. Aspecte teoretice privitoare la separarea prin flotaţie a suspensiilor din apele uzate
Flotaţia este procesul de separare a unuia sau mai multor componenţi dintr-o suspensie apoasă prin ataşarea
acestora la un flux de bule de gaz (în majoritatea cazurilor, aer) care parcurge suspensia şi apoi se acumulează,
împreună cu componenţii extraşi, sub formă de spumă la suprafaţa lichidului.
O analiză a procesului de flotaţie relevă că principalele fenomene elementare din care este constituit sunt
următoarele:
- generarea bulelor de gaz şi deplasarea acestora prin faza lichidă;
- formarea agregatelor bule-particule (coliziunea şi adeziunea particulelor la bulele de gaz);
- ridicarea agregatelor bule-particule către suprafaţa lichidului;
- formarea spumei trifazice (gaz-solid-lichid) la suprafaţa lichidului.
 Probabilitatea globală instantanee P de producere a flotaţiei este în funcţie de probabilităţile
fenomenelor elementare componente conform relaţiei:

P = Pc · Pa · Pr · Ps (6.1)

în care: Pc - probabilitatea coliziunii dintre bule de gaz şi particule (suspensii);

Pa - probabilitatea adeziunii particulelor la bule;
Pr - probabilitatea de menţinere a adeziunii bule-particule şi de ridicare a agregatelor către suprafaţa lichidului;
Pr - probabilitatea stabilităţii agregatelor bule-particule în stratul de spumă de la suprafaţa lichidului.

Coliziunea bulă-particulă în procesul de flotaţie este de fapt o apropiere a bulelor de particule, sub
acţiunea unor forţe hidrodinamice şi gravitaţionale, care implică şi forţe de frecare şi de rezistenţă statică, la
distanţe de ordinul 100nm, la care forţele de interacţiune dintre bule şi particule devin operaţionale. Astfel
interacţiunile dintre bule şi particule pot fi de două tipuri şi anume: impactul - carcterizat de faptul că suprafaţa
bulei de gaz este puternic deformată, respectiv alunecarea pe suprafaţă - carcterizat de faptul că suprafaţa bulei
suferă doar o mică deformaţie numai în punctul de contact cu particula.
Fenomenul de adeziune în formarea agregatelor bule-particule are loc numai în cazul coliziunii dintre
bulele de gaz şi particule, adică numai după ruperea stratului de lichid intercalat între bule şi particule. Adeziunea
bulelor la particule depinde de:
- probabilitatea ciocnirii bulelor cu particulele (se menţionează că în cazul generării de microbule direct în
suspensie, este necesar ca acestea să se formeze chiar pe suprafeţele particulelor);
- probabilitatea ca energia cinetică a bulelor şi particulelor în suspensie să fie suficient de mare astfel încât la
ciocnirea lor să fie eliminat stratul de apă dintre acestea;
- probabilitatea ca energia superficială a particulelor în suspensie să fie suficient de mare astfel să aibă loc
adeziunea dintre bule şi particule.
Formarea agregatelor bule-particule se poate produce în mai multe feluri, şi anume:
- adeziunea bulelor de gaz pe suprafaţa particulelor;
- generarea unor bule de gaz în interiorul unor structuri floculoase în formare;
- absorbţia unor bule de gaz în interiorul unor structuri floculoase în formare;
Ridicarea agregatelor bule-particule către suprafaţa lichidului depinde de probabilitatea de repartizare
a bulelor pe suprafeţele particulelor astfel încât agregatele astfel formate să aibă o densitate mai mică decât cea a
apei.
Concentrarea agregatelor bule-particule în spuma de la suprafaţa lichidului depinde de probabilitatea
ca adeziunea dintre bule şi particule să se menţină atâta timp cât acestea se găsesc în echipamentul de flotaţie.
În practica flotaţiei, dispersia bulelor de gaz în suspensia supusă procesului se realizează prin următoarele
metode:
- dispersia bulelor de aer prin agitarea mecanică a lichidului supus procesului;
- insuflarea gazului (aerului) printr-un mediu poros în lichidul supus procesului;
- degajarea bulelor de gaz (aer) în lichidul supus procesului sub acţiunea unei suprasaturări cu gaz (aer) prin
comprimare urmată de o destindere bruscă la presiune normală sau sub acţiunea vacuumului;
- degajare de oxigen şi hidrogen sub formă de bule prin electrodializă.
Principalele procedee de flotaţie clasificate după modul de generare abulelor de gaz sunt:
- flotaţia cu aer dispersat;
- flotaţia cu aer dizolvat;
- electro-flotaţia;
- electrocoagularea-flotaţia.
 21. Separatoare de grasimi
Separator de grasimi cu aer insuflat
Separatoarele de grăsimi cu aer insuflat sunt instalaţiile de separarea materiilor grase din apele uzate
utilizate în staţiile de epurare mecano-biologice clasice.
Funcţionarea acestui tip de separator de grăsimi este următoarea: fluxurile de apă uzată supusă procesului
pătrund în instalaţie prin orificiile de intrare al camerelor amonte (vezi secţiunea longitudinală din figura 6.1) în
partea inferioară a zonei centrale (active) a compartimentelor separatorului de grăsimi, în care se insuflă aer sub
formă de bule fine prin difuzoare cu placi poroase plasate pe radierul acestora (vezi secţiunea transversală din
figura 6.1). Sub acţiunea fluxului de bule insuflate are loc flotaţia materiilor floculate grase care sunt antrenate
către suprafaţa curentului de apă uzată. Din cauză că în zona centrală activă a compartimentelor are loc o curgere
turbulentă datorită fluxului de bule de aer insuflate, agregatele bule-particule formate care se îndreaptă căte
suprafaţă trec prin grătarele de liniştire ale pereţilor laterali ai zonei centrale active (ecranele longitudinale), în
zonele laterale pasive, unde se formează peliculele de spumă trifazică la suprafaţa curentului de lichid. Peliculele
de spumă de la suprafaţa lichidului din zonele laterale pasive ale compartimentelor sunt eliminate fie prin dirijarea
acestora cu lame fixate pe poduri rulante către jgheaburi de coletare flotante de unde suntevacuate, fie prin
deversare peste pereţii latelari ai compartimentelor, în canalele laterale de evacuare a spumei, prin ridicarea
nivelului curentului de apă ce parcurge separatorul de grăsimi prin închiderea temporară a batardourilor
(stavilelor) aval . După parcurgerea completă a compartimentelor separatorului de grăsimi curentele de apă uzată
epurate de materiile grase părăsesc instalaţia prin orificiile de evacuare ale camerelor aval ale compartimentelor.

Separator de grasimi cu aer dizolvat

Flotaţia cu aer dizolvat (notată pe scurt DAF) este un tratament care se aplică apelor uzate (sau altor categorii
de ape) în scopul eliminării suspensiilor solide greu separabile sau neseparabile în mod natural prin decantare,
cum ar fi de exemplu grăsimile, uleiurile sau alte tipuri de impurităţi cu densitatea comparabilă sau mai mică decât
a apei şi cu structură floculoasă sau emulsionate.
Prin procedeul DAF, procesul de separare a acestor categorii de impurităţi din apa brută supusă tratamentului
(vezi schema de principiu din din figura 6.2), are loc într-un bazin în care se introduce un amestec de apă şi aer
dizolvat, preparat într-o celulă de presurizare prin injectarea de aer comprimat într-un curent de apă curată (în
majoritatea cazurilor curentul de apă se obţine prin recircularea unei părţi din efluentul instalaţiei). În momentul
în care amestecul de apă şi aer dizolvat ajunge masa de apă brută din bazinul de flotaţie, aflată în condiţii de
presiune normale (adică sub acţiunea presiunii atmosferice), aerul dizolvat se degajă sub formă de bule fine care
se ridică la suprafaţa.
Stratul de spumă este îndepărtat de la suprafaţa apei prin diferite procedee. De menţionat că la amestecul
influentului cu apa presurizată, procesul de formare a bulelor de aer are o turbulenţă relativ redusă care crează în
bazinul de flotaţie bune condiţii şi pentru depunerea suspensiilor decantabile şi ca urmare, frecvent bazinele DAF
sunt prevăzute cu sisteme de antrenare şi evacuare a nămolului decantat.

Schema de principiu a unui separator de grăsimi cu aer dizolvat (DAF)

i.Influent r.recirculare e.Efluent
1. Bazi n de flotaţie-decantare 2.Cămin de evacuare 3.Pompă de recirculare 4.Capsulă de presurizare
5. Valvă de destindere 6.Compresor
Separator de grasimi cu aer dizolvat sub vid
O altă variantă mai rar întâlnită a flotaţiei cu aer dizolvat este flotaţia sub vid care constă în saturarea cu
aer a apei uzate brute supusă tratamentului într-o cameră de aerare şi apoi introducerea acesteia într-o incintă cu
presiune inferioară celei atmosferice.

Instalaţie de tratare a apei supusă tratamentului cu coagulanţi-floculanţi

a.Schema generală ainstalaţiei b.Sectiune prin camera de vid
1.Admisia apei 2.Compartiment de admisie 3.Compartiment de aerare 4. Compartiment de evacuare a bulelor
mari
5.Cameră de vid 6.Evacuarea apei 7. Conductă de evacuare a apei 8.Conductă cu închidere hidraulică de
evacuare a nămolului flotat 9. Conductă cu închidere hidraulică de evacuare a nămolului decantat 10 Admisie
apă 11.Aspiraţie aer. 12.Sistem de racloare pentru nămolul flotat 13. Sistem de racloare pentru nămolul
decantat
14.Perete semiscufundat

La scăderea presiunii în interiorul instalaţiei (vezi figura 6.3), o parte din aerul dizolvat în apa uzată
aeratăse degajă sub formă de bule fine care asigură flotaţia materialului floculos în suspensie. Spre deosebire
dde flotaţia cu insuflare de aer, în acest caz turbulenţa este foarte mică favorizând formarea şi menţinerea
agregatelor floculoase. De asemenea condiţiile de lucru din instalaţie favorizează şi decantarea suspensiilor
grele, şi în acest scop bazinul instalaţiei este prevăzul şi cu un sistem de racloare de radier pentru evacuarea
materialului decantat.
Avantajul principal al procedeului este acela că bulele de aer se redizolvă în curentul de apa care părăseşte
instalaţia, la creşterea presiunii, şi prin aceasta nu mai este stânjenită decantarea ulterioară.

22. Aspecte teoretice privitoare la epurarea biologica

După ce din apă supusă procesului de epurare, în treapta mecanică au fost extrase impurităţile grosiere,
suspensiile granuloase, suspensiile uşoare, suspensiile decantabile precum şi suspensiile nedecantabile aduse în
stare decantabilă prin procedee fizico-mecanice, efluentul rezultat este supus într-o treaptă succesivă, denumită
treaptă biologică sau treaptă secundară, unui tratament biologic prin care se încearcă eliminarea substanţelor
organice dizolvate aflate în apa uzată.
În acest scop, în treapta biologică, într-o primă etapă, apa supusă tratamentului este pusă în contact cu o
cultură de microorganisme care utilizează încărcarea organică ca substrat, proces care are loc într-o multitudine
de faze succesive şi care poartă denumirea de fermentare aerobă, rezultând produşi de fermentaţie inerţi din punct
biologic, apoi, într-o a doua etapă, apa supusă tratamentului este separată de biomasa bacteriană, care şi-a
îndeplinit rolul, prin separare gravitaţională şi anume printr-un proces de sedimentare (decantare). În acest scop
treapta biologică a staţiilor de epurare este constituită din obiecte tehnologice în care sunt puse în contact apa
supusă procesului şi biomasa bacteriană aerobă, care după modul în care biomasa bacteriană se găseşte sub formă
de peliculă biologică fixată pe suporţi inerţi sau dispersată în apa supusă procesului, sunt de tip filtre biologice
sau biodiscuri, respectiv de tip bazine aerate cu nămol activ, urmate de obiecte tehnologice pentru separare prin
sedimentare, care datorită faptului că se găsesc în treapta secundară poartă denumirea de decantoare secundare.
Fermentarea aerobă este deci un proces prin care impurităţile organice şi/sau nutrienţii dintr-o apă poluată
(uzată) sunt transformate de către o cultură de microorganisme, în prezenţa oxigenului liber dizolvat în aceasta, în
produşi de descompunere inofensivi din punct de vedere al poluării apei (dioxid de carbon, apă, alţi produşi de
descompunere) şi masă celulară (biomasă) nouă.
În procesul de fermentare aerobă, rolul principal îl joacă bacteriile aerobe, care sunt microorganisme
unicelulare şi care convieţuiesc în strânsă asociere şi cu alte specii de microorganisme cum ar fi: protozoare
(ciliate, flagelate), metazoare (rotiferi, nematode), ciuperci şi fungii. Aceste asociaţii de microorganisme poartă
numele de biocenoze, şi, deşi în general sunt formate cam din aceleaşi categorii de microorganisme, au caractere
specifice pentru fiecare proces în parte.
Fermentarea aerobă se realizează în special ca urmare a metabolismului bacterian, care reprezintă totalitatea
proceselor implicate în activitatea biologică a unei celule, prin intermediul cărora energia şi elementele nutritive
sunt preluate din mediul înconjurător şi folosite atât pentru biosinteză şi dezvoltare, cât şi pentru alte activităţi
fiziologice secundare (cum ar fi mobilitatea, luminiscenţa, şi altele). În urma acestor procese, substanţele din
mediu utilizate ca elemente nutritive sunt transformate în constituenţi celulari (biomasă nouă), energie şi produşi
de descompunere.
Metabolismul bacterian, adică de fapt metabolismul celular este alcătuit din două tipuri de procese
diferenţiate după faptul că se produc cu consum de energie (procese endoterme) sau cu eliberare de energie
(procese exoterme).
- procese de dezasimilaţie (catabolism), adică procese exoterme în care elementele nutritive preluate din mediu
(macromolecule de origine biologică) sunt descompuse mai întâi la unităţile lor de construcţie (proteinele la
aminoacizi, grăsimile la glicerină şi acizi graşi, glucidele la hexoze, pentoze, etc), apoi acestea sunt transformate
în CO2 şi apă prin mai multe faze de reacţii biochimice, integral sau parţial, în acest din urmă caz formându-se o
multitudine de produşi intermediari de descompunere (denumiţi şi produşi de fermentare); se menţionează că
toate procesele de dezasimilaţie au loc în urma unor reacţii de oxido-reducere coordonate de sisteme enzimatice
extracelulare secretate de masa bacteriană existentă;
- procesele de asimilaţie (anabolism), adică procese endoterme prin care materialul nutritiv provenit din
exteriorul celulei procesat în timpul proceselor de dezasimilaţie este încorporat în substanţa proprie a celulelor,
printr-o serie de reacţii biochimice, în conformitate cu codul genetic propriu al acestora, coordonate de sisteme
enzimatice interioare, secretate de bateriile din biomasă.

Fazele variaţiei numărului N de bacterii din soluţia nutritivă în funcţie de timp

Analizând aliura curbei de variaţie, se poate observa că aceasta prezintă mai multe faze distincte şi anume:
- faza de latenţă (lag) - care este cuprinsă între momentul introducerii inoculului în soluţia nutritivă şi momentul
începerii multiplicării bacteriilor;
- faza de multiplicare (creştere logaritmică) - în care după o scurtă perioadă (de cca. 2 h) de accelerare a ritmului
de multiplicare, acesta devine constant şi caracteristic pentru un tip de bacterie (microorganism) şi mediu de
cultură date
- faza de echilibru - în care multiplicarea nu se mai produce în progresie geometrică , ci într-un ritm care scade
progresiv; de menţionat că în această fază numărul de bacterii (microorganisme) viabile este maxim, faza având
o durată de la câteva ore la câteva zile, în funcţie de sensibilitatea bacteriilor la condiţiile de mediu din ce în ce
mai defavorabile;
- faza de declin - care corespunde unei scăderi progresive a numărului de bacterii (microorganisme) viabile,
mergând până la absenţa totală a lor din cultură.

23. Filtre biologice

Filtrele biologice (biofiltrele) sunt obiecte tehnologice ale staţiilor de epurare în care impurităţile organice
din apele uzate sunt eliminate de către o cultură de microorganisme aerobe care se găseşte sub formă de peliculă
biologică fixată pe suprafaţa unui material granular de umplutură inert din punct de vedere biologic.
Pe scurt, procesul de epurare biologică într-un biofiltru are loc astfel (vezi schema din figura 7.4): apa uzată
cu conţinut de impurităţi organice este introdusă pe la partea superioară a biofiltrului, străbate materialul granular
la suprafaţa căruia se dezvoltă pelicula biologică şi părăseşte instalaţia pe la partea inferioară. Ca urmare a
activităţii microorganismelor, pelicula biologică se îngroaşe şi la anumite intervale de timp se desprinde de pe
umplutura (fenomen de năpârlire) şi este antrenată de către efluent. Bucăţile desprinse de peliculă biologică se
îndepărtează din efluent în cadrul unui decantor secundar cu care filtrul biologic lucreză în agregat. De menţionat
că rolul principal în procesul de epurare îl au bacteriile aerobe, dar pe mai lângă acestea, în filtrele biologice mai
trăiesc şi număr mare de alte microorganisme şi organisme cum ar fi: protozoare, viermi, crustacee, larve de
insecte, etc.

Schema de principiu a unei instalaţii de epurare bilogică cu biofiltru

În figura ce urmeaza sunt prezentate schemele tipice de recirculare a efluetului în cazul biofiltrelor simple
sau în două trepte.
 Schema de recirculare a efluentului din instalaţiile de epurare bilogică cu biofiltre

Constructie
Constructiv filtrele biologice sunt ansambluri de construcţii supraterane şi instalaţii compuse, în principiu,
din următoarele subansambluri principale:
Pereţii laterali ai fitrului biologic se construiesc în general din beton armat şi au grosimi de 0,2 -0,3 m. Forma
în plan transversal orizontal a filtrelor biologice poate fi dreptunghiulară sau circulară (la început biofiltrele au
avut mai ales formă dreptunghiulară, dar în prezent majoritatea biofiltrelor au formă circulară).
Radierul drenant este elementul de susţinere a materialului drenant de umplutură şi este executat de regulă
din semifabricate (de exemplu: plăci din beton cu dimensiuni de 1m × 0,5m ×0,08m dispuse astfel încât să formeze
între ele fante de 0,03m) aşezate pe grinzi de susţinere fixate pe radierul compact.
Radierul compact se execută din beton sau beton armat şi este asezat pe o fundaţie de nisip şi pietriş. Radierul
compact este construit cu o pantă de 1 - 5% pentru a dirija scurgerea efluentului într-o rigolă periferică.
Materialul granular de umplutură trebuie îndeplinească o serie de condiţii şi anume: să aibă rezistenţă
mecanică, să reziste la variaţiile de temperatură şi de compoziţie ale apelor uzate, să aibă o suprafaţă cât mai
poroasă şi cât mai rugoasă pentru a oferi peliculei biologice suprafeţe de contact cât mai mari, să nu conţină
substanţe inhibitoare pentru procesul de epurare biologică, să aibă o constituţie uniformă şi să nu conţină părţi
fine care ar putea duce la colmatare şi să fie curat. Iniţial s-au utilizat materiale de umplutură cum ar fi: zgura
provenită de la cazane, cocsul, roca spartă de diferite origini, cărămida, pietriş, materiale ceramice, etc. de epurare
urmărit, etc.
Sistemul de distribuţie a influentului pe suprafaţa filtrului biologic are rolul de a repartiza cât mai uniform
influentul de apă uzată pe suprafaţa materialului de umplutură. La modul cel mai general, distribuţia apei uzate în
biofiltru se poate face continuu sau intermitent. În ambele cazuri pentru distribuţia apei sunt necesare
distribuitoare, iar în cazul distribuţiei intermitente, pe lângă distribuitoare mai sunt necesare şi rezervoare de
dozare. Distribuitoarele pot fi fixe sau mobile, iar la rândul lor cele mobile pot fi rotative (utilizate în cazul filtrelor
biologice cu secţiune circulară) sau de translaţie, de regulă cu mişcare „du-te vino” (utilizate în cazul filtrelor
biologice cu secţiune dreptunghiulară). Constructiv distribuitoarele pot fi sub forma unor conducte sau jgheaburi
cu orificii sau de cunducte cu diuze (sprinklere). Conductele cu diuze se poziţionează la o distanţă de 0,3 – 0,75
m de suprafaţa materialului de umplutură, iar în cazul în care se utilizează material granular de umplutură clasic,
pentru o uniformitate superioară de distribuţie a influentului la suprafaţa umpluturii se formează un strat de
repartiţie de cca. 0,2 m grosime din granule cu dimensiuni de 20-30 mm.
Aerarea în filtrele biologice este absolut necesară deoarece procesul de epurare este aerob. Aerul se introduce
prin ventilaţie naturală sau artificială. Ventilaţia naturală se obţine ca urmare a diferenţei de temperatură dintre
aerul din interiorul , respectiv exteriorul biofiltrului. Circulaţia aerului din biofiltru este în funcţie de climă şi
anume: iarna, aerul din interiorul biofiltrului este de regulă mai cald decât cel din afara acestuia, şi se ridică
favorizând admisia aerului proaspăt pe la partea inferioară a biofiltrului, deci o circulaţie a aerului de jos în sus;
vara, aerul din interiorul biofiltrului este mai rece decât cel din afara, deci coboară şi paraseşte biofiltrul pe la
partea inferioară, favorizând admisia aerului proaspăt pe la partea superioară a biofiltrului, deci o circulaţie a
aerului de sus în jos; de multe ori, în anumite perioade, circulaţia aerului se inversează de câteva ori pe zi, deoarece
temperatura aerului din interiorul biofiltrului este egală cu cea a apei care este relativ constantă pe când
temperatura din exteriorul biofiltrului poate avea mari fluctuaţii; de asemenea se poate întâmpla ca în anumite
condiţii circulaţia aerului din biofiltru chiar să stagneze, situaţie deloc favorabilă. Pentru a permite circulaţia
aerului prin biofiltru, în zona inferioară a acestuia între radierul drenant şi cel compact sunt prevăzute deschideri
pe unde să treacă curentul de aer (normele americane prevăd ca suprafaţa deschiderilor dintre radierele biofiltrului
să reprezinte cca. 15% din suprafaţa transversală orizontală a acestuia). În anumite cazuri se practică ventilaţia
artificială caz în care biofiltrele poartă numele de aerofiltre.

Clasificare
Filtrele biologice se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după modul de exploatare, după numărul
de trepte succesive de filtre biologice din instalaţie, după modul în care se face alimentarea şi se realizează
contactul dintre apa uzată şi biomasa bacteriană şi după numărul de straturi de umplutură.
După modul de exploatare, filtrele biologice pot fi clasificate în: filtre biologice de mică încărcare, filtre
biologice de încărcare medie, filtre biologice cu încărcare normală şi filtre biologice de mare încărcare. De
menţionat că după modul cum sunt exploatate filtrele bilogice se obţin diferite valori ale indicatorilor de eficienţă
(eficienţa de îndepărtare a CBO5, concentraţia de CBO5 a efluentului, stabilizarea conţinutului de nitraţi din
efluent) în funcţie de încărcare, obţinerea unor valori corespunzătoare pentru unii parametri făcându-se în
defavoarea celorlalţi.
După numărul de trepte succesive de filtre biologice din instalaţie, instalaţiile cu filtre biologice se clasifică
în: instalaţii cu o singură treaptă de filtre biologice şi instalaţii cu două trepte de filtre biologice. De menţionat
că, la instalaţiile cu o singură treaptă de filtre biologice, fluxul influent de apă uzată parcurge filtrele biologice
după care este dirijat la decantorul secundar unde este clarificat, după care o parte din efluentul decantorului este
recirculată la intrarea în filtrele biologice, iar cealaltă parte de efluent este evacuată, în timp ce la instalaţiile cu
două trepte de filtre biologice, fluxul influent de apă uzată parcurge succesiv treptele de filtre biologice după care
o parte din efluentul treptei a doua de filtre biologice este recirculat la intrarea în prima treaptă de filtre biologice,
în timp ce cealaltă parte de efuentului treptei a doua este dirijată la decantorul secundar în vederea clarificării.
După modul în care se face alimentarea şi se realizează contactul dintre apa uzată şi biomasa bacteriană,
filtrele biologice pot fi clasificate în:
- filtre biologice clasice - a căror construcţie şi funcţionare au fost descrise anterior;
- filtre biologice de contact - care sunt instalaţii sunt constituite din bazine puţin adânci (sub 1m) umplute cu
material granular inert (de obicei piatră spartă) în care apa uzată este introdusă o dată sau de două ori pe zi şi este
reţinută timp de 3-4 ore, după care este evacuată; în restul timpului biofiltrul rămâne fără apă în scopul aerării şi
formarii peliculei biologice;
- filtrele biologice scufundate – care sunt instalaţii în care materialul granular de umplutură este menţinut în
permanenţă sub apă; această categorie de filtre lucrează numai cu aerare artificială, aerul furnizat de către o
suflantă sau un compresor fiind insuflat permanent prin intermediul unor conducte perforate care se găsesc în
partea inferioară a materialului granular de umplutură; pelicula biologică, care se formează la suprafaţa
materialului de umplutură, se dezvoltă şi „năpârleşte”, bucăţile de peliculă biologică desprinse fiind antrenate de
curentul ascendent de apă şi bule de aer către partea superioară a biofiltrului de unde sunt evacuate împreună cu
efluentul de apă tratată biologic către decantorul secundar; avantajul filtrelor biologice scufundate este realizarea
unor eficienţe pe unitatea de volum ridicate, mai mari chiar decât cele obţinute în bazinele cu nămol activ, dar
prezintă şi dezavantajul major al înfundărilor rapide în condiţiile unei exploatări necorespunzătoare.
După numărul de straturi de umplutură, filtrele biologice pot fi clasificate în:
- filtre biologice obişnuite – care au un singur strat de umplutură, cu caracteristicile prezentate anterior;
-filtre biologice turn - alcătuite din 2 – 4 straturi din material granular de umplutură, fiecare având înălţimi de 2 –
4 m (în general materialul granular de umplutură utilizat la biofiltrele turn are o granulaţie mai grosieră şi anume:
40 – 100 mm); între straturile succesive se lasă interspaţii cu dimensiuni de 0,4 – 0,5 m; înălţimea mare a acestui
tip de biofiltru precum şi interspaţiile mari dintre straturile de umplutură creează un tiraj natural foarte pronunţat
care contribuie la o aerare foarte accentuată; filtrele biologice turn se utilizează mai ales pentru epurarea apelor
uzate orăşeneşti cu încărcătură organică mare.
 24. Schema de principiu a epurarii biologice cu namol activ
Bazinele aerate cu nămol activ sunt reactoare biologice în care apa uzată supusă tratamentului este pusă în
contact cu cultura de microorganisme (care poartă denumirea generică de nămol activ) care este dispersată în
aceasta, în condiţii de aerare corespunzătoare. În figura este prezentată schema tipică a unei trepte biologice dotată
cu bazine de aerare cu nămol activ care are următoarea funcţionare: influentul de apă uzată cu încărcare organică
(dizolvată sau coloidală), care provine de la treaptă mecanică a staţiei de epurare, pătrunde în bazinul de aerare cu
nămol activ, unde are loc fenomenul de fermentare aerobă în urma căruia apa este eliberată de impurităţile
organice biodegradabile; apoi amestecul de apă epurată biologic şi nămol activ părăseşte bazinul de aerare cu
nămol activ şi este dirijat către decantorul secundar unde apa epurată se separă gravitaţional de nămolul activ
rezultând efluentul clarificat al treptei biologice; o parte din nămolul activ separat în decantorul secundar este
recirculată către bazinul de aerare, în scopul menţinerii unei concentraţii relativ constante de nămol activ, iar
cealaltă parte este evacuată ca nămol secundar în exces şi transmisă către treapta de prelucrare a nămolurilor a
staţiei de epurare.

Schema tipică a unei trepte biologice dotată cu bazine de aerare cu nămol activ

25. Scheme de principiu a variantelor de sisteme de epurare biologica

Pentru ca eficienţa procesului biologic de fermentaţie biologică să fie cât mai mare, în practică au fost
dezvoltate diferite variante ale procesului cu nămol activ, în scopul asigurării unor concentraţii de nămol activ şi
încărcare organică cât mai adecvate în tot volumul bazinului de aerare. În figura sunt prezentate schemele de
principiu ale celor mai reprezentative variante de sisteme de epurare biologică cu nămol activ, şi anume:
- schema epurării cu nămol activ clasică convenţională (vezi figura 7.8 a) - care a fost prezentată pe larg
anterior;
- schema distribuţiei în etape a influentuluide apă uzată cu încărcare organică (vezi figura 7.8 b) - se
caracterizează prin alimentarea cu influent în mai multe puncte de-a lungul bazinului realizându-se o alimentare
uniformă a culturii de microorganisme cu substanţă organică de-a lungul bazinului de aerare, ceea ce conduce la
anularea în parte a efectului variaţiei concentraţiei încărcării organice asupra nămolului activ;
- schema distribuţiei în etape atât a influentuluide apă uzată cu încărcare organică cât şi a nămolului recirculat
(vezi figura 7.8 c) - realizează o distribuţie uniformă atât a încărcării organice cât şi concentraţiei nămolului
activ în întregul volum al bazinului de aerare; dacă în plus accesul fracţionat al influentului şi nămolului
recirculat se face prin deversare pe la suprafaţa apei, atunci se realizează o aerare suplimentară, cu efecte foarte
favorabile asupra procesului de fermentare aerobă, şi în plus se combate şi efectul de spumare produs de
detergenţi sau alte substanţe tensioactive din apa uzată supusă tratamentului;
- schema epurării în două trepte (vezi figura 7.8 d) - constă în trecerea apei uzate prin două perechi succesive de
bazine de aerare şi decantoare secundare, rezultând două calităţii de nămol activ care pot fi mai corespunzător
folosite printr-o distribuţie raţională în cadrul instalaţiei;
- schema epurării cu regenerarea nămoluluil activ (vezi figura 7.8 e) - regenerarea nămolului activ separat în
decantorul secundar se face într-un bazin special de regenerare în care nămolul este reţinut un timp mai
îndelungat şi aerat în vederea îmbunătăţirii calităţii, micşorării volumului şi îmbunătăţirea capacităţilor sale de
pompare; în procesul de regenerare a nămolului trebuie să fie adăugată şi hrana corespunzătoare care este
supernatant (apă de nămol) provenit de la instalaţiile de fermentare anaerobă a nămolurilor; prin regenerarea
nămolului activ se asigură eficienţe superioare ale procesului de epurare biologică cu volume de nămol activ
semnificativ reduse, în acelaţi timp evitându-se umflarea nămolului şi mărindu-se decantabilitatea acestuia.

Schemele de principiu ale celor mai reprezentative variante de sisteme de epurare biologică cu nămol activ
I - influent, E - efluent, BA - bazin de aerare, DS - decantor secundar, BR - bazin de regenerare a nămolului
NR - nămol recirculat, NE - nămol în exces

26. Clasificarea sistemelor de aerare

După principiul de funcţionare sistemele de aerare pot fi clasificate în:
- sisteme de aerare pneumatice - la care aerul este comprimat şi introdus în bazinul de aerare cu nămol activ prin
intermediul unor echipamente sub formă de: bule fine (cu diametre de 1 - 1,5 mm), bule mijlocii (cu diametre de
1,5 - 3 mm) sau bule grosire (cu diametre de 3 - 120 mm);
- sisteme de aerare mecanice - la care conţinutul bazinului cu nămol activ se pune în contact cu aerul atmosferic
printr-o agitare (amestecare) foarte intensă;
- sisteme de aerare mixte - care utilizează atât dizpozitive pneumatice de insuflare a aerului cât şi dispozitive
mecanice de agitare a conţinutul bazinului cu nămol activ.
Dintre sistemele de aerare pneumatică cu bule fine cele mai frecvent întâlnite sunt: difuzoarele cu plăci
poroase fixate pe radierul bazinului, difuzoarele cu tuburi poroase plasate pe radierul bazinului, sistemele de
difuzoare de tip dom montate pe un sistem de conducte metalice amplasat pe radierul bazinului, sistemele de
difuzoare cu tuburi membranoase montate pe un sistem de conducte metalice amplasat pe radierul bazinului,
sistemele de conducte membranoase plasate pe radierul bazinului, etc.
 Dintre sistemele de aerare pneumatică cu bule mijlocii cele mai frecvent întâlnite sunt sistemele de tip INKA
de ţevi metalice perforate plasate în bazinul de aerare la o adâncime medie.
Dintre sistemele de aerare pneumatică cu bule grosiere cele mai frecvent întâlnite sunt aeratoarele cu
deversor, aeratoarele cu ejector, aeratoarele statice cu şicane, etc.
Dintre sistemele de aerare mecanică cele mai frecvent întâlnite sunt aeratoarele cu perii, de tip Kessener sau
perii pentru şanţuri de oxidare şi aeratoarele cu rotoare lente sau rapide.
Sistemele de aerare mixte sunt sisteme combinate, formate de regulă dintr-un dispozitiv de insuflare a aerului
sub formă de bule fine şi un dispozitiv mecanic de agitare de tip perie sau amestecător.